57 mil km

Planetele exterioare -
108 mil km 150 mil km caractere generale
227 mil km
Sunt planete gigant (exceptie face planeta Pluton, care se aseamãnã mai mult
Jupiter
cu asteroizii sau satelitii planetelor exterioare).
Saturn
778 mil km
Densitatea este în jur de 1 g/cm3, cea mai densã fiind Neptun (1,76 g/cm3).
1 423 mil km Jupiter si Saturn emit de cca 1,76 ori mai multã radiatie decât primesc, fapt
care indicã existenta unei puternice surse interne de energie. Dupã unii este
vorba despre un rest din energia termicã de acretie.
Sunt planete care se rotesc foarte repede (cca 10 ore – Jupiter, Saturn, 6 ore
Neptun Uranus Pluton si cca 17 ore Uranus, Neptun).
4 488 mil km 2 867 mil km
Toate cu exceptia lui Pluton au un sistem de inele si numerosi sateliti.

Planetele gigant au o aparenta gazoasa, fiind compuse din hidrogen, heliu, metan, amoniac etc.
Uranus si Neptun au mai mult metan, amoniac si gheata, iar Jupiter si Saturn mai mult hidrogen si
heliu.
1
Misiuni spatiale spre planetele gigant
Voyager 1 si 2, vãzute dinspre polul nord al eclipticii Pioneer 10 (lansare 1972) a fost prima care a
survolat sistemul extern, trecand in 1974 la
Voyager 1 ºi 2, vãzute dinspre polul nord al eclipticii
130.354 km de Jupiter. De asemenea, a fost prima
nava care a folosit gravitatia planetei pentru a-si
modifica viteza. Parasind sistemul solar, va mai
dura 2 mil. de ani pana cand va intalni o alta stea.
Nava a transmis date spre Terra pana in ianuarie
2003.
Pioneer 11 (lansata în 1973) a zburat la 43 000 km
deasupra norilor jupiterieni si este prima nava care
a vizitat sistemul planetei Saturn. A transmis date
pana în 1995, cand si-a epuizat sursele de energie.
Voyager 1, lansata în 1977, a trecut in 1979 la
349.000 km de Jupiter, monitorizand turbulentele
atmosferice, satelitii si indreptandu-se apoi spre
Titan, satelitul planetei Saturn (noiembrie 1980).
Este cea mai indepartata nava de Terra.
Lansata patru luni mai tarziu, Voyager 2 a avut avantajul unei alinieri a planetelor gigant, fãcând posibilã
survolarea lor. A trecut în 1979 la o depãrtare de 722 000 km de Jupiter,identificand activitatea vulcanica
pe Io, posibilitatea unui ocean sub crusta de gheatã a Europei si chiar a unei tectonici în plãci pe
Ganimede.
Misiunea Galileo, cu termenul de lansare fixat initial pentru ianuarie 1982, apoi în mai 1986, avea sã fie lansatã
pe 18 octombrie 1989, datoritã tragicului eveniment reprezentat de explozia rachetei Challenger în ianuarie
1986. În iulie 1994, a furnizat imagini ale impactului cometei Shoemaker-Levy cu Jupiter. Pe 7 decembrie
1995, s-a înscris pe o orbitã în jurul lui Jupiter, fiind menitã sã opereze 22 de luni în spatiul planetei, cu 10
instrumente la bord.
Misiunea Ulise s-a nãscut din misiunea internationalã de studiu a polilor solari, initial abandonatã. Pe 8
februarie 1992, misiunea Ulise a trecut la 378 400 km de Jupiter. Dupã 17 zile naveta s-a înscris pe o orbitã
înapoi spre Soare. Misiunea Cassini/Huygens, lansatã pe 15 octombrie 1997, a atins sistemul jupiterian pe 30
decembrie 2000. Pe 24 dec. 2004 a intrat pe o orbitã în jurul planetei Saturn si îsi va încheia misunea în iunie
2008. O secventã importantã este coborârea pe Titan a sondei Huygens, care va transmite spre Cassini date
privind compozitia atmosfericã si caracteristicile suprafatei satelitului.
Misiunea viitoare spre Jupiter va fi Prometeus 1, care va investiga cei 4 mari sateliti. Nu va fi lansatã înainte de
2011.
Jupiter
Raza medie ecuatorialã..………….. 71 492 km. Dacã
Jupiter ar fi fost de 5000 de ori mai mare, ar fi devenit o
stea si nu o planetã.
Densitate (g/cm3)……………………1,34
27
Masa (kg)………….………………cca 1,9 • 10
1,898,700,000,000,000,000,000,000,000 kg = 70 % din masa planetelor
0
Înclinarea pe orbitã …………..……..3,1
Excentricitatea ………………………0,04
Durata revolutiei (zile) ………………4 332
Durata rotatiei (ore) …………………9,55 (exterior);
9,92 (interior)
Datoritã unui câmp gravitational de trei ori mai mare
fata de cel terestru si a unei temperaturi a straturilor
atmosferice exterioare cu mult mai reduse decât in cazul
planetelor interioare, chiar si cele mai usoare molecule nu
pot scãpa în spatiul cosmic. Astfel, din punct de vedere al
compozitiei, planeta nu a suferit nici o modificare de cca
4,5 mld. ani. Douã elemente predomina: hidrogenul si
deuteriul.

2
Ganimede Callisto Europa
Io

Numele sãu este legat de regele zeilor din mitologia romanã, fiind situat la o depãrtare medie de 778 mil km.
Jupiter este format predominant din hidrogen si heliu, care sunt comprimate spre interiorul planetei prin
propria lor greutate. Densitatea creste în salturi de la 1,1 g/cm3 la 4 g/cm3. La 8 500 km sub stratul vizibil de
nori, hidrogenul se lichefiazã si prezintã un comportament metalic, generând conductibilitatea electricã mare
care întretine un câmp magnetic de 100 de ori mai puternic decât al Terrei.
Nucleul solid se gãseste la circa 57.000 km adâncime, suportând o presiune de 45 mil. atm. si temperaturi
de 20 000 - 30 000 K. Dupã cum au arãtat mãsurãtorile efectuate în infrarosu, cãldura nucleului reprezintã
sursa de energie care face ca Jupiter sã iradieze în spatiu de 1,7 ori mai multã energie decât primeste de la
Soare.
Norii constituie aspectul neobisnuit al lui Jupiter, cât si al lui Saturn, prin simetria dispuneri lor: zeci de
benzi închise si deschise la culoare se succed în linii paralele fatã de ecuator, indicând o dinamicã intensã a
atmosferei. Portiunile deschise la culoare poartã denumirea de zone, iar cele închise se numesc benzi. Specific
atmosferei planetei este Marea Patã Rosie din emisfera sudicã, rezultatul unui vârtej anticiclonic tropical.
Inelele planetei Jupiter sunt mult mai subtiri decât cele ale lui Saturn sau Uranus (grosimi de maxim 30
km), au margini clare, fiind formate din particule de praf. Ele au fost descoperite de Voyager 1, pe 4 martie
1979, dar pot fi observate în infrarosu chiar de pe Pãmânt. Inelele au în componentã patru sectoare: o parte
luminoasã, centralã, cu lãtimi de 6 000 km, care se terminã în exterior printr-un inel mai deschis la culoare, de
cca 800 km lãtime. Spre interior apare o zonã cu densitãti foarte reduse care se desfãsoarã pânã la partea
superioarã a norilor din atmosfera planetei. Toate sectoarele apar învãluite într-un halou extrem de fin.
Pe 7 ianuarie 1610, din grãdina sa din Padova, Italia, Galileo Galilei a fost surprins sã observe prin lunetã,
patru “puncte luminoase” lângã Jupiter.
În ultimii 30 de ani, s-a descoperit cã Io reprezintã corpul cu cel mai activ vulcanism din sistemul solar.
Ganimede este cel mai mare satelit si are un câmp magnetic propriu. Sub crusta de gheatã a Europei se poate
gãsi un ocean de apã. La fel ar putea fi cazul si sub crusta de gheatã a satelitului Callisto.
Numai în 2003, astronomii au descoperit inca 23 de sateliti ce orbiteazã planeta gigant. Jupiter are în
prezent 63 de sateliti, cei mai numerosi din întregul sistem. Cu sigurantã cã multi dintre satelitii periferici sunt
asteroizi captati de planetã.
Saturn
Raza medie ecuatorialã…………..... 60 000 km
Densitate (g/cm3)…………………...0,69
25
Masa (kg)………………………......56,86 • 10
Înclinarea pe orbitã ……………..….290
Excentricitatea…………………..…0,055
Durata revolutiei (zile)………10 759 (29,45 ani)
Durata rotatiei (ore)………… 10,23 (exterior);
10,67 (interior)
Planeta, cunoscutã încã din Antichitate (Saturn
= zeul secerisului la romani), este urmãritã în 1610,
prin luneta, de cãtre Galilei. El este cel care atrage
atentia asupra “urechilor lui Saturn”, observatie
care va fi legatã de existenta unor inele sau sateliti
(Huygens, 1656; Cassini, 1705; Maxwell, 1859).
În prezenta unui câmp gravitational foarte
puternic, obiectele mai mari se desprind sub
influenta fortelor mareice într-un nor de
sfãrâmãturi (cu diametre de la sub 1 m la peste 1
km) si praf.
3
 Norul se roteste în planul ecuatorial al planetelor.
Fortele mareice reprezintã atractia diferitã la care
este supusã fiecare particulã componentã a unui
satelit, în functie de distanta de planetã. Dacã fortele
mareice depãsesc fortele de coeziune, obiectul se va
desface în fragmente corespunzãtoare distantei la
care se gãseste, în asa fel încât echilibrul celor douã
forte sã fie refãcut.
În jurul lui Saturn nu se poate mentine nici un
obiect mai mare de câtiva km pe o razã de 140 000
km de la centrul planetei. Limita pânã la care un
obiect este instabil în apropierea unui alt corp
cosmic, poartã denumirea de limita Roche dupã
numele matematicianului francez Edouard Roche
care a calculat-o în 1850.
Saturn are 7 inele D, C, B, A, (vizibile de pe
Terra) si F, G, E (invizibile de pe Terra), apãrând
sub forma unor zone cu luminozitãti diferite.
Sistemul de inele începe la 7000 km înãltime
deasupra limitei norilor atmosferici, dezvoltându-
se pe o lãtime de peste 74.000 km. Între inele existã
2 discontinuitãti. Inelul B se dezvoltã pe 25.000
km, fiind despãrtit de inelul A prin limita Cassini,
cu lãtimi de 500 km. Inelul A are lãtimi de 15.000
km, iar în interiorul sãu apare discontinuitatea
Encke, situatã la 73.000 km depãrtare de Saturn.
Saturn are 31 sateliti dintre care Titan este cel
mai mare cu un diametru de 5150 km.
Titan a fost descoperit în 1655 de cãtre
Huygens. Are o o densitate de 1,92 g/cm3.
Densitatea sa indicã o compozitie dintr-un nucleu
silicatic înconjurat de gheatã din metan, apã si
amoniac. Absenta unei magnetosfere aratã lipsa
unui nucleu lichid. Ca unic satelit al sistemului
solar, Titan prezintã o atmosferã dezvoltatã pe
mai mult de 400 km inaltime, ce exercitã o
presiune la sol de 1,6 bari. Compozitia este
asemãnãtoare atmosferei terestre primitive. Ca
urmare insa a temperaturilor foarte scazute nu pot
avea loc reactii organice complexe.
Uranus

Raza medie ecuatorialã…………….. 26 145 km

Densitate (g/cm3)……………………1,19
25
Masa (kg)……………………………8,66 • 10
0
Înclinarea pe orbitã ……………..…..97,9
Excentricitatea …………………….0,047
Durata revolutiei (zile)…………… 30 685 (84 ani)
Durata rotatiei (ore)……………… 17,12 (exterior)
17,14 (interior)

Necunoscutã lumii antice (desi cu un albedou de

0,9), Uranus este cea mai strãlucitoare dintre planete.
Ea a fost descoperitã întâmplãtor de cãtre William
Herschel, muzician si astronom amator englez, pe 13
martie 1781, care a confundat-o cu o cometa.

4
 Specificã lui Uranus este înclinarea mare a axei
polilor, aflatã practic în planul orbital al planetei, la
care se adaugã si o rotatie de tip retrograd, de la est
spre vest. Acest fapt s-ar datora, probabil, unei
puternice coliziuni care a avut loc in etapa timpurie a
formarii planetei.
Uranus are 11 inele, identificate mai ales dupa
zborul lui Voyager 2, care a trecut in 1986 pe langa
planeta. Acestea au fost denumite 1986U2R, 6, 5, 4,
Alpha, Beta, Eta, Gamma, Delta, Lambda si
Epsilon.
Orbitele satelitilor prezintã o traiectorie aproape
verticalã pe planul orbital al planetei.
Altfel decat in cazul altor sateliti, cei ai planetei
Uranus poarta numele unor personaje
shakespeareiene.
In prezent sunt 27 de sateliti inregistrati, dintre
care Titania si Oberon sunt cei mai mari si au fost
descoperiti de cãtre William Herschel în 1787 . Ariel
si Umbriel au fost identificati de cãtre William
Lassell în 1851, iar cea mai micã si mai apropiatã
lunã de planetã, Miranda, în 1948 de cãtre Gerard
Kuiper.
Satelitii sunt compusi dintr-un amestec de gheatã
si silicati, iar temperaturile si presiunile interne sunt
mult prea reduse pentru a mentine un nucleu în stare
lichidã.
Miranda (cu aproape 500 km în diametru) are o morfologie extrem de complexã, inca inexplicabila sub
aspect genetic, compusa din vãi, dealuri, falii, canioane (de 12 ori mai adanci decat Marele Canion american),
abrupturi, podisuri, cratere etc. Rãspândirea lor stã la baza clasificãrii suprafetei satelitului în douã categorii:
terenuri vechi, modelate prin numeroase cratere de impact si regiuni recente, lipsite de cratere.
Oberon si Umbriel poartã amprenta unor cratere mari, cu diametre de 50 si 100 km, care indicã o suprafatã
veche cu o morfologie modelatã de primele impacturi meteoritice.
Titania si Ariel sunt presãrate cu numeroase cratere mici, atrãgând atentia asupra unei morfologii ceva mai
recente.

Raza medie ecuatorialã…………….. 24 300 km

3
Densitate (g/cm )…………………… 1,71
Neptun Masa (kg)…………………………… 10,30 • 10
25

Înclinarea pe orbitã …………….. …..28,80

Excentricitatea…………………….…0,008
Durata revolutiei (zile)………..….60 189 (164 ani)
Durata rotatiei (ore)…………...…17,8 (exterior);
16,7 (interior)

Descoperirea lui Neptun s-a bazat pe constatarea

fãcutã în sec. XVIII–XIX, a diferentelor dintre pozitia
pe bolta cereascã a planetei Uranus si pozitia la care
aceasta ar fi trebuit sã se gãseascã conform calculelor.
Oscilatiile lui Uranus au fost puse în legãturã cu atractia
gravitationalã a unei planete exterioare.
În 1845, astronomii Adams din Cambridge si Le
Verrier din Paris au stabilit în mod independent, prin
calcule matematice, masa planetei si caracteristicile
orbitei sale.

5
 Un an mai târziu, pe 23 septembrie 1846, astronomul Galle
de la observatorul din Berlin, a descopit noua planetã, pe baza
calculelor efectuate de Le Verrier. Tot în 1846 a fost identificat,
de cãtre astronomul Lassell, si cel mai mare satelit al planetei
Neptun, Triton, cu un diametru de 2 760 km. În 1949, Kuiper
observã micul satelit Nereida, cu un diametru de 400 km.
Prin trecerea, în 1981, a planetei Neptun prin dreptul
unei stele fixe, a putut fi descoperit sistemul sãu de inele.
Date suplimentare au fost transmise abia de cãtre statia
Voyager 2, care, pe 25 august 1989, a trecut la 4 950 km
depãrtare de polul nord al planetei.
Neptun are 13 sateliti cunoscuti in prezent. Triton este
cel mai mare (2 705 km în diametru); se remarcã prin
coloritul în roz si bleu, unic în sistemul planetar. Acesta se
datoreazã nuantelor schimbãtoare ale legãturilor de metan
sub actiunea razelor solare. Densitatea medie a lunii (2
3
g/cm ) indicã un continut mai mare în rocã comparativ cu
cel al satelitilor de gheatã ai planetelor Saturn si Uranus.
Unice în sistemul solar sunt si temperaturile extrem de
scazute de la suprafata lui Triton (-2400C). Temperaturile se
datoreazã albedoului ridicat al lunii, care reflectã pânã la
95 % din radiatia primitã.

Pluton a fost descoperit la sfârsitul sec. XIX, prin

neconcordante în miscarea lui Uranus, care nu puteau fi
explicate prin intermediul lui Neptun. În special cercetãrile
astronomilor Percival Lowell si William Pickering sunt
remarcabile în acest sens. Planeta a fost descoperitã abia în
1930, de cãtre astronomul american Tombaugh. Cel mai
mare satelit este Charon, la 20 000 km depãrtare de
Pluton planetã, cu un diametru de 1 000 km (Pluton are cca 1 100
km raza ecuatoriala). Acest fapt face ca Charon sa fie cel
mai mare satelit al sistemului solar. Charon are o perioadã
de revolutie de 6,39 de zile, care corespunde cu perioada de
rotatie a planetei, acest sincronism fiind, de asemenea, unic
în sistemul solar. Recent s-a descoperit ca Pluton mai are
doi sateliti.

Sedna, ceva mai mare decat un asteroid, dar mai mică

decât o planetă, are 1.700 km in diametru. Culoarea
specifică este roşie, planetoidul fiind situat la cca 13 mld
km depărtare de Soare (la o depărtare cam de trei ori mai
mare decat Pluton). Sedna a fost descoperita pe 14 noi.
Sedna 2003, de o echipă de la California Institute of Technology,
Pasadena, Calif.
Este cel mai rece corp din sistemul solar, unde
temperatura nu urca deasupra valorii de 240 grade Celsius.
Planetoidul este chiar mai rece, pentru ca se apropie de
Soare doar foarte putin pe orbita sa, pe care o strabate in
10.500 de ani. Avand o orbita extrem de elipticã, la afeliu,
Sedna se gaseste la 130 mld km de Soare (de 900 de ori
distanta Terrei de Soare). In urmãtorii 72 de ani,
planetoidul se va mai apropia putin de Soare, devenind
ceva mai vizibil, dupã care se va îndepãrta din nou pentru
10.500 de ani.