Bacterio Carte Sem 1

BACTERIOLOGIE
şi
VIRUSOLOGIE
CUPRINS
Capitolul I
Microbiologie: definiţii, repere. Microbiologie medicală:
obiective şi conexiuni interdisciplinar ............................................ 7
Capitolul II
Bacteriile: structură, funcţii .......................................................... 15
Capitolul III
Bacteriile: compoziţie chimică, metabolism, cultivare ............... 36
Capitolul IV
Virusurile ...................................................................................... 59
Capitolul V
Genetica microbiană .................................................................. 68
Capitolul VI
Relaţiile microorganism - gazdă umană ...................................... 82
Capitolul VII
Apărarea antiinfecţioasă nespecifică, specifică,
de specie şi dobândită .................................................................... 94
Capitolul VIII
Staphylococcus ........................................................................... 105
Capitolul IX
Streptococcus .... ... ....................................................................... 115
Capitolul X
Listeria, Erysipelothrix, Corynebacterium
(bacili Gram pozitivi nesporulaţi) .. ...........................................127
Capitolul XI
Familia Bacillaceae....................................................................... 138
Capitolul XII
Mycobacterium: bacilii tuberculozei, bacilul leprei,
alte micobacterii. Bacterii nocardiforme ..................................... 153
Capitolul XIII
Neisseria: meningococul, gonococul. Moraxella .......................... 166
Capitolul XIV
Familia Enterobacteriaceae.......... . ............................................. 178
Capitolul XV
Vibrioni, spirili: Vibrio, Campylobacter, Helicobacter ........ .. . 199
Capitolul XVI
Pseudomonadele: Pseudomonas, Burkholderia ......................... 208
Capitolul XVII
Parvobacteriaceae ......................................................................... 212
Capitolul XVIII
Pasteurella, Legionella ........................ ................. ...................... 223
Capitolul XIX
Bacterii anaerobe nesporulate} .................................................... 230
Capitolul XX
Spirochete: Treponema, Borrelia, Leptospira............................237
Capitolul XXI
Bartonella, Rickettsia şi Chlamydia ........................................ .. 248
Capitolul XXII
Genul Mycoplasma ................... .. ............................................ .. 257
Capitolul XXIII
Proprietăţi generale ale virusurilor. Profilaxie, tratament...... 261
Capitolul XXIV
Herpesvirusuri: v. Herpes simplex, V. Varicela-zoster,
v. Epstein-Barr, v. Citomegal ........ .. .... .. .......... .. . ................ .. 271
Capitolul XXV
Parvovirusuri, adenovirusuri, poxvirusuri,
parapoxvirusuri .............................. ... ......................................... 281
Capitolul XXVI
Virusuri hepatitice: A, B, C, D, E, F.............. ... ........... .. ......... 289
Capitolul XXVII
Picornavirusuri: enterovirusuri, rinovirusuri,
reovirusuri, rotavirusuri, calicivirusuri ..................................... 296
sinciţial, v. urlian, v. rujeolic. Coronavirusurile ....................... 317
Capitolul XXIX
Retrovirusuri, prioni .................................................................... 328
Bibliografie ................................................................................... 337

Listă de abrevieri........................................................................... 341
Caliopsîa FLOREA Bacierioioie şi virusologie
Capitolul I
Microbiologie: definiţii, repere.
Microbiologie medicală: obiective şi
conexiuni interdisciplinare
Microbiologla
Definiţie este ştiinţa care se ocupă cu studiul microorganismelor.
Termenul de microorganism (microb) cuprinde în exprimarea curentă:
bacteriile, ciupercile microscopice, inclusiv levurile, unele alge,
protozoarele şi virusurile.
în cele ce urmează se va face o scurtă incursiune în istoria
microbiologici medicale ca ramură a medicinii umane.
Se poate începe cu HIPOCRATE (460-377 î.e.n.) care s-a născut
în insula Cos din Marea Egee, unde a organizat o renumită şcoală
medicală. întreaga sa experienţă a fost concretizată în lucrarea “Corpus
hippocraticum” (Culegere hipocratică), care reprezintă o sinteză a
cunoştinţelor de medicină: embriologie, anatomie şi fiziologie. Prin
jurământul său „Jurământul hipocratic” a transmis tuturor generaţiilor
de medici dragostea pentru fiinţa umană, care trebuie iubită şi slujită cu
cinste şi dăruire.
ARISTOTEL (384-322 î.e.n.) marele gânditor al antichităţii, s-a
născut în Tracia, într-o familie de medici, tatăl lui Nikomachos, a fost
medic la curtea regelui Macedoniei. Dintre lucrările sale importante de
biologie se cunosc: „De generatione
7
Caliopsîa FLOREA Bacterioloie şi virusologie
animalium” (Dezvoltarea animalelor); „De partibus animalium” (Părţile
animalelor); „Historia animalium” (Istoria animală).
HIERONIMUS FRACASTOR (1478-1553) medic erudit,
astronom şi literat italian, în lucrarea „De contagionae et contagiosis mor
bis et curatione” (Verona 1546) afirmă ca organismele vii foarte mici
„seminaria prima”, se multiplică, ajung la oamenii sănătoşi, înmulţind
astfel cazurile de boli contagioase. În perioada în care infecţia sifilitică
făcea ravagii în Europa, iar denumirea bolii varia după cei ce o
aduseseră sau după numele ţării vecine, Fracastor scrie poemul „De
morbus Gallicus” al cărui erou se numeşte Syphilis, poemul a cunoscut o
largă răspândire ceea.ce a legat pentru totdeauna numele eroului de
redutabila boală.
ROBERT HOOKE în 1665 publică „Micrographia”, unde dă
prima descriere a microscopului şi a pieselor componente.
ANTONY VAN LEEUWENHOEK (1632-1723) naturalist
olandez, care s-a-născut în Delft, îndeletnicindu-se încă din tinereţe cu
meşteşugul de şlefuire a lentilelor, îşi construieşte unul din primele
microscoape, care avea o putere de mărire de 150-200 ori. El este
primul care a văzut un organism microscopic unicelular. Principala sa
lucrare a fost „Tainele naturii descoperite cu ajutorul microscoapelor”,
apărută în 1724, unde descrie granulele de amidon, globulele roşii din
sânge, musculatura la purice, păduche, ţânţar, structura miocardului,
aparatul bucal la ţânţar, capilarele sanguine, diferite microorganisme,
spermatozoizii.
KARL LINNE naturalist suedez (1707-1778) va ţine seamă de
micile vieţuitoare în clasificarea sa generală a lumii vii „Sistema naturae”
(1767), cuprinde în „Vermes”, clasa „Chaos” cu 6 specii, ultima fiind
„Chaos infuzoricum”, organisme microscopice observate până atunci. El
scria, „misterioase moleculele vii, în care vor trebui să se descurce
urmaşii noştri”.
Adevărata descoperire a microbilor aparţine secolului XIX-lea,
deoarece la o anumita acumulare de date ştiinţifice şi inovări tehnice, nu
numai că acum se demonstrează experimental adevăratul lor rol în
natură, dar se elaborează şi se aplică principiile, metodele şi tehnicile
care combat sau previn activităţile microbiene dăunătoare pentru
8
Caliopsia FLQREA Bacterioloie şi virusologie
sănătate, industria alimentară etc.
Un rol în acest sens l-au avut Louis Pasteur şi Robert Koch.
LOUIS PASTEUR (1822-1895) chimist francez, intră în contact
cu microbii studiind cristalele tartraţilor. Împreună cu un colectiv de
specialităţi diferite, pun bazele patrimoniului pasteurian, ca bun naţional
şi universal:
- interpretarea biologică a efectelor chimice produse de microbi;
- doctrina microbiană a bolilor infecţioase;
- vaccinarea ca principiu şi metodă de prevenire a infecţiilor
microbiene;
- atenuarea în medii adecvate a microbilor virulenţi pentru
obţinerea tulpinilor vaccinate atenuate, stabile;
- explicaţii şi soluţii tehnologice eficace şi simple în industriile
fermentative;
-institutul Pasteur din Paris care marchează cu această tânără
ştiinţă începutul procesului complex al instituţionalizării cercetării
ştiinţifice.
ROBERT KOCH (1843-1910), medic de ţară, german, devine
părintele şcolii germane de microbiologie prin studii despre bacteria
cărbunoasă, descoperirea metodei de cultivare pe medii solide a
bacteriilor, descoperirea vibrionului holeric, a bacilului tuberculozei şi a
alergiei la tuberculoză, pentru care primeşte premiul Nobel în 1905.
ALPHONSE LAVERAN (1845-1922), microbiolog francez,
studiază paludismul şi descoperă în 1878 hematozoarul palustra
(premiul Nobel, 1907).
JULES BORDET medic francez (1870-1961), descoperă agentul
tusei convulsive (premiul Nobel, 1919).
DIMITRIE I. IVANOVSCKI (1869-1920) a pus în evidenţă o
nouă formă de existenţă a materiei vii, virusurile filtrabile (1892), prin
descoperirea virusului mozaicului tutunului şi începe dezvoltarea unei
noi ştiinţe, virusologia.
LANDSTEINER şî POPPER în 1909 izolează virusul
poliomielitic prin inoculare la maimuţă.
JOSEPH LISTER (1827-1912), chirurg englez, contribuie
esenţial la elaborarea tehnicilor bacteriologice, metode de cultivare,
9
Caliopsia FLOREA Bacterioloie şi virusologie
fiind primul baeteriolog care a obţinut cu certitudine culturi pure. A
aplicat pentru prima dată (1867) antisepsia (distrugerea microbilor cu
substanţe chimice).
CHARLES NICOLLE (1866-1936) cercetează tifosul
exantematic şi descoperă metoda de prevenire (premiul Nobel 1928).
PAUL EHRLICH (1854-1915) descoperă Salvarsan, pentru
tratamentul sifilisului.
ALEXANDER FLEMING (1881-1955), microbiolog englez,
descoperă penicilina (1928-1929), împreună cu chimistul Chain şi
microbiologul Flofey, premiul Nobel 1945.
În dezvoltarea microbiologiei ca ştiinţă, un aport important a fost
adus de mulţi savanţi români.
VICTOR BABEŞ (1854-1926) este fondatorul microbiologiei
româneşti, primul profesor de microbiologic la Facultatea de Medicină
din Bucureşti. Primul microbiolog care a susţinut posibilitatea
imunizării cu ser provenit de la animale vaccinate, iniţiatorul
seroterapiei. A descoperit peste 40 de microorganisme patogene, printre
care grupul taxonomic care îi poartă numele Babesiile. A studiat turbarea
şi vaccinarea antirabică, lepra, numeroase parazitoze. A pus în evidenţă
incluziile specifice turbării în citoplasmă neuronului bolnav (1896,
incluziile Babeş-Negri).
10
Caliopsia FLOREA Bacterioioie şi virusologie
ION CANTACUZINO (1863-1934), colaborator a lui Mecinicov,
a organizat şcoala românească de microbiologie şi a înfiinţat Institutul
de Seruri şi Vaccinuri Bucureşti. În acest institut a preparat vaccinul
antitifoparatific, vaccinul antiholeric, anticărbunos, antituberculos
(B.C.G.) ţara noastră a fost a doua din lume care a folosit acest vaccin.
C. LEVATITI, St. S. NICOLAU, N. CONSTANTINESCU, au
fost printre primii care au studiat virusurile: tropismul virusurilor,
incluziogeneza, morfopatologia virozelor şi cultivarea lor în laborator.
ALEXANDRU SLĂTINEANU (1873-1939), a fost primul
profesor de microbiologie la Iaşi. A studiat epidemiologia tifosului
exantematic, malaria, febra tifoidă, scarlatina, lepra, tuberculoza. A
organizat prima şcoală de microbiologie din Iaşi.
C. IONESCU-MIHĂEŞTI (1883-1962) abordează teme din:
virusologie, bacteriologie, parazitologie, imunologie, hematologie,
anatomie patologică şi epidemiologie. A continuat dezvoltarea
Institutului Ion Cantacuzino.
MIHAI CIUCĂ (1883-1969) studiază printre altele: scarlatina şi
celelalte infecţii streptococice, febra tifoidă, difteria, tifosul
exantematic. A adus importante contribuţii în studiul malariei.
D. COMBIESCU (1887-1961) a cercetat: febra tifoidă, febra
recurentă, dizenteria, tetanosul, cărbunele, gangrena gazoasă,
rickettsiozele, ulterior leptospirele.
Microbiologia medicală se ocupă cu studiul microorganismelor

implicate în patologia umană şi interacţiunile dintre organismul uman şi
aceste microorganisme. Din punct de vedere biofizic orice celulă vie
este un complex autoorganizat de molecule organice care schimbă
energie şi materie cu mediul înconjurător funcţionând pe baza
principiului de maximă economie şi care este capabil să reacţioneze la
acţiunea mediului, să crească şi să se reproducă. Dacă o celulă sau o
grupare de celule (corpul omului conţine circa 5 x IO12 celule)
constituie o entitate funcţională capabilă de existenţa autonomă în
mediul natural adecvat, atunci este un organism viu.
Organizarea funcţională perfectă a organismelor vii este bazată
pe organizarea ierarhică a biomoleculelor existente în celule,
11
organizare care merge până la constituirea unor structuri fine al căror
ansamblu reprezintă structura celulară. În funcţie de organizarea
structurală toate celulele pot fi împărţite în două tipuri: procariote şi
eucariote.
Tabel I Caractere diferenţiale ale celulelor
procariote şi eucariote
Formaţiune Celule procariote Celule eucariote
- Nu are nucleu tipic. - Au un nucleu tipic, cu nucleol şi

Materialul nuclear (nucleotidul) nu este membrană nucleară.
delimitat de o membrană nucleară şi este - Cromozomii sunt mai mulţi, numărul lor
Nucleu constituit dintr-o singură ' moleculă este constant pentru o specie dată.
circular închisă de ADN, care reprezintă
un cromozom unic. - în timpul diviziunii se formează aparatul
mitotic.
- Nu are aparat mitotic.
- Absente - Prezente: mitocondrii, lizozomi, reticul

- Unele celule posedă sisteme endoplasmatic, aparat Golgi,etc.
Organite membranoase (mezozomii, lamele
celulare fotosintetizante) provenite din membrana
citoplasmatică.
Ribozomi 70 s (subunităţi 50 s şi 30 s) 80 s (subunităţi 60 s şi 40 s)
- în general este prezent (lipseşte la - Este prezent la levuri şi plante (structură

micoplasme şi formele L) având o distinctă de a procariotelor) şi absentă la
Perete
componentă caracteristică: celulele animale.
celular
peptidoglicanul, în
12
componenţa căruia intră acidul N-

acetilmuramic şi N- acetilglucozamina (cu
unele excepţii)
- Diviziune indirectă (mitoză, cariochineză)

- Diviziune directa (amitoză) cu faze caracteristice: profaza, metafaza,
Diviziune - înmulţirea sexuală este foarte rară, anafaza şi telofaza.
celulară situaţie în care zigotul (merozigot) se - înmulţirea sexuată este frecventă, zigotul
formează prin recombinare genetică. formându-se prin meioză.
- Nu prezintă fenomenul de endocitoză şi

nu au vacuole digestive intracelulare. - Pot prezenta endocitoză şi pot avea
- Nu au capacitate de diferenţiere celulară vacuole digestive intracelulare.
Alte decât foarte rar şi limitat. - Au capacitate de diferenţiere celulară.
diferenţe
- Nu au capacitate de a forma organisme - Au dimensiuni mai mari.
pluricelulare.
- Au dimensiuni mici (câţiva µm)
Obiectivele microbiologici medicale şi conexiuni

interdisciplinare
1. Studiul microorganismelor şi al rolului lor în procesele
naturale, normale sau patologice şi al reacţiilor pe care le provoacă.
2. Studiul etiologiei şi patogeniei bolilor infecţioase, parazitare
şi imunitare şi mijloace specifice de diagnosticare, prevenire şi
combatere a acestora.
3. Studiul cauzelor şi mecanismelor de producere a infecţiilor
bacteriene, virale, parazitare, şi noţiuni de imunologie.
4. Studiul microorganismelor şi al rolului lor în procesele
naturale, normale sau patologice şi al reacţiilor pe care le provoacă.
5. Studierea bolilor transmisibile cu potenţial de largă propagare:
tuberculoză, infecţii acute respiratorii, hepatite virale, retrovirusuri,
arbovirusuri, enterovirusurilor,etc.
6. Cercetări în vederea elaborării şi evaluării de teste moleculare
pentru diagnosticul modern microbiologic, imunologic şi imunochimic,
inclusiv în scopuri epidemiologice.
7. Studiul eficacităţii produselor biologice, precum şi al metodelor
de profilaxie specifică a bolilor infecţioase.
13
8. Studiul unor aspecte fundamentale de imunologie celulară şi
umorală privind mecanismele imunomodulatoare; rolul receptorilor
celulari şi al funcţiilor celulare prin mediatori; mecanisme moleculare şi
celulare ale bolilor autoimune şi alte imunodeficienţe.
9. Identificarea unor substanţe de origine bacteriană sau vegetală
cu proprietăţi terapeutice.
14
Caiiopsia FLOREA Bacteriologie şi virusologie
Capitolul II
Bacteriile: structură, funcţii
Structuri celulare şi funcţiile lor morfologice
Definiţie: bacteriile sunt organisme unicelulare (celula somatică
fiind şi celula reproducătoare), procariote (cu nucleu alcătuit dintr-un
singur cromozom), haploide (cu unic set de gene), divizibile în celule
identice. Dimensiunile se situează sub limita vizibilului cu ochiul liber
(0,l-300µm) şi de aceea observarea lor se poate realiza numai cu ajutorul
microscoapelor.
Caractere generale ale bacteriilor

Bacteriile au o capacitate mare de sinteză şi multiplicare. Se
înmulţesc asexuat, prin diviziune directă, ritmul de diviziune în condiţii
optime este de 10-12 min. În funcţie de modul de procurare a
substanţelor nutritive, microorganismele se împart:
Autotrofe - îşi pot sintetiza din surse anorganice metaboliţii
esenţiali.
Heterotrofe - trăiesc pe seama gazdelor vii, de la care îşi procură
substanţele necesare.
Morfologia bacteriilor
Se referă la formă; dimensiuni; dispoziţia germenilor (fie în stadiul
vegetativ - de celulă procariotă, fie în stadiul de rezistenţă - de spor);
afinitatea tinctorială.
Forma: există 3 forme majore ale bacteriilor:
- Sferică (se referă la coci) cu anumite variaţii:
• stafilococii şi streptococii sunt sferici;
• pneumococii au formă lanceolată (în vârf de lance);
• meningococii şi gonococii au aspect reniform (în boabe de
cafea, faţă în faţă).
- Cilindrică (se referă la bacili) forma lor este alungită, de bastonaş
cu forme diferite:
• bacili scurţi cu capete rotunjite, exemplu enterobacteriaceele;
15
Caliopsia FLOREA Bacteriologie şi virusologie
• bacili mari, groşi, cu catete tăiate drept {Bacillus anthracis, are
lungime de 10µm şi grosime a de lµm);
• bacili scurţi, subţiri şi încovoiaţi (bacilul Koch);
• bacili fuziformi, cu capete ascuţite, lungi (5µm-8µm);
• bacili cu capete măciucat, îngroşat {Corynebacterium)\
• bacili scurţi, cu mijlocul umflat (bacilii pseudodifterici).
- Curbă-spiralată (se referă la vibrioni şi spirochete) au corpul
format din una sau mai multe spire:
• corpul format dintr-o jumătate de spiră (vibrioni);
• corpul format din mai multe spire, nedeformabile (spirochete:
genul Treponema şi genul Leptospira);
• corpul alcătuit din mai multe spire, deformabile (genul
Borrelia).
Forme pătrate se întâlnesc la formele saprofite.
Forme intermediare - de cocobacili familia Parvobacteriaceae.
Filamente - Actinomicete, bacterii care în stadiul de culturi tinere
formează filamente lungi şi ramificate, asemănătoare unor micelii;
ulterior se produce fragmentarea filamentelor rezultând forme bacilare
cu lungimi diferite.
Dimensiuni sunt de ordinul micrometrelor, variind între 0,1-300
µm lungime, de aceea ca să poată fi observate la microscop, acesta
trebuie să mărească de cel puţin 900-1000 ori.
- coci între 1-1,5 µm;
- bacili între 0,5-10 µm lungime şi 0,3-0 5µm grosime;
16
- spirochete între 5 - 300 µm.
Dispoziţia germenilor ei pot fi dispuşi izolat sau în grupuri de doi
sau mai mulţi germeni.
Cocii pot fi dispuşi în:
- streptos (în lanţ) - streptococii;
- diplo (două câte două) - pneumococi, meningococi, gonococi;
- tetrade (patru germeni dispuşi în două planuri perpendiculare);.
- în staphilos (în ciorchine) - stafilococii.
Bacilii pot fi:
- izolaţi, fără o dispoziţie caracteristică (familia
Enterobacteriaceae);
- în lanţ - streptobacilii (Bacillus anthracis);
- în palisadă, ca stinghiile de gard (bacilii pseudodifterici).
17
Afinitatea tinctorială este un criteriu important de clasificare. Se
folosesc în mod obişnuit trei coloraţii principale şi anume: coloraţia cu
albastru de metilen şi coloraţia Gram şi coloraţia Ziehl-Neelsen.
Coloraţia albastru de metilen este o coloraţie simplă se
foloseşte un singur colorant, albastrul de metilen, de obicei se face
pentru frotiurile din produsele patologice, pentru că prezintă trei
avantaje:
- poate evidenţia germenii extracelulari, dar mai ales cei
intracelulari;
- evidenţiază germenii încapsulaţi;
- pune în evidenţă relaţiile dintre germeni şi elementele figurate
din produsul patologic.
Coloraţia Gram (pusă la punct de Christian Gram, bacteriolog
danez, în 1884), este o coloraţie diferenţiată, foloseşte doi coloranţi de
culori contrastante (violet de genţiană, pentru colorarea iniţială şi fucsină
bazică pentru recolorare), un mordant (soluţia Lugol) şi o soluţie de
diferenţiere, decolorare (alcool-acetonă). Coloraţia Gram împarte toate
bacteriile în Gram- pozitive şi Gram-negative în raport cu
permeabilitatea diferită a peretelui, dependentă de strubtura lor diferită.
Coloraţia Ziehl-Neelsen este o coloraţie diferenţiată, împarte
bacteriile în alte două grupe tinctoriale reflectând structuri diferite de
perete: acid-alcoolo-rezistente (al căror perete foarte bogat în lipide
devine permeabil pentru colorant -fucsina- numai prin încălzire şi rezistă
apoi -la decolorarea cu acid şi alcool) rămânând colorate în roşu) 'şi
acid-alcoolo-nerezistente (pierd culoarea roşie prin decolorare şi se
recolorează cu al doilea colorant, albastrul de metilen).
Structura celulară cuprinde:
- structuri esenţiale oricărei celule: nucleu, citoplasmă şi
membrană citoplasmatică, alcătuind protoplastul (cea mai rudimentară
formă de existenţă a bacteriilor) şi peretele bacterian
18
rigid, structură caracteristică bacteriilor tipice, care protejează
protoplastul, (lipseşte Ia Mollicutes);
faa«afîS5f^îS'iKSiaSS50,®>**3*aaSKiKSSffiSI
- structuri neesenţiale pentru existenţa bacteriei, prezente numai

SiSiiJK&SW»Si-îi}W*«Stta6Kar-
la unele speciixapsulă sau cel de-al treilea înveliş, cili (flageli), fimbrii
(pili).
Sporul este forma de rezistenţă, în care se pot transforma unele
specii, când se găsesc în condiţii neprielnice de înmulţire.
STRUCTURA BACTERIEI
Într-o reprezentare schematică, pornind de la interior spre exterior,

celula bacteriană este alcătuită din următoarele componente structurale:
material nuclear, citoplasmă în care se găsesc: ribozomi, incluzii,
vacuole, structuri membranoase care derivă din membrana
citoplasmatică (mezozomi), structuri de înveliş (membrana
citoplasmatică, perete celular), apendici bacterieni (cili, pili) şi structuri
extraceluîare care constituie glicocalixul (structuri regulate de suprafaţă,
microcapsulă, capsulă, strat mucos-uneori).
Materialul nuclear
La bacterii se numeşte corp nuclear sau nucleotid, are o organizare
primitivă, nu este mărginit de membrana nucleară şi nu prezintă
nucleoli. Pe secţiuni fine materialul nuclear apare localizat în partea
centrală a celulei, constituind o zonă cu dimensiuni şi formă variabilă, cu
densitate electronoptică mai scăzută decât citoplasmă. Densitatea
electronoptică mai scăzută a zonei nucleare este explicată prin faptul că
deşi ea reprezintă cea. 10% din volumul celulei, ADN-ul care alcătuieşte
materialul nuclear, reprezintă numai 2-3% din greutatea uscată a celulei.
Materialul nuclear conţine 60% ADN, 30% ARN, nou sintetizat şi 10%
proteine. ADN-ul este organizat într-o singură moleculă
19
dublu helicoidală, circular închisă, cu un diametru de 20Â şi o lungime
de cca. 1100µm, numită cromozom bacterian.
ADN-ul celular este format din două lanţuri helicale
polinucleotidice înfăşurate în jurul unui ax comun. Cele două lanţuri
helicale merg în direcţii opuse, ele fiind menţinute împreună prin
intermediul legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate complementare
corespunzătoare de pe respectivele două lanţuri ale dublului helix. în
structura dublului helix ADN, bazele purinice (adenina, guanina) şi
pirimidinice (timina, citozina), prin complementaritatea lor, reprezintă
elementul purtător al informaţiei genetice, în timp ce, grupările fosfat
(PO4-) şi de zahăr, tip dezoxiriboză, au doar rol structural. Fiecare-lanţ
din structura dublului helix ADN este un polimer de unităţi
dezoxiribonucleotidice. Coloana vertebrală a lanţului ADN rezultă din
alternanţa invariabilă a unei grupări de zahar (dezoxiriboză) cu o grupare
fosfat. Partea variabilă a lanţului ADN este formată din secvenţe de baze
complementare care realizează legătura dintre cele două lanţuri ale
dublului helix la nivelul zaharurilor. Se cunosc următoarele combinaţii
de baze complementare: baza purinică (adenina) cu baza pirimidinică
(timina) şi baza purinică (guanina) cu baza pirimidinică (citozina).
Bazele complementare se găsesc, situate în interiorul helixului de ADN,
în timp ce unităţile fosfat şi dezoxiriboză se află situate la periferia
helixului. O bază azotată purinică sau pirimidinică legată de o molecula
de dezoxiriboză şi de un radical fosforic reprezintă o unitate funcţională
şi structurală numită nucleotid. Nucleotidele la rândul lor sunt unite între
ele prin componentele fosforice formând un lanţ polinucleotidic (catena)
în care succesiunea bazelor, ce apar ca grupări laterale, costituie
elementul variabil (structura dublului helix, model propus de Watson şi
Crick în 1953).
În cromozomul bacterian se găseşte informaţia genetică necesară
autoreplicării precum şi pentru organizarea structurală şi
20
funcţională a celulei. înmagazinarea informaţiei genetice în

cromozomul bacterian se ralizează sub forma unor segmente de lanţuri
de nucleotide dispuse într-o anumită secvenţă. Un astfel de segment
nucleotidic constituie o genă şi conţine inscripţia unui anumit caracter
genetic al speciei. întregul cromozom este alcătuit din gene care
codifică caracterele care definesc specia.
Autoreplicarea ADN-ului precede diviziunea celulară şi după
cum arată modelul helicoidal al lui Watson şi Crick, este de tip
semiconservativ, fiecare moleculă de ADN nou formată conţine un
lanţ polinucleotidic din molecula de ADN parentală şi un lanţ
polinucleotidic nou sintetizat.
Informaţia genetică care codifică sinteza proteinelor structurale şi
funcţionale (enzime) este transmisă de la molecula de ADN la
ribozomi (sediul sintezei) prin intermediul ARN-ului mesager
(ARNm), a cărui structură reprezintă transcrierea mesajului genetic
conţinut în anumite gene ale cromozomului.
Citoplasma
Este situată între zona materialului nuclear şi faţa internă a
membranei citoplasmatice, cu care este intim asociată. Ea reprezintă un
sistem coloidal alcătuit din cca. 80% apă, în care se găsesc: o cantitate
mare de molecule organice mici (rezultate din metabolismul bacterian),
ioni anorganici, enzime şi acizi ribonucleici (ARN) sub formă de
ARNr (conţinut în ribozomi), ARNt (ARN de transport) şi ARNm
(ARN mesager).
Fiecare dintre cele trei tipuri de acizi ribonucleici este format
dintr-un lanţ de nucleotide în compoziţia cărora intră baze purinice
(adenina şi guanina), baze pirimidinice (citozina şi uracil), un zahar
(riboza) şi acid fosforic.
Se mai pot găsi: plasmide (determinanţi genetici
extracromozomiali, formaţi din molecule de AND) care conţin
informaţia genetică pentru rezistenţa la antibiotice, sinteza
21
Caliopsia FLO REA Bacterioloie şi virusologie
bacteriocinelor, mediere în fertilitate şi pentru sinteza unor factori de

virulenţă; vacuole gazoase şi incluzii.
Ribozomii
Constituie elementele principale ale citoplasmei şi reprezintă
până la 40% din greutatea uscată a celulei; ei dau aspectul fin granular
al citoplasmei. O mare parte a ribozomilor pot fi asociaţi, constituind
polizomi care la rândul lor pot fi liberi sau ataşati de mezozomi sau/şi
membranei citoplasmatice.
Ribozomii au un diametru de 20 nm, coeficientul de sedimentare
este 70 unităţi Svedberg (70 S). în anumite condiţii (stabilitatea lor este
dată de concentraţia ionilor de Mg++ şi K+), ribozomii se pot desface în
două subunităţi de formă neregulată cu constante de sedimentare de
50S şi 30S. Din punct de vedere chimic ei sunt formaţi din 65-70%
ARNr şi 35-30% proteine.
La nivelul ribozomilor se desfăşoară unul dintre cele mai
importante procese ale vieţii bacteriei şi anume biosinteza proteinelor
de structură şi a proteinelor enzime.
Incluziile citoplasmatice
Sunt formaţiuni structurale inerte, cu dimensiuni şi forme
diferite, care variază cantitativ în funcţie de condiţiile de mediu.
Uneori sunt înconjurate de o membrană proteică unistratificată, în
grosime de 20-40Â. Ele pot fi de mai multe feluri:
- incluzii poliglucozidice (glicogen), producerea lor este
stimulată de excesul de carbon din mediu, corelat cu limitarea azotului,
fosforului, sulfului, sau când pH-ul este scăzut;
- incluzii de polibetahidroxibutirat (PHB), ele pot reprezenta mai
mult de 50% din greutatea uscată a celulei atunci când există un exces
de carbon şi surse de energie.
Incluziile sunt structuri legate de activitatea metabolică a
bacteriei şi reprezintă materiale de rezervă sau surse de energie.
22
Caltopsia FLOREA Bacterioloie şi virusologie
Mezozomii
Sunt structuri membranoase care se formează prin invaginarea
membranei citoplasmatice, ele pot fi întâlnite ocazional. Uneori, ei sunt
mai rudimentari, luând naştere prin invaginări simple ale membranei
citoplasmatice, alteori constituie structuri mai elaborate, sub forma de
bucle, inele, sau lame concentrice. Formează întotdeauna cavităţi
deschise în spaţiul periplasmatic, sunt întotdeauna în contact direct cu
materialul nuclear, membranele din care sunt constituiţi au aproximativ
aceeaşi grosime cu membrana citoplasmatică.
Mezozomii conţin cantităţi foarte mici de enzime şi componente
ale transportului de electroni (ATP-aze, dehidrogenaze, citocromi). Ei
au rol în replicarea ADN-ului şi la diviziunea celulară (contact dintre
ADNc-mezozomi şi mezozomi - sept de diviziune), participarea la
sinteza şi secreţia unor exoenzime (penicilinaze), participarea la
sinteza peretelui celular.
Membrana citoplasmatică
Este o structură care mărgineşte la exterior citoplasmă bacteriilor,
separând-o de peretele pe celular. Este o membrană biologică groasă
de 6,5-7 nm, pe secţiuni fine ea apare triplu stratificată cu stratul
mijlociu electronoptic mai transparent. La baza concepţiilor actuale
privind organizarea sructurală a membranelor biologice se află modelul
de “mozaic fluid” elaborat de Singer şi Nicholson în 1972, model care
a fost şi este revizuit şi completat în permanenţă. Conform acestui
model, membrana citoplasmatică este formată din două straturi de
molecule fosfolipidice dispuse cu părţile hidrofobe faţă în faţă, printre
acestea, se găsesc moleculele globulare proteice. Moleculele de
proteine se pot situa la nivelul unuia dintre cele două straturi
fofolipidice sau le pot traversa pe amândouă, fiind expuse pe ambele
feţe ale membranei, formând structura „în mozaic”. Este o structură
fluidă, dinamică, temporară şi reversibilă în funcţie de influenţele
factorilor din mediu şi a celor metabolici. Proteinele din membrana
citoplasmatică (inclusiv ,cele din mezozomi) reprezintă cea. 20% din
totalul proteinelor bacteriene.
23
Membrana citoplasmatică este semipermeabilă, cu rol de barieră

osmotică, care reglează schimburile ce au loc între celula bacteriană şi
mediul extern atât prin procese active specifice cât şi procese de
difuziune pasivă. Ea este sediul enzimelor implicate în metabolismul
respirator, fosforilarea oxidativă, transportul activ, sinteza lipidelor,
replicarea ADN-ului, biosinteza tuturor componentelor majore ale
peretelui celular (peptidoglican, lipopolizaharide, fosfolipide) şi sinteza
polizaharidelor capsulare. Ea participă direct la creşterea şi diviziunea
celulară, formarea septului de diviziune.
Membrana citoplasmatică este implicată şi în sinteza ARN- ului
şi datorită asocierii cu ribozomii în sinteza proteinelor.
Peretele bacterian
Este o structură rigidă, prezentă la suprafaţa bacteriei cu o
grosime de cca. 150 Â. Componenta principală a peretelui este mureina
sau peptidoglicanul, polimeri micşti, din două tipuri de hexoze: N-
acetilglucozamina (G) şi acidul N-acetilmuramic (M), aceste hexoze
alternează formând lanţuri longitudinale. De grupele N-acetilmuramic
se leagă lanţuri scurte (tetrapeptide) alcătuite din 4 aminoacizi: L-
alanină, D-alanină, acid D-glutamic, L-lizină, în locul acestui
aminoacid poate să apară acidul mezodiaminopimelic.
Peretele bacterian al bacteriilor Gram-pozitive diferă ca structură
şi compoziţie de cel al bacteriilor Gram-negative, deşi ambii conţin
peptidoglicani.
Bacteriile Gram-pozitive au un perete gros, alcătuit dintr- un strat
rigid de peptidoglicani şi din acid teichoic. Cantitatea mare de
peptidoglicani (70-80%) oferă acestor bacterii
24
sensibilitate la lizozim şi penicilină. Lizozimul hidrolizează specific

peptidoglicanii între N-acetilglucozamină şi acidul N-acetilmuramic.
Penicilina inhibă specific sinteza de peptidoglicani.
Bacteriile Gram-negative au un perete mai subţire de 100Â, cu
un conţinut mult mai mic de peptidoglican (până la 20%) şi fără acid
teichoic. Un strat extern numit membrană externă, acoperă peretele
bacterian al bacteriilor Gram-negative. Această membrană este mai
groasă decât stratul de peptidoglicani şi este compusă din lipoproteine
şi glicoproţeine ataşate de peptidoglicani. Această membrană conţine
antigenul somatic „O”, caracteristic bacteriilor Gram-negative.
Îndepărtarea peretelui bacterian, care protejează membrana
citoplasmatică, determină liza bacteriană, pentru că membrana
citoplasmatică este incapabilă să reziste presiunii osmotice din natură.
Protoplaştii sunt forme bacteriene lipsite de perete bacterian,
create artificial, menţinute în medii osmotice capabile să protejeze de
liză bacteriană. în medii hipotone aceste celule se sparg, iar în medii
hipertone se ratatinează. Protoplaştii provin din bacterii Gram-pozitive.
Sferoplaştii sunt forme bacteriene create artificial prin
îndepărtarea parţială a peretelui. Peretele este lipsit de mureină, însă
conţine lipide, motiv pentru care au aspect sferic. Sferoplaştii provin
bacterii Gram-negative.
Rolurile peretelui bacterian:

- asigură forma bacteriei;
- asigură rezistenţa bacteriei la presiunea osmotică,
intracelulară, care este între 16-25 atmosfere;
- are rol în diviziunea bacteriei, participând la septului de
diviziune;
25
Caliopsia FLOREA Bacteriolote şi vimsologie
- este sediul antigenelor, care pot induce un răspuns specific

umoral sau celular;
- este sediul unor receptori pentru ataşarea altor celule
(microfage, macrofage) sau a unor proteine plasmatice (opsonine), sau
fixarea unor virusuri (bacteriofagi);
- are rol în patogenitate, fiind sediul unor factori de patogenitate.
Spaţiul pcriplasmatic
Apare pe secţiuni ca o zonă cu densitate electronoptică redusă în
interiorul căreia se găseşte un strat subţire de peptidoglican cu
densitate electronoptică mai mare. Este situat între membrana
citoplasmatică şi membrana externă. Lărgimea spaţiului este variabilă,
depinzând de starea fiziologică a celulei şi de condiţiile de cultivare.
La nivelul lui, legate de peptidoglican, se găsesc părţile proteice ale
unor molecule de lipoproteine, în timp ce părţile lipidice ale acestora
sunt situate în membrana externă.
Acest spaţiu este sediul de depozitare al unui număr mare de
enzime şi pigmenţi.
Membrana externă
Este stratul exterior al peretelui celular, are aspect electronopic
triplu stratificat. Este formată din fosfolipide, proteine şi cantităţi
variabile de lipdpolizaharide.
Structura membranei externe este formată din două straturi de
molecule fosfolipidice dispuse cu părţile hidrofobe faţă în faţa şi cu
cele hidrofile distal. Printre aceste molecule se găsesc intercalate
diferite tipuri de molecule proteice, realizând o legătură strânsă între
membrana externă şi stratul de peptidoglican.
26
CaKopsla FLOREA Bacterioloie şi virusologie
Funcţionalitatea peretelui bacterian şi a membranei externe

Peretele celular este o structură rigidă care asigură forma şi
protecţia osmotică a celulei bacteriene.
Membrana externă are rol important în reglarea traficului
molecular prin perete, permeabilitatea este mai mare decât a
membranei citoplasmatice pentru că există nişte pori (canale) de
transport pasiv, sau în cazul unor molecule mai complexe prin
intermediul unor proteine de transport (transport active). Prezenţa
acestei membrane oferă proprietăţi deosebite în ceea; ce priveşte
sensibilitatea la antibiotice, distribuţia exoenzimelor, toxicitatea.
Unele dintre proteinele existente în membrana externă sunt receptori
pentru fagi, eolicin'e, replicarea ADN-ului. Membrana externă
constituie suprafaţa antigenică cu mare importanţă în inducerea
răspunsului imun.
La nivelul peretelui celular se găsesc un număr mare de enzime
situate la nivelul spaţiului periplasmatic şi al membranei externe:
fosfataze alcaline, penicilinaze, ribonucleaze etc. Ele simt eliberate
prin membrana externă în funcţie de necesităţi.
Peretele celular participă la diviziunea celulară care se
realizează prin invaginarea peretelui celular care conduce la
strangularea citoplasmei şi separarea în final a celulelor fiice.
Glicocalixul
Reprezintă structuri de origine bacteriană care conţin
polizaharide şi sunt situate la exteriorul membranei externe. Există
două feluri de glicocalix: glicocaîixul regulat de suprafaţă (strat RS)
şi glicocalixul capsular (capsula).
Stratul RS
Este prezent atât la bacterii Gram (+) cât şi la cele Gram (-) şi
este format, în general, dintr-o singură specie de subunităţi de
glicoproteine care se asamblează în structuri hexagonale sau
27
tetragonale, dispuse sub forma unor reţele regulate pe întreaga suprafaţa a

peretelui celular. Acest strat este foarte subţire şi se poate vedea numai la
microscopul electronic
Capsula
Este de natura polizaharidică complexă, cu molecule neramificate
lipsite de miez lipopolizaharidic, puternic hidratată (99% apă). Ea poate fi:
microcapsulă (structură fină ataşată intim de peretele celular), capsulă
obişnuită (structură cu contur delimitat), sau strat mucos (materialul
capsular care este eliberat în mediu).
Funcţionalitatea glicocalixului
Pentru bacteriile cultivate „in vitro”, pe medii uzuale, glicocalixul nu
este o structură esenţială şi pierderea lui nu antrenează moartea celulei.
Pentru bacteriile crescute în condiţii naturale „in vivo” unde pot să apară
factori nefavorabili şi agenţi antimicrobieni (variaţii de pH, ioni de metale
grele, surfactanţi, bacteriocine, bacteriofagi, anticorpi, fagocite),
glicocalixul este o structură multifuncţională cu importanţa în
supravieţuire.
Stratul RS protejează bacteria împotriva factorilor nefavorabili din
mediu, el poate favoriza ataşarea bacteriei la diverse substraturi, poate fi
implicat în unele activităţi enzimatice.
Capsula are două funcţii:
a) promotor al aderenţei şi factor de colonizare pe suprafeţe inerte;
b) protector al bacteriei faţă de factorii nefavorabili şi agenţilor
antibacterieni din mediu.
Capsula poate proteja bacteria împotriva anticorpilor prin mascarea
surafeţelor antigenice de la nivelul peretelui celular, ea are propietăţi
antigenice (antigene capsulare “K”) specifice care poate diferenţia mai
multe tipuri antigenice în cadrul aceleiaşi specii. în afara acestor funcţii
poate să mai aibe şi altele: poate să conţină receptori pentru bacteriofagi,
protejează împotriva desicării, induce producerea interferonului, este un
activator al complementului pe cale alternativă.
28
Cilii (flagelii)
Sunt structuri filamentoase, flexibile, subţiri (0,01- 0,02 µm în
diametru), cu lungime variabilă (6-15µm), dar totdeauna mai mare decât
corpul celular şi sunt dispuşi la suprafaţa bacteriei. în suspensie cilii au
formă spiralată, dar când sunt examinate pe preparate uscate apar sub
forma unor filamente regulat ondulate într-un plan sinusoidal, cu lungimea
undei de 2-3 µm şi amplitudinea de 0,25-0,60µm. Lungimea şi grosimea
cililor, lungimea de undă şi amplitudinea spirelor, numărul şi dispoziţia
cililor pe suprafaţa celulei bacteriene sunt caractere de specie, cu unele
variaţii în funcţie de vârsta culturii şi de condiţiile de creştere: celulele în
vârstă sau crescute pe medii lichide au cilii mai lungi comparativ cu
celulele tinere ale aceleiaşi specii sau cu celulele crescute pe medii solide.
în timpul diviziunii bacteriilor ciliate peritriche, numărul cililor se
dublează, distribuindu-se ulterior în număr aproximativ egal celulelelor
fiice. Formarea cililor este reglată genetic fiind cuplată cu ciclul de
diviziune celulară. Cilii individuali sunt prea subţiri pentru a putea fi
văzuţi la microscopul obişnuit cu lumină transmisă, dacă nu sunt folosite
tehnici speciale de evidenţiere cum ar fi: colorarea cu fucsină după
mordansarea cu tanin sau prin impregnare argentică; ei pot fi observaţi în
microscopia cu câmp întunecat datorită tendinţei de a forma agregate la
suprafaţa celulelor peritriche.
Cercetarea structurii cililor la microscopul electronic a evidenţiat
alcătuirea lor din trei componente morfologic distincte: o structură
bazală (corpuscul bazai, complex bazal), o structură în formă de cârlig şi
filamentul flagelar principal.
29
Caliopsia FLOREA Bacierioioie şi virusologie
Complexul bazal reprezintă componenta cilului prin care acesta
se ataşează la corpul bacteriei. Compexul bazal al E.coli este
constituit din patru discuri (diametru 22,5 nm) paralele, dispuse sub
forma a două perechi pe o tijă care trece prin centrul lor: o pereche
interna (M şi S) şi o pereche externă situată spre cârlig (P şi L) In care
discurile sunt ceva mai distanţate. Cele patru discuri au fost denumite
M, S, P şi L în acord cu presupusa lor ataşare la nivelul membranei
citoplasmatice, spaţiul periplasmatic, stratul de peptidoglican şi
respectiv stratul lipopolizaharidic din membrana externă. Rolul celor
patru discuri este de fapt acela de a asigura etanşietatea străbaterii
membranei citoplasmatice şi a componentelor peretelui celular.
Flagelii au mişcare circulară, corpusculul bazai (de fapt placa bzală a
acestuia) având rolul rotorului unui motoraş electric. Astfel
corpusculul bazai reprezintă o componentă structurală complexă,
montată în întregime în peretele celular şi membrana citoplasmatică
(model strucural propus de Pamphilis şi Adler, 1971). Tija centrală
care uneşte discurile complexului bazal, reprezintă componenta rigidă
a acestuia şi realizează legătură cu cârligul, cârlig care la rândul său
se leagă prin capătul distal de filamentul flagelar. Tija centrală,
cârligul şi filamentul formează o structură tubulară continuă.
Cârligul reprezintă o structură scurtă, care este situată în afara

corpulului celulei bacteriene şi are o formă mai mult sau mai puțin
îndoită. Cârligul flagelului permite de fapt, pentru că este flexibil, să
transmită în unghi drept mişcarea rotativă de la nivelul corpusculului
bazal la flagelul propriu-zis.
Filamentul flagelar principal reprezintă partea flexibilă, în

general spiralată a cilului, care se leagă prin capătul proximal la
capătul distal al cârligului. Flagelul este de fapt un snop de filamente
extrem de fine alcătuite din molecule de flagelină puse
30
Caliopsia FLQREA Bacteriologic şi virusologie
cap la cap. Aceste filamente formează un snop cu formă spiralată atunci

când se învârtesc în direcţia bună.
Din punct de vedere biochimic, toate componentele cilului sunt
alcătuite din proteine cu propietăţi antigenice proprii (antigene ciliare
sau antigene ”H”), numite flageline. Atât filamentul flagelar cât şi
cârligul sunt alcătuite fiecare în parte din câte un singur fel de molecule
proteice, care sunt capabile de autoasamblare.
În funcţie de numărul şi dispoziţia cililor bacteriile se împart în
bacterii:
- atriche (fără cili);
- monotriche (cu un cil);
- amfitriche (au câte un cil la ambii poli);
- lophotriche (au câte un smoc de cili la unul sau ambii poli);
- peritriche (cilii sunt dispuşi pe toată suprafaţa corpului).
Funcţionalitatea cilului
Cilii bacterieni au rol de organite locomotoare. Funcţia
locomotoare este îndeplinită printr-o mişcare de rotaţie a filamentului
flagelar în raport cu corpul celulei. Această mişcare de rotaţie a
filamentului flagelar este asemănătoare unei înşurubări- în mediu, având
drept urmare împingerea înainte a corpului bacterian (bacteriile cu
filamente drepte sunt imobile). Motorul rotaţiei cililor este complexul
bazal iar energia necesară este furnizată de ATP.
Pilii (fimbriile)
Sunt apendici filamentoşi neflagelari, imobili, prezenţi în număr
mare pe suprafaţa unor bacterii. Pierderea pililor se poate realiza prin
mecanisme reversibile sau ireversibile, iar prezenţa, numărul şi
lungimea lor este influenţată de felul mediului de cultură (mediile
lichide favorizează apariţia pililor), de faza de creştere a culturii. Pilii
sunt mult prea subţiri pentru a putea fi
31
observaţi la microscopul fotonic, dar pot fi vizualizaţi la microscopul

electronic. La E.coli, ca şi la alte Enterobacteriaceae, prezenţa pililor poate
fi pusă în evidenţă prin testul de hemaglutinare fimbrială, bazat pe
propietatea lor, de a adera la hematii. .
Pilii sunt de obicei mult mai subţiri decât cilii, au o structură mai
rigidă fiind drepţi sau cu formă uşor sinuoasă, neregulată (nu prezintă o
lungime de undă şi o amplitudine constantă), sunt mai scurţi şi mult mai
numeroşi, în genaral sunt peritrichi. Originea pililor este la nivelul
membranei citoplasmatice, dar nu posedă aparat corespunzător corpuscului
bazal.
Pe baza caracteristicilor morfologice, biochimice şi imunologice a fost
descrisă o mare varietate de tipuri de pili, în timp ce în raport cu
funcţionalitatea au fost descrise numai două tipuri:
- pili de conjugare (de sex),
- pili comuni (pili somatici).
Pilii de sex sunt mai groşi decât cei somatici şi se găsesc numai pe
suprafaţa bacteriilor donatoare de plasmide mari conjugative. Pilii de
conjugare sunt codificaţi de plasmide transmisibile şi sunt implicaţi în
conjugarea bacteriilor se numesc pili F, pili I la E.coli.
Pilii comuni sunt determinaţi de gene cromozomiale, deşi este
posibilă implicarea şi unor plasmide. Din punct de vedere biochimic fiecare
tip de pili este alcătuit dintr-un singur fel de monomeri proteici (piline) care
se autoasamblează sub forma unor structuri tubulare, în care pilinele sunt
dispuse helical. Natura proteică aparte a pililor le conferă propietăţi
antigenice diferite de cele flagelare.
Funcţionalitatea pililor
Pilii nu reprezintă structuri comune tuturor bacteriilor (chiar în cadrul
aceleiaşi specii bacteriene pot exista tulpini piliate şi
32
Caliopsia FLOREA Bacterioiogie şi virusologie
nepiliate) dar atunci când sunt prezenţi şi sunt îndepărtaţi mecanic se

refac cu uşurinţă.
Atât pilii de conjugare cât şi cei comuni conţin receptori — specifici
pentru baeteriofagi, receptori situaţi în vârf (pantru bacteriofagi filamentoşi)
sau pe suprafaţa laterală (pentru bacteriofagii izomerici).
Pilii de conjugare, sunt necesari iniţierii procesului de conjugare.
Pilii F prezenţi la celulele F+ (mascule) de E.coli, au sugerat că ei
acţionează ca nişte cârlige retractile care aduc bacteriile ce se conjugă
(donatoare şi receptoare) în contact celular, fără a fi implicaţi în
transferul propriu-zis de material genetic.
Pilii polari, aparent, nu sunt implicaţi în conjugare, ei sunt pili
retractili, responsabili pentru o formă primitivă de mişcare bacteriană pe
suprafeţe solide, numită mişcare “prin secuse”.
Pilii sunt responsabili şi pentru formarea unor pelicule bacterine la
suprafaţa culturilor statice.
Pilii mediază aderenţa unor specii bacteriene la anumite hematii,
inducând fenomenul de hemaglutinare.
Pilii sunt organite adezive care mediază ataşarea unor bacterii la
celule epiteliale ale mamiferelor favorizând colonizarea. în acest fel pot fi
luaţi în consideraţie ca factori de virulenţă.
Pilii joacă probabil şi un rol în rezistenţa bacteriilor la fagocitoză.
33
Caliopsia FLOREA Bacteriologic şi virusologie
Fig. 2 Structura bacteriei
Sporul bacterian
Este o formă de rezistenţă, prezentă doar la anumite specii bacteriene, ex.
familia Bacillaceae. Forma este sferică sau ovalară. Evoluţia sporului are trei
stadii: preparator, prespor, spor matur. Formarea sporului: în jurul
nucleului bacterian se depun structuri ce conţin H2O legată, dipicolinat de Ca;
oferind rezistenţă deosebită la variaţii de temperatură şi uscăciune.
Sporul poate rezista la 100oC timp de 2-3 ore. În condiții favorabile
germinează, trecând în formă vegetativă.
Strucrurile sporului de la exterior sunt: exosporium, peretele sporal,
cortexul sporal (alcătuita din lamele concentrice), ADN-ul cromozomial,
sporal.
Rolul sporului este de a asigura perpetuarea speciei bacterine în condiţii
nefavorabile
34
Caliopsia FLOREA Bacterioloie şi virusologie,
Fig. 3 Structura sporului
Această formă de rezitenţă nu are rol în multiplicare sau

patogenitate.
35
FLOREA Bacterioloie şi virusologie
Capitolul III
Bacteriile: compoziţie chimică,
metabolism, cultivare
COMPOZIŢIA CHIMICA A BACTERIILOR
Celula bacteriană, ca şi celulele plantelor şi animalelor conţine: apă,

săruri minerale, glucide, lipide, proteine, vitamine, pigmenţi şi alţi
constituenţi care îndeplinesc roluri diferite în fiziologia bacteriană.
A. Apa reprezintă peste 75-80% din masa bacteriană şi formează

mediul în care se petrec toate procesele vitale ale celulei bacteriene. Apa
celulară provine din mediul extern şi din unele procese metabolice. Forma
sub-care se găseşte H2O este liberă (este mediul de dispersie pentru unele
substanţe celulare), dar există şi mici cantităţi de apă legată (fizico-chimic
cu diferite componente celulare).
Rolul H2O în celula bacteriană este variat:
- constituie un mediu de dispersie pentru celelalte componente
bacteriene;
- participă la procesele metabolice;
- în prezenţa H2O libere, proteinele se degradează uşor la
temperaturi ridicate.
Formele vegetative sunt omorâte la 55-65°C în 15-20min datorită
cantităţii de apă liberă pe care o conţin. Sporii bacterieni, conţin mai
puţină apă, se află în marea majoritatea cazului legată,
36
ceea ee asigură rezistenţa deosebită a acestei entităţi morfologice la
temperaturi ridicate.
B. Proteinele reprezintă între 40-80% din greutatea uscată a

bacteriei,la formarea lor participă aproximativ 20 de aminoacizi.
Compoziţie
- proteine simple - formate doar din aminoacizi (acizii theicoici,
acidul diaminopimelic);
- proteine complexe (sau cenapse):
- complexe glucido-lipido-polipeptidice;
- heteroproteine care sunt formate din proteine şi o grupare
prostetică ex: mucoproteine (proteine şi acid mucoitinsulfuric şi
glucozamină esterificată cu H2SO4, exemplu mucopolizaharidul,
antigenul specific de grup al pneumococului; antigenul M specific de tip al
streptococului hemolitic; acidul hialuronic din capsula streptococilor
tineri);
- cromoproteinele formate din proteine şi gruparea prostetică în care
intră un metal, au în special funcţii enzimatice: catalaze, peroxidaze,
citocromi;
- nucleoproteinele formate din proteine şi gruparea prostetică sunt
acizii nucleici ADN în nucleu şi ARN în protoplasmă.
Rolul proteinelor:
- plastic intră în constituţia unor componente celulare sau/şi
extracelulare;
- antigenic;
- energetic,
- în patogenitate,
- în transmiterea de caractere genetice.
C. Enzimele sunt prezente în bacterii, bacteriile sunt dotate

cu un echipament enzimatic foarte complex capabil să atace în mod
practic toate materiile organice din natură mai mult sau mai puţin
complexe.
Capacitatea celulei bacteriene de a sintetiza enzime este
37
determinată genetic. Din aproximativ 3000 de proteine, din celula

bacteriană, 2000 sunt enzime.
Echipamentul enzimatic este foarte bogat la bacteriile autotrofe
(capabile de sinteze pornind de la molecule simple anorganice) şi din ce
în ce mai sărac la cele heterotrofe (folosesc substanţe organice), în raport
cu adaptarea lor la parazitism.
Clasificarea enzimelor
1. După localizare
Enzime extracelulare (exoenzime), acumularea în mediul de
cultură este probabil rezultatul autolizei celulelor, sau ieşirea din celule
moarte care şi-au pierdut permeabilitatea selectivă a membranei
exemplu: hidrolaze, proteinaze, carbohidraze, lipaze, etc.
Enzime ectocelulare (au rol în permeabilitatea selectivă şi în
respiraţie), exemplu: permeaze, translocaze) sunt fixate şi situate în
membrana citoplasmatică şi controlează permeabilitatea selectivă a
acesteia, ele transferă substanţele prin membrana citoplasmatică cu sau
fără schimbarea chimică a lor (hidroliză).
Enzime intracelulare sunt fie solubile, fie asociate diferitor
infrastructuri ale celulei bacteriene: nucleul şi sistemele membranare ca
mezozomii, cromatoforii, membrana citoplasmatică şi intervin în
procesele de sinteză.
2. După tipul de acțiune asupra substratului (criteriul
biochimic):
- hidrolazele: desfac legătura dintre carbon şi atomii de O, N,
S, fixând totodată o moleculă de apă (proteazele, RN-aze, DN-aze,
lipaze, carbohidraze etc.);
- transferazele: realizează transferul anumitor radicali după o
moleculă pe alta;
- oxidoreductazele (desmolazele): desfac legăturile dintre
atomii de carbon. Sunt enzime care catalizează procesele de
38
Caliopsia FLOREA BacterioJoie şi virusologie
+
oxidoreducere, transferul de H pe oxigen molecular sau pe alt
acceptor, eliberând cantităţi diferite de energie necesară
metabolismului celular. Exemplu: oxidaze, dehidrogenaze, catalaze,
peroxidaze, izomerazele (racemazele).
3. După modul de apariţie în celula bacteriană sunt de două
feluri:
- enzime constitutive: există totdeauna în celulă, fiind
sintetizate indiferent de natura mediului, sunt constituenţii permanenţi ai
celulei;
- enzime inductibile sunt sintetizate de către celula bacteriană
numai ca răspuns la anumiţi compuşi specifici apăruţi în mediu. în lipsa
substanţei inductoare sinteza lor încetează, se face la nivel minim.
D. Glucidele sunt prezente în microorganisme, ele pot reprezenta

între 14-20% din greutatea uscată. Cantitatea de glucide variază în
raport cu: specia, vârsta, condiţiile de mediu, în cadrul aceleaşi specii
apar variaţii în raport cu tulpina bacteriană. Bacteriile conţin glucide
simple (mono şi dizaharide) şi glucide complexe (polizaharide).
Poiizaharidele pot fi formate prin condensarea unor molecule de
pentoze (pentozani) şi hexoze (hexozani), sau prin polimerizarea
hexozelor, pentozelor şi acizilor uronici, formând poiizaharidele mixte.
Cuplarea în complexe a polizaharidelor cu proteinele,
formează la suprafaţa bacteriilor, capsula, ce le conferă proprietăți
antigenice speciale și de patogenitate și rezistență la condiţiile de
mediu.
Bacteriile pot elabora polizaharide care au proprietatea de a
precipita specific serurile antibacteriene omologe, exemplu
mucopolizaharidul -MPZ- (substanţa SSS la pneumococ), sau
lipopolizaharidul -LPS- (glucido-lipido-proteine), antigenul „O” al
bacteriilor Gram negative.
Rolul glucidelor: energetic, plastic, antigenic, patogenic.
E. Lipidele reprezintă până la 10% din greutatea uscată a bacteriei,

iar la micobacterii, pot reprezenta până la 40% din greutate. Bacteriile
39
conţin substanţe lipidice ca: acizii graşi, lipide neutre, ceruri, fosfolipide.
în celulele îmbătrânite lipidele sunt în cantitate mai mare. Ele se pot găsi
libere în vacuolele din celulă sau se pot găsi sub formă combinată în
complexe: lipido-proteice, lipido-glucidice sau glucido-lipido-proteice.
Acizii graşi, bacteriile conţin acizi graşi saturaţi (butiric, caprilic,
stearic) şi nesaturaţi (palmitic, linoleic, crotonic), precum şi acizi graşi
speciali (la micobacterii sunt: acidul micolic, tuberculostearic, ftioic).
Lipide neutre (gliceride), provin din esterifîcarea acizilor graşi cu
glicerol.
Cerurile sunt substanţe complexe, în care esterifîcarea acizilor graşi
se face cu alcooli monovalenţi superiori.
La bacteriile acid-alcoolo-rezistente conţinutul în ceruri atinge 5-
10% din greutatea uscată a bacteriei este ceara D şi conţine acid micolic,
în timp ce la altele este foarte redus 0,3- 0, 8%
Fosfolipidele sunt lipide complexe formate din: acizi graşi,
glicerol, acid fosforic şi o bază azotată (colina în lectine, etanolamina şi
serina în cefaline).
Fosfolipidele se găsesc în cantitate mai mare in bacteriile Gram
negative şi acid-alcoolo-rezistente.
Lipidele din bacterii nu conţin colesterol. Conţinutul mare în
lipide din peretele micobacteriilor conferă impermeabilitate la coloraţiile
obişnuite, de aceea se foloseşte coloraţia Ziehl-Neelsen.
În Treponema pallidum este un fosfolipid numit cardiolipină care
este un difosfatidil glicerol (conţine 4 acizi graşi polinesaturaţi diferţi).
Cardiolipina se găseşte şi în structura ţesutului miocardic bovin, din care
se extrage, folosindu-se ca antigen pentru evidenţierea anticorpilor
omologi, pentru diagnosticul sifilisului.
Rolul lipidelor: energetic, plastic, patogenic (slab), antigenic (slab),
în permeabilitate.
F. Substanțele minerale variază în funcţie de specie, iar în cadrul

aceleaşi specii variază în raport cu vârsta culturii şi compoziţia chimică a
mediului de cultură. Celule tinere conţin de 6-7 ori mai multe substanţe
minerale decât cele bătrâne. Ele reprezintă 2-30% din greutatea uscată a
40
bacteriei. Se găsesc toate oligoelementele: Fe, Ca, Mg, Na, Cl, Pb, S, Zn,
Cu etc. Aceste elemente intră în compoziţia diferiţilor compuşi organici
celulari: sulful în aminoacizi, fosforul în nucleoproteine, în fosfolipide sau
a compuşilor macroergici (ATP). Fierul întră în compoziţia citocromilor,
enzime cu rol important în respiraţia microbiană.
Datorită cantităţii mari de electroliţi dizolvaţi în celula microbiană,
presiunea osmotică internă a microorganismelor este considerabilă, astfel
s-a calculat că la stafilococ poate atinge 15-20 atmosfere, iar pentru
colibacil 6 atmosfere.
Rolul substanţelor minerale:
- favorizează schimburile între celulă şi mediu;
- contribuie la reglarea presiunii osmotice,
- are rol plastic, intră în compoziţia constituenţilor celulari şi ai unor
enzime;
- contribuie la reglarea pH-lui (7,2-7,4) şi a potenţialului de
oxidoreducere;
- activează sisteme enzimatice: catalizează unele procese (Fe-
citocromoxidaze), catalizează sinteza pigmenţilor, Fe este necesar sintezei
toxinei difterice, rol în respiraţie (flavoproteinele), participă la
permeabilitatea selectivă.
G. Vitaminele unele bacterii sunt capabile să sintetizeze vitamine în

cantităţi atât de mari încât servesc ca materie primă pentru extragerea
acestor vitamine. Astfel biotina este sintetizată de specii ca: Proteus
vulgaris, Mycobacterium tuberculosis,
41
Escherichia coli, Pseudomonas aeruginosa, Bacillus anthracis, Serratia

marcescens. Tiamina (vitamina B1) este sintetizată de: E. coli, B. subtilis,
S. typhi, Shigella, C. diphteriae. Piridoxina (vitamina B6) este sintetizată
de unii lactobacili.
Pentru om, flora microbiană intestinală: constituie o "importantă
sursă de vitamine (vitamine din grupul B, vitamina K).
H. Pigmenţii sunt prezenţi în multe bacterii, mai ales bacteriile

anaerobe elaborează pigmenţi. Pigmentogeneza este
caracteristică speciilor bacteriene cromogene. Ea este dependentă de
condiţiile de cultivare, mediile solide favorizează pigmentogeneza. De
asemenea este necesară prezenţa unor elemente ca: azotul, magneziul,
fierul, reacţia mediului, sursa de carbon, temperatura, cantitatea de
oxigen, lumina.
Clasificarea bacteriilor care conţin pigmenţi în funcţie de

specie:
- bacterii fotocromogene sintetizează pigmenţii în
prezenţa luminii,
- bacterii scotocromogene sintetizează pigmenţii în
absenţa luminii.
Clasificarea bacteriilor în funcţie de localizarea
pigmenţilor:
a. cromofore (pigmentul este intracelular);
b. paracromofore (pigmentul este legat endocelular, de perete,
ca la stafilococi);
c. cromopare (pigmentul este eliberat în exterior).
Rolul pigmenţilor
- fotosinteză;
- rol protector (pigmenţii carotenoizi protejează faţă de U.V.),
- funcţie vitaminică, antibiotică, enzimatică (vitamina K,
piocianina, flavoproteinele);
- semn de îmbătrânire, substanţe de catabolism (melaninele);
42
- identificarea bacteriilor: la bacilul piocianic sintetizează piocianina
(albastră), pioverdina (verde).
I. Substanţe care au acţiuni antibacteriană. Multe specii

bacteriene elaborează substanțe cu acţiune inhibitoare asupra altor
specii sau asupra altor tulpini din aceeaşi specie. Unii bacili Gram
negativi sintetizează antibiotice cu acţiune bactericidă sau
bacteriostatică de exemplu polimixine, piocianina, ele acţionează
asupra altor specii.
Alte bacterii sintetizează substanţe cu acţiune împotriva
propriei specii, se numesc bacteriocine.
METABOLISMUL BACTERIAN
Cuprinde multitudinea de reacţii biochimice, ce au loc în celulă,

reacţii prin care materialul nutritiv este luat din mediu, transformat în
energie şi în constituenţi celulari
Caracteristicile metabolismului bacterian:

- Este un metabolism unicelular, se desfăşoară intr-o singură
celulă.
- Este un metabolism necompartimentat, caracteristic
procariotelor (lipsa organitelor citoplasmatice).
- Este un metabolism teleonomic, în timpul evoluţiei nu au
fost selectate acele căi metabolice şi acele mecanisme de reglare care
să-i asigure o eficienţă maximă.
- Se caracterizează printr-o mare flexibilitate metabolică, o
capacitate crescută de adaptare la condiţii foarte variate de mediu.
- Este un metabolism de mare intensitate, ceea ce asigură o
multiplicare rapidă, cu timp de generaţie de 20 minute (celulele de
mamifere au timp de generaţie de cel puţin 24 ore).
În complexitatea metabolică a lumii bacteriene acţionează o
restricţie genetică, determinată de cantitatea de informaţie. La
43
E.coli, molecula cromozomială de ADN, are 2,9x109 daltoni, ea poate

codifica aprox. 3000 tipuri de molecule de proteine. Dintre acestea cam
2000 sunt proteine, enzime, mai mult de 1/3 din ele fiind izolate,
purificate şi caracterizate.
Nutriţia bacteriană
Este suma proceselor metabolice, ce concura la procurarea de

materiale convertibile în energie şi componente celulare. In raport cu
tipul de energie şi modul de obţinere, microorganismele se împart în:
- fototrofe (fotosintetizante), utilizează, energia radiantă-
luminoasa;
- chimiotrofe (chimiosintetizante), utilizează energia rezultată
din reacţii biochimice de oxido-reducere, ce pot avea loc la întuneric.
În raport cu felul sursei de azot şi carbon, microorganismele se
împart:
- autotrofe: utilizează pentru sinteze azotul şi carbonul din
compuşi anorganici simpli: CO2, NH3, NO2, NO3.
- heterotrofe: utilizează pentru sinteze azot şi carbon din
substanţe (organice diferite, care sunt descompuşi în produşi simpli, în
raport cu gradul de complexitate.
Microorganismele fotosintetizante utilizează două feluri de
reacţii, ce se desfăşoară cuplat:
- reacţii fotochimice, în care energia luminoasă absorbită de
pigmenţi speciali este convertită prin fotofosforilare în compuşi
macroergici: ATP (adenozin trifosfat);
- reacţii de biosinteză, în care ATP format anterior este folosit
în reacţii endergonice pentru sinteza de materiale celulare, utilizând ca
sursă de carbon, fie CO2 (fotoautotrofe), fie substanţe organice
(fotoheterotrofe): alcooli, acizi graşi simpli, ca sură de azot este folosit
amoniacul sau NO2.
Microorganismele chimosintetizante utilizează energia obţinută
prin reacţii de oxido-reducerea unor substanţe anorganice sau organice.
- chimioautotrofele folosesc ca sursă de carbon, CO2, iar ca
44
sursă de azot, amoniacul, nitriţii, nitraţii ex. sulfobacteriile, ferobacteriile,

bacteriile nirificatoare;
- chimioheterotrofele sunt incapabile să-şi sintetizeze toţi
metaboliţii esenţiali, ei fiind luaţi din mediu de cultură.
Metabolismul bacterian este de doua tipuri:
- metabolism energetic (prin care se asigură respiraţia
bacteriană), reacţii catabolice;
- metabolism de sinteză (prin care se asigură sinteza
componentelor bacteriene), reacţii anabolice şi catabolice.
Metabolismul energetic bacterian

Respiraţia reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice, aerobe sau
anaerobe, producătoare de energie. Aceste reacţii au la bază mecanismul
oxido-reducerii biologice. Prin oxido-reducere biologică se înţelege
pierderea atomilor de hidrogen (electronilor) de către o substanţă chimică,
donator şi transferul lor pe molecula altei substanţe chimice, acceptor. în
timp ce prima substanţă (A) se oxidează, a doua (R) se reduce
concomitent. Aceste două reacţii cuplate, de oxidare şi de reducere, sunt
reversibile. Ele necesită prezenţa enzimelor, care transportă hidrogenul
(electroni) de la donor ia acceptor, numite dehidrogenaze. în funcţie de I
natura acceptorului final de hidrogen există două tipuri de respiraţii.
- Respiraţie aerobă (oxibiotică), acceptorul final este oxigenul
molecular, iar produsul rezultat este apa. Acest proces este deservit de mai
multe sisteme enzimatice dehidrogenazice: nicotinice, flavinice,
citocromii.
- Respiraţie anaerobă (anoxibiotică), acceptorul final este orice
substanţă anorganică diferită de oxigen, ex. CO2 sau o substanţă organică
(fermentaţie).
În funcţie de structura chimică a coenzimei sau a grupului prostetic,
aceste enzime pot fi grupate în mai multe categorii.
- Enzime nicotinice, au drept coenzime fie NAD (nicotin- adenin-
dinucleotid), fie NADP (nicotin-adenin-dinucleotid-fosfat) care reduse
devin NADH2 şi respectiv NADPH2;
- Enzime flavinice, au drept grupare prostetică (nedisociabile de
45
apoenzime) FMN (flavin-mononucleotid), sau FAD (flavin-dinucleotid).

FAD redus devine FADH2;
- Enzime ferice, grupul prostetic conţine fier sub formă de derivaţi
ai protohemului. Fierul poate fi oxidat sau redus reversibil prin pierderea
şi respectiv, câştigul unui electron. Enzimele ferice sunt citocromii b, c, a,
a3, dintre care ultimul, identificat cu citocrom-oxidaza, transferă
electronul pe oxigen, ca acceptor final. Alte enzime ferice sunt: catalaza şi
peroxidaza, capabile să descompună apa oxigenată direct (catalaza), sau
prin fixarea oxigenului rezultat, pe un substrat redus, cu formarea
ulterioară de apă (peroxidaza).
Bacteriile aerobe posedă toţi citocromii, bacteriile facultativ
anaerobe posedă unul sau doi citocromi finali, iar bacteriile anaerobe
sunt lipsite de citocromi, precum şi de catalază şi peroxidază, ele nu
sunt necesare pentru că procesele anaerobe nu conduc la formarea de
apă oxigenată.
- Enzimele cuprice, grupul prostetic conţine cupru. Ele pot
dehidrogena substratul şi fixa. hidrogenul direct pe oxigen, Iară
intermediul citocromilor.
Energia eliberată în cursul reacţiilor de oxido-reducere nu este
consumată pe loc decât parţial. Excesul este înmagazinat sub forma
legăturilor macroergice fosforate pe care le conţine ATP (adenozin-
trifosfat) şi folosită după necesităţile de moment ale celulei.
46
În respiraţia aerobă mecanismul de sinteză a ATP este reprezentat în
special de fosforilarea oxidativă (Ia nivel de catalizator), cuplată cu partea
terminală a lanţului respirator.
În respiraţia anaerobă (fermentaţie), lipsită de lanţ respirator, sinteza
ATP este făcută prin fosforilarea la nivelul substratului, donatorii şi
acceptorii de hidrogen fiind metaboliţi organici.
În funcţie de potenţialul oxido-reducător al mediului, "s-au
descris mai multe tipuri de respiratorii.
Bacterii strict aerobe, cresc numai în prezenţa unei cantităţi mari
de oxigen, folosit ca unic acceptor final de hidrogen. Aceste bacterii
posedă: catalază, peroxidaza şi citocromi.
Bacterii strict anaerobe, cresc numai în absenţa oxigenului, sunt
lipsite de enzimele de mai sus. Aceste bacterii sunt foarte sensibile Ia
acţiunea oxigenului, care le este toxic.
Bacterii aerobe, facultativ anaerobe,^au posibilitatea ambelor tipuri
de respiraţie, în funcţie de existenţa oxigenului. Deşi lipsite de catalază şi
citocrom-oxidază, ele pot creşte în aerobioză fiind mult mai puţin
sensibile la apa oxigenată, datorită unor peroxidaze flavoproteice capabile
să descompună apa oxigenată.
Bacterii anaerobe microaerofile, tolerează cantităţi mici de
oxigen, probabil prin achiziţia unor enzime de tip catalazic.
Energetica respiraţiei aerobe

Energia se obţine în două moduri principale:
- prin fosforilarea substratului pe calea glicolizei anaerobe, în
care o moleculă de glucoza este degradată în două molecule de acid lactic,
trecând prin stadiul de acid piruvic;
- prin fosforilarea oxidativă (la nivelul catalizatorului), în cazul
catabolismului glucozei în aerobioză. Acidul piruvic este carboxilat la
acid oxal - acetic, intră apoi în ciclul acizilor triearboxilici (ciclul
KREBS), fiind carboxilat până la H2O şi CO2.
Bilanţul energetic total rezultat din catabolizarea completă, aerobă, a
glucozei este de 38 moli ATP/1 mol glucoză. Ştiind că legătura
macroergică a 1 mol de ATP conţine cca. 7000 calorii, înseamnă că din 38
47
moli ATP rezultă 266 kcal/mol glucoză complet degradată.

Celelalte substanţe energetice, ca aminoacizii şi acizii graşi intră în
degradarea aerobă ia nivelul ciclului KREBS: aminoacizii, după ce suferă
transaminarea, intră la nivelul piruvatului, aspartatului, glutamatului, iar
acizii graşi sub forma acetil-CoA, la nivelul acidului oxal-acetic.
Energetica respiraţiei anaerobe (fermentative)

Energia se obţine prin fosforilarea substratului. Din punct de
vedere energetic, fermentaţia este inferioară respiraţiei aerobe, ea
furnizând de 12-19 ori mai puţină energie (ATP).
Metabolismul glucidelor la bacterii

Glucidele reprezintă surse de carbon şi energie. Bacteriile utilizează
glucidele sub trei forme:
- monozaharidele ca atare,
- oligozaharidele sunt hidrolizate în monozaharide,
- poliiaharidele sunt de asemenea în monozaharide de către
hidrolaze specifice, care sunt exoenzime şi ectoenzime.
Catabolismul glucidelor, toate monozaharidele sunt mai întâi
transformate în glucoză-6-fosfat (G-6-P), care urmează câteva căi
principale de metebolizare:
- calea hexozo-difosfaţilor (EMBDEN-MEYERHOF-PARNAS),
produsul final este acidul piruvic, se produc şi 2 moli ATP pentru lmol de
glucoză;
- calea pentozofosfaţilor, deşi este neenergetică, este importantă,
deoarece este o sursă de pentoze, necesare sintezei: acizilor nucleici,
glucidelor cu 4, 6, 7 atomi de carbon şi de NADH2, necesare sintezei
glucidelor şi lipidelor;
- calea ENTNER-DOUDOROFF, este caracteristică pentru
Pseudomonas şi Aeromonas, furnizează NADPH2 şi energie: 1 mol ATP
pentru 1 mol glucoză;
- calea ciclului acizilor tricarboxilici (KREBS), reprezintă calea
comună de catabolizare a glucidelor, lipidelor şi aminoacizilor
(dezaminaţi), până la CO2 şi H2O, cu eliberare de energie, prin reacţii
48
Caliopsia FLOREA Bacterioloie şi vintsologie
succesive de decarboxilare, oxido-reducere, hidratare, sub acţiunea unor

enzime specifice.
Sinteza polizaharidelor bacteriene

Oligozaharidele (dizaharidele) sunt sintetizate prin reacţii de
transglucozidare, catalizate de transglucozil-transferaze.
Polizaharidele sunt sintetizate prin transglucozidarea unei unităţi
monozaharidice pe un rest oligozaharidic.
Sinteza acidului hialuronic

Mai întâi are loc sinteza acidului glucuronic prin dehidrogenarea
UTP-G în prezenţa NAD şi sinteza N-acetil- glucozaminei din glucoză-6-
P, Ac-CoA, cu participarea ATP, glutaminei, UTP (uridin-trifosfat). Este
apoi sintetizată unitate de bază, prin formarea legăturii 1 -4 glucozidice,
între acidul glucuronic şi N-acetil-glucozamina. Această unitate este apoi
polimerizată.
Acidul hialuronic intră în compoziţia structurilor capsulare a
diferitor bacterii (streptococi tineri).
Metabolismul lipidelor la bacterii

Bacteriile au capacitatea de a degrada şi a sintetiza lipide neutre şi
fofolipide. Degradarea lipidelor are loc sub acţiunea lipazelor şi
esterazelor, care de obicei sunt extracelulare.
Gliceridele sunt hidrolizate în glicerol şi acizi graşi. Fosfolipidele
sunt hidrolizate în: glicerol, acizi graşi, acid fosforic şi baza azotată
(colina în cazul lecitinelor, sau etanol-amina, serina în cazul cefalinelor.
Glicerolul, rezultat din hidroliza lipidelor, este reutilizat ca atare în
liposinteze, sau după fosforilare, este transformat în hidroxi-acetonfosfat
şi intră în ciclul EMP (EMBDEN- MEYERHOF-PARNAS), al glicolizei
anaerobe.
Acizii graşi, rezultaţi odată cu glicerolul, din hidroliza lipidelor,
intra în reacţii de oxidare, în special pe calea ciclului LYNEN (bete-
oxidare). Aici are loc, printr-un proces oxidativ, ruperea succesivă a câte
unui fragment de doi carboni. Fiecare scurtare cu doi carboni cuprinde o
49
succesiune de patru reacţii parţiale precedate de activarea acidului gras,

sub forma de acetil- CoA. Resturile acetil-CoA, intră în fondul comun al
unităţilor cu doi atomi de carbon, putând fi utilizate în ciclul KREBS, în
sinteze acetil-derivaţilor, sau pentru sinteza de acizi graşi. Baza azotată,
rezultată din hidroliza fosfolipidelor, este folosită, apoi, ca atare pentru
sinteza de fosfolipide, sau transformată în aminoacizi. Bazele azotate
reprezintă o sursă importantă de grupări metil, necesare altor sinteze.
Biosinteza lipidelor
Biosinteză acizilor graşi, urmează două căi:
- alungirea unui acid gras cu încă doi carboni, prin reversia
parţială a unora din etapele de degradare din ciclul LYNEN, de
exemplu sinteza acidului stearic (18 C), din acid palmitic (16 C) şi Acetil-
CoA;
- calea malonil-CoA, prin care o unitate acil CoA este condensată
cu un fragment de 2 C, cu formare intermediară a malonil-CoA, această
cale necesită: C02, biotină, ATP, NADH2.
50
Caliopsia FLORE A Bacterioloie şi virusologie
Biosinteza trigliceridelor
Din monogliceride, se formează digliceride şi apoi trigliceride,
prin adăugarea succesivă a câte unui rest de aciî-CoA. prin reacţie de
transacetilare, dependentă de ATP şi CoA.
Din alfa-glicerofosfat şi acil-CoA, prin formarea intermediară de
acizi fosfatidici (fosfogliceride fără bază azotată). Se face astfel
legătura cu fosfolipidele.
Biosinteza fosfolipidelor
Este un proces endergonic şi presupune presinteza glicerolului,
acizilor graşi şi bazei azotate, etanol-amina provine din decarboxilarea
serinei, iar colina din metilarea etanol-aminei. Sinteza fosfolipideîor are
loc în patru etape;
- formarea alfa-glicerofosfatului,
- formarea acidului fosfatidic,
- formarea digliceridelor alfa-beta,
- încorporarea Bazei azotate.
Metabolismul proteinelor la bacterii

Aminoacizii încorporaţi sub formă de proteine şi peptide, au rol
plastic şi rol energetic, excepţie fac anaerobii proteolitici. Cele mai multe
specii bacteriene degradează activ aminoacizii, folosindu-i apoi pentru
diferite sinteze. Aminoacizii sunt preluaţi ca atare din mediu, sau în unna
hidrolizei substanţelor proteice, de către proteazele (extracelulare) şi
peptidazele (extra şi intracelulare) bacteriene.
Absorbţia aminoacizilor este asigurată de către sisteme permeazice
specifice, consumatoare de energie. Izomerii D ai aminoacizilor sunt mai
răspândiţi decât la alte organisme, care utilizează în special L-
aminoacizii. La bacterii, D-aminoacizii formează diferite peptide cu
activitate antibiotică (gramicidina, polimixina, bacitracina), capsula
bacilului cărbunos, sau participă la formarea peretelui celular (D-alanina,
acidul D-glutamic).
Catabolizarea aminoacizilor
Bacteriile Gram negative atacă toţi aminoacizii, folosind ca sursă de
51
carbon, glucoza şi amoniac ca sursă de azot.

Bacteriile Gram pozitive au capacitate limitată de degradare şi
sinteză a aminoacizilor şi necesită un număr de aminoacizi în mediul
nutritiv, factori de creştere.
Degradarea aminoacizilor este iniţiată prin îndepărtarea grupării
aminice prin mai multe reacţii.
- Transaminarea, transferul NH3 pe un oxiacid cu formarea
aminoacidului corespunzător.
- Dezaminarea, îndepărtarea grupei amino şi care se datorează
următoarelor grupe de enzime:
a) cu spectru larg de acţiune, L şi D-aminoacidoxidaze (ex. la
Proteus se găseşte L-aminoacidoxidaza, fiind utilizată ca un test important
de identificare, reacţia fenilalanindezaminazei). în timp ce D-
aminoacidoxidaza se întâlneşte la multe bacterii Gram negative;
b) dehidrogenaze, dintre care glutamat-dehidrogenazele NAD şi
NADP dependente, au un rol major în utilizarea N (ionul de amoniu din
mediu);
c) enzime având ca substrat specific un singur aminoacid cu
mecanisme variate de reacţie: asparginaza, glutaminaza, aspartaza,
histidaza, arginaza etc.
După îndepărtarea grupei aminice, scheletul de carbon intră în
reacţii degradative proprii mai ales în ciclul acizilor tricarboxilici.
- Decarboxilarea aminoacizilor are loc neoxidativ şi ireversibil, sub
acţiunea unei decarboxilaze specifice fiecărui aminoacid, având drept
coenzimă piridoxal-P. în urma acestei reacţii se formează amina
corespunzătoare şi bioxidul de carbon. Formarea de amine (bazice)
reprezintă un mecanism de tamponare a pH-lui, care tinde spre aciditate,
prin acumularea de produşi de fermentaţie acizi. Când pH-ul scade sub 6,
este activată decarboxilarea (pH optim 2-6), cu producerea de amine şi
creşterea pH-ului.
Sinteza aminoacizilor
Acest proces implică fixarea azotului pe lanţuri carbonice
preformate (mai ales cetoacizi). Azotul este luat sub formă de azot
52
molecular (autotrofe), NO2, NO3, amoniac, sau de grupare aminică (-

NH2), (heterotrofe).
Bacteriile autotrofe care folosesc azot molecular, îl transformă în
amoniac (nu se cunosc mecanismele), iar acesta este fixat pe acidul alfa-
cetoglutaric, sau acidul glutamic şi prin transaminare se formează alţi
aminoacizi.
Heterotrofele, cu un grad mai înalt de parazitism, folosesc pentru
obţinerea aminoacizilor necesari, reacţia de transaminare, catalizată de
transaminaze specifice, care necesită prezenţa NAD şi piridoxal-
fosfatului. Transaminarea este o reacţie de dezaminare, prin care gruparea
amino (-NH2)a unui aminoacid este transferată în poziţia alfa a unui alfa-
cetoacid, care astfel devine un aminoacid nou, în timp ce primul
aminoacid (care a pierdut gruparea amino devine cetoacid). Unele bacterii
heterotrofe nu-şi sintetizează nici prin transaminare decât un număr
restrâns de aminoacizi, ceilalţi îi ia ca atare din mediu (aminoacizi
esenţiali).
În concluzie, în ceea ce priveşte legătura cu metabolismul glucidic,
se pot distinge trei căi de biosinteză a aminoacizilor, pe baza preluării
scheletelor carbonice de la glucide:
- glicoliza anaerobă (EMP), de la acid 3P-gliceric se poate
ajunge la: serină, glicină, iar de la piruvat se ajunge la: valină, alanină,
leucină;
- şuntul pentozelor, prin intermediul formării acidului shikimic,
se ajunge la aminoacizi aromatici, iar prin intermediul ribozei-5P, la
histidină;
53
- ciclul KREBS, de la acidul alfa-cetoglutaric, oxalacetic şi fumărie
se ajunge la acid glutamic şi acid aspartic.
Sinteza proteinelor
Este un proces complex care se desfăşoară în două etape:
- Realizarea structurii primare a catenelor polipeptidice, prin
formarea legăturilor peptidice (-CO-NH-), între aminoacizii dispuşi în
ordinea specificată de către ARNm. Schematic se realizează prin activarea
aminoacizilor, legarea lor de ARNt-sintetaze (sau enzime cu pH 5) în
prezenţa ATP, transportul aminoacizilor activaţi, laribozomi,
secvenţializarea aminoacizilor, formarea succesivă a legăturilor peptidice
între aminoacizi, ce se dispun succesiv pe suprafaţa ribozomului, în
ordinea specifică, codificată de ARNm, eliberarea catenelor polipeptidice
de pe ribozom.
- Morfogeneza proteinelor, realizarea structurii secundare, terţiare,
cuatemare, prin constituirea de legături intra- sau intercatenare (punţi de
hidrogen, forţe Van der Waals, sau covalente de tip -S-S-).
Cultivarea bacteriilor
Creşterea bacteriilor
Este procesul biologic prin care bacteriile îşi măresc volumul,
datorită sintetizării de noi produşi şi acumulării apei. Creşterea este
dependentă de raportul suprafaţă/volum, este atât timp cât este în favoare
suprafeţei.
Multiplicarea bacteriilor
Atunci când valoarea raportului este în favoarea volumului (se
inversează rapotul) creşterea încetează şi apare înmulţirea.
54
Aceasta se realizează prin diviziune directă şi rar prin înmugurire.

Ritmul de diviziune este foarte rapid de 10-20 min, excepţie face bacilul
Koch care are un timp de 18-20 ore.
Cultura bacteriană
Este rezultatul înmulţirii germenilor într-un mediu favorabil.
Aspectul culturii depinde de: specie, de vârsta culturii şi de mediul de
cultură.
Bacteriile pot fi cultivate de: medii artificiale (acelulare), culturi
celulare, ou embrionat de găină, animale receptive.
Culturile bacteriene pe medii artificiale

În medii lichide
Determină apariţia unei turbidităţi (tulburări a mediului apos) după
18-20 ore în condiţii de creştere specifice bacteriei. în funcţie de aspectul
turbidităţii culturile pot fi:
- culturi ”S” (smooth) - turbiditate omogenă, germenii sunt tineri,
virulenţi, care dispersează rapid şi uniform;
- culturi ”R” (rough) - mediul este limpede, germenii se găsesc sub
formă de grunji (depuşi pe fundul vasului sau pe pereţi), tulbură
neomogen mediul. Sunt determinate fie de germeni avirulenţi, nepatogeni,
sau de germeni patogeni îmbătrâniţi, care şi-au pierdut virulenţa.
Uneori creşterea în medii lichide mai poate fi sub formă de:
- văl la suprafaţă, în cazul germenilor aerobi (bacilul tuberculos);
- depozit gros pe fundul vasului în cazul germenilor anaerobi.
Pe medii solide
Produsul patologic se însămânţează prin diverse procedee de
dispersie. Cultura bacteriană apare sub formă de colonie după 4 ore.
55
CaKopsia FLQREA Bacterioloie şi virusologie
Colonia bacteriană reprezintă totalitatea germenilor rezultaţi din
multiplicarea unei singure celule bacteriene, ea este o cultură pură, sunt
germeni identici genetic (monoclonali).
Aspectul coloniilor
- Colonii de tip “S”, smooth = neted, coloniile au suprafaţa
netedă, lucioasă cu margini drepte, de consistenţă untoasă, cu un diametru
de 1-2 mm, se pot detaşa uşor, sunt alcătuite din germeni virulenţi.
- Colonii de tip ”R”, rough = aspru. Coloniile au suprafaţă
aspră, rugoasă, cu margini neregulate, crenelate, nu se pot detaşa o parte
din colonie cu ansa, ci doar colonia întreagă. Aceste colonii sunt formate
din germeni bătrâni, avirulenţi. în această formă nu se mai pot face
identificări.
- Colonii de tip ”M” care au suprafaţa netedă, mucoasă, sunt
variante ale coloniilor ”S” ale germenilor cu capsulă {Klebsiella). Ele au
tendinţa de a conflua între ele.
- Colonii de tip ”G” glossy, simt colonii pitice lucioase, ele
rezultă în urma acţiunii antibioticelor asupra formelor ”S” de germeni.
Curba de creştere a bateriilor

Populaţia care rezultă prin diviziunea unei bacterii creşte în
progresie geometrică cu raţia 2. Timpul necesar pentru dublarea populaţiei
se numeşte timp de dedublare sau timp de generaţie. Dinamica reală
este caracterizată printr-o curbă cu patru faze:
1. Faza de lag
În primele 2 ore, numărul de indivizi este aproape constant (faza de
latenţă), ea este o fază de acomodare a germenilor la noile condiţii de
mediu.
56
Caliopsia FLOREA Băeterioloie şi virusologie
2. Faza de multiplicare exponenţială sau logaritmică

Este o fază de creştere rapidă a numărului bacteriilor. Durează 2-3 ore, curba
evoluează exponenţial până în momentul în care una dintre substanţe nutritive din
mediu este consumată sau/şi în mediu se acumulează metaboliţi toxici (factor
limitant). în această fază bacteriile au dimensiuni constante, citoplasmă intens
bazofilă şi omogenă, lipsită de incluziuni. Bacteriile sunt virulente, antigenele sunt
cele mai bine reprezentate^ în această fază se recoltează germenii pentru prepararea
vaccinurilor.
3. Faza staţionară
Prin consumarea substratului nutritiv ritmul de diviziune scade, numărul
germenilor care mor devine egal cu cel al germenilor care se divid, deci numărul total
al bacteriilor rămâne constant. Această fază durează 2-3 zile. În această fază se fac
identificările bacteriilor, coloniile sunt bine individualizate. Bacteriile din colecţiile
purulente (abcese) se află în această fază.
4. Faza de declin
Consumarea substratului nutritiv şi acumularea de metaboliţi toxici duce la
moartea majorităţii bacteriilor. Celulele rămase vii sunt bătrâne, îşi pierd virulenţa şi
patogenitatea. Faza durează 2-3 luni. În această fază apar sporii.
Această evoluţie se obţine şi în macroorganisme. Cultura bacteriană, rămâne
permanent tânără, deoarece mediul de cultură nu îşi pierde elementele nutritive.
57
Caliopsia FLOREA Băeterioloie şi virusologie
Figura 4 Curba de multiplicare a-bacteriilor în cultură

log. nr. germeni/ml
58
Caliopsia FLOREA Bacte
Capitolul IV
Virusurile
DEFINIŢIE
Virusurile reprezintă o familie deosebită de agejnţi infecţioşi care
diferă fundamentai din punct de vedere structural şi fiziologic de celelalte
microorganisme, au dimensiuni foarte mici, cuprinse între 20-300 nm.
După A. LWOFF, virusurile sunt „entităţi” infectante nucleoproteice,
potenţial patogene, posedând un singur tip de acid nucleic, incapabile de
creştere şi fisiune binară, lipsite de informaţie genetică pentru sinteza unui
sistem energetic i propriu şi necesitând pentru reproducere, ribozomii
celulei “gazda”.
O particulă virală (virion este format din albumină şi acid nucleic,
ADN sau ARN). Acidul nucleic (nucleotid) este înconjurat de un înveliş
aîbuminic protector, care îi conferă aspectul şi structura specifică. învelişul
de albumină se numeşte capsidă. Aceasta stabilizează şi protejează
genomul viral, iar în / cazul virusurilor neanvelopate, are rol în fixarea
virusului pe / receptorii specifici pe membrana celulară.
Unele virusuri prezintă la exteriorul nucleocapsidei un înveliş extern
numit peplos (anvelopă). Acesta este de natură lipoproteică, în peplos pot fi
implantate (de cele mai multe ori) structuri glicoproteice (spiculi),
codificate de genomul viral, ce proemină la suprafaţa învelişului extern.
Faţa internă a anvelopei este tapetată cu o matrice de natură proteică
(proteina matrix sau proteina M). Anvelopa stabilizează
59
nucleocapsida, iar spiculii conferă antigenicitate şi ajută la fixarea

virusurilor anvelopate pe receptorii celulari.
Virusurile sunt lipsite de echipament enzimatic producător de
energie şi de metabolism propriu, sunt paraziţi intraceiulari obligatorii şi
se replică cu ajutorul celulei infectate.
Pot fi cultivate numai pe medii celulare (culturi de celule, ou
embrionat de găină şi animale de experienţă).
Nu sunt sensibile la acţiunea antibioticelor, dar sunt sensibile la
interferoni (IFN).
Taxonomie
Conform ICTV (Comitetului Internaţional pentru Taxonomia
Virusurilor), următoarele caractere fizico-chimice ale virionului sunt
folosite pentru gruparea virusurilor în familii:
- natura chimică a acidului nucleic viral,
- simetria capsidei,
- prezenţa sau absenţa învelişurilor pericapsulare,
- diametrul capsidei pentru virusurile cu simetrie helicoidală şi
numărul de capsomere pentru virusurile cu simetrie cubică (icosaedrică).
Icosaedrul este un poliedru cu 20 de feţe triunghiulare echilaterale;,
30 de muchii şi 12 vârfuri (vertexuri), orientate după axele de sirhetrie.
Conform ICTV există, până în anul 2003 aprox. 4000 de specii de
virusuri şi peste 30.000 de tipuri şi subtipuri, care sunt păstrate în centre
de referinţă.
Pe baza naturii chimice a genomului viral, se împarte în:
dezoxiribovirusuri şi ribovirusuri, cu genomul alcătuit din ADN,
respectiv ARN. în funcţie de simetria capsidei, helicoidală sau cubică,
virusurile se grupează în clase: dezoxihelica, dezoxicubica, ribohelica,
1 ribocubica.
Polaritatea ARN-ului genomic a fost stabilită în mod convenţional
în raport cu posibilitatea de traducere (direct sau
60
FLOREA Bacterioloie şi virusologie
indirect) a informaţiei în proteină. Astfel ARN-ul tradus direct în proteină,

fără o transcriere prealabilă, este considerat cu polaritate pozitivă şi este
notat convenţional ARN (+), în timp ce ARN-ul transcris întâi într-un
ARN complementar şi abia apoi în proteină, este considerat cu polaritate
negativă şi este notat ARN (-).
Taxonomia virală cuprinde : ordin, familie, subfamilie, gen, specie.
Nomenclatura este internaţională şi se aplică la toate virusurile
(indiferent de regnul parazitat).
Ordinul reuneşte familii de virusuri care posedă caractere / care le
diferenţiază de alte familii şi are sufixul virales.
Familia întruneşte caractere comune (morfologie distinctă a
virionului, organizare genomică specifică), care nu se întâlnesc la alte
virusuri şi este desemnată cu sufixul viridae.
Subfamilia se găseste în interiorul unei familii, se utilizează sufixul
virinae.
Genul este un grup de specii care posedă caracterele familiei, dar au
şi alte particularităţi, au sufixul virus.
Specia reprezintă grupuri de tulpini virale ce se deosebesc prin
prezenţa unor gene, care codifică aceste diferenţe. Se exprimă fără sufix,
specificaţiei de virus adăugându-i-se numele întreg: virus gripal, virus
Ebola.
Exemplu: familia Herpesviridae, subfamilia Alphaherpesvirinae
genul Simplex virus, specia Virus herpes simplex serotip 2.
DEZOXDRIBOVIRUSURl
Virusuri ADN învelite

Familia POXVIRIDAE au dimensiuni de 220-450/140-260 nm,
structură complexă, cu ADN dublu catenar, liniar.
Subfamilia Chordopoxvirinae (poxvirusurile vertebratelor).
61
Caliopsia FLOREA Bacterioîoie şi virusologie
Genul Orthopoxvirus cu speeie/grup: V. variolic, V. vaccina, acestea

pot da variola respectiv vaccina. Tot din acest gen se vor enumera virusuri
care pot genera zbonoze cu erupţii localizate sau generalizate la animale: V.
pox bovin (cowpox), V. pox al maimuţei (monkey pox). V. pox al ratonului,
V. ectromeliei (la şoarece).
Genul Parapoxvirus: V. orf (dermatită contagioasă); Pseudocowpox
virusuri (nodulii lăptarilor).
Genul Mottuscipoxvirus: V. molluscum contagiosum (dau negi).
Familia HERPESVIRIDAE au dimensiuni de 160-200 nm, capsida
este icosaedrieă, cu ADN dublu catenar, liniar.
Subfamilia Alphaherpesvirinae
Genul Simplexvirus: V. herpes simplex 1, 2 (dau herpesul la om); V.
herpes B (simiae) care poate da encefalita; V. mamitei bovinelor (mamita).
Genul Varicetlavirius: V. varicella-zoster ( pot da varieela şij Zona
Zoster); V.-pseudorarabiei (afecţiuni ale porciîor)
Subfamilia Betaherpesvirinae
Genul Cytomegaivirus: V. citomegaîic (infecţii congenitale,/
pneumonii).
Genul Muromegalvirus: V. citomegalic al şoarecelui.
Genul Roseolovirus: V. herpetic uman 6 şi 7 (roseola).
Genul Lymphocryptovirus: V. Epstein-Barr (mononucleoza
infecţioasă, limfom.Burkit, earcinom nazo-faringian).
Subfamilia Gammaherpesvirinae
Genul Rhadinovirus: V herpetic uman 8 (sarcomul Kaposi), Herpesvirus
saimiri (afecţiuni ale maimuţei).
Familia HEPADNAVIRIDAE Au dimensiuni de 40-50 mn, capsida
icosaedrică, cu ADN circular bicatenar, parţial monocatenar.
62
Genul Orthohepadnavirus: V. hepatitei B, V. hepatitei marmotei, V.
hepatitei veveriţei (dau hepatită, carcinom hepatoceluîăr).
Genul Avihepadnavirus: V. hepatitei raţei de Peking, V.
cocostârcului gri.
Virusuri ADN neînvelite
Familia ADENOVIRIDAE: dimensiuni 70-80 nm, capsidă
icosaedrieă, ADN dublu catenar, liniar.
Genul Mastadenovirus: Adenovirus (adenoyirusuri la mamifere),
dau afecţiuni., respiratorii, oculare, entente, potenţial oncogen.
Genul Aviadenovirus: Adenovirusuri la păsări.
Familia PAPILLOMAV1RIDAE: dimensiuni de 55 nm, capsidă
icosaedrieă, ADN dublu catenar, circular.
Genul Papillomavirus: V. papiloamelor umane (papiloame,
condiloame, asociere cu tumori maligne); V. papiloamelor \ mamiferelor; V.
Shope (afecţiuni tumorale ale iepurilor).
Familia POLYOMAVIRIDAE: dimensiuni de 45 nm, capsidă
icosaedrieă, ADN dublu catenar circular.
Genul Polyomavirus: VJC (leucoencefalita multifocală ; progresivă,
infecţii renale, infecţii respiratorii); VBK; S.V. 40 al maimuţei rhesus; V.
polyoma a şoarecelui; V. limfotrope al maimuţei (dau afecţiuni tumorale).
Familia PARVOVIRIDAE: dimensiuni 18-26 nm, capsidă
icosaedrieă, cu ADN monocatenar liniar de sens + sau -.
Subfamilia Parvovirinae
Genul Erythrovirus: V. B19 (autonom), poate da eritem I infectios,
anemie aplastică.
Genul Pavovirus: V. bolii Aleutine a nurcii; V. rozătoarelor,
I vitelor, felinelor etc. (entente, hepatite, encefalopatii).
Genul Dependovirus: AAV (V. asociat adenovirusurilor) tip
1-5 la om, tip 4 la maimuţă; sunt virusuri defective.
V 63
&
RIBOVIRUSURI
Virusuri ARN învelite

Familia TOGAVIR1DAE: dimensiuni 50-70 nm, capsidă icosaedrică,
ARN monocatenar liniar, sens (+).
Genul Alphavirus: Arbovirusuri gr. A; Grupuri/complexe: EEE/VEE,
SF, SIN, WEE pot produce: encefalite ecvine, ? sindroame febrile, artrite,
rash.
Genul Rubivirus: V. rubeolos care produce rubeola.
Familia FLAVIVIRIDAE dimensiuni de 40-50 nm, capsidă
icosaedrică, ARN monocatenar liniar, sens (+).
Genul Flavivirus: Arbovirusuri gr. B (febra galbenă); V. encefalitei
de Saint-Louis (Denga); V.. encefalitei West-Nile (encefalita West-Nile),
etc.
Genul Hepacivirus: V. hepatitei C (hepatita C)
Genul Pestivirus: Virusurile vitelor şi porcilor.
Familia CORONAVIRIDAE: dimensiuni de 80-160 nm, capsidă
helicoidală, ARN monocatenar liniar, sens (+).
Genul Coronavirus: Coronavirusuri umane (CVU 229E, CVU
OC430 produc infecţii respiratorii şi enterice. Alte virusuri ale animalelor
şi păsărilor:
7Yvovirus: V. Berne, V. Breda care pot da
ii Uproduce
\ păsărilor) afecţiuni ale vitelor şi cailor.
" ,l Ordinul MONONEGA VIRALES
iv r
Familia PARAMYXOVIRIDAE: dimensiuni de 150-300
nm, capsidă helicoidală, ARN monocatenar liniar, sens (-).
Subfamilia Paramyxo virinae
Genul Respirovirus: V. păragripal uman 1, 3 (dau infecţii respiratorii).
Genul Rubulavirus: V. paragripal uman 2, 4A, 4B; V.
ForeionuUuVproduce oreionul); V. bolii Newcastle (afecţiuni ale
Y
64
A0
Calîopsîa FLOREA Bacterioloie şi virusologie
I Genul Morbilivirus: V. rujeolos (produce rujeola, PESS- I panencefalita
sclerozantă subacută-); V. pestei bovine (pesta 1 bovină); V. jigodiei canine
(jigodia).
\ Subfamilia Pneumovirinae
Y Genul Pneumovirus: V.
respiratorii). vV V o 0^ '' ^ CP^ respirator sinciţial uman (infecţii
- ^Familia RHABDOVIRIDAE:
dimensiuni de 130-380/70-85 nm, capsidă helicoidală, ARN monocatenar
lini
ar, vitelor şi porcilor (boala febrilă însoţită de stomatită veziculară, la \y
sens (-).
Genul Veziculovirus: V. stomatitei veziculoaftoase a cailor,
animale şi la om).
1 Genul Lyssavirus: V. rabic (produce rabia)T yyjiW Familia
FILOVIRIDAE cu dimensiuni de 80/600-1000 nm,
' j capsidă helicoidală, ARN monocatenar linear, sens (-).
! Genul Filovirus: (Marburg like-viruses; Ebola like-viruses)
\ cu V. Marburg; V. Ebola care produc febre hemoragice. ^"Familia
ORTHOMYXOVIRIDAE: dimensiuni de 80-120 f nm, capsidă helicoidală,
ARN monocatenar liniar, sens (-), segmentat (6-8 segmente).
Genul Influenzavirus Ai V. gripal A Genul
Influenzavirus B: V. gripal B
Genul Influenzavirus C: V gripal C, toate genurile produc > gripa la
om.
Genul Thogotovirus: V. Thogoto; V. Dhori care dau afecţiuni
respiratorii.
Familia BUNYAVIRIDAE cu dimensiuni de 80-120 nm, f capsidă
helicoidală, ARN monocatenar liniar, sens (-), din 3 I segmente circulare.
i Genul Bunyavirus: V. Bunyamwera; V. California; V.
\ Bwamba care pot da encefalite, meningite.
\ Genul Hantavirus: V. Hantaan (produce febra hemoragică de Coreea);
65
Caiiopsia FLQREA Bacterioloie şi virusologie
[ Genul Nairovirm: V. febrelor hemoragice de Crimea şi Congo.
~ Familia ARENAVIRIDAE cu dimensiuni de 90-100 nm, capsidă
i
helicoidală, ARN monocatenar, sens + şi — segmentat (2 segmente).
Genul Arenavirus: V. eoriomeningitei limfoeitare
(meningita aseptică);. $. ' ___,
Familia RETROVIRIDAE cu dimensiunPde~80’-100 nm7~' capsidă
icosaedrică, ARN diploid monocatenar, liniar, de sens (+). v
Subfamilia Oncovirinae
Genul Oncovirus A (leucemii, limfoame, sarcoame, tumori j mamare
la: şoareci, hamsteri, cobai).
Genul Oncovirus B: V. tumorii mamare a şoarecilor.
Genul Oncovirus C: V. sareomului Rous, neoplazii şi j leucemii ale
mamiferelor şi păsărilor. j
Gr. V. leucozelor aviare, {
Gr. V. mamiferelor j
- Gr. V leucemiei umane şi bovine HTLV/BLV: HTLV-1
(care pot produce leucemia adultului de tip T); HTLV- II ! (parapareză
spastică tropicală); V. leucemiei bovine (BLV) care poate da leucemia
bovină. • /
Subfamilia Lentivirinae
Genul Lentivirus: HIV 1 - HIV 2 care dau SIDA; SIV (SIDA la
maimuţe), etc. (pentru animale). _
y Virusuri ARN neînvelite ^ ^
Familia PICORNAVIRWAE dimensiuni de 27-30 nm, capsidă
icosaedrică, ARN monocatenar, liniar, sens (+).
Genul Enterovirus: V polio (poliomielită, meningită, conjunctivită);
V. coxsackie A, B (herpangină, respiratorii); V. echo (enterită, miocardită,
0Jj/
Y Genul Hepatovirus: V. hepatitei A (hepatită). sn j\£
Genul Rhinovirusx Rhinovirus uman (infecţii respiratorii),
Genul Aphtovirus: V aftos (febra aftoasă).
pericardite).
66
Caliopsia PLOREA Bacterioîoie şi virusologie
Genul Cardiovirusi V. encefalomiocarditei (V. Theiler) dă
encefalomiocardita.
=S5S=
" Familia REOVLRIDAE cu dimensiuni de 60-80 nm, capsidă dublă
icosaedrică, ARN dublu catenar, liniar, segmentat (10-12 segmente), sens (-
).
Genul Reovirusi Reovirusuri ale omului, maimuţei, vertebratelor,
păsărilor (infecţii respiratorii şi enterice minore).
\ Genul Rotavirus: Rotavirus (gr. A-G) pot da gastroenterite
acute la om. Vu /.ţtchi ^y • î
Genul Orbivirus: V. Kemerovo, V. Lipovnic, Tribec, V. Chanquinola
pot da encefalite, boli febrile, la om. f ^^Familta CALICfVIRWAEf cu
dimensiuni de 27-40 nm,
! capsidă icosaedrică, ARN monocatenar, liniar, sens (+).
Genul V. Nrowalk (Noro): V. Norwalk, dau sindroame febrile şi
vărsături la copii şi diaree la adulţi.
Genul V. Sapporo (Sapporo like-viruses): V. Sapporo poate da
gastroenterite.
—' Familia ASTROVIRIDAE cu dimensiuni de 28-30 nm. Capsidă
icosaedrică, ARN monocatenar, liniar, sens (+).
Genul Astrovirus: Astrovirus uman serotip 1-7 poate da gastroenterite
acute.
[# V. hepatitei E nu mai face parte din Caliciviridae, rămânând
neîncadrat într-un anume grup de virusuri].
67
Caiiopsia FLOREA Bacterioloie şi virusologie
Capitolul V
Genetica microbiană
Obiectul geneticii în general şi deci şi cel al geneticii bacteriene este
constituit din studiul eredităţii organismelor vii. Prin ereditate se înţelege
capacitatea organismelor vii de a transmite descendenţilor caracterelor
lor distinctive de specie.
Genomul (materialul genetic) bacterian este totalitatea
determinanţilor genetici ai bacteriei. Genomul este organizat în:
- material genetic nuclear (cromozomul);
- material genetic extracromozomial.
Ambele tipuri de material genetic asigură ereditatea.
Genotipul este totalitatea informaţiei genetice pe care o posedă un
anumit organism.
Fenotipul este totalitatea caracterelor exprimate de un organism,
el poate prezenta variaţii importante, care sunt în mare măsură
influenţate de condiţiile de mediu.
Modificările în fenotip survenite în timpul vieţii unui organism nu
se transmit descendenţilor în timp ce orice alterare a genotipului va
afecta şi descendenţii.
Materialul genetic nuclear (cromozomul bacterian) este format
dintr-un ADN dublu catenar, helieoidal, care deţine informaţia pentru
funcţiile vitale ale bacteriei.
Celula bacteriană este haploidă pentru că are un singur cromozom
(un singur lanţ ADN). Cromozomul nu este învelit de membrană
nucleară, venind în contact cu citoplasmă. Desfăşurat
68
cromozomul are o lungime de 1 mm şi are o formă circulară, dimensiuni
imense raportat la dimensiunea celulei. Prezintă însă un aranjament
spaţial special, realizat printr-o „înfăşurare” sau „împachetare”, ce îi
permite să ocupe în celulă un spaţiu foarte mic şi care explică totodată
aspectul de structura fibrilară pe care îl prezintă materialul nuclear
bacterian.
Componentele unui cromozom sunt:

Gena este o mică porţiune a genomului, o secvenţă anumită de
nucleotide (dispuse liniar), care codifică informaţia pentru o proteină.
Cistronul este cea mai mică subunitate a genomului, care codifică
informaţia pentru un lanţ polipeptidic şi poate fi un sinonim al genei.
Codonul este unitatea morfologică formată din 3 baze azotate
succesive, care codifică inserarea unui aminoacid într-un lanţ
polipeptidic.
ADN-ul este format din:
- baze purinice: adenină (A) şi guanină (G);
- baze pirimidinice: citozină (C) şi timină (T).
ARN-ul este format din aceleaşi baze purinice şi pirimidinice, dar
timina (T) este înlocuită cu uracilul (U).
Pe matriţa de ADN, ARN polimeraza, ADN-depententă,
sintetizează un ARNm (mesager) complementar cu porţiunea de ADN
respectivă, care la nivelul ribozomilor este decodificat în proteine.
Materialul genetic extracromozomial

Este format din ADN dublu catenar, helicoidal. Deţine informaţii
neesenţiale pentru bacterie care se pot pierde fără a afecta viaţa
bacteriei, contribuind la variabilitatea bacteriană. Acest material este
reprezentat de mai multe formaţiuni.
1. Plasmide propriu-zise, care sunt formaţiuni de ADN circular,
nu se integrează în cromozom, se află numai în stare autonomă. Ele au
capacitatea de a se replica autonom. Se cunosc mai multe feluri de
plasmide.
a. Factorul „R” de rezistenţă. Conţine una sau mai multe gene
care codifică rezistenţa faţă de unul sau mai multe antibiotice sau
69
chimioterapice* poate să deţină şi un factor de transfer al rezistenţei
(gena „RTF”). Este o genă care codifică sinteza unui canal propriu de
conjugare, chiar în lipsa factorului „F”. Se multiplică independent de
ritmul de multiplicare a cromozomului.
b. Factorul „col”, deţine informaţia pentru sinteza unor J
substanţe cu acţiune antibacteriană (colicine).
c. Factorul „F”, este un factor independent în citoplasmă.
d. Bacteriofagul, ca factor independent în citoplasmă, când este
inserat în cromozom devine bacteriofag temperat.
2. Episomii sunt formaţi din ADN dublu catenar, helicoidal, de formă

circulară. Se pot găsi în stare autonomă, sau integraţi în cromozomul
bacterian. Integrarea se face prin scindarea inelului cromozomial, integrare
şi apoi refacerea inelului. Sunt formaţi din:
a. Factorul „F” (fertility factor) care codifică sinteza unui canal de
conjugare, pilul F. Factorul „F” a fost descris la E. coli [ (tulpina K12) în
funcţie de prezenţa acestui factor se descriu 4 tipuri de bacterii:
(1) F-, bacterii „femele”, nu au factor „F” şi nici pili sexuali;
(2) F+, bacterii „mascule”, care prezintă un factor „F” autonom
în citoplasmă precum şi pili sexuali;
(3) Hfr (high-frequency recombination). Sunt celule cu înaltă
frecvenţă de recombinare, au factor „F” integrat în cromozom;
(4) F’, au un factor „F” autonom în citoplasmă, dar care a fost
desprins în prealabil din cromozom. între celula F+, masculă sau donoare
şi celula F- , femelă sau acceptoare, are loc un
70
Caliopsia FLOREA jBacterioloie şi virusologie
transfer de material genetic, plasmide sau chiar fragmente din genom.
Prezenţa factorului de fertilitate reprezintă prima diferenţiere pe linie
filogenetică.
b. Bacteriofagul, parazitează celula bacteriană, fiind un virus
adaptat Se poate prezenta sub 2 forme:
(a)forma virulentă, se multiplică pe seama celulei bacteriene şi
apoi o lizează;
(b) forma de profag (bacteriofag temperat), acesta se include în
genomul bacteriei, replicându-se odată cu ADN-ul nuclear. Inserţia în
ADN se face rupându-se şi ADN-uI nuclear şi profagul într-un anumit
locus. Acest profag poate aduce caractere noi bacteriei care îl câştigă, prin
transducţie (fenomen de variabilitate genetică).
3. Secvenţă de inserţie (SI), sunt secvenţe foarte scurte de ADN,
care nu deţin informaţia necesară codificării unei proteine, dar prin
inserarea lor în cromozom sau în plasmide şi episomi duc la modificări ale
expresiei fenotipice. Aceste secvenţe de inserţie nu se pot replica
autonom.
4. Transpozoni (Tn), sunt secvenţe de ADN liniar, de dimensiuni
superioare secvenţelor de inserţie, care deţin informaţia pentru sinteza
uneia sau mai multor proteine, în general în legătură cu rezistenţa la
antibiotice. Acestea se pot muta dintr- un locus în altul în cromozom, sau
în plasmide. Nefiind în stare autonoma nu se poate autoreplica.
Variabilitatea genetică la bacterii

După cum se ştie, potrivit modelului lui WATSON şi. CRICK
(1953), molecula de ADN este reprezentată în lumea vie, deci şi la
procariote, de un dublu helix constituit din două lanţuri complementare
polinucleotidice (cu caracter de polimer), format printr-o repetare de
unităţi dezoxiribonucleotidice, esterificate. In fiecare dintre aceste lanţuri,
elementele caracteristice ale unităţilor dezoxiribonucleotidice, adică
bazele azotate, purinice şi
71
pirimidinice, sunt orientate într-o succesiune specifică de-a lungul unei
„coloane” alcătuită printr-o alternanţă regulată de dezoxiriboză şi grupări
fosfat. Cele două lanţuri sunt menţinute faţă în faţă prin punţi de
hidrogen (legătură de natură electrostatică), ce se realizează între bazele
azotate aparţinând celor două catene. Legăturile de hidrogen (datorită
condiţiilor stereochimice) se pot realiza numai între bazele structural
complementare: adenină şi timină, între guanină şi citozină, această
situaţie reprezintă principiul “împerecherii bazelor”, ea determină
complementaritatea celor două lanţuri din molecula de ADN.
Structural molecula de ADN (dacă nu se ţine seamă de spirala sa),
evocă aspectul unei scări, în care cele două coloane, alcătuite din
dezoxiriboză alternând cu grupări fosfat, formează susţinerile laterale, iar
bazele azotate sunt grefate pe cele. două coloane către interior si situate
faţă în faţă, sugerând treptele scării. Datorită succesiunii caracteristice a
bazelor azotate, informaţia genetică poate fi înscrisă în macromolecula
de ADN sub forma unui mesaj codificat, specificitatea caracterelor
ereditare fiind determinată tocmai de o anumită secvenţă a bazelor, în
structura acestuia.
Variaţiile de conţinut cantitativ, în ceea ce priveşte bazele azotate şi
alte omologii referitoare la structura chimică în moleculele ide ADN de
origine diferită, sunt folosite în ultimul timp drept criteriu taxonomic
important pentru clasificarea bacteriilor.
Modelul lui Watson şi Crick îngăduie înţelegerea nu numai a
modului în care este înscrisă informaţia genetică, ci şi mecanismul
replicării ADN.
Replicarea este iniţiată printr-o despicare longitudinală progresivă a
moleculei dublu helicoidale (analogia deschiderii unui fermoar), prin
ruperea succesivă a punţilor de hidrogen dintre bazele azotate
complementare a celor două lanţuri. Această
desfacere a dublei catene este incompletă, molecula de ADN în curs de
replicare luând forma literei „Y”. Fiecare dintre „braţele” acestui „Y” va
servi drept matrice (model) pentru dispunerea ordonată a bazelor
complementare, sub forma unor lanţuri noi, ataşate de propriile lor
„matrice” prin punţi de hidrogen. Acest proces se realizează progresiv şi
sincronizat.
72
Acest tip de replicare se numeşte replicare ..semiconservativă”,
deoarece cele două molecule progene de ADN conţin fiecare câte una din
catenele parentale, de care este legată o a doua, complementară nou
sintetizată.
Ereditatea reprezintă păstrarea caracterelor de specie, a ADN-
ului cromozomial, prin replicare semiconservativă.
Yariabilitatea reprezintă apariţia unor modificări fenotipice la
celulele fiice, care pot fi de scurtă durată sau definitive.
Variaţiile fenotipice, sunt variaţii adaptative, de scurta durată, care
nu se transmit descendenţilor şi apar sub influenţa unor condiţii de mediu,
fiind limitate de caracterele genotipului existent.
în variaţiile genotipice modificările apărute sunt definitive, la
nivelul materialului genetic, se transmit la descendenţi prin replicare.
Modificările la nivelul materialului genetic au loc prin:
- mutaţii genetice
-.transfer şi recombinare genetică.
A. Mutaţiile
Apar în cursul diviziunii bacteriilor, în perioada de diviziune
exponenţială datorită ritmului foarte rapid de creştere în timpul
autoreplicării. Mutaţiile presupun modificarea secvenţei bazelor azotate
astfel că genotipul uneia dintre celulele fiice diferă de genomul celulei
mame. Celula care a suferit mutaţia se numeşte mutant.
73
1. Schimbările care apar în cursul mutaţiilor sunt:
a) înlocuirea (substituţia) unei baze purinice sau pirimidinice;
b) inserţia unei baze noi;
c) deieţia, suprimarea unei baze sau a unui grup de baze;
d) inversarea ordinii anumitor baze.
2. Mutaţiile pot fi:

a) spontane,
b) induse.
a. Mutaţiile spontane sunt greşeli de copiere în timpul autoreplicării
datorită vitezei de autoreplicare. Din aceste mutaţii fac parte şi cele prin care
unele bacterii câştigă rezistenţă la antibiotice. Aceste mutaţii sunt rare, apare
o mutaţie la 107-109 baze copiate.
b. Mutaţiile induse sunt datorate unor factori inductori care
determină modificarea secvenţei bazelor azotate:
- substanţe chimice (6-bromuracil, 2-aminopurina, etc.);
- factori fizici (radiaţii UV şi X);
- factori biologici.
c. Mutaţiile pot fi punctiforme, atunci când modificările
afectează o singură pereche de baze azotate sau extinse atunci când
mutaţiile modifică secvenţa nucleotidică pe o întindere mai mare.
B. Transfer şi recombinare genetică

Pentru a realiza acest tip de variabilitate genetică, este nevoie de o
bacterie donatoare de la care se face transferul de material genetic la o
bacterie receptoare.
Transferul în general se face în cadrul aceleiaşi specii sau între
specii bacteriene strâns înrudite. în cadrul transferului se transmit
fragmente de ADN sau întreg genomul celulei donatoare.
Recombinarea genetică are loc în celula receptoare, în care
întregul genom al receptorului se combină cu fracţiunea de
74
material genetic transferat, (excizie şi integrare prin substituţie), rezultând
o nouă celulă cu noi caractere genetice.
Transferul şi recombinarea genetică se pot realiza prin 3
modalităţi:
1. transformarea.
2. transducţia,
3. conjugarea.
1. Transformarea
a) Celula bacteriană receptoare, care suferă procesul de
transformare, preia molecula de ADN transformat din cromozomul
celulei donatoare când se află într-o anumită stare fiziologică numită stare
de competentă şi care, de obicei, apare în faza exponenţială.
b) în această stare a bacteriei receptoare, ADN-ul transformat poate
străbate peretele şi membrana plasmatică.
c) Primirea şi integrarea unor fragmente de ADN transformat se
face cu ajutorul unor receptori cromozomici şi pe calea recombinării
genetice (crossing-over).
2. Transductia
Reprezintă câştigarea materialului genetic pin intermediul
bacteriofagului.
a. Bacteriofagii pot aduce material genetic de la o altă bacterie
astfel: după integrarea bacteriofagului în genom acesta devine profag, în
anumite condiţii profagul (bacteriofagul temperat) poate redeveni
virulent. Se desprinde de genom şi antrenează cu el o parte din genele
proprii ale bacteriei.
b. Ulterior, intrând în altă bacterie şi devenind profag include în
genomul acesteia şi genele desprinse.
c. Fagul se numeşte transductor, iar bacteriile se numesc
transductanti.
d. Tipuri de transducţie
1. specializată (restrictivă);
75
i-
2. generalizată (în care genomul viral codifică informaţia pentru un
factor morfopoetic şi pentru anumite nucleaze);
3.abortivă (cu liză bacteriană).
e. Coversia lizogenică este un caz de transducţie care constă în
modificarea genomului bacterian numai prin inserarea bacteriofagului ca
atare. Frecvent o bacterie nepatogenă devine patogenă prin capacitatea
câştigată de a sintetiza exotoxine (bacilul difteric, streptococul). Bacteriile
lizogene (cele care prezintă fenomenul de conversie lizogenică) manifestă
noul caracter cât timp găzduiesc profagul. Bacteria lizogenă sintetizează
noua substanţă în următoarele situaţii: fie noul caracter este codificat de
gene fagice care rămân nereprimate, fie gena respectivă se află în genom
fiind represată, iar prin inserarea bacteriofagului este depresată prin
modificarea distanţei dintre genă şi represor.
3. Conjugarea
Spre deosebire de transformare şi tranşducţie, conjugarea este un
proces sexual şi este necesar contactul direct dintre celula donator şi celula
receptor. Reprezintă transferul de material genetic de la donator la acceptor
prin canalul de conjugare realizat între bacteriile F+ şi cele F-. Celula
donatoare posedă factorul F. Prin canal trece citoplasmă în care este antrenat
material genetic cromozomial şi extracromozomial. Conjugarea este calea
cea mal frecventă de câştigare a rezistenţei Ia antibiotice.
BACTERIOFAGUL
Bactcriofagul este un virus adaptat parazitării celulelor bacteriene.
Structura morfologică este complexă, fiind format din: cap şi coadă.
76
Capul
Măsoară cca. 100 nm lungime, având un diametru de eca. 60 nm.
Conţine ADN-ul viral (genomul). ADN-ul viral are în loc de citozină, 5-
hidroximetilcitozină. Forma capului este icosaedrica, ADN-ul este
înconjurat de un înveliş proteic, capsida, formată din subunităţi proteice,
capsomere.
Coada
Este formata numai din proteine şi prezintă mai multe elemente.
a. Un tub cilindric cu lungimea de 100 nm şi diametrul externde 8
nm, numit cilindrul axial.
b. Un manşon proteic, numit teaca cozii, având diametrul de 16 nm şi
lungimea de 80 nm, teaca este formată din aprox. 144 unităţi proteice
dispuse în inele aranjate helicoidal, câte 6 pe secţiune. Proteinele din această
teacă au proprietăţi contractile, putându-şi reduce lungimea la jumătate din
cea iniţială.
c. Gulerul cozii are formă de disc hexagonal cu diametrul de 35-40
nm, este situat în partea proximală a tecii cozii.
d. Placa bazală are formă asemănătoare cu a gulerului cozii, este
situată în partea distală a tecii. De colţurile ei sunt ataşate croşete.
Croşetele sunt subunităţi proteice cu care virusul se fixează pe
suprafaţa bacteriei. De aceste croşete se prind filamente proteice, numite
fibrele cozii, cu diametru de 2 nm şi lungime de 130 nm. în stare de repaus
aceste fibre sunt ataşate de gulerul cozii.
Funcţiile cozii sunt de protecţie, de ataşare a bacteriofagului, de
penetrare a genomului viral în bacterie.
ADN-ul reprezintă 60 % din greutatea bacteriofagului, iar proteinele
40 %, acestea deţinând şi proprietăţi antigenice.
Bacteriofagul este sensibil la agenţi chimici (formol, cloroform) şi
agenţi fizici (radiaţii UV şi X).
77
Bacteriofagul este strict specific pentru un anumit tip de
bacterie, în cadrul aceleiaşi specii bacteriene există tulpini sensibile la
tipuri diferite de bacteriofagi (lizotipuri).
Relaţii între bacteriofag şi bacterie:
- ciclul litic (productiv)
- ciclul lizogen (reductiv)
A . Ciclul litic (productiv)
Bacteriofagul se multiplică în celula gazdă. Pe suprafaţa
bacteriei există receptori specifici pentru un anumit bacteriofag. Acest
ciclu se realizează în mai multe etape.
1. Adsorbţia bacteriofagului pe suprafaţa bacteriei. Mai întâi
se fixează fibrele, apoi croşetele. De la nivelul croşetelor se eliberează
muramidaza, care lizează mureina, aceasta e singura enzimă a
bacteriofagului.
2. Pătrunderea bacteriofagului. Peretele lizat permite intrarea
cilindrului axial, în urma contractării cozii este propulsat ADN-ul viral
prin tubul cilindrului. Contractarea cozii este dependentă de ATP şi de
Ca2+.
3. Multiplicarea bacteriofagului.
Imediat după pătrunderea bacteriofagului apare o scurtă etapă de
eclipsă. ADN-ul bacteriei este blocat, iar ADN-ul fagic preia toate
funcţiile de multiplicare şi transmite sinteza propriilor iui componente
(proteine structurale).
4. Maturarea fagilor. Toate componentele apărute se asamblează,
(proteine structurale şi ADN-ul viral) formând bacteriofagii maturi
virulenţi.
5. Eliberarea bacteriofagilor. Bacteria îşi încetează metabolismul,
înainte insă sintetizează endolizina care lizează peretele bacterian şi
permite eliberarea fagilor maturi.
78
B. Ciclul lizogen (reductiv)
1. Fagul pătrunde în bacterie, însă îşi pierde virulenţa prin
acţiunea unei substanţe represive bacteriene care îi inhibă
multiplicarea. Nu preia funcţiile ADN-ului bacterian. Se integrează ca
o genă nouă în cromozomul bacterian într-un anumit locus unde există
omologie genetică între cei doi ADN. Bacteria se reproduce normai,
transmiţând descendenţilor gena reprezentată de fag. Acest fag
avirulent se numeşte profag, fag lent, fag endogen sau fag temperat.
2. Prin integrarea în genom, fagul modificaj materialul genetic
(sursă de variabilitate genetică). Acest 'profag are capacitatea de a
redeveni virulent spontan sau indus, producând liza celulei gazdă.
3. O celula bacteriană poate fi în raport cu bacteriofagul:
a. lizosensibilă, prezintă receptori pentru bacteriofag, permiţând
multiplicarea lor, cu liză consecutivă a bacteriei;
b. lizogenă, poartă bacteriofagul sub formă de profag,
transmiţându-1 descendenţilor, bacteriile lizogene pot sintetiza
exotoxine;
c. lizorezistentă, nu are receptori pentru bacteriofag, fiind
rezistentă la atacul acestuia.
Bacteriile lizogene (purtătoare de profag) devin, de asemenea,
lizorezistente, fiind refractare la atacul altor bacteriofagi omologi.
4. Proprietăţile bacteriei lizogene
a. Rezistenţa specifică („imunitatea bacteriană”). Bacteria lizogenă
devine rezistentă la atacul altor bacteriofagi omologi.
b. Inductibilitatea. Poate produce fagi maturi, virulenţi, după
acţiunea unor agenţi inductori:
- fizici radiaţii UV sau X, temperaturi peste 40°C;
- chimici mitomicina C sau în mod natural (spontan).
Aceşti agenţi blochează substanţa bacteriană represoare asupra
fagului, acesta redevenind virulent.
79
c. Poate purta un fag „defectiv” care nu se mai poate reactiva
niciodată.
d. Poate genera fagi recombinaţi genetic.
e. Contribuie la variabilitatea bacteriană prin fenomenele de
transducţie şi conversie.
Aplicaţiile bacteriofagiei
A. Terapeutică
S-a încercat tratarea anumitor boli bacteriene cu ajutorul
bacteriofagilor (infecţii urinare), rezultatele sunt slabe.
B. Indicator al gradului de poluare al apelor. Se testează daca apele

sunt poluate cu materii fecale prin punerea în evidenţă, de exemplu a fagilor
anti—E. coli
C. Lizotipia. Determinarea sensibilităţii bacteriilor la bacteriofagi şi

împărţirea lor pe lizotipuri (tipuri fagice).
1. Din punct de vedere antigenic şi biochimic tipurile fagice sunt
identice. :
2. Identificarea lizotipului urmăreşte stabilirea sursei de infecţie
(filijaţia cazurilor), într-un focar de boală infecţioasă. Se practică în cazul
bolilor cu evoluţie gravă, în infecţiile intraspitaliceşti.
D. Studii de oucogenitate virală.

Studii asupra variabilităţii genetice a bacteriilor.
80
Fig. 5 Bacteriofagul (ultrastructura).
81
Capitolul VI
Relaţiile microorganism-gazdă umană
Relaţiile microbilor cu gazda umană pot fi de: comensalism,
simbioză sau parazitism.
în relaţia de comensalism microbii găzduiţi consumă nutrienţi de
pe suprafaţa gazdei tară să-i aducă un prejudiciu.
In relaţia de simbioză se stabileşte o cooperare reciproc
avantajoasă între microbi şi gazdă.
Iar în relaţia de parazitism, microbul se dezvoltă pe seama
gazdei, îi aduce un prejudiciu care se poate manifesta printr-o stare de
boală, în acest caz microbii paraziţi sunt microbi patogeni.
în funcţie de aceste relaţii microbii pot fi:
Microbii condiţionat patogeni care sunt comensali (de la
cuvintele latineşti: cum = cu şi mensa = masă, deci ”a mânca la aceeaşi
masă”) sau patogeni numai atunci când scade rezistenţa antiinfecţioasă
a gazdei. Aceşti microbi îşi manifestă patogenitatea numai în anumite
condiţii, relaţia cu organismul gazdă a fost numită oportunism,
împrejurare favorabilă pentru a- şi ataca gazda.
Microbii accidental patogeni sunt contaminanţi saprofiţi ai
mediului extern şi comensali sau patogeni care îşi manifestă caracterul
limitat de patogenitate numai când, accidental, capătă acces în anumite
ţesuturi unde numai pot acţiona factorii apărării antimicrobiene.
82
Caliopsia FLOREA Bacteriotoie şi virusologie
Microorganisme patogene sunt microbi care nu se pot dezvolta
decât în organismul omului sau al unor animale şi în dauna acestora, iar
relaţia este de parazitism.
Tegumentele şi o parte din mucoase care căptuşesc cavităţile
naturale ale organismului sunt constant populate cu microorganisme,
ceea ce alcătuieşte flora normală rezidentă şi flotantă a
organismului. Numai un număr mic dintre microorganismele care
alcătuiesc flora normală, sunt constant şi iremediabil patogene.
Simpla prezenţă a acestor microorganisme patogene pe
suprafeţele epiteliale ale organismului gazdă, fără ia ele să se
multiplice, realizează situaţia de contaminare şi nu de infecţie. Pentru a
realiza starea de infecţie, este nevoie de pătrunderea şi de multiplicarea
microorganismelor patogene în ţesuturile gazdă. Infecţia poate fi
urmată, însă nu obligatoriu, de starea de boală. în funcţie de
reactivitatea şi de starea de receptivitate sau de rezistenţa organismului
gazdă, în urma infecţiei pot apărea consecinţe variate. Când răspunsul
organismului gazdă faţă de multiplicarea germenilor rămâne la nivel
umoral şi celular, rezultă starea de infecţie inaparentă, în acest caz
apar purtătorii de germeni patogeni care nu prezintă semne de boală.
Numai când rezistenţa organismului faţă de infecţie este depăşită şi
survin tulburări funcţionale şi/sau leziuni anatomice apare starea de
boală.
Embrionul şi apoi fătul, în cavitatea uterină a mamei, se dezvoltă
în condiţii sterile. O dată antrenat fătul în canalul de naştere,suprafeţele
organismului sunt expuse continuu contaminării cu microorganisme
din mediul ambiant.
Deci contaminarea reprezintă prezenţa microorganismelor pe
suprafaţa corpului fără multiplicare şi fără o reacţie din partea
organismului-gazdă. Contaminarea nou-născutului începe cu microbii
din vaginul mamei, a mâinilor personalului care asistă la naştere, de
pe mucoasa lor nazală şi orofaringeană, microorganisme din aer, de pe
suprafeţe ce vin în contact cu nou- născutul, din alimente.
Iar colonizarea este multiplicarea unui microorganism pe
suprafeţele gazdei fără o reacţie detectabilă din partea acesteia (răspuns
83
inflamator).
Flora (microbiota) indigenă sau flora microbiană normală
este constituită de aceşti contaminanţi care vor coloniza anumite zone
ale organismului uman.
Flora indigenă este alcătuită din flora rezidentă şi flora
flotantă.
Flora rezidentă normală (de-a lungul existenţei, s-au selectat
bacterii perfect adaptate la dezvoltarea în condiţii chimice şi fizice
oferite de fiecare regiune a tegumentului şi mucoaselor) este alcătuită
din specii saprofite (care trăiesc în depozitele de materie organică din
colon, spaţii interdentaîe, carii, subunghial, interdigital, capabile să
trăiască şi în mediul extern) şi comensale, dependente de anumiţi
factori de creştere oferiţi de celulele epiteliilor (incapabile să se
dezvolte în mediul exterior) de pe mucoase.
Flora flotantă (temporară sau .tranzitorie) este reprezentată de
specii colectate din mediul extern. Timpul lor de persistenţă este redus
(zile, săptămâni, luni), mai puţin adaptate la condiţiile de pe tegumente
şi mucoase, persistă pe păr în număr mare. în condiţii de sănătate
acestea nu reuşesc să se înmulţească, prezenţa lor este nemâtiifestă.
Uneori ajung pe învelişuri şi specii condiţionat patogene,
oportuniste, care nu depăşesc învelişurile normale, dar favorizate de
anumite condiţii, pot să ajungăîîn ţesuturi şi umori şi în funcţie de
starea organismului poate sau nu să provoace boala.
Microbiota tegumentului
Este dominată de Staphylococcus epidermidis şi alţi stafilococi
coagulazo-negativi, Propionibacterium acnes, Corynebacterium spp. şi
specii lipofile Pityrosporum versicolor (Malassezia furfur) care
acţionează asupra sebumu-lui şi altor grăsimi de la nivelul pielii,
produc acizi graşi nesaturaţi, cu acţiune inhibantă asupra dermatofiţilor.
La nivelul axilei printr-un mecanism asemănător, bacteriile lipolitice
sunt răspunzătoare de apariţia substanţelor cu miros neplăcut. Aceste se
găsesc mai ales în foliculii piloşi, în glandele sebacee, canaliculele
glandelor sudoripare şi deci sunt influenţate mai puţin de spălare.
84
Uneori acestea participă la patogeneza acneei.
Specia temporară mai des întâlnită este Staphylococcus aureus,
însămânţată pe propria piele de purtătorii nazali, alte specii temporar
prezente reflectă flora nazală şi fecală prezentă în anturaj, de exemplu:
specii patogene (streptococul hemolitic) sau condiţionat patogene,
enterobacteriile, acestea sunt întâlnite mai ales la persoanele cu
standard scăzut de igienă personală.
Microbiota a tractusului respirator superior (TRS)

Etajul superior al tractusului respirator se găseşte o floră
bacteriană abundentă reprezentată de aproximativ 200 de specii
repartizate în diferite nişe: crevasele gingivale, placa dentară, mucoasa
linguală, jugală, oro-faringe, criptele amigdaliene, nazo- faringe şi
cavităţile nazale. în crevasele gingivale se găsesc până la IO9 UFC/mg
conţinut, saliva conţine IO8'9 UFC/ml, iar placa dentară 1011 UFC/g.
Bacteriile anaerobe predomină faţă de cele aerobe în proporţie de 5-
10/1.
Cele mai frecvente sunt:
Bacterii anaerobe: Veillonella spp., Bacteriodaceae,
Prevotella (P. melanogenica), peptostreptococi, lactobacili,
Bifidobacterium spp., Fusobacterium spp.
Bacterii aerobe sau facultativ anaerobe: streptococi viridans,
neisserii nepretenţioase, stafilococi coagulazo negativi, Haemophilus
spp., bacili difteromorfi, pneumococi.
Fungi Candida alhicas.
Bacteriile Gram-negative şi pseudomonadele. apar rar la
persoanele sănătoase, dar rata portajului şi cantitatea lor cresc la
vârstnici şi la persoanele spitalizate cu afecţiuni grave.
In mod normal sinusurile paranazale şi urechea medie sunt
necolonizate datorită eliminării eficiente prin transportul muco- ciliar.
85
Microbiota tradusului respirator inferior (TRI)
Tractusul respirator inferior cuprinde: etajul subglotic al
laringelui până la alveolele pulmonare, prin trahee, bronhiile lobare,
segmentare, lobulare, bronhiole.
Deşi supus contaminării microbiene, prin pulberi şi aerosoli
inhalaţi, etajul infraglotic al tradusului respirator rămâne necolonizat,
în mod nonnal, datorită unor eficiente bariere antimicrobiene.
- Filtrarea aerodinamică şi sedimentarea.
- Transportul muco-ciliar, accelerat prin viteza ventilaţiei
pulmonare
- reflexul de tuse. în decurs de o oră sunt eliminate peste 90% din
bacteriile depuse pe mucoasa bronşică (la aproximativ 20% din
persoanele normale au fost depistate pe mucoasa traheo-bronşică
bacterii nepatogene în număr redus).
- Transportul alveolo-bronşic, particulele sub 5 pm depăşesc
mecanismul de filtrare aerodinamică şi sedimentare, dar ajung în
alveolele pulmonare, sunt fagocitâte de macrofage, care antrenate de
mucus ul bronşiolar va fi antrenat de transportul muco-ciliar.
- Drenajul limfatic şi sanguin al microorganismelor care au
scăpat acţiunii macrofagelor alveolare.
- O barieră chimică superficială este realizată de: mucus,
lizozim, lactoferinâ, surfactant, al - antitripsină, interferoni.
- Bariera imunologică formată din IgA secretoare, IgE -
mastocite, limfocite şi plasmocite din corionul mucoasei treheo-
bronşice; IgG şi IgM circulante care stimulează sistemul complement şi
facilitează fagocitoza.
Când sunt depăşite aceste bariere sau mecanisme fizice, chimice
sau imunologice, TRI se poate contamina, coloniza, şi infecta cu
germenii aerobi, anaerobi, condiţionat patogeni sau patogeni care
populează: tegumentele, TRS, sau din mediul exterior şi pot da
afecţiuni de gravităţi diferite îri funcţie de segmentul afectat şi de
rezistenţa organismului.
86
Caliopsta FLQREA Bacterioloie şi virusologie
Microbiota tubului digestiv

în mod normal mucoasa gastrică nu este colonizată de bacterii.
Deşi diferite specii de: streptococi, stafilococi, neisserii, coliformi,
anaerobi, pot să pătrundă o dată cu alimentele sau prin înghiţirea
secreţiilor oro/nazo-faringiene, pH-ul sucului gastric care este între 1-4
(datorită secreţiei de acid clorhidric) nu permite colonizarea acestor
bacterii de pasaj, multe sunt omorâte în acest mediu. La persoanele cu
hipo sau aclorhidrie, numărul bacteriilor din conţinutul gastric cresc
considerabil (peste 109UFC/g).
în mediul acid crescut din stomac doar Helicobacter pylori este
capabil să colonizeze mucoasa gastrică şi mai ales cea antrală. Trei
factori fac posibilă această colonizare:
- producerea de urează în cantitate mare, care hidrolizează ureea
cu eliberare de amoniac care tamponează pH-ul;
- forma spiralată şi prezenţa flagelilor unipolari care îi permit
traversarea stratului de mucus pentru a ajunge mai în profunzime la
nivelul celulelor epiteliului gastric unde pH-ul este aproape neutru;
- prezenţa de adezine pe suprafaţa celulei bacteriene, ce
realizează fixarea specifică, exclusiv la nivelul receptorilor epiteliului
gastric.
Helicobacter pylori, stabilit în stomac poate coloniza o lungă
perioadă de timp, chiar toată viaţa, bacteria este capabilă să reziste la
fagocitoză şi faţă de apărarea umorală locală (IgA şi IgG). Spre
deosebire de flora comensală al altor mucoase, prezenţa H pylori pe
suprafaţa mucoasei gastrice, se însoţeşte întotdeauna de un infiltrat
inflamator (limfocite, plasmocite, macrofage, polimorfonucleare), cu
apariţia gastritei tip B, depistată prin examen histopatologic. Eradicarea
terapeutică a bacteriei se însoţeşte totdeauna de vindecarea procesului
inflamator, sau dispariţia sa spontană fiind condiţionată de instalarea
gastritei atroflce cu metaplazie intestinală ce determină dispariţia
receptorilor celulari.
Duodenul şi jejunul superior sunt sterile sau puţin populate (sub
103 UFC/ml în jejunul dominată de enterococi şi lactobacili).
87
Ileonul este o zonă de tranziţie între stomac şi colon în care atât
bacteriile aerobe cât şi cele anaerobe ajung la 107 UFC/g, cele mai
întâlnite sunt: Aerobacter aerogenes, enterococi, E.coli, dar pot
coloniza şi Bacteroidaceae spp., Clostridium spp., coci anaerobi.
Colonul este colonizat de bacterii anaerobe nesporulate în
proporţie de 99% - 1011 UFC/g, cele mai întâlnite sunt: clostridiile,
Bacteroidaceae, Peptococcaceae, iar dintre bacteriile facultativ
anaerobe: Escherichia coli (108 UFC/g), Klebsiella, Enterobacter,
Proteus, enterococi şi stafilococi care apar în cantităţi de 105-107
UFC/g. Pe lângă aceste bacterii pot exista tranzitoriu şi: . mucegaiuri,
levuri, protozoare, bacteriofagi, enterovirusuri.
In intestinul sugarilor hrăniţi cu lapte matern, majoritatea florei
este reprezentată de Bifidium bacterium care este un bacii Gram pozitiv
anaerob nesporulat.
Flora intestinală care colonizează mucoasa intestinului realizează
un echilibru ecologic normal care este influenţat de: alimentaţie, vârstă,
medicaţie.
Microbiota tractusului urinar

Exceptând uretra distală, tractusul urinar este normal necolonizat,
deşi contaminări ocazionale ale vezicii sunt posibile, mai ales la femei
din cauza uretrei care este scurtă şi are un traiect direct.
. Necolonizarea se datorează unor bariere antimicrobiene:
continuitatea uroepiteliului care este dublat de mucopolizaharid
(un glicosaminoglican) care antagonizează aderenţa bacteriilor lipsite
de liganzi specifici;
- spălarea mucoasei prin fluxul normal al urinei (are un spaţiu
mort când are loc evacuarea completă a vezicii în cursul micţiunii
normale);
- marea osmolaritate, concentraţie mare de uree ca şi pH-ul
scăzut al urinei, fac din urină un mediu defavorabil dezvoltării
bacteriilor;
- efectele antibacteriene datorate secreţiei glandelor prostatice
şi periuretraîe.
88
Uretra distală este normal colonizată cu bacterii de pe:
tegumentul perineal, din colon, din vulvă. De aceea în acest sector pot
coloniza: stafilococi coagulazo-negativi, bacili difteromorfi,
enterobacteriacee, enterococi, neisserii, Fusobacterium spp.,
micoplasme, ocazional:Candida, Propionobacterium, coci anaerobi
Gram pozitivi şi Gram-negativi, lactobacili, micobacterii saprofite,
stafilococi aurii.
Microbiota tractusului genital masculin

Prostata, canalele ejaculatoare, veziculele seminale, canalele
deferente, epididimul, testiculele, sunt normal sterile. Această situaţie
este asigurată prin: acţiunea mecanică a micţiunii şi a ejaculării, prin
lipsa colonizării microbiene a uretrei proximale normale, dar mai ales
prin acţiunea antibacteriană a unui polipeptid care conţine zinc şi care
este eliminat de secreţia prostatică. Iar uretra distală este colonizată de
speciile microbiene descrise la tractusuî urinar.
Microbiota tradusului genital feminin

Tractusuî genital feminin este reprezentat de: trompele uterine,
uter, vagin şi vulvă.
Uterul şi trompele sunt normal sterile, Condiţie care este
asigurată de: mueusul cervical care conţine lizozim, îactoferină; dar şi
de imunogiobuline şi maerofagele prezente în cavitatea uterină.
Flora vaginală suferă modificări în raport cu prezenţa
hormonilor ovarieni şi instalarea activităţii sexuale. După 2-3
săptămâni de la naştere, când dispar hormonii ovarieni materni şi până
la instalarea ciclului menstrual şi apoi în perioada post- menopauză,
când pH~ul este neutru, de 7, sunt prezente în vagin numeroase specii,
în special bacterii aerobe şi anaerobe (IO8-IO9 bacterii/ml secreţie, fiind
identificate până la 100 de specii diferite) aceste fiind într-un echilibru
optim. Această floră normală împiedică creşterea excesivă a unor
populaţii microbiene sau colonizarea vaginului cu specii patogene.
Atunci când se instalează funcţia hormonală ovariană, are loc o
modificare profundă a microbiotei vaginale. Secreţia de estrogeni
89
determină îngroşarea mucoasei vaginale cu depozit de glicogen în
celulele epiteliale. Dintre speciile colonizate, lactobaeilii (bacilii
Doderlein, baciîi Gram pozitivi acidofili, anaerobi sau microaerofili)
sunt singurii care pot utiliza acest compus ca nutrient şi deci vor
prolifera cu producerea finală de acid lactic. în aceste condiţii pH-ul
vaginal va scade între 3,8- 4,5, ceea ce va realiza condiţii nefavorabile
multiplicării altor specii bacteriene patogene, numai Candida albicans
se poate dezvolta în acest mediu acid. Mai recent s-a demonstrat că
acest efect de dezvoltare a lactobacililor ar genera producerea de
bacterioeine şi peroxizilor de hidrogen, inhibanţi ai dezvoltării multor
bacterii patogene.
Regiunea vulvară ca şi uretra distală sunt colonizate de specii
ale microbioeenozelor tegumentului şi colonului.
90
Variaţiile normale ale microbiotei indigene
Ea poate fi influenţată, în limite în care nu afectează starea de
sănătate, prin variaţii ale factoriilor de mediu, ale unor condiţii
anatomice sau hormonale. La sugarul hrănit la sân polonul este populat
aproape exclusiv de laetobacili. O dată cu diversificarea alimentaţiei se
constituie microbiocenoza asemănătoare cu a adultului.
Frecvenţa şi cantitatea, protozoarelor din colon este în funcţie de
condiţiile igienice şi de existenţa individului în colectivităţi.
în colectivităţile de şcolari, Staphylococcus pyogenes este mai
frecvent în microbiocenoza oro-faringiană decât la adult, la copii
înaintea erupţiei dentare şi la edentaţi, lipsind crevasele gingivale,
microbiocenoza cavităţii bucale este dominată de bacterii aerobe.
înainte de menarhă şi după menopauză, microbiocenoza vaginală
este diferită de cea a femeii mature sexual, nu mai predomină
lactobaeilii, iar celelalte specii se diversifică.
Funcţiile microbiotei indigene

Funcţii nutritive, microbiota colonului furnizează gazdei
importante cantităţi de: vitamine din grupul B, vitaminele E şi K.
Funcţia de protecţie
Microbiota indigenă se opune invadării teritoriului de către
microbi patogeni prin fenomene de:
- antagonism microbian nespecific (competiţia pentru substratul
nutritiv şi spaţiu vital, producere de metaboliţi cu acţiune
antimicrobiană: H2O2, pH acid);
- antagonism microbian specific (producerea de bacteriocine).
Colonizări microbiene anormale

Aceste colonizări microbiene anormale se numesc disbioze.
Aceste disbioze fac trecerea de la relaţiile de comensalism şi simbioză
la cea de parazitism.
Apar în următoarele împrejurări.
- Lipsa sau insuficienţa unor bariere antimicrobiene. Acestea se
întâlnesc: la pacienţii cu hipo sau aclorhidrie gastrică numărul
91
bacteriilor din duoden şi jejun depăşesc I06UFC/ml, cu predominanţa
bacililor coliformi şi a bacteriilor anaerobe; plăgile pot fi tranzitoriu
colonizate cu bacterii condiţionat sau accidental patogene.
- Modificarea cantitativă şi calitativă a substratului nutritiv oferit
pentru dezvoltare (în insuficienţe digestive care interesează una sau
mai multe enzime). De exemplu la persoanele cu ten seboreic, excesul
de sebum favorizează dezvoltarea de stafilococi al căror lipaze
eliberează în sebum cantităţi mari de acizi graşi care irită ţesuturile şi
favorizează apariţia acneei.
- Modificarea condiţiilor fizico-chimice ale tegumentului.
Transpiraţia- abundentă în condiţiile climatului cald şi umed,
favorizează ]\ colonizarea excesivă cu Malassezia furfur (Pityrosporipn
versicolor) care determină pitiriazis verzicolor (keratomicoză).
- Modificarea receptorilor pentru liganzii bacterieni. La pacienţii
spitalizaţi timp îndelungat ’ şi în condiţii stresante, orofaringele poate fi
colonizat cu bacili Gram negativi, sub acţiunea unor proteaze asupra
glicocalixului celulelor orofaringiene, determină pierderea
fibronectinei.
Administrarea unor antibiotice care labilizează microbiocenozele
prin eliminarea bacteriilor sensibile şi colonizarea anormală cu
contaminanţi rezistenţi. De exemplu după administrarea unor
antibiotice (macrolidelor) apar colitele pseudomembranoase, adevărate
boli ecologice, care permit înmulţirea necontrolată a Clorstridium
difficile, care elaborează o citotoxină responsabilă de acest sindrom
diareic grav. Tratamente îndelungate cu tetracicline, determină
înmulţirea excesivă la nivelul cavităţii bucale, colonului, vaginului şi
pliurilor ano- rectale cu Candida albicans, levură rezistentă la
tratamentul antibacterian, care poate iniţia infecţii uneori grave.
92-93
Capitolul VII
Apărarea antiinfecţioasă nespecifică,
specifică, de specie şi dobândită
Are la bază structuri şi funcţii elaborate filogenetic şi ontogenetic.
Sunt mecanisme de apărare nespecifică, de specie şi apărare specifică sau
imunitatea.
Apărarea antiinfecţioasă nespecifică
Este cea mai veche apărare (filogenetic) care se manifestă la primul
contact al organismului cu microbii, indiferent de specie. Este reprezentată
de :
- bariere externe antiinfecţioase,
- apărarea nespecifică a mediului intern.
Bariere externe antiinfecţioasă sunt: tegumentele şi mucoasele.-
Tegumentul
Reprezintă cea mai eficientă barieră mecanică în calea invaziei
microbilor. Cât timp integritatea pielii este păstrată, ea nu poate fi traversată
(cu unele excepţii) de către agenţii infecţioşi sau/şi chimici. Pe suprafaţa
tegumentelor pot exista stafilococi i proveniţi din mediul ambiant, atat timp
cât pielea esteintactă omul nu se îmbolnăveşte, deoarece integritatea ei,
secreţiile sudoripare şi sebacee nu permit accesul microbilor către ţesuturi.
Dacă ar exista o soluţie de continuitate (înţepătură sau o plagă) ar putea
să apară abcese sau boli grave.
Mucoasele
Reprezintă o barieră mai puţin eficientă decât tegumentele, totuşi ea se
manifestă prin:
- glicocalixul epiteliilor secretorii nu fixează polimerii microbieni
de înveliş care nu sunt înrudiţi chimic cu glicoproteinele umane,
blocându-le posibilitatea de ataşare la celule, condiţie primordială pentru
realizarea infecţiei;
- lactoferina (un chelator de fier) cu efect bacteriostatic;
94
Caliopsia FLOREA Bacterioloie şi virus*
- lizozimul din componenţa salivei care poate să omoară
nespecific bacteriile Gram pozitive;
- curgerea lacrimilor este o altă modalitate de eliminare a
bacteriilor de pe suprafaţa corneei, care este secondată de existenţa
lizozimului în această serozitate, în absenţa lui, blefaritele ar fi prezente
în număr mare;
- descuamarea epiteliilor de tip malpighian (mucoasa orală,
faringiană, esofagiană şi vaginaîă) contribuie la eliminarea mecanică şi
continuă a contaminanţilor;
- temperatura corporală, are un efect benefic atunci când ea
creşte cu 3-4° C peste 37° C, deoarece bacteriile patogene,
virusurile şi tumorile sunt adaptate la 37° C, creşterea ei este total
defavorabilă pentru aceşti agresori, reacţia febrilă este determinată de
interleukina-1 (II-1), pirogenul endogen, eliberat de macrofage sub
acţiunea unor activatori (pirogeni exogeni), II-1 vehiculată prin sânge
ajunge la hipotalamus unde stimulează sinteza de prostaglandine E, care
dereglează centrul termoreglării cu apariţia consecutivă a febrei;
- echilibrul dintre flora Gram pozitivă (reprezentată prin
lactobacili) şi flora Gram negativă (reprezentată prin colibacili) de la nivelul
tubului digestiv.
Când lactobacilii dispar, colibacilii se înmulţesc excesiv, ceea ce duce
la încărcarea organismului cu toxine bacteriene nocive. Această situaţie
poate să apară şi după tratamente îndelungate şi agresive cu antibiotice, care
are printre alte urmari instalarea candidozei bucale şi vaginale. în acest caz
se recomandă o dietă cu iaurt pentru refacerea florei lactobacililor.
Mişcările cililor, peristaltismul intestinal, tuşea, strănutul,
favorizează eliminarea mecanică a germenilor.
95
Apărarea antiinfecţioasă nespecifică a mediului intern poate fi
împărţită în două grupe de factori: factori umorali şi factori celulari.
A. Factori umorali acţionează local sau sistemic (general).

- Dintre factorii umorali cu acţiune locală sunt:
a. lizozimul acţionează ca factor ”antipenetrant” care se găseşte
în unele secreţii (salivă, lacrimi) şi spală mucoasele, în ţesuturi, este o
mucopeptidază capabilă să provoace liza bacteriilor, cărora le scindează
mucopeptidele de Ia nivelul peretelui celular;
b. Ig A secretor, în cazul mucoaselor, sunt capabile să bocheze unele
particule virale înrudite antigenic.
- Dintre factorii umorali cu acţiune sistemică, cei mai importanţi
sunt.
1. Properdina din sânge, care în prezenţa fracţiunii C3 a
complementului şi a Mg2+, capătă proprietăţi antiseptice.
2. Enzimele lizozomale (fosfataze acide, Beta-glicuronidaza,
arilsulfataza etc.) eliberate din lizozim sub influenţa endotoxinelor
germenilor Gram-negativi, au efect antitoxic sau bactericid.
3. „Proteinele de fază acută” cum ar fi ceruloplasmina, proteina
”C” reactivă, care sunt sintetizate şi eliberate în urma infecţiilor sau a
leziunilor. Acestea pot activa complementul şi poate duce la liza bacteriei.
4. Sistemul interferon, este o familie de glicoproteine cu rol
important în apărarea antivirală. Există trei tipuri de interferoni:
- Alfa sau leucocitar, produs de: celulele K, macrofage, limfoblaşti;

- Beta interferon produs de fibroblaşti;
- Gama interferon produs de limfocitele T specific sensibilizate.
Sinteza lor poate fi generată de infecţii virale sau inductori nevirali
96
(acidul poliinozilic-policitidilic). INF au trei acţiuni importante,
reversibile şi limitante în timp: antivirală, antiproliferativa,
imunomodulatoare.
5. Sistemul complement, un complex de substanţe proteice, numite
Clq, Cir, Cls, C2-C9, la sinteza cărora participă: macrofagele (C2-C4),
ficatul (C3, C6, C9), splina (C5, C8) şi epiteliul intestinal (C1).
Sistemul complement este dotat cu capacităţi biologice potenţiale care
devin efective numai după activarea într-o ’’cascadă” de reacţii enzimatice
care vor duce la liza celulei.
- Calea „alternativa” care este cea mai veche filogenetic si
nespecifica, activeaza complementul printr-un sistem iniţiator declanşat
imediat după contactul cu unele structuri de suprafaţă a microbilor, care va
duce la activarea funcţiilor fagocitare a macrofagelor şi granulocitelor PMN,
care devin capabile să reţină şi chiar să înglobeze agenţii străini de organism,
atunci când aceştia au format complexe cu anticorpii şi cu unele fracţiuni ale
complementului.
- Calea ’’clasică” este activată printr-un sistem iniţiator declanşat prin
proteina ”C” reactivă sau prin anticorpii care au reacţionat cu antigenul
omolog, ducând la bacterioliză sau citoliză.
B. Factorii celulari ai apărării naturale nespecifice

Ca şi cei umorali reprezintă ’’mecanisme primitive” de apărare
formate în timpul evoluţiei filogenetice şi realizate de către celule
fagocitare sau nefagocitare. De exemplu:
- granulocitele PMN capabile de fagocitoză activă cu distrugerea
integrală a materialului fagocitat, datorită bogatului conţinut în enzime
lizozomale;
- macrofagele care degradează ’’partial” şi selectiv, reţinând, doar
determinanţii antigenici (epitopii);
- bazofilele şi mastocitele cu rol fagocitar minor sau chiar absent,
dar eliberatoare de mediatori implicaţi în iniţierea inflamaţiei şi facilitarea
migrării PMN către locul inflamaţiei.
97
Caliopsia FLOREA Bacterialoie şi virusologie
Rezistenţa antiinfecţioasă de specie
A apărut mai recent în evoluţia filogenetică, este rezistenţa genetic
determinată a indivizilor unei specii faţă de infecţia cu anumite
microorganisme, care sunt patogene pentru alte specii animale, sau între
rase şi grupe de indivizi ale aceleiaşi specii.
Mecanismele sunt diferite.
- Condiţii improprii oferite de organismele unei specii pentru
dezvoltarea unui microb. De exemplu găinile care au temperatura
corpului de 42° C, sunt rezistente la infecţia cu Bacillus anthracis, pe
când majoritatea mamiferelor sunt receptive.
- Lipsa receptorilor celulari pentru adezinele unui microb. De
exemplu, omul nu este receptiv pentru tulpini diareigene bovine sau porcine
de E. coli, pentru că pe enterocitul omului lipsesc receptorii pentru adezinele
tulpinilor diareigene pentru bovine şi porcine
Apărarea antiinfecţioasă dobândită (specifică) sau imunitatea

Este realizată de moleculele de imunoglobuline cu funcţie de anticorpi
şi diferite tipuri de celule efectoare care intervin direct în neutralizarea
agresorului. Anticorpii sunt efectorii ’’imunităţii mediate umoral”, iar
diferite celule ale sistemului imun de exemplu: limfocitele T citotoxice,
celulele NK, K, macrofagele, sunt efectoarele ’’imunităţii mediate celular”.
Imunoglobulinele (Ig) sunt un grup de proteine înrudite, cu funcţii de
anticorp, care se găsesc sub formă de molecule libere sau de receptori de
membrană pentru antigen de pe suprafata Iimfocitelor B, efectoare ale
răspunsului imun mediat umoral. Imunoglobulinele migrează electroforetic,
în mare parte în zona gamaglobulinelor şi mai puţin în cea a
betaglobulinelor.
Sinteza lor este realizată de limfocitele B ajunse în faza de maturare
finală (plasmocit). Ele se găsesc în lichidele extravasculare şi în diferite
secreţii exocrine. O parte din molecule se fixează citofil pe receptorii pentru
Fc de pe membrana macrofagelor, limfocitele B, PMN, mastocitelor,
bazofilelor etc.Deci Ig pot exista sub formă:
- molecule libere, răspândiiîn plasmă şi în alte; lichide ale corpului;
98
- sub formă de complexe antigen-anticorp;
- molecule fixate citofil la diferite celule sau ţesuturi (fixate prin
fragmentul Fc de 4a extremitatea COOH a moleculei de Ig şi
specific prin situsul combinativ -SC- de la extremitatea NH2
terminală);
- molecule fixate în membrana citoplasmatică a Iimfocitelor B cu rol
de receptori pentru antigene.
In 1959 R. Porter a obţinut prin tratament enzimatic cu papaină trei
fragmente: două legau antigenul (fragmente Fab, fragment care leagă
antigenul) şi unul care cristaliza, fiind denumit fragment Fc (fragment
cristalizabil).
Fiecare moleculă de Ig este formată din cel puţin o unitate
monomerică de bază care conţine patru lanţuri polipeptidice: două L
(light=uşor) şi două H (heavy=greu), unite între ele prin punţi disulfidice
(-S-S-). Aceste punţi se formează la nivelul reziduurilor de cisteina şi pot
fi în interiorul lanţului sau ’’intracatenar”, şi între lanţuri diferite sau
’’intercatenar’. Ele sunt esenţiale pentru asigurarea structurii
tridimensionale a moleculei şi pentru realizarea condiţiilor de
funcţionalitate a lor.
Lanţurile L sunt comune pentru toate clasele de imunoglobuline, din
punct de vedere antigenic pot să aparţină a două tipuri distincte: de tip k
(kappa) şi de tip lambda. In molecula de imunoglobulină ambele lanţuri
aparţin în mod obligatoriu aceluiaşi tip, adică k sau lambda. Aproximativ
60% dintre oameni au moleculele de Ig cu lanţuri Lk, în timp ce ia şoareci
Lk reprezintă 5% din Ig, predominante sunt cele cu lanţuri L- lambda.
Lanţurile H se deosebesc prin proprietăţile lor antigenice, ele
conferind caracterul de ”clasă” imunoglobulinelor. Lanţul greu al
moleculelor IgM se numeşte u (miu), al celor IgG- gamma, IgA-alfa,
IgE-epsilon şi IgD-delta.
Lanţurile H şi L sunt legate prin legături disulfidice intercatenare,
iar în ceea ce priveşte pe cele intracatenare, lanţurile L are două legături
disulfidice, una la nivelul regiunii variabile V şi alta Ia nivelul celei
constante C.
Situsul combinativ (SC) situat la extremitatea NH2 terminală a
99
fragmentului Fab, respectiv a moleculei de Ig, este locul prin care
molecula recunoaşte şi leagă specific antigenul, şi este formată din ariile
variabile şi hipervariabile de pe VH şi VL, fiind diferite ca formă, mărime
etc.
Fragmentul Fc este alcătuit la clasele IgG, IgA, IgD, din
domeniile constante CH2 şi CH3 unite prin legături disulfidice, iar la
clasele IgM şi IgE, din domeniile CH2-CH4.
Principalele proprietăţi funcţionale ale moleculei de Ig mediate de
către fragmentul Fc sunt următoarele:
- interactionează cu proteinele complementului;
- interăcţionează cu proteina A stafilococică (SpA);
- transportul transplacentar al lg este posibil datorită legării
moleculei prin Fc la membrana celulelor placentei, procesul fiind
dependent de pH.
Clasa IgG reprezintă 75% din totalul Ig din serul uman normal.
Moleculele de IgG apar după stimulul antigenic secundar şi reprezintă
principalii anticorpi: neutralizând, aglutinanţi, opsonici, citotoxici,
fixatori de complement.
Clasa IgA este alcătuită din IgA serică care reprezintă 15- 20%
din totalul imunoglobulinelor serice şi IgA secretorie principala Ig din
salivă, lapte, secreţii nazale, bronşice şi gastrointestinale.
IgA secretorie este formată din doi monomeri la care se adaugă o
proteină suplimentară care se numeşte ”piesă secretorie”.
Clasa IgM este formată din imunoglobulme sub formă de pentameri,
aleăţuiţi din cinci unităţi identice şi reprezintă 5-10% din totalul Ig serice.
IgM reprezintă anticorpii de răspuns primar, anticorpii ce apar după primul
contact cu antigenul.
Clasa IgD este formată din Ig cu o semnificaţie imunologică mai
puţin importantă, concentraţia în serul uman este sub 1%.
Clasa IgE este formată din anticorpi ’’reaginici”. In momentul
când pătrunde în organism un alergen, anticorpii IgE fixaţi citofil
recunosc specific antigenul şi astfel se transmit semnale la celula care
eliberează prompt, în cantităţi mari amine vasoactive de tipul histamină,
serotonină. Aceste substanţe provoacă contracţia muşchilor netezi şi
100
creşte permeabilizarea vaselor sanguine, generând simptomatologia a
hipersensibilităţii de tip imediat.
Antigenele
Sunt substanţe străine (non self) sau necunoscute ca proprii
organismului, care pătrunse în organism sunt capabile să declanşeze un
răspuns imun (specific).
Proprietăţile antigenelor:
- antigenicitatea (sau puterea imunogenă) este proprietatea de a
produce un răspuns din partea organismului;
- specificitatea este capacitatea de a produce un răspuns imun
specific, adică de a induce sinteza de anticorpi, care se combină doar eu
antigenele care au indus răspunsul.
Condiţii de antigenicitate:
- să fie non self (străină organismului sau nerecunoscută ca
proprie);
să aibă o greutate moleculară (GM) mai mare de 10.000 de daltoni,
cele care au GM mai mică nu sunt antigenice, dar pot deveni antigenice prin
legare de macromolecule, se numesc t haptene;
- să aibă o configuraţie spaţială,
- structura chimică să fie cât mai complexă (secundară,
terţiară,, cuaternară).
Clase de antigene \
- Proteinele sunt cele mai puternice antigene. i
- Glucidele pot deveni antigene numai legate de proteine.
- Lipidele nu sunt antigene, ele devin antigene prin legare de
proteine (complexele fosfolipoproteice).
- Acizii nucleici sunt slab antigenici.
Imunitatea mediată umoral

Pătrunderea unui antigen în organism este urmată de modificări
101
celulare care preced apariţia anticorpilor. La locul de pătrundere a
antigenelor apar polimorfonucleareîe, urmează mobilizarea macrofagelor
care iniţiază răspunsul imunologic prin prelucrarea antigenului. El este
fagocitat şi catabolizat până la j structurile care deţin ’’informaţia genetică”.
Urmează faza de predare a informaţiei antigenice-macrofag, celulelor
imunocompetente ’’limfocitelor T şi B”.
După preluarea informaţiei urmează o etapă activă de diferenţiere a
limfocitelor T şi B. Acestea se transformă mai întâi în imunoblaste şi
ulterior prin diviziuni succesive în plasmocite mature.
Limfocitele B se diferenţiază în plasmocite şi limfocite B cu
memorie, Plasmocitele nu se divid. Ele produc imunoglobuline pe
întreaga perioadă de viabilitate, de 4-5 zile.
Limfocitele B cu memorie persistă o perioadă mare de timp şi ele
iniţiază răspunsul de tip secundar.
La stimulul primar plasmocitele răspund cu formare de anticorpi, ce
apar în sânge după 8-10 zile. în prima fază ele aparţin IgM. Anticorpii se
combină cu antigenele care au provocat formarea lor şi în majoritatea
cazurilor conflictul se încheie în mod favorabil pentru organism, pot să apară
următoarele efecte:
- neutralizarea unui factor de patogenitate al germenului anticorpi
antitoxici neutralizând: antitetanici, antidifterici, antistreptolizină,
antistreptokinază, antistfilolizine, etc.;
- opsonizarea, prezenţa unei molecule de IgG la suprafaţa unei
capsule sau a unui perete bacterian rezistent la ingestie, permite adeziunea
la fagocit şi înglobarea şi distrugerea sa;
- bacterioliza, provocată de fixarea Ig-lor pa bacterie cu activarea
complementului şi perforarea peretelui bacterian;
- citotoxicitatea celulelor, mediată de anticorpi. Fixarea
microorganismelor pe anticorpi legaţi de unele celule, antrenează
degranularea acestor celule (PMN, bazofile, eozinofile şi mastocite).
Degranularea produce eliberarea de histamină şi alţi mediatori chimici cu
consecinţe de ordin patologic. Acest tip de apărare se adresează bacteriilor
invazive cu multiplicare extracelulară, împotriva celor cu multiplicare
intracelulară intervine răspunsul imun celular.
102
Imunitatea mediată celular
Este realizată prin limfocitele T, macrofagele şi alte celule ţintă a
răspunsului imun (celule infectate, tumorale, de transplant).
Acestea nu pot distruge direct virusurile sau bacteriile (cu excepţia
macrofagelor), dar distrug celulele în care ei sunt cantonaţi microbii, adică
’’cuibul” lor.
„Anticorpii” celulari sunt reprezentaţi de limfocitele T specific
sensibilizate care au pe I suprafaţa lor sedii de recunoaştere şi cuplare
specifică cu antigenul.
Celulele T specific reactive sunt cuprinse în două clase majore:
- celulele T-reglatoare, care cuprind două subpopulaţii denumite T-
helper (ajutătoare) şi T-citotoxice (supresoare);
- celule T-efectoare, au două subpopulaţii: celulele T- secretoare de
factori biologici activi-limfokine şi celule citotoxice-ucigaşe, care determină
moartea celulei ţintă prin contact direct cu antigenele de pe membrana
acesteia şi inducerea unui efect biochimic citotoxic.
In afara limfocitelor T, mai intervin în citotoxicitatea mediată
celular, celula K (ucigaşă), celula NK (nativ ucigaşă) şi macrofagul
activat.
103
Caliopsia FLQREA Bacteriologic şi virusologie
Figura 6 Structura imunoglobulinei
104
CAPITOLUL VIII
Staphylococcus
Stafilococii fac parte din familia Micrococcaceae, genul

Staphylococcus. Până în anul 1997 au fost individualizate 33 de specii,
dintre care 16 specii au putut fi izolate de la om: Staphylococcus
aureus şi 15 specii de stafilococi coagulazo negativi. Speciile de
importanţă medicală cele mai identificate sunt: Staphylococcus aureus
care dă cele mai multe infecţii la om, Staphylococcus epidermidis face
parte din flora indigenă, dar poate produce ocazional infecţii şi
Staphylococcus saprophyticus care poate da afecţiuni în sfera uro-
genitală.
Caractere generale.
 Morfologie
Sunt coci sferoizi de dimensiuni de 0,8-1,5 pm dispuşi în diplo sau în
grămezi neregulate în general necapsulate (există şi tulpini de S. aures
încapsulate), imobili, nesporulaţi, aerobi, facultativ anaerobi, saprofiţi sau
patogeni, Gram pozitivi, posedă catalază şi descompun glucoza prin
fermentaţie
 Caractere de cultură
Creşte pe medii simple, suportă mediile hiperclorurate (până
la 10-15 g % NaCl). Pe mediile de cultură solide formează colonii
de tip „S” (smooth-neted). Elaborează pigmenţi endogeni (ce colorează
doar cultura, nu şi mediul). Staphylococcus aureus
105
elaboreza un pigment auriu , Staphylococcus epidermidis . elaboreaza un

pigment alb , Staphylococcus Saprophyticus un pigment galben.
Caractere biochimice
Elaboreaza pigmenti : auriu, alb si galben. Elaboreaza hemolizine
alfa si beta(cercetari recente au mai identificat hemolizine de tip gamma si
delta). Sunt rezistenti la concentratii crescute de NaCl pana la 10-15%.
Structura antigenica
Stafilococul are antigene somatice si solubile:
Antigenele somatice intra in structura celulei (nucleoproteina P, se
intalneste la stafilococii patogeni sau nepatogeni); Stafilococul auriu
contine proteina A, numai la stafilococii patogeni. Are antigene
polizaharidice de tip, pe baza carora exista 13 serotipuri.
Antigenele solubile sunt de 3 tipuri:
-hemolizine: alfa, beta, gamma, delta,
-enzime solubile (coagulaza, leucocidina, hialuronidaza, catalaza,
fibrinolizina, lipaze, RN-si DN-aze)
-exotoxine (enterotoxine) care sunt elaborate cand stafilococii sunt
lizogeni, adica purtatori de bacteriofagi, pot produce toxiinfectii
alimentare sau soc toxic. Au fost identificate 8 serotipuri antigenice din
care 7 (A,B,C1,C2,C3,D si E) sunt implicate in toxiinfectii alimentare iar
unul, F, este asociat cu sindromul de soc toxic.
Habitat
Staphylococcus aureus colonizeaza narile, colonul, de unde
contamineaza frecvent tegumentul.
106
Staphylococcus epidermidis se gaseste pe tegumene si mucoas4, este

identificat mai ales in infectiile intraspitalicesti sau infectii grave la
persoane tarate.
Staphylococcus haemolyticus a fost intalnit in : endocardita,
septicemii, peritonita, infectii de tract urinar, plagile chirurgicale.
Staphylococcus saprophyticus este un agent etiologic frecvent
intalnit in infectii de tract urinar la femeile tinere, in perioada fertila,
uretrite negonococice, prostatite, infectii ale plagilor, uneori septicemii.
Rezistenta
Rezistenta la uscaciune si intuneric, sunt sensibili la dezinfectante si
antiseptice in concentratii uzuale. Castiga usor rezistenta la antibiotice.
Expusi la temperatura de 55-60 o C, timp de 15 minute sunt distrusi,
pasteurizarea este eficienta.
Diagnosticul de laborator al infectiilor stafilococice
Diagnosticul bacteriologic
1.Recoltarea produselor patologice(in functie de afectiunea

suspectata)
Puroiul din leziuni deschise sau inchise: secretii otice, conjunctivale,
exuate nazale si faringiene, sputa, exudat peritoneal, lichid cefalo-rahidian,
secretie vaginala, materii fecale, vomismente, sange, probe alimentare
incriminate in toxiinfectii alimentare, material necroptic.
Prelevarea probelor se face in functie de afectiunea stafilococica
diagnosticata clinic, in conditii de sterilitate.
107
2. Examinarea macroscopică şi microscopică (prin examen

direct) al produsului patologic.
- Puroiul din infecţiile stafilococice este de consistenţă groasă, cu o
nuanţă aurie, fetid.
Pentru examenul microscopic direct din produsul patologic se
execută frotiuri care se colorează cu albastru de metilen şi Gram.
In frotiu se pun în evidenţă coci Gram pozitivi, grupaţi în ciorchine,
sau diplo, intra şi extracelular, care predomină numeric, alături de alţi
germeni
Gram pozitivi şi Gram negativi , leucocite , detritusuri tisulare.
3. insamantarea şi izolarea
însămânţarea se face pe medii de cultură în raport cu produsul
patologic recoltat:
a. Puroiul care provine dintr-o leziune închisă (abces, flegmon)
se însămânţează pe bulion simplu şi geloză înclinată, pentru obţinerea de
colonii izolate.
b. Puroiul care provine dintr-o leziune deschisă, conţine şi
altă floră microbiană, de aceea se însămânţează pe medii
hiperclorurate, care favorizează creşterea stafilococilor, este mediul
electiv, pentru că restul de germeni sunt inhibaţi datorită conţinutului
crescut de sare. De aceea se foloseşte mai întâi mediul hiperclorurat
lichid (manită 1%, NaCl 7,5%), Chapmann, după o incubaţie de 24 la
37° C se efectuează trecere cu dispersia culturii microbiene pe mediul
hiperclorurat solid Chapmann în plăci Petri pentru a se obţine colonii
izolate cu incubaţie la 37° C, timp de 24-48h. '
c. Exudatele nazale şi faringiene, materiile fecale, vomismente,
probele alimentare şi materialul necroptic, deoarece conţin şi floră de
asociaţie, se însămânţează ca şi puroiul din leziuni deschise.
4. Citirea şi interpretarea rezultatelor
După o incubare de 24 h la 37° C în bulion, stafîlococii tulbura
uniform mediul , formând un depozit la fundul eprubetei.Pe geloza
stafilococii dau naştere unor colonii mari de 1-2 mm diamentru bombate,
cremoase, rotunde, cu margini regulate,cu suprafaţâ netedă de consistenţă
moale care se detaşează uşor de mediu.
108
Aspectul coloniilor de stafilococi prezintă variaţie morfologică în

funcţie de structura antigenică şi virulenţa germenilor.
Pot sa fie colonii de tip S (smooth), R (rough), M (mucoase), G
(glossy) pitice.
Stafilococii patogeni eliberează frecvent hemolizine, care se pun în
evidenţă pe medii gelozate cu sânge 5-7%. Cel mai frecvent produc alfa
hemolizină, care determină după o incubare de 24 h la 37° C o zonă
îngustă de hemoliză, completă de tip beta în jurul coloniei.
Stafilococii de origine animală produc mai frecvent o beta
hemolizină, care determină o hemoliză de tip cald-rece, adică o hemoliză
discretă apare după ce cultura este ţinută 24 h la 37° C, care se clarifică
când placa cu agar-sânge se va ţine la 4° C 24 h, va apare o zonă de beta
hemoliză în jurul coloniei.
Citirea culturii pe mediul solid Chapmann se face la 24-48 h la 37°
C. Stafîlococii pot fermenta manita din mediu, dezvoltând colonii
galbene de cele mai multe, ori sunt patogene,cele care nu fermentează
manita produc colonii ce nu modifică aspectul mediului.
5. Caractere de patogenitate
Pentru aceasta se vor obţine culturi pure (dintr-o singură colonie de
stafilococ) apoi se fac subculturi pe geloză înclinată şi în bulion.
109
Teste de patogenitate „in vitro”

a. Testul de pigmentogeneză
Stafilococii patogeni elaborează cel mai frecvent un pigment galben-
auriu.
b. Testul hemolizei
Majoritatea stafilococilor patogeni sunt hemolitici. Cei de
provenienţă umană produc alfa hemolizină, care produce hemoliza totală a
eritrocitelor (beta hemoliza)
c.Testul fermentării manitei
Stafilococii patogeni fermentează manita, în acest scop se
folosesc medii care conţin manită (mediul Chapmann solid sau apă
peptonată turnesolată cu manită 1%). Prin fermentarea manitei se produce
acidifierea mediului şi virajul culorii indicatorului, de ia culoarea roz-
violet va vira în galben.
d. Testul coagulazei
Stafilococii patogeni au proprietatea de a coagula plasma umană, de
iepure şi de cal, acesta este un caracter important de patogenitate.
In practică se folosesc două 2 tehnici de evidenţiere a coagulazei
staftlococice:
- Testul pe lamă pentru coagulaza legată ’’Clumping
factor”
Plasma se obţine prin amestecarea 9 ml sânge uman sau de
iepure cu 1 ml EDTA sodic, sau oxalat de potasiu şi amoniu (amestec
Wintrobe), se centrifughează şi se prelevează supernatantul, sunt şi
preparate liofilizate.
Se emulsionează 1-2 colonii ;într-o picătură de AD sterilă pe
lamă de microscop, pentru a obţină o suspensie lăptoasă se adaugă o
picătură din plasma nediluată, proaspătă. In cca. 10 secunde apar
aglutinine mari, în cazul unei reacţii pozitive. Absenţa aglutinării în 2-3
minute, testul este negativ si se recomanda testul in tub.
110
Caiiopsia FLOREA Bacterioloie şi virusologie
- Testul în tub pentru coagulaza liberă

• Se repartizează în tuburi de hemoliza 0,5 ml plasma oxalatată,
peste care se adaugă 0,1 ml din cultură pură de stafilococ de 16-20 h în
bulion sau conţinutul unei anse din mediul solid, concomitent se folosesc
doi martori: pozitiv (S. aureus), negativ (S. epidermidis).
! Se incubează la 37° C, se citeşte reacţia prin înclinarea 1 tubului
la intervale de 30 min., în primele 4 ore, se poate incuba până la 24 ore.
Test pozitiv: apariţia unui văl de fibrină, indiferent de gradul ei,
dacă nu apare după 4 ore se incubează peste noapte şi se citeşte
reacţia.
Test negativ: absenţa coagulări şi cu incubare peste noapte,
Tulpinile patogene de stafilococ elaborează coagulaza în proporţie de
97%, fiind un test de mare fiabilitate
e. Testul fibrinolizinei
Stafilococii patogeni secretă fibrinoilizină, care lizează
coagulul de plasmă format de coagulaza. Prezenţa acestei
enzime se pune în evidenţă prin însămânţarea tulpinei de stafilococ
într- un mediu cu părţi geloză nutritivă şi o parte plasmă oxalatată.
1După o incubare de 12-18 ore la 37° C, se observă în jurul
coloniilor de stafilococ o zonă clară, datorită topirii cheagului de

fibrină. .
f. Testul evidenţierii catalazei
Stafilococii sunt catalazo pozitivi, spre deosebire de streptococi
care sunt catalazo negativi. Se poate executa prin tehnica rapidă pe
lamă, în care se depune pe lamă o picătură dintr- i o soluţie de peroxid de
hidrogen 30%, apoi se prelevează o ansă bine încărcată din cultura de
testat pe geloză simplă şi se amestecă cu picătura de peroxid. Apariţia
imediată a bulelor de gaz indică prezenţa catalazei. Este contraindicată
prelevarea coloniilor de pe geloză-sânge deoarece hematiile posedă
catalază şi falsifică \rezultatele.
111
g. Testul fosfatazei
Este utilizat pentru diferenţierea speciilor de stafilococ.
Staphylococcus aureus posedă în echipamentul enzimatic
fosfataza cu ajutorul căreia desface molecula de fosfat de fenolftaleină
punând în libertate fenolftaleină, prezenţa ei se evidenţiază în mediul bazic.
Se foloseşte agar nutritiv la care se adaugă 0,01% fosfat de fenolftaleină,
incolor. După însămânţare cultura se incubează 18-20 h la 37° C, apoi se
aşează în capacul cutiei Petri un disc de hârtie de filtru îmbibată în amoniac.
După 1-2 min coloniile cu fosfataza pozitivă se colorează în roşu, cele care
nu posedă fosfataza nu se colorează.
Teste de patogenitate in vivo

Administrarea toxinei stafilococice intradermic la iepure, pune în
evidenţă acţiunea dermonecrotică, prin apariţia unei zone de necroză
la locui de inoculare.
A
In cazul Toxiinfectiilor alimentare , tulpina izolată din materiile
fecale, vărsături sau alimentele incriminate se însămânţează în geloză
semisolidă 0,5% şi se incubează într-o atmosferă cu 20% C02 48 h.
Mediul se filtrează şi se fierbe 30 min la 100°C. în acest fel în filtrat
rămâne activă numai enterotoxina stafilococică, care rezistă la fierbere
şi se pune în evidenţă prin testul Dolman. Se inoculează la pisoi tânăr
(3 săptămâni - 3 luni cu greutatea de ‘350-750 g), 1-3 ml filtrat,
intraperitoneal. După 15-120 min apare o stare de agitaţie, nelinişte,
urmate de contracţia muşchilor abdominali, diaree, vărsături
somnolenţă. După 24-48 h animalul îşi revine la normal.
6. Cercetarea sensibilităţii la acţiunea bacteriofagilor

în anumite situaţii epidemiologice, mai ales în mediul
intraspitalicesc, lizotipia bacteriofagilor are o aplicabilitate directă.
112
i
Pe baza sensibilităţii la bacteriofagi, stafilococii patogeni
coagulazo-pozitivi se pot diferenţia în tipuri bacteriofagice (lizotipuri)
incluse în 4 grupe fagice.
7.Testarea sensibilităţii la antibiotice ( antibiograma )

Se realizează din cultură pură, după identificare. Se face conform
standardului pe mediul Mueller-Hinton. Se folosesc antibiotice şi
chimioterapice din grupele: (beta-lactamine, beta -lactamine în asociere cu
inhibitori de beta-lactamază, aminoglicozide, macrolide, chimioterapice,
rifampicină, chinolone.
Infecţiile cu S. aureus meticilinorezistent, cu rezistenţă multiplă la
antibiotice, incluzând toate antibioticele beta-lactamice şi adesea
macrolidele, aminoglicozideîe, cotrimoxazolul etc., sunt dificil de stăpânit,
mai ales când evoluează în mediul de spital.
Tabel II Schema minimală de diferenţiere a principalelor specii

de stafilococi recomandată de subcomitetul pentru Taxonomia
Stafîlococilor şi Micrococilor (1976)
Caractere S. SL S.
a epide saproph
Coagulaza liberă +
ureus -
rmidis yticus-
Fosfataza + -
Novobicină/5|ig/disc- - - +
Acidifierea
rezistent + + +
Acidifierea
zaharozei(aerob) + - -l-
Acidifierea
trehalozei(aerob) + - d
Intre 6-15% din tulpinile de S. epidermidis dau testul fosfatazei
manitolului(aerob)
negativ
Boala la om
Afectiunile pe care staficolociile le pot provoca oamenilor sunt diverse:
- afecţiuni cutanate : furuncule, foliculite superficiale,
hidrosadenită (infecţii ale glandelor sudoripare în axilă),
sicozis (furuncule profunde al foliculului pilos la bărbaţi)
113
- septicemii, septicopioemii cu localizări viscerale; :

- angine, otite, meningite, sinuzite;
- poate suprainfecta plăgile tuturor leziunilor deschise;
- osteomielite;
-tulpinile care elaborează enterotoxina poate provoca
toxiinfecţia alimentară (TIA);
-sindromul pielii opărite (sindrom Lyell) produsă de o toxină
cu acţiune exfoliativă asupra epidermului;
-sindromul de şoc toxic stafilococic, produse de toxine:
endo şi exotoxine;
-în urma administrării în exces a antibioticelor poate să
apară enterita stafilococică.
114
Capitolul IX
Streptococcus
Streptococii fac parte din familia Streptococcacae, genul
Streptococcus, unele specii sunt patogene, altele fac parte din flora
indigenă a orofaringelui, tractului intestinal, a pielii.
Cele mai importante specii pentru patologia umană sunt:
Streptococcus pyogenes, Streptococcus agalactiae, Enterococcus,
streptococii viridans, şi Streptococcus pneumoniae.
Morfologie: sunt coci dispuşi în lanţuri, Gram pozitivi, sunt
saprofiţi, patogeni sau condiţionat patogeni. Au dimensiuni de 0,5-1
micronimetri , au în peretele bacterian o concentraţie de mureină
mare (80%), sunt imobili, nesporulaţi, uneori pot prezenta capsulă,
ce le conferă o mare virulenţă.
Habitat: sunt ubiquitari (întâlniţi peste tot) şi în special pe
tegumente şi mucoase.
Caractere de cultură
Cultivă pe medii lichide cu sânge Pike (bulion glucozat cu
azidă de sodiu şi cristal violet 1/4000 cu 5% sânge), iar pe mediu
solid, geloza sânge 5%, se recomandă sânge de berbec, care poate să
conţină cristal violet 1/4000 şi acid nalidixic (mediu selectiv pentru
streptococi).
Pe mediul lichid
Cresc sub formă de flocoane care se depun pe pereţi sub formă
de fulgi şi lasă un sediment pe fundul eprubetei, formele
115
„R”; cei care au capsulă (foarte patogeni) dau o turbiditate omogenă
mediului, formele ”S”.
Pe mediile solide
- streptococii patogeni pe geloză-sânge dau colonii de tip „S”,
cei care au capsulă au aspect de colonii „M”;
- colonii mate (”matt”) rotunde, cu margini regulate, cu
suprafaţa mamelonată, de consistenţă apoasă, cu tendinţă la
confluenţă, care da aspectul de hartă geografică, aspectul este
determinat de streptococii virulenţi, care conţin substanţa M;
- colonii glossy, ”G” rotunde, mici, cu suprafaţa bombată,
lucioasă, translucidă, conţin forme mai puţin virulente;
- colonii „R” (rough), uscate, cu margini neregulate, cu
suprafaţă rugoase, forme degradate fără structură antigenică.
Caractere de hemoliză
Dimensiunile coloniilor de streptococ sunt mult. mai mici
decât de stafilococ (care au un diametru de 0,5-1 mm), sunt
incolore şi dau hemoliză. în funcţie de elaborarea hemolizinei
streptococii se împart în 4 categorii:'
1. Streptococi alfa hemolitici (elaborează hemolizina a ) ei
metabolizează incomplet hemoglobina şi dau o culoare verde în
jurul coloniilor. Din această categorie fac parte streptococii viridans, ei
sunt saprofiţi, condiţionat patogeni.
2. Streptococii alfa1 hemolitici (elaborează hemolizina alfa1), ei
metabolizează complet hemoglobina, dar este o hemoliză în care
mai sunt hematii nehemolizate ~ incompleta, marginile coloniei
sunt neclare. în această categorie intră serogrupurile B şi D
streptococice, sunt saprofite sau condiţionat patogene.
3. Streptococii beta hemolitici (elaborează hemolizina beta), dau
hemoliză beta, care este completă, foarte întinsă, coloniile având
marginile clare. Din această categorie fac parte serogrupurile: A
(care este totdeauna patogen), C, G.
116
Caltopsla FLOREA Bacterioloie şi virusologie
4. Streptococii gamma, sunt nehemolitici, nu elaborează

hemolizine, în această categorie sunt multe tulpini din serogrupul D.
Elaborează hemolizine (alfa, alfa1, beta) sau nu produc. Sunt
aerobi, dar pot fi şi microaerofili sau chiar facultativ anaerobi cum
sunt cei din grupul D, enterococii.
Rezistenta
Au rezistenţă scăzută, sunt distruşi de razele UV, dezinfectante
şi antiseptice la concentraţii uzuale. Sunt distruşi la 55° C timp de 20
min. Streptococul din grupul A este sensibil la penicilina G, care se
administrează parenteral, oral.
Streptococul din grupul D este rezistent la concentraţii mari de
NaCl 6,5%, la variaţii mari de temperatură, la acţiunea bilei şi a
sărurilor biliare (ca şi viridans) şi la acţiunea multor antibiotice.
Structura antigenică
Streptococii au antigene somatice şi solubile.
a. Antigenele somatice:
1. Antigenul capsular, la cei cu capsulă (formată din acid
hialuronic) şi care poate fi distrus de o enzimă proprie, hialuronidaza.
2. Antigenul M, se găseşte pe suprafaţa peretelui, pe baza
acestui antigen se împarte în 65 de serotipuri (grupuri serologice), iar
organismul produce anticorpi anti-M.
3. Carbohidratul C (se găseşte în profunzimea peretelui
bacterian). Pe baza acestui antigen, streptococii se împart în 19
serogrupuri (notate de la A-W, cu excepţia literelor I şi J), este
clasificarea lui Lancefield, de aici lipsesc streptococii viridans care
nu au carbohidratul C.
117
Calîopsia FLOREA Bacterioloieşi virusologie
b. Antigene solubile
Exotoxina se numeşte eritrotoxina, are afinitate pentru piele,
determină exantem (la nivelul pielii), sau enantem (la nivelul
mucoaselor). Exotoxina apare doar când streptococii sunt lizogeni,
deci purtători de bacteriofag. Exotoxina determină scarlatina,
exotoxina este aceeaşi pentru toţii streptococii, de aceea anticorpii
anti-exotoxina, oferă protecţie.
Alte antigene solubile: hialuronidaza, flbrinolizinele:
streptolizina O, care va determina organismul să răspundă prin
formare de anticorpi (ASLO) şi streptolizina S care este responsabilă
de beta-hemoliză, proteinaze, DN-aze şi RN-aze, carbohidraze.
Multiplicare şi invazivitate
Caracterul de patogenitate prin multiplicare este dat de proteina
M care determină afecţiuni la poarta de intrare. Iar invazivitatea este
dat de enzimele litice, care determină apariţia de focare secundare
propagate din aproape în aproape. Ele determină infecţii acute, dintre
care unele se pot croniciza. Infecţiile datorate multiplicării şi
invazivităţii sunt: infecţii cutanate (erizipel, abcese, colecţii
purulente), angine, infecţii respiratorii (rinite, sinuzite, pleurezii),
meningite, abcese în diferite organe, endocardită, etc.
Toxigeneza
Doar streptococii de grup A au această proprietate, pentru că ei
au receptori pentru bacteriofagi, devenind lizogeni, ei dau scarlatina.
Boli prin hipersensibilizare

Apar în urma mecanismului de hipersensibilizare de tip II
(citotoxic), de tip III (complexe imune), pot să apară boli
118
autoimune post-streptococice: reumatism articular acut, cardita

reumatismală, eritem nodos, coree, glomerulonefrită.
Streptococii grup A {Streptococcus pyogenes)
Diagnosticul de laborator
1. Diagnosticul bacteriologic
Prelevarea produselor patologice care pot fi : exudate, puroi
din colecţiile purulente sau plăgi, sânge pentru hemoculturi, etc.
Insămânţarea prelevatelor atunci când se suspicionează
etiologia streptococică se recomandă să se facă o însămânţare în
mediul lichid, bulion Pike, 24 h la 37°C, apoi se va însămâţa de pe
mediul lichid, pe mediul solid, geloza sânge 5-7% pentru
streptococi, se recomandă ca sângele să fie proaspăt şi de berbec. Se
incubează la termostatul de 37°C, 24 h.
Citirile, se replică numai coloniile de cel mult 1 mm diametru,
transparente şi cu o zonă întinsă de beta-hemoliză. Aceste colonii se
vor dispersa pe sectoare pe geloză sânge pentru streptococi în
vederea obţinerii culturii pure (o cultură obţinută dintr-o singură
colonie). Din această cultură pură se vor face toate testele pentru
identificarea grupului serologic şi testarea sensibilităţii la substanţele
antibacteriene.
Identificarea grupului serologic se face prin reacţii Antigen -
Anticorp şi sensibilitatea la chimioterapice.
- Testul la bacitracină se evidenţiază grupul A (singurul
sensibil Ia acest antibiotic). Reacţia este pozitivă când apare o zonă
de inhibiţie a creşterii de 10 mm în jurul discului de bacitracină de
0,04 UI sau 0,1 UI , dacă colonia este de alt grup atunci colonia se
dezvoltă normal (este rezistentă).
- Reacţia de coaglutinare evidenţiază grupurile A, B, C, G,
D. Este o reacţie de aglutinare pe lamă prin care anticorpii
cunoscuţi, cuplaţi cu proteina A stafilococică, reacţionează cu
agentul (antigenul) necunoscut. în acest fel complexele Ac-Ag sunt
119
transformate în corpusculi şi pot fi vizualizaţi.

- Reacţia de precipitare în inel se foloseşte pentru
evidenţierea grupelor serologice.
- Testul SXT (discuri de sulfametoxazol-trimetoprim)
diferenţiază grupurile A şi B rezistente de grupurile C şi G sensibile.
Diagnosticul bacteriologic se termină cu testarea sensibilităţii la
antibiotice şi chimioterapice numai dacă se face recomandarea de
către clinician întrcât Streptococcus pyogenes este sensibil ia beta-
lactamine. Dacă se recomandă antibiograma, ea se va face pe geloză
sânge de berbec 5% sau mediul solid Mueller Hinton sânge de berbec
5%.
2. Diagnosticul imimologic
La 2-3 săptămâni de la debutul infecţiei streptococice
respiratorii acute, incorect tratată sau netratată, se poate instala una
din complicaţiile grave nesupurative: glomerulonefrita acută (GNA),
reumatismul articular acut (RAA), sau febra reumatismală (FR),
cardita reumatismală (CR), coreea, eritemul nodos. Apar în urma
mecanismului de hipersensibilizare de tip II(citotoxic), IlI(complexe
imune).
Diagnosticul imunologic se face uzual prin reacţia ASLO. (care
reprezintă titrul anticorpilor anti streptolizină ”O”) ea poate stabilii:
diagnosticul, prognosticul, eficienţa tratamentului.
Un titru mai mare de 200 u ASLO/ml arată o infecţie
streptococică în antecedente, daca după 3 săptămâni de tratament nu
scade titrul anticorpilor la normal, tratamentul se repetă, dacă nu
scade înseamnă că s-a instalat reacţia de hipersensibilizare, în acest
caz pacientului (sub tratament pe antibiotice, de preferat penicilină) i
se va administra lunar titrul ASLO, un titru care se
120
Calîopsia FLOREA Bacterioloie şi virusologie
normalizează arată vindecarea. Se va face monitorizarea lunară a

titrului ASLO.
Patogenitate
Streptococii grup A pot de infecţii acute ale: tractului respirator
(forma eruptivă- scarlatina, forma neeruptivă: angina, faringita, etc).
Mai poate da: otita medie, sinuzita, meningita, pneumonie,
bronhopneumonie, pleurezie, endocardita acuta.
Localizarea cutanată a infecţiei streptococice este mai frecventă
în zonele calde: intertrigo, impetigo, zăbăluţă (infecţia comisurii
bucale), celulite, abcese, flegmoane. .
Erizipelul este o infecţie streptococică cu localizare cutanată, la
nivelul gambelor, feţei, cu caracter recidivant.
Virulenţa streptococilor piogeni este dată în special de
proprietatea antifagocitară, care depinde de prezenţa componentelor
celulare de suprafaţă: acidul hialuronic capsular şi proteina M.
Streptococii grup B (Streptococcus agalactiae)
Este identificat în grupul B pe baza polizaharidului specific prin

gruparea Lancefield. Fac parte din flora comensală a omului şi
animalelor, se izolează din: vagin, uretră, faringele adultului sănătos
şi de pe suprafeţele cutanate (ombilic), faringe, conductul auricular al
nou-născuţilor contaminaţi de la mame în timpul travaliului.
Infecţiile umane cu streptococi grup B

La copil sunt două forme:
- forma precoce, septicemică, se izolează în primele ore, 2- 3
zile de la naştere, care poate avea o evoluţie fudroiantă, fatală în 60-
70% din cazuri;
121
- forma tardivă, meningitică, apare în a 10-90 a zi de la
naştere, cu mortalitate mare de 20%, cu sau fără sechele
neurologice, infectarea se face prin transmitere nosocomială de la
purtători faringieni din mediul ambiant. Alte forme tardive la copil
mai pot fi sub formă de: pneumonie, otită medie, abces pulmonar,
artrită septică, osteomielită, conjunctivită etc.
La adult infecţia se poate manifesta sub formă de: avort,
septicemie post-partum sau postabortum, Infectii Tract Urinar etc.
Caractere culturale, biochimice, biologice
- Aceşti streptococi prezintă hemoliza alfa', care poate fi
evidenţiată mai bine prin testul CAMP, testul CAMP este pozitiv
pentru streptococii grup B, se realizează cu ajutorul discurilor
impregnate cu beta toxină (hemolizină) stafilococică, sau prin
însămânţarea în striuri perpendiculare a tulpinii de testat şi a
stafilococului beta hemolitic. în jurul coloniei apare o zonă de beta
hemoliza datorită însumării celor două hemolizine,
- Pe geloză Columbia produce colonii pigmentate în roşu.
- Rezistă la concentraţii mari de bilă (ca şi cei din grupa D).
- Nu hidrolizează esculina.
Streptococii din grupul B pot elibera bacteriocine cu activitate
specifică pentru streptococii B şi unele tulpini din grupul D, nu sunt
active faţă de alte specii microbiene.
Sensibilitatea la antibiotice este mai scăzută, de aceea se
recomandă efectuarea antibiogramei şi asocierea beta-lactaminelor şi
a aminoglicozidelor.
Streptococii viridans
Aceşti streptococi dau hemoliza de tip alfa, în jurul coloniei şi

coloniile vor fi verzi (după menţinerea peste noapte la 4° C, poată să
mai apară la exterior un inel de hemoliză completă). Sunt 5 grupuri
de specii care pot da infecţii umane. Cele mai importante sunt:
- grupul mutams, cu specia S. mutans, cariogenă; ,
- grupul salivarius, unele specii produc urează, un caracter
122
Catiopsia FLOREA - Bacterioloie şi virusologie
distinct din acest gen;

- grupul sanguis, care hidrolizează esculina; ;
- grupul mitis;
- grupul anginosus. -
Se găsesc în cavitatea bucală, tract urogenital, piele, sunt
germeni saprofiţi sau condiţionat patogeni, ei pot da endocardita
lentă malignă. Nu conţin în structura peretelui carbohidratul C, deci
nu sunt incluşi în clasificarea Lancefield.
Pentru diagnosticul diferenţial cu Streptococcus pneumoniae,
care au acelaşi tip de hemoliza (alfa), se efectuează testul
sensibilităţii la optochin, al bilolizei şi fermentării inulinei, toate
sunt pozitive pentru pneumococ şi negative pentru Streptococcus
viridans.
Streptococii de grup D {Enterococcus)
Se mai numesc enterococi, cele mai cunoscute specii sunt E.

faecalis, E. faecium, E. bovis. Pot produce hemoliză de tip alfa sau
beta pe mediu de geloză-sânge cca. 1/3 din tulpini, restul sunt
nehemolitici. Pe agar cu bilă-esculină şi azidă de sodiu, coloniile
enterococilor sunt albe-cenuşii cu halou negru. .
Se caracterizează printr-o rezistenţă crescută la temperaturi
ridicate (până la 40-60° C), capacitate de dezvoltare la variaţii mari
de temperatură (între 10-45° C). la pH alcalin (9,6). Enterococii sunt
sferici, ovalari sau cocobacilari dispuşi în perechi sau scurte lanţuri,
Gram pozitivi, în majoritate imobili cu excepţia speciilor: E
gallinarum şi E. casseliflavus, care sunt mobile.
Ei determină infecţii urinare, genitale, endocardite subacute
(până la 20% din totalul lor). Se recomandă să se facă testarea
sensibilităţii la antibiotice şi chimioterapice atunci când se izolează
enterococi. Prezenţa în apă sau alimente a enterococilor
arată contaminarea fecală a acestora, decelarea lor servind ca
test de poluare.
123
Calîopsia FLOREA Bacterioloie şi virusologie
Streptococcus pneumoniae (pneumococul)
Morfologie
Sunt coci lanceolaţi dispuşi în diplo cu dimensiuni de 1/1,5
micronimetri, pneumococii virulenţi au capsulă care înconjură
ambele celule, dispuşi cu capetele rotunjite faţă în faţă. Sunt imobili,
nesporulaţi, Gram pozitivi, majoritatea sunt saprofîţi, dar sunt şi
tulpini patogene, nu se găsesc în natură.
Cresc numai pe medii ce conţin sânge, cei încapsulaţi dau
colonii de tip „S”. Sunt hemolitici, coloniile sunt mici, transparente şi
înconjurate de o zonă de hemoliză alfa, ca la streptococii viridans.
Pneumococii se pot cultiva pe geloză şocolat, care este mai nutritivă,
unde se poate pune în evidenţă hemoliză alfa, în atmosferă de 5-10%
CO2, care stimulează creşterea.
Sunt sensibili la bilă, la optochin, fermentează inulina.
Rezistentă
Sunt sensibili în mediul extern, se transmit prin picăturile
Pflugge, sunt distruşi de razele solare, de dezinfectante la concentraţii
uzuale. Majoritatea tulpinilor sunt sensibile la penicilină.
Structură antigenică
Are antigene somatice şi solubile, cel mai important este Ag
SSS (Substanţa Solubilă Specifică), din constituţia capsulei,
124
. Caliopsia FLOREA Bacterioloie şi virusologie
având o structură polizaharidică, Ag SSS împarte pneumococii în 83

de serotipurl (serotipul 3 dă cea mai mare capsulă).
Caractere de patogenitate
Pneumococii încapsulaţi sunt patogeni prin multiplicare şi
invazivitate, nu are capacitate de toxigeneză. Determină pneumonia
francă lobară (localizată doar la nivelul unui singur lob).
Se practică diagnosticul bacteriologic, produsul patologic cel
mai folosit este sputa, doar primele 14 grupuri serologice sunt
patogene.
Sputa în afecţiunile pulmonare pneumococice este ruginie,
puroiul este de consistenţă cremoasă, fibrinoasă de culoare verzuie.
Frotiurile din produsele patologice se colorează Gram şi
albastru de metilen. Se vor pune în evidenţă coci lanceolaţi, dispuşi
în diplo sau lanţuri scurte, înconjuraţi de capsulă, Gram pozitivi,
leucocite, intra şi extracelulari precum şi detritusuri celulare etc.
Identificarea pneumocociior
Se face cu ajutorul unor teste biochimice şi serologice, pe
cultură pură.
- Biloliza (fenomenul Neufeld) lizarea culturilor de
pneumococi prin adăugarea de bilă, caracter care îl diferenţiază de
Streptococcus viridans.
- Testul sensibilităţii la optochin (ethilhidrocupreină). Pe o
placă de geloză sânge, pentru streptococi, se însămânţează un sector
dintr-o cultură pură suspectă, în centrul ariei se depune un disc de
optochin de 5 micronigrame , după 24 h la 37° C se citeşte rezultatul,
tulpina de pneumococ fiind foarte sensibilă în jurul discului va
apare o zonă de inhibiţie a creşterii de 10 mm, test pozitiv
pentru pneumococ.
- Fermentarea inulinei - se însămânţează o cultură pură de
pneumococ în mediul Hiss, ce conţine inulină, fermentarea inulinei
125
Caliopsia FLOREA Bacterîoloie şi virusologie
schimbă culoarea mediului, prin schimbarea pH-uIui la acid prin

descompunerea zahărului.
Identificarea serologică prin:

- Reacţia de aglutinare. Se realizează cu o suspensie de
germeni în cultură pură, în mediu lichid care se pun în contact cu
serurile specifice de tip, la o reacţie pozitivă apar aglutinine. în
arealul nostru geografic, se realizează identificarea serogrupurilor
1,2 şi 3.
- Tehnica de umflare a capsulei (reacţia Neufeld), prin tratarea
cu ser antipolizaharidic specific de tip are loc o mărire a capsulei.
- Inocularea la şoarece se practică pentru aprecierea virulenţei
tulpinii izolate. Se inoculează şoareci albi. După moartea sau
sacrificarea animalului se autopsiază şi se pune în evidenţă
pneumococul în produsele patologice recoltate.
Tratament cu: penicilină, cefalosporine, eritromicină.
Antibiograma nu este necesară pentru că sunt sensibili la
medicamentele de mai sus. Acum multe tulpini sunt rezistente la
peniciline -> antibiograma.
Profilaxie: vaccinare, vaccinul actual are 23 de serotipuri,
ofera protectie 90% timp de 2-3 ani, se recomanda la persoanele cu
risc: copii peste 2 ani, batrani, bolnavi cronici.
126
Caliopsia FLOREA Bacteriolaie şi virusologie
Capitolul X
Listeria, Erysipelothrix, Corynebacterium
(bacili Gram pozitivi nesporulaţi)
Listeria .
Genul Listeria cuprinde cocobacili sau bacili Gram pozitivi,
nesporulaţi, mobili prin flagelii peritrichi, sunt aerobi sau
microaerofili, cultivă la temperaturi cuprinse între 1-45° C,
fermentează carbohidraţii fără producere de gaz, sunt catalazo-
pozitivi şi oxidazo-negativi.
Genul Listeria cuprinde şase specii: L. monocytogenes, L.
ivanovii, L. innocua, L. welshimeri, L. seeligeri şi L. grayl
Habitat
Germenii sunt răspândiţi în natură (apă, noroi, scurgeri de
canal, vegetaţii, fecale). Listerioza este o zoonoză, infecţia la om
apare accidental şi foarte frecvent evoluează inaparent. Poate afecta
omul mai ales prin consumul de alimente contaminate. Grupele de
risc major îl reprezintă: femeile însărcinate, nou- născuţii, pacienţii
imunocompromişi şi vârstnicii.
Cea mai importantă specie pentru patologia umană este Listeria
monocytogenes.
Infecţia cu listerii are un caracter invaziv, pentru că se pot
multiplica în enterocite, supravieţuieşte intraceluîar, şi se multiplică
intramacrofagic. Trec în sânge, iar bacteriemia primară este urmata
de localizări secundare (meninge, endocard, cu tropism accentuat
pentru placentă şi fat).
127
Caliopsîa FLQREA Bacterioloie şi virusologie
Boala la ora poate avea următoarele localizări:
meningoencefalice, otice, conjunctivale, cutanate, placentare.
Diagnostic bacteriologic
Caractere de cultivare
Listeriile sunt bacterii aerobe sau facultativ anaerobe, cresc pe
medii uzuale suplimentate cu sânge, lichid de ascită sau glucoză între
0-45° C, optim la 20-37° C şi în atmosfera de CO2 10%.
Pentru izolarea din produsele patologice se foloseşte mediu
selectiv: bulion triptoză şi NaCl 10% sau bulion triptoză cu telurit de
K 0,05%. se poate ţine bulionul însămânţat la 4°C, 10-14 zile. timp în
care germenii de asociaţie sunt distruşi în timp ce Listeria se
multiplică.
Se fac treceri pe mediul solid cu geloză şi glucoză 2%, se
incubează 24-48 ore la 35-37° C, coloniile de Listeria au diametrul
de 1-1,5 mm, rotunde, netede, uşor bombate, transparente, formele
”S”, asemănătoare cu picăturile de rouă, examinate în lumină oblică,
la 45°, apar cu irizaţie bleu-verzuie. Uneori pot fi forme ”R”.
Pe agar cu 5% sânge, coloniile de L. monocytogenes sunt
înconjurate o zonă îngustă de beta-hemoliză. Pe medii solide degajă
un miros caracteristic de lapte acidulat.
Pe mediile semisolide, agar 0,3%, după însămânţare prin
înţepare şi incubare la temperatura camerei creşte sub forma unei
umbrele la 3-5 mm de suprafaţa agarului.
Caractere microscopice
Se fac frotiuri colorate Gram din sedimentul produselor după
centrifugare (în cazul organelor după mojarare, filtrare sau din
amprente). Se pun în evidenţă cocobacili Gram pozitiv cu capete
rotunjite cu dimensiuni de 0,5-2/0,4-0,8 micronimetri, intra şi
extracelular.
In culturile tinere, incubate la 35-37° C, apar formele scurte,
cocobacilare, în timp ce în culturile vechi apar formele filamentoase
128
de 6-20 micronimetri.
- testul catalazei pozitiv, oxidazei-negativ,
- beta-hemoliză pozitiv,
- testul CAMP, se va însămânţa Staphylococcus aureus sau de
Rodococcus equi sub formă de striuri într-o singură direcţie pe placa
de agar-sânge, iar tulpinile de Listeria perpendicular. Hemoliza L.
monocytogenes este mai accentuată în apropierea striurilor de
stafllococ sau R. equi
- fermentarea carbohidraţilor, producerea de acid din L-
ramnoză, alfa-metil-D-manozid.
Acţiunea agenţilor fizici, chimici şi biologici

L. monocytogenes este foarte rezistent în mediul extern. în
produsele alimentare de origine animală (lapte, carne, ouă), în
vegetale, în furaje sau nutreţuri însilozate, în straturile superficiale ale
solului, în apele de suprafaţă, poate supravieţui săptămâni, luni sau
ani. Rezistă la temperaturi scăzute, multiplicarea este favorizată de
umiditate (25-30%). Rezistă 20 min la formol 2,5% şi permanganat
de potasiu 2,5% - 5 min.
Germenul este sensibil la: ampicilină, eritromicină,
tetracicline, rezistent la: acid nalidixic, polimixină.
Caractere antigenice
Se fac aglutinări pe lamă, apoi în tuburi cu serul polivalent
antilisteria, apoi monovalent de tip I şi IV (mai frecvent).
Test de patogenitate
Testul Anton prin instilarea unei picături din cultura din
bulion de L. monocytogenes de 24 ore, în sacul conjunctival, la
şoareci, după 24-36 ore produce o kerato-conjunctivită purulentă,
uneori cu ulceraţii. Iepurele este şi el sensibil în doze ceva mai mari,
infectarea parenterală cu 0,5-0,8 ml cultură, omoară animalul în 3-5
129
zile, la autopsie se constată noduli necrotici în ficat şi capsulele

suprarenale.
Aproximativ 50% din listeriozele umane evoluează ca infecţie
perinatală.
Contaminarea gravidelor se poate face prin consumarea unor
produse de la animale bolnave (lapte, came, ouă), dar şi din praful
contaminat. Fătul se poate contamina de la mamă prin 3 moduri:
transplacentar, de la lichidul amniotic şi în timpul naşterii de la colul
uterin. în aceste cazuri, germenul, se poate izola din lohii şi lichidul
amniotic. Macroscopic existenţa acestei infecţii se pune în evidenţă
prin apariţia unor noduli albi-gălbui de 3-4 mm, care se observă la
suprafaţa placentei, iar la nou-născutul decedat se observă în plămân,
ficat, suprarenale, faringe, esofag, tegumente. La nou-născut,
listerioza se manifestă precoce şi tardiv (după a 5 a zi postnatală).
Forma precoce apare mai ales la prematuri, iar cea tardivă la
maturi. Forma precoce are aspectul unei septicemii sau pneumonii,
iar cea tardivă sub forma unei meningite purulente, conjunctivite
purulente sau pneumonii. La mamă are o evoluţie de sindrom
inflamator nespecific.
Se izolează la nou-născut din: conţinut gastric, sânge, LCR,
urină.
Diagnosticul se pune în evidenţă pe baza caracterelor de
cultură, biochimice, cultivă foarte bine pe ouă embrionate de găină
cât şi pe culturi celulare. Cel mai rapid diagnosticul se pune prin
contraimunoelectroforeză care pune în evidenţa antigenele solubile
specifice din produsele patologice amintite.
130
Erysipelothrix
Genul Eiysipelothrix cuprinde două specii E. rhusiopathiae şi
mai nou E. tonsillarum, sub formă saprofită sau patogenă. E.
Rhusiopathiae este agentul cauzal al infecţiei umane sub denumirea
de „erizipeloidul lui RosenbacH o dermită acută, care evoluează în
jurul porţii de intrare, ca un placard roşu-violaceu cu margini bine
delimitate şi extensie centripedă. Durerea locală este discretă sau
absentă. Rar infecţia evoluează sistemic cu artrite, endocardita,
abces cerebral. La animale afecţiunea poartă denumirea de „rujet”.
Frecvent izolată din canalele abatoarelor, sol, furaje şi ape de
suprafaţă contaminate.
E. tonsillarum, recent izolată de pe amigdalele porcilor
sănătoşi, poate cauza endocardite la câini, dar fară semnificaţie la
om.
Sunt bacili subţiri, imobili, necapsulaţi, nesporulaţi cu tendinţă
la creştere filamentoasă, sunt Gram pozitivi, dar se decolorează uşor
şi pot apărea Gram negativi. Sunt aerobi, facultativ anaerobi, C02 5-
10% stimulează creşterea, sunt catalazo şi oxidazo-negativi, produc
H2S pe TSI, fermentează glucoza şi lactoza.
Caractere morfologice şi de cultură

Sunt bacili imobili, necapsulaţi, nesporulaţi, Gram pozitivi, cu
dimensiuni de 0,8-2,5/0,2-0,4, izolaţi, în perechi unghiulare, grămezi
sau lanţuri scurte. Sunt aerobi, facultativ anaerobi, cresc la 37° C şi
la pH de 7,4.
Aceste bacterii pot creşte pe medii obişnuite, dar creşterea este
îmbunătăţită prin adăugarea în mediu de glucoză, ser de cal,
triptofan, riboflavină, acid oleic.
In mediile lichide, creşterea este relativ slabă, formele ”S”
produc o uşoară tulburare a mediului, după 48 ore dezvoltă un
sediment redus. Formele ”R”dezvoltă o creştere cu flocoane şi
tendinţă la sedimentare rapidă.
Pe mediile solide, după 48 ore de incubare, coloniile ”S” sunt
foarte mici (1-1,5 mm), convexe, transparente, netede cu margini
131
regulate. Coloniile ”R” sunt mai mari turtite, opace cu suprafaţa

neregulată. însamânţarea prin înţepare în gelatină, tulpinile ”S”
prezintă o creştere în formă de perie.
Pe geloză-sânge de oaie, coloniile ”S” prezintă o uşoară
hemoliză de tip alfa.
Acţiunea agenţilor fizici, chimici, biologici

Erysipelothrix rhusiopathie este un germen destul de rezistent
pentru un nesporulat, în formă uscată poate persista câţiva ani. Este
distrus rapid prin fierbere. Rezistă la operaţiile de sărare afumare şi
acidifiere. în cadavre rămâne viu, datorită mediului alcalin peste patru
luni. Formolul 2%, NaOH 1% , fenolul 5% omoară germenul în
câteva minute.
Este rezistent la sulfamide, polimixina B şi sensibil la
penicilină, cefalosporine, streptomicină.
Infecţia experimentală
Şoarecele şi porumbelul sunt foarte sensibile la infecţia cu E.
rhnsiopathiae.
Este bacteriologic, se pune pe baza caracterelor: morfologice,
de cultură, biochimice,
E. tonsillarum se deosebeşte de E. rhusiopathiae prin
capacitatea lui de a fermenta zaharoza.
Corynehacterium
Genul Corynebacterium include mai multe specii de bacili
Gram pozitivi (poate fixa colorantul neregulat şi pot avea incluziuni
de polimetafosfat), uşor incurbaţi, măciucaţi, aşezaţi în V, L, mici
grămezi neregulate, sau în palisade, nesporulaţi,necapsulaţi, imobili,
aerobi şi facultativ anaerobi, catalazo pozitivi.
în ultimii ani, studiile taxonomice au redefinit genul
Corynebacterium menţinând numai 23 de specii.
132
Speciile pot fi separate în trei grupe distincte după habitat şi

patogenitate:
- Corynebacterii patogene pentru om şi animal,
- Corynebacterii patogene pentru plante,
- Corynebacterii nepatogene.
Dintre Corynebacteriile patogene pentru om, grupul
Corynebacterium diphtheriae reuneşte trei specii: C diphtheriae cu 4
biotipuri (gravis, mitis, intermedius şi belfanti ), C. ulcerans şi C.
pseudotuberculosis.
Corynebacterium diphtheriae are capacitatea de a elabora
exotoxina în urma conversiei genetice. Este agentul cauzal al
difteriei. Difteria este o boală infecţioasă gravă, care în forma ei
caracteristică se manifestă printr-o leziune la poarta de intrare, cel
mai frecvent la nivelul amigdalelor, unde produce un exudat fibrinos,
aderent: „falsa membrană” de culoare gri-maronie (diphthera =
membrană), ea se formează local sau se extinde acoperind faringele,
obstrucţionând arborele traheo-bronşic producând crup laringian,
asfixie mecanică. La adăpostul falsei membrane, bacilii îşi continuă
multiplicarea şi sinteza de toxină. Tulpinile lizogene (infectate cu
bacteriofag tox+) sintetizează toxina eliberată extracelular şi difuzată
în organism pe cale sanguină şi limfatică produce leziuni importante
la nivel cardiac (miocardită), nervos (demielinizare), renal (necroză
tubulară), suprarenalian, muscular şi hepatic.
Diagnosticul de laborator este bacteriologic. Este un diagnostic
de mare urgenţă.
133
Habitat
Bacilul difteric se izolează de la bolnavi, din ’’falsa
membrană”, de pe mucoasa nazală, oculară, vulvară etc. Poate
infecta unele leziuni cutanate, poate fi identificat în ulceraţiile
profunde ale pielii, reprezentând difteria cutanată.
Bacilul difteric poate fi izolat din gâtul sau nasul purtătorilor
sănătoşi unde poate persista timp îndelungat, mai poate fi izolat de la
animale (cai, câini, maimuţe) purtătoare sau bolnave.
Caractere morfologice, tinctoriale

Cultivat pe medii elective, sunt bacili Gram pozitivi, la limită,
cu dimensiuni de 3-8/0,5 micronimetri, uşor incurbaţi, măciucaţi,
pleomorfi, aşezaţi în unghiuri ascuţite (V, L) sau cu aspect de litere
chinezeşti. Prezintă o colorabilitate inegală din cauza granulelor de
polifosfaţi care apar evidente în special prin coloraţia metacromatică
(corpusculii Babeş-Ernst) sau după decolorare prelungită în coloraţia
Gram.
Caractere de cultură (mediu de cultura)

Bacilul difteric este un germen aerob facultativ anaerob care se
dezvoltă la 37° C, la pH de 7,4-7,6, creşte bine pe mediul electiv
Loeffler (ser coagulat de bou, glucozat 1%). Izolarea din produse
patologice se face pe geloză sânge şi pe medii selective Tinsdale,
Gundel-Tietz (care conţine: geloză-sânge-cisteină-telurit de K).
Pe mediul Tinsdale (care conţine geloză-ser-cistină-telurit-
thiosulfat), Corynebacterium diphtheriae produce după 24-48 h de
incubare la 37°C, colonii mici, negre cenuşii, înconjurate de un
halou brun (datorită H2S care rezultă din metabolism şi reacţionează
cu sărurile de telur). Bacilii pseudodifterici cresc sub formă de
colonii negre, fără halou brun, în timp ce C. ulcerans produce un
halou foarte intens.
Pe mediul Gundel-Tietz în funcţie de aspectul coloniilor pot fi
diferenţiate trei tipuri biochimice (biotipuri) de C. diphtheriae:
gravis, mitis şi intermedius, având proprietatea de a reduce teluritul
134
Caliopsia FLOREA ■ ’ Bacterioloie şi virusologie
de potasiu în telur metalic, de culoare neagră. După incubare 48 h la
37°C şi apoi 2-3 zile la temperatura laboratorului:
- tipul gravis produce colonii negre, mari, cu suprafaţa
granulată cu aspect de margaretă (margini crenelate, centru
ridicat şi striuri radiale); .
- tipul mitis produce colonii mai mici, negre, cu margini
regulate;
- tipul intermedius colonii negre cu aspecte intermediare
între primele două: talie mai mare, suprafaţă granulară, centrul
uşor mamelonat, margini regulate, transparente.
Pe geloză-sânge bacilii difterici produc colonii rotunde,
friabile, cu suprafaţa uşor granulară, de culoare albă-gri perle.
Pe mediul Loeffler bacilii difterici produc colonii albe, care
seamănă cu picăturile de spermanţet (substanţă grasă cu aspect de
ceară).
Caractere biochimice şi de metabolism

Pentru creştere, bacilul difteric are nevoie şi de factori de
creştere (vitamine, aminoacizi) care se găsesc în serul şi sângele
introdus în aceste medii. Tulpinile toxigene elaborează o exotoxină,
specifică, de natură proteică, responsabilă de simptomele de
toxiinfecţie difterică. Bacilul difteric produce cistinaza care
descompune cistina cu formare de hidrogen sulfurat, dar nu
hidrolizează ureea (ureazo-negativ). Bacilul difteric, indiferent de
biotip, fermentează constant glucoza, maltoza şi levuloza şi nu
fermentează zaharoza şi manita. în funcţie de fermentarea
polizaharidelor, bacilii difterici au fost împărţiţi în trei biotipuri:
- tipul gravis fermentează: dextrina, amidon, glicogenul;

- tipul mitis nu fermentează nici un polizaharid; :
- tipul intermedius fermentează, uneori tardiv,
numai dextrina.
135
Rezistenţă la agenţi fizici, chimici şi biologici

Bacilii difterici sunt rezistenţi la uscăciune, sensibili la
antisepticele uzuale care îl distrug în câteva minute. Este sensibil la:
eritromicină, penicilină, bacteriofagi specifici.
Au fost descrise antigene somatice (Ia nivelul peretelui
bacterian), dar nu s-a realizat o schemă antigenică de identificare,
exotoxina este puternic antigenică şi este comună tuturor tulpinilor de
C. diphtheriae. Filtratul de cultură reprezintă toxina brută, care
supusă acţiunii combinate a formolului şi căldurii se detoxifică,
transformându-se în anatoxină. produs dotat cu calităţi antigenice dar
lipsit de orice urmă de toxicitate.
Imunitatea
Este preponderent antitoxică, se obţine după trecerea prin boală
sau după vaccinarea profilactică cu anatoxina difterică.
Diagnosticul de laborator este bacteriologic

Se recoltează produse patologice atât de la bolnavi cât şi de la
purtători şi se face prin izolarea, identificarea germenului precum şi
stabilirea caracterului toxigen al tulpinii.
Recoltarea se face din exudate cu tampoane sterile, dimineaţa
pe nemâncate, înainte de a face tratament cu antibiotice.
De la bolnavii sau suspecţii de angina difterică se recoltează
trei tampoane din secreţia faringoamigdaliană şi un tampon nazal.
De la cazurile suspecte de difterie cu alte localizări se
recoltează: un tampon din secreţia faringoamigdaliană, un tampon din
secreţia nazală şi un tampon din leziunea cutanată sau mucoasă
suspectată.
De la contacţii din focare de difterie sau de la purtători
sănătoşi se recoltează un tampon cu exudat nazal şi un tampon cu
secreţie faringoamigdaliană.
136
La bolnavi, tamponul nr.l (din cele trei) va servi pentru
efectuarea frotiurilor colorate: Gram, albastru de metilen, Del
Vecchio [(pentru evidenţierea granulaţiilor metacromatice, în soluţia
apoasă de albastru de metilen 10% se adaugă hidrat de K 0,l%o)];
tamponul nr. 2 se va însămânţa pe mediile solide: Tinsdale, Gundel-
Tietz, geloză-sânge, Loeffler; iar tamponul nr. 3 este incubat 16-18 h
la 37° C în mediul de îmbogăţire O.S.T. (ou- ser-telurit), după timpul
de incubare se fac treceri pe mediile solide de mai sus.
Tampoanele din celelalte secreţii (nazale, oculare, din plăgi
etc.) se îmbogăţesc în mediul O.S.T. şi după incubare în condiţiile
descrise se vor trece pe mediile solide corespunzătoare.
După incubarea pe medii solide, 24-48 h, se vor face replicări
una sau două colonii reprezentative pe un tub cu mediu Loeffler, sau
în sectoare cu mediu geloză sânge, şi frotiuri din toate aceste medii şi
colorate Gram şi Del Vecchio, pentru stabilirea caracterelor
morfologice microscopice.
Apoi se fac însămânţări din mediul Loeffler pentru punerea în
evidenţă a caracterelor biochimice (fermentarea zaharurilor în mediul
Hiss cu indicator Andrade, proba cistinazei pentru evidenţierea H2S,
proba ureazei în mediul Blake-Cristensen).
Toxigeneza „in vitro ” se face prin testul de precipitare în gel
E.O.F. (Elek, Ouchterlony, Frobisher), sau ”in vivo" la cobai
prin inoculare s.c. a culturii, după 24-48 h, cobaii mor cu evidenţierea
semnelor de intoxicaţie difterică.
Testarea producerii de toxină pe culturi celulare, sau prin alte
metode: Wesern-blot, ELISA, PCR pentru subunităţi ale genei tox
(+).
137 •
Capitolul XI
Familia Bacillaceae
Bacili Gram pozitivi sporulaţi: Bacillus şi Clostridium
In această grupă de bacterii fac parte bacili Gram pozitivi

sporulaţi aerobi, facultativi anaerobi şi bacili Gram pozitivi sporulaţi
anaerobi. In această familie se întâlnesc specii saprofite şi patogene
pentru om şi animale, germenii patogeni pentru om şi aparţin
genurilor Bacillus şi Clostridium
Genul Bacillus
Germenii din acest gen sunt bacili cu dimensiuni mari 3- 10/1-
1,5 micronimetri, dispuşi în lanţuri sau izolaţi cu spori centrali sau
subterminali, mobili sau imobili, încapsulaţi (în produsele
patologice), se cultivă uşor pe medii simple, în condiţii de aerobioză.
O singură specie, Bacillus anthracis este patogenă pentru om şi
numeroase animale, unele specii: B. cereus, B. subtilis contaminează
frecvent orezul, fructele uscate pot provoca uneori infecţii umane,
alte specii B. larvae etc. produc infecţii la albine sau diferite insecte,
specii termofile: B. coagulans, B. stearothermophilus sunt izolate
din nămoluri ca şi din alimente supuse unei prelucrări termice
(zahărul din sfeclă, conserve în cutii din tablă).
Specia Bacillus anthracis

Este una din cele mai importante specii patogene pentru om
din acest gen. Acest bacil se mai numeşte bacteridia cărbunoasă este
agentul patogen al antraxului (cărbunelui), este o antropozoonoză.
Patogenitatea este dată de caracterele de invazivitate şi de

toxigeneză.
- Factorii de invazivitate sunt agresinele (proteaza,
lecitinaza) şi capsula.
- Toxigeneză este dată de exotoxina eărbunoasă.
138
Caliopsia FLOREA . Bacterioloie şi virusologie
Antraxul se transmite la om prin contactul cu animalele
bolnave sau cu produsele provenite de la animalele bolnave
(produse prelucrate: piele, lână; produse proaspete: carnea) şi prin
contactul cu pământul în care se găsesc spori de bacili cărbunoşi
(aşa numite ’’păşuni blestemate”) şi foarte rar prin contactul
interuman. Cea mai frecventă formă de antrax este forma cutanată
care poate îmbrăca trei forme clinice:
- Pustula malignă (buba neagră sau dălacul), localizat mai
ales pe faţă, gât, membre. La locul de inoculare apare o veziculă cu
lichid sero-sanguinolent, urmată de o ulceraţie mică ce se usucă şi dă
naştere unei cruste negre (cărbunele). Regiunea subiacentă leziunii
prezintă un edem gelatinos, nedureros.
- Edemul malign, atunci când edemul este extins, febră
ridicată, stare toxică, de fapt este este o formă gravă a
cărbunelui cutanat.
- Antraxul visceral, cu un prognostic mai puţin favorabil,
cărbunele pulmonar (pneumonie sau bronhopneumonie
hemoragică însoţită de septicemie) cărbunele gastro - intestinal
(scaune sanguinolente, stare toxică, colaps şi mortalitate ridicată) şi
meningoencefalita cărbunoasă este o formă foarte gravă aproape
totdeauna mortală. '
1. Recoltarea produselor patologice

Se face în funcţie de afecţiunea clinică: serozitate din veziculă
sau pustulă, lichidul de edem din cărbunele cutanat, sputa din
cărbunele pulmonar, materiile fecale din cărbunele gastrointestinal,
LCR, sângele din toate formele clinice şi materialul necroptic la
decedaţi, alimente.
2. Rezistenţa la factori fizici, chimici şi biologici

Formele vegetative sunt distruse la 55° C în 40 min, iar la 60° C
în 30 min.
139
Sporii sunt foarte rezistenţi la factorii din mediu: sunt distruşi

prin fierberea apei în 15 min, prin autoclavare la 120°C instantaneu,
în 2 ore la 160° C, căldură uscată. In frotiurile fixate şi colorate nu îşi
pierd vitalitatea. La temperaturi scăzute sub 0° C, sporii rămân viabili
şi după 10 ani. In sol, sporii se conservă după 30 de ani.
Substanţele dezinfectante distrug în concentraţii uzuale formele
vegetative, în schimb sporii au o rezistenţă mai mare.
B. anthracis este sensibil la penicilină, eritromicină,
cloramfenicol, sulfamide. Este sensibil la bacteriofagul gamma.
3. Caractere morfologice
Serozitatea şi lichidul de edem din cărbunele cutanat au un
conţinut hemoragic, sputa din formele pulmonare este hemoptoică,
materiile fecale din formele gastro-intestinale sunt sanguinolente.
Frotiurile realizate din produsele patologice se colorează cu

albastru de metilen şi Gram. Bacilii cărbunoşi apar sub forma unor
bastonaşe cu capete tăiate drept, încapsulaţi, izolaţi sau dispuşi în
lanţuri, Gram pozitivi, sporulaţi capsulaţi, intra sau extracelulari,
detritusuri celulare.
140
4. Caractere de cultură
Insămânţarea produselor patologice se face pe medii simple:
bulion simplu, geloză simplă, geloză sânge, la pH 7,2-7,4 şi 35° C.
Culturile de B. anthracis (tulpinile virulente) sunt de tip rough ”R”.
In bulion formează flocoane care se depozitează pe pereţii eprubetei,
mediul rămânând limpede, pe mediile solide dezvoltă colonii de tip
”R”, mari cu diametrul de 4-5 mm, albe opace, cu suprafaţa rugoasă,
margini neregulate, aspectul caracteristic este al unei împletituri de
filamente ”cap de meduză” sau ”coamă de leu”;
La tulpinile recent izolate, după 2-3 zile în centrul coloniei
primare se dezvoltă o proeminenţă centrală în formă de buton,
colonie fiică sau secundară.
In geloză dreaptă, însămânţat prin înţepare, se dezvoltă sub
forma unui „brad inversat”.
Pe mediile cu sânge nu produce hemoliză.
In culturile vechi apar în special formele sporulate, dispuşi în
lanţuri lungi.
5. Caractere biochimice
B. anthracis elaborează catalază, fermentează glucoza fără
producere de gaz, fermentează maltoza şi inconstant zaharoza.
Are acţiune proteolitică: pe mediile care conţin gelatină,
lichefiază mediul în cca. 10 zile, pe mediul Loffler (ser coagulat de
bou) cresc colonii albicioase care lichefiază mediul.
6. Caractere de patogenitate ”vivo”

Se inoculează la şoarecele alb, s.c. 0,5 ml cultură din bulion de
24 ore, pe faţa internă a coapsei, după 1-3 zile animalele mor prin
septicemie cărbunoasă sau edem gelatinos la locul inoculării şi
hepatosplenomegalie.
Se face autopsia, se observă edemul gelatinos, iar din organe
(splină) se fac frotiuri, în care se evidenţiază germenii capsulaţi cu
aspect morfologic caracteristic,
Se poate recolta sânge din cordul animalului decedat pentru
141
hemoculturi.
Diagnosticul se face pe baza caracterelor descrise mai suş.

Diagnosticul retrospectiv
Se face pe cadavrele umane şi animale. In cazul cadavrelor
vechi, intrate în putrefacţie, se face reacţia termoprecipitării
ASCOLI. Este o reacţie de precipitare în inel cu ser anticărbunos,
substanţa precipitabilă (antigenul de identificat) este formată din
substanţa P capsulară de natură polipeptidică şi fracţiunea somatică -
polizaharidică, ambele termostabile, este reprezentată de un filtrat de
organ, preparat prin mojararea unor fragmente de organ (splină,
ficat) cu SF şi fierbere timp de 5-10 min.
Serul anticărbunos se prepară pe cal. Intr-un tub de precipitare
se pun 0,5 ml ser precipitant, apoi cu o pipetă Pasteur se adaugă 0,5
ml filtrat, în aşa fel încât cele două lichide să nu se amestece.
Extractul este mai uşor şi va rămâne deasupra serului, după 5-10 min
apare un inel de precipitare în zona de echivalenţă, realizată între
cele două componente. Se vor folosi martori pentru antigen (antigen
+ ser normal), martor ai serului precipitant (SF + ser precipitant) şi
dacă este posibil un martor pozitiv (extract de splină de la un animal
bolnav + ser precipitant).
Pentru testarea stării de sensibilizare a organismului faţă de
antigenul cărbunos se face prin intradermoreacţia (IDR) Bălteanu-
Toma.
La contacţi sau în scop preventiv nu se recomandă serul
anticărbunos ci antibiotice.
La bolnavi se va face administrarea serului anticărbunos.
Bacillus cereus
Este un bacil aerob sporulat, cu margini uşor rotunjite,
necapsulat, dezvoltă colonii plate, opace, alb-cenuşii cu margini
dantelate. Pe geloză-sânge produce o beta-hemoliză puternică,
tulbură uniform bulionul cu o peliculă la suprafaţă.
Dacă se înmulţesc excesiv în alimente produce o toxiinfecţie
142
alimentară. ;
Bacillus subtilis (B. mesentericus)

Este în general nepatogen, a fost izolat în conjunctivite,
iridociclite, panoftalmii, sinuzite cronice, poate produce toxiinfecţii
alimentare.
Condiţii de anaerobioză
Pentru a înţelege mai bine condiţiile de creştere pentru

bacteriile anaerobe, se vor prezenta mai întâi posibilităţile de
creştere a bacteriilor în condiţii de anaerobioză.
Noţiuni de creştere în anaerobioză

Inlăturarea oxigenului din mediul de cultură se face prin mai
multe metode şi anume procedee: fizice, chimice, biologice şi
combinate.
1. Anaerobioză prin metode fizice:

- Regenerarea este menţinerea în apă în fierbere sau în vapori
fluenţi a unui recipient cu mediu. Vaporii formaţi in mediu
antrenează şi aerul dizolvat. După regenerare, recipientele se răcesc
brusc în jet de apă. Impiedicarea pătrunderii aerului se realizează
prin: raportul redus suprafaţă/volum; acoperirea mediului cu un strat
de ulei de vaselină, sau parafină; consistenţa semisolidă a mediului
(0,5-0,8%); o substanţă chimică reducătoare introdusă în mediu (acid
tioglicolic).
143
- Folosirea aparatului de vid, acesta nu se foloseşte uzual şi
constă, după eliminarea aerului cu un aparat cu sau fără realizarea
prealabilă a vidului, introducerea unui amestec de gaze (N2 85%,
C025%,H210%).
- Utilizarea gazelor inerte, mai grele decât aerul, pot fi folosite
şi în recipiente pentru transportul materialului patologic, în camera
anaerobă "glove box”, însămânţarea se va realiza în condiţii de
anaerobioză.
2. Anaerobioza prin procedee chimice

- Introducerea substanţei reducătoare în mediul de cultură: se
foloseşte mediul cu acid tioglicolic sau tioglicolat de sodiu (mediul I,
mediul VF-Cantacuzino), etc. Mediul se va regenera daca indicatorul
colorat se observă pe o înălţime mai mare de 1/4 de la suprafaţă.
- Utilizarea substanţei reducătoare cu mare absorbţie a
oxigenului, pirogalolul. Sunt pliculeţele reducătoare realizate din
hârtie de filtru care conţin: carbonat de Ca 0,4 g, pirogalol 0,4 g, talc
4 g; pentru o placă Petri cu diametrul de 12 cm.
3. Anaerobioza prin procedee biologice

- Procedeul Tarrozzi, introducea în medii lichide a
fragmentelor de organe proaspete (ficat, rinichi) de la animale de
laborator, menţinerea în tuburi la termostat 24-48 h, apoi folosite.
- Procedeul Fortner, împărţirea unei plăci Petri cu geloză în
două: extragerea unui sector de mediu de-a lungul diametrului, pe una
din jumătăţi se însămânţează germenul anaerob, iar pe cealaltă un
germen aerob foarte avid de oxigen (B. subtilis, B. prodigiosus), se
realizează un fel de simbioză în care aerobul consumă 02, permiţând
creşterea anaerobului.
4. Procedee combinate.
Genul Clostridium
Cuprinde numeroase specii, majoritatea sunt saprofite, dar un
144
număr redus sunt patogene. Sunt bacili Gram pozitivi, mobili datorită
unor cili peritrichi (în afară de CI. perfringens) cu dimensiuni mari,
strict anaerobi, formează spori ovoizi sau sferici care au dimensiuni
mai mari decât grosimea bacilului, deformându-1, sunt răspândiţi în
mediul exterior mai ales în sol (anaerobi telurici). Patogenitatea este
dată de invazivitate dar şi de toxigeneză. Anaerobii patogeni se
împart în două grupe:
- anaerobi producători de toxine histotrope: clostridiile
gangrenei gazoase: CI. perfringens, CI. histolyticum, CI.
oedematiens, Cl septicum, Cl. sporogenes etc.;
- anaerobi producători de toxine neurotrope: CI. botulinum şi
CI. tetani.
Clostridiile gangrenei gazoase

Cele mai frecvente specii sunt: CI. perfringens, CI histolyticum,
CL oedematiens, CI. septicum, CI. sporogenes.
Pot provoca, la om, tabloul clinic al gangrenei gazoase (mai
frecvent la muşchii membrelor), apoi infecţia uterină postabortum,
infecţia post-operatorie, post-colecistectomie, abces cerebral, infecţie
sinuzală, poate afecta orice ţesut sau organ.
Habitat
Are o răspândire universală: în mediul exterior, sol, intestinul
omului şi animalelor.
Diagnosticul de laborator este bacteriologic.
1. Recoltarea produselor patologice

Sunt: sânge, secreţii din plagă, lichid peritoneal sau din alte
cavităţi închise, secreţie uterină, materii fecale, alimente.
Produsele trebuie însămânţate în cel mult o oră de la recoltare,
în condiţii de anaerobioză, nu se păstrează, la rece (sunt sensibili la
rece).
145
2. Caractere morfologice
Secreţiile recoltate din plagă au aspect serosanguinolent. Pe
frotiul colorat Gram se observă un număr foarte mare de clostridii,
alături de alţi germeni din flora de asociaţie. In general predomină
una din speciile de mai sus.
CI. perfringens este un bacil lung 3-9/0,8-1,2 micronimetri,
drept cu capete rotunjite, în produs frecvent nesporulat, încapsulat.
Sporii apar în leziunile mai vechi de trei zile, sunt ovalari,
subterminali, cu dimensiuni mai mari decât grosimea germenului.
CI oedematiens este un bacil lung 4-8/0,8 miconimetri, cu spor
ovalar, subterminal.
CI septicum este un bacil subţire, scurt de 3-5/0,6 micronimetri,
cu spor ovalar subterminal.
CI histolyticum este un bacil subţire, scurt de 5-6/0,8
micronimetri cu spor ovalar, mare central, cu aspect de butoiaş.
CI. sporogenes, bacil lung şi gros 3-8/1 micronimetri cu spor
ovalar, subterminal, care devine foarte repede liber.
3. Caractere de cultură
Produsele patologice sunt frecvent contaminate, de aceea se
folosesc mai multe medii selective.
- inactivarea produsului patologic la 70° C timp de 30 min,
pentru distrugerea formelor vegetative, apoi sporii care
supravieţuiesc vor fi însămânţaţi pe medii speciale în condiţii de
anaerobioză;
- însămânţarea pe medii selective lichide sau solide (bulion
V.F. cu amestec de antibiotice, Shaedler).
-însămânţarea în profunzime în geloză V.F. în tuburi
Weinberg (tuburi lungi şi subţiri).
146
După incubare în condiţii de anaerobioză aspectul coloniilor în

aceste tuburi este caracteristic pentru diferitele specii.
CI. perfringens, este un germen imobil, dă colonii biconvexe,
cu margini bine delimitate.
Celelalte clostridii fiind mobile au aspect de "grenadă
explodată” cu un centru opac având la unul din poli numeroase
filamente.
Cl. septicum dă colonii cu numeroase arboreşcenţe, cu tendinţă
la expansiune rapidă în mediu. CI. histolyticum dă colonii mici,
opace, cu margini neregulate, CI. sporogenes dă colonii cu aspect de
păpădie.
Insămânţarea se face pe suprafaţa unor medii turnate în plăci
Petri cu asigurarea condiţiilor de anaerobioză. Se recomandă geloza
cu gălbenuş de ou şi geloza Willis (conţine gălbenuş de ou şi
lactoză), ambele medii pot să conţină şi antibiotice cu caracter
selectiv.
4. Identificarea
Se face pe baza caracterelor morfologice, de cultură şi
biochimice.
Caracterele morfologice evidenţiază bacili Gram pozitivi cu
sporulaţi, mari, care deformează forma bacilului.
Caracterele de cultură se evidenţiază prin cultivarea
anaerobilor în profunzime în geloză V.F.
Caracterele biochimice se evidenţiază prin însămânţarea
produsului patologic pe mediile Willis cu sau fără antibiotice.
Mediul Willis prin conţinutul în gălbenuş de ou şi lactoză, poate
evidenţia elaborarea lecitinazei şi fermentarea lactozei. Dacă
produce lecitinază în jurul coloniilor apare o zonă de opacifiere a
mediului, reacţia este intens pozitivă la CI. perfringens a cărui
exotoxină (alfa-toxină) este o lecitinază şi pozitivă la Cl.
oedematiens. Fermentarea lactozei determină virarea culorii
coloniilor în galben.
147
Laptele turnesolat dă indicaţii în legătură cu reducerea,

acidifierea, coagularea şi digestia cheagului din lapte. Laptele se
înroşeşte datorită fermentării lactozei şi coagulează, apare o cantitate
mare de gaz care rupe cheagul, se lipeşte de pereţii eprubetei şi în
spaţiile libere apare un lichid limpede (cheag alveolar).
5. Teste de patogenitate "in vivo”

Se fac rar, pe animale de laborator sensibile la toxinele
histotoxice ale clostridiilor, cum sunt şoarecele alb şi cobaiul.
6. Antibiograma nu este necesară deoarece clostridiile

patogene sunt sensibile la: penicilină, ampicilină, eritromicină,
cefalosporine, cloramfenicol.
Clostridium botulinum
Botulus = cârnat în limba latină, izolat în 1896 de van
Ermengem în cursul unei intoxicaţii cu cârnaţi. Această bacterie este
lipsită de virulenţă, incapabilă de multiplicare în organism, produce
în afara organismului cea mai puternică toxină cunoscută, a cărei
ingestie provoacă boala.
Habitat
Este răspândit în sol şi se găseşte în intestinul omului şi
animalelor. Sunt şapte serotipuri de CI botulinum (A, B, C, D, E, F,
G) la noi este mai răspândit tipul B, foarte rar tipul A.
Caractere morfologice
Este un bacil lung şi gros 4-6/0,8-1,2 micronimetri, Gram pozitiv, ,
mobil datorită cililor peritrichi, cu spor subterminal, deseori cultura poate
pune în libertate mulţi spori.
Creşte pe mediile uzuale lichide, tulburându-le uniform,
produce un miros uşor rânced al culturii.
148
Pe suprafaţa mediilor solide dă colonii cu margini neregulate,

translucide, cu suprafaţa granulară şi cu o margine în extensie
continuă. Pe geloză sânge de cal 5%, coloniile sunt hemolitice.
Pe mediul Nagler sau Willis-Hobbs produce opalescenţă şi strat
perlat (în afară de tipul G).
Patogenitate
Din toate tipurile de CI botulinum, doar patru provoacă
botulismul la om: A, B, E şi F; C şi D afectează animalele şi păsările
şi tipul G nu dă îmbolnăviri.
Toxina botulinică are un neurotropism exclusiv (ca şi tetanică)
determină blocarea transmiterii nervoase prin inhibarea secreţiei de
acetilcolină. Simptomatologia este cantonată în principal la paralizii
ale muşchilor capului. Botulismul infantil rezultă din producerea în
intestin a toxinei la sugari sub 6 luni.
Numai în laboratoarele de specialitate, se pune în evidenţă
toxina prin toxinotipie. Toxina se caută în: lichidul de spălătură
gastrică, vărsături, conţinut intestinal, ser, lichidul din conservă.
Dacă aceste lichide nu sunt limpezi se filtrează şi apoi se face
toxinotipia.
149
Tabel III Toxinotipîa

(preluat din Tratat de Bacteriologie voi. II, Bâlbâie V., Pozsgi
N„ 1985)
Lotul I II III IV *
cercetat
Proba de Supernatant 0,5 Supernatant Supernatant Idem ca la
cercetat ml, inoculat la inactivat 15 amestecat cu lotul III dar
şoarece (4 min la 0,1 ml ser cu ser
animale) sau 1 100°C, antibotuiinic antibotuiinic
ml la coba (1 inoculat la anti A şi lăsat anti B
animal) i.p. fel ca în 1 înainte de inoculat în
inoculare 30 aceleaşi
min la 37°C şi condiţii.
inoculat la fel
rezultate + cobai,
+cobai, - cobai, ++++ - cobai,
++++şoareci ----şoareci şoareci ----şoareci
Rezultat: toxina este de tip B
Tratament
Se va administra de urgenţă ser antitoxic, ţinând seama că
antitoxina nu mai poate înlătura toxina de pe substratul sistemului
nervos central, după fixarea acestuia. Se va administra ser bivalent
A+B.
Clostridium tetani
Este un bacil Gram pozitiv anaerob, alungit, cu capete
nerotunjite de 3-4/0,4 micronimetri, sporul terminal nu prinde
coloranţi obişnuiţi, diametrul transversal depăşeşte de 2-4 ori pe cel
al corpului bacterian, are un contur refringent, o formă rotundă, mai
rar ovalara. Bacilul tetanic este foarte mobil, prezentând fenomenul
de ’’căţărare” pe suprafaţa gelozei, în condiţii de anaerobioză,
150
asemănător cu cel al Proteusului în condiţii aerobe.
In bulion anaerob germenul se dezvoltă bine la 37° C după 24-
48 ore, tulbură uniform şi degajă câteva bule de gaz cu miros
caracteristic de corn ars, sau de materii animale arse şi acid butiric.
Pe suprafaţa gelozei creşterea este săracă, cu margini
transparente şi daca cantitatea de geloza este mai scăzută, în câteva
zile se întinde ca un văl uniform pe toată suprafaţa.
Pe geloză sânge apare hemoliza. Bacilul tetanic nu fermentează
glucidele, în schimb are enzime proteolitice (peptidaze, dezaminaze,
gelatinază). *
Patogenitate
Este determinată de o exotoxină pe care orice tulpină de CI
tetani după 48-72 ore, în mediul lichid, o produce şi este suficientă
pentru a provoca o intoxicaţie tetanică mortală la animalul de
laborator. Filtratul culturii conţine două componente:
- tetanolizina care produce liza hematiilor unor specii de
animale, dar nu are nici o capacitate tetanigenă;
- tetanospasmina care provoacă tetanosul experimental, după
o incubaţie de minimum 8 ore ( indiferent de doza inoculată).
Acţiunea biologică a toxinei tetanice se exercită prin fixarea
exclusivă şi ireversibilă pe sistemul nervos mai ales central (SNC).
Injectat la animale mici-şoarece, cobai sau iepure, produce o
paralizie spastică, ce începe de partea şi cu membrul în care s-a
injectat: membrul este fixat în extensie forţată, corpul se curbează de
aceeaşi parte, ulterior survine generalizarea contracturilor, acesta
este tetanosul ascendent.
Injectat la animale mari şi la oameni, tetanosul începe cu
contractura muşchilor masticatori (trismus), indiferent de locul de
pătrundere în organism al toxinei, este tetanosul descendent, care
afectează iniţial nervul cel mai scurt şi apoi continuă cu formele
generalizate.
151
Diagnostic de laborator
Se inactivează produsul patologic înainte de însămânţare (30
min la 80° C) pentru distrugerea formelor vegetative, menţinând
sporii viabili. Se însămânţează pe geloză sânge cu 3-3,5% agar pentru
a obţine colonii izolate, apoi se fac însămânţări în bulion în
anaerobioză. Din această cultură + CaCI2, se injectează la şoarece în
membrul posterior, îl omoară cu fenomene de tetanos în 4 zile.
Imunoprofilaxia
- Activă cu ATPA (anatoxina tetanică purificată şi absorbită)
morbiditatea prin tetanos a scăzut, rapeluri se fac la 5-10 ani şi după
orice plagă tetanigenă.
- Pasivă cu ser antitoxic de cal 3000-10.000 u, sau
imunoglobulină antitetanică umană 400-800 u.
Tratament
In momentul declanşării simptomelor, toxina este fixată pe
SNC, tratamentul este nespecific (sedaţie, curarizare, respiraţie
asistată).
152
Capitolul XII
Mycobacteriile: bacilii tuberculozei,
bacilul leprei, alte micobacterii.
Bacterii nocardiforme
Genul MYCOBACTERIUM
Germenii din acest gen aparţin familiei Mycobacteriaceae.
Această familie cuprinde mai multe specii, fiind aproape toate
saprofite cu excepţia speciilor: Mycobacterium tuberculosis şi
Mycobacterium leprae.
In anul 1882 Robert Koch descoperă bacilul tuberculozei, tot în
acelaşi an Paul Ehrlich descoperă acido-rezistenţa bacilului
tuberculozei.
In anul 1884 Robert Koch obţine cultura bacilului tuberculozei
pe ser coagulat. In 1891 tot R. Koch semnalează fenomenul Koch şi
tuberculina.
Albert Calmette şi Claude Guerin în perioada 1908-1921 au
cultivat prin treceri la 21 zile, în bulion cartof glicerinat şi biliat o
tulpină de Mycobacterium bovis virulentă izolată din lapte. In urma
acestor treceri s-a obţinut o tulpina fără patogenitate, dar capabilă să
determine rezistenţa faţă de infecţia tuberculoasă, caracterele
morfologice, tinctoriale, nutriţionale, de cultură au rămas cele iniţiale.
Această tulpină (tulpina BCG - bacilul Calmette şi Guerin) a fost
utilizată ca vaccin împotriva tuberculozei începând din 1921, în 1927
se organizează laboratoare de producţie a vaccinului BCG în 26 de
ţări, inclusiv în România, care a fost a 2 a ţară care a produs şi folosit
acest vaccin.
Clasificare
1. Micobacterii care nu se dezvoltă pe medii de cultură şi
sunt strict patogene pentru om şi animale, sunt două specii:
- Mycobacterium leprae (agentul Armauer Hansen, descoperit
în 1873) este agentul etiologic al leprei umane;
153
- Mycobacterium lepraemurium, agentul etiologic al leprei

şobolanilor.
2. Micobacterii care se dezvoltă lent (săptămâni) pe medii de
cultură şi sunt patogene pentru om şi animale homeoterme (care îşi
păstrează temperatura constantă a corpului):
- M. tuberculosis, agentul etiologic al tuberculozei umane dar
şi cel al câinelui şi pisicii;
- M. bovis produce tuberculoza la bovine, dar şi la om;
- M africanum patogen pentru om;
- M. muris care determină leziuni cazeoase ganglionare şi
subcutanate la unele rozătoare.
3. Micobacterii care se dezvoltă lent (săptămâni) sau rapid (zile) pe
medii de cultură, unele din micobacterii sunt saprofite, iar altele sunt
patogene sau condiţionat patogene.
In raport cu pigmentaţia coloniilor şi ritmul de creşterii
micobacteriile se împart în:
- Grupa I - Micobacterii fotocromogene, culturile se dezvoltă la
37° C în întuneric nu sunt pigmentate, dacă sunt expuse 30-60 min la
lumina zilei sau la o sursă de 30 W aşezată la o distanţă de 50 cm şi
apoi rămân în întuneric 12-24 ore, culturile se pigmentează în galben
sau portocaliu. Din această grupă face parte M. tuberculosis.
- Grupa II - Micobacteriile scotocromogene, se dezvoltă la 37° C
atât la întuneric cât şi la lumină, culturile sunt pigmentate în galben-
potocaliu (M. scrofulaceum).
- Grupa III - Micobacteriile necromogene: M. avium.
- Grupa IV - Micobateriiie cu creştere rapidă (’’rapid
growers”), coloniile care apar după câteva zile sub formă ”S” sau
”R” la 37° C, cromogenitatea este variabilă sunt condiţionat
patogene la om sau animale.
Mycobacterium tuberculosis
Habitat
Bacilul tuberculos manifestă un parazitism strict, el este
154
prezent în leziunile omului sau animalelor bolnave de tuberculoză,

poate fi găsit în praful din încăperile în care a fost răspândită sputa
baciliferă sau pe obiectele contaminate de bolnav.
Caractere morfologice şi tinctoriale

Sunt bacili subţiri cu lungimea de 3-10 micronimetri şi lăţime
de 0,1- 0,2 micronimetri, uneori ramificaţi, drepţi sau uşor curbaţi
sub forma literelor : X; Y; Z, cu granulaţii puse în evidenţă prin
coloraţii speciale, imobili, nesporulaţi, necapsulaţi.
Structura peretelui este formată din:

- Lipide, care sunt în cantitate mare [între 20-45% din
greutatea uscată a bacteriei (sub formă de: fosfolipide - cardiolipina;
acizi micolici; glicolipide - cord-factorul; peptidoglicolipidele -
ceara D, aceasta în cantitate mai crescută la tulpinile virulente), la
celelalte bacterii lipidele sunt de 3-10%], se colorează foarte greu,
ulterior rezistă la decolorarea cu acizi minerali diluaţi şi cu alcooli,
din acest motiv se numesc „bacili acid-alcoolo-rezistenţi”. Se
foloseşte coloraţia Ziehl-Neelsen, pe frotiul colorat astfel bacilui
tuberculos va fi colorat în roşu aprins, datorită fucsinei, în timp ce
restul germenilor sau celulelor vor fi colorate în albastru.
Pe lângă lipide în structura micobacteriilor se mai găsesc.
- Proteine (tuberculoproteinele), tuberculina brută, cca. 1%,
care oferă antigenicitate.
- Polizaharidele care se leagă de lipidele şi proteinele din
perete.
Rezistentă
Bacilii rezistă luni sau ani în praf, sunt sensibili la acţiunea
radiaţiilor solare şi UV, sunt sensibili la acţiunea antibioticelor:
streptomicină, HIN, acidul para-amino salicilic, etambutol,
rifampicină (sinerdol), dar pot câştiga uşor rezistenţă.
155
Spre deosebire de micobacteriile saprofite care se dezvoltă uşor
şi rapid pe mediile de cultură simple, micobacteriile patogene se
dezvoltă lent pe medii speciale. Adăugarea glicerinei în mediile de
cultură favorizează dezvoltarea bacilului tuberculos uman, în timp ce
tipul bovin este parţial inhibat.
Pe mediile lichide micobacteriile formează un văl subţire, care
se îngroaşă, se cutează, se fragmentează şi cade la fundul
recipientului, iar la suprafaţă se va forma un alt văl. Bacilii
tuberculoşi de tip uman fac un văl mai gros decât cel bovin şi
alcalinizează la început mediul, apoi îl acidifică progresiv, iar cel
bovin alcalinizează mediul la început, dar ulterior nu-1 mai acidifică.
Pe mediile solide, tip Lowenstein-Jensen (L-J), sau tip Ogawa,
sunt medii selective conţin săruri minerale, asparagină sau acid
glutamic, amidon, gălbenuş de ou, glicerina şi verde malachit.
Amestecul final se repartizează în tuburi de 18/180 şi se coagulează
în poziţie înclinată la 90° C.
Temperatura optimă de dezvoltare a bacilului tuberculos este de
37° C timp de 30-60 zile, bacilul este aerob, de aceea se
156
Caliopsia FLOREA Bacterioîoie şi virusologie
însămânţează pe mediul solid înclinat, dar o cantitate de 10% C02,

favorizează creşterea.
Coloniile micobacteriene apar târziu, după prima săptămână
abia se vede o mică formaţiune ce numai după 30-40 zile ajunge o
colonie caracteristică de aspect verucos (conopidiform) de tip „R ”,
aceasta este creştere eugonică a coloniilor rugoase. Prezenţa
coloniilor mici de tip „S” este o creştere disgonică şi este
caracteristică pentru Mycobacterium bovis.
Sunt germeni aerobi, au enzime urează, catalază, nitrat -
reductază, se dezvoltă la un pH uşor acid, tipul hominis este singurul
care produce acid nicotinic.
Virulenta micobacteriilor este dată de existenţa unei substanţe
„cord-factor” (glicolipid), care rezistă la acţiunea enzimelor
lizozomale, care lipseşte la micobacteriile avirulente. De asemenea
au capacitatea de a se multiplica intracelular (intramacrofagic), în
plus produc în organismul afectat şi fenomene de intoxicaţie, care
este un factor agravant.
Evoluţie şi răspuns imun

1. Gemenii pătrund şi se localizează la nivelul ganglionilor
pulmonari hilari, unde se multiplică intracelular, producând
afecţiunea primară (complex sau afect primar).
- Multiplicarea intracelulară a b. tuberculoşi duce la leziuni
locale ce se manifestă ca leziuni de tip proliferativ, se formează
foliculii tuberculoşi (alcătuiţi din celule Langhans parazitate, în jurul
cărora sunt atrase fagocite prin chemotactism).
- Apar necroze prin acţiunea toxică a lipidelor, proteinelor şi
zaharurilor din structura b. tuberculoşi.
2. Aceste leziuni din infecţia primară sunt amplificate de
răspunsul imun celular, care apare după 2-3 săptămâni, care nu
157
realizează protecţie.
3. Limfocitele T eliberează mai multe tipuri de limfokine: (de
transfer a sensibilizării, rol chemotactic (+), cu rol blastic, de
inhibiţie a migrării neutrofilelor şi macrofagelor) aceste limfokine
determină o aglomerare de celule, care duce la creşterea foliculilor
tuberculoşi.
4. Apar şi limfokine cu rol litic (limfotoxine), limfokine de
activare a neutrofilelor şi macrofagelor.
5. Macrofagele activate determină o activare a limfocitelor T
obişnuite, care nu au venit în contact cu Antigene, se formează
interleukina 1, care are acţiune de stimulare a activităţii limfocitelor
T efectoare.
6. Astfel se formează necroza: ţesutul necrozat se elimină
respirator ( şi bacilii virulenţi) sau se pot elimina pe cale sanguină,
ceea ce duce la o localizare renală, genitală, osoasă, meningeală,
ganglionară, digestivă. Acestea sunt leziuni, de obicei, secundare.
7. Foarte multe din infecţiile tuberculoase nu duc la o evoluţie
generalizată, ci merg spre vindecare datorită mijloacelor de apărare
nespecifice ale organismului.
8. Premuniţia (protecţia de suprainfecţie) apare pe fondul
existenţei unei infecţii tuberculoase care duce la păstrarea
Antigenelor în organism. Stimulul imun celular este continuu cu
sensibilizarea a noi limfocite T circulante, aceste limfocite T pot
asigura protecţia faţă de germenii tuberculoşi de suprainfecţie. Acest
fenomen a fost descris de Robert Koch, ’’fenomenul Koch” care a
inoculat b. tuberculoşi virulenţi la cobai, consecutiv apare şancrul şi
în final moartea cobaiului. Dacă la acelaşi cobai i se face un nou
inocul, în timp util, apare şancrul secundar care evoluează spre
necroză, se elimină şi apoi se vindecă.
9. Răspunsul imun celular este negativ faţă de prima infecţie şi
este pozitiv faţă de suprainfecţie.
158
10. Apare şi un răspuns umoral (apar Anticorpi) care nu este

un răspuns de protecţie, dar care permite diagnostic de laborator.
Diagnosticul de laborator este un diagnostic bacteriologic

Se bazează prin punerea în evidenţă a bacilului Koch în
produsele patologice, în acest scop se folosesc 3 metode: examenul
direct, cultivarea şi inocularea la cobai.
Recoltarea produselor patologice se face în recipiente
sterile cu capac ce se pot închide ermetic.
- în tuberculoza pleuro-pulmonară se recoltează: spută,
aspirat bronşic sau cavitar, lichid de spălătură bronşică, piese de
exereză chirurgicală, lichid de spălătură gastrică, fecale, piese
necroptice, lichid pleural.
- în tuberculoza uro-genitală: urina, sânge menstrual,
biopsie de endometru, piese de exereză chirurgicală.
- în tuberculoza ganglionară: material din biopsie sau
puncţie.
- în tuberculoza osteo-articulară: lichid articular, puroi din
abcese reci, fragmente osoase.
- în meningita tuberculoasă: lichid cefalorahidian.
Cel mai folosit produs este sputa, pentru că tuberculoza
pulmonară este forma cea mai frecventă.
Tehnica de prelevare a sputei: trebuie să se facă în recipiente
sterile de unică folosinţă, trebuie să se facă înainte de începerea
tratamentului medicamentos. Se recoltează dimineaţa la sculare o
cantitate de 5-10 ml, se va repeta la 3-4 zile, se poate păstra la 4° C
cu adaos de carbonat de sodiu pulvis, 50 mg la 5 ml spută; sau fosfat
trisodic (2-4 ml din sol 15%). Se vor respecta regulile de asepsie a
personalului care asistă sau transportă probele.
Aspectul sputei: este purulentă, nu se va lucra sputa mucoasă,
care de cele mai multe ori este salivă.
159
Examenul microscopic direct se efectuează pe frotiuri colorate

după metoda Ziehl-Neelsen, se examinează cu obiectivul cu imersie,
prezenţa este dată prin apariţia de bacili roşii pe un fond albastru.
Când numărul de germeni este redus, frotiul se face după
omogenizarea şi concentrarea produsului patologic.
Omogenizarea se face într-un balon de 250 ml, cu fund plat,
peste spută se adaugă o cantitate egală sau de 2-3 ori mai mare de
NaOH 0,5% , la 60° C, 30 min.
Concentrarea prin Flotare, se obţine prin adăugare de apă
distilată (AD) până la jumătatea balonului şi 2 ml de xilol sau
neofalină. Se agită energic 10 min, se adaugă apa distilata până la
jumătatea gâtului balonului, se lasă în repaus 30 min, timp în care se
formează un inel cremos în care au fost concentraţi bacilii tuberculoşi
din produs. Stratul cremos este aspirat într-o pipetă Pasteur prevăzută
cu o pară de cauciuc, sau un pipetor automat. Pe 2-3 lame degresate,
care sunt aşezate pe o platină încălzită sau pe un geam deasupra băii,
se depun succesiv, picături din materialul cremos, până când acesta
se epuizează, apoi frotiul va fi uscat, fixat la flacără şi colorat Ziehl-
Neelsen.
Se va examina la microscop cu imersie şi se va face o apreciere
cantitativă:
Concentraţia micobacteriilor tuberculozei în spută este
0 bacili/ 300 câmpuri microscopice = absenţă b.a.a.r;
1-3 bacili/300 câmpuri = prezenţa b.a.a.r se solicita repetare;
4-9 bacili/100 campuri = prezenţa b.a.a.r (+),
10-100/100 campuri = prezenţa b.a.a.r (++),
peste 100 bacili/100 câmpuri mic. = prezenţa b.a.a.r (+++).
totdeauna în raport direct cu dimensiunea şi intensitate leziunii. Alte
bacterii AR posibil de întâlnit în frotiuri se deosebesc morfologic:
nocardiile şi actinomicetele sunt filamentoase, cu ramificaţii şi
extremităţi îngroşate. Apoi produsul patologic se va
160
însămânţa pe mediile de cultura amintite. Controlul creşterii pe mediile de

cultură se face prin frotiuri colorate Ziehl-Neelsen.
Inocularea la cobai
Se practică în funcţie de posibilităţi, în formele de tuberculoză
extrapulmonară. Se folosesc cobai sănătoşi de 300- 400 g. Prelevatul
patologic se injectează 1-2 ml s.c. pe faţa internă a coapsei, animalele
se urmăresc zilnic timp de 90 zile. La fiecare 15 zile animalele se vor
cântării şi examina clinic, local, general. Infecţia tuberculoasă la
cobai se manifestă prin: scădere în greutate, producerea unui nodul
care apoi se ulcerează (şancru), la locul inoculării şi adenopatie
satelită. Pentru stabilirea sacrificării cobaiului se va face reacţia la
tuberculină, care se face într-o zonă nepigmentată, se injectează
intradermic , 0,1 ml din soluţie 1/10 de tuberculină brută.
O escară în centrul unui halou inflamator persistent, observabilă
la 24-48 h reprezintă o reacţie pozitivă.
După sacrificarea animalului, de regulă după 5-6 săptămâni de
la inoculare se constată: şancru la locul de inoculare, hipertrofia
(inclusiv cazeificarea ganglionilor limfatici, inghinali, presacraţi,
mezenterici), leziuni tuberculoase caracteristice (tuberculi-zone
cazeoase întinse) în splină, ficat, şi plămâni. Se vor face frotiuri
colorate adecvat şi se vor face însămânţări pe mediul Lowenstein-
Jensen.
Identificarea culturii micobacteriene pure

- Controlul purităţii: frotiuri colorate Ziehl-Neelsen.
- Primocultura (medii solide) : morfologia coloniilor,
temperatura optimă, pigmentarea (fotocromogenitatea).
- Culturi în medii lichide (teste fundamentale): acido-alcool
rezistenţa, viteza de creştere, producerea de acid nicotinic (testul
Niacin sau testul Kouno).
161
- Teste complementare: produce catalaza, peroxidaza, urează,

reducerea nitraţilor în nitriţi, Arylsulfataza, rezistenţa la HIN
(hidrazida acidului izonicotinic) 1 microngram/ml.
După obţinerea culturii se va efectua antibiograma pe mediul
Lowenstein, pe care se însămânţează, se depun discurile de
antibiotice sensibile, sau se pot livra plăci care conţin fiecare câte un
antibiotic şi se va însămânţa tulpina izolată
Identificarea rapida a micobacteriilor

1. Se face prin colorare cu fluorocromi (auramin-rhodamină) a
sputei şi se examinează cu microscopul cu fluorescenţă,
micobacteriile se colorează în galben portocaliu, pe fond negru, dacă
contracolorarea s-a făcut cu permanganat de potasiu, celelalte resturi
celulare sunt galben deschis.
2. Reacţia de amplificare genică (PCR) identifică în 24 h
secvenţa de inserţie (IS) tuberculosis, 6110 sau genele care codifică
ARN 16 S specifice pentru complexul M.
3. Sonde ADN identifică prin hibridare secvenţe nucleotidice
specifice unor micobacterii.
Profilaxie
a. Nespecifică: depistarea, izolarea, tratarea sursei de infecţie
şi creşterea rezistenţei nespecifice.
b. Specifică este vaccinarea cu vaccinul BCG de provenienţă
bovină, cu bacili vii atenuaţi.
Verificarea răspunsului imun se face prin IDR la tuberculină
sau PPD (Protein-purificat-derivat). Se inoculează intradermic
tuberculină (2 u PPD), reacţia se citeşte după 72 ore:
- dacă în organism există o infecţie tuberculoasă, există
limfocite T sensibilizate care eliberează limfokine, apare o induraţie
şi o tumefiere a zonei, mai mare de 9 mm deci IDReste (+)
- o reacţie normală, organismul a venit în contact cu bacilul
Koch, dar este protejat, după 72 ore va apare o papulă de cel mult 9
mm, fară induraţie;
162
Caliopsia PLOREA Bacterioloie şi virusologie
- dacă nu apare nici o modificare, IDR (-) semnifică absenţa
răspunsului imun celular, deci absenţa protecţiei, ceea ce impune
vaccinarea cu BCG.
Vaccinarea se face: imediat după naştere, apoi se controlează
(rapelări prin IDR la PPD) la: l an, 3 ani, 14 ani şi la 18 ani.
Mycobacterium leprae
Sunt bacili acid-alcoolo-rezistenţi, în coloraţia Ziehl-Neelsen
apar roşii. Sunt lungi de 4-5 micronimetri şi groşi de 0,4-0,5
micronimetri, se găsesc exclusiv numai la oameni, sunt dispuşi
intraceluar în grămezi compacte. Nu se cultivă pe medii artificiale şi
nici pe medii vii (culturi celulare sau animale de laborator). Se poate
cultiva pe şoarecele alb timectomizat şi iradiat, bacilul leprei creşte
puţin (inoculat în plantă), acest fapt se face pentru obţinerea unui
antigen lepromină, folosit în diagnostic intradermic.
Aceşti bacili au multiplicare strict intracelulară, unde formează
grămezi care se numesc globi leproşi (ca ţigările într-un pachet)
Boala care este dată de M. leprae se numeşte lepră, se
transmite prin secreţiile patologice eliminate de bolnavi, contactul
infectant trebuie să fie masiv, bolnavii de lepră sunt foarte puţin
contagioşi, incubaţia durează mai mult de un an.
Este rezistent în mediul extern, sensibil la sulfone şi
rifampicină, iar tratamentul durează 5 ani.
Există 2 tipuri de lepră:
- lepra tuberculoidă (uscată), care este forma benignă, se
caracterizează prin foliculi granulomatoşi care au tendinţă Ia
ulceraţii, evoluţia este lentă;
- lepra lepromatoasă (umedă), este forma malignă, se
caracterizează prin leziuni de tip proliferativ cu o evoluţie rapidă.
în ambele tipuri de lepră este afectat sistemul nervos periferic,
ducând la apariţia amputaţiilor spontane nedureroase, prin atrofia
nervilor periferici, la nivelul membrelor şi extremităţilor.
Identificarea micobacteriilor impune competenţă, norme de
securitate microbiologică, dotări şi facilităţi particulare. De aceea
laboratoarele implicate în Programul Naţional de Control al
163
Tuberculozei sunt ierarhizate pe 3 niveluri:

Nivelul I, laboratoarele dispensarelor teritoriale de
pneumofiziologie, efectuează microscopia pentru depistarea b.a.a.r, şi
trimit prelevatele patologice laboratoarelor de nivel II pentru
efectuarea culturilor, asimilate acestor laboratoare sunt unele din
laboratoarele clinice.
Nivelul II, laboratoarele dispensarelor/staţionarelor judeţelor de
pneumofiziologie şi ale marilor spitale cu paturi pentru pacienţi cu
tuberculoză, trebuie să asigure izolarea micobacteriilor, identificarea
M. tuberculosis, identificarea primară a micobacteriilor non-
tubercuioase cu sau fără testare a sensibilităţii la antibiotice.
Nivelul III, laboratoarele de referinţă, asigură identificări
definitive, monitorizarea laboratoarelor de nivel I şi II, supraveghează
dinamica chimiorezistenţei primare şi organizează colecţia naţională
de tulpini micobacteriene.
Genul Nocardia
Reuneşte specii răspândite în sol, care nu fac parte din microbiota indigenă
a organismului. Nocardia asteroides şi Nocardia brasiliensis sunt patogeni
oportunişti care determină la om infecţii mai frecvent pulmonare. Formele
filamentoase se disociază uşor în forme bacilare polimorfe.
Speciile patogene pentru om sunt parţial acido-rezistente: în
coloraţia Ziehl-Neelsen rezistă 5-10 secunde la decolorarea cu acid-alcool.
Pe agar sânge în aerobioză, la 37° C, cultivă lent în 1-2 săptămâni,
formând colonii ceroase, încastrate în mediu şi pigmentate variabil în
galben, portocaliu.
Hife aeriene pot să apară şi pe suprafaţa coloniilor.
Forme clinice
- cervico-faciale din focarele dentoalveolare sau tonsilare,
- la nivelul SNC, abcese, meningite,
- la nivelul ochiului, în aparatul lacrimal-canaliculite, celulite
orbitale,
164
- pleuropulmonare,
- miocardite, mediastinite, etc.
Tratamentul costă în asocierea metodelor chirurgicale (drenarea

abceselor, eventual excizia leziunii) cu administrarea prelungită a unor
agenţi microbieni în doze mari (pentru a asigura difuziunea lor în focare
prin infiltratul dens, nevascular, cu fibroză periferică care înconjoară
nocardiile). Local, după deschiderea largă a leziunii se aplică antibiotice
sau antiseptice.
Profilaxia cuprinde măsuri de igienă bucală, tratarea eficientă a

focarelor dentoparadontale şi tonsilare ca şi protecţia cu antibiotice atunci
când se deschid aceste zone.
165
Capitolul XIII
Neisseria: meningogoccul, gonococul.
Moraxella
Familia Neisseriaceae include patru genuri: Neisseria, Moraxella,

Acinetobacter, Kingella.
In genul Neisseria, speciile importante pentru patologia umană
sunt: Neisseria meningitidis (meningococul) şi Neisseria
gonorrhoeae (gonococul), dar pot fi amintite şi specii saprofite (care
fac parte din grupul neisseriilor nepretenţioase) ca: N. lactamica, N.
sicca, N. subflava, N mucosa. N. elongata.
Germenii din acest gen sunt coci, de formă reniformă, cu
părţile adiacente concave, în diplo, Gram negativi, uneori au o
tendinţă de a rezista decolorării. Toate speciile sunt aerobe, imobile,
nu au flageli, unele tulpini posedă pili. Temperatura optimă de
dezvoltare este între 35-37° C (sunt stenotermi-rezistă la variaţii
mici de temperatură).
Neisseriile patogene au cerinţe nutritive complexe, pe când cele
saprofite se dezvoltă pe medii simple şi la variaţii mari de
temperatură.
Echipamentul biochimic este reprezentat de un set relativ
restrâns de enzime, testul citocrom-oxidazei este unul din cele mai
importante, el este pozitiv la genurile patogene pentru om şi negativ
pentru cele nepatogene.
In acest curs se vor prezenta în special N meningitidis şi N
gonorrhoeae.
Neisseria meningitidis
Sunt coci ovalari, reniformi de dimensiuni de 0,6 - 1,0

micrometri dispuşi în diplo, Gram negativi. In produsul patologic
(LCR) sunt intra şi extracelulari.
166
Habitat
Se găsesc numai la oameni (bolnavi sau sănătoşi). Sunt
localizaţi pe tegumente, dar mai ales în cavitatea nazală si bucală.
Caractere morfologice .
Germenii în diplo sunt înconjuraţi de o microcapsulă. In
peretele lor predomină antigenul ”O”, nu mureina, fiind Gram-
negativi. Sunt germeni imobili, nesporulaţi. Unele tulpini prezintă
pili în momentul izolării, aceştia pot să dispară după 1-2
subcultivări, nu par să aibă prea mare importanţă în virulenţa
germenului.
Cerinţele nutritive sunt deosebite pentru Neisseriile patogene,
ele necesitând factori de creştere speciali, de aceea se foloseşte
mediul Mueller-Hinton, care conţine casamino-acizi în locul
peptonelor din carne. Se mai poate folosi şi mediul Thayer - Martin,
se pot obţine culturi şi pe geloză-sânge, geloză-ser, geloză-ascită şi
pe geloză-şocolat. După 24 ore apar colonii ”S” mici cu diametrul de
cca. 1 mm, transparente, alb- cenuşii, cu marginii regulate, cu
suprafaţa netedă şi lucioasă. La purtătorii sănătoşi se pot izola
colonii ”R”, colonii mai mari, opace, gălbui, cu margini neregulate
şi suprafaţa granulară.
In mediile lichide (bulion M-H) creşte sărac, după 2-3 zile,
tulbură uşor mediul sau lăsând un mic depozit la fund. Ca suport
energetic utilizează glucoza din mediu, în cantităţi mici de 2%o.
167

Temperatura optimă pentru dezvoltare este de 35-37° C,
meningococul se dezvolta mai abundent în atmosferă umedă, cu o
concentraţie de C02 de 5-10%, mai ales la izolarea din produsele
patologice. In pasajele ulterioare, prezenţa C02 nu mai are aceeaşi
importanţă. Meningococul este sensibil la variaţii de pH (pH optim
este de 7,2-7,4), moare repede (autolizează) la uscăciune, nerezistând
în afara organismului, în picăturile Pflugge mai mult de 30 min. Fiind
foarte sensibil la variaţii de temperatură, transportul LCR-ului de la
patul bolnavului în laborator pentru cultivare trebuie făcut
menţinându-1 la 37° C.
In cultură rezistă 1-2 ore la 20-25° C, autolizându-se mai rapid
decât la 37° C.
Insămânţarea se face pe medii încălzite. Este sensibil la acţiunea
fenolului 1%, a alcoolului de 70° (10-15 min), la acţiunea razelor
solare, UV. .• ,
Sunt sensibili la acţiunea sulfonamidelor, antibioticelor,
penicilina fiind antibioticul de elecţie în tratamentul infecţiilor
meningococice.

Este un germene strict aerob, posedă, ca toţi germenii din acest
gen, o catalază, o citocrom-oxidază (se pune în evidenţă astfel: se
pune o colonie pe o hârtie de filtru care conţine un indicator:
tetrametil-p-fenilendiamină, dacă germenii sunt
oxidazo-pozitivi, atunci culoarea indicatorului va vira în purpuriu în
10 sec., un viraj mai tardiv nu este caracteristic). De asemeni mai are
şi enzime zaharolitice, utilizând pe cale oxidativă glucoza şi maltoza
şi nefermentând lactoza, fruetoza şi zaharoza.
Conţine antigene somatice şi solubile.
168
1. Antigene somatice
- Antigenul capsular ”K”, care împarte meningococii în 12
grupuri serologice (serogrupuri): A, B, C, 29E, H, I, K, L, W-135, X,
Y, Z. Toate grupurile sunt patogene, dar cel mai patogen este grupul
A.
- Antigenul ”O” care se află în peretele bacterian.
2. Antigene solubile
Se eliberează după moartea germenului, prin autoliză, este
endotoxina.
Meningococii sunt germeni patogeni, dar cu virulenţă scăzută,
60-70% din infecţiile meningococice sunt inaparente. Cea mai
frecventă localizare este cea nazală, foarte rar infecţia pate ajunge pe
cale sanguină la meninge, unde va produce meningita (1 caz la 1000).
Mai poate da rinite meningococice (cel mai frecvent), sinuzite,
faringite, mai rar meningita cerebro-spinală meningococică (MCSM).
Patogenitatea se datorează în special proprietăţilor sale antifagocitare,
date de către polizaharidul capsular şi de lipopolizaharidul care se
află în peretele bacterian.
Meningita fulminantă (sindromul Waterhouse-

Friderichsen)
Este o formă supraacută a infecţiei sanguine cu meningococ.
Este şocul endotoxic dat de meningococ care se manifestă printr-o
vasodilataţie generalizată şi creşterea permeabilităţii pereţilor
vasculari, ajungând chiar la o extravazare a hematiilor în ţesuturi.
Este considerat ca o manifestare a sindromului de coagulare
intravascular diseminată (CID), o coagulopatie de consum, reflectând
deficienţe importante ale factorilor de coagulare. In această formă
fulminantă, este caracteristic examenul LCR, este aproape clar,
conţine un număr mic de PMN şi un număr mare de
169
germeni. Decesul pacientului poate surveni în 24-36 ore, dacă nu se

face tratamentul corespunzător.
Imunitatea
Imunitatea antimeningococică este de tip umoral şi se datorează
anticorpilor serici induşi de infecţiile meningococice sau de simpla
stare de portaj (bacteriolizine, opsonine, aglutinine, precipitine,
anticorpi fixatori de complement). Rezistenţa la infecţiile
meningococice pare a fi specifică de tip, ea poate fi obţinută cu
ajutorul unor vaccinuri antimeningococice care conţin polizaharidul
specific.
Din 1971 se face vaccinarea antimeningococică pentru
serogrupurile: A, B, C, Y, W-135. Imunitatea post vaccinală se
instalează după 10-15 zile şi durează cca. 5 ani.
Este bacteriologic
Produsele patologice sunt: sânge, LCR, lichid peteşial (la
bolnav), exudate seroase, fragmente de organe (de la cadavru), sau
exudat faringian (la purtător). Recoltarea se face în condiţii de
sterilitate.
Examenul direct al produselor patologice este foarte

important.
- LCR, aspectul macroscopic este tulbure, purulent. Proba se
însămânţează pe mediile amintite, fără să conţină agenţi selectivi. Se
vor face frotiuri şi apoi colorate: Gram, albastru de metilen, Ziehl-
Neelsen, May-Grunwald-Giemsa. In cazul unei meningite
meningococice pe frotiuri se vor vedea multe PMN, diplococi Gram
negativi, reniformi, intra şi extracelulari.
- Amprente de organe de cadavru pot da unele indicaţii.
Pentru alte produse exudate faringiene nu este concludent,
datorită florei polimorfe, unde sunt multe Neisserii saprofite.
170
Caliopsta FLQREA Bacterioloie şi virusologie
Insămânţarea pe medii de cultură

Se folosesc mediile Mueller-Hinton, Thayer-Martin cu
supliment HYL (sânge lacat de cal 10 părţi, autolizat de drojdie de
bere 1 parte, autolizat de ficat de porc 2 părţi). Insămânţarea din
produsele patologice de la purtători sau din produsele suprainfectate,
la mediile de mai sus se adaugă supliment selectiv LCN
(lincomicină, colimicină, nistatin). Se fac însămânţările în condiţiile
descrise, după 24-48 ore se fac citirile.
Identificarea
- Se selectează coloniile smooth ”S”, mici cu diametrul de cca.
1 mm, transparente, uşor gri.
- Se examinează biochimic pentru producerea citocrom-
oxidazei (pe hârtie impregnată cu reactiv).
- Se fac frotiuri colorate Gram pentru prezenţa diplococilor
Gram-negativi, în ’’boabe de cafea” faţă în faţă. Dacă îndeplinesc
cele trei criterii înseamnă că aparţin genului Neisseria.
- Identificare serologică de grup din culturile pure se fac
aglutinări cu seruri polivalente şi apoi cu monovalente,
identificându-se grupul de meningococ. In zona europeană cele mai
frecvente simt: A. B, C, Y, W-135 .
Confirmare
Coloniile care au aparţinut genului Neisseria se vor repica
pentru obţinerea culturilor pure şi apoi se va face testare pentru
fermentarea zaharurilor:
- fie se însămânţează pe medii: geloză cu zahar 1%, ser de cal
10%, indicator de albastru de bromtimol, se incubează în atm. de
CO2 şi se examinează după 24 ore.
- fie se însămânţează pe galerii Api etc.
171
Fermentarea glucozei şi maltozei şi nefermentarea levulozei,

lactozei şi zaharozei, confirmă gemenul în specia Neisseria
meningitidis. i,
Metode de identificare rapidă

- coaglutinarea şi latexaglutinarea (anticorpii
antimeningococici sunt fixaţi pe proteina A stafilococică respectiv pe
particule de latex) se face direct din LCR;
- contraimunelecroforeza efectuată în gel de agar 1% cu
tampon vernal cu pH 7,8, godeurile dinspre anod sunt umplute cu
LCR iar cele dinspre catod sunt umplute cu serurile
antimeningococice cele mai frecvente în zona respectivă, după
migrare 60-90 min, la o intensitate de 3 mA, poate fi urmărite apariţia
benzilor de precipitare între godeurile cu lichid şi seruri antispecifiee;
- metodele biologiei moleculare.
Testarea sensibilităţii la antibiotice (antibiograma) se

face prin metoda disc-difuzimetrică pe mediul Mueller-Hinton în
atm. de CO2 la 37°C şi se citesc conform standardului indicat de
producătorul de microcomprimate.
Neisseria gonorrhoeae
Neisseria gonorrhoeae sau gonococul produce infecţia

gonococică. Această bacterie a fost descrisă de către Albert Neisser
în 1879, în uretrite acute la bărbaţi şi în conjunctivita nou- născuţilor.
Punerea în evidenţă a culturii de gonococ a fost în 1882 de către
Leistikov şi Loeffler.
172
Habitat
N. gonorrhoeae este un parazit strict pentru specia umană. Se
grefează pe celulele mucoase îndemne, în special pe mucoasa
genitala şi accidental pe alte mucoase: rectală, faringiană,
conjunctivală. Germenul , poate trece bariera epitelială răspândindu-
se la glandele aferente şi ajunse în curentul sanguin, se poate localiza
la membranele sinoviale ale articulaţiilor sau în anumite organe
producând abcese.
Conjunctivita care poate ajunge până la oftalmia gonococică la
nou-născut este o infecţie exogenă produsă în timpul naşterii atunci
când mama are vaginită gonococică.
La bărbat principala formă de boală este uretrita gonococică, la
femei vaginita şi metrita.
Caractere morfo-tinctoriale
Sunt coci ovalari de 0,6-1,0 micrometri, în diplo, cu părţile
concave adiacente, asemănători boabelor de cafea. Sunt Gram
negativi, sunt imobili, nesporulaţi. La suprafaţa celulei au pili cu rol
determinant în ataşarea bacteriei de celula gazdei, deci se găsesc la
speciile virulente, lipsind la cele nevirulente sau la cele din colecţiile
vechi.
Gonococul nu se dezvoltă pe medii simple, este germenul cel
mai greu de cultivat dintre toate Neisseriile. Se folosesc mediile
descrise la N. meningitidis, pentru produsele patologice se preferă
mediile cu supliment selectiv (colimicină şi lincomicină câte 300
micrograme la 100 ml mediu final) sau vancomicină, colistin,
trimetoprim şi nistatin. Este necesară o atmosferă de 5-10% CO2 la
35-37°C.
Citirile se fac după 24-48 ore. Gonococul produce colonii
smooth ”S” de 0,5-1 mm, sau colonii de tip M (mucoase),
nepigmentate, transparente sau opace.
173
N. gonorrhoeae este foarte sensibil în afara organismului. Este
sensibil la uscăciune, moare în 1-2 ore, nefiind viabil decât în
secreţiile purulente umede. Este distrus de fenol 1% în 1-2 min,
alcool medicinal 70° în 5-7 min. Este sensibil la variaţiile de
temperatură şi de pH (optim pH de 7,2-7,8).
Sensibilitatea la antibiotice
In general este sensibil la penicilină în cca. 90%, dar pot fi şi
tulpini producătoare de beta-lactamază, de aceea se recomandă
antibiograma.
Are antigene somatice ”O” (care se pune în circulaţie după
moartea bacteriei) şi capsulare ”K”.
Patogenitate
Bolile produse la om sunt: uretrite gonococice sau blenoragia
la ambele sexe, prostatite, epididimite la bărbaţi, cervicite, anexite,
metrite la femei, conjunctivite, endocardite, artrite.
Toate cazurile de îmbolnăviri debutează cu o formă acută cu
simptome evidente (apare o secreţie abundentă galben-verzuie la
nivel genital), dacă tratamentul nu este corect, boala trece în formă
cronică, greu de depistat şi tratat şi adenopatie satelită.
Imunitate
Imunitatea umorală este slaba, de aceea apar reinfecţii cu N.
gonorrhoeae. Nu există un vaccin antigonococic cu proprietăţi
profilactice.
Este bacteriologic. Produsele patologice sunt secreţiile
exudative ale mucoaselor inflamate. Acestea au aspect purulent,
174
opace, cremoase cu o tenta gălbuie şi se desprind uşor de pe

mucoasă.
- Recoltarea se face cu ansa sau cu tampoane sterile.
La bărbaţi trebuie să se pătrundă cu ansa sau cu tampoane cu
diametrul de 2-3 mm, pe o distanţă de 1-2 cm de la meat
La femei recoltarea, se face din colul uterin, sau din sacul
vaginal posterior, se va face cu valve sau speculum, sterile. Din alte
exudate se face cu tampoane sterile. '
- Examenul direct din probele recoltate se vor face frotiuri
care se vor colora Gram şi albastru de metilen, apoi se vor examina
cu imersie. Frotiurile din uretrite acute conţin PMN şi
A
coci în diplo în ’’boabe de cafea” intra şi extracelulari. In formele

cronice prezenţa în cantitate mare a florei polimorfe şi fibrină, pot
masca germenii care au provocat infecţia.
- De aceea se va face însămânţarea pe medii de cultură.
Se vor însămânţa pe mediile amintite cu sau fără agenţi
selectivi, incubarea se va face în condiţii de CO2 5-10%, la 37° C şi
în atmosferă umedă. Examinarea culturilor după 24-48ore.
Identificarea
- Colonii mici cu diametrul de 1-2 mm, transparente, uşor gri,
lucioase cu margini netede, reacţia oxidazei pozitivă în 5-10
secunde;
- pe frotiuri, diplococi Gram negativ în ’’boabe de cafea”,
intra şi extracelular.
Confirmare
- Se testează fermentarea zaharurilor. N. gonorrhoeae
fermentează numai glucoza
175
Metode rapide de identificare

- Prin imunofluorescenţă, cultura se va colora cu ser
fluorescent antigonococic, examinarea se va face cu microscopul pe
fond întunecat în lumină ultravioletă.
- Testul de coaglutinare cu ser antigonococic cuplat cu
proteina A stafilococică, aglutinarea în 3 min dă reacţie pozitivă.
- Metodele biologiei moleculare: PCR, sonde nucleotidice.
Antibiograma
Se testează pe mediul Mueller-Hinton prin metoda disc-
difuzimetrică. Sunt tulpini care secretă beta-lactamază (care se
testează cu discuri de nitrocefin care au culoarea galbenă, dacă
colonia este de gonococ care secretă beta-lactamază, virează culoarea
în roşu) şi de aceea pot fi rezistente la penicilină, în acest caz se face
antibiograma.
Conservarea tulpinilor
Se însămânţează în tuburi cu mediul HYL sau geloză şocolat, se
incubează, se va adăuga un strat de oleu de parafină steril de 5 mm,
rămân viabile 4-6 săptămâni la 37°C. Se pot conserva 2-7 ani, prin
liofilizare.
Transportul probelor
Atunci când probele se transportă de la distanţe mari de
laborator, se face în mediul Stuart, topit şi repartizat în recipiente
sterile, la 20-25°C.
Genul Moraxella /Branhamella
Cuprinde şapte specii, dintre care 6 sunt implicate în infecţii

umane: M. lacunata, M. nonliquefaciens, M. osloensis, M.
phenylpyruvica, M. atlantae, M. urethralis, iar M. bovis a fost izolat
numai la animale. Sunt bacili Gram negativi, scurţi de 1 -2
micrometri, sau cocobacili, în diplo, imobili. Sunt oxidazo pozitive şi
176
nezaharolitice. Nu necesită factori de creştere, cu excepţia M.

lacunata, care necesită ser de iepure şi peptonă. Nu sunt hemolitice,
nu produc pigmenţi, nu produc H2S.
Se găsesc frecvent pe mucoase la om şi animale şi sunt accidental
patogene pentru om.
Pot da infecţii: oculare, respiratorii, uro-genitale.
177
Capitolul XIV
Familia Enterobacteriaceae
Generalităţi
Familia Enterobacteriaceae este alcătuită din numeroase specii,
de bacili Gram negativi, aerobi, facultativ anaerobi, nesporulaţi,
mobili, cu cili peritrichi, sau imobili, care se cultivă uşor pe medii de
cultură simple, fermentează glucoza cu sau fără producere de gaz,
sunt oxidazo-negativi, produc catalază, reduc nitraţii în nitriți. Sediul
obişnuit al acestor germeni este intestinul uman sau animal.
Această familie este formată din 44 de genuri, dintre care 25 de
genuri au fost implicate în patogenia umană.
Tabel IV Taxonomia familiei Enterobacteriaceae

după Bergey's Manual of Systemic Bacteriology, 2004 (preluat din tratatul de
Microbiologie Clinică de Buiuc D., Neguţ M., 2008)
Genul Număr Specii de importanţă
specii medicală
I. ESCHERICHIA 7 -coli
- fergusonii
- hermanii
- vulneris
II. ALTEROCOCCUS 1 - agarolyticus
IL ARSENOPHONUS 1 - nasoniae
IV. BRENNERIA 7 -
V. BRUCHNERA 1 -
VI. BUDVICIA 1 -
VII. BUTTIAUXELLA 7
178
VII.CALYMMATOBACTERIUM 1 -
IX. CEDECEA 3 - davisae
- lapagei
- neteri
X. CITROBACTER 12 - freundii
- amalonaticus
- diversus
XI .EDWARDSIELLA 4 - tarda
XII. ENTEROBACTER 16
- cloacae
- aerogenes
- agglomerans
- gergoviae
- sakazakii
- taylorae
XIII. ERWINIA 28 - fitopatogen
XIV. EWINGELLA 1 - americana
XV. HAFNIA 1 - alvei
XVI KLEBSIELLA 10 - pneumoniae
- rhinoscleromatis
- oxytoca
- ozaenae
XVII. KLUYVERA ascorbata
cryocrescens
XVIII. LECLERCIA 1 - adecarboxylata

XIX. LEMINORELLA - grimontii
2
- richardii
XX. MOELLERELLA -
XXI. MORGANELLA 1 - morgani

XXII. OBESUMBACTERIUM 1 - proteus
XXIII. PANTOEA 7 - agglomerans
XXIV. PECTOBACTERIUM 9 - fitopatogen
XXV. PHLOMOBACTER -
XXVI. PHOTORHABDUS 1 -
XXVII. PLESIOMONAS 1 - shigelloides

XXVIII. PRAGIA -
XXIX. PROTEUS 8 - vulgaris

- mirabilis
- myxofaciens
- penneri
179
i
XXX. PROVIDENCIA 6 - alcalifaciens,

- rettgeri
- rustigianii
- stuartii
XXXI. RAHNELLA 1 -1‘'
XXXII. RAOULTELLA 3
XXXIII. SACCHAROBACTER 1 -
XXXIV. SALMONELLA 8 -enterica
- bongori
- choleraesuis
- arizonae
- enteritidis
- paratyphi
- typhi
- typhimurium
XXXV. SAMSONIA 1 -
XXXVI. SERRATIA 12 - marcescens
- liquefaciens
- plymuthica
- quinovorans
- rubidaea
XXXVII. SHIGELLA 4 - dysenteriae
- boydii
- flexneri
- sonnei
XXXVIII. SODALIS 1 -
XXXXIX. TATUMELLA 1 - ptyseos

XL. TRABULSlELLA I -
XLI. WIGGLESWORTHIA 1 •o
XLII. XENORHABDUS 6 •-
XLIII. YERSINIA 12 - pestis

- enterocolitica
1 - pseudotuberculosis
XLIV. YOKENELLA 1
180
\
Genurile Shigella şi Salmonella sunt întotdeauna patogene.

Celelalte genuri sunt condiţionat patogene sau ocazional patogene, cu
excepţia speciei Yersinia pestis care este întotdeauna patogenă.
Genul ESCHERICHIA
Face parte din familia Enterobacteriaceae, sunt bacterii condiţionat

patogene. Cea mai importantă specie pentru patogenia umană este
Escherichia coli, E, blattae a fost izolată numai la insecte (gândacii de
bucătărie) iar celelalte specii: E. hermanii, E. fergusonii şi E. vulneris au
fost semnalate numai ocazional în diferite infecţii umane. In caz de boală,
E. coli, poate fi pusă în evidenţă în: sânge, urină, puroi, fecale, etc.

Sunt bacili Gram negativi, lungi de 2-3 pm şi groşi de 0,5 pm,
ciliaţi, ceea ce face ca majoritatea să fie mobili, dar sunt şi tulpini de E.
coli imobile, nu sunt sporulaţi.
Nu sunt germeni pretenţioşi, cresc abundent pe mediile de cultură
obişnuite: bulion simplu, apă peptonată, geloză nutritivă. Formele „S”
tulbură uniform bulionul şi dau naştere la colonii netede, bombate, cu
margini regulate, cu diametrul de 2-3 mm pe mediile gelozate. Formele
„R” cresc în bulion, se depun la fundul eprubetei şi dau colonii rugoase cu
margini neregulate, pe mediile solide. Se pot folosi şi mediile slab
diferenţiate, pe mediul AABTL (agar albastru de bromtimol lactoză)
formează colonii galbene deoarece fermentează lactoza, pe mediul Levine
(geloză lactozată cu eozină şi albastru de metilen) coloniile au o culoare
negricioasă cu luciu metalic, spre deosebire de alte Enterobacteriaceae
care au o culoare roz-palid.
181
Sunt bacterii aerobe, care se pot dezvolta şi în condiţii de
anaerobioză. Ele posedă un bogat echipament enzimatic, fermentează
glucoza, zaharoza, lactoza (unele tulpini fermentează tardiv lactoza),
produc indol, produc lizindecarboxilază, nu produc urează,
fenilalanindezaminază, nu produc H2S, nu lichefiază gelatina, pot avea o
activitate hemolitică şi dermonecrotică.
Rezistenţă
Bacilii coli rezistă timp îndelungat în mediul exterior, ei sunt
omorâţi prin încălzire la 60°C, timp de 40-60 min. Sunt sensibili la
acţiunea substanţelor dezinfectante: cloramină, fenol, formol, sublimat.
Sunt sensibili la acţiunea streptomicinei, cloramfenicolului, la unele
sulfamide, aminoglicozide, chinolone, dar sunt rezistenţi la penicilină.
Unii colibacili sintetizează substanţe care distrug alte specii bacteriene,
colicine.
Au o structură antigenică complexă legată de existenţa celor trei
antigene: „O” (166 serogrupuri), „K” - 98 sertipuri (A, B, L, Vi), „H” (53
serotipuri); după schema Kauffmann-White. Pe baza lor s-au împărţit în:
grupuri serologice („O”) şi tipuri serologice sau serovaruri („H” şi „K”).
Antigenul solubil este endotoxina care se eliberează după moarte
bacteriei.
•l
Patogenie '
Cei mai mulţi colibacili nu sunt patogeni. Virulenţa şi toxicitatea
bacteriilor patogene sunt legate de prezenţa antigenului K şi a unor toxine
(enterotoxina, neurotoxina etc.) precum şi producerea hemolizinei şi
factorului citotoxic necrotizant.
Boala la om: în anumite condiţii E.coli poate să dea naştere la
diferite afecţiuni locale sau generale: afecţiuni genitourinare [80% dintre
infecţiile urinare provocate de patotipuri uropatogene datorită unor
182
adezine, hemolizine, aerobactinei, factorul citotoxic necrotizant I (CNF I)

care au receptori pe tractul urinar] şi infecţii intestinale. Sunt 6 patotipuri
diareigene ETEC (enterotoxigen), EHEC (enterohemoragic), EIEC
(enteroinvaziv), EAggEC (enteroagregativ), EPEC (enteropatogen),
DAEC (enteroaderent difuz); mai pot da faringite, otite, conjunctivite,
endocardite, meningite, septicemii. \j
Răspunsul imun este slab. '
Tratament: se face conform antibiogamei. Se mai poate administra

ser anticolibacilar 'sau se prepară un autovaccin din tulpina izolată de la
pacient. Tratamentul cu bacteriofagi poate da rezultate bune mai ales când
el este aplicat local.
Diagnosticul de laborator este bacteriologic.Constă în izolarea şi

identificarea colibacililor din produsele patogene.
Recoltarea se face în funcţie de produsele patogene.
Hemocultura în stările septicemice se recoltează în condiţii de

perfectă sterilitate, sângele, se însămânţează la patul bolnavului în bulion
pentru hemoculturi 1/10, mediul astfel însămânţat este introdus la
termostat la 37° C. După 24 h, dacă bulionul se tulbură, se vor face treceri
pe medii gelozate şi apoi se va identifica bacteria prin teste biochimice şi
serologice. Dacă mediul este steril se va incuba cel puţin şapte zile, timp
în care se va examina bulionul şi se vor face treceri oarbe, dacă nu s-a
înregistrat nicio creştere, sau se vor face treceri pe medii adecvate dacă au
fost înregistrate creşteri de germeni. Dacă după şapte zile de incubare nu
se înregistrează nicio creştere se dă rezultatul de hemocultură negativă.
Coprocultura
Materiile fecale sunt însămânţate, fără îmbogăţire, prin dispersie pe
medii solide selecive slabe sau medii care să conţină lactoză şi un
indicator de pH (AABTL, Mc Conkey, Levine). Apoi se va trece la
identificarea biochimică şi serologică a tulpinei.
183
Urocultura
După ce se recoltează urina în condiţii aseptice, se însămânţează pe
mediile solide amintite, dacă pe placă se dezvoltă un număr de cel puţin
1O5 UFC/ml de colonii cu aceeaşi morfologie se va repica o singură
colonie, pentru obţinerea unei culturi pure, apoi se va trece pe mediile
politrope, pentru identificare biochimică şi serologică.
După fiecare identificare se va face antibiograma.
Genul SHIGELLA
Germenii din acest grup produc dizenteria bacilară. Bacilii

dizenteriei sunt găsiţi în materiile fecale ale bolnavilor de dizenterie şi ale
purtătorilor, de asemenea se pot găsi în unele alimente contaminate, ape
poluate.
Caractere morfo-tinctoriale
Sunt bacili Gram negativi, imobili şi nu sunt capsulaţi.
Caractere de cultură şi metabolism

Bacilii dizenteriei cresc uşor pe mediile de cultură simple, pe medii
slab sau medii selective (ADCL, AABTL, Mc Conkey). Sunt aerobi,
facultativi anaerobi, fermentează glucoza dar nu fermentează
lactoza/zaharoza, nu lichefiază gelatina, nu formează hidrogen sulfurat, nu
produc lizindecarboxilază şi fenilalanindezaminază. Ei sunt mai puţin
rezistenţi la mediul extern. In materiile fecale ei sunt distruşi prin
concurenţă de alţi germeni, de aceea însămânţarea trebuie, făcută imediat
după recoltare. In alimente şi în apă, în. condiţii de temperatură, pH, etc.,
pot supravieţui câteva zile sau săptămâni. . Sunt distruşi imediat de
substanţele antiseptice obişnuite. Sunt sensibili la acţiunea unor
sulfamide, cloramfenicol, dar rezistente la penicilină. . t.
Antigene
Diferenţierea serologică se face numai după antigenul somatic „O”
şi antigene solubile, endotoxina. Sunt mai multe fracţiuni comune de
184
antigen „O”, pe baza cărora genul este împărţit în grupuri mari, apoi
sunt împărţite în tipuri şi subtipuri.
Genul Shigella are 4 grupuri serologice: A, B, C, D.
Grupul A (Shigella dyzenteriae) cuprinde 13 serotipuri. Acest
grup este cel mai patogen. Shigella Shiga este cea mai patogenă specie,
elaborează exotoxina neurotropă.
Grupul B {Shigella flexneri) cuprinde 6 tipuri, din care primele 4
au şi subtipuri.
Grupul C {Shigella boydii) cuprinde 18 tipuri serologice.
Grupul D {Shigella sonnei) cuprinde două faze:
- faza I (sau S)
- faza II (sau R)
Au caracter de multiplicare şi toxigeneză, acţionează la nivelul
sigmoidului cu ulceraţii superficiale. In dizenteria dată de Shigella apar
trei simptome ce constituie sindromul dizenteric (scaune sanghinolente
şi mucoase, colici abdominale, tenesme- senzaţie de defecare fără
scaun). In general boala evoluează cronic, uneori pe fondul unei
rezistenţe scăzute dau recidive. La copii este cea mai gravă dizenterie.
Răspunsul imun este foarte slab.
185
Diagnosticul de laborator este diagnostic bacteriologic

Recoltarea materiilor fecale, pentru coprocultură, se face astfel: la
bolnavii cu forme acute se recoltează cât mai la începutul bolii, din scaun
emis spontan. în mucus, striuri sanguinolente, puroi şi fragmente de
mucoasă se găsesc numeroşi bacili dizenterici. Se recomandă ca recoltarea
să se facă înainte de începerea tratamentului cu antibiotice. La bolnavii
cronici sau purtători de bacili dizenterici, se recoltează cu ajutorul unei
sonde Nelaton, care se va introduce până la sediul leziunii (sigmoid),
conţinutul este descărcat în ser fiziologic sau în mediul de transport Cary-
Blair. Cultivarea se face fără îmbogăţire pe mediile descrise la
Escherichia, fiind lactoză negativ, coloniile sunt mici, transparente, fără
să modifice culoarea mediului. Se izolează germenul şi se identifică genul
biochimic, grupul serologic, tipul şi subtipul (după caz).
Tratamentul se face conform antibiogramei.
în ţara noastră se face un tratament specific cu un vaccin viu
nepatogen, Vadizen (vaccin viu antidizenteric) produs de Institutul Ion
Cantacuzino, cu rezultate promiţătoare.
Genul Salmonella
Este un grup al familiei Enterobacteriaceae, format din bacili Gram

negativi, mobili nesporulaţi, ce au o structură antigenică complexă şi
patogenitate certă pentru om.
Clasificare: pe baza structurii antigenice a fost alcătuită o schemă

de diagnostic în care genul Salmonella a fost împărţit în grupuri (cu
antigene somatice comune), fiecare grupă este formată din specii care se
diferenţiază prin antigenele flagelare specifice.
Habitat: germenii din acest gen se întâlnesc la omul bolnav sau

purtătorii de germeni, la mamifere, reptile, în mediul extern: ape, soi,
alimente.
186

Sunt bacili ce au o lungime de 2-3 micrometri şi groşi de 0,6
micrometri. Sunt bacili mobili, cu cili peritrichi bine dezvoltaţi, nu
formează spori, nu au capsule, sunt Gram negativi.
Sunt germeni aerobi, facultativi anaerobi. Cresc pe medii de cultură
simple (bulion, apă peptonată, geloză nutritivă). Cresc sub forme „S”, care
tulbură uniform mediile lichide şi formează colonii netede, rotunde,
lucioase pe medii solide; sau sub formă „R”, care sedimentează în mediile
lichide şi dau naştere la colonii zbârcite, cu margini neregulate, pe medii
solide.
Sunt Enterobacteriaceae mobile cu excepţia serovarului
Gallinarum/Pullorum care este imobil, fermentează glucoza cu producere
de gaz, nu fermentează lactoza, produc acid din manitol şi sorbitol, produc
lizindecarboxilază, arginindehidrolază, oritindecarboxilaza, H2S (cu
unele excepţii), folosesc citratul ca unică sursă de carbon, nu produc
indol, urează, fenilalanindezaminază şi acetilmetilcarbinol (R. Voges-
Proskauer negativă), nu degradează adonitolul şi esculina.
Ele se dezvoltă bine la 37° C, pe medii cu un pH de 7,2-7,4.
Rezistenţă la agenţi fizici, chimici şi biologici

Ele pot trăi câteva luni în mediul extern (pământ, apă, gheaţă,
alimente), ele sunt distruse prin încălzire la 56°-60° C intr- o oră. Sunt
sensibili la acţiunea dezinfectantelor (acid fenic 5%, sublimat 1%) care le
omoară în 30 min.
Salmonelele sunt sensibile la antibiotice (cloramfenicol,
streptomicină, aminoglicozide), la unele sulfamide. Sunt lizate de anumiţi
bacteriofagi în mod selectiv.
187
Prezintă toate tipurile de antigene.
1. Antigene somatice „O” , pe baza acestui antigen genul este
împărţit în 65 de grupuri serologice.
2. Antigene flagelare „H”, pe baza acestui antigen, grupurile
serologice au fost împărţite în tipuri serologice. Acest antigen prezintă
două faze:
- fază specifică ce are 90 de fracţiuni (a, b, c..z, zl, z2, z3..),
- faza nespecifică, ce are doar 7 fracţiuni, dar în acest caz nu
poate fi determinată specia.
Salmonella typhi, cea mai patogenă, îşi sintetizează totdeauna un
flagel din proteine specifice, de aceea poate fi identificată.
Kauffmann şi White au stabilit că Salmonella cu antigen „O” == 9
sau 12, cu antigen ”H” = d şi antigen ”K” Vi, este Salmonella typhi, iar cu
antigen”H”= g sau m este Salmonella enteritidis. Acest fapt are mare
importanţă practică deoarece cu ajutorul serurilor imune specifice se poate
pune diagnosticul.
Antigenul solubil este endotoxina, ea are un rol patogen mult mai
important la salmonelele cu caracter invaziv, deoarece sunt puse în
circulaţie, ducând la generalizare (febra tifoidă).
Toate salmonelele sunt patogene, prin multiplicare şi
endotoxinogeneză, iar cele ce prezintă şi o psudocapsulă (Ag „Vi”) au şi
caracter de invazivitate.
La om salmonelozele sunt sub două forme principale.
1. Boli septicemice, cu evoluţie gravă şi mortalitate ridicată, cum
sunt febra tifoidă (produsă de bacilul tific) şi febrele paratifoide A, B şi C
(produse de bacili paratifici A, B şi C).
2. Boli localizate, mai ales la nivelul tubului digestiv (toxiinfecţiile
alimentare şi enteritele), cu o durată mai scurtă şi de o gravitate mai
redusă.
188
Imunitatea
Foştii bolnavi de febră tifoidă şi paratifoidă dobândesc o imunitate
solidă, care poate dura toată viaţa. Imunitatea în toxiinfecţiile alimentare
şi a enteritelor este slabă. Imunitatea antitifoparatifoidică se poate dobândi
şi în mod artificial, prin vaccinare. .
Diagnosticul de laborator in infecţiile tifoparatifoidice este

bacteriologic şi imunologic.
Produsele patologice care se examinează sunt: sângele, măduva
oaselor, materiile fecale, urina, bila, lichidul din petele lenticulare. In
cazuri letale şi sângele din inimă, fragmente din organe (ficat, splină,
ganglioni mezenterici). Alegerea produselor patologice se face în funcţie
de cazul studiat (bolnav, sau purtător sănătos).
In prima săptămână de boală, germenii pot fi găsiţi in sânge şi în
măduva oaselor (hemoculturile şi culturile din măduvă sunt pozitive peste
90%), iar 60% în materiile fecale.
In săptămâna a doua pot fi depistaţi şi în urină la 30%.
In săptămâna a 3 a şi a 4 a, hemoculturile sunt pozitive doar 40%,
în timp ce coproculturile vor fi pozitive în proporţie de 80%.
La convalescenţi sau la purtători, produsele de cercetat sunt
materiile fecale, bila şi urina.
Coprocultura la bolnavi se recoltează 4-5 g de materii fecale, care

se introduc într-un recoltor steril cu mediul Cary- Blair, dacă este diareic
se recoltează în această stare, dacă este
189
Caliopsia FLOREA Bactertoloie şi virusologie
consistent se omogenizează cu SF steril, dacă bolnavul este constipat, se
recoltează după o clismă cu apa fiartă şi răcită.
Foştilor bolnavi de febră tifoidă şi contacţiior li se administrează o
doză unică de sulfat de sodiu şi sulfat de magneziu (câte 15 g) dizolvate în
200-250 ml apă, apoi se recoltează al 2-lea şi al 3-lea scaun. După
recoltare vasele se dezinfectează cu o soluţie de clorură de var 10%, sau
se sterilizează. Dacă probele trebuie transportate ele se fac în medii de
transport de un personal instruit. Fiecare probă se însămânţează
obligatoriu, pe bulion, mediul lichid de îmbogăţire cu selenit acid de
sodiu, sau bulion cu tetrationat Muller-Kauffmann, se incubează la 37° C
18-24h, dacă se înregistrează creştere, mediul lichid se va tulbura şi poate
vira la cărămiziu pentru mediul cu selenit sau pot decolora mediul Muller-
Kauffrnann. Apoi de pe aceste medii lichide se fac treceri pe medii solide
selective (ADCL, Istrati Meitert, Mc Conkey) sau înalt selective Wilson
Blair (numai de pe bulionul Muller-Kauffrnann).
Pa mediul A.D.C.L coloniile de Salmonella apar transparente, de
culoare roz, ca şi la alte bacterii lactozo negative, dar cu centrul negru. Pe
mediul Mc Conkey coloniile sunt transparente, iar pe mediul Istrati
Meitert (agar cu bilă uscată) coloniile sunt albastre cu centrul negru. Pe
mediul Wilson-Blair, înalt selectiv, care nu are lactoză în sistemul
indicator, dar conţine sulfit de bismut şi verde brillant, coloniile de
Salmonella sunt negre, rugoase, cu margini neregulate, forme ”R” şi halou
metalic.
Apoi se vor însămânţa pe medii multitest, pentru caracterele
biochimice.
Pentru identificarea grupului şi a tipului serologic se fac aglutinări
pe lamă cu seruri polivalent anti „O”, anti ”H”, anti „Vi” şi SF; apoi cu
seruri monovalente corespunzătoare pentru antigenele „O” , ”H”, în
funcţie de aglutinările care apar se poate integra într-un anumit grup,
tulpina izolată.
Urocultura se practică la bolnavii convalescenţi (a 7a, a 12a, şi a

17a zi) şi la putători. Urina se recoltează din 24 h intr-un vas steril. Se
190
însămânţează 2 ml în 8 ml mediu de îmbogăţire, apoi pe mediile solide

amintite, sau direct pe mediile solide. Identificarea speciei se face ca la
coprocultură.
Bilicultura, examenul bacteriologic al bilei, atunci când

coprocultură, urocultura sunt negative în mod repetat, şi atunci când apar
anticorpi anti „Vi” în ser. Recoltarea se face pe nemâncate prin tubaj
duodenal, după centrifugarea bilei, din sediment se fac însămânţări pe
mediul de îmbogăţire, pe medii solide selective, apoi se va face
identificarea ca la coproculturi.
Hemocultura se face prin puncţie venoasă în condiţii sterile, se

însămânţează în bulion simplu sau bulion cu bilă sterilă de bou în părţi
egale, cantitatea de sânge trebuie să fie 1/10 din bulion. Hemocultura se
va pune la termostat la 37° C şi se va urmării zilnic, dacă apare o creştere
se va însămânţa pe medii solide şi se va face identificarea obişnuită, dacă
nu creşte timp de 7 zile se va da hemocultura negativă.
In TIA se mai analizează şi lichidele de vărsături, alimentele
incriminate, etc., etapele sunt aceleaşi ca la coproculturi.
Diagnosticul imunologic
în febrele tifo-paratifoide se recomandă efectuarea Asc (analiza
serică calitativă în această reacţie antigenele ”O” şi ”H” sunt inactivate)
fostă seroreacţia Widal (în care antigenele erau culturi vii atenuate de S.
typhî), care permite decelarea, în mod separat a aglutininelor anti „O” şi
anti „H”. Inactivarea antigenelor ”O” se face 18-20 ore la 52°C şi 10 min
la temperatura camerei, iar pentru antigenele ”H” se face 2 ore la 52°C şi
10 min la temperatura camerei. Titrul aglutininelor creşte uşor ajungând la
maximum între a 16 a şi a 29 a zi de boală, el rămânând crescut
191
Caliopsia FLORBA Bacteriologie şi virusologie
şi în convalescenţă. Reacţia de aglutinare „Vi” pune în evidenţă apariţia

anticorpilor anti ”Vi” în serul bolnavilor şi a purtătorilor. Deoarece aceşti
anticorpi apar tardiv în timpul bolii, ea este utilă mai ales în diagnosticul
purtătorilor de germeni de lungă durată.
După boala sistemică apar anticorpi care protejează cel puţin 5-10
ani.
Genul KLEBSIELLA
Sunt germeni condiţionat patogeni ai tubului digestiv şi ai căilor

respiratorii superioare. In anumite condiţii favorizante, ei pot provoca boli
ai aparatului respirator, infecţii urinare, meningite, otite etc.

Klebsieleie sunt bacili Gram negativi, dispuşi în lanţuri scurte, 2-3
bacili cu capete rotunjite în lanţ, sunt înconjuraţi de o capsulă comună,
mai evidentă în produsele patologice. Sunt imobili şi nesporulaţi.
Cresc abundent la 37° C timp de 18-24 h pe medii obişnuite, în
mediile lichide formează la suprafaţă un inel sau un văl care ulterior cade
la fundul tubului. Formele capsulate dau pe geloză colonii mari (2-4 mm),
vâscoase. Fermentează lactoza, pe AABTL produc colonii cu aspect de
picătură de miere (galbene, lucioase care se scurg uşor).

Sunt germeni aerobi şi facultativi anaerobi, fermentează glucoza,
lactoza şi alte zaharuri cu producere de mari cantităţi de gaz, nu produce
indol şi H2S, nu lichefiază gelatina, reacţia roşu metil şi testul la
fenilalanindezaminază sunt negative, formează acetii-metil-carbinol
(reacţia Voges-Proskauer pozitivă), descompun ureea şi cresc în prezenţa
192
Caliopsia FLORBA Bacteriologie şi virusologie
malonatului de sodiu şi a citratului.
Rezistenţa la agenţi fizici, chimici şi biologici

Klebsielele sunt omorâte prin încălzire la 55-60° C, timp de 30 min,
dar pot rezista mai multe săptămâni în natură dacă au condiţii favorabile.
Sunt sensibile la antibiotice cu spectru larg, rezistente la penicilină.
Se cunosc antigene somatice: „O” şi „K”. Antigenul „O” se
întâlneşte la formele „S”, antigenul „K” la formele capsulate. Pe baza
acestor antigene s-a stabilit o schemă de diagnostic Kauffimann şi Orscov,
pe baza antigenului „K” sunt 77 de serotipuri (servaruri). Antigenul
solubil este endotoxina.
Pe lângă tipurile de Klebsiella condiţonat patogene, se pot întâlni şi
specii patogene pentru om care produc: pneumonii, bronşite, pleurezii,
infecţii urinare, otite, meningite, colecistite. Uneori pot da infecţii
intraspitaliceşti. Speciile cele mai întâlnite sunt: Klebsiella pneumoniae,
Klebsiella oxytoca, sunt speciile cele mai frecvent întâlnite în infecţiile
nosocomiale, pneumonii, infecţii urinare. Klebsiella rhinoscleromatis şi
Klebsiella ozenae pot să dea afecţiuni în sfera ORL.
Genul PROTEUS
Sunt bacterii foarte răspândite în natură şi reprezintă unul din

microorganismele principale ale putrefacţiei datorită bogatului
echipament enzimatic.
Clasificare
Pe baza caracterelor biochimice a fost împărţit în 4 specii, dintre
care 3 specii pot să afecteze omul: Proteus vulgaris, Proteus
mirabilis, Proteus penneri.
193
Habitat
Sunt germeni saprofiţi care se întâlnesc în materiile organice în
descompunere, în alimente alterate, în flora intestinală a oamenilor şi
animalelor.

Sunt bacili Gram negativi de mărimi variabile de la 2 micrometri la forme
filamentoase , au cili peritrichi foarte viguroşi.
Cresc uşor pe medii simple, sunt germeni aerobi, facultativi anaerobi,
cresc optim la 34-37° C, 18-24 h. Tulbură uniform bulionul, formând văl
la suprafaţă şi invadează rapid toate mediile solide simple gelozate 2%,
din locuI inoculării, valuri succesive de cultură migrează concentric până
la marginea mediului sau până la întâlnirea cu valul migrator al altei
tulpini, în acest caz migrările se opresc la 1-2 mm distanţă, între ele
trasându-se o linie de demarcaţie (fenomenul Dienes), este folosit ca
marker epidemiologic. Pe geloza înclinată însămânţarea germenilor în
lichidul de condensare determină un fenomen de "căţărare”.
194
Caliopsia FLORE A Bacteriologic şi virusologie
Pe mediile selective coloniile sunt „S” lactozo negative cu

centrul negru şi nu manifestă fenomenul de migrare.

Germenii posedă un echipament enzimatic bogat, prezenţa unei
ureaze foarte active, prezenţa fenilalnindezaminazei, lichefiază
gelatina, formează H2S, fermentează glucoza cu producere slabă de
gaz, nu fermentează lactoza şi manita, unele tulpini pot produce o
hemoliză slabă.
Rezistenţa la agenţii fizici, chimici şi biologici

In mediul exterior, bacilii pot trăi în condiţii favorabile luni de
zile. Sunt omorâţi la 60°C într-o oră. Fenolul 1% îi distruge într-o
jumătate de oră. Sunt sensibili la antibiotice cu spectru larg:
aminoglicozide, cloramfenicol, chinolone.
Kauffmann şi Perch au propus o schemă antigenică, după
modelul Kauffinann-White, s-au bazat pe antigenele „O” şi „H” cu
ajutorul cărora au clasificat în 55 grupuri antigenice, după antigenul
”O” şi 31 tipuri serologice, după antigenul ”H.Unele specii de
Proteus sunt imobile (OX19, OX2 şi Oxk) au antigene comune cu
rickettsiile, motiv pentru care sunt utilizate pentru diagnosticul
serologic al unor rickettsioze de primoinfecţie, reacţia Weil-Felix.
Ei se întâlnesc la om ca germeni condiţionat patogeni, dar pot să
provoace: toxiinfecţii alimentare, infecţii urinare, otite, meningite,
septicemii cu evoluţie gravă. Inoculaţi la animale de laborator
(iepure, şoarece, cobai) produc în câteva zile o septicemie mortală.
195
Caliopsia FLOREA Bacteriologic şi virusologie
Imunitatea este slabă.

Tratamentul se face după antibiogramă, dar pentru că apar tulpini
rezistente se completează cu autovaccin şi bacteriofagi specifici.
Genul YERSINIA
Sunt enterobacteriacee cu morfologie cocobacilară, imobile Ia 37°

C şi mobile la 22-30°C (numai Y.pestis este imobilă), cresc pe medii
uzuale, fermentează glucoza cu producere de gaz, produc beta-
galactozidaza (ONPG), dar nu acidifică lactoza (cu excepţia Y.pestis), au
o intensă activitate ureazică, nu produc H2S, lizindecarboxilază şi
fenilalanindezaminază, nu cresc pe medii cu citrat (Simmons).
Genul Yersinia cuprinde 3 specii: Yersinia pestis, Yersinia
enterocolitica şi Yersinia pseudotuberculosis. Y.pestis este totdeauna
patogenă pentru om, celelalte sunt condiţionat patogene.
Generalităţi
Sunt gemeni patogeni pentru şobolan, se dezvoltă în focare
naturale, se transmit de la un animal la altul prin purici (vectori), sau prin
muşcătură de şobolan (direct). La om se transmite prin muşcătura
şobolanului sau înţepătura puricelui. Boala pe care o face omul în urma
infectării cu Yersinia pestis este PESTA sau CIUMA, ea face parte din
bolile pestilenţiale cu mortalitate de 95% şi contagiozitate foarte mare.
Diagnosticul este bacteriologic de mare urgenţă.

Sunt cocobacili Gram negativi, cu tendinţă la coloraţie bipolară, cu
lungimea de 1-2 micrometri şi lăţimea de 0,3-0,5 micrometri, sunt
dispuşi în lanţuri scurte, prezintă o capsulă, sunt nesporulaţi, sunt imobili.
Y.pestis creşte uşor pe mediile de cultură simple, slab sau mediu
selective, dar temperatura optimă este 28-33° C, pe geloză simplă timp de
196
Caliopsia FLOREA Bacterioiogie şi virusologie
48 h, colonii de 1-2 mm (la 24h de 0,1-0,2 mm), rotunde, cu margini uşor

franjurate, la început gri cu centrul gălbui şi bombat (pălărie chinezească),
iar pe AABTL sunt lactozo negative, colonii albastru-verzui. Celelalte
specii de Yersinia, dezvoltă la 37° C în 24 h colonii de 1-1,5 mm, la 48h
ating 2-3 mm.
Caractere de rezistenţă
Este puţin rezistentă în mediul exterior, rezistă 2-3 săptămâni în
produsele patologice, dar 1 an pe cadavre. Este distrus de dezinfectante.
Este sensibil la: tetraciclină, cloramfenicol, streptomicină.
Prezintă antigene somatice: de perete „O”, capsular „K” şi antigene
solubile, endotoxina, care se eliberează după moartea bacteriei.
Se manifestă prin multiplicare şi invazivitate date de antigenul
capsular.
Y.pestis dă Pesta sau Ciuma, care se manifestă mai întâi prin apariţia
unei vezicule, la locul înţepăturii, apoi ajunge în ganglionii limfatici, apare
o adenopatie (bubon pestos),dacă apărarea este slabă, germenii se vor
multiplica în sânge, pot da o septicemie (pesta) cu evoluţie foarte rapidă,
mortalitatea în pesta bubonică este de peste 75%. Infecţia poate ajunge în
pulmon,
197
apare pesta pulmonară, în acest caz bolnavul este contagios prin

picăturile Pflugge.
Y.pseudotuberculosis ajunge la om prin alimente şi poate să
producă enterite subacute însoţite de adenopatie mezenterică.
K enterocolitica ajunge la om prin alimente şi poate da la
copii: enterite, sindromul dureros al fosei iliace drepte, iar la adult
artritele reactive şi eritemul nodos.
i

Bacterio Carte Sem 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bacterio Carte Sem 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BACTERIOLOGIE

Bibliografie ................................................................................... 337

Microbiologia medicală se ocupă cu studiul microorganismelor

Formaţiune Celule procariote Celule eucariote

- Nu are nucleu tipic. - Au un nucleu tipic, cu nucleol şi

- Absente - Prezente: mitocondrii, lizozomi, reticul

Ribozomi 70 s (subunităţi 50 s şi 30 s) 80 s (subunităţi 60 s şi 40 s)

- în general este prezent (lipseşte la - Este prezent la levuri şi plante (structură

componenţa căruia intră acidul N-

- Diviziune indirectă (mitoză, cariochineză)

- Nu prezintă fenomenul de endocitoză şi

Obiectivele microbiologici medicale şi conexiuni

Caractere generale ale bacteriilor

- structuri neesenţiale pentru existenţa bacteriei, prezente numai

Într-o reprezentare schematică, pornind de la interior spre exterior,

funcţională a celulei. înmagazinarea informaţiei genetice în

bacteriocinelor, mediere în fertilitate şi pentru sinteza unor factori de

Membrana citoplasmatică este semipermeabilă, cu rol de barieră

sensibilitate la lizozim şi penicilină. Lizozimul hidrolizează specific

Rolurile peretelui bacterian:

- este sediul antigenelor, care pot induce un răspuns specific

Funcţionalitatea peretelui bacterian şi a membranei externe

tetragonale, dispuse sub forma unor reţele regulate pe întreaga suprafaţa a

Cârligul reprezintă o structură scurtă, care este situată în afara

Filamentul flagelar principal reprezintă partea flexibilă, în

cap la cap. Aceste filamente formează un snop cu formă spiralată atunci

observaţi la microscopul fotonic, dar pot fi vizualizaţi la microscopul

nepiliate) dar atunci când sunt prezenţi şi sunt îndepărtaţi mecanic se

Fig. 2 Structura bacteriei

Fig. 3 Structura sporului

Această formă de rezitenţă nu are rol în multiplicare sau

Celula bacteriană, ca şi celulele plantelor şi animalelor conţine: apă,

A. Apa reprezintă peste 75-80% din masa bacteriană şi formează

B. Proteinele reprezintă între 40-80% din greutatea uscată a

C. Enzimele sunt prezente în bacterii, bacteriile sunt dotate

determinată genetic. Din aproximativ 3000 de proteine, din celula

D. Glucidele sunt prezente în microorganisme, ele pot reprezenta

E. Lipidele reprezintă până la 10% din greutatea uscată a bacteriei,

F. Substanțele minerale variază în funcţie de specie, iar în cadrul

G. Vitaminele unele bacterii sunt capabile să sintetizeze vitamine în

Escherichia coli, Pseudomonas aeruginosa, Bacillus anthracis, Serratia

H. Pigmenţii sunt prezenţi în multe bacterii, mai ales bacteriile

Clasificarea bacteriilor care conţin pigmenţi în funcţie de

I. Substanţe care au acţiuni antibacteriană. Multe specii

Cuprinde multitudinea de reacţii biochimice, ce au loc în celulă,

Caracteristicile metabolismului bacterian:

E.coli, molecula cromozomială de ADN, are 2,9x109 daltoni, ea poate

Este suma proceselor metabolice, ce concura la procurarea de

sursă de azot, amoniacul, nitriţii, nitraţii ex. sulfobacteriile, ferobacteriile,

Metabolismul energetic bacterian

apoenzime) FMN (flavin-mononucleotid), sau FAD (flavin-dinucleotid).

Energetica respiraţiei aerobe

moli ATP rezultă 266 kcal/mol glucoză complet degradată.

Energetica respiraţiei anaerobe (fermentative)

Metabolismul glucidelor la bacterii

succesive de decarboxilare, oxido-reducere, hidratare, sub acţiunea unor

Sinteza polizaharidelor bacteriene

Sinteza acidului hialuronic

Metabolismul lipidelor la bacterii

succesiune de patru reacţii parţiale precedate de activarea acidului gras,

Metabolismul proteinelor la bacterii

carbon, glucoza şi amoniac ca sursă de azot.

molecular (autotrofe), NO2, NO3, amoniac, sau de grupare aminică (-