Titania (satelit)

Titania

Imaginea realizată de Voyager 2 la 24 ianuarie 1986

Numit după Titania[*]

Date generale

Descoperire William Herschel

11 ianuarie 1787[1]

Caracteristicile orbitei

Semiaxa mare 435 910 km[2]

Excentricitatea 0,0011[2]

Perioada siderală 8,706 234 d[2]

Date fizice

Raza medie = 788,4 ± 0,6 km (0,1235 față de

Pământ)[3]
 Aria suprafeței 7.820.000 km²[note 1]

Volum 2.065.000.000 km³[note 2]

Masa 3,527 ± 0,09 × 1021 kg (5,908 × 10−4

față de Pământ)[4]

Densitatea medie 1,711 ± 0,005 g/cm³[3]

Accelerația greacă 3.527, transliterat: 788.4

gravitațională la m/s²[note 3]
suprafață

Viteza de eliberare 0,773 km/s[note 4]

Albedo 0,35 (geometric),

0,17 (legătură)[5]

Temperatura la solstițiu[3]
suprafață mean_temp_1 = 70 ± 7 K (max. 89 K,
min. 60 K)

Presiunea <10–20 nbar

atmosferei

Modifică text

Titania este cel mai mare satelit al lui Uranus și al optulea satelit ca dimensiune din
Sistemul Solar. Descoperit de William Herschel în 1787, Titania a primit numele după regina
zânelor din Visul unei nopți de vară de Shakespeare. Orbita sa se află în interiorul
magnetosferei lui Uranus.

Titania constă din cantități aproximativ egale de gheață și rocă, fiind separată într-un miez
de rocă și un înveliș de gheață, cu un strat de apă lichidă prezent, probabil, la limita dintre
cele două. Suprafața Titaniei, care este relativ închisă la culoare și ușor roșiatică pare a fi
modelată atât de impacturi, cât și de procese endogene. Ea este acoperită cu numeroase
cratere de impact cu diametrul de până la 326 km, dar mai puține decât în cazul celui mai
îndepărtat satelit al lui Uranus, Oberon. Titania a suferit, probabil, fenomene endogene care
au distrus vechea suprafață cu mai multe cratere. Suprafața Titaniei este brăzdată de un
sistem de canioane și falii uriașe, rezultatul expansiunii interiorului său în decursul evoluției.
Ca și ceilalți mari sateliți ai lui Uranus, Titania s-a format probabil dintr-un disc de acreție
care a înconjurat planeta după formarea ei.

Analizele spectroscopice în infraroșu efectuate între 2001 și 2005 au relevat prezența gheții
și dioxidului de carbon la suprafața Titaniei, ceea ce a sugerat că satelitul deține o atmosferă
bogată în dioxid de carbon cu o presiune la suprafață de aproximativ 10 miimi de miliardimi
de bar. Măsurătorile efectuate în timpul ocultației unei stele de către Titania au dat o limită
superioară a presiunii posibilei atmosfere la 10–20 nbar.

Sistemul uranian a fost studiat îndeaproape o singură dată, de nava Voyager 2 în ianuarie
1986. Ea a realizat câteva imagini ale Titaniei, imagini ce au permis cartografierea a
aproximativ 40 % din suprafața sa.

Descoperirea și denumirea[modificare | modificare sursă]

Titania a fost descoperită de William Herschel la 11 ianuarie 1787, în aceeași zi în care el a
descoperit și al doilea satelit ca dimensiune al lui Uranus, Oberon.[1][6] Ulterior, el a anunțat
descoperirea a încă patru sateliți,[7] dar acestea s-au dovedit a fi niște greșeli.[8] Timp de aproape
cincizeci de ani de la descoperire, Titania și Oberon nu au putut fi observați cu niciun alt
instrument în afara celui al lui William Herschel,[9] deși satelitul poate fi văzut astăzi de pe
Pământ chiar și cu telescoapele disponibile pentru amatori.[10]

Toți sateliții lui Uranus au fost botezați după personajele lui William Shakespeare sau Alexander
Pope. Numele Titania provine de la regina zânelor din Visul unei nopți de vară.[11] Numele tuturor
celor patru sateliți ai lui Uranus cunoscuți la acea vreme au fost alese la sugestia fiului lui
Herschel John în 1852, la cererea lui William Lassell,[12] care i-a descoperit pe ceilalți doi, Ariel și
Umbriel, cu un an în urmă.[13]

Titania a fost la început denumită „primul satelit al lui Uranus”, iar în 1848 a primit denumirea
Uranus I de la William Lassell,[14] deși el a folosit o vreme numerotarea lui William Herschel (în
care Titania și Oberon sunt II respectiv IV).[15] În 1851 Lassell a numerotat toți cei patru sateliți
cunoscuți de el în ordinea distanței față de planetă, cu cifre romane, și de atunci Titania are
numele de Uranus III.[16]

Orbita[modificare | modificare sursă]

Titania orbitează pe Uranus la o distanță de aproximativ 436.000 km, fiind al doilea ca distanță
față de planetă între cei cinci sateliți majori ai acesteia.[note 5] Orbita Titaniei are o mică
excentricitate și este înclinată foarte puțin în raport cu ecuatorul lui Uranus.[2] Perioada sa orbitală
este de aproximativ 8,7 zile, aceeași cu cea de rotație. Cu alte cuvinte, Titania este pe orbită
sincronă, având permanent aceeași față îndreptată spre Uranus.[17]

Orbita Titaniei se află în întregime în interiorul magnetosferei uraniene.[18] Emisferele posterioare

a sateliților care orbitează în interiorul unei magnetosfere sunt lovite de plasma magnetosferică
aflată în rotație sincronă cu planeta.[19] Acest bombardament poate duce la întunecarea emisferei
posterioare, observată la toți sateliții uranieni cu excepția lui Oberon.[18]

Întrucât Uranus orbitează Soarele aproape culcat, iar sateliții săi îl orbitează în planul ecuatorial,
aceștia (inclusiv Titania) sunt supuși unui ciclu sezonier extrem. Atât emisfera sudică, cât și cea
nordică, petrec 42 de ani în întuneric total, și încă 42 de ani în lumină permanentă.[18] O dată la
42 de ani, când Uranus are un echinocțiu și planul său ecuatorial intersectează Pământul, sunt
posibile ocultații reciproce ale sateliților lui Uranus. În 2007–2008 s-au observat mai multe astfel
de evenimente, inclusiv două ocultații a lui Umbriel și a Titaniei la 15 august, respectiv la 8
decembrie 2007.[20]

Compoziția și structura internă[modificare | modificare sursă]

Această imagine a Titaniei realizată de Voyager 2 prezintă rifturi uriașe.

Titania este cel mai voluminos și mai masiv satelit uranian și al optulea ca masă dintre toți
sateliții Sistemului Solar.[note 6] Densitatea sa de 1,71 g/cm³,[4] care este mult mai mare decât cea
tipică pentru sateliții lui Saturn, arată că ea constă din proporții aproximativ egale de gheață și de
alte componente dense;[22] cele din urmă ar putea fi rocă sau materiale ce conțin carbon, inclusiv
compuși organici grei.[17] Prezența apei înghețate este susținută de observațiile spectroscopice în
infraroșu efectuate în anii 2001–2005, care au relevat gheață cristalină la suprafața satelitului.[18]
Liniile de absorbție ale gheții sunt puțin mai pronunțate la atmosfera frontală a Titaniei decât pe
cea posterioară. Este situația opusă celei întâlnite la Oberon, unde emisfera posterioară prezintă
mai multă gheață.[18] Nu se cunoaște cauza acestei asimetrii, dar poate fi legată de bombardarea
cu particule încărcate electric din magnetosfera lui Uranus, mai puternică în emisfera posterioară
(din cauza corotației plasmei).[18] Particulele încărcate cu energie tind să împrăștie gheața, să
descompună metanul din ea și să întunece alți compuși organici, lăsând în urmă un reziduu
negru, bogat în carbon.[18]
Cu excepția apei, singurul alt compus identificat la suprafața Titaniei prin spectroscopie în
infraroșu este dioxidul de carbon, concentrat mai ales în emisfera posterioară.[18] Originea
dioxidului de carbon nu a fost clarificată. El ar putea fi produs local din carbonate sau din
materialele organice sub influența radiațiilor solare ultraviolete sau a particulelor încărcate
electric din magnetosfera lui Uranus. Acest din urmă proces ar explica asimetria distribuției,
deoarece emisfera posterioară este supusă unei influențe magnetosferice mai intense decât cea
frontală. O altă sursă posibilă ar fi emanația de CO2 primordial de sub gheață. Ieșirea de CO2 din
interior ar putea fi legată de activitatea geologică din trecutul acestui satelit.[18]

Titania poate fi împărțită într-un miez stâncos înconjurat de un înveliș de gheață.[22] Dacă este
așa, atunci raza miezului (520 km) este aproximativ 66 % din raza satelitului, iar masa sa este de
58 % din masa satelitului—acești parametri sunt dictați de compoziția sa. Presiunea din centrul
Titaniei este de aproximativ 0,58 GPa (5,8 kbar).[22] Starea actuală a învelișului de gheață nu
este cunoscută. Dacă gheața conține suficient amoniac sau alte substanțe care împiedica
înghețul, Titania ar putea avea un strat de apă lichidă la limita între miez și înveliș. Grosimea
acestui ocean, dacă există, este de până la 50 km iar temperatura sa este în jur de 190 K.[22]
Structura internă actuală a Titaniei depinde mult de istoria sa termică, necunoscută.

Trăsăturile suprafeței[modificare | modificare sursă]

Trăsăturile de pe suprafața Titaniei

Între sateliții lui Uranus, Titania este unul mediu ca strălucire, între Oberon și Umbriel (mai
întunecați) și Ariel și Miranda (mai strălucitori).[5] Suprafața sa prezintă efect de opoziție:
reflectivitatea sa scade de la 35 % la un unghi de fază de 0° (albedo geometric) la 25 % la un
unghi de 1°. Titania are un albedo de legătură de doar 17 %.[5] Suprafața sa este în general
roșiatică dar în mai puțină măsură decât suprafața lui Oberon.[23] Depozitele din impacturile mai
recente sunt mai albastre, în timp ce câmpiile netede de pe emisfera frontală de lângă craterul
Ursula și de-a lungul unor grabene sunt mai roșii.[23]<[24] Ar putea fi o asimetrie între emisferele
frontală și posterioară;[25] cea din urmă pare a fi mai roșie cu 8 % decât prima.[note 7] Această
diferență este, însă, corelată cu câmpiile netede și ar putea fi accidentală.[23] Înroșirea
suprafețelor rezultă probabil din bombardarea cu particule încărcate electric și cu micrometeoriți
de-a lungul existenței Sistemului Solar.[23] Asimetria cromatică a Titaniei este, însă, cel mai
probabil, cauzată de acreția de material roșiatic provenit din alte părți ale sistemului uranian,
posibil din sateliți neregulați, material depus predominant pe emisfera frontală.[25]

Au fost identificate trei mari tipuri de trăsături geologice pe Titania: cratere, chasmata (canioane)
și rupes (prăpastii).[26] Suprafața Titaniei prezintă mai puține cratere decât cele ale lui Oberon sau
Umbriel, ceea ce înseamnă că este mult mai recentă.[24] Diametrele craterelor se înscriu de la
câțiva kilometri până la 326 kilometri pentru cel mai mare crater cunoscut,[24] Gertrude.[27] Unele
cratere (cum ar fi Ursula și Jessica) sunt înconjurate de materiale strălucitoare care radiază din
ele, constând din gheață relativ proaspătă.[17] Toate craterele mari de pe Titania au baza plană și
vârfuri în centru. Singura excepție este Ursula, care are în centru o groapă.[24] La vest de
Gertrude se află o zonă cu un relief neregulat, așa-numitul „bazin fără nume”, care ar putea fi un
bazin de impact profund degradat, cu diametrul de aproximativ 330 km.[24]

Suprafața Titaniei este intersectată de un sistem de falii enorme. În unele locuri, două falii
paralele marchează depresiuni în scoarța satelitului,[17] formând grabene, denumite uneori
„canioane”.[28] Cel mai mare canion al Titaniei este Chasma Messina, care are aproximativ 1500
km de la ecuator până aproape de polul sud.[26] Grabenele de pe Titania au lățimi de 20–50 km și
o lărgime de aproximativ 2–5 km.[17] Faliile care nu sunt legate de canioane se numesc rupes,
cum ar fi Rupes Rousillon lângă craterul Ursula.[26] Regiunile de-a lungul unor falii din apropierea
lui Ursula par netede la rezoluția camerei de pe Voyager. Aceste câmpii netede au ieșit, probabil,
la iveală în perioadele recente ale istoriei geologice ale Titaniei, după formarea majorității
craterelor. Această apariție ar putea să fi fost fie de natură endogenă, implicând erupția de
materiale lichide din interior (criovulcanism), fie cauzată de materialele de impact provenite din
cratere mari apropiate.[24] Grabenele sunt probabil cele mai recente trăsături geologice de pe
Titania—ele intersectează toate craterele și chiar câmpiile netede.[28]

Geologia Titaniei a fost influențată de două forțe concurente: formarea craterelor de impact și
factorii endogeni.[28] Primele au acționat în toată istoria satelitului și au influențat toate
suprafețele. Procesele ulterioare au fost și ele globale, dar au activat mai mult într-o perioadă de
după formarea satelitului.[24] Ele au înlăturat terenul plin de cratere din trecut, ceea ce explică
numărul relativ mic de cratere de impact de pe suprafața actuală.[17] Ulterior au avut loc alte
episoade de ieșire la suprafață care au dus la formarea de câmpii netede.[17] Aceste câmpii ar
putea fi și pături de materiale aruncate din craterele de impact apropiate.[28] Cele mai recente
procese endogene au fost mai ales de natură tectonică și au determinat formarea de canioane,
crăpături uriașe ale scoarței de gheață.[28] Crăpăturile au fost cauzate de o expansiune globală a
Titaniei cu aproximativ 0,7 %.[28]

Atmosfera[modificare | modificare sursă]

Prezența dioxidului de carbon la suprafață sugerează că Titania are o atmosferă rarefiată
formată mai ales din CO2, similară cu cea a satelitului Calisto al lui Jupiter.[note 8][3] Prezența altor
gaze, cum ar fi azotul sau metanul este improbabilă, deoarece gravitația slabă a satelitului nu le
poate împiedica să se disipe în spațiu. La o temperatură maximă, care pe Titania la solstițiul de
vară este de 89 K, presiunea vaporilor de dioxid de carbon este de aproximativ 3 nbar.[3]

La 8 septembrie 2001, Titania a ocultat o stea strălucitoare (HIP106829) cu o magnitudine

aparentă de 7,2; aceasta a fost o ocazie de a preciza diametrul și efemeridele, precum și de a
detecta atmosfera. Datele au arătat că presiunea atmosferică este de maxim 10–20 nanobari;
dacă există, este mult mai rarefiată decât cea a lui Triton sau a lui Pluton.[3] Această limită
superioară este totuși de câteva ori mai mare decât presiunea maximă posibilă a dioxidului de
carbon, ceea ce înseamnă că măsurătorile nu pun constrângeri asupra parametrilor atmosferei.[3]

Geometria neobișnuită a sistemului uranian face ca polii sateliților să primească mai multă
energie solară decât regiunile ecuatoriale.[18] Întrucât presiunea vaporilor de CO2 depinde foarte
mult de temperatură,[3] aceasta poate duce la acumularea de dioxid de carbon în regiunile de
latitudine mică ale Titaniei, unde poate exista stabil pe porțiunile cu albedo ridicat și pe regiunile
umbrite ale suprafeței sub formă de gheață. Pe timp de vară, când temperaturile polare ajung la
valori de 85–90 K,[3][18] dioxidul de carbon sublimează și migrează spre polul opus și spre
regiunile ecuatoriale, dând naștere unui fel de ciclu al carbonului. Dioxidul de carbon acumulat
sub formă de gheață poate fi eliminat din capcanele reci de particulele magnetosferice, care îl
îndepărtează de suprafață. Se presupune că Titania și-a pierdut o cantitate semnificativă de
dioxid de carbon de la formarea sa acum 4,6 miliarde de ani.[18]

Originea și evoluția[modificare | modificare sursă]

Se crede că Titania s-a format dintr-un disc de acreție sau dintr-o subnebuloasă; un disc de praf
și gaze care fie a existat în jurul lui Uranus o vreme după formarea sa fie a fost creat de un
impact violet care i-a dat lui Uranus oblicitatea sa.[30] Compoziția exactă a subnebuloasei nu se
cunoaște, dar densitatea relativ mare a Titaniei și a altor sateliți uranian prin comparație cu
sateliții lui Saturn arată că a fost relativ lipsit de apă.[note 9][17] Cantități semnificative de azot și
carbon ar fi putut fi prezente sub formă de monoxid de carbon și N2 în loc de amoniac și
metan.[30] Sateliții care s-au format într-o astfel de subnebuloasă ar conține mai puțină apă
înghețată (cu CO și N2 sub formă de clatrat) și mai multă rocă, explicând densitatea mai mare.[17]

Acreția Titaniei a durat probabil timp de câteva mii de ani.[30] Impacturile care au însoțit acreția au
determinat încălzirea stratului exterior al satelitului.[31] Temperatura maximă de aproximativ 250 K
a fost atinsă la adâncimi în jur de 60 km.[31] După sfârșitul procesului de formare, stratul
subsuperficial s-a răcit, în timp ce interiorul Titaniei s-a încălzit din cauza dezintegrării
elementelor radioactive prezente în roci.[17] Răcirea stratului apropiat de suprafață s-a contractat,
în timp ce interiorul s-a dilatat. Aceasta a dus la tensiuni în interiorul scoarței satelitului, tensiuni
ce au dus la crăparea ei. Unele dintre canioanele actuale ar putea fi rezultate ale acestui proces,
care a durat timp de aproximativ 200 de milioane de ani,[32] ceea ce ar însemna că orice activitate
endogenă a încetat cu miliarde de ani în urmă.[17]

Încălzirea inițială combinată cu dezintegrarea continuă a elementelor radioactive au fost probabil

suficient de puternice încât să topească gheața în prezența unei substanțe acceleratoare pentru
acest proces, cum ar fi amoniacul (sub formă de hidrat de amoniu) sau sare.[31] Topirea ar fi putut
duce chiar și la separarea gheții de stâncă și formarea miezului stâncos înconjurat de un înveliș
de gheață. La limita miez-înveliș s-ar fi putut forma un strat de apă lichidă bogată în amoniac
dizolvat.[22] Temperatura eutectică a acestui amestec este de 176 K.[22] Dacă temperatura ar fi
sub această valoare, atunci oceanul este înghețat. Înghețarea apei a dus la dilatarea interiorului,
care ar fi putut fi răspunzătoare pentru formarea canioanelor.[24]

Explorarea[modificare | modificare sursă]

Deocamdată, singurele imagini de aproape cu Titania sunt cele provenite de la sonda Voyager 2,
care a fotografiat acest satelit în timp ce trecea pe lângă Uranus în ianuarie 1986. Întrucât cea
mai mică distanță dintre Voyager 2 și Titania a fost de doar 365.200 km,[33] cele mai bune imagini
cu acest satelit au rezoluția spațială de aproximativ 3,4 km.[24] Imaginile acoperă aproximativ 40
% din suprafață, dar doar pentru 24 % din suprafață sunt de calitate suficientă încât să permită
extragerea de informații geologice. La momentul trecerii, emisfera sudică a Titaniei era
îndreptată spre Soare, astfel că emisfera nordică (întunecată) nu a putut fi studiată.[17] Nicio altă
sondă sau navă nu a mai vizitat Uranus (și Titania), și nu este planificată nicio misiune în viitorul
apropiat.