Acest articol se referă la o planetă din sistemul solar. Pentru alte sensuri, vedeți Pământ (dezambiguizare).

Pământ

The Blue Marble - fotografia Pământului făcută de pe Apollo 17 în 1972.

Caracteristicile orbitei

Epocă J2000[1]

Afeliu 152100000 km[2]

(94500000 mi; 1,017 AU)

Periheliu 147095000 km[2]

(91401000 mi; 0,98327 AU)

Axa semi-majoră
149598023 km[3]

(92955902 mi; 1,00000102 AU)

Excentricitate 0.0167086[3]

Perioadă orbitală
365,256363004 d[4]

(1,00001742096 yr)

Viteza medie a mișcării de

29,78 km/s[5]
revoluție
(107200 km/h; 66600 mph)

Anomalia medie
358.617°
 Înclinație  7.155° față de ecuatorul Soarelui;

 1.57869°[6] față de planul invariabil;

 0.00005° față de J2000 ecliptic

Longitudinea nodului
−11.26064°[5] to J2000 ecliptic
ascendent

Argumentul perihelion
114.20783°[5]

Sateliți  1 satelit natural: Luna

 5 cvasisateliți

 >1.700 operaționali saletliți artificiali[7]

 >16.000 gunoi spațial[8]

Caracteristici fizice

Raza medie
6371,0 km (3958,8 mi)[9]

Raza ecuatorială
6378,1 km (3963,2 mi)[10] [11]

Raza polară
6356,8 km (3949,9 mi)[12]

Aplatizare 0.0033528[13]

1/298.257222101 (ETRS89)

Circumferință  40.075,017 km la ecuator[11]

 40.007,86 km la meridiane[14][15]

Suprafață
 510.072.000 km2[16][17][18]

 148.940.000 km2 pământ (29,2%)

 361.132.000 km2 apă (70,8%)

Volum 1.08321×1012 km3(2.59876×1011 cu mi)[5]

Masă 5.97237×1024 kg(1.31668×1025 lb)[19]

(3.0×10−6 M☉)

Densitate medie
5514 g/cm3 (199,2 lb/cu in)[5]

Gravitație
9807 m/s2 (1 g; 32180 ft/s2)[20]

Momentul factorului de
0.3307[21]
inerție
 Viteză cosmică
11186 km/s[5]

(40270000 km/h; 25020000 mph)

Perioadă de rotație siderală 0.99726968 d[22]

(23h 56m 4.100s)

Viteza rotației ecuatoriale

1674,4 km/h[23]

(0,4651 km/s; 1674,4 km/h; 1040,4 mph)

Înclinare axială
23.4392811°[4]

Albedo  0.367 geometric[5]

 0.306 Bond[5]

Temp. la suprafață min medie max

[24] [25]
Kelvin 184 K 288 K 330 K[26]

Celsius −89.2 °C 14.9 °C 56.9 °C

Fahrenheit −128.5 °F 58.7 °F 134.3 °F

Atmosfera

Presiunea la suprafață
101,325 kPa (la niv.mării)

Compoziție atmosferică 78.08% azot (N2; dry air)[5]

 20.95% oxigen (O2)

 0.930% argon

 0.0402% dioxid de carbon[27]

 ~ 1% vapori de apă(Climat-variabil)

Pământ (numită și Terra sau „Planeta albastră”) este a treia planetă de la Soare și cea mai mare dintre planetele
telurice ale Sistemului Solar, atât pentru masă, cât și pentru diametru. Este singurul corp ceresc despre care se știe
că adăpostește viață. Simbolul astronomic al Pământului este ♁ sau ⊕.[28] Conform datărilor radiometrice și a altor
surse de dovezi, Pământul s-a format în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani.[29][30][31] Gravitația Pământului
interacționează cu alte obiecte din spațiu, în special cu Soarele și Luna, singurul satelit natural al Pământului.
Terra se învârte în jurul Soarelui în 365,26 de zile, perioadă cunoscută drept un an. În acest timp, Pământul se
rotește în jurul axei sale de aproximativ 366,26 ori.[32]
Axa de rotație a Pământului este înclinată în raport cu planul orbital, producând anotimpuri pe
Pământ.[33]Interacțiunea gravitațională dintre Pământ și Lună provoacă mareea oceanului, stabilizează orientarea
Pământului pe axa sa și încetinește treptat rotația.[34] Pământul este cea mai densă planetă din sistemul solar și cea
mai mare dintre cele patru planete telurice.
Litosfera Pământului este împărțită în mai multe plăci tectonice rigide care migrează pe suprafață în perioade de
milioane de ani. Aproximativ 71% din suprafața Pământului este acoperită cu apă, în principal de oceane.[35] Restul
de 29% este pământul format din continente și insule care împreună au multe lacuri, râuri și alte surse de apă ce
contribuie la hidrosferă. Majoritatea regiunilor polare sunt acoperite de gheață. Interiorul Pământului rămâne activ, cu
un nucleu intern din fier solid, un miez exterior lichid care generează câmpul magnetic al Pământului și un strat
de manta convectoare care conduce tectonica plăcii.
În primele miliarde de ani ai istoriei Pământului, viața a apărut în oceane și a început să afecteze atmosfera și
suprafața Pământului, ducând la proliferarea organismelor aerobe și anaerobe. Unele dovezi geologice indică faptul
că viața ar fi putut să apară cu 4,1 miliarde de ani în urmă. De atunci, combinația distanței Pământului față de Soare,
proprietățile fizice și istoria geologică au permis vieții să evolueze și să prospere. [36][37] În istoria
Pământului, biodiversitatea a trecut prin perioade lungi de expansiune, punctate ocazional de extincții în masă. Peste
99% din toate speciile[38] care au trăit vreodată pe Pământ sunt dispărute.[39][40] Numărul estimat de specii de pe Terra
de astăzi variază foarte mult.[41][42][43] Peste 7,6 miliarde de oameni trăiesc pe Pământ și depind
de biosfera și resursele naturale ale Terrei pentru supraviețuire. Oamenii au dezvoltat diverse societăți și culturi; din
punct de vedere politic, lumea are aproximativ 200 de state suverane.

Nume și etimologie[modificare | modificare sursă]

Pământ este singura planetă din sistemul solar al cărei nume nu derivă din mitologia greacă sau romană. Toate
celelalte planete au fost denumite după zei și zeițe din mitologia greco-romană. În română, cuvântul „pământ” este
moștenit din latină pavimentum[44], care înseamnă „pământ bătătorit și nivelat”, „pardoseală cu lespezi sau mozaic”,
„pavaj”[45], „podea”, „drum pietruit”, „loc neted”, „bătătură”.[46]
Terra provine din latinescul tĕrra (pământ, sol), care la rândul său derivă din termenul de origine indo-
europeană terse, cu sensul de "parte uscată", opus "părții apoase". Dar Terra a mai fost denumită în trecut și ca orbe
terracqueo. Cuvântul latin orbe a avut mai întâi semnificația "cerc" și apoi de "lume".
Cuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea rădăcinii terra-, ca de exemplu
cuvântul „terestru”. Mai există și rădăcina telur-, cum se poate vedea în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni
provin de la zeița romană Terra Mater, ce se pare că și-a primit numele, la rândul ei, de la vechea denumire de Tellus
Mater. Termenii științifici precum geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din
numele zeițeiGaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.

Cronologie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Pământului.

Formare[modificare | modificare sursă]

Concepție artistică a unui disc protoplanetar

Cel mai vechi material găsit în sistemul solar este datat 4,5672 ± 0,0006 miliarde de ani în urmă.[47] Acum 4,54
± 0.04 miliarde de ani în urmă[48] s-a format Pământul primordial. Corpurile din sistemul solar s-au format și au
evoluat cu Soarele. Teoretic, o nebuloasă solară separă un volum dintr-un nor molecular prin prăbușirea
gravitațională, care începe să se rotească și să se aplatizeze într-un disc circumstelar, iar apoi planetele și
Soarele se formează din acest disc. O nebuloasă conține gaz, bucăți mici de gheață și praf cosmic (inclusiv
nucleide primordiale). Conform ipotezei nebulare, planetezimale s-au format prin acreție, Pământul primordial
căpătând o formă în 10-20 milioane de ani.[49]
Un subiect de cercetare este formarea Lunii, acum aproximativ 4,53 miliarde de ani.[50] O teorie principală
(ipoteza impactului gigantic) este aceea că a fost formată prin acumularea de materiale eliberate de Pământ,
după ce un obiect de dimensiunea planetei Marte, numit Theia, a lovit Terra.[51] În această ipoteză, masa Theiei
era de aproximativ 10% din Pământ,[52] și a lovit o margine a Terrei, o parte din masa sa fuzionând cu
Pământul.[53] Între aproximativ 4,1 și 3,8 miliarde de ani de urmă, numeroasele impacturi ale asteroizilor au
provocat schimbări semnificative în mediul de la suprafața Lunii și, prin inferență, și în cel al Pământului.
Istoria geologică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria geologică a Pământului.

Mișcarea plăcilor tectonice

Atmosfera și oceanele Pământului au fost formate de activitatea vulcanică și de expulzare. Vaporii de apă proveniți
din aceste surse s-au condensat în oceane, amplificate cu apă și gheață de
la asteroizi, protoplante și comete.[54] În acest model, "gazele cu efect de seră" din atmosferă au păstrat oceanul în
timpul înghețării, când nou formatul Soare a avut numai 70% din luminozitatea curentă. [55] Acum 3,5 miliarde de ani
în urmă câmpul magnetic al Pământului s-a stabilizat, împiedicând împrăștierea atmosferei de către vântul solar.[56]
O crustă se formează atunci când stratul exterior topit al Pământului se răcește pentru a forma un solid. Cele două
modele[57] care explică masa pământului propun fie o creștere constantă a forțelor actuale [58] fie, mai probabil, o
creștere rapidă[59] la începutul istoriei Pământului,[60] urmată de o zonă continentală constantă pe termen
lung.[61][62][63] Continentele au fost fomate de tectonica plăcilor, un proces condus în cele din urmă de pierderea
continuă a căldurii din interiorul Pământului. De-a lungul a sute de milioane de ani, supercontinentele s-au asamblat
și s-au rupt. Cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, unul dintre cele mai vechi supercontinente
cunoscute, Rodinia, a început să se destrame. Mai târziu, continentele s-au recombinat pentru a forma Pannotia (cu
600-540 milioane de ani în urmă), apoi Pangaea, care, de asemenea, s-a destrămat acum 180 milioane de ani în
urmă.[64]
Modelul actual al epocilor de gheață a început cu aproximativ 40 milioane de ani în urmă și apoi s-a intensificat în
timpul Pleistocenului cu 3 milioane de ani în urmă. Regiunile cu latitudine înaltă au suferit de atunci cicluri repetate de
glaciațiune și dezgheț, repetându-se la fiecare 40.000-100.000 ani. Ultima glaciație continentală s-a încheiat cu
10.000 de ani în urmă.[65]

Originea vieții și evoluție[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Abiogeneză.

Arbore filogenetic al vieții pe Pământ bazat pe analiza rRNA

Reacțiile chimice au condus la primele molecule cu auto-replicare acum aproximativ patru miliarde de ani în urmă. O
jumătate de miliard de ani mai târziu, a apărut ultimul strămoș comun al vieții curente.[66] Evoluția fotosintezei a
permis ca energia Soarelui să fie recoltată direct de formele de viață. Oxigenul molecular (O 2) rezultat s-a acumulat
în atmosferă și datorită interacțiunii cu radiația solară ultravioletă, a format un strat de ozon (O3) protector în
atmosfera superioară.[67] Încorporarea celulelor mai mici în cele mai mari a dus la dezvoltarea celulelor complexe
numite eucariote.[68] Organisme multicelulare formate ca celule în colonii au devenit din ce în ce mai specializate.
Ajutată de absorbția luminii ultraviolete periculoasă de către stratul de ozon, viața a colonizat suprafața
Pământului.[69]
Printre cele mai vechi dovezi de viață se numără fosilele microbiene găsite în gresia de 3,48 miliarde de ani
din Australia de Vest,[70]grafitul biogenic găsit în rocile metasedimentare vechi de 3,7 miliarde de ani în Groenlanda
de Vest,[71] și rămășițe de material biotic găsit în roci vechi de 4,1 miliarde de ani în Australia de Vest. [36][37] Cea mai
veche dovadă directă a vieții pe Pământ este conținută în roci australiene de 3,45 miliarde de ani care prezintă fosile
ale microorganismelor.[72][73]
În timpul Neoproterozoicului, în urmă cu 750-580 milioane de ani, o mare parte a Pământului ar fi putut fi acoperită cu
gheață. Acestă ipoteză a fost denumită "Pământ de zăpadă" și este de un interes deosebit deoarece a
precedat Explozia Cambriană, când formele de viață multicelulare au crescut semnificativ în complexitate. [74] După
Explozia Cambriană, acum 535 milioane de ani, au existat cinci extincții în masă.[75] Cel mai recent eveniment de
acest fel s-a petrecut cu 66 de milioane de ani în urmă, când un impact cu un asteroid a declanșat
dispariția dinozaurilor non-aviari și a altor reptile mari, dar a cruțat animalele mici, cum ar fi mamiferele, care la
vremea aceea erau asemănătoare cu soricidele.
Viața mamiferelor s-a diversificat în ultimii 66 de milioane de ani, iar în urmă cu câteva milioane de ani, un animal
african, cum ar fi Orrorin tugenensis, a dobândit capacitatea de a sta în picioare.[76] Această abilitate a dus la
stimularea necesară pentru un creier mai mare, care a dus la evoluția oamenilor. Dezvoltarea agriculturii și apoi
a civilizației a permis oamenilor să influențeze mediul.[77]

Viitor[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Viitorul Pământului.

Vezi și: Risc de catastrofă planetară.

Viitorul Pământului pe termen lung este legat de cel al Soarelui. În următorii 1,1 miliarde de ani, luminozitatea solară
va crește cu 10%, iar în următorii 3,5 miliarde cu 40%.[78]Temperatura de suprafață în creștere a Pământului va
accelera ciclul carbon, reducând concentrația de CO2 la niveluri letal de scăzute pentru plante, în aproximativ 500-
900 milioane de ani.[79] Lipsa vegetației va duce la scăderea oxigenului în atmosferă, făcând imposibilă viața
animalelor.[80] După încă un miliard de ani, toată apa de suprafață va dispărea [81] iar temperatura globală medie va
atinge 70 °C (158 °F).[80] Din acel moment, se așteaptă ca Pământul să fie locuibil pentru încă 500 de milioane de
ani,[79] posibil mai mult dacă azotul este îndepărtat din atmosferă.[82] Chiar dacă Soarele ar fi veșnic și stabil, 27% din
apa oceanelor va coborî în manta Pământului într-un miliard de ani.[83]
Soarele va evolua devenind o gigantă roșie în aproximativ 5 miliarde de ani. Modelele preconizează că Soarele se va
extinde la aproximativ 1 UA (150 milioane km), aproximativ de 250 de ori mai mare decât raza actuală. [78][84] Soarta
Pamântului este mai puțin clară. Ca gigantă roșie, Soarele va pierde aproximativ 30% din masa sa, astfel că, fără a
lua în considerare efectele mareei, Pământul se va deplasa pe o orbită de 1,7 UA (250 milioane km) de la Soare,
când steaua va ajunge la raza ei maximă. Viața rămasă va fi distrusă de luminozitatea crescută a Soarelui (care va
atinge o valoare maximă de 5000 de ori mai mare față de nivelul actual). [78] O simulare din 2008 indică faptul că
orbita Pământului se va diminua în cele din urmă din cauza efectelor mareei, determinând Terra să intre în atmosfera
Soarelui și să fie vaporizată.[84]

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Formă[modificare | modificare sursă]

Forma planetei Pământ.

Articol principal: Forma Pământului.

Forma Pământului este aproximativ sferoidal oblică. Datorită rotației, Pământul este aplatizat la poli și bombat în
jurul ecuatorului.[85]Diametrul Pământului la ecuator este cu 43 de kilometri mai mare decât diametrul pol-
pol.[86] Diametrul mediu este de 12.742 kilometri. Principalele deviații de pe suprafața Terrei sunt: Muntele Everest, cu
8.850 m deasupra nivelului mării și Groapa Marianelor, cu 10.924 m sub nivelul mării.

Compoziția chimică[modificare | modificare sursă]

Compoziția chimică a crustei[87]

Compoziție

Compus Formula

Continental Oceanic

dioxid de siliciu SiO2 60.2% 48.6%

oxid de aluminiu Al2O3 15.2% 16.5%

oxid de calciu CaO 5.5% 12.3%

oxid de magneziu MgO 3.1% 6.8%

oxid de fier (II) FeO 3.8% 6.2%

 oxid de sodiu Na2O 3.0% 2.6%

oxid de potasiu K2O 2.8% 0.4%

oxid de fier (III) Fe2O3 2.5% 2.3%

apă H2O 1.4% 1.1%

dioxid de carbon CO2 1.2% 1.4%

dioxid de titan TiO2 0.7% 1.4%

pentoxid de fosfor P2O5 0.2% 0.3%

Total 99.6% 99.9%

Masa Pământului este de aproximativ 5,97 x 1024 kg (5,970 Yg). Se compune în principal
din fier (32,1%), oxigen (30,1%), siliciu (15,1%), magneziu (13,9%), sulf (2,9%), nichel (1,8%), calciu 1,5%), aluminiu
(1,4%), restul de 1,2% constând din cantități mici de alte elemente. Datorită segregării masei se estimează că nucleul
se compune în principal din fier (88,8%), cu cantități mai mici de nichel (5,8%), sulf (4,5%) și mai puțin de 1%
oligoelemente.
Cel mai des întâlnite componente ale crustei sunt aproape toți oxizii: clorul, sulful și fluorul sunt excepțiile importante,
cantitatea lor totală din orice piatră fiind de obicei mult mai mică decât 1%. Peste 99% din crustă este compusă din
11 oxizi, în principal dioxid de siliciu, oxid de aluminiu, oxizi de fier, oxid de calciu, oxid de magneziu și oxid de
potasiu.[87][88][89]

Structura internă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Structura Pământului.

Interiorul Pământului, la fel ca la celelalte planete telurice, este împărțit în straturi. Stratul exterior este o crustă solidă
din punct de vedere chimic, care are o grosime de aproximativ 6 km sub oceane și 30–50 km în domeniul continental.
Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić. Crusta (scoarța terestră) și partea superioară, rigidă,
a mantalei formează litosfera, iar litosfera este compusă din plăci tectonice. Sub litosferă este mezosfera (sau
mantaua inferioară), un strat alcătuit din oxizi și silicați de fier, nichel și crom. Mezosfera este alcătuită din două
subînvelișuri: primul, aflat între 400 km și 1.000 km, are roci parțial cristalizate, materia fiind în stare vâscoasă dar
neomogenă în compoziție, iar cel de-al doilea subînveliș, aflat între 1.000 și 2.900 km, în care materia este omogenă
chimic. Sub mezosferă, se află nucleul, care este împărțit în nucleul intern, unde materia este alcătuită din elemente
grele (fier, nichel, crom) și se află în stare solidă,[90] și nucleul extern, format din materie în stare de topitură, în care
abundă elementele grele. Raza nucleului intern este de aproximativ o cincime din cea a Pământului.

Straturile geologice ale Pământului[91]

 Adâncime[92] Densitate
km Strat component g/cm3

0–60 Litosferă[n 1] —

0–35 Scoarța[n 2] 2.2–2.9

35–60 Mantaua superioară 3.4–4.4

35–2890 Mantaua 3.4–5.6

Earth cutaway from core to exosphere. Not to scale. 100–700 Astenosferă —

2890–5100 Nucleul extern 9.9–12.2

5100–6378 Nucleul intern 12.8–13.1

Căldura terestră[modificare | modificare sursă]

Căldura internă a Pământului provine dintr-o combinație de căldură reziduală acumulată în perioada lui pregeologică
(aproximativ 20%) și căldura produsă prin dezintegrare radioactivă (80%).[93] Principalii izotopi care produc căldură în
interiorul Pământului sunt: potasiu-40, uraniu-238 și thoriu-232.[94] În centru, temperatura poate ajunge până la 6.000
°C (10630 ° F),[95] iar presiunea ar putea ajunge la 360 GPa.[96] Deoarece o mare parte a căldurii este provocată de
dezintegrarea radioactivă, oamenii de știință consideră că la începutul istoriei Pământului, înainte de dezintegrarea
izotopilor de scurtă durată, producția de căldură a Pământului era mult mai mare. Această producție suplimentară, de
două ori mai mare decât este astăzi, cu 3 miliarde de ani în urmă, ar fi majorat gradienții de temperatură și, astfel,
rata de convecție a mantalei și tectonica plăcilor, ar fi permis formarea de rocă ignifugă, cum ar fi comatitele, care
astăzi se formează rar.[93][97]

Principalii izotopi producători de căldură din prezent[98]

Căldura eliberată Timp de înjumătățire Concentrația medie a mantalei Căldura eliberată

Isotop W/kg isotop ani kg isotop/kg manta W/kg manta

238U 94.6×10−6 4.47×109 30.8×10−9 2.91×10−12

235U 569×10−6 0.704×109 0.22×10−9 0.125×10−12

232Th 26.4×10−6 14.0×109 124×10−9 3.27×10−12

 40K 29.2×10−6 1.25×109 36.9×10−9 1.08×10−12

Pierderea medie de căldură de pe Pământ este de 87 mW m −2, pentru o pierdere de căldură globală de 4,42 x
1013 W.[99] O parte din energia termică a nucleului este transportată către scoarța terestră prin "panașe mantelice".
Aceste panașe pot genera la suprafața Terrei puncte fierbinți și capcane geologice.[100] Căldura Pământului se pierde
prin tectonica plăcilor și prin conducerea prin litosferă. [101]

Plăcile tectonice[modificare | modificare sursă]

Plăci principale[102]

Suprafață
Nume placă
106 km2

103,3
Placa Pacificului

78,0
Placa Africană[103]

75,9
Placa Nord-Americană

67,8
Placa Eurasiatică

60,9
Placa Antarctică

47,2
Placa Indiano-Australiană

43,6
Placa Sud-Americană

Articol principal: Tectonica plăcilor.

Învelișul exterior relativ rigid al Pământul, litosfera, este împărțită în plăci tectonice. Aceste plăci sunt segmente rigide
aflate într-o continuă dinamică și sunt delimitate de trei mari limite ale plăcilor tectonice: limite convergente, când
plăcile se îndreaptă una către cealaltă, limite divergente, când plăcile se îndreaptă în direcții opuse, și limite
transformante, când plăcile se deplasează una în lungul celeilalte. Cutremurele, activitățile vulcanice, formarea
munților și formarea fosei oceanice, sunt mai frecvente de-a lungul acestor limite.[104]
Munții se înalță atunci când plăcile tectonice se mișcă una către cealaltă, forțând pătrundera. Cel mai mare munte de pe Pământ

este Muntele Everest.

Pe măsură ce plăcile tectonice migrează, scoarța oceanică este subductată sub marginile plăcilor aflate la limitele
convergente. În același timp, creșterea magmei la limitele divergente creează crestăturile oceanelor medii.
Combinația acestor procese reciclează crusta oceanică în mantaua Pământului. Datorită acestei reciclări, cea mai
mare parte a fundului oceanului are o vechime mai mică de 100 de milioane de ani. Cea mai veche crustă oceanică
este localizată în Pacificul de Vest și este estimată la 200 milioane de ani vechime. [105][106] Prin comparație, cea mai
veche crustă continentală datată are o vechime de 4030 milioane de ani. [107]
Cele șapte plăci majore suntː Placa Pacificului, Placa Nord-Americană, Placa Eurasiatică, Placa Africană, Placa
Antarctică, Placa Indiano-Australiană și Placa Sud-Americană. Printre alte plăci importante se numără
plăcile Arabică, Caribică, Nazaca și Scoțiană. Placa Australiană a fuzionat cu placa Indiană acum 50-55 de milioane
de ani în urmă. Plăcile cu cea mai rapidă mișcare sunt plăcile oceanice, placa Cocos avansând cu o rată de 75 mm
pe an[108], iar placa Pacificului mișcându-se cu 52–69 mm pe an. La cealaltă extremă, placa Eurasiatică se mișcă cu
21 mm pe an.[109]

Suprafață[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Litosferă și Formă de relief.

Studiul altimetric și bimetric al Pământului.

Pământul fără apă (click/enlarge to "spin" 3D-globe).

Suprafața totală a Pământului este de aproximativ 510 milioane km 2.[16] Din aceasta, 70,8%,[16]sau 361,13 milioane
km2 sunt sub nivelul mării și acoperiți cu ocean.[110] Sub suprafața oceanului se află o mare parte a raftului
continental, munților, vulcanilor,[86] a tranșeelor oceanice, a canioanelor submarine, a platourilor oceanice. Restul de
29,2%, sau 148,94 milioane km2neacoperit de apă, constă în munți, deșerturi, câmpii, platouri și alte forme de relief.
Tectonica și eroziunea, erupțiile vulcanice, inundațiile, intemperiile, glaciațiunile, creșterea recifelor de corali și
impactul meteoriților se numără printre procesele care transformă în mod constant suprafața Pământului de-a
lungul timpului geologic.[111][112]
Crusta continentală constă dintr-un material cu o densitate mai mică, cum ar fi granitul și andezitul. Mai puțin obișnuit
este bazaltul, o piatră vulcanică mai densă, care este constituentul principal al fundului oceanic. [113]cRoca
sedimentară este formată prin acumularea și consolidarea sedimentelor. Aproape 75% din suprafața continentală
este acoperită de rocă sedimentară, deși acestea reprezintă doar 5% din crustă.[114] Cel de-al treilea tip de piatră
întâlnit pe Pământ este roca metamorfică, creată prin transformarea altor tipuri de roci în prezența unor presiuni
ridicate, temperaturi ridicate sau ambele. Printre cele mai abundente silicate de pe suprafața Pământului se
numără: cuarț, feldspat, amfiboli, mică, piroxeni și olivină.[115] Printre carbonații obișnuiți se
numără calcitul și dolomitul.[116]
Pedosfera este stratul exterior al suprafeței continentale a Pământului și este compus din sol și supus proceselor de
formare a solului. Terenul arabil total este de 10,9% din suprafata pământului și doar 1,3% susțin culturile
permanente.[117][118] Aproape 40% din suprafața Pământului este folosită în agricultură și creșterea animalelor sau
aproximativ 16,7 milioane km2 de teren agricol și 33,5 milioane km2 de pășuni.[119]
Altitudinea suprafeței terestre variază de la -418 metri în Marea Moartă la 8.848 metri pe Everest. Altitudinea medie
este de 840 de metri deasupra nivelului mării.

Hidrosfera[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Hidrosferă.

Histograma suprafeței Pământului

Abundența apei pe suprafața Pământului este o caracteristică unică care distinge "Planeta Albastră" de alte planete
din sistemul solar. Hidrosfera Pământului constă în principal din oceane, însă include în mod tehnic toate suprafețele
de apă din lume, inclusiv mările interioare, lacurile, râurile și apele subterane până la o adâncime de 2.000 m. Cel
mai adânc loc subacvatic este Challenger Deep din Groapa Marianelor, Oceanul Pacific, cu o adâncime de 10.911,4
m.[120]
Masa oceanelor este de aproximativ 1,35 × 1018 tone sau aproximativ 1/4400 din masa totală a Pământului.
Oceanele acoperă o suprafață de 361,8 milioane km 2 cu o adâncime medie de 3.682 m, rezultând un volum estimat
de 1,332 miliarde km3.[121] Aproximativ 97,5% din apa Pământului este sărată. Restul de 2,5% este compus din apă
dulce, dar aproximativ 68,7% din acesta se găsește sub formă de gheață.[122]
Salinitatea medie a oceanelor Pământului este de aproximativ 35 de grame de sare pe kilogram de apă de mare
(3,5% sare).[123] Cea mai mare parte a acestei sări a fost eliberată de activitatea vulcanică sau de eroziunea rocilor
ignifuge.[124] Oceanele sunt, de asemenea, un rezervor de gaze atmosferice dizolvate, esențiale pentru supraviețuirea
multor forme de viață acvatică.[125] Apa mării are o influență importantă asupra climei mondiale, oceanele acționând
ca un mare rezervor de căldură.[126] Modificările temperaturilor oceanelor pot duce la fenomene meteorologice
extreme, cum ar fi El Niño.[127]
Atmosferă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Atmosfera Pământului.

Straturile atmosferei Pământului

Terra are o atmosferă relativ densă compusă din 78% azot, 21% oxigen, cu urme de vapori de apă, dioxid de carbon
și alte molecule gazoase. Atmosfera separă suprafața Pământului de mediul inospitalier al spațiului, blochează cea
mai mare parte a radiației solare dăunătoare, reduce variațiile extreme de temperatură și are rol în transportul
vaporilor de apă și a altor substanțe gazoase. Variatele sale straturi: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera si
exosfera sunt diferite pe tot globul și variază, de asemenea, cu anotimpurile.
Biosfera Pământului a modificat în mod semnificativ atmosfera. Fotosinteza bazată pe oxigen a apărut acum 2,7
miliarde de ani și a format atmosfera actuală, constând în principal din azot și oxigen. [67] Această schimbare a permis
proliferarea organismelor aerobe și, indirect, formarea stratului de ozon blochează razele ultraviolete emise de
Soare.[128] Alte funcții atmosferice importante pentru viață includ transportul vaporilor de apă, furnizarea gazelor utile,
provocarea arderii a meteoriților mici înainte de a lovi suprafața terestră și moderarea temperaturii.[129] Acest ultim
fenomen este cunoscut sub numele de efect de seră: urme de molecule în atmosferă servesc la captarea energiei
termice emise de la sol, crescând astfel temperatura medie. Vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul, oxidul de
azot și ozonul sunt principalele gaze cu efect de seră din atmosferă. Fără acest efect de reținere a căldurii,
temperatura medie a suprafeței ar fi de -18 °C, spre deosebire de cea actuală de +15 °C,[130] și viața pe Pământ
probabil că nu ar exista în forma sa actuală.[131]

Vreme și climă[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Vreme și Climă.

Taifunul Maysak văzut de pe SSI, 2015

Nor lenticular deasupra Irlandei, 1990

Ploaie deasupra deșertului în California, 2015

Atmosfera Pământului nu are limite precise, dar devine din ce în ce mai rară și se estompează în spațiul cosmic.
Aproximativ 75% din masa atmosferei este cuprinsă în primii 11 km de la suprafața planetei, în stratul numit
troposferă. Energia de la Soare încălzește acest strat și suprafața de dedesubt, determinând expansiunea aerului.
Acest aer cu densitate mai mică crește apoi și este înlocuit cu un aer mai rece, cu densitate mai mare. Rezultatul
este circulația atmosferică care controlează, prin redistribuirea energiei termice, atât clima, cât și vremea. [132]
Principalele zone de circulație atmosferică sunt situate în zona ecuatorială sub 30° latitudine, prin acțiunea curenților
vestici și la latitudini mijlocii, între 30° și 60°, prin vânturile de vest. [133] Curenții oceanici reprezintă, de asemenea, un
factor important care influențează clima, în special circulația termohalină, care redistribuie energia termică capturată
din oceanele din zonele ecuatoriale până la cele din zonele polare. [134]
Vaporii de apă generați prin evaporare sunt transportați prin modele circulare în atmosferă. Când condițiile
atmosferice permit o creștere a aerului cald și umed, vaporii de apă se condensează și cad la suprafață ca
precipitații.[132] Cea mai mare parte a apei este apoi transportată la altitudini mai mici de sistemele fluviale și, de
regulă, se întoarce în oceane sau se depune în lacuri. Acest ciclu al apei este un mecanism vital pentru susținerea
vieții pe uscat și este un factor principal în erodarea, modelarea și transformarea suprafeței Pământului în diferitele
perioade geologice. Cantitatea de precipitații variază considerabil de la o regiune la alta, în funcție de sezonul de
referință, de latitudine și de geografia teritoriului, de la câțiva metri de apă pe an, până la mai puțin de un milimetru în
zonele deșertului sau în zonele polare.[135]
Cantitatea de energie solară care atinge suprafața Pământului scade cu creșterea latitudinii. La latitudini mai mari,
lumina soarelui ajunge la suprafață în unghiuri inferioare și trebuie să treacă prin coloanele mai groase ale
atmosferei. Ca rezultat, temperatura medie anuală a aerului la nivelul mării scade cu aproximativ 0,4 °C pe grad de
latitudine față de ecuator.[136] Suprafața Pământului poate fi subdivizată în benzi specifice latitudinale, cu o climă
aproximativ omogenă. De la ecuator la regiunile polare, acestea sunt: tropice (sau ecuatoriale), subtropice, temperate
și polare.[137]
O altă clasificare climatică, sistemul de clasificare Köppen, împarte lumea în cinci zone vaste: zonă umedă tropicală,
aridă de deșert, zonă umedă la latitudini medii, zonă climatică continentală și zona polară rece, care sunt apoi
subdivizate în mai multe subtipuri mai specifice.[133]Sistemul Köppen evaluează regiunile de pământ în funcție de
temperatura și precipitațiile observate.
Cea mai mare temperatură înregistrată pe Pământ a fost de 54.0 °C (129.2 °F) și a fost înregistrată la data de 20
iunie 2013, atât în Valea Morții din California, cât și la Mitribah, Kuweit, la 21 iulie 2016.[138][139] Cea mai scăzută
temperatură înregistrată pe Pământ a fost de −89,2 °C (−128,6 °F; 184,0 K) și a fost măsurată la stația
sovietică Vostok în Antarctica, la data de 21 iulie 1983,[140] însă sateliții au folosit teledetecția pentru a măsura
temperaturile de -94,7 °C (-138,5 °F) în Antarctica de Est.[141] Aceste înregistrări de temperatură sunt doar măsurători
realizate cu instrumente moderne începând cu secolul XX și probabil nu reflectă întreaga gamă de temperaturi de pe
Pământ.

Câmpul gravitațional[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Gravitația Pământului.
Gravitația Pământului măsurată de misiunea GRACE (Gravity Recovery and Climate Experiment), arătând abateri de la gravitația teoretică.

Afișează roșu unde gravitatea este mai puternică decât valoarea standard și albastrul unde este mai slabă.

Gravitația Pământului se referă la accelerația pe care Pământul o imprimă obiectelor de pe sau lângă suprafața sa,
prin forța gravitațională. La suprafața Pământului, accelerația gravitațională este de aproximativ 9,8 m/s2. Diferențele
locale în topografie, geologie și structura tectonică mai profundă determină diferențe regionale și locale la nivelul
câmpului gravitațional al Pământului, cunoscute sub numele de anomalii gravitationale.[142]

Câmpul magnetic[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Câmpul magnetic al Pământului.

Partea principală a câmpului magnetic al Pământului este generată în nucleu, locul unui proces dinam, care
convertește energia cinetică a convecției condusă termic în energia câmpului electric și magnetic. Originea câmpului
magnetic al Terrei este pusă pe seama curenților de convecție termică dezvoltați în partea externă a nucleului
Pământului, unde materia se prezinta în stare de topitură și frecarea materiei topite din nucleu de partea inferioara a
mantalei care este solidă. Câmpul se extinde spre exterior, de la nucleu, prin mantă, până la suprafața Pământului,
unde este aproximativ un dipol. Stâlpii dipolului sunt situați în prezent în apropierea polilor geografici ai planetei. La
ecuatorul câmpului magnetic, rezistența câmpului magnetic la suprafață este de 3,05 × 10−5 T , cu un moment dipol
magnetic global de 7,91 × 1015 T m3 .[143] Mișcările de convecție din nucleu sunt haotice; polii magnetici deviază și
periodic se modifică alinierea. Acest lucru determină inversarea de câmp la intervale neregulate, cu o medie de
câteva ori la fiecare milion de ani. Cea mai recentă inversare a avut loc acum aproximativ 700.000 de ani. [144][145]

Magnetosferă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Magnetosferă.

Reprezentare artistică a magnetosferei Pământului

Extinderea câmpului magnetic al Pământului în spațiu definește magnetosfera. Ionii și electronii vântului solar sunt
deviați de magnetosferă; presiunea vântului solar comprimă partea din față a magnetosferei, la aproximativ 10 raze
de Pământ și extinde magnetosfera într-un coada lungă.[146] Atunci când aceste particule încărcate electric vin în
contact cu magnetosfera terestră, ele nu dispar, ci sunt deviate în jurul planetei, formând „centurile de radiații Van
Allen”. Existența centurilor a fost confirmată pentru prima dată de către James Van Allen în anul 1958.
Ciocnirea unor particule încărcate electric din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei, aflate la
înălțimi de peste 80 Km, provoacă apariția aurorei.[147] Cum polurile magnetice și geografice nu sunt identice,
regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic.

Orbită și rotație[modificare | modificare sursă]

Rotație[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Rotația Pământului.

Rotația Pământului reflectată de DSCOVR EPIC la 29 mai 2016, cu câteva săptămâni înainte de solstițiu.

Perioada de rotație a Pământului în raport cu Soarele -zi solară medie- este de aproximativ 86400
secunde.[148] Deoarece ziua solară a Pământului este acum puțin mai lungă decât în secolul al XIX-lea din cauza
efectului gravitațional al Lunii asupra Terrei, fiecare zi din timpurile noastre este mai lungă cu aproximativ 1,7
milisecunde decât cea din secolul al XIX-lea.[149]
Perioada de rotație a Pământului în raport cu stelele fix, numită zi stelară de către Serviciul Internațional pentru
Rotația Terestră și Sisteme de Referință (IERS) este de 86164,0989 secunde sau 23 de ore, 56 de minute și 4,0989
secunde.[4][150] Mișcarea pe care o face Pământul în jurul axei polilor, numită zi siderală, este de 86164,0905 secunde
sau de 23 de ore, 56 de minute și 4,09 secunde și corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de
pe bolta cerească la meridianul locului.[4] Ziua siderală este mai scurtă decât ziua stelară cu aproximativ 8,4 ms.[151]
Sensul de deplasare este de la vest spre est, astfel încât mișcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească este de la
est către vest. Viteza de deplasare la ecuator este de aproximativ 1670 km/h, ea scăzând spre poli, așa încât pe
paralela de 60° viteza de rotație ajunge la 850 km/h, iar la poli aceasta este nulă.

Orbită[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Mișcarea de revoluție a Pământului.

Simultan cu mișcarea de rotațe în jurul axei sale, Pământul orbitează în jurul Soarelui la o distanță medie de
aproximativ 150 de milioane de km, la fiecare 365,2564 de zile solare sau un an sideral. Viteza orbitală medie a
Pământului este de aproximativ 29,78 km/s, care este suficient de rapidă pentru a călători pe o distanță egală cu
diametrul Pământului (aprox. 12.742 km) în 7 minute, și pe o distanță până la Lună (aprox. 384.000 km) în cca. 3,5
ore.[5]
Orbita Pământului în jurul Soarelui are formă de elipsă puțin turtită. Axa mare a elipsei se numește linia apsizilor și
are aproximativ 300 milioane km. Poziția cea mai apropiată, numită periheliu, se înregistrează la începutul lunii
ianuarie, Pământul aflându-se la 146.993.000 km față de Soare. Punctul cel mai îndepărtat al eclipticii față de Soare
se numește afeliu și este atins la începutul lunii iulie.
Pământul, împreună cu sistemul solar, este situat în Calea Lactee și se află la aproximativ 28000 de ani-
lumină de centrul galaxiei.[152]

Locuibilitatea[modificare | modificare sursă]

Austria

O planetă care poate susține viața este denumită locuibilă, chiar dacă viața nu este prezentă acolo. Pământul oferă
apă lichidă, un mediu în care moleculele organice complexe pot interacționa și o energie suficientă pentru a
susține metabolismul.[153]Distanța de la Pământ la Soare, precum și excentricitatea orbitală, rata de rotație, înclinarea
axială, istoria geologică, atmosfera de susținere și câmpul magnetic contribuie la condițiile climatice curente la
suprafață.[154]

Biosfera[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Biosferă.

Formele de viață ale planetei formează biosfera. Biosfera Pământului se presupune că a început să evolueze cu
aproximativ 3,5 miliarde de ani în urmă.[67] Biosfera este împărțită în diverse biomuri, locuite de o populație de floră și
faună aproximativ asemănătoare. Pe uscat, biomurile sunt separate în principal în funcție de latitudine, de înălțimea
deasupra nivelului mării și de umiditate. Biomurile situate în cercurile arctic sau antarctic, la altitudini mari sau în
zone extrem de aride sunt relativ goale de viață animală și vegetală, în timp ce varietatea speciilor atinge un vârf în
zonele joase umede la latitudinile ecuatoriale.[155]
În iulie 2016, oamenii de știință au raportat identificarea unui set de 355 de gene de la ultimul strămoș comun
universal al tuturor organismelor care trăiesc pe Pământ.[156]

Resurse naturale[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Resurse naturale.

Utilizare sol[157]

Sol Mha

Terenuri agricole 1.510–1.611

Pășuni 2.500–3.410

Păduri naturale 3.143–3.871

Păduri plantate 126–215

 Zone urbane 66–351

Teren productiv, neutilizat 356–445

Pământul are multe resurse naturale utile pentru omenire. Unele dintre acestea sunt definite ca resurse regenerabile,
adică sunt reînnoite în mod natural sau de către om într-o perioadă scurtă scurtă de timp, sau sunt surse practic
inepuizabile; ele corespund solurilor agricole, pășunilor, pădurilor și a așa-numitelor surse regenerabile
sau energiei provenite de la soare, vânt, curenți de mare și maree. În schimb, alte resurse sunt definite ca fiind
neregenerabile, atât pentru imposibilitatea de a se regenera, cât și pentru perioada îndelungată necesară pentru
aceasta; acestea includ toate mineralele și combustibilii fosili.
Depozite mari de combustibili fosili sunt obținute din crusta Pământului și constau din cărbune, petrol și gaze
naturale. Aceste depozite sunt folosite de oameni atât pentru producerea de energie, cât și ca materie primă pentru
substanțe chimice. În interiorul crustei sunt și resursele minerale care s-au format printr-un proces de generare
a minereului, care rezultă din acțiunile de magmatism, eroziune și tectonica plăcilor.[158] Aceste resurse constituie
surse concentrate pentru multe metale și alte elemente utile.
Biosfera Pământului produce multe produse biologice utile pentru oameni, inclusiv alimente, lemn, produse
farmacologice, oxigen și reciclarea multor deșeuri organice. Ecosistemul terestru depinde de solul vegetal și apa
proaspătă, iar ecosistemul oceanic depinde de nutrienții dizolvați aduși în apă de ploi și spălarea uscatului. [159] În anul
2000, utilizarea solului a fost cea din tabelul alăturat.

Riscuri naturale și de mediu[modificare | modificare sursă]

Pe măsură ce schimbările climatice topesc gheața, studiul geologic al SUA arată că două treimi din urșii polari vor dispărea până în 2050.[160]

Suprafețe mari ale suprafeței Pământului sunt supuse unor condiții meteorologice extreme, cum ar
fi cicloane tropicale, uragane sau taifune care domină viața în aceste zone. Din 1980 până în 2000, aceste
evenimente au provocat o medie de 11.800 de decese umane pe an. [161] Multe locuri sunt afectate de cutremure,
alunecări de teren, tsunami, erupții vulcanice, tornade, viscole, inundații, secetă, incendii și alte calamități și dezastre.
Multe zone locuite sunt supuse poluării umane din aer și apă, ploi acide și substanțe toxice, pierderea vegetației
(supraîncălzirea, despădurirea, deșertificarea), pierderea vieții sălbatice, dispariția speciilor, degradarea solului,
epuizarea solului și eroziunea.
Există un consens științific care leagă activitățile umane de încălzirea globală din cauza emisiilor industriale de dioxid
de carbon. Se preconizează că acest lucru va produce schimbări precum topirea ghețarilor și a straturilor de gheață,
temperaturi extreme, schimbările semnificative ale vremii și creșterea globală a nivelului mării. [162]

Geografie umană[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Geografie umană.

Cartografia - studiul și elaborarea hărților - și geografia - studierea terenurilor, a trăsăturilor, a locuitorilor și a

fenomenelor de pe Pământ - au fost din punct de vedere istoric disciplinele dedicate descrierii Pământului. Au fost
dezvoltate topografia sau determinarea pozițiilor și a distanțelor și, navigația sau determinarea poziției și a direcției,
care împreună cu cartografia și geografia, au furnizat informații necesare omului.
Populația umană a Pământului a ajuns la aproximativ șapte miliarde la 31 octombrie 2011.[163] Prognozele indică
faptul că populația umană a lumii va ajunge la 9,2 miliarde în 2050.[164] Cea mai mare parte a creșterii este de
așteptat să aibă loc în țările în curs de dezvoltare. Densitatea populației umane variază foarte mult în lume, dar cei
mai mulți locuiesc în Asia. Până în 2020, se așteaptă ca 60% din populația lumii să locuiască mai degrabă în zone
urbane decât în zone rurale.[165]

Harta lumii

Se estimează că o optime din suprafața Pământului este potrivită pentru traiul oamenilor - trei sferturi din suprafața
Pământului fiind acoperită de oceane, doar un sfert reprezentând uscatul. Jumătate din această suprafață este deșert
(14%),[166] munți înalți (27%),[167] sau alte terenuri necorespunzătoare. Cea mai nordică așezare permanentă din lume
este Alert, pe insula Ellesmere din Nunavut, Canada.[168] (82°28′N). Cea mai sudică este Stația Amundsen-Scott din
Antarctica, situată aproape exact la Polul Sud. (90°S)
În anul 2015 existau 193 de state suverane care sunt state membre ale Națiunilor Unite, plus două state
observatoare și 72 de teritorii dependente și state cu o recunoaștere limitată.[17] Pământul nu a avut niciodată un
guvern suveran cu autoritate asupra întregului glob, deși unele state-națiune au încercat să domine lumea și au
eșuat.[169]
Organizația Națiunilor Unite este o organizație interguvernamentală mondială care a fost creată cu scopul de a
interveni în litigiile dintre națiuni, evitând astfel conflictele armate.[170] ONU servește în primul rând ca un forum pentru
diplomația internațională și drept internațional. Atunci când consensul membrilor permite acest lucru, mecanismul de
intervenție armată este permis.[171]
Primul om care a ajuns pe orbita Pământului a fost Iuri Gagarin la 12 aprilie 1961.[172] În total, aproximativ 487 de
persoane au vizitat spațiul cosmic și au ajuns pe orbită pînă la 30 iulie 2010, iar dintre acestea, doisprezece au pășit
pe Lună.[173][174][175] În mod normal, singurele persoane din spațiu sunt cele de pe Stația Spațială Internațională.
Echipajul stației, format din șase persoane, este de obicei înlocuit la fiecare șase luni.[176] Cel mai îndepărtat punct de
Terra unde oamenii au călătorit este situat la 400.171 km în timpul misiunii Apollo 13 în 1970.[177]

Luna și influența ei[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Luna.
Luna

Luna este un satelit natural relativ mare, terestru, cu un diametru de aproximativ un sfert din cel al Pământului și
situată la 384.400 de km de Terra. Este cel mai mare satelit din Sistemul Solar relativ la dimensiunea planetei sale,
deși Charon este mai mare relativ la planeta pitică Pluto. Sateliții naturali ai altor planete sunt, de asemenea, numiți
"luni", după cea a Pământului.
Atracția gravitațională dintre Pământ și Lună provoacă maree pe Pământ. Luna este în rotație sincronă cu Pământul,
adică arată întotdeauna aceeași față către el. Pe măsură ce Luna orbitează Pământul, diferite părți ale feței sale sunt
iluminate de Soare, ducând la fazele lunare.

Detalii despre sistemul Pământ-Lună. În plus față de raza fiecărui obiect, distanța dintre acestea și înclinația axei fiecăruia, este prezentată

distanța dintre baricentrul sistemului Pământ-Lună și centrul Pământului (4641 km). Axa Lunii este localizată de cea de-a treia lege a lui

Cassini.

Datorită interacțiunii mareelor, Luna se îndepărtează de Pământ cu o distanță de aproximativ 38 mm/an. De-a lungul
a milioane de ani, aceste mici modificări - și prelungirea zilei pe Pământ cu aproximativ 23 μs/an - se adaugă unor
schimbări semnificative.[178] De exemplu, în perioada Devoniană (acum aprox. 410 milioane de ani în urmă) erau 400
de zile într-un an, fiecare zi având o durată de 21,8 ore.[179]
Luna poate să fi fost fundamentală pentru dezvoltarea vieții pe Pământ prin moderarea climatului planetei.
Dovezile paleontologice și simulările computerizate arată că înclinarea axială a Pământului este stabilizată prin
interacțiunile dintre maree și Lună.[34] Unii teoreticieni cred că, fără această stabilizare, axa de rotație ar putea fi
instabilă în mod haotic, așa cum se întâmplă cu o sferă.[180]
Privită de pe Pământ, Luna este la o distanță care face ca dimensiunea aparentă a discului să fie aproape identică cu
cea a Soarelui. Diametrul unghiular (sau unghiul solid) a acestor două corpuri se potrivește deoarece, deși diametrul
Soarelui este de aproximativ 400 de ori mai mare decât al Lunii, acesta este de, de asemenea, de 400 de ori mai
îndepărtat.[181] Acest lucru permite să vedem de pe Pământ eclipse totale sau inelare de soare.
Cea mai acceptată teorie a originii Lunii, teroria marelui impact, afirmă că ea s-a format din coliziunea unei
protoplanete de mărimea planetei Marte, numită Theia cu Pământul timpuriu. Această ipoteză explică (printre altele)
lipsa relativă a fierului de pe Lună și a elementelor volatile și faptul că compoziția sa este aproape identică cu cea a
crustei Pământului.[182]

Asteroizi și sateliți artificiali[modificare | modificare sursă]

Stația Spațială Internațională, cel mai mare satelit artificial al Pământului, 2011

Pământul are cel puțin cinci asteroizi coorbitali, inclusiv 3753 Cruithne și 2002 AA29.[183][184] În 2010 a fost descoperit
primul asteroid troian al Pământului, 2010 TK7, în preajma punctului Lagrange L4, pe orbita Terrei în jurul
Soarelui.[185][186]
Micul asteroid situat în apropierea Pământului 2006 RH120 face abordări apropiate de sistemul Pământ-Lună
aproximativ o dată la douăzeci de ani. În timpul acestor abordări, poate orbita Pământul pentru perioade scurte de
timp.[187]
În august 2017, erau circa 1738 de sateliți operaționali, realizați de om, care orbitează Pământul.[7] Există și sateliți
nefuncționați, printre care și Vanguard 1, cel mai vechi satelit aflat în prezent pe orbită și peste 16.000 de fragmente
de gunoi spațial.[8] Cel mai mare satelit artificial al Terrei este Stația Spațială Internațională.