1.

Acţiunea seismică 

Acțiunea seismică, denumită în mod curent cutremur, a constituit și constituie în situații extreme 
cea  mai  severă  dintre  acțiunile  cu  o  rată  redusă  de  apariție  dar  cu  un  un  efect  catastrofal.  În 
prezent, cutremurul reprezintă principala sursă generatoare de victime și de pagube materiale pe 
o mare suprafață a globului pământesc. În figura 1.1 se prezintă harta zonelor active seismic de pe 
glob,  pe  care  sunt  marcate  epicentrele  cutremurelor  crustale  și  subcrustale  din  perioada  1900‐
2013, având magnitudinea moment mai mare de 7.0 [63]. 
Cutremurul  din  18  aprilie  1906  din  zona  faliei  San  Andreas,  California,  SUA,  estimat  la  o 
magnitudine de 7,8 pe scara Richter şi considerat unul dintre cele mai distrugătoare din secolul XX, 
a produs distrugerea a peste 28.000 de clădiri în San Francisco (fig. 1.2) [23]. 

 
Fig. 1.1 Zonele active seismic de pe glob în perioada 1900‐2013 [63] 

 
Fig. 1.2 San Francisco după cutremurul din aprilie 1906 [23] 
 
1 
Cea  mai  timpurie  semnalare  a  unui  cutremur  a  fost  în  anul  1177  înainte  de  Hristos,  în  China. 
Documentele existente până în secolul 17 nu transmit suficiente informații asupra cutremurelor, 
poate  și  din  neînțelegerea  fenomenului.  Ulterior,  semnalările  sunt  mai  bogate,  dar  de  multe  ori 
exagerate.  Se  poate  aprecia  că,  începând  cu  seismul  care  a  distrus  orașul  San  Francisco,  se  pun 
bazele  seismologiei  și  ingineriei  seismice  moderne.  Pe  baza  unor  investigații  după  cutremurele 
severe  care  au  produs  numeroase  victime  și  pagube  materiale  au  început  preocupările  pentru  a 
înțelege cauzele acestora, predicția evenimentelor viitoare, precum și întocmirea unor coduri de 
proiectare  la  seism  pentru  clădiri,  poduri,  baraje,  rezervoare  și  alte  construcții  concepute  de  a 
rezista la cutremur. 
Desigur că o prezentare exhaustivă a principalelor evenimente seismice și a consecințelor acestora 
ar depăşi cu mult scopul și cadrul lucrării. Totuși, se pot aminti câteva dintre cutremurele severe 
care au produs modificări în concepția de alcătuire și calculul construcțiilor. 
Astfel,  cutremurul  din  falia  New  Madrid,  lângă  localitatea  New  Madrid,  SUA,  din  16  decembrie 
1811, a cărui magnitudine a fost estimată la 8 grade pe scara Richter, apoi cel din 23 ianuarie 1812 
și cel din 7 februarie 1812 au afectat localități situate la peste 1000 km depărtare, cum ar fi Denver 
şi Boston. Deoarece regiunea nu era populată, nu s‐au înregistrat mari pierderi de vieți omeneşti și 
distrugeri de clădiri. Prin lărgirea faliei cu cca 5,50 m (18 feet) și lungimea suprafeței de rupere, 
cutremurul  din  zona  faliei  San  Andreas  din  18  aprilie  1906  a  contribuit  la  dezvoltarea  teoriei 
migrării plăcilor tectonice.  
În 27 martie 1964 a avut loc un cutremur în nordul Americii, în Alaska, care a avut o magnitudine 
moment  de  9,6  sau  8,6  magnitudine  Richter.  Cutremurul  a  fost  urmat  de  tsunami,  ceea  ce  a 
accentuat  distrugerile  produse.  Un  alt  cutremur  cu  urmări  devastatoare  pentru  structurile  de 
poduri s‐a produs la 9 februarie 1971 în lungul faliei San Fernando din California, cunoscut și sub 
numele  de  cutremur  Sylmar.  Mișcarea  seismică  a  avut  magnitudinea  de  6,6  pe  scara  Richter. 
Câteva spitale s‐au prăbușit sau au avut avarii severe, iar două baraje au suferit degradări. Un alt 
cutremur care a contribuit la dezvoltarea codurilor de calcul la seism a fost tot de‐a lungul faliei 
San Andreas, la 17 octombrie 1989, cu magnitudinea de 7,1 pe scara Richter, cunoscut sub numele 
de  cutremurul  Loma  Prieta.  A  fost  primul  cutremur  major  din  aceeași  regiune,  San  Francisco,  în 
care s‐a produs cutremurul din anul 1906 şi s‐a soldat cu avarierea a peste 23000 de case, colapsul 
unor viaducte și lichefierea terenului, care a produs avarierea căilor de circulație. Ultimul cutremur 
de referință produs pe teritoriul SUA s‐a produs la 17 ianuarie 1994 în California, la Northridge, cu 
o magnitudine de 6,7 pe scara Richter, într‐o zonă dens populată. S‐au prăbușit clădiri de birouri, 
de parcare și poduri rutiere.  
Aceste evenimente seismice au condus la elaborarea codurilor moderne de calcul la seism, cum ar 
fi codul american ASCE/SEI 7‐05 din anul 2006. 
Desigur  că  la  dezvoltarea  codurilor  moderne  de  calcul  au  contribuit  și  cutremurele  severe  din 
Japonia,  Mexic,  Noua  Zeelandă,  Turcia,  Italia, România,  etc.  În  tabelul  1.1  se  prezintă  câteva din 
cele mai severe cutremure care au avut loc în lume în secolul XX și la începutul secolului XXI. 
Din această categorie se pot menționa amortizorii vâscoși, disipatorii de energie prin deformarea 
oțelului, reazemele de cauciuc sau cu lunecare pentru izolarea construcțiilor de mișcarea terenului 
produsă de seisme. 
 
2 
 Tabelul 1.1 
Data  Țara  Magnitudine  Victime  Adâncime 
(Km) 
22.05.1960  Chile  9.5 (R)  3.000‐6.000   
28.07.1976  China (Tangshan)  7.8 (R)  655.000   
4.03.1977  România (Vrancea)  7.2 (R)  ≈ 2.000  100 
19.09.1985  Mexic  8.3 (Mw)  9.000   
7.12.1988  Armenia  6.9 (R)  55.000   
17.01.1995  Japonia (Kobe)  7.2 (R)  6435   
 
17.08.1999  Turcia (Izmit)  7.4 (R)  30.000‐ 40.000   
26.12.2004  Indonezia (Sumatra)  9.3 (R)  155.279   
12.05.2008  China (Sichuan)  7.9 (R)  240.000   
6.04.2009  Italia (L’Aquila)  6.3 (R)  200   
11.03.2011  Japonia (Fukushima)  9 (Mw)  28.000  24.4 
11.04.2012  Indonezia (Sumatra)  8.6 (R)    33 
02.04.2014  Chile  8.2 (R)    46.4 
18.04.2014  Mexic  7.2 (Mw)    26 

1.1. Mecanismul  producerii  cutremurelor.  Structura  globului  pământesc.  Teoria  plăcilor 

tectonice 

Pământul este de formă aproape sferică și se consideră alcătuit din trei straturi principale: crusta, 
mantaua și nucleul (fig.1.3). 
 

 
Fig. 1.3 Structura pământului [23]  

 
3 
  
Fig. 1.4 Poziția plăcilor tectonice [23] 
Crusta reprezintă stratul de la suprafața globului. Aceasta poate fi continentală, cu o grosime de 
35‐70 km, sau oceanică, compusă din elemente grele și dense, cu o grosime de cca 7 km. Mantaua 
este compusă dintr‐un strat dens, fierbinte, de rocă în stare semi‐rigidă, cu o grosime de cca 2900 
km. Nucleul, cu o grosime de cca 3400 km, are o parte exterioară fluidă, fiind în principal alcătuită 
din fier, și un miez interior solid, alcătuit dintr‐un amestec de fier și nichel. 
Crusta (sau litosfera) este un strat rigid şi, conform teoriei plăcilor tectonice, este formată din plăci 
mari care plutesc și lunecă încet pe astenosferă – stratul superior al mantalei aflat în stare vâscoasă, 
care are o grosime de cca 100 km, aflându‐se între adâncimile de 100 și 210 km (fig. 1.4). 
Deplasarea  plăcilor  tectonice  produce  presiuni  reciproce  cuantificate  printr‐o  acumulare  de 
energie  potențială  de  deformație.  La  anumite  momente  are  loc  o  depășire  a  capacității  de 
rezistență  a  plăcilor  tectonice  în  contact,  producându‐se  ruperi  și  prăbușiri  în  interiorul 
litosferei  în  cazul  cutremurelor  de  suprafață,  crustale,  cu  adâncime  <  60  km,  sau  în  interiorul 
astenosferei în cazul cutremurelor subcrustale de adâncime intermediară, între 60‐300 km, sau 
de adâncime între 300‐700 km. 
Cedarea  locală  se  manifestă  la  suprafață  sub  formă  de  cutremure  și  modificări  ale  scoarței 
terestre.  În  funcție  de  sursa  generatoare  de  mișcări  seismice,  cutremurele  pot  fi  de  natură 
vulcanică sau tectonică. 
Cutremurele  de  natură  vulcanică  au  o  frecvență  de  apariție  mai  redusă,  iar  energia  acumulată 
produce ruperi în scoarța terestră însoțite de erupția vulcanică de rocă topită. 
Cutremurele de natură tectonică se manifestă prin apariția unor rupturi sau falii în crusta terestră, 
sunt frecvente, au o arie de influență importantă și produc daune și pierderi de vieți importante.  
Pe măsură ce adâncimea focarului crește, va spori aria de răspândire și durata oscilațiilor scoarței 
terestre (fig. 1.5 a). 
Se pot introduce următoarele noțiuni privind (fig. 1.5 b): 
 locul  producerii  cutremurului,  marcat  teoretic  printr‐un  punct  denumit  focar  sau 
hipocentru; 
 punctul  situat  la  suprafața  terenului  pe  verticala  dusă  din  focar,  denumit  epicentrul 
cutremurului; 
 distanța  de  la  epicentru  la  amplasamentul  pe  suprafața  liberă  a  pământului,  denumită 
distanță epicentrală. 

 
4 
 Suprafata
Epicentru libera
E E Epicentru

focarului HF
Adancimea
Teren
FN (depozite neomogene)

FI

FA PLACA PLACA
F
FOCAR
Focar (Hipocentru)
 
a.   
b. 
Epicentru
E Suprafata libera
Adancimea
focarului

F
Focar
   
c.  d. 
Fig. 1.5 a. Dependența între adâncimea focarului și suprafața afectată; b. Focar, epicentru, distanță epicentrală; c. 
Planul de rupere; d. Suprafețele de lunecare [65] 

În realitate, cutremurul se manifestă printr‐o suprafață de rupere denumită falie, situată de regulă 
la contactul dintre plăcile tectonice. Faliile se manifestă prin mișcări relative înclinate într‐un plan 
oblic față de normala la suprafață sau oblice într‐un plan normal pe suprafața terestră (fig.1.5 d). 
Cutremurele  din  sursa  seismogenă  Vrancea  sunt  cutremure  de  adâncime  intermediară  cu  focarul 
situat  la  cca  100  km  față  de  suprafața  liberă  a  terenului.  Cutremurele  produse  în  această  zonă  se 
datorează unor fenomene de subducție, care reprezintă lunecarea unei plăci tectonice sub cealaltă. 

1.2. Propagarea cutremurelor. Unde seismice 

Energia acumulată în momentul producerii unei cedări sau striviri în zona de contact dintre plăcile 
tectonice se transformă în energie cinetică de mișcare. Aceasta se manifestă prin unde seismice de 
două tipuri: unde de adâncime și unde superficiale, de suprafață. 
Undele de adâncime sau de volum pot fi de dilatație în direcție longitudinală, denumite unde primare, 
, și unde de forfecare care acționează transversal, denumite unde secundare,   (fig. 1.6.). 
Undele  de  suprafață  sunt  de  tip  Rayleigh  –  ,  Love  –  și  unde  lungi  –  .  Vitezele  undelor  de 
adâncime depind de caracteristicile rocilor străbătute și, ca urmare, vor crește cu adâncimea.  

 
a.  b. 

 
5 
  
c. 
Fig.1.6 Tipuri de unde seismice: a. unde primare; b. unde secundare; c. unde Rayleigh 

Undele  secundare  sunt  cele  care  generează  forțele  de  inerție  laterale  cu  valorile  cele  mai 
semnificative. 
La întâlnirea unor depozite aluvionare, undele seismice amplifică amplitudinea mișcării terenului, 
iar  energia  asociată  perioadelor  lungi  de  oscilație  a  terenului  va  crește.  Prin  urmare,  mediul  de 
propagare funcționează ca un filtru dinamic. 
Durata  semnificativă  a  unui  cutremur  sever  depinde  de  mecanismul  de  focar,  conținutul  în 
frecvențe  al  mișcării  seismice,  distanța  epicentrală,  caracteristicile  geologice  ale  mediului  de 
propagare a undelor seismice, precum și de magnitudinea mișcării seismice. 
S‐a constatat că durata mișcării seismice depinde direct de magnitudinea cutremurului și se măsoară, 
de regulă, prin intervalul de timp corespunzător unui anumit nivel al accelerațiilor terenului. 
Mișcarea seismică se descrie prin accelerograme înregistrate într‐un amplasament dat și este definită 
de valorile în timp ale accelerațiilor în trei direcții ortogonale, două orizontale și una verticală. 

1.3. Intensitatea și magnitudinea cutremurelor 

Intensitatea  cutremurelor  este  o  mărime  subiectivă,  neinstrumentală,  care  se  bazează  pe 
comportamentul  oamenilor,  efectele  distrugătoare  produse  asupra  construcțiilor,  dar  și  pe 
modificarea  scoarței  terestre.  Se  cunosc  mai  multe  scări  de  intensitate  seismică,  cum  ar  fi  scara 
Mercalli modificată MM și scara de intensitate MSK. Scara de intensitate MM a fost elaborată de 
G. Mercalli în anul 1873. Scara are 12 grade, numerotate de la I la XII. Aceasta a fost îmbunătățită 
de Cancani în 1903 și A. Sieberg în anul 1923. În anul 1931, seismologii americani M.O. Wood și F. 
Neuman au adus unele îmbunătățiri și, ca urmare, aceasta scară de intensități poartă numele de 
Scara Mercalli Modificată (MM). 
Între  intensitatea  seismică  și  accelerația  maximă  a  terenului  există  o  serie  de  relații de  corelare, 
cum ar fi: 
    log 0.14 0.30  pentru   
Gutenberg  și  Richter  au  stabilit  o  relație  valabilă  pentru  cutremurele  rapide  de  suprafață,  de tip 
californian: 
    log 0.50 33  
În  anul  1963  s‐a  propus  o  altă  scară  de  intensitate,  aprobată  în  anul  1964.  Scara  de  intensități 
poartă  abrevierea  numelor  celor  care  au  propus‐o  –  S.V.  Medvedev,  W.  Sponheuer  şi  V.  Karnik, 
adică, prescurtat, MSK64. 
Această  scară  se  bazează  pe  efectele  produse  asupra  construcțiilor,  oamenilor  și  configurației 
terenului, dar și pe înregistrări instrumentale ale amplitudinilor deplasărilor relative asociate unui 

 
6 
pendul  sferic  standard  cu  perioada  de  oscilație  0,25 sec  și  decrementul  logaritmic  de 
amortizare ∆ 0,59. 
Desigur  că  mărimea  unui  cutremur  încadrat  pe  o  scară  de  intensități  depinde  nu  numai  de 
perceperea subiectivă de către oameni, dar și de tipul constructiv de asigurare la seism, precum și 
de calitatea materialelor folosite. 
O  mărime  fundamentată  pe  măsurători  instrumentale  în  amplasament  este  magnitudinea 
cutremurului.  Magnitudinea  exprimă  de  fapt  energia  eliberată  în  focar.  Această  mărime  a  fost 
introdusă de B. Gutenberg și Ch.F. Richter. 
Magnitudinea  seismică  este  cuantificată  prin  logaritmul  zecimal  al  deplasării  maxime  în  microni 
care este înregistrată de un seismograf standard poziționat în teren tare, la 100 km distanță față 
de  epicentru.  Seismograful  standard  este  de  tip  Wood‐Andersen,  are  o  perioadă  de  oscilație 
proprie  0,8 sec ,  fracțiunea  de  amortizare  critică  0,8  și  un  factor  de  amplificare  de  2800. 
Pentru condiții de teren diferite de cele ale unui teren tare sau pentru seismografe amplasate la 
distanțe mai mari de 100 km, s‐au întocmit tabele și hărți de corecție. 
Între  energia  radiată  de  focar,  ,  exprimată  în  ergi,  și  magnitudinea  pe  scara  Richter, ,  s‐a 
stabilit, prin prelucrarea unui număr mare de înregistrări seismice, următoarea relație empirică: 
    11,8 1,5  
În anul 1958, Richter a înlocuit coeficientul 11,8 cu 11,4. 
La o creștere cu o unitate a magnitudinii se obține o creștere a energiei seismice degajate de 31,6 
ori, precum și o creștere de 10 ori a amplitudinilor deplasărilor terenului. 
Magnitudinea se exprimă în numere zecimale și este o mărime unică independentă. Intensitatea 
seismică  depinde  însă  de  distanța  față  de  focar,  de  mecanismul  de  focar  –  prin  adâncime  și 
conținut  de  frecvențe,  dar  și  de  condițiile  geologice  de  amplasament.  Prin  urmare,  pentru  un 
cutremur cu o anumită magnitudine, intensitatea seismică este o mărime variabilă. 
Pentru  sudul  Californiei,  Richter  a  definit  pentru  prima  dată  magnitudinea  unui  cutremur  prin 
relația: 
     
în care   este  magnitudinea  locală,    este  amplitudinea  maximă,  în  microni,  înregistrată  pe 
pendulul  standard  Wood  –  Andersen,  amplasat  la  100  km  distanță  față  de  epicentru,  iar    
este  o  valoare  standard  care  depinde  de  distanța  de  amplasare,  diferită  de  100  km,  dar  nu  mai 
mare de 600 km. 

9 MS
MJMA
8
mB
7 ML
Magnitudine

6 mb

5
4

3
2
2 3 4 5 6 7 8 9 10
Moment magnitudine
 
Fig. 1.7 Relația între   și alte scări de magnitudine 
 
7 
S‐au mai definit și alte magnitudini, din care cele mai importante sunt   – magnitudinea undelor 
de suprafață,   – magnitudinea undelor de volum și   – magnitudinea moment. 
Magnitudinea    s‐a  stabilit  folosind  observațiile  teleseismice  ale  undelor  de  suprafață  cu 
perioada de 20 sec. 
Deoarece  în  cazul  cutremurelor  cu  focare  adânci  nu  se  puteau  înregistra  unde  de  suprafață  cu 
perioade de cca 20 sec, s‐a definit o magnitudine a undelor de volum (Gutenberg și Richter, 1954): 
    2.5 0.63  
Această mărime se folosește în estul Americii de Nord, zonă în care cutremurele au focare adânci. 
Aceste  mărimi  ale  magnitudinilor  tind  însă  să  se  satureze,  tinzând  asimptotic  către  o  limită 
superioară. De exemplu, undele de suprafață se saturează pentru  7,5 (fig. 1.7) [64]. 
Ca urmare, în anul 1979, Hanks şi Kanamori au definit magnitudinea moment  , care se poate 
aproxima cu relația: 
    1,5 16,0 
în care   este momentul seismic definit de Lomnitz, în 1974, în (dyne cm): 
     
 este modulul de forfecare al materialului,   este aria suprafeței de rupere,   este media relativă 
a deplasărilor dintre două laturi ale faliei. 
Se poate vedea în figura 1.7 că  ≅  pentru magnitudini  < 7,5. 

1.4 Acțiunea distructivă a cutremurelor severe asupra construcțiilor de clădiri, poduri, căi rutiere 
și de cale ferată 

Cutremurele  severe  produc  avarii  clădirilor,  podurilor  și  căilor  de  comunicații.  Dezvoltarea 
modernă, marcată prin apariția unor localități cu o mare densitate de construcții și de populație, a 
făcut ca bilanțul efectelor marilor cutremure să fie important. 
Cutremurele  severe  au  o  magnitudine  pe  scara  Richter  mai  mare  ca  7  și  sunt  de  regulă 
catastrofale. Cu cât magnitudinea cutremurelor este mai mare, cu atât durata acestora crește. În 
Tabelul 1.2 se prezintă magnitudinea moment și durata celor mai cunoscute cutremure din ultimul 
secol [24]. 

Deși  ultimele  trei  cutremure  din  Tabelul  1.2  nu  au  fost  cele  mai  mari  înregistrate,  dacă  ne 
raportăm  și  la  cutremurul  din  Chile  din  1.04.2014,  cu  8,2  magnitudine  moment,  totuși  pagubele 
produse  de  acestea  au  fost  însemnate.  În  Tabelul  1.3  se  indică  pagubele  totale  exprimate  în 
miliarde de dolari, respectiv în miliarde pe secundă, care au fost estimate în lucrarea [24]. 
În lucrarea [25] se prezintă numărul total de victime, precum şi rata de morți pe an raportată la un 
milion  de  oameni  din  populația  țării,  înregistrate  la  cutremurele  majore  care  au  avut  loc  pe 
teritoriul unor ţări în secolul trecut și la începutul actualului secol – tabelul 1.4. În aceeaşi lucrare 
se remarcă că riscul de decese din cutremur în Italia este de cca 10 ori mai mare în raport cu SUA și 
Japonia.  
În Tabelul 1.5 se prezintă o clasificare a cutremurelor în funcție de magnitudinea acestora pe scara 
Richter [27]. 
 
 
8 
 Tabelul 1. 2 

Cutremur  Țara  Data    Durata(sec) 

San Francisco  SUA  18.04.1906  7.9  60 

Alaska  SUA  27.03.1964  9.5  240 

Loma Prieta  SUA  17.10.1989  6.9  15 

Northridge  SUA  17.01.1994  6.7  12 

Kobe  Japonia  16.01.1995  7.5  15 

Tabelul 1.3 
Cutremur  Pagube totale  Pagube/sec 
(miliarde $)  (mil $/sec) 
Loma Prieta  7.0  ≅ 450.0 
Northridge  30.0  ≅ 2500 
Kobe  150 200  ≅ 10000 13300 

Tabelul 1.4 
Țara  Numărul de  Total morți  Morți/an/1 mil. loc. 
evenimente majore 
Italia  45  128.000  22.2 
Turcia  111  99.0000  15.0 
Grecia  50  6.600  6.2 
Fosta URSS  45  78.000  3.2 
Algeria  22  5.300  1.7 
Cipru  4  94  1.2 
România  4  2.600  1.2 
Fosta Iugoslavie  17  2.000  0.9 

Tabelul 1.5 
Clasa  Magnitudine 
Mare  +8.0 
Major  7‐7.9 
Puternic  6‐6.9 
Moderat  5.0‐5.9 
Ușor  4.0‐4.9 
Minor  3.0‐3.9 
În  general,  cauzele  prăbușirii  sau  avarierii  sunt  aceleași  atât  pentru  clădiri  cât  și  pentru  poduri. 
Materialele din care sunt alcătuite construcțiile constituie surse de avariere. Astfel, o construcție 
din  zidărie de  cărămidă  nu  se  comportă  ductil  și  are  o  capacitate  de rezistență  limitată.  În  cazul 
 
9 
structurilor din beton armat, cauzele care au condus la colapsul structural provin din subevaluarea 
acțiunii  seismice, insuficiența  unor prevederi  necesare  proiectării  construcțiilor  în  zone  seismice, 
calitatea  slabă  a  materialelor,  defecte  de  execuție,  concepția  necorespunzătoare  de  alcătuire  și 
conformare,  natura  terenului  în  amplasament,  compoziția  în  frecvențe  a  cutremurelor,  etc.  S‐au 
înregistrat ruperi casante prin strivirea capetelor de stâlpi sau prin forfecare. În cazul structurilor 
din oțel, cauzele sunt similare cu cele pentru structurile din beton armat, însoțite și de alte aspecte 
specifice, cum ar fi cedarea casantă a îmbinărilor sudate sau cu șuruburi, voalarea locală a inimilor 
sau tălpilor comprimate ale grinzilor și stâlpilor sau flambajul general al barelor comprimate. 
În cazul structurilor din zidărie, de cărămidă sau piatră, insuficiența rezistenței lianților folosiți sau 
a elementelor de asamblare a condus la prăbușirea construcțiilor realizate cu astfel de materiale. 
În  continuare  se  prezintă  câteva  din  cele  mai  semnificative  avarii  produse  de  seisme  severe  la 
unele tipuri de construcții. 
Un  exemplu  tipic  privind  efectul  naturii  terenului  este  cel  al  unei  clădiri  de  locuințe  din  Japonia 
care,  prin  lichefierea  terenului  ca  efect  al  cutremurului  de  la  Niigata,  din  16  iunie  1964,  s‐a 
răsturnat ca un corp rigid (fig. 1.8). 
În anul 1929, R.R. Martel a propus „conceptul de parter flexibil”. Acesta constă în introducerea de 
stâlpi  flexibili  la  primul  nivel,  a  căror  deplasare  laterală  ar  duce  la  creşterea  perioadei  de  de 
oscilație  a  clădirii  și,  datorită  reducerii  accelerației  absolute  de  răspuns  spectrale,  la  micșorarea 
forței tăietoare de bază (fig. 1.9). 

 
Fig 1.8 Clădiri de locuințe răsturnate ca un corp rigid prin lichefierea terenului la cutremurul 
Niigata, Japonia, din 16 iunie 1964 

 
Fig. 1.9 Conceptul parterului flexibil [66] 

 
10 
 Mai  târziu,  studiile  lui  Green,  din  1935,  și 
Jacobsen,  din  1938,  au  extins  conceptul 
parterului flexibil, ceea ce a permis elaborarea 
“metodei  primului  etaj  flexibil”,  care  a  stat  la 
baza  conceptului  de  absorbție  a  energiei  prin 
deformații plastice [66]. 
 
O serie întreagă de construcții s‐au prăbușit ca 
efect  al  deformațiilor  laterale  exagerate.  Un 
astfel  de  exemplu  este  cel  al  spitalului  Olive 
din Los Angeles, care a colapsat la cutremurul 
din  San  Fernando  din  9.02.1971  (fig.  1.10  a  și 
b) [66]. 
 
a. 

 
b. 
Fig. 1.10 Colapsul spitalului Olive din Los Angeles după cutremurul din anul 1971 la San Fernando 
a. Depășirea capacității de rezistență a unui stâlp din beton armat prin  
rupere casantă datorită lipsei de etrieri; b.Vedere generală a parterului strivit 

Procedeul  parterului  flexibil  a  fost  aplicat  în  multe  zone  geografice,  producându‐se  același 
fenomen de cedare. Un exemplu relativ recent este al unei clădiri din orașul Kobe, Japonia, la care 
s‐a  produs  colapsul  primului  nivel  după  cutremurul  din  17  ianuarie  1995  (fig.  1.11).  O  situație 
similară  s‐a  înregistrat  la  o  clădire  avariată  de  cutremurul  Loma  Prieta,  SUA,  din  17.10.1989 
(fig.1.12). 

 
11 
  
Fig. 1.11 Clădire cu primul nivel strivit după cutremurul de la Kobe, Japonia, din 17 ianuarie 1995 

 
Fig. 1.12 Clădire cu degradare severă a parterului, după cutremurul Loma Prieta din 1989 

Un exemplu de colaps, fără ruperea elementelor de rezistență care s‐au deformat ductil, este al 
unei clădiri după cutremurul Northridge din 17 ianuarie 1994. 

 
12 
  
Fig. 1.13 Colaps cu comportare ductilă a stâlpilor de la parterul unei clădiri după cutremurul  
Northridge din 17.01.1994  
 

 
Fig. 1.14 Colaps prin strivirea capătului inferior al unui stâlp din beton armat după cutremurul  
din Chile, din 27.02.2010 
Strivirea capetelor stâlpilor din beton armat reprezintă o altă situație frecvent întâlnită la clădiri, dar și 
la poduri. În figura 1.14 se arată colapsul unei clădiri prin strivirea stâlpilor din beton armat la nivelul 
fundației după cutremurul din Chile, din 27.02.2010, cu o magnitudine de 8,8 pe scara Richter. 
În figura 1.15 se prezintă colapsul prin răsturnarea unei clădiri după cutremurul din Chile. 
 
13 
Alte exemple de clădiri avariate grav sau prăbușite după cutremurul din 12.01.2010 care a avut loc 
în Haiti și care a produs 230.000 de victime sunt prezentate în figurile 1.16, 1.17 și 1.18. 

 
Fig. 1.15 Colaps prin răsturnare al unei clădiri de beton armat după cutremurul  
din Chile, din 27.02.2010 
 

 
Fig. 1.16 Colapsul unei clădiri de beton armat după cutremurul din Haiti 
din 12.01.2010 

 
14 
  
Fig. 1.17 Colapsul unei clădiri cu structura de beton armat după cutremurul din Haiti 
din 12.01.2010 
 

 
Fig. 1.18 Colapsul unei clădiri cu structura de beton armat după cutremurul din Haiti 
din 12.01.2010 
 

   
Fig. 1.19 Clădire cu pereți din zidărie de cărămidă  Fig. 1.20 Fronton prăbușit la o clădire după cutremurul 
prăbușită la cutremurul Loma Prieta, 1989  Northridge, 1994 

 
15 
  
a.  b. 

 
c.  d. 
Fig. 1.21 a.‐d. Clădiri din zidărie de cărămidă prăbușite la cutremurul L’Aquila din anul 2009 

În figurile 1.19 și 1.20 se prezintă prăbușiri la clădiri din zidărie de cărămidă în urma cutremurelor 
Loma  Prieta  din  1989  și  Northridge  din  1994,  iar  în  figura  1.21  se  prezintă  clădiri  din  zidărie  de 
cărămidă distruse total sau parţial de cutremurul de la L’Aquila din anul 2009. 
Mișcările tectonice severe au produs avarii și la alte tipuri de construcții, cum ar fi antene metalice 
(fig. 1.22), rezervoare metalice, castele de apă și altele. 
Un  efect  distrugător  l‐au  avut  tsunami  declanșate  după  cutremur,  cum  ar  fi  distrugerile  severe 
produse de tsunami după cutremurul din Tōhoku din 11 martie 2011 (de la Fukushima, Japonia) cu 
magnitudine 9,0 MW (fig. 1.23).  

   
Fig. 1.22 Prăbușirea unei antene cu structura metalică  Fig. 1.23 Efectul tsunami produs în urma cutremurului din 
Tōhoku din 11 martie 2011  

Și structurile de poduri au suferit o serie întreagă de avarii, până la prăbușirea parțială sau totală. 
Unele  poduri  cu  tabliere  de  beton  armat  și  deschideri  simplu  rezemate  s‐au  prăbușit  de  pe 
reazeme, ca efect al unei soluții greșite de alcătuire. 
 
16 
O serie de structuri de poduri s‐a prăbuşit ca urmare a acţiunii seismice din Chile care a avut loc la 
27 februarie 2010. Cutremurul, cu focarul la o adâncime de cca. 35 km și epicentrul la cca. 8 km de 
regiunea centrală a coastei chiliene, a avut o cu magnitudine moment de 8,8  , cu o acceleraţie 
maximă a terenului pe orizontală şi verticală de peste 0,60g. S‐au înregistrat peste 830 de avarii pe 
drumurile din reţelele de transport, atât public cât şi privat. 
În  general  podurile  de  beton  armat  s‐au  comportat  bine,  dar  s‐au  înregistrat  deplasări  mai  mari 
decât cele proiectate. Un exemplu este pasajul superior Las Mercedes din figura 1.24. O serie  de 
opritori  seismici  plasați  pe  pile  şi  pe  culei  au  avut  o  cedare  severă,  favorizând  prăbușirea 
tablierelor (fig. 1.25.  
Doar  1%  din  poduri,  reprezentând  8  poduri  rutiere  de  autostradă  și  12  poduri  pietonale,  s‐au 
prăbuşit  din  cauza  cutremurului,  iar  aproximativ  100  de  poduri  din  care  50  poduri  rutiere  de 
autostradă și 50 poduri pietonale au fost afectate și au necesitat reparaţii ulterioare.  

Fig. 1.24 Deplasarea podului Las Mercedes [67]  

 
Fig. 1.25 Cedarea opritorilor și prăbușirea tablierelor 

 
17 
 Fig. 1.26 Imagini cu structurile de poduri prăbușite la acţiunea seismică din Chile, 2010 [68] [69] 

Lipsa  unei  suprafețe  adecvate  de  rezemare  și  deplasările  mari  ale  suprastructurii  au  produs  avarii 
importante, în special la podurile oblice. Torsiunea generală a tablierelor a dus la ruperea opritorilor. 
Podurile  proiectate  conform  noilor  coduri  de  proiectare  au  avut  mai  multe  avarii  față  de  podurile 
construite  în  trecut,  care  erau  prevăzute  cu  antretoaze  care  legau  grinzile.  Doar  câteva  poduri  au 
avut  avarii  la  infrastructură.  În  figura  1.26  se  prezintă  câteva  exemple  de  poduri  avariate  de 
cutremurul din Chile din 2010. 
În figura 1.27 se prezintă cedarea prin străpungere a tablierului de beton armat din alcătuirea unui pod. 
Exemple  similare  de  structuri  de  poduri  avariate  la  cutremur  se  pot  arăta  și  ca  urmare  a 
cutremurului Loma Prieta, California, USA, cu magnitudinea de 7,1 grade Richter, din data de 17 
octombrie 1989 (fig. 1.28). 
Cutremurul a produs prăbuşirea porțiunii suspendate a străzii Cypress de pe autostrada interstatală 
880 din Oakland, precum şi prăbuşirea unei porțiuni de terasament de la podul din zona golfului San 
Francisco‐Oakland. Undele de suprafață, care reprezintă o mişcare lentă de rostogolire, au antrenat 
într‐o mișcare puternică solurile moi, saturate de apă, din jurul marginii golfului. Aceasta a produs 
avarii severe în zonele din San Francisco şi Oakland, asemănător cu undele seismice amplificate care 
au distrus zone din orașul Mexico, aflat la câteva sute de mile de epicentrul cutremurului.  
Cutremurul  din  17  ianuarie  1994,  la  Northridge,  California  USA,  cu  magnitudinea  moment  de 
6,7 M ,  a  produs  avarii  similare  la  structurile  de  poduri  din  alcătuirea  unor  autostrăzi  care 
deserveau orașul Los Angeles. În figura 1.29 se prezintă avarii și stucturi de pod prăbușite. 
 

Fig. 1.27 Poduri prăbușite datorită străpungerii tablierului de beton armat 

 
18 
    

   

Fig. 1.28 Structuri de poduri prăbușite la cutremurul Loma Prieta din California, 1989 [70‐78] 

 
19 
   

 
20 
  
Fig. 1.29 Structuri de poduri prăbușite la acţiunea seismică Northridge din California, 1994 [79‐87] 

Fig. 1.30 Prăbuşirea viaductului Fukae de pe autostrada Hanshin [88]  

Fig. 1.31 Porţiuni prăbuşite din autostrada Hanshin [88]  

La un an de la cutremurul Northridge, un alt cutremur cu consecințe grave asupra infrastructurii rutiere 
s‐a produs în Japonia, la Kobe, pe 17 ianuarie 1995. Cutremurul cu magnitudinea moment de 6,9 M    
s‐a  resimțit  în  regiunile  Kobe  şi  Osaka  din  Japonia  Centrală  şi  de  Sud.  Mişcarea  seismică  a  durat 
aproximativ 20 de secunde, dar a produs daune severe asupra unei suprafețe întinse într‐o zonă dens 
populată. Coridorul de transport Kobe‐Osaka este deservit de două autostrăzi, Hanshin și Wangan. 
Autostrada Hanshin este aproape în întregime o structură suspendată, pe o lungime de 40 km, și a 
fost  construită  în  partea  a  doua  a  anilor  1960.  Carosabilul  este  susţinut  de  pile  mari  din  beton 
armat, la distanțe de 32 m. Multe dintre acestea s‐au prăbușit datorită forţelor de forfecare sau 
din  încovoiere,  pe  o  lungime  de  peste  20  km  (figura  1.30).  Acolo  unde  s‐au  produs  prăbușiri  s‐a 
observat că tablierul, inițial din oțel, a fost schimbat cu elemente grele din beton armat. În figura 
1.31  este  prezentată  o  zonă  prăbușită  din  autostrada  suspendată  Hanshin.  Cele  mai  avariate 
porțiuni  ale  autostrăzii  au  tablierele  din  beton,  iar  porțiunile  cele  mai  puțin  avariate  aveau 
suprastructura din oțel. În zonele în care se uneau cele două tipuri de tablier, porțiunea mai grea 
cu tablierul din beton a tras în jos părţile adiacente.  
 
21 
Forfecarea pilelor a pus în evidență o armare transversală nepotrivită, la distanțe relativ mari. Au 
fost de asemenea observate suduri avariate la îmbinările barelor longitudinale.  
Cauzele  care  au  produs  avarierea  şi  prăbuşirea  tablierelor  sunt  similare  cu  cele  constatate    la 
cutremurul  Northridge  din  1994.  După  cutremurul  Loma  Prieta  din  1989,  Departamentul  de 
Transport din California a inițiat un program amplu, în valoare de câteva miliarde de dolari, pentru 
a consolida toate structurile și podurile similare ridicate din California. Prăbușirile care s‐au produs 
la cutremurul Northridge au fost în întregime ale structurilor care nu aveau încă reabilitările post 
Loma Prieta.  
Filosofia  japoneză  de  proiectare  prevedea  infrastructuri  mult  mai  dezvoltate,  de  două  ori  mai 
puternice  decât  cele  folosite  în  Statele  Unite.  Ca  urmare,  autostrăzile  proiectate  de  japonezi 
necesită cu 50% mai mult oțel, dar cu detalii de armare care au condus la ruperi fragile.  
Și Japonia a început cinci programe de reabilitare seismică încă din 1971, dar la vremea respectivă, 
deoarece  ameninţarea  unor  cutremure  era  considerată  scăzută,  autostrăzile  principale  din  zona 
Kobe‐Osaka nu au fost  modernizate. Pilonii care susțineau suprastructura autostrăzii Hanshin  au 
fost  consolidați  prin  fretare  cu  ţevi  de  oțel.  Aceste  detalii  se  realizau  de  regulă  în  zonele 
consolidate pentru a prelua greutatea noilor suprastructuri și nu pentru a conferi o rezistenţă la 
seism suplimentară. S‐a remarcat că acest procedeu de consolidare a produs confinarea pilelor de 
beton armat, cărora le‐a asigurat o comportare ductilă (fig. 1.32).  
În fig. 1.32.a se poate observa o cedare fragilă, prin forfecare, a pilei masive de beton armat. Deși 
pila cămășuită cu un tub de oțel din figura 1.32.b prezintă semne de deteriorare, s‐a constatat o 
rezervă de capacitate de rezistență sporită.  
Pe lângă structurile aferente căilor rutiere, și structurile suspendate de cale ferată și gări au suferit 
avarii severe, până la prăbușiri (fig. 1.33 – 1.35). Au fost avariate terasamente, s‐au prăbușit pasaje 
suspendate,  s‐au  deformat  șinele de  cale  ferată  etc.  Și  materialul  rulant  a  suferit  daune  majore, 
prin numărul mare de vagoane avariate, unele dintre ele căzând de la înălțime pe străzile orașului.  
 

a.  b. 
Fig. 1.32 a. Avarii tipice ale coloanelor masive din beton armat; b. Pilă cămășuită cu oţel [88]  
 

 
22 
 Fig. 1.33 Prăbuşirea căii ferate suspendate şi a gării din Rokkomichi [88]  

a.  b. 
Fig. 1.34 a. Cedarea unei stâlp ce susţinea staţia Rokkomichi; b. Avarii la staţia Sannomiya [88]  

 
Fig. 1.35 Structuri de poduri prăbuşite la acţiunea seismică din Kobe, 1995 
 
23