Planete-Sistem-Solar

Ghid prin Univers
3. Planetele şi sateliţii Sistemului Solar
Sistemul Solar este format din opt planete care se învârtesc în jurul Soarelui,
sateliţi naturali care se află în jurul planetelor, asteroizi, comete, precum şi o serie de
obiecte pe o orbită situată dincolo de Neptun. Din această categorie, fac parte:
Transneptunienii, obiectele din centura Kuiper (Pluto, Quaoar, Varuna etc), norul
Oort (probabil Sedna).
Cele opt planete se rotesc în jurul Soarelui în sensul ácelor de ceasornic, la distanţe
cuprinse între 58 milioane de km (Mercur) şi 4,5 miliarde km (Neptun). Ele se împart
în planete telurice, gigant şi îndepărtate, acestea din urmă fiind poziţionate la
marginile sistemului.
Planetele telurice sunt Mercur, Venus,

Terra şi Marte. Suprafaţa lor, numită
„crusta” sau „scoarţa”, este solidă. Au
diametrul cuprins între 5.000 şi 13.000
km. Acestea au pierdut învelişul iniţial
gazos iar atmosfera este rezultatul
gazelor din interiorul acestora.
Imagine 3.1. Planetele telurice. De la stânga la
dreapta: Mercur, Venus, Terra, Marte.
Credit: http://en.wikipedia.org/wiki/Planet
Planetele gigant Jupiter şi Saturn

sunt mai voluminoase decât cele
telurice. Astfel, diametrul lui Jupiter
este de 11 ori mai mai mare decât cel
al Pământului, pe când cel al lui Saturn
este de 9 ori mai mare. Aceste planete
au evoluat relativ puţin de la momentul
formării lor, păstrându-şi învelişul
gazos. Nu au o suprafaţă solidă ci
doar un nucleu alcătuit din roci şi Imagine 3.2. Planetele gigant şi îndepărtate.
gheaţă. De la stânga la dreapta: Jupiter, Saturn,
Uranus, Neptun. Pe fundal, se observă
Planetele îndepărtate care urmeză
Soarele.
după Saturn sunt în număr de două. În
ordinea lor Uranus, Neptun. Uranus şi Credit: http://en.wikipedia.org/wiki/Planet
Neptun nu sunt la fel de mari ca
Jupiter însă au suprafaţa acoperită de
gaze uşoare.
Marc Eduard Frîncu
Cu un diametru de 4.879 km la
ecuator şi o masă egală cu
aproximativ 𝟑. 𝟑 × 𝟏𝟎𝟐𝟑 kg Mercur
este planeta cea mai apropiată de
Soare, mai precis la o distanţă medie
de 58 milioane km faţă de acesta.
Face înconjurul Soarelui în 88 de zile.
Ziua, temperatura îi creşte pânã la
400° C iar noaptea coboară pânã la -
183° C. Este lipsitã de atmosferã şi nu
are nici un satelit cunoscut. Ca o
ciudăţenie, se poate afirma că Mercur
are un nucleu mai mare de jumãtate
din raza planetei. Imagine 3.3. Planeta Mercur
Acest lucru poate fi consecinţa unui impact cu un corp mai mare, impact ce ar fi avut
loc în perioada de tinereţe a planetei. Resturile rezultate în urma impactului s-au
ciocnit ulterior cu Soarele, ceea ce explică lipsa din zilele noastre a oricărei dovezi
referitoare la impact. În imaginea de mai 3.3, este prezentată planeta Mercur având
luminată doar o jumătate din suprafaţă. Compoziţional, Mercur este format în
proporţie de 70% din material metalic, restul de 30% fiind silicat. Această planetă
𝒈
posedă a doua densitate ca mărime din Sistemul Solar (𝟓. 𝟒𝟑 ).
𝒄𝒎𝟑
Denumire Prescurtare Valoare

Longitudinea 𝐍 48,330 541°
nodului
ascendent
Înclinarea 𝐢 7,005 015 818°
Argumentul la 𝝎 29,124 279°
periheliu
Semiaxa mare 𝒂 57.909.068 km
(0.387 098 21 ua)
Excentricitatea 𝐞 0,205 630 294
Anomalia 𝐌 174,795 884°
intermediară
Tabel 3.1. Elementele orbitale ale planetei Mercur
Ghid prin Univers
Venus, „luceafărul de dimineaţă " este

situată la 108 milioane de km de
Soare, completând o revoluţie în
224,7 de zile. Este planeta cu orbita
cea mai circulară şi se caracterizează
printr-o excentricitate de aproximativ
0,006. Durata unei rotaţii în jurul axei
este de 243 zile, ceea ce înseamnă că
Venus nu se roteşte nici o datã într-un
an venusian. Un fapt interesant legat
de mişcarea de rotaţie ar fi faptul că
este retrogradă (în sensul acelor de
ceasornic), majoritatea planetelor
rotindu-se în sens invers acelor de
ceasornic. Acest sens de mişcare este
Imaginea 3.4. Planeta Venus. Credit:
obţinut privind Sistemul Solar de http://www.sarkanniemi.fi/akatemiat/tahtiak
deasupra polului nord al Soarelui. atemia/kuvat/aurinkokunta/venus.jpg
Este cel mai strălucitor corp natural de pe cer, exceptând Luna şi atinge o
magnitudine vizuală aparentă de -4,6. Are un diametru de 12.103,6 km fiind cu
puţin mai micã decât planeta noastrã. Masa planetei este de 𝟒, 𝟖𝟔𝟖𝟓 × 𝟏𝟎𝟐𝟒 kg. În
compoziţia atmosferei intră gaz carbonic (96%) şi azot (4%). Gazul carbonic
acţionează ca geamurile unei sere, de aici provenind şi denumirea de „efect de seră"
atribuită fenomenului venusian. Aici, temperatura poate ajunge la 460° C. Pe
suprafaţa ei, se găsesc numeroşi vulcani, dintre care mulţi activi. La fel ca şi Mercur,
Venus nu are nici un satelit.

nodului
ascendent
Înclinarea 𝐢 3,394 71°
periheliu
(0,723 332 ua)
Excentricitatea 𝐞 0,006 8
Anomalia 𝐌 48,0052°
intermediară
Tabel 3.2. Elementele orbitale ale planetei Venus
Marc Eduard Frîncu
Terra (Pământul), supranumită

„Planeta albastră" datorită apei care
ocupă majoritatea suprafeţei sale
(peste două treimi) este situată la
149.600.000 km faţă de Soare şi are
o masă de 𝟓, 𝟗𝟕𝟐 × 𝟏𝟎𝟐𝟒 kg.
Mişcarea de revoluţie este efectuatã
în 365,5 zile iar cea în jurul propriei
axe în 23h 56min şi 4sec. Este cea
mai voluminoasã dintre planetele
telurice, având un diametru de
12.756,3 km. Atmosfera Pământului
este compusă din 78% azot, 21%
Imaginea 3.5. Planeta Terra.
oxigen, precum şi alte gaze în
Credit: http://www.nasa.gov cantităţi reduse.
nodului
ascendent
Înclinarea 𝐢 0,0005°
periheliu
Semiaxa mare 𝒂 149.597.887,5 km
(1,000 000 112 4 ua)
intermediară
Tabel 3.3. Elementele orbitale ale planetei Terra
Are un singur satelit – Luna, care este de circa 78 de ori mai mică, adică de
mărimea statului S.U.A. Este şi singurul corp explorat de astronauţi. Fiind aproape
de Pământ, cercetătorii au ocazia sã studieze efectele altor lumi din proximitatea
noastră, în perspectiva unor viitoare misiuni.
Compoziţia interiorului planetei
Interiorul planetei (km) 34.6% Fier
0- 40 Crustă 29.5% Oxigen
40- 400 Manta superioară 15.2% Siliciu
400- 650 Regiune de tranziţie 12.7% Magneziu
650-2700 Manta inferioară 2.4% Nicel
2700-2890 Stratul „D" 1.9% Sulf
2890-5150 Nucleu exterior 0.05% Titaniu
5150-6378 Nucleu interior
Tabel 3.2. Compoziţia interiorului planetei
Tabel 3.1. Interiorul planetei Terra Terra
Ghid prin Univers
Luna, satelitul natural al Terrei, are o

orbită situată la o distanţă medie de
384.400 km de aceasta şi un
diametru de 3.476 km. Masa
satelitului este de 𝟕, 𝟑𝟓 × 𝟏𝟎𝟐𝟐kg.
Cunoscută încă din antichitate, Luna
constituie al doilea obiect strălucitor de
pe cer, după Soare. Întrucât Luna
orbitează în jurul Terrei o dată pe lună,
unghiul dintre Soare, Lună şi Terra se
schimbă, acest lucru ducând la apariţia
fazelor. Durata dintre două luni noi
este de 29,53 zile, puţin diferită de Imagine 3.6. Luna
perioada orbitală care este de 27,32
de zile.
Datorită compoziţiei sale, ea este considerată terestră, alături de Mercur, Venus,

Terra şi Marte.
Forţele gravitaţionale ce acţionează asupra acesteia generează anumite efecte

interesante, cel mai cunoscut fiind mareea. Suprafaţa terestră şi, în special,
oceanele se alungesc pe linia ce leagă Terra de Lună, determinând astfel ridicarea
nivelului apei şi a solului (chiar dacă omul nu observă, fizic, decât înălţarea apelor).
Un alt efect al acestor forţe este acela de accelerare a satelitului de pe orbita
𝑐𝑚
terestră într-o orbită superioară cu circa 3,8 𝑎𝑛 . Efectul invers se exercită asupra unor
sateliţi ca Phobos şi Triton. Natura asimetrică a forţelor gravitaţionale se dovedeşte
responsabilă de rotirea sincronă a satelitului. Prin urmare, acesta afişează
întotdeauna aceeaşi faţă spre noi. Întocmai cum mişcarea Terrei este, în prezent,
încetinită de Lună, aşa şi mişcarea Lunii a fost întârziată, în trecut, de către Terra.
Atunci când rotaţia ei a fost în aşa fel „domolită” încât corespundea perioadei
orbitale, s-a ajuns la o situaţie stabilă. Eventual, rotaţia Terrei va fi încetinită până
când va corespunde perioadei Lunii, ca în cazul planetei Pluto şi al satelitului
Charon.
Denumire Prescurtare Valoare Luna nu are atmosferă, însă anumite

Longitudinea 𝐍 125,1228° dovezi confirmă faptul că sub
nodului suprafaţa ei ar exista urme de apă.
ascendent Aparent, ar exista gheaţă şi la Polul
Înclinarea 𝐢 5,1454° Nord. Crusta Lunii variază în grosime
Argumentul la 𝝎 318,0634° de la 0 km (în Marea Crisium) la 107
periheliu km (la nord de Craterul Korolev),
Semiaxa mare 𝒂 384.399 km având o grosime medie de 68 km.
(0,00257 ua) Sub crustă, avem de-a face cu o
Excentricitatea 𝐞 0,0549 manta şi, probabil cu un nucleu de
Anomalia 𝐌 115,3654° 340 km în rază şi conţinând 2% din
intermediară masa lunară. Ca o constatare
Tabel 3.4. Elementele orbitale ale satelitului interesantă, centrul de masă al Lunii
Luna este deviat cu doi km de cel geometric,
în direcţia Terrei.
Marc Eduard Frîncu
Marte sau „Planeta Roşie ", cu o

masă de 𝟔, 𝟒𝟐𝟏𝟗 × 𝟏𝟎𝟐𝟑 kg, se află la
o distanţă de 228 milioane km de
Soare. Diametrul planetei reprezintă
aproape jumătate din cel al Terrei -
6.794 km. Culoarea roşie este dată de
oxidul de fier de pe suprafaţa ei. Din
cauza ponderabilităţii ei scăzute,
această planetă nu a putut reţine decât
un înveliş atmosferic neînsemnat, care
prezintă doar nişte urme de oxigen.
Temperaturile sunt cuprinse între -
50° C şi 20° C. Imaginea 3.7. Planeta Marte.
Credit http://www.nasa.gov
Planeta Marte este principala ţintă a cercetătorilor din zilele noastre. Nu putem decât
presupune că va fi explorată îndeaproape la jumătatea secolului al XXI-lea.
Exceptând Terra, Marte se poate

lăuda cu cel mai variat teren şi cu cei
mai înalţi munţi din Sistemul Solar.
Astfel, Muntele Olimpus are o
înălţime de 24 km şi o bază de peste
500 de km în diametru. Alte forme de
relief aparte sunt: Valea Mariner (un
canion de peste 4000 km lungime şi o
adâncime variind între 2 şi 7 km),
Imaginea 3.8. Suprafaţă marţiană. Tharsis şi Hellas Planitia.
Credit: http://www.nasa.gov (misiunea
Pathfinder)

nodului
ascendent
periheliu
(1,523 662 31 ua)
intermediară
Tabel 3.4. Elementele orbitale ale planetei Marte
Ghid prin Univers
Dispune de doi sateliţi de dimensiuni reduse: Phobos şi Deimos, descoperiţi în

1877 de către Asaph Hall. Phobos orbiteazã la 6.000 km de planetã şi Deimos la
20.000 km de ea.
Imaginea 3.8. Sateliţii planetei Marte. Stânga Phobos, dreapta Deimos
Phobos este cel mai mare şi cel mai apropiat satelit de Marte. El se află mai
aproape de planeta sa decât orice alt satelit din Sistemul Solar, având o orbită sub
9.380 km. De asemenea, este unul dintre cei mai mici, cu un diametru de 22,2 km
şi o masă de 𝟏, 𝟎𝟖 × 𝟏𝟎𝟏𝟔 kg. Descoperit în 1877, el a fost „protagonistul” a
numeroase fotografii, fiind surprins de Mariner 9, Viking 1 şi Phobos.
Deoarece orbita sa se va apropia în viitor de limita orbitei Roche (a se vedea

formula 2.1 pentru calculul acesteia), Phobos va avea o soartă nefastă. Este, deci,
sortit dezintegrării şi, probabil, impactului cu planeta. Această limită a fost numită
după astronomul francez Edouard Roche care a calculat-o pentru prima dată în
1848.
1
𝜌𝑀 3
𝑑 =𝑅 2× (3.1)
𝜌𝑚
unde R este raza corpului primar (în jurul căruia orbitează satelitul), 𝛒𝐌 este
densitatea corpului primar, iar 𝛒𝐦 reprezintă masa satelitului. Formula este valabilă
în cazul unui satelit rigid sferic ce orbitează în jurul unui corp primar, la rândul său
sferic. Pentru planetele şi sateliţii acestora, sfericitatea lor poate fi aproximată.
Din cauza forţelor mareice, Phobos va ajunge în 50 milioane de ani fie pe suprafaţa
planetei, fie să aibă forma unui inel în jurul planetei. Acest efect este exact opusul
celui exercitat asupra Lunii, care se va îndepărta de Terra. Structura acestuia este
similară asteroizilor de tip C, însă densitatea sa şi a companionului său Deimos
este prea scăzută pentru ca aceştia să fie compuşi numai din roci. De aceea, se
presupune că sunt alcătuiţi dintr-un amestec de roci şi de gheaţă.
Deimos este cel mai mic şi mai îndepărtat satelit al planetei Marte. El este, totodată,
şi cel mai mic din Sistemul Solar, având un diametru de doar 12,6 km şi o masă de
𝟏, 𝟖 × 𝟏𝟎𝟏𝟓 kg. Orbita sa se situează la 23.459 km deasupra suprafeţei planetei. La
fel ca şi Phobos, acesta este compus din roci carbonice (asemenea asteroizilor de
tip C) şi gheaţă. Amândoi prezintă puternice urme de impact, suprafaţa lor fiind
Marc Eduard Frîncu
presărată cu cratere. Ambii sateliţi sunt, probabil, asteroizi care, sub influenţa lui
Jupiter, au ajuns pe orbita lui Marte.
Denumire Prescurtare Valoare Denumire Prescurtare Valoare

Longitudinea 𝐍 164,931° Longitudinea 𝐍 339,600°
nodului nodului
ascendent ascendent
Înclinarea 𝐢 1,075° Înclinarea 𝐢 1,793°
Argumentul la 𝝎 150,247° Argumentul la 𝝎 290,496°
periheliu periheliu
Semiaxa mare 𝒂 9.380 km Semiaxa mare 𝒂 23.460km
Excentricitatea 𝐞 0,0151 Excentricitatea 𝐞 0,0002
Anomalia 𝐌 92,474° Anomalia 𝐌 296,230°
intermediară intermediară
Tabel 3.5. Elementele orbitale ale satelitului Tabel 3.6. Elementele orbitale ale satelitului
Phobos Deimos
Ghid prin Univers
După cum am specificat mai sus, dincolo de Marte, se găsesc două planete gigant:
Jupiter şi Saturn, care impresionează prin dimensiunile lor foarte mari. Acestea au
fost survolate de sondele americane Voyager 1 şi 2, în 1979 respectiv în 1981.
Jupiter este cea mai mare planetă din

Sistemul Solar, având un diametru de
11 ori mai mare ca al Terrei (142.984
km). Se află la o distanţă de 778
milioane km faţă de Soare. Acest
„gigant al giganţilor'' are o atmosferã
compusă din 75% hidrogen şi 24%
heliu, restul fiind alte elemente.
Datorită vitezei foarte mari de rotire în
jurul axei, norii de gaze se prezintă
sub forma unor fâşii paralele. Imensa
„Pată Roşie" (24–40.000 km × 12–
14.000 km) reprezintă un turbinion
situat la 22° sud de ecuator şi care a
Imaginea 3.9. Planeta Jupiter. luat naştere tocmai în aceste condiţii.
Credit:http://astro.uchicago.edu Recent (în anul 2000), o formaţiune
asemănătoare s-a constituit prin
contopirea a trei formaţiuni ovale mai
mici, care au atras atenţia încă din
1938. Această formaţiune este numită
„Pata Roşie junior”. În centrul lui
Jupiter, temperatura atinge 30.000° C.

nodului
ascendent
periheliu
(5,204 266 58 ua)
Anomalia 𝐌 18,818 473°
intermediară
Tabel 3.7. Elementele orbitale ale planetei Jupiter
Planeta posedă circa 63 sateliţi (majoritatea cu dimensiuni sub 10 km şi diametru

mai mic de 47) dintre care doar patru au dimensiuni mai mari: Europa, Io,
Ganymede, Callisto. Ganymede este, indubitabil, cel mai mare satelit din sistemul
solar având 5.268 km în diametru. Cel mai celebru satelit este, însă, Europa –
subiectul teoriilor astronomilor. Unii dintre aceştia din urmă au lansat ipoteză că sub
crusta de gheaţă s-ar găsi un imens ocean, adânc de peste 20 km şi unde s-ar fi
Marc Eduard Frîncu
putut dezvolta viaţă, asemenea vieţuitoarelor din profunzimile oceanelor terestre ce

trăiesc fără oxigen şi fără lumină. Io, Europa şi Ganimede se află în rezonanţă
Laplace, ceea ce înseamnă că pentru fiecare patru orbite ale lui Io, Europa execută
două, iar Ganymede una. Rezonanţa orbitală apare atunci când două corpuri
exercită între ele o influenţă gravitaţională periodică, orbitele lor putând fi corelate
printr-o fracţie întreagă. În cazul rezonanţei Laplace, raportul este 1:2:4.
De asemenea, planeta dispune de o formaţiune inelară împărţită în patru zone care

o înconjoară:
Inelul Halou (rază: 92.000-122.500 km, lăţime: 30.500 km, grosime: 12.500 km);
Inelul Principal (rază: 122.500-129.000 km, lăţime: 6.500 km, grosime: 30-500 km);
Inelul Amalthea (rază: 129.000-182.000 km, lăţime: 53.000 km, grosime: 200 km);
Inelul Thebe (rază: 129.000-226.000 km, lăţime: 97.000 km, grosime: 8.400 km).
Imaginea 3.10. Inelele planetei Jupiter

Ghid prin Univers
Europa este al şaselea satelit

(considerând doar cei cu diametre
peste 10 km) al lui Jupiter şi al
patrulea ca mărime. Orbita sa este de
670.900 km şi are o masă şi un
diametru egale cu 𝟒, 𝟖 × 𝟏𝟎𝟑𝟑 kg,
respectiv 3.138 km.
Imaginea 3.11. Satelitul Europa
Compoziţional, se aseamănă planetelor terestre fiind alcătuit, în principal, din roci

silicate. Spre deosebire de Io, este acoperit de un strat subţire de gheaţă. Date
recente indică prezenţa unui nucleu metalic de dimensiuni reduse. În pofida acestui
fapt, suprafaţa satelitului surprinde prin netezimea sa, având porţiuni ce de-abia
ajung la câteva sute de metri.
Observaţii efectuate de curând au stabilit că atmosfera Europei este subţire,

compusă, printre altele, din oxigen, însă spre deosebire de cel terestru, oxigenul
satelitului nu este de origine biologică. El este, pesemne, creat din lumina solară şi
particulele electrice ce lovesc suprafaţa lui. Dintre „lunile” Sistemului Solar, doar
patru mai au atmosferă: Io (Jupiter), Ganymede (Jupiter), Titan (Saturn) şi Triton
(Neptun).
S-a stabilit că Europa are un câmp magnetic cu 1/4 din puterea celui lui Ganimede.
Interesant este faptul că acesta variază la trecerea sa prin câmpul magnetic al lui
Jupiter, acest lucru dovedind că există material conductor sub suprafaţa satelitului.
Aceasta s-ar traduce prin existenţa unui ocean sărat sub suprafaţa sa!

Longitudinea 𝐍 101,087°
nodului
ascendent
Argumentul la 𝝎 54,425°
periheliu
Semiaxa mare 𝒂 670.900 km
Excentricitatea 𝐞 0,0101
intermediară
Tabel 3.8. Elementele orbitale ale satelitului Europa
Marc Eduard Frîncu
Io reprezintă al cincilea (dacă îi luăm

în considerare doar pe cei cu diametre
peste 10 km) satelit al lui Jupiter şi al
treilea ca mărime, fiind puţin mai mare
decât Luna. Orbita sa se întinde la
422.000 km de Jupiter, iar masa şi
diametrul său sunt de 𝟖, 𝟗𝟑 × 𝟏𝟎𝟐𝟐
kg, respectiv 3.630 km. La fel ca şi
Europa, Io este compus, în principal,
din roci siliconice, având însă şi un Imaginea 3.12. Satelitul Io
nucleu de fier cu diametrul de 900
km.
În mod surprinzător, nu s-au găsit cratere de impact recente, ceea ce dovedeşte că

suprafaţa satelitului este relativ tânără, lucru ce implică o activitate vulcanică. Într-
adevăr, anumiţi vulcani sunt activi, unele explozii aruncând material până la 300 km
în spaţiu. Materialul proiectat de erupţii pare a fi alcătuit, în mare măsură, din sulf şi
oxid de sulf. Energia necesară unei astfel de activităţi vulcanice masive provine,
probabil, din interacţiunile mareice dintre satelit şi Jupiter. Consecinţele acestui fapt
sunt apariţia unor maree de circa 100 m şi generarea în acelaşi timp de energie ce
încălzeşte interiorul satelitului, ceea ce duce la erupţiile vulcanice.
Io traversează şi câmpul magnetic al planetei Jupiter, ceea ce produce curent

electric de mai mult de 1 trilion de watt.
Atmosfera lui Io este compusă din oxid de sulf şi, probabil, alte gaze.

nodului
ascendent
periheliu
intermediară
Tabel 3.9. Elementele orbitale ale satelitului Io
Ghid prin Univers
Ganymede este al şaptelea satelit

(considerând doar cei cu diametre
peste 10 km) al lui Jupiter şi cel mai
mare dintre toţi, având un diametru şi
o masă de 5.262 km, respectiv
𝟏, 𝟒𝟖 × 𝟏𝟎𝟐𝟑 kg. Orbita sa se situează
la 1.070.000 km de planetă.
Imagine 3.13. Satelitul Ganymede
Este cel mai mare satelit din Sistemul Solar, având un diametru mai mare chiar
decât cel al lui Mercur, dar cu o masă egală cu jumătate din masa planetei.
Interiorul satelitului este alcătuit din trei mari straturi. Există, astfel, un strat subţire
de gheaţă la suprafaţă, sub care se află o manta de roci siliconice şi un nucleu mic
de fier şi sulf.
S-au descoperit dovezi ale unor urme sporadice de oxigen, asemenea celor de pe
Europa, însă acest fapt NU demonstrează existenţa vieţii.
Vârsta satelitului, măsurată prin prisma vechimii craterelor, indică circa 3-3,5 miliarde
de ani, aproximativ vârsta Lunii.
Totodată, Ganimede are şi propria lui magnetosferă, inclusă în uriaşa magnetosferă

a lui Jupiter. Ea este generată, în principiu, la fel ca şi cea a Terrei, datorită mişcării
materialului conductor din interior.

nodului
ascendent
periheliu
intermediară
Tabel 3.10. Elementele orbitale ale satelitului Ganymede
Marc Eduard Frîncu
Callisto este al optulea satelit

(dintre cei cu diametre peste 10 km) al
lui Jupiter şi al doilea ca mărime, cu un
diametru de 4.800 km şi o masă de
𝟏, 𝟎𝟖 × 𝟏𝟎𝟐𝟑 kg. Orbita sa se găseşte
la 1.833.000 km de planetă.
Imaginea 3.14. Satelitul Callisto
Puţin mai mic decât Mercur, el are doar o 1/3 din masa acestuia.
Se pare că acest satelit nu are structură internă. Compoziţional, este alcătuit din
gheaţă 40%, rocă şi fier 60%, fiind probabil similar cu Triton şi Titan.
Cele mai mari cratere sunt înconjurate de crăpături ca nişte cercuri concentrice, ce
au fost însă netezite de alunecarea gheţii în timp. Cel mai mare dintre ele este
Valhalla, având un diametru central de 600 km şi al inelelor de 1.800 km. Al
doilea ca mărime, este Asgard, cu un diametru de 1.600 km.
Ca o ciudăţenie, pe suprafaţa acestuia există o serie de cratere de impact aşezate

în linie dreaptă, lucru explicabil prin impactul cu un corp mai mare ce a fost
fragmentat de puternicele forţe mareice ale lui Jupiter.
S-a descoperit un câmp magnetic slab, fapt ce indică prezenţa unor lichide sărate
sub crustă. Ionosfera lui Callisto are o concentraţie de electroni de 7-17×104 cm-3.

nodului
ascendent
periheliu
intermediară
Tabel 3.10. Elementele orbitale ale satelitului Callisto
Ghid prin Univers
Saturn, „Planeta cu Inele" orbitează la

circa 1.429.400.000 km de Soare şi
este a doua ca mărime din Sistemul
Solar, având un diametru (120.536
km) de 9,5 ori mai mare decât al
Terrei şi o masă egală cu 𝟓, 𝟔𝟖 × 𝟏𝟎𝟐𝟔
kg. Asemeni lui Jupiter, Saturn este o
sferă gazoasă, însă cu o densitate mai
mică, deoarece are mai mult hidrogen.
Exact ca şi Jupiter, are o căldură
proprie, ea dând de trei ori mai multă
Imaginea 3.15. Planeta Saturn căldură decât primeşte de la Soare.

nodului
ascendent
periheliu
Semiaxa mare 𝒂 1.433.449.370 km
(9,582 017 20 ua)

Anomalia 𝐌 320,347 750°
intermediară
Tabel 3.11. Elementele orbitale ale planetei Saturn
Nume Distanţă de la centrul Lăţime

planetei (km)
Inelul D 66.900 – 74.510 7.500
Inelul C 74.658 – 92.000 17.500
Gaura 77.800 ? 100
Colombo
Ringletul Titan 77.800 ? ?
Gaura 87.491 ? 270
Maxwell
Inelul B 92.000 – 117.580 25.500
Diviziunea 117.580 – 122.170 4.700
Cassini
Gaura 117.680 ? 285-440
Huygens
Inelul A 122.170 – 136.775 14.600
Diviziunea 133.589 ? 325
Enke
Gaura Keeler 136.530 ? 35
R/2004 S 1 137.630 ? ?
R/2004 S 2 138.900 ? ?
Marc Eduard Frîncu
Inelul F 140.180 30-500

Inelul Janus 149.000 – 154.000 5.000
Inelul G 170.000 – 175.000 5.000
Inelul Pallene 211.000 – 213.500 2.500
Inelulul E 181.000 – 483.,000 30.200
Tabel 3.12. Inelele planetei Saturn. Credit: NASA
Are peste 48 sateliţi, printre care se numără şi imensul Titan, mai mare chiar decât
planeta Mercur. Principalii sateliţi sunt: Titan, Mimas, Enceladus, Tethys, Dione,
Rhea, Hyperion, Iapetus, Phoebe. Ceea ce este impresionant la această planetă
sunt inelele ei. Acestea au diametrul de aproape 300.000 km şi o grosime de doar
1 km. Sonda Voyager a dovedit faptul că numărul inelelor este de ordinul miilor, cu
toate că de pe Terra s-au descoperit doar şase.
Titan este al cincisprezecelea din

sateliţii cunoscuţi ai lui Saturn şi cel
mai mare, având un diametru de
5.150 km şi o masă de 𝟏, 𝟑𝟓 × 𝟏𝟎𝟐𝟑
kg. Orbita sa se situează la 1.221.830
km deasupra planetei.
Imaginea 3.17. Satelitul Titan.
Credit: http://adara.by.ru

nodului
ascendent
periheliu
Semiaxa mare 𝒂 1.221.900km
intermediară
Tabel 3.13. Elementele orbitale ale satelitului Titan
Ghid prin Univers
Mare parte a informaţiilor despre Titan

ne-au fost furnizate de către Voyager 1
şi, mai recent, cu ocazia misiunii
Cassini (2005), însă datele sunt încă
incomplete. Această misiune a
demonstrat şi prezenţa unui lanţ
muntos de circa 150 km lungime, 30
km lăţime şi 1,5 km înălţime. Titan este
înconjurat de o atmosferă densă şi
opacă, fapt ce împiedică vederea
suprafeţei în lumina vizibilă. Nu se ştie
dacă structura sa internă este
asemănătoare cu cea a lui Ganymede
sau uniformă precum cea a lui
Callisto, însă se cunoaşte prezenţa
unor oceane de metan lichid. Spre
deosebire de restul sateliţilor din
Sistemul Solar, Titan are o atmosferă
densă şi o temperatură de −179° C.
La sol, presiunea atmosferică este
de 1,5 bari, aproximativ cu 50% mai Imaginea 3.18. Suprafaţa lui Titan.
mult decât cea terestră. Credit: NASA/ESA misiunea Cassini-Huygens
Atmosfera conţine azot molecular, având circa 6% argon şi unele resturi de

metan. Conform altor surse, în compoziţia sa ar intra azot în proporţie de 98,6% şi
1,6% metan.
De reţinut faptul că există anumite urme de compuşi organici ca dioxid de carbon,

etan şi, surprinzător, apă. Atmosfera sa este foarte asemănătoare cu cea de pe
Terra de acum miliarde de ani, când viaţa a început să se dezvolte.
Titan nu are un câmp magnetic propriu şi, prin urmare, este expus vântului solar ce
ionizează şi îndepărtează anumite molecule din straturile superioare ale atmosferei.
Marc Eduard Frîncu
1.4.3.Planetele îndepărtate
Dincolo de planetele gigant, se află alte trei planete care, datorită distanţei foarte
mari până la Pământ, au fost studiate mai bine în momentul survolării lor de către
sonda Voyager 2: Uranus, în 1986 şi Neptun, în 1989. Pluto rămâne misterioasă
date fiind distanţa mare ce o separă de Terra, dimensiunile reduse şi faptul că nu a
fost survolată de nici o sondă spaţială, până în zilele noastre.
Uranus a fost descoperită în 1781, în

mod întâmplător, de către Wiliam H.
care a crezut, iniţial, că este vorba
despre o cometă. Ea se află la o
distanţă de 2,8 miliarde km de
Soare, are o masă de 𝟖, 𝟔𝟖𝟑 × 𝟏𝟎𝟐𝟓
kg şi un diametru de 51.118 km. La
fel ca şi Jupiter şi Saturn, are
atmosfera formată din 75% hidrogen,
13% heliu şi 2% metan. În compoziţia
ei intră şi metanul, gaz care conferă
planetei frumoasa culoare albastră. Şi
ea dispune de un cordon de inele
desfăşurate pe o distanţă cuprinsă
între 42.000-51.000 km de centrul
planetei. Planeta constituie subiectul
unor numeroase dezbateri cu privire la
faptul că are sau nu o mişcare
retrogradă. Imaginea 3.19. Planeta Uranus
Are 27 sateliţi, dintre care cinci au fost descoperiţi de pe Terra. Cei mai importanţi
sunt Ariel, Umbriel, Titania şi Oberon. Alţi sateliţi sunt (în ordinea distanţei faţă de
planetă): Cordelia, Ophelia, Bianca, Cressida, Desdemona, Juliet, Portia,
Rosalind, Belinda, Puck, Caliban, Stephano, Sycorax, Prospero, Setebos şi
Miranda.
Imaginea 3.20. Sateliţi ai planetei Uranus. De la stânga la dreapta: Miranda, Ariel, Umbriel, Titania,
Oberon.
Ghid prin Univers

nodului
ascendent
periheliu
(19,229 411 95 ua)
intermediară
Tabel 3.14. Elementele orbitale ale planetei Uranus

nodului
ascendent
periheliu
intermediară
Tabel 3.15. Elementele orbitale ale satelitului Ariel

nodului
ascendent
periheliu
intermediară
Tabel 3.16. Elementele orbitale ale satelitului Umbriel

nodului
ascendent
periheliu
Semiaxa mare 𝒂 436.300km
Marc Eduard Frîncu
intermediară
Tabel 3.17. Elementele orbitale ale satelitului Titania

nodului
ascendent
periheliu
intermediară
Tabel 3.18. Elementele orbitale ale satelitului Oberon
Neptun. Descoperită în 1846 exact în

locul ce rezultase în urma calculelor
întreprinse de către astronomul
U.L.Verrier. Aflată la o distanţă medie
de 4,5 milioane km de Soare, Neptun
este una dintre cele mai îndepărtate
planete din sistemul solar. Atât prin
dimensiunile sale (masa e de
𝟏, 𝟎𝟐𝟒𝟕 × 𝟏𝟎𝟐𝟔 kg şi diametrul egal
cu 49.532 km) cât şi prin compoziţia ei
atmosferică, aceasta este o veritabilă
copie a lui Uranus.
Imagine 3.21. Planeta Neptun
Pe suprafaţa lui Neptun se găseşte o

pată ce ne aminteşte de gigantica pată
roşie de pe suprafaţa lui Jupiter, însă
mult mai mică şi având dimensiunile
Pământului precum şi un turbion de
circa 600 km/h.
Imagine 3.22. Marea pată întunecată de pe

Neptun
Ghid prin Univers
Planeta degajă de 2,7 ori mai multă

lumină decât primeşte. La fel ca şi
Uranus, Neptun are în jurul său câteva
inele, în număr de trei. Ele au fost
descoperite de sonda Voyager 2. De
asemenea, planeta posedă 13 sateliţi,
dintre care Triton este cel mai mare.
Temperatura la suprafaţa acestuia
ajunge la -237° C satelitul fiind unul
dintre cele mai reci corpuri din
Sistemul Solar. Alţi sateliţi ce au primit
un nume sunt: Proteus, Nereid,
Naiad, Thalassa, Despina, Galatea,
Larissa.
Imaginea 3.23. Inelele planetei Neptun.
Credit: NASA misiunea Voyager 2

nodului
ascendent
periheliu
(30.103 661 51 ua)
Anomalia 𝐌 267,767 281°
intermediară
Tabel 3.19. Elementele orbitale ale planetei Neptun
Triton este al şaptelea şi cel mai mare

dintre sateliţii lui Neptun. Masa
acestuia este de 𝟐, 𝟏𝟒 × 𝟏𝟎𝟐𝟐 kg,
diametrul de 2.700 km iar orbita sa
se situează la 354.760 km deasupra
planetei. Tot ce se cunoaşte despre
acesta se datorează misiunii Voyager
2, întreprinsă pe data de 25 august
1989. Imaginea 3.24. Satelitul Triton
Orbita lui este retrogradă, fiind singurul mare satelit cu o astfel de orbită. Este
foarte posibil ca acesta să fi luat naştere altundeva (centura Kuiper?) şi să fi fost
capturat de Neptun, ulterior. Din cauza orbitei sale retrograde, el pierde energie ce
Marc Eduard Frîncu
este transferată lui Neptun şi, astfel, pierde din altitudine. Într-un final, fie se va
prăbuşi, fie va forma un inel în jurul planetei.
Compoziţional, Triton este format din rocă şi din doar 25% gheaţă, având o
𝒈
densitate de 𝟐, 𝟎𝟓 𝒄𝒎𝟑 . Voyager 2 a arătat faptul că Triton are o atmosferă subţire,
compusă, îndeosebi, din azot şi puţin metan.
Cei mai captivanţi sunt vulcanii de gheaţă care, probabil, aruncă în atmosferă azot
lichid, praf şi metan, compuşi găsiţi în interiorul lor. Alături de Io, Venus şi Terra,
Triton este singurul corp din Sistemul Solar ce are o activitate vulcanică.

nodului
ascendent
periheliu
Semiaxa mare 𝒂 354.765,286 km
intermediară
Tabel 3.20. Elementele orbitale ale satelitului Triton

Planete-Sistem-Solar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Planete-Sistem-Solar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ghid prin Univers

3. Planetele şi sateliţii Sistemului Solar

Planetele telurice sunt Mercur, Venus,

Planetele gigant Jupiter şi Saturn

Denumire Prescurtare Valoare

Venus, „luceafărul de dimineaţă " este

Denumire Prescurtare Valoare

Terra (Pământul), supranumită

Luna, satelitul natural al Terrei, are o

Datorită compoziţiei sale, ea este considerată terestră, alături de Mercur, Venus,

Forţele gravitaţionale ce acţionează asupra acesteia generează anumite efecte

Denumire Prescurtare Valoare Luna nu are atmosferă, însă anumite

Marte sau „Planeta Roşie ", cu o

Exceptând Terra, Marte se poate

Denumire Prescurtare Valoare

Dispune de doi sateliţi de dimensiuni reduse: Phobos şi Deimos, descoperiţi în

Imaginea 3.8. Sateliţii planetei Marte. Stânga Phobos, dreapta Deimos

Deoarece orbita sa se va apropia în viitor de limita orbitei Roche (a se vedea

Denumire Prescurtare Valoare Denumire Prescurtare Valoare

Jupiter este cea mai mare planetă din

Denumire Prescurtare Valoare

Planeta posedă circa 63 sateliţi (majoritatea cu dimensiuni sub 10 km şi diametru

putut dezvolta viaţă, asemenea vieţuitoarelor din profunzimile oceanelor terestre ce

De asemenea, planeta dispune de o formaţiune inelară împărţită în patru zone care

Imaginea 3.10. Inelele planetei Jupiter

Europa este al şaselea satelit

Compoziţional, se aseamănă planetelor terestre fiind alcătuit, în principal, din roci

Observaţii efectuate de curând au stabilit că atmosfera Europei este subţire,

Denumire Prescurtare Valoare

Io reprezintă al cincilea (dacă îi luăm

În mod surprinzător, nu s-au găsit cratere de impact recente, ceea ce dovedeşte că

Io traversează şi câmpul magnetic al planetei Jupiter, ceea ce produce curent

Denumire Prescurtare Valoare

Ganymede este al şaptelea satelit

Imagine 3.13. Satelitul Ganymede

Totodată, Ganimede are şi propria lui magnetosferă, inclusă în uriaşa magnetosferă

Denumire Prescurtare Valoare

Callisto este al optulea satelit

Imaginea 3.14. Satelitul Callisto

Ca o ciudăţenie, pe suprafaţa acestuia există o serie de cratere de impact aşezate

Denumire Prescurtare Valoare

Saturn, „Planeta cu Inele" orbitează la

Denumire Prescurtare Valoare

Excentricitatea 𝐞 0,055 723 219

Nume Distanţă de la centrul Lăţime

Inelul F 140.180 30-500

Tabel 3.12. Inelele planetei Saturn. Credit: NASA

Titan este al cincisprezecelea din

Denumire Prescurtare Valoare

Mare parte a informaţiilor despre Titan

Atmosfera conţine azot molecular, având circa 6% argon şi unele resturi de

De reţinut faptul că există anumite urme de compuşi organici ca dioxid de carbon,

Uranus a fost descoperită în 1781, în

Denumire Prescurtare Valoare

Denumire Prescurtare Valoare

Denumire Prescurtare Valoare

Denumire Prescurtare Valoare

Denumire Prescurtare Valoare

Neptun. Descoperită în 1846 exact în

Pe suprafaţa lui Neptun se găseşte o

Imagine 3.22. Marea pată întunecată de pe

Planeta degajă de 2,7 ori mai multă

Denumire Prescurtare Valoare