Originea vieții și evoluție

Articol principal: Abiogeneză.

Arbore filogenetic al vieții pe Pământ bazat pe analiza rRNA

Reacțiile chimice au condus la primele molecule cu auto-replicare acum aproximativ patru miliarde de
ani în urmă. O jumătate de miliard de ani mai târziu, a apărut ultimul strămoș comun al vieții curente.
[61] Evoluția fotosintezei a permis ca energia Soarelui să fie recoltată direct de formele de viață. Oxigenul
molecular (O2) rezultat s-a acumulat în atmosferă și datorită interacțiunii cu radiația solară ultravioletă, a
format un strat de ozon (O3) protector în atmosfera superioară.[62] Încorporarea celulelor mai mici în
cele mai mari a dus la dezvoltarea celulelor complexe numite eucariote.[63] Organisme multicelulare
formate ca celule în colonii au devenit din ce în ce mai specializate. Ajutată de absorbția luminii
ultraviolete periculoasă de către stratul de ozon, viața a colonizat suprafața Pământului.[64]

Printre cele mai vechi dovezi de viață se numără fosilele microbiene găsite în gresia de 3,48 miliarde de
ani din Australia de Vest,[65] grafitul biogenic găsit în rocile metasedimentare vechi de 3,7 miliarde de
ani în Groenlanda de Vest,[66] și rămășițe de material biotic găsit în roci vechi de 4,1 miliarde de ani în
Australia de Vest.[32][33] Cea mai veche dovadă directă a vieții pe Pământ este conținută în roci
australiene de 3,45 miliarde de ani care prezintă fosile ale microorganismelor.[67][68]

În timpul Neoproterozoicului, în urmă cu 750-580 milioane de ani, o mare parte a Pământului ar fi putut
fi acoperită cu gheață. Această ipoteză a fost denumită „Pământ de zăpadă” și este de un interes
deosebit deoarece a precedat Explozia Cambriană, când formele de viață multicelulare au crescut
semnificativ în complexitate.[69] După Explozia Cambriană, acum 535 milioane de ani, au existat cinci
extincții în masă.[70] Cel mai recent eveniment de acest fel s-a petrecut cu 66 de milioane de ani în
urmă, când un impact cu un asteroid a declanșat dispariția dinozaurilor non-aviari și a altor reptile mari,
dar a cruțat animalele mici, cum ar fi mamiferele, care la vremea aceea erau asemănătoare cu soricidele.

Viața mamiferelor s-a diversificat în ultimii 66 de milioane de ani, iar în urmă cu câteva milioane de ani,
un animal african, cum ar fi Orrorin tugenensis, a dobândit capacitatea de a sta în picioare.[71] Această
abilitate a dus la stimularea necesară pentru un creier mai mare, care a dus la evoluția oamenilor.
Dezvoltarea agriculturii și apoi a civilizației a permis oamenilor să influențeze mediul.[72]

Viitor
Articol principal: Viitorul Pământului.

Articol principal: Cronologia viitorului îndepărtat.

Vezi și: Risc de catastrofă planetară.

Ilustrație presupusă a Pământului ars după ce Soarele va intra în faza de gigantă roșie, peste aproximativ
5-7 miliarde de ani.

Viitorul Pământului pe termen lung este legat de cel al Soarelui. În următorii 1,1 miliarde de ani,
luminozitatea solară va crește cu 10 %, iar în următorii 3,5 miliarde cu 40 %.[73] Temperatura de
suprafață în creștere a Pământului va accelera ciclul carbon, reducând concentrația de CO2 la niveluri
letal de scăzute pentru plante, în aproximativ 500-900 milioane de ani.[74] Lipsa vegetației va duce la
scăderea oxigenului în atmosferă, făcând imposibilă viața animalelor.[75] După încă un miliard de ani,
toată apa de suprafață va dispărea[76] iar temperatura globală medie va atinge 70 °C (158 °F).[75] Din
acel moment, se așteaptă ca Pământul să fie locuibil pentru încă 500 de milioane de ani,[74] posibil mai
mult dacă azotul este îndepărtat din atmosferă.[77] Chiar dacă Soarele ar fi veșnic și stabil, 27 % din apa
oceanelor va coborî în manta Pământului într-un miliard de ani.[78]

Soarele va evolua devenind o gigantă roșie în aproximativ 5 miliarde de ani. Modelele preconizează că
Soarele se va extinde la aproximativ 1 UA (150 milioane km), aproximativ de 250 de ori mai mare decât
raza actuală.[73][79] Soarta Pamântului este mai puțin clară. Ca gigantă roșie, Soarele va pierde
aproximativ 30 % din masa sa, astfel că, fără a lua în considerare efectele mareei, Pământul se va deplasa
pe o orbită de 1,7 UA (250 milioane km) de la Soare, când steaua va ajunge la raza ei maximă. Viața
rămasă va fi distrusă de luminozitatea crescută a Soarelui (care va atinge o valoare maximă de 5000 de
ori mai mare față de nivelul actual).[73] O simulare din 2008 indică faptul că orbita Pământului se va
diminua în cele din urmă din cauza efectelor mareei, determinând Terra să intre în atmosfera Soarelui și
să fie vaporizată.[79]

Caracteristici fizice

Formă

Forma planetei Pământ.

Articol principal: Forma Pământului.

Forma Pământului este aproape sferică, cu un diametru mediu de 12.742 kilometri, ceea ce îl face al
cincilea obiect ca mărime dintre obiectele de dimensiuni planetare ale Sistemului Solar și cel mai mare
dintre obiectele telurice. Datorită rotației, Pământul este bombat în jurul ecuatorului,[80] și ușor
aplatizat la poli, astfel încât forma Pământului este descrisă mai precis ca un sferoid aplatizat, al cărui
diametrul ecuatorial este cu 43 de kilometri mai mare decât diametrul pol-pol.[81]

În plus, forma Pământului are variații topografice locale. Deși cele mai mari variații, cum ar fi Groapa
Marianelor (10.925 metri sub nivelul mării),[82] scurtează raza medie a Pământului cu 0,17%, iar
Muntele Everest (8.848 metri deasupra nivelului mării) o prelungește cu doar 0,14%.[n 1][84]

Pentru a măsura variația locală a topografiei Pământului, geodezia folosește un Pământ idealizat care
produce o formă numită geoid. O astfel de formă de geoid se obține dacă oceanul este idealizat,
acoperind Pământul complet și fără perturbări, cum ar fi mareele și vânturile. Rezultatul este o suprafață
geoidă netedă, dar gravitațională neregulată, oferind un nivel mediu al mării ca nivel de referință pentru
măsurători topografice.[85]

Compoziția chimică

Compoziția chimică a crustei[86]

Compus Formula Compoziție

Continental Oceanic

dioxid de siliciu SiO2 60.2 % 48.6 %

oxid de aluminiu Al2O3 15.2 % 16.5 %

oxid de calciu CaO 5.5 % 12.3 %

oxid de magneziu MgO 3.1 % 6.8 %

oxid de sodiu Na2O 3.0 % 2.6 %

oxid de fier (II) FeO 3.8 % 6.2 %

oxid de potasiu K2O 2.8 % 0.4 %

oxid de fier (III) Fe2O3 2.5 % 2.3 %

apă H2O 1.4 % 1.1 %

dioxid de carbon CO2 1.2 % 1.4 %

dioxid de titan TiO2 0.7 % 1.4 %

pentoxid de fosfor P2O5 0.2 % 0.3 %

Total 99.6 % 99.9 %

Masa Pământului este de aproximativ 5,97 x 1024 kg (5,970 Yg). Se compune în principal din fier (32,1
%), oxigen (30,1 %), siliciu (15,1 %), magneziu (13,9 %), sulf (2,9 %), nichel (1,8 %), calciu (1,5 %),
aluminiu (1,4 %), restul de 1,2 % constând din cantități mici de alte elemente. Datorită segregării masei
se estimează că nucleul se compune în principal din fier (88,8 %), cu cantități mai mici de nichel (5,8 %),
sulf (4,5 %) și mai puțin de 1 % oligoelemente.

Cel mai des întâlnite componente ale crustei sunt aproape toți oxizii: clorul, sulful și fluorul sunt
excepțiile importante, cantitatea lor totală din orice piatră fiind de obicei mult mai mică decât 1 %. Peste
99 % din crustă este compusă din 11 oxizi, în principal dioxid de siliciu, oxid de aluminiu, oxizi de fier, oxid
de calciu, oxid de magneziu și oxid de potasiu.[86][87][88]

Structura internă

Articol principal: Structura Pământului.

Interiorul Pământului, la fel ca la celelalte planete telurice, este împărțit în straturi. Stratul exterior este o
crustă solidă din punct de vedere chimic, care are o grosime de aproximativ 6 km sub oceane și 30–50
km în domeniul continental. Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić. Crusta
(scoarța terestră) și partea superioară, rigidă, a mantalei formează litosfera, iar litosfera este compusă
din plăci tectonice. Sub litosferă este mezosfera (sau mantaua inferioară), un strat alcătuit din oxizi și
silicați de fier, nichel și crom. Mezosfera este alcătuită din două subînvelișuri: primul, aflat între 400 km și
1.000 km, are roci parțial cristalizate, materia fiind în stare vâscoasă dar neomogenă în compoziție, iar
cel de-al doilea subînveliș, aflat între 1.000 și 2.900 km, în care materia este omogenă chimic. Sub
mezosferă, se află nucleul, care este împărțit în nucleul intern, unde materia este alcătuită din elemente
grele (fier, nichel, crom) și se află în stare solidă,[89] și nucleul extern, format din materie în stare de
topitură, în care abundă elementele grele. Raza nucleului intern este de aproximativ o cincime din cea a
Pământului.

Straturile geologice ale Pământului[90]

Earth cutaway from core to exosphere. Not to scale. Adâncime[91]

km Strat component Densitate

g/cm3
0–60 Litosferă[n 2] —

0–35 Scoarța[n 3] 2.2–2.9

35–60 Mantaua superioară 3.4–4.4

35–2890 Mantaua 3.4–5.6

100–700 Astenosferă —

2890–5100 Nucleul extern 9.9–12.2

5100–6378 Nucleul intern 12.8–13.1