Istoria Bisericii PDF

comori.
org
Istoria Bisericii
Andrew Miller
Istoria Bisericii
Introducere ............................................................................................................................................................... 1
Capitolul 1. Stânca - Fundaţia .............................................................................................................................. 6
Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin ....................................................................................... 16
Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi ...................................................................................................... 27
Capitolul 4. Primii misionari ai crucii .............................................................................................................. 34
Capitolul 5. Apostolul Pavel .............................................................................................................................. 52
Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pavel ........................................................................................ 69
Capitolul 7. Arderea Romei ................................................................................................................................ 94
Capitolul 8. Istoria internă a bisericii ............................................................................................................. 117
Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - (anii 180 – 313) ............................................................ 128
Capitolul 10. Constantin ................................................................................................................................... 144
Capitolul 11. Consiliul de la Niceea ............................................................................................................... 160
Capitolul 12. Istoria internă a bisericii ........................................................................................................... 173
Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira ............................................................................................ 195
Capitolul 54. Anglia ........................................................................................................................................... 211
Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa ................................................................................... 225
Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei ......................................................................................... 237
Capitolul 16. Firul de argint al harului ........................................................................................................... 249
Capitolul 17. Propagarea creştinismului ........................................................................................................ 263
Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire a bisericilor ................................................................ 271
Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea ........................................................................................... 277
Capitolul 20. Cruciadele .................................................................................................................................... 294
Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Grigore ................................................................................ 307
Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116 ................................................................................... 321
Capitolul 23. Teologia bisericii Romei ........................................................................................................... 331
Capitolul 24. Inocenţiu al-III-lea şi timpul lui (1198 – 1216) ...................................................................... 345
Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei ......................................................................................................... 367
Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc ....................................................................................... 388
Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei ..................................................................................................... 405
Capitolul 28. Declinul puterii papale ............................................................................................................. 414
Capitolul 29. Înaintaşii reformei ..................................................................................................................... 424
Capitolul 30. John Wycliffe .............................................................................................................................. 434
Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia ........................................................................................... 448
Capitolul 32. Căderea Constantinopole ......................................................................................................... 464
Capitolul 33. Reforma în Germania ................................................................................................................ 475
Capitolul 34. Primul jubileu papal .................................................................................................................. 490
Capitolul 35. Luther la Wartburg ..................................................................................................................... 505
Capitolul 36. Protestantismul ........................................................................................................................... 514
Capitolul 37. Controversa sacramentală ......................................................................................................... 525
Capitolul 38. Conciliul de la Bologna ............................................................................................................. 538
Capitolul 39. Respingerea din partea papei .................................................................................................. 552
Capitolul 40. Reforma în Elveţia ..................................................................................................................... 563
Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia ...................................................................................................... 574
Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor ............................................................................................................. 589
Capitolul 43. Progresul general al reformei .................................................................................................. 599
© www.comori.org 2
Istoria Bisericii
Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia ................................................................................................. 603

Capitolul 45. Reforma în Germania ................................................................................................................ 619
Capitolul 46. Consiliul de la Trento ................................................................................................................ 632
Capitolul 47. Interimatul ................................................................................................................................... 642
Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupra națiunilor Europei ............................................ 653
Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză .................................................................................... 670
Capitolul 50. Reforma în Franţa ....................................................................................................................... 687
Capitolul 51. Marele progres al reformei ....................................................................................................... 703
Capitolul 52. Valdezii ........................................................................................................................................ 715
53. Reforma în Insulele Britanice .................................................................................................................... 725
Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice .................................................................................................. 747
Capitolul 55. Domnia Elisabetei ...................................................................................................................... 769
Capitolul 56. Filadelfia ...................................................................................................................................... 778
© www.comori.org 3
Istoria Bisericii Introducere
Introducere
Prefaţă
După cum ştim cu toţii, aflăm istoria din cărţi. Am cercetat cu atenţie autorii care se bucură de cel mai
mult respect în această ţară şi care sunt consideraţi de încredere. Deşi veţi întâlni deseori referiri la
volum şi pagină, aceasta nu înseamnă că tot ce este în această scriere a fost cules din acele istorii. Ar fi
imposibil să spunem câte gânduri, cuvinte şi propoziţii din alte cărţi sunt întreţesute cu ale mele
personale. Referinţele sunt date nu atât cu scopul de a verifica ceea ce am scris, ci pentru a-l invita pe
cititor să le citească sau să citească lucrările pe care le are la dispoziţie atunci când are ocazia. Materialele
sunt atât de variate şi de abundente încât este dificil să se facă o selecţie astfel încât să se păstreze o
continuitate a liniei istorice, şi, în acelaşi timp, să fie excluse lucrurile care nu sunt nici de folos, nici
interesante.
Unii dintre prietenii mei cei mai vechi şi mai preţuiţi, cum ar fi Greenwood, Milman şi Craigie
Robertson, îşi încheie scrierile lor istorice prin secolul al XIV-lea; Waddington, d’Aubigne şi Scott cam pe
la jumătatea secolului al XVI-lea; iar Waddington încheie istoria protestantismului cu domnia lui
William şi Mary. Istoriile şi biografiile speciale scrise de dr. M’Crie sunt extrem de valoroase; şi la fel de
valoroasă este şi Istoria protestantismului în Franţa de Felice, Istoria reformei în Ţările de Jos de Brandt,
Scurta istorie a evului mediu şi a reformei de Hardwick, şi Istoria bisericii în Scoţia de Cunningham. Dar
istorii cu adevărat bune pentru perioada de la începutul secolului al XVI-lea până în prezent sunt într-
adevăr ceva rar.
Am urmărit ceva mai mult decât numai o istorie şi am dorit să leg istoria de Hristos şi de Cuvântul Lui,
astfel încât cititorul, prin har, să primească adevărul şi binecuvântarea sufletului. Şi veţi observa că încep
cu scopul Domnului pe care ni l-a descoperit cu privire la Biserica Lui în Matei 16. Şi alte texte din Noul
Testament au fost cercetate cu atenţie dacă prezintă înfiinţarea Bisericii, dar am căutat să urmăresc
istoria Bisericii în lumina mesajelor către cele şapte biserici din Asia. Aceasta, desigur, într-un mod
foarte general, deoarece am dorit să ofer cititorilor o imagine cât mai cuprinzătoare a istoriei eclesiastice,
consistentă cu planul şi întinderea pe care mi le-am propus.
Londra – Andrew Miller
Introducere
Ştim că mulţi dintre cititorii noştri nu au nici timpul, nici ocazia de a citi lucrările voluminoase care au
fost scrise din când în când cu privire la istoria Bisericii. Totuşi, ceea ce a fost locuinţa lui Dumnzeu în
ultimele optsprezece secole* trebuie să fie un subiect care prezintă un interes deosebit pentru toţi copiii
Săi. Noi nu vorbim acum despre biserică aşa cum este ea deseori reprezentată în istorie, ci aşa cum ne
vorbeşte Scriptura despre ea, pentru că acolo ea este văzută în caracterul ei spiritual, ca trup al lui
Hristos şi ca “locuinţa lui Dumnezeu în Duhul” (Efeseni 2).
* n.tr.) autorul scria în secolul al XIX-lea
© www.comori.org 1
Întotdeauna când citim ceva care se numeşte o istorie a bisericii trebuie să avem în minte faptul că, din
zilele apostolilor până în prezent, în Biserica mărturisitoare au existat două categorii deosebite de
persoane: cei aşa-zis credincioşi şi cei credincioşi în mod real – cei adevăraţi şi cei falşi. Acest fapt a fost
prezis: “Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi
dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei” (Fapte
20:29-30). Şi a doua epistolă către Timotei este plină de avertismente şi îndrumări cu privire la diversele
forme de rău care atunci se manifestau în mod evident. Avusese loc o schimbare rapidă în timpul de
când fusese scrisă prima epistolă către Timotei, iar apostolul îl îndeamnă pe cel cu adevărat evlavios să
umble despărţit de aceia care aveau o formă de evlavie dar îi tăgăduiau puterea. “Depărtează-te de
aceştia” spunea apostolul. Asemenea îndemnuri sunt necesare întotdeauna şi sunt valabile în orice timp,
şi acum ca şi atunci. Nu ne putem separa de creştinătate fără a ne lepăda de creştinism, dar putem şi se
cuvine să ne separăm de ceea ce apostolul numeşte “vase de dezonoare”. Avem promisiunea că, “dacă
cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, folositor Stăpânului, pregătit
pentru orice lucrare bună” (2. Tim 2:21).
Este interesant – deşi într-un fel dureros – să remarcăm diferenţele dintre întâia şi cea de-a doua epistolă
către Timotei. În prima epistolă ni se vorbeşte despre Biserică potrivit cu caracterul ei şi cu poziţia
binecuvântată pe care o are pe pământ, ea fiind văzută în calitate de casă a lui Dumnezeu, depozitara şi
mărturisitoarea adevărului pentru oameni. În cea de-a doua epistolă ni se spune despre ceea ce a devenit
biserica în urma eşecului celor cărora le-a fost încredinţată responsabilitatea.
Pentru a ilustra cele spuse anterior, să luăm câte un pasaj din fiecare epistolă:
1. “Îţi scriu acestea sperând să vin la tine mai curând; iar dacă voi întârzia, ca să ştii cum trebuie să se
poarte cineva în casa lui Dumnezeu ... stâlp şi temelie a adevărului” (1. Tim 2:14-15);
2. “Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre
onoare, şi altele spre dezonoare” (2 Tim. 2:20). Aici totul, în mod trist, s-a schimbat. În loc de ordine
divină este o confuzie iremediabilă; în loc să fie “casa lui Dumnezeu, stâlp şi temelie a adevărului”, este
o “casă mare” – practic “taina fărădelegii” (v. 2. Tesaloniceni 2:7). În loc să fie casa ţinută potrivit cu voia
lui Dumnezeu ca să fie potrivită pentru El, ea este aranjată şi cu rânduieli după voia omului, în folosul şi
spre înălţarea omului. Chiar atât de devreme au apărut relele care au fost păcatele şi ruşinea creştinătăţii
de atunci încolo. Dar şi acestea au fost conduse spre a face loc la ceva bun: Duhul lui Dumnezeu, în
marea Lui îndurare, ne-a dat cele mai clare îndrumări pentru cele mai întunecate ceasuri din istoria
Bisericii şi ne-a indicat calea adevărului pentru cel mai greu timp, astfel încât nu avem nici o scuză.
Timpurile şi împrejurările se schimbă, dar adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă.
Greşelile făcute în general de istorici
Este trist să o spunem, dar unii istorici nu au ţinut cont de tristul amestec de vase rele şi bune - de
creştini adevăraţi şi falşi creştini. Aceia nu au fost oameni spirituali, şi, de aceea, au avut ca obiect al
activităţii lor să consemneze căile rele şi necreştine ale mărturisitorilor, şi s-au ocupat mult şi cu multă
minuţiozitate de ereziile care au tulburat Biserica, de abuzurile care au făcut-o de ruşine şi de
controversele care au distras-o de la menirea ei. Noi mai curând ne-am strădui să urmărim, pe parcursul
paginilor întunecate ale istoriei, firul de argint al harului lui Dumnezeu în creştini, deşi uneori amestecul
predomină într-atât încât ceea ce este curat abia de se mai zăreşte.
Dumnezeu nu S-a lăsat niciodată să rămână fără nici un martor. El i-a avut în orice timp şi în orice loc
pe aceia pe care El îi iubeşte, chiar dacă ei erau ascunşi. Nici un alt ochi în afară de al Lui nu i-a putut
© www.comori.org 2
vedea pe cei şapte mii din Israel care nu şi-au plecat genunchii înaintea imaginii lui Baal, în zilele lui
Ahab şi ale Izabelei. Şi nu ne îndoim că, până şi în cele mai întunecate perioade ale istoriei creştinătăţii,
au existat zeci de mii pe care îi vom vedea în “biserica glorioasă” pe care Hristos Şi-o va prezenta Lui
Insusi în acea mult-dorită zi a bucuriei nunţii Lui. Multe pietre preţioase din mijlocul gunoaielor din
evul mediu vor reflecta harul şi gloria Lui în acea zi a încoronării.
Ce gând binecuvântat, care chiar şi acum umple sufletul cu extaz şi încântare! Doamne, grăbeşte acea zi
fericită din dragoste pentru Numele Tău!
Cei cu adevărat evlavioşi sunt, în mod instinctiv, smeriţi. Ei sunt în general retraşi şi puţin cunoscuţi
public. Nu există smerenie mai profundă şi mai reală decât aceea pe care o produce cunoaşterea harului.
Asemenea oameni smeriţi şi retraşi nu prea-şi găsesc loc pe paginile istoriei, pe când ereticii zeloşi care s-
au strecurat în biserică, cei zgomotoşi şi vizionarii sunt atât de zgomotoşi că nu se poate să nu fie
remarcaţi. Acesta este motivul pentru care istoricii au consemnat cu atâta grijă principiile nebune şi
practicile rele ale unor asemenea oameni.
Vom cerceta puţin prima parte a subiectului nostru pentru ca să avem o vedere generală.
Cele şapte biserici din Asia
Cele şapte epistole ne vor călăuzi în studiile noastre viitoare. Considerăm că ele nu sunt numai istorice
ci şi profetice. Fără îndoială, ele sunt strict istorice, şi acest fapt trebuie să fie considerat ca având
greutate atunci când studiem caracterul lor profetic. În cele şapte oraşe numite chiar existau şapte
biserici, iar starea lor ne este descrisă, dar este la fel de clar că Acela care chiar de la început cunoaşte
sfârşitul are intenţia ca ele să aibă o semnificaţie profetică pe lângă aplicaţia istorică. Ele au fost alese
dintre multe biserici şi prezentarea lor este ordonată astfel încât să preînchipuie ceea ce avea să urmeze.
Limitând aplicaţia acestor mesaje strict la cele şapte biserici din Asia am strica unitatea Apocalipsei şi am
pierde binecuvântarea promisă pentru cel care citeşte. Întreaga carte are un caracter profetic şi simbolic,
iar capitolele doi şi trei nu fac excepţie. Ele sunt introduse de Domnul în caracterul lor mistic: “Taina
celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi cele şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele
sunt îngeri ai celor şapte adunări şi cele şapte sfeşnice sunt şapte adunări” (Apoc. 1:20).
Numărul şapte este caracteristic, el marcând cercul complet al gândurilor şi căilor lui Dumnezeu în
timp. De aici cele şapte zile ale săptămânii, cele şapte sărbători ale lui Israel şi cele şapte parabole care
prezintă tainic împărăţia cerurilor. Acest număr este deseori folosit pe parcursul acestei cărţi, care
prezintă pe iudei, pe naţiuni şi Biserica lui Dumnzeu cu responsabilităţile lor pe pământ. De aceea avem
şapte biserici, şapte stele, şapte sfeşnice, şapte îngeri, şapte peceţi, şapte trompete, şapte potire şi
ultimele şapte plăgi. Numai în capitolele doi şi trei este prezentată Biserica în responsabilitatea ei pe
pământ şi ca obiect al guvernării divine. Din capitolul 4 până la capitolul 19, biserica este văzută în cer.
Apoi ea apare în glorie deplină împreună cu Domnul. “Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate
în in subţire, alb şi curat” (Apoc. 19:14).
În cuprinsul cărţii, mai ales în capitolul 6, ne sunt prezentaţi iudeii şi naţiunile şi hotărârile judecătoreşti
pentru ei sunt emise de la tronul lui Dumnezeu din cer. Dar aceasta nu va avea loc decât după ce
biserica – adevărata mireasă a Mielului – este răpită în cer, iar mărturia nominală coruptă va fi respinsă
în mod definitiv.
Împărţirea în trei părţi a acestei cărţi este dată de Domnul Însuşi şi arată clar ordinea evenimentelor,
drept care, această împărţire se cuvine să fie luată ca un principiu de bază pentru interpretarea
© www.comori.org 3
Apocalipsei. În Apocalipsa 1:19, El prezintă schema conţinutului şi planul întregii cărţi: “Scrie deci ce ai
văzut şi cele ce sunt şi ceea ce va fi după acestea”. “Ce ai văzut” se referă la viziunea Domnului Isus, aşa
cum L-a văzut Ioan în capitolul 1. “Cele ce sunt” se referă la starea în timp a mărturiei, aşa cum este
prezentată în capitolele 2 şi 3. “Ceea ce va fi după acestea” este prezentat începând din capitolul 4, unde
se deschide o uşă în cer şi profetul este chemat: “Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc
după acestea”. În capitolul 4:1 este exact aceeaşi expresie ca în 1:19. Lucrurile care sunt şi cele care vor fi
după acestea nu se poate să existe în acelaşi timp. Este necesar ca acestea care sunt să se termine înainte
de a începe “cele ce trebuie să aibă loc după acestea”.
Când este folosit numărul şapte, nu în sens literal, ci în sens simbolic, el semnifică întotdeauna
completitudinea. Şi este evident că în acest sens este folosit în capitolele 2 şi 3. Ştim că existau şi alte
biserici în afară de cele şapte numite, dar cele şapte sunt selectate pentru a prezenta o imagine completă
a ceea ce urma să se dezvolte în istoria bisericii pe pământ. Domnul a prevăzut că elementele morale
importante care existau atunci urmau să reapară de-a lungul timpului. Avem o imagine înşeptită sau o
prezentare perfect divină a stărilor succesive ale bisericii mărturisitoare de-a lungul perioadei cât ea este
pe pământ şi are o responsabilitate.
Vom face o cercetare rapidă şi schematică a celor şapte biserici pentru a avea o idee generală cu privire
la perioadele istorice la care acestea se aplică.
Schiţă a celor şapte biserici
Efes. La Efes Domnul descoperă originea oricărei căderi: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Biserica este
ameninţată că i se va lua sfeşnicul dacă nu se va pocăi. Perioada: din timpul vieţii apostolilor până la
sfârşitul secolului al doilea.
Smirna. Mesajul adresat bisericii din Efes este general, iar cel adresat celei din Smirna este specific. Deşi
se aplica, în acel timp, adunării de acolo, el preînchipuia în modul cel mai evident persecuţiile repetate
pe care le-a suferit biserica sub împăraţii păgâni. Dar Dumnezeu se poate să fi folosit puterea lumii
pentru a opri înaintarea răului în biserică. Perioada: de la secolul al doilea până la împăratul Constantin.
Pergam. Aici avem aşezarea creştinismului de către Constantin ca religie oficială a statului. În loc să-i
persecute pe creştini, Constantin îi patrona. Din acel moment decăderea a fost rapidă. Alianţa rea a
bisericii cu lumea a fost cea mai mare şi mai profundă cădere. Atunci a ajuns biserica să-şi piardă
simţămintele că este în relaţie cu Hristos care este în cer şi, odată cu aceasta, să înceteze a mai avea
caracterul de străin şi călător pe pământ. Perioada: de la începutul secolului al patrulea până în secolul al
şaptelea, când s-a stabilit papalitatea*.
* Titlul de Papă a fost adoptat prima data de Higinus în 139, iar Papa Bonifaciu al III-lea l-a determinat, în 606, pe
Foca, Împăratul din Est, să facă acel titlu să fie rezervat prelaţilor Romei. Cu complicitatea lui Foca a fost stabilită
supremaţia Papei peste biserica creştină – Haydn’s Dictionary of Dates.
Tiatira. În Tiatira avem reprezentată papalitatea din evul mediu, având caracterul Izabelei, practicând
tot felul de lucruri rele şi persecutându-i pe sfinţii lui Dumnezeu sub pretextul zelului religios. Şi totuşi,
în Tiatira mai era o rămăşiţă care se temea de Dumnezeu, pe care Domnul o mângâie prin speranţa
strălucită a venirii Lui şi căreia îi promite că va avea putere peste naţiuni atunci când El va domni. Dar
cuvântul de îndemn pentru rămăşiţă este: “ce aveţi, ţineţi cu tărie până voi veni”. Perioada: de la
stabilirea Papalităţii până la venirea Domnului. Această istorie continuă până la sfârşit, dar este în
© www.comori.org 4
special caracteristică pentru evul mediu.
Sardes. Aici ne este reprezentată partea protestantă a creştinismului, care a urmat după lucrarea ce
mare a Reformei. Dispar trăsăturile rele ale Papalităţii, dar noul sistem în sine nu are viaţă: “ai numele că
trăieşti, dar eşti mort”. Dar şi în acest sistem fără viaţă sunt sfinţi adevăraţi, şi Hristos îi cunoaşte pe toţi.
“Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în haine albe,
pentru că sunt vrednici”. Perioada: de la secolul al XVI-lea, cel atât de plin de evenimente, în continuare
– este protestantismul după reformă.
Filadelfia. Biserica din Filadelfia reprezintă o rămăşiţă slabă, dar credincioasă Cuvântului şi Numelui
Domnului Isus. Ceea ce îi caracteriza era că ţineau Cuvântul răbdării lui Hristos şi nu tăgăduiau Numele
Lui. Starea lor nu se remarca prin vreo manifestare vizibilă de putere sau ceva care să apară mare din
exterior, ci era caracterizată de o comuniune intimă şi personală cu El. El este în mijlocul lor fiind Cel
Sfânt şi Adevărat şi este prezentat ca Acela care se ocupă de casă. El are “cheia lui David”. Comorile
cuvântului profetic sunt deschise pentru cei care sunt înăuntru. Ei se bucură de simpatia răbdării Lui şi
aşteaptă venirea Lui. “Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării,
care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ”. Perioada: în special
de la începutul acestui secol*, dar activitatea se desfăşoară acum rapid în ultimele faze ale
creştinismului.
* n.tr.) este vorba despre secolul al XIX-lea, când a trăit autorul.
Laodicea. În Laodicea avem această stare de “căldicel”, adică indiferenţă, cu toleranţă dar şi cu pretenţii
şi lăudăroşenie şi autosuficienţă. Aceasta este faza finală în care ajunge ceea ce poartă pe pământ numele
lui Hristos. Şi, vai! Cât de nesuferit este aceasta pentru El! Va veni momentul pentru condamnarea
finală. După ce El va despărţi orice credincios adevărat de corupţia creştinătăţii, luându-i pe ai Săi la
Sine, El o va varsa din gură. Ceea ce ar fi trebuit să fie dulce pentru El a ajuns greţos, şi, de aceea, este
lepădat definitiv. Perioada: începe după Filadelfia, dar caracterizează în special sfârşitul istoriei bisericii.
După ce am văzut în general cele şapte biserici, cu ajutorul Domnului, ne vom strădui să urmărim, pe
scurt, diferitele perioade ale istoriei bisericii. Şi ne propunem să cercetăm mai în detaliu fiecare din cele
şapte epistole pe parcursul acestei istorii, ca să vedem cum se văd diferitele perioade în lumina acestor
mesaje şi în ce măsură istoria bisericii ilustrează ceea ce ne spune Scriptura în aceste două capitole. Fie ca
Domnul să ne călăuzească spre înviorarea şi binecuvântarea acelora pe care El îi iubeşte.
© www.comori.org 5
Istoria Bisericii Capitolul 1. Stânca - Fundaţia
Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

La începutul studiului pe orice subiect este bine să cunoaştem începutul, intenţia sau planul original, şi
apoi să înaintăm în istoria lui. Cu privire la biserică, acestea le avem prezentate în modul cel mai clar în
Sfânta Scriptură. Aceasta ne prezintă nu numai intenţia originală ci şi planurile şi specificaţiile Marelui
Constructor şi începutul istoriei lucrării sub propria Lui mână. Temelia fusese pusă şi lucrarea continua,
dar Domnul Însuşi era singurul Ziditor, ceea ce făcea ca totul să fie real şi perfect atunci.
La sfârşitul dispensaţiunii iudaice, Domnul a adăugat rămăşiţa credincioasă a lui Israel la adunarea de
curând formată, dar, la sfârşitul dispensaţiunii creştine, El îi va lua sus în cer, în trupuri glorificate, pe
toţi cei care cred în Numele Lui. Nici unul din biserică nu va fi adăugat la adunarea sfinţilor din mileniu.
“Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî
din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori
împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu
Domnul” (1. Tes. 4:16-17). Acesta va fi finalul fericit al istoriei pe pământ a bisericii celei adevărate,
mireasa lui Hristos: cei morţi vor învia, cei vii vor fi transformaţi, şi toţi, în trupuri de glorie, vor fi luaţi
împreună în nori ca să-L întâmpine pe Domnul în vazduh. Astfel ne sunt definite limitele bisericii şi
întreaga perioadă a istoriei ei, care ne stă înainte. Dar, să ne întoarcem la zorile zilei ei pe pământ.
Domnul introduce prima dată subiectul Bisericii prin imaginea simbolică a unei clădiri, iar cuvintele Lui
sunt atât de scumpe încât le putem adopta ca motto pentru întreaga ei istorie. Aceste cuvinte au susţinut
inimile şi speranţele alor Săi în toate timpurile şi în toate împrejurările şi vor fi întotdeauna o întăritură
pentru credinţă. Ce poate fi mai binecuvântat şi mai dătător de siguranţă şi pace decât aceste cuvinte?
“Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge” (Mat 16:18).
În Matei 16, Domnul i-a întrebat pe ucenicii Săi cu privire la ceea ce spuneau pe atunci oamenii despre
El. Aceasta a condus la mărturisirea lui Petru şi, de asemenea, la revelaţia prin har a Domnului cu
privire la biserica Lui. Poate că ar fi bine să transcriem întreaga conversaţie deoarece este în legătură
directă cu subiectul nostru.
“Iar când a venit Isus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, spunând: .Cine zic oamenii
că sunt Eu, Fiul Omului? Şi ei au spus: Unii, Ioan Botezătorul; iar alţii, Ilie; iar alţii, Ieremia sau unul
dintre profeţi. El le-a spus: Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu? Şi Simon Petru, răspunzând, a spus: Tu eşti
Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Şi Isus, răspunzând, i-a spus: Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona,
pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu de
asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor
nu o vor învinge” (Mat 16:13-18).
Aici ni se prezintă două lucruri legate de clădire: stânca pe care este fundaţia şi Ziditorul. “Pe această
stâncă Îmi voi zidi Biserica”. Dar unii ar putea pune întrebarea: cine sau ce este “această stâncă”? Putem
spune cu certitudine că este mărturisirea lui Petru, nu Petru însuşi, cum susţine învăţătura apostaţilor.
Este adevărat că el era o piatră vie într-un templu nou: “tu eşti Petru” – adică o piatră. Dar revelaţia pe
care a dat-o Tatăl prin Petru cu privire la gloria Persoanei Fiului este temelia pe care este zidită Biserica:
“Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Aici ne este descoperit adevărul gloriei Persoanei Fiului
în înviere. “Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Imediat după
© www.comori.org 6
mărturisirea lui Petru, Domnul a dezvăluit intenţia Lui de a-Şi zidi Biserica şi a afirmat siguranţa ei
pentru eternitate: “Pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge”.
El, izvorul vieţii, nu putea fi învins de moarte, ci, murind ca marele substitut pentru păcătoşi, a triumfat
asupra morţii şi a mormântului şi este viu pentru totdeauna, după cum i-a spus apostolului Ioan după
înviere: “Eu sunt ... Cel viu; şi am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor; şi am cheile morţii şi ale
locuinţei morţilor” (Apoc. 1:18). Ce cuvinte măreţe şi triumfătoare! Sunt cuvintele unui învingător, ale
Unuia care are putere, şi încă putere asupra porţilor hadesului, locul unde spiritele sunt separate de
trup. Cheile – simbol al autorităţii şi puterii – Îi stau agăţate la brâu. Un creştin poate fi lovit de moarte,
dar boldul morţii nu mai este, ci moartea vine ca un mesager al păcii, ca să-l conducă la odihna eternă pe
pelerinul obosit. Moartea nu mai este stăpânul, ci este slujitorul creştinului. “Pentru că toate sunt ale
voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lume, fie viaţă fie moarte, fie cele prezente, fie cele viitoare,
toate sunt ale voastre; şi voi ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” (1. Cor. 3:21-23).
Deci, Persoana lui Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu – în gloria învierii – este fundaţia sigură şi
nepieritoare pe care este zidită biserica. Fiind înviat dintre morţi, El transmite viaţa de înviere tuturor
celor care sunt zidiţi pe El ca adevărata stâncă de temelie. Aceasta este clar din ceea ce spune Petru în
întâia lui epistolă: “De El apropiindu-vă ... şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală”
(1. Petru 2:4-5). Şi, mai departe, în acelaşi capitol, el spune: “pentru voi, deci, care credeţi, El este preţuit”
sau “este onorat” (1. Petru 2:7). Fie ca atât cititorul cât şi scriitorul să noteze aceste două adevăruri
extrem de valoroase în legătură cu stânca noastră de temelie: viaţa divină şi preţuire divină. Acestea le
sunt transmise celor care au încredere în Hristos şi ele devin ale lor. “De El apropiindu-vă”, nu de care
apropiindu-vă: venim la persoana lui Hristos şi cu el avem a face. Viaţa Lui – viaţa de înviere – devine
viaţa noastră. Din acel moment, El este viaţa noastră. “De El apropiindu-vă, ca de o piatră vie ... şi voi
înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală”. Viaţa lui Hristos, ca om înviat, împreună cu tot
ceea ce moşteneşte El, este a noastră. Ce adevăr minunat şi binecuvântat! Oare cine nu ar dori, mai mult
decât orice, această viaţă care depăşeşte puterea morţii – porţile locuinţei morţilor? Victoria eternă este
imprimată în viaţa de înviere a lui Hristos. Ea nu mai poate fi încercată şi este viaţa credinciosului.
Dar fiecare piatră vie din acest templu spiritual are mai mult decât viaţa: ea este şi preţioasă cum este
Hristos. “Pentru voi deci, care credeţi, este preţuirea”. Adică, după cum viaţa lui Hristos devine viaţa
noastră când credem în El, tot aşa şi valoarea Lui. În ambele se aplică acelaşi principiu. Viaţa poate fi
privită ca fiind capacitatea noastră de a ne bucura, iar preţuirea ca titlul pe care-l avem la moştenirea
noastră de sus. Onorurile Lui, demnităţile, privilegiile, posesiunile şi gloriile Lui sunt ale noastre.
“Pentru voi, care credeţi, este preţuirea”. Ce gând minunat! “El a iubit biserica şi S-a dat pe Sine Însuşi
pentru ea” (Efes. 5:25). Aşa este Stânca noastră de temelie şi aşa sunt binecuvântaţi toţi cei care sunt pe
această Stâncă. Ca Iacov în vechime, când era străin şi călător şi s-a odihnit pe o piatră în pustiu şi toată
panorama cerului în har şi cu bogăţii s-a desfăşurat înaintea lui (Gen. 28).
Hristos, singurul ziditor al bisericii Sale
Dar Hristos este şi Ziditorul bisericii Sale, al acestei clădiri asupra căreia nici o viclenie sau putere a
vrăjmaşului nu poate birui. Ea este lucrarea lui Hristos chiar dacă mai citim şi despre alţi ziditori. “Pe
această stâncă Îmi voi zidi biserica”. Este bine să ne fie clar acest fapt, ca să nu confundăm ceea ce
zideşte omul cu ceea ce zideşte Hristos. Cine nu face deosebire între acestea ajunge la cea mai mare
confuzie atât cu privire la adevărul lui Dumnezeu cât şi cu privire la starea prezentă a creştinătăţii.
Nimic nu este mai important decât a remarca faptul că aici Hristos este unicul Ziditor al bisericii sale,
deşi Pavel şi Apolo şi toţi evangheliştii adevăraţi sunt predicatori prin care păcătoşii ajung la credinţă.
Lucrarea Domnului în sufletele credincioşilor este perfectă. Este o lucrare reală, spirituală şi personală.
© www.comori.org 7
Prin harul lui manifestat în inimile lor, ei vin la El, ca la o piatră vie, şi sunt zidiţi pe El, care este înviat
dintre morţi. Ei au gustat că Domnul este plin de har. Aşa sunt pietrele vii cu care Domnul îşi zideşte
templul, iar porţile iadului nu vor birui împotriva lui. Aşa Petru însuşi, şi toţi apostolii, şi toţi
credincioşii adevăraţi, sunt zidiţi o casă spirituală. Când Petru vorbeşte despre această zidire în întâia lui
epistolă, el nu spune nimic despre sine că ar fi un constructor. Aici Hristos este constructorul. Este
lucrare Lui şi numai a Lui, şi El a spus: “Îmi voi zidi Biserica”.
Să vedem acum din Cuvântul lui Dumnezeu ce zideşte omul, ce materiale foloseşte el şi cum lucrează
el. Aceste lucruri ne sunt prezentate în 1. Corinteni 3 şi 2.,Timotei 2. Vedem cum, cu mijloace de-ale
oamenilor, este zidită o “casă mare”, care, într-un anumit sens, poate fi numită biserica şi casa lui
Dumnezeu, după cum în 1. Timotei 3:15 citim; “casa lui Dumnezeu, care este Adunarea (Biserica)
Dumnezeului celui viu”. Aceasta este numită şi casa lui Hristos în Evrei 3:6 – “a cărui casă suntem noi”.
Dar, în mod trist, nu după mult timp, casa a ajuns să fie stricată prin slăbiciune omenească şi prin răutate
clară. Autoritatea cuvântului lui Dumnezeu a fost lepădată de mulţi, iar voinţa omului a devenit
supremă. Efectul filozofiei omeneşti asupra lucrurilor simple pe care le-a instituit Hristos a ajuns rapid
să se manifeste în mod dureros. Dar “lemn, fân şi trestie” sunt materiale care nu se pot îmbina bine cu
“aur, argint, pietre scumpe”. Casa a devenit mare în lume, asemenea copacului de muştar, printre
ramurile căruia mulţi şi-au făcut un cuib plăcut. Casa cea mare îi conferă omului o poziţie în lume, în loc
ca el să fie asemenea Domnului, dispreţuit şi respins. Arhiepiscopul vine în ierarhie după rege. Dar
biserica mărturisitoare nu numai că este măreaţă ca înfăţişare exterioară, ci este şi plină de pretenţii şi
caută să pună pecetea lui Dumnezeu pe lucrările ei neevlavioase. Aceasta este cea mai mare răutate şi
din aceasta vin orbirea, confuzia şi caracterul ei lumesc.
Pavel, ca unul ales de Domnul să facă lucrarea Lui, a pus temelia pentru clădirea lui Dumnezeu în
Corint, iar alţii au zidit pe această temelie. Dar nu toţi au zidit cu materiale divine. Fusese pusă temelia
cea bună, apoi fiecare trebuia să fie atent cum zidea pe acea temelie. Pe acea temelie unul poate zidi aur,
argint şi pietre scumpe, iar altul poate zidi lemn, fân şi trestie. Adică unul poate da învăţătură sănătoasă
şi poate căuta să vadă credinţă vie la toţi cei care cer să fie în comuniune, iar altul poate da învăţătură
nesănătoasă şi primi în comuniune persoane care nu au credinţă, criteriul ţinerii unor rânduieli
exterioare luând locul celui al vieţii eterne. Aceasta este ceea ce s-a realizat cu mijloace omeneşti, omul
fiind având responsabilitatea, şi aşa s-a ajuns la eşec. Şi totuşi zidarul ca persoană – dacă are credinţa în
Hristos - poate fi mântuit, chiar dacă lucrarea lui este distrusă.
Dar mai este încă o categorie de zidari, şi mai rea, care strică templul lui Dumnezeu şi care sunt ei înşişi
distruşi. Pentru uşurinţa cititorului, redăm întregul pasaj, deoarece nimic nu poate fi mai clar. “Potrivit
harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, am pus temelia, iar altul zideşte
deasupra. Dar fiecare să ia seama cum zideşte deasupra. Pentru că nimeni nu poate să pună altă temelie
decât cea pusă, care este Isus Hristos. Iar dacă cineva zideşte deasupra pe această temelie: aur, argint,
pietre preţioase, lemne, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi arătată, pentru că ziua o va face cunoscut,
pentru că se descoperă în foc; şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care a
zidit-o cineva deasupra va rămâne, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi
pierdere; însă el va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc. Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că
Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, pe acela îl va
distruge Dumnezeu” (1. Cor. 3:10-17).
Putem remarca faptul că, atunci când Domnul a spus “pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica”, El nu
începuse încă zidirea, ci spunea ceea ce urma să facă. El nu a spus “am zidit” sau “zidesc”, ci “voi zidi”,
şi această zidire a început la Cincizecime.
© www.comori.org 8
Dar, înainte de a trece la studiul istoriei bisericii, trebuie să notăm că mai este încă un adevăr strâns
legat de istoria bisericii şi de starea şi caracterul ei pe pământ. Acest adevăr este cuprins în expresia ce
urmează.
Cheile împărăţiei cerurilor
Aceasta ne conduce la “casa mare” – despre care am amintit deja – a mărturiei vizibile. În acelaşi timp
trebuie să avem în minte că, deşi strâns legat de casa cea mare, împărăţia cerurilor este totuşi ceva
deosebit de aceasta. De drept, lumea este a Împăratului. “Câmpul este lumea”, iar slujitorii Lui trebuie
să meargă să semene. În urma acestei lucrări rezultă o “casă mare” sau creştinătatea*.
* n.a.) termenii “biserica”, “împărăţia cerurilor” şi “casă mare” sunt scripturistici şi au semnificaţii întrucâtva
diferite, după cum rezultă din modul în care sunt folosiţi de Domnul şi de apostolii Lui. Termenul “Biserica Mea”,
folosit de Domnul, desemnează ceea ce cuprinde numai membrii adevăraţi, cei care au viaţă. Gândul principal în
expresia “împărăţia cerurilor” se referă la autoritatea Domnului înălţat, astfel încât toţi cei care mărturisesc a fi
supuşii Lui sunt priviţi ca fiind în împărăţia Lui. În “casa mare” vedem existenţa răului care, prin eşecul omului,
s-a strecurat în corpul de mărturisitori, şi acest rău este în activitate şi se extinde odată cu împărăţia cerurilor şi cu
biserica mărturisitoare. “Creştinătate” un termen des folosit, dar neîntâlnit în creştinismul scripturistic. Este un
termen ecleziastic, care la origine cuprindea pe toţi cei care au fost botezaţi sau acele părţi ale lumii în care
creştinismul este predominant, spre deosebire de ţările păgâne sau mahomedane, dar care în prezent este folosit ca
fiind sinonim cu ceilalţi trei termeni despre care am vorbit. În general cei patru termeni sunt în prezent consideraţi
ca interschimbabili, deşi la origine ei aveau sensuri diferite şi aplicaţii diferite. Dar oare unde nu s-a ajuns la
confuzie?
Atunci când ceea ce doar poartă numele de creştinătate va fi înlăturat prin judecată, împărăţia va fi
instaurată cu putere şi în glorie. Acesta va fi mileniul.
Tot vorbind cu Petru, Domnul a adăugat “şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”. Biserica cea zidită de
Hristos şi împărăţia cerurilor, care a fost deschisă de Petru, sunt lucruri mult diferite. Una din marile
greşeli care sunt obişnuite în creştinătate este folosirea acestor doi termeni ca interschimbabili, ca şi când
ar fi acelaşi lucru. Şi scriitori teologi din toate timpurile, considerând că aceşti doi termeni desemnează
acelaşi lucru, au produs scrieri care duc la confuzie atât cu privire la biserică cât şi cu privire la
împărăţie. Expresia este dispensaţională, după cum termenul “împărăţia lui Dumnezeu” este şi moral.
Dar, dacă nu avem cunoştinţă de căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu nu vom putea niciodată să
împărţim drept Cuvântul Lui. Nu trebuie să confundăm ceea ce zideşte Hristos cu ceea ce face omul cu
mijloacele lui, poate prin predicare şi botez. Biserica, aceea care este trupul lui Hristos, este zidită pe
mărturisirea că El este Fiul Dumnezeului cel viu, glorificat în înviere. Fiecare suflet cu adevărat convertit
are a face întâi cu Hristos înainte de a avea ceva de spus bisericii. Împărăţia este ceva mai larg, care
cuprinde orice persoană botezată, întreaga sferă a mărturiei creştine, fie ea autentică sau falsă.
Hristos nu i-a spus lui Petru că îi va da cheile bisericii sau cheile cerului. Dacă ar fi făcut aşa, atunci
sistemul papal ar fi avut oarece justificări. El însă a spus numai: “îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”,
adică pentru noua dispensaţiune. S-a spus că sunt folosite chei nu pentru a zidi temple ci pentru a
deschide uşi; iar Domnul i-a dat lui Petru onoarea de a deschide uşa împărăţiei întâi pentru evrei, apoi
pentru naţiuni (Fapte 2). Dar altul este limbajul folosit de Hristos cu privire la biserica Lui. Este simplu,
frumos, accentuat şi clar: “Biserica Mea”. Ce adâncime şi ce plinătate este în aceste cuvinte: “Biserica
Mea”! Când inima este în comuniune cu Hristos cu privire la biserica Lui va fi o înţelegere a
© www.comori.org 9
sentimentelor lui faţă de ea, pe care nu avem capacitatea de a o exprima. Totuşi dorim să zăbovim
asupra acestor două cuvinte: “Biserica Mea”. Cine oare ar putea spune în ce măsură ne este descoperită
inima lui Hristos în aceste cuvinte? Gândiţi-vă, din nou, la cuvântul “această stâncă”. Este ca şi cum a
spus “gloria Persoanei Mele şi puterea învierii Mele alcătuiesc temelia sigură pentru biserica Mea”. Şi a
spus “voi zidi”. Astfel, vedem că totul este în mâinile lui Hristos cu privire la “Biserica, aceea care este
Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1:23).
Deschiderea împărăţiei cerurilor
Administrarea împărăţiei Domnului i-a fost, într-un fel special, încredinţată lui Petru, după cum vedem
în primele capitole din cartea Faptele apostolilor. Termenul este luat din Vechiul testament (v. Dan 2 şi
Dan 7). În capitolul 2 avem împărăţia, iar în capitolul 7 este împăratul. Expresia “împărăţia cerurilor” o
întâlnim numai în evanghelia după Matei, unde evanghelistul scrie în principal pentru Israel.
Instaurarea pe pământ cu glorie şi putere a împărăţiei cerurilor în persoana lui Mesia era speranţa
oricărui evreu evlavios. Ca antemergător al Domnului, Ioan Botezătorul a venit predicând că împărăţia
cerurilor s-a apropiat. Dar, în loc ca evreii să-L primească pe Mesia, L-au respins şi L-au crucificat. Ca
urmare, împărăţia aşa cum era aşteptată de evrei a fost lăsată la o parte. Totuşi, împărăţia a fost
introdusă în altă formă. Când Mesia cel respins S-a înălţat la cer şi Şi-a ocupat locul la dreapta lui
Dumnezeu, triumfător asupra oricărui vrăjmaş, atunci a început împărăţia cerurilor. Acum împăratul
este în cer, iar Daniel spune “cerurile domnesc”, chiar dacă aceasta nu este în mod deschis. De la
înălţarea Lui până când El va reveni, împărăţia este în taină (Matei 13). Când El va veni din nou, în
putere, împărăţia se va manifesta în glorie.
Noua dispensaţiune. Petru a avut privilegiul de a deschide atât pentru evrei cât şi pentru naţiuni, şi a
făcut aceasta în Faptele apostolilor 2, şi, pentru naţiuni, în Faptele apostolilor 10. Dar, din nou, dorim să
atragem atenţia că biserica sau adunarea lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor nu sunt acelaşi lucru. Să ne
fie clar de la început acest aspect fundamental. Identificarea celor două lucruri a produs multă confuzie,
după cum putem vedea la originile puseismului şi papalităţii şi a oricărui sistem omenesc în creştinătate.
Următoarele remarci asupra neghinei de pe câmp, dintr-o publicaţie recentă, a au o legătură directă cu
acest subiect, deşi se referă la o perioadă ulterioară primelor capitole din Faptele apostolilor*.
* n.a.) Lectures on the Gospel of Matthew, by W Kelly
Parabola neghinei
“Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: «Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă
sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină
printre grâu şi a plecat” (Mat 13:24-25) – exact ceea ce s-a întâmplat cu mărturia pentru Hristos. Două
lucruri sunt necesare pentru ca răul să-şi facă astfel loc printre creştini: întâi lipsa de veghere a creştinilor
asupra lor înşişi – ei ajung într-o stare fără griji şi adorm -, apoi vrăjmaşul vine şi seamănă neghină.
Aceasta a început de timpuriu în creştinătate. Germenii aceştia îi întâlnim chiar şi în Faptele apostolilor
şi, în măsură mai mare, în epistole. Întâia epistolă către Tesaloniceni este prima epistolă inspirată a
apostolului Pavel, iar cea de-a doua a fost scrisă la puţin timp după prima. Şi totuşi el le-a spus despre
“taina fărădelegii” care era de pe atunci la lucru şi că vor veni alte lucruri, ca apostazia şi omul
păcatului, şi, când nelegiuirea va fi manifestată deplin (în loc să lucreze în taină), atunci Domnul îi va
pune capăt celui nelegiuit şi la tot ce ţine de el. Taina fărădelegii seamănă a fi ceva de genul semănării
© www.comori.org 10
neghinei din această parabolă. Mai târziu, “când a crescut firul şi a făcut rod”, adică atunci când
creştinătatea a început să progreseze pe pământ, atunci “s-a arătat şi neghina”. Dar este evident că
neghina a fost semănată aproape imediat după sămânţa bună. Indiferent ce lucrează Dumnezeu, Satan Îl
urmează îndeaproape. Când a fost creat omul, el a ascultat de şarpe şi a căzut. Când Dumnezeu a dat
legea, ea a fost călcată chiar înainte ca ea sa-i fie încredinţată în mâini lui Israel. Aşa este istoria firii
omeneşti.
Deci pe câmp s-a făcut ceva rău şi nu este reparat. Neghina nu este smulsă acum de pe câmp: nu este
nici o judecată pentru aceasta. Să însemne aceasta că trebuie să suferim neghina în biserică? Dacă
împărăţia cerurilor este tot una cu biserica, atunci nu trebuie să fie nici un fel de disciplină, ci acolo ar
trebui să fie tolerată necurăţia cărnii sau a duhului. Acesta este motivul pentru care este important să
înţelegem deosebirea dintre biserică şi împărăţie. Domnul interzice să fie smulsă neghina din împărăţia
cerurilor: “lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” (v. 30), adică până atunci când
Domnul va veni în judecată. Dacă împăraţia cerurilor ar fi tot una cu biserica, atunci, repet, aceasta ar
însemna ca nici un rău, indiferent cât de flagrant ar fi, să nu fie exclus din biserică până în ziua judecăţii.
De aici vedem cât este de important să facem deosebirea pe care mulţi o dispreţuiesc. Această deosebire
este extrem de importantă pentru adevăr şi sfinţenie. Şi nu există nici un cuvânt al lui Dumnezeu pe care
să-l putem neglija.
Care este semnificaţia acestei parabole? Ea nu are nimic a face cu comuniunea în biserică, ci este vorba
despre “împărăţia cerurilor”, acea scenă a mărturiei pentru Hristos, fie ea mărturie autentică sau falsă.
Astfel, grecii, copţii, romano-catolicii şi protestanţii sunt în împărăţia cerurilor, nu numai credincioşii ci
şi oameni răi care mărturisesc numele lui Hristos. Un om care nu este evreu, nici păgân şi mărturiseşte
numele lui Hristos este în împărăţia cerurilor. El poate să fie oricât de imoral sau eretic, dar nu este cazul
să fie scos din împărăţia cerurilor. Dar, atunci, este oare corect ca el să fie primit la masa Domnului?
Ferească Dumnezeu! Dacă cineva care a căzut într-un păcat şi faptul este cunoscut, atunci el trebuie să
fie exclus, dar nu trebuie să fie exclus şi din împărăţia cerurilor. Pentru că, de fapt, excluderea din
împărăţie ar însemna să-i fie luată viaţa, pentru că aceasta înseamnă smulgerea neghinei. Şi tocmai
aceasta este greşeala în care a căzut creştinătatea lumească nu peste mult timp după ce apostolii au
părăsit pământul. Pedepse temporare au fost introduse spre a disciplina şi s-au dat legi pentru ca
puterea civilă să-i pedepsească pe cei refractari. Dacă cineva nu onora aceea aşa-numita biserică, nu li se
mai îngăduia să mai trăiască. Aşa s-a produs răul împotriva căruia Domnul nostru i-a avertizat pe
ucenici, astfel că Împăratul Constantin a folosit sabia pentru a reprima călcările de rânduieli ecleziastice.
El şi succesorii lui au introdus pedepse temporare pentru a trata problema neghinei, încercând s-o
smulgă. Să privim, de pildă, biserica Romei, unde este atâta confuzie între biserică şi împărăţia cerurilor:
dacă cineva era eretic ei susţineau să fie predat tribunalelor lumii ca să fie ars şi niciodată nu au
mărturisit şi nu au corectat acel rău pentru că se pretind infailibili.
Presupunând că victimele lor erau chiar neghină, aceasta însemna că îi scoteau afară din împărăţie.
Dacă un fir de neghină este smuls de pe câmp, el este omorât. Se poate ca afară să fie oameni care
profanează numele lui Dumnezeu, dar ei trebuie să fie lăsaţi în seama lui Dumnezeu să-i judece.
Aceasta însă nu elimină responsabilitatea creştinilor faţă de aceia care vin la masa Domnului. Găsim
instrucţiuni pentru aceasta în ceea ce este scris cu privire la biserică. “Câmpul este lumea”, pe când
biserica îi cuprinde pe aceia care se presupune că sunt madularele trupului lui Hristos. Să privim în 1
Corinteni, unde Duhul Sfânt arată cum trebuie să fie disciplina ecleziastică. Să presupunem că sunt
creştini mărturisitori care se fac vinovaţi de un păcat oarecare; asemenea persoane nu trebuie să fie
primite în comuniune ca madulare ale trupului lui Hristos, cât timp continuă în acel păcat. Un sfânt
adevărat poate cădea într-un păcat văzut, dar biserica, ştiind aceasta, are datoria de a interveni pentru a
exprima judecata lui Dumnezeu faţă de acel păcat. Dacă ar fi să permită ca un asemenea om să participe
la masa Domnului, atunci L-ar face pe Domnul părtaş cu păcatul. Nu se pune problema dacă acea
persoană este convertită sau nu. Un om neconvertit nu are nimic comun cu biserica, iar dacă este
convertit, atunci păcatul nu este ceva care să fie trecut cu vederea. Cei vinovaţi nu sunt excluşi din
împărăţia cerurilor, dar sunt excluşi din biserică. Astfel, cuvântul lui Dumnezeu dă învăţătură foarte
clară pentru ambele adevăruri. Este greşit să fie aplicate pedepse lumeşti pentru un ipocrit, chiar dacă el
este demascat. Se poate să caut binele sufletului său, dar nu am nici un motiv să-l pedepsesc în acest fel.
Dar, dacă un creştin este vinovat de un păcat, atunci biserica, deşi este chemată să aibă răbdare când este
vorba de judecată, nu trebuie să-l tolereze. Cei care sunt neconvertiţi trebuie să fie lăsaţi să-i judece
Domnul când se va arăta.
Aceasta este învăţătura despre parabola neghinei, care ne dă o imagine solemnă a creştinătăţii. După
cum Fiul omului seamănă sămânţa bună, vrăjmaşul Lui seamănă cea rea, care încolţeşte şi creşte odată
cu cealaltă, astfel încât în prezent nu putem scăpa de rău. Există remediu pentru răul care pătrunde în
biserică, dar, deocamdată, nu şi pentru răul din lume.
Este destul de clar, atât din Scriptură cât şi din istorie, că marea greşeală în care a căzut corpul de
mărturisitori este aceea de a confunda cele două lucruri – neghina şi grâul; sau, pe aceia care, prin
administrarea botezului, erau primiţi să aibă parte de toate privilegiile oficiale şi temporare ale bisericii
mărturisitoare, cu cei care erau convertiţi şi erau învăţaţi de Dumnezeu. Dar, pentru a putea face un
studiu corect al istoriei bisericii, trebuie să înţelegem marea diferenţă dintre ce putem numi sistemul
sacramental şi sistemul vital.
O consecinţă a primei greşeli a fost încă o greşeală, la fel de gravă. Marea mulţime de mărturisitori a
devenit, în ochii oamenilor, biserica. Oameni evlavioşi chiar au căzut în această cursă, astfel încât a fost
pierdută din vedere complet diferenţa dintre biserică şi împărăţie. Cele mai sacre poziţii şi privilegii au
ajuns să fie împărţite între omeni evlavioşi şi neevlavioşi. Şi reforma a eşuat complet în a curăţa biserica
de acest trist amestec, care s-a transmis până la noi în sistemul anglican, luteran şi presbiterian, după
cum arată clar formalităţile botezului şi primirii în biserică. În zilele noastre, sistemul sacramental
predomină într-un mod alarmant şi se extinde rapid. Diversele forme de protestantism nu fac deosebirea
între ceea ce este autentic şi ceea ce este formal, între ceea ce este viu şi ceea ce este mort. Dar, vai! cel
mai grav lucru este că, în biserica mărturisitoare, – în împărăţia cerurilor – sunt mulţi care nu vor vedea
niciodată cerul. În împărăţie întâlnim neghină şi grâu, slujitori răi şi slujitori credincioşi, fecioare
neantelepte şi fecioare înţelepte. Deşi toţi cei care sunt botezaţi sunt socotiţi în împărăţia cerului, numai
cei care au primit viaţa şi sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt aparţin bisericii lui Dumnezeu.
Dar mai este încă un lucru în legătură cu biserica mărturisitoare, şi anume
Principiul guvernării bisericii
Domnul nu s-a mărginit numai la a-i da lui Petru cheile pentru ca să deschidă noua dispensaţiune, ci i-a
şi încredinţat administrarea ei internă. Acest principiu este foarte important prin efectul pe care îl are în
Biserica lui Dumnezeu. Cuvintele prin care a primit această sarcină sunt următoarele: “orice vei lega pe
pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Ce înseamnă aceasta?
Considerăm ca este vorba despre autoritate şi putere de la Domnul care să fie exercitate în biserică şi de
către biserică, dar limitate ca rezultate la această lume. În cuvintele Domnului nu găsim nimic care să
sprijine gândul că biserica ar lua vreo decizie cu privire la cer. Aceasta este interpretarea falsă şi puterea
înşelătoare a apostaziei. Biserica pe pământ nu poate spune nimic şi nu poate face nimic care să
determine legarea sau dezlegarea în cer, ci sfera de acţiune a bisericii este limitată la pământ, şi, atunci
când ea lucrează potrivit cu sarcina pe care i-a dat-o Hristos, ea are promisiunea că hotărârile ei sunt
ratificate în cer.
Şi, am mai adăuga, nici gând ca biserica sau persoanele cu funcţii oficiale în biserică să se interpună
între suflet şi Dumnezeu în ceea ce priveşte iertarea eternă sau judecata eternă. Acest gând este
blesfemia îndrăzneaţă a Romei. “Cine poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu?” El Îşi rezervă în
exclusivitate Lui această putere. Pe lângă aceasta, cei supuşi guvernării bisericii sunt iertaţi, sau, cel
puţin sunt pe acel teren. “Nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru?” El este aplicabil numai celor din cadrul
bisericii, care sunt înăuntru. “Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu”. Pentru orice credincios din
câmpul larg al creştinătăţii este valabil “printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei
sfinţiţi” (Evrei 10:14). De unde rezultă că legarea sau dezlegarea păcatelor de către biserică este numai
pentru timpul prezent şi are un caracter strict administrativ. Este de fapt principiul divin de a primi
persoane în Adunarea lui Dumnezeu pe temeiul unei mărturii potrivite despre convertirea lor,
învăţătură sănătoasă şi sfinţenie a vieţii. De asemenea, este vorba despre excluderea păcătoşilor care nu
se pocăiesc până când vor fi aduşi la adevărata pocăinţă.
Dar unii cititori s-ar putea să aibă impresia că această putere i-a fost dată numai lui Petru şi apostolilor,
după care ea a încetat odată cu plecarea lor. Aceasta este o greşeală. Este adevărat că aceasta i-a fost dat
lui Petru prima dată, după cum am văzut, şi nu este nici o îndoială că o putere mai mare s-a exercitat în
zilele apostolilor decât în orice alt timp de atunci încolo, dar ei nu aveau atunci o autoritate mai mare.
Biserica are aceeaşi autoritate acum pentru a aplica disciplina în adunare, chiar dacă nu are putere.
Cuvântul Domnului rămâne neschimbat. Numai un apostol putea vorbi ca Pavel în 1 Corinteni 5: “În
Numele Domnului nostru Isus Hristos (fiind adunaţi împreună, voi şi duhul meu, cu puterea Domnului
nostru Isus Hristos): să-l daţi pe unul ca acesta lui Satan, spre nimicirea cărnii, pentru ca duhul să fie
mântuit în ziua Domnului Isus”. Acest cuvânt prezintă puterea spirituală a apostolului, nu judecata
bisericii*. Acelaşi apostol, în legătură cu aceeaşi adunare, spune “Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă”
(1. Cor 5:13). Deci, excluderea era nu numai actul apostolului, ci al întregii adunări. Astfel, în acel caz,
păcatele persoanei excomunicate erau legate, chiar dacă era, în mod evident, un om convertit. În cea de-a
doua epistolă, în capitolul 2, vedem că acea persoană este restaurată complet. Pocăinţa lui a fost
acceptată de adunare şi păcatele lui au fost dezlegate. Revărsarea inimii apostolului cu această ocazie şi
îndemnurile lui către biserică sunt lecţii valoroase pentru toţi cei care au a face cu guvernarea în biserică
şi au scopul de a înlătura acea suspiciune rece cu care un frate care a rătăcit este deseori admis din nou la
privilegiile adunării. “Este destul pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta care i s-a dat de către cei mai
mulţi; încât, dimpotrivă, este mai bine să iertaţi şi să mângâiaţi, ca nu cumva unul ca acesta să fie
copleşit de prea multă întristare. De aceea, vă îndemn să-i arătaţi dragoste” (2. Cor 2:6-8). Aici avem un
caz care ilustrează guvernarea adunării potrivit cu voia lui Hristos. “Orice veţi lega pe pământ va fi legat
în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer”.
Principiul guvernării în biserică se poate aplica şi în prezent
Cum se pot aplica în prezent aceste principii este o chestiune care prezintă dificultate pentru mulţi. Ei
bine, trebuie numai să ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să putem şi să dorim să
spunem: “nu putem face ceva împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2. Cor 13:8).
Puterea şi autoritatea administrativă despre care vorbim le-a fost dată nu numai lui Petru şi apostolilor,
ci şi bisericii. În Matei 18 ne este prezentat la lucru principiul expus în capitolul 16: “Spune-l adunării; şi,
dacă nu va asculta nici de adunare, să-ţi fie ca unul dintre naţiuni sau vameş. Adevărat vă spun, orice
veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. Din nou vă
spun că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la
Tatăl Meu care este în ceruri. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în
mijlocul lor”.
Astfel, învăţăm că hotărârile a doi sau trei care sunt strânşi împreună în Numele lui Hristos sunt
apreciate divin la fel ca administraţia lui Petru. Şi, din nou, în Ioan 20, Domnul le încredinţează
ucenicilor săi acelaşi principiu al guvernării, deci ucenicilor şi nu numai apostolilor, şi aceasta tot pe
terenul învierii, unde adunarea trăieşte unită cu Hristos, Omul înălţat. Aceasta este extrem de important.
Duhul de viaţă în Isus Hristos îi eliberează pe ucenici – orice ucenic este liber – de legea păcatului şi
morţii. Biserica este zidită pe “această stâncă” – Hristos în înviere, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor
birui. “Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde erau
ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi·le-a spus: «Pace vouă!» Şi, spunând aceasta, le-
a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii deci s-au bucurat, văzându-L pe Domnul. Isus deci le-a spus din
nou: «Pace vouă!» Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând aceasta, a suflat
asupra lor şi ·le-a spus: «Primiţi Duh Sfânt! Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le
ţineţi, ţinute sunt»”.
Domnul întemeiază, ca să spunem aşa, şi inaugurează, noua creaţie. Ucenicii sunt umpluţi şi îmbrăcaţi
cu pace şi cu Duhul de viaţă în Hristos Isus. Ei trebuie să meargă ca mesageri ai Lui, de la locul
mormântului gol, de unde a înviat El, purtând mesajul binecuvântat al păcii şi vieţii eterne către o lume
încovoiată sub păcat, dureri şi moarte. Ne este prezentat clar şi principiul guvernării interne şi
administrarea acestuia revine adunării creştine, aceasta dându-i un caracter ceresc, atât înaintea lui
Dumnezeu cât şi înaintea omului.
* n.a.) “A da pe mâna lui Satan este un act de putere, iar excluderea unei persoane este o datorie care ţine de
fidelitatea adunării. Fără-ndoială, excluderea din adunarea lui Dumnezeu este ceva foarte grav, care ne lasă expuşi
durerilor şi unor juste tulburări ale inimii care pot fi aduse de vrăjmaş, dar a da pe cineva în mod direct pe mâna
lui Satan este un act de putere, cum a fost în cazul lui Iov, când a fost spre binele lui. Pavel a făcut aceasta în 1
Corinteni 5, deşi el făcea aceasta lucrând pe terenul adunării, şi o făcea pentru nimicirea cărnii. Şi, din nou, în 1
Timotei 1, făcea acest lucru, dar fără referire la adunare, pentru ca Imeneu şi Alexandru să înveţe să nu mai
hulească. Orice disciplinare are ca scop corectarea persoanei, deşi se face spre a păstra sfinţenia casei lui
Dumnezeu, şi curăţeşte conştiinţele sfinţilor” (Present Testimony, vol. 1, p. 392, New Series).
Principiul primirii în adunare la început
Deoarece acest principiu este baza potrivită pentru orice adunare creştină, este bine să privim puţin la
cum lucra în zilele apostolilor, pentru că este sigur că apostolii i-au înţeles sensul şi ştiau cum să-l aplice.
În ziua Cincizecimii şi câtva timp după aceea nu se vede ca aceia de curând convertiţi să fi fost supuşi la
o cercetare a autenticităţii credinţei, nici de către apostoli, nici de alţii. “Aceia deci care au primit
cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete” (Fapte 3:41). Astfel,
primirea Cuvântului a fost temeiul pentru botez şi comuniune, dar lucrarea era în întregime în mâinile
lui Hristos. Şi Domnul adăuga la biserică pe aceia care erau mântuiţi. Încercarea de înşelăciune a lui
Anania şi a Safirei a fost imediat detectată şi Petru a acţionat în mod potrivit. Dar atunci Duhul Sfânt
lucra nestânjenit, cu măreţie şi putere, iar Petru a recunoscut aceasta, drept care i-a spus lui Anania: “De
ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?”
Dar această stare de puritate a trecut nu peste mult timp şi a venit falimentul – Duhul Sfânt a fost
întristat şi a devenit necesar ca aceia care vor să fie în comuniune să fie cercetaţi ca să fie cunoscut dacă
motivele lor şi starea sufletului lor este după gândul lui Hristos. Acum suntem în starea descrisă în 2
Timotei 2 şi se cuvine să fim în comuniune cu cei “care-L cheamă pe Dumnezeu dintr-o inimă curată”.
După ce biserica a ajuns să fie atât de mult amestecată cu oameni care doar se zic a fi martori este
necesară multă grijă când este de primit cineva în comuniune. Nu mai este suficient ca o persoană să
spună că s-a convertit şi, cerând să fie primit în biserică, acea persoană să fie primită numai în temeiul
declaraţiilor făcute, ci trebuie ca respectiva persoană să fie cercetată de creştini cu experienţă. Când
cineva mărturiseşte că s-a trezit şi a simţit păcatul şi a fost adus la pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi la
credinţa în Domnul Isus Hristos, acea mărturisire trebuie cercetată de cei care au trecut şi ei prin acelaşi
gen de experienţă. Şi chiar când convertirea este aparent autentică trebuie avută o grijă evlavioasă
împreună cu blândeţe, ca nu cumva, chiar fără să ştim, să primim ceva care Îl dezonorează pe Hristos, ne
întinează pe noi şi slăbeşte adunarea. Pentru aceasta este necesar discernământ spiritual. Şi aceasta este
adevărată bunătate faţă de cel care cere să fie în comuniune şi nimic mai mult decât a onora cum se
cuvine pe Hristos şi curăţia comuniunii. Comuniunea creştină ar lua sfârşit dacă persoanele ar fi primite
numai pe temeiul propriei lor păreri despre sine.
În Faptele apostolilor 9 vedem cum se aplică practic acest principiu chiar în cazul marelui apostol. Şi,
sigur, dacă nu putea fi acreditat cu o mărturie potrivită, cine era să se plângă? Totuşi şi acest caz deosebit
poate fi luat ca ilustraţie practică pentru subiectul pe care-l tratăm.
Vedem cum atât Anania în Damasc cât şi biserica de la Ierusalim punând sub semnul întrebării
convertirea lui Saul, deşi era o convertire reală. Sigur că fusese un duşman declarat al Numelui lui
Hristos, ceea ce i-a făcut pe ucenici mult mai atenţi. Anania a ezitat să-l boteze până când nu a fost pe
deplin satisfăcut în legătură cu convertirea lui. El L-a întrebat pe Domnul în acea privinţă, iar, după ce a
auzit ce gândea El, a mers direct la Saul şi l-a asigurat că fusese trimis de acelaşi Isus care i se arătase pe
drumul spre Damasc şi a confirmat ceea ce se întâmplase. Saul a fost mângâiat mult, şi-a recăpătat
vederea şi a fost botezat.
Apoi, cu privire la ceea ce a făcut biserica de la Ierusalim citim “ajungând la Ierusalim, încerca să se
alăture ucenicilor şi toţi se temeau de el, necrezând că era ucenic. Dar Barnaba l-a luat şi l-a adus la
apostoli şi le-a istorisit cum pe drum Îl văzuse pe Domnul şi că El îi vorbise, şi cum** în Damasc a vorbit
cu îndrăzneală în Numele lui Isus” (Fapte 9:26-27). Pavel este un model pentru biserică în multe privinţe,
inclusiv în aceasta. El este primit în adunare – toţi cei care cer trebuie să fie astfel primiţi – pe temeiul
unei mărturii potrivite despre autenticitatea creştinismului său. Dar, dacă trebuie avută multă grijă
evlavioasă ca să putem detecta orice Simon magul, trebuie şi blândeţe şi răbdare pentru cei timizi şi care
au îndoieli. Cu toate acestea, trebuie să căutăm viaţa în Hristos şi să vedem lucruri potrivite cu aceasta
(v. Rom 14, 25; 1 Cor. 5 şi 2 Cor. 2). Cărarea bisericii este întotdeauna îngustă.
Papalitatea s-a arătat deosebit de rea prin aceea că a folosit rău prerogativa bisericii de a lega şi a
dezlega păcatele, culminând cu absoluţia dată de preoţime.
Protestantismul a mers la cealaltă extremă – probabil temându-se ca nu cumva să semene vreun pic cu
papalitatea - şi a desfiinţat complet disciplina. Calea credinţei este a urma cuvântul Domnului.
Având astfel clare principiile fundamentale ale bisericii şi ale împărăţiei, ajungem la Cincizecime –
primul moment din istoria bisericii pe pământ. Dacă nu am înţeles principiile creştinismului atunci nu
vom putea înţelege corect niciodată istoria lui.
Istoria Bisericii Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin
Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

Sărbătoarea iudaică a Cincizecimii poate fi numită ziua de naştere a bisericii creştine. Era şi aniversarea
dării legii pe Muntele Sinai, deşi nu se pare că evreii ţineau o sărbătoare pentru a comemora acel
eveniment. Biserica s-a format la cincizeci de zile după învierea Domnului şi atunci a început istoria ei.
Sfinţii Vechiului Testament nu fac parte din biserica Noului Testament. Biserica nu exista de fapt înainte
de Cincizecime.
Toţi sfinţii, de la început, au aceeaşi viaţă eternă, sunt copii ai aceluiaşi Dumnezeu şi Tată şi acelaşi cer
va fi casa lor pentru totdeauna, dar sfinţii Vechiului Testament fac parte din altă dispensaţiune sau din
alte dispensaţiuni, care s-au încheiat înainte de venirea lui Hristos. Fiecare dispensaţiune îşi are
începutul, progresul, declinul şi căderea şi îşi va avea propria ei reflexie în cer. Atât persoanele cât şi
dispensaţiunile se vor deosebi acolo.
De aceea, în Evrei 11, când vorbeşte despre cei vrednici din vechime, apostolul spune: “Şi toţi aceştia,
primind mărturie prin credinţă, n-au primit promisiunea, Dumnezeu având în vedere ceva mai bun
pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi” (v. 39-40). Sigur că, dacă Dumnezeu a pregătit
pentru noi lucruri mai bune, trebuie să fie şi ceva diferit. Să nu ne găsim să obiectăm faţă de Cuvântul lui
Dumnezeu. În Matei 16 Domnul a spus: “pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”, şi, cu aceeaşi ocazie i-a
dat lui Petru cheile ca să deschidă noua dispensaţiune. Atunci el nu începuse încă zidirea bisericii şi uşa
împărăţiei cerurilor nu fusese deschisă încă. Dar diferenţa dintre vechi şi nou se va vedea mai clar când
vorbim despre evenimentele de la Cincizecime. Începem cu Levitic 23.
Copiilor lui Israel li se poruncise să aducă preotului un snop din cele dintâi roade ale secerişului lor, ca
el să îl legene înaintea Domnului şi să fie primit pentru ei. Considerăm că acest ritual preînchipuia
învierea Domnului nostru în dimineaţa după sabatul iudaic, terenul primirii de către Dumnezeu a
creştinului în Hristos cel înviat. “Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: «Când veţi intra în ţara pe care v-o
dau şi veţi secera secerişul ei, atunci să aduceţi la preot un snop din cel dintâi rod al secerişului vostru. Şi
el va legăna snopul înaintea Domnului ca să vă fie primit; preotul îl va legăna a doua zi după sabat”
(Levitic 23:10-11, v şi Matei 28 şi Marcu 16).
Şapte săptămâni întregi după legănarea snopului era ţinută Cincizecimea. Cea de mai înainte era
socotită prima zi a secerişului în Iudeea, iar ultima era ziua când tot grâul se presupunea că fusese
recoltat. Atunci ei aveau o sărbătoare solemnă de mulţumire. Acea sărbătoare era caracterizată de două
pâini coapte cu făina din noua recoltă, care erau coapte cu aluat şi scoase din locuinţele lor. Unii au
crezut că acele două pâini prefigurează chemarea şi scoaterea afară a bisericii compuse din iudei şi
naţiuni. Poate să fie şi aşa, dar numărul este semnificativ pentru că, în Israel, era necesar să fie doi
martori pentru a considera mărturia valabilă. Aluatul indică, fără îndoială, păcatul care este în cel
credincios, şi, desigur, şi în biserică în starea în care ea se află în timp.
Împreună cu snopul legănat – imagine a lui Hristos înviat, curat şi sfânt – este adusă o jertfă de miros
plăcut, dar nu este adusă jertfă pentru păcat. Împreună cu cele două pâini – simbol al celor care sunt ai
lui Hristos – era adusă şi o jertfă pentru păcat, deoarece, păcatul fiind prezent, era necesară o jertfă ca să-
l acopere. Deşi jertfa desăvârşită a lui Hristos, adusă o singură dată, unică, rezolvă inaintea Dumnezeu
atât problema păcatului care locuieşte în cei credincioşi cât şi multe păcate comise în viaţă, totuşi,
rămâne faptul, care îl şi experimentăm, că păcatul este în noi, şi va fi aşa cât timp suntem în lume. Toţi
recunosc acest fapt, chiar dacă nu toţi văd că lucrarea lui Hristos este completă. Creştinul, printr-o
singură jertfă, este făcut desăvârşit pentru totdeauna, deşi se poate să fie umilit şi să mărturisească
înaintea lui Dumnezeu fiecare cădere.
Semnificaţia simbolică a Cincizecimii s-a împlinit în mod remarcabil prin coborârea Duhului Sfânt. El a
coborât pentru a-i strânge laolaltă pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (v. Ioan 11:52). În urma acestui
mare eveniment, sistemul iudaic a fost lăsat deoparte şi a fost introdus un nou vas al mărturiei: biserica
lui Dumnezeu. Acum, să urmărim ordinea evenimentelor. Întâi,
Învierea şi înălţarea lui Hristos
Întruparea, crucificarea şi învierea sunt cele trei mari fapte sau adevăruri fundamentale pentru biserică
sau pentru creştinism. Întruparea a fost necesară pentru a putea fi crucificat, şi primele două au fost
necesare pentru a putea avea loc învierea. Este un adevăr binecuvântat că Hristos a murit pe cruce
pentru păcatele noastre, dar la fel de adevărat este că şi credinciosul a murit în moartea Lui (v. Romani 6,
Coloseni 2). Viaţa creştinului este în înviere. Biserica este zidită pe Hristos cel înviat. Numai biserica
asociată cu Hristos înviat şi glorificat este un adevăr mai minunat decât întruparea şi crucificarea.
În Faptele apostolilor 1 avem cele cu privire la înviere şi înălţare, dar şi ceea ce au făcut apostolii înainte
de coborârea Duhului Sfânt. Domnul cel binecuvântat, deşi în înviere, vorbeşte şi lucrează prin Duhul
Sfânt. Prin Duhul Sfânt le-a dat El porunci apostolilor pe care îi alesese. Acest fapt se cuvine să-l reţinem
deoarece ne învaţă două lucruri:
1. Caracterul unirii noastre cu Hristos; Duhul Sfânt în creştin şi în Domnul cel înviat îi uneşte. “Cel care
se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El” (1 Cor 6:17). Deci sunt uniţi printr-un singur Duh.
2. Acest fapt important prezintă adevărul binecuvântat că Duhul Sfânt locuieşte şi lucrează în creştin de
asemenea după ce el va fi chiar înviat. Atunci, el nu va mai avea – ca acum – de luptat împotriva cărnii
din noi, ci va fi neîntristat şi nestânjenit şi ne va face să ne bucurăm deplin de cele din cer, în închinare
fericită, în slujire binecuvântată şi de toată voia lui Dumnezeu.
Domnul înviat i-a îndemnat pe apostoli să aştepte la Ierusalim “promisiunea Tatălui” (v. Luca 24:49),
despre care îl auziseră vorbind. “Pentru că Ioan, în adevăr, a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile,
veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt” (Fapte 1:5). Nu mai este vorba despre promisiunile temporare date lui
Israel, deoarece acest câmp va fi lăsat la o parte până într-o zi viitoare, ci promisiunea Tatălui că va da
Duhul Sfânt era ceva cu totul deosebit şi diferit şi în ceea ce priveşte rezultatele.
Domnul a vorbit cu apostolii Lui despre mai multe lucruri cu privire la împărăţia lui Dumnezeu, apoi S-
a înălţat la cer şi un nor L-a primit, ascunzându-L privirilor lor. Cu aceeaşi ocazie ne este dată în modul
cel mai clar şi învăţătura cu privire la venirea din nou a Domnului. “Şi, pe când priveau ei ţintă spre cer
în timp ce El Se ducea, iată, au stat lângă ei şi doi bărbaţi în veşminte albe, care au şi spus: «Bărbaţi
galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în
care L-aţi văzut mergând spre cer»” (Fapte 1:10-11). Este destul de evident din aceste cuvinte că El S-a
înălţat personal, în mod văzut şi în trup, şi că în mod asemănător va şi veni din nou, că va apărea sub
ceruri şi Se va arăta în trup înaintea oamenilor de pe pământ, în mod personal, vizibil şi în trup, dar
atunci va fi cu putere şi glorie mare.
Apostolii şi ucenicii au învăţat deci două lucruri:
1. Că Isus S-a înălţat la cer fiind luat din această lume;
2. Că el va veni din nou în lume.
Pe aceste două mari fapte se baza mărturia lor, iar Ierusalimul trebuia să fie punctul de pornire al
mărturiei lor şi ei trebuiau să aştepte puterea de sus. Ajungem acum la cel de-al doilea mare eveniment,
a cărui importanţă merge mai departe decât celelalte în ceea ce priveşte starea omului în această lume:
darul Duhului Sfânt. Acum nu va fi numai Dumnezeu pentru noi, ci Dumnezeu în noi. Aceasta s-a
întâmplat la Cincizecime.
Coborârea Duhului Sfânt
Venise timpul. Lucrarea de răscumpărare se încheiase, Dumnezeu fusese glorificat, Hristos era la
dreapta Lui în cer, iar Duhul Sfânt a coborât pe pământ. Dumnezeu Şi-a inaugurat biserica, şi a făcut
aceasta într-un mod potrivit cu înţelepciunea, puterea şi gloria Lui. S-a produs un mare miracol şi a fost
dat un semn vizibil. Aşa este consemnat acest eveniment.
“Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc. Şi a venit deodată un sunet din
cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca
de foc, şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în
alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească” (Fapte 2:1-4). Poate că este bine să zăbovim un
moment aici pentru a lua notă de câteva lucruri în legătură cu coborârea Duhului Sfânt şi manifestarea
putereii Lui în această zi importantă.
În primul rând era împlinirea promisiunii Tatălui; Însuşi Duhul Sfânt era trimis din cer. Acesta este
marele adevăr al Cincizecimii. Duhul Sfânt a coborât din cer pentru a locui în biserică, în acel loc care a
fost pregătit pentru El prin stropirea cu sângele lui Isus Hristos. Era şi împlinirea Cuvântului Domnului
către apostoli, “nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt”. Atunci când li s-a spus, ucenicii nu
ştiau semnificaţia acelui cuvânt, dar acum era un fapt împlinit. Descoperirea completă a învăţăturii
despre “un singur trup” aştepta lucrarea lui Pavel, după cum spune el în alt loc: “noi toţi am fost
botezaţi de un singur Duh într-un singur trup fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să
bem dintr-un singur Duh” (1. Cor 12:13).
Dar, pe lângă diferitele daruri împărţite pentru lucrarea Domnului, avem o binecuvântare deosebit de
personală, care este şi ceva relativ nou pe pământ: Însuşi Duhul Sfânt a venit să locuiască nu numai în
biserică, ci şi în fiecare persoană care crede în Domnul Isus. Şi, mulţumiri fie aduse Domnului, acest fapt
este la fel de valabil azi cum era atunci. El locuieşte în orice credincios care se bazează pe lucrarea
completă a lui Hristos. Privind spre acea zi, Domnul a spus: “Duhul adevărului ... rămâne în voi şi va fi
în voi” (Ioan 14:17). Aceste două mari aspecte legate de prezenţa Duhului Sfânt s-au împlinit în ziua
Cincizecimii. El a venit să locuiască în fiecare creştin şi în biserică, şi acum, ce adevăr binecuvântat! Ştim
că Dumnezeu nu numai că este pentru noi, ci este şi în noi şi cu noi.
Când Dumnezeu L-a uns pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere, El a apărut în chip de
porumbel, ca o imagine frumoasă a purităţii, blândeţii şi smereniei lui Isus. El nu şi-a înălţat vocea pe
străzi, nici nu a rupt o trestie frântă, nici nu a stins un fitil fumegând. Dar, în situaţia ucenicilor care au
aşteptat la Ierusalim, coborârea Duhului Sfânt a fost ceva diferit: El a coborât asupra lor în “limbi
împărţite, ca de foc şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei”. A fost ceva caracteristic. Era puterea în
mărturie, acea mărturie care trebuia să se răspândească nu numai în Israel, ci la toate naţiunile
pământului. Cuvântul lui Dumnezeu judecă pe toţi cei care sunt înaintea lui: erau limbi ca de foc.
Judecata lui Dumnezeu asupra omului din cauza păcatului a fost exprimată judiciar la cruce, iar acum
acest fapt solemn trebuie să fie larg cunoscut prin puterea Duhului Sfânt. Totuşi, harul domneşte, şi
domneşte prin dreptate, spre viaţa eternă, prin Hristos Isus. Este proclamată graţierea celui vinovat,
salvarea celui pierdut, pacea celui tulburat şi odihna celui obosit. Toţi cei care cred sunt şi vor fi pentru
totdeauna binecuvântaţi în şi împreună cu Hristos înviat şi glorificat.
Trebuie să fi fost o imensă uimire şi consternare pentru sinedriu şi pentru poporul iudeu să vadă
reapariţia cu o asemenea putere a discipolilor lui Isus cel crucificat. Sigur că ei considerau că, odată ce
Maestrul nu mai era, discipolii nu vor putea face nimic de la ei, pentru că majoritatea lor erau oameni
simpli, neînvăţaţi. Dar cât de uimit trebuie să fi fost poporul când i-au auzit pe acei oameni simpli
predicând cu curaj pe străzile Ierusalimului şi convertind mii de oameni la religia lui Isus! Chiar şi
privită sub aspect istoric, scena este impresionant de interesantă şi nu există nimic asemănător în analele
istoriei.
Isus fusese crucificat, şi, după socotelile poporului, pretenţiile lui de a fi Mesia fuseseră îngropate odată
cu trupul lui. Soldaţii care păzeau mormântul fuseseră mituiţi pentru a lansa o minciună în legătură cu
învierea Lui, şi, fără-ndoială, interesul maselor trecuse, iar cetatea şi închinarea la templu îşi reluaseră
cursul de mai înainte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nici un eveniment important. Dar Dumnezeu nu
avea să lase ca aceste lucruri să treacă şi totul să continue în linişte, ci a aşteptat timpul potrivit pentru ca
să revendice drepturile Fiului Său chiar în locul unde fusese umilit. Aceasta a avut loc în dimineaţa zilei
Cincizecimii. Brusc, pe neaşteptate, discipolii Lui, care se împrăştiaseră, au apărut cu putere miraculoasă
şi, plini de îndrăzneală, i-au acuzat pe conducători şi tot poporul pentru arestarea Lui şi pentru procesul
şi crucificarea Lui: ei Îl uciseseră chiar pe Mesia al lor. Dar Dumnezeu L-a înviat ca să fie Domn şi
Mântuitor şi L-a înălţat în cer, la dreapta Lui. “Unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult”
(Romani 5:20).
Putem spune că şi sentinţa de la Babel a fost anulată în acea zi minunată, pentru că în diferitele limbi,
prin care omul a fost blestemat de Dumnezeu, a fost vestită mântuirea. Această minuntă lucrare a puterii
lui Dumnezeu a atras mulţimile, care erau uimite şi făceau speculaţii cu privire la fenomenul ciudat.
Fiecare auzea buzele acelor sărmani galileeni vestind lucrările minunate ale lui Dumnezeu chiar în limba
ţării din care venise. Iudeii din Ierusalim, neînţelegând acele limbi străine, şi-au bătut joc de ei. Atunci
Petru s-a ridicat şi le-a vorbit în limba lor şi le-a dovedit din scripturile lor ceea ce se întâmplase.
Primul apel adresat de către Petru iudeilor
Astfel, citim: “Şi locuiau în Ierusalim iudei, bărbaţi evlavioşi din orice naţiune a celor de sub cer. Şi
zvonul despre aceasta răspândindu-se, mulţimea s-a adunat şi era nedumerită, pentru că fiecare îi auzea
vorbind în propria lui limbă. Şi toţi erau uimiţi şi se minunau, zicând: «Iată, toţi aceştia care vorbesc, nu
sunt ei galileeni? Şi cum îi auzim noi pe fiecare în propria noastră limbă în care am fost născuţi? Parţi, şi
mezi, şi elamiţi, şi cei care locuiesc în Mesopotamia, şi în Iudeea, şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, şi în
Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei care sunt lângă Cirene, şi romani în trecere, şi iudei, şi
prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile mari ale lui Dumnezeu!» Şi toţi
erau uimiţi şi nedumeriţi, zicând unul altuia: «Ce să fie aceasta?» Dar alţii spuneau în batjocură: «Sunt
plini de must!» Dar Petru, stând împreună cu cei unsprezece, şi-a ridicat glasul şi le-a vorbit: «Bărbaţi
iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi aceasta şi plecaţi urechea la cuvintele mele: pentru că
aceştia nu sunt beţi, cum gândiţi voi, fiindcă este al treilea ceas al zilei»” (Fapte 2:5-14) – adică, după
timpul nostru, era ora nouă dimineaţa, ceasul rugăciunii la templu.
Astfel, Petru a luat conducerea şi le-a explicat iudeilor că lucrurile minunate pe care le văzuseră în
dimineaţa aceea nu erau rezultatul unor spirite excitate, ci erau lucruri la care ei trebuia să se fi aşteptat,
potrivit cu scripturile lor, “ceea ce s-a spus prin profetul Ioel”. Dar, să remarcăm terenul pe care stătea
Petru când predica atât de îndrăzneţ. El era pe terenul învierii şi al înălţării lui Hristos. Acest aspect este
de reţinut pentru că arată ce anume este la baza bisericii şi de unde începe istoria ei. Aceea era prima zi a
existenţei ei, prima pagină a istoriei ei şi primele triumfuri ale darului nespus de mare oferit de
Dumnezeu omului.
“Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, pentru care noi toţi suntem martori. Fiind deci înălţat prin dreapta
lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi.
Pentru că David nu s-a suit în ceruri, ci el însuşi spune: «Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta
Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale». Să ştie deci sigur toată casa lui
Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit” (Fapte 2:32-36).
Cităm ceea ce spunea altcineva despre efectele primei predici a lui Petru şi despre prezenţa Duhului
Sfânt pe pământ.
“Nu era doar o schimbare morală, ci o putere care înlătura toate motivele care-i individualizau pe cei
care o primeau, unindu-i într-un singur suflet şi într-un gând. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, erau
în comuniune unii cu alţii, frângeau pâinea şi îşi petreceau timpul în rugăciune. Simţământul prezenţei
lui Dumnezeu era puternic printre ei şi multe semne şi minuni se făceau prin mâinile apostolilor. Ei erau
uniţi prin cele mai strânse legături, nimeni nu spunea că are ceva al său, ci toţi îşi împărţeau proprietăţile
cu cei care erau în nevoie. Ei erau zilnic în templu, locul public în Israel pentru exerciţii religioase, în
timp ce îşi aveau şi strângerea lor deosebită, frângând pâinea acasă. Ei mâncau cu bucurie şi cu inima
veselă, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi tuturor celor din jurul lor. Aşa s-a format adunarea, şi,
în fiecare zi, Domnul adăuga la ea rămăşiţa credincioasă a lui Israel, care trebuia să fie salvată de
judecăţile care trebuiau să se abată asupra naţiunii care-L respinsese pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia al lor.
Dumnezeu i-a adus în adunare – care era recunoscută de El ca fiind a Lui prin prezenţa Duhului Sfânt –
pe aceia din Israel pe care i-a cruţat. A început o nouă ordine a lucrurilor, marcată de prezenţa Duhului
Sfânt. Aici se găseau prezenţa şi casa lui Dumnezeu, deşi vechea stare de lucruri exista încă până la
executarea judecăţii asupra ei.
Adunarea deci a fost formată prin puterea Duhului Sfânt venit din cer, pe baza mărturiei că Isus, care
fusese lepădat, era înălţat la cer, fiind făcut Domn şi Hristos de către Dumnezeu. Ea era alcătuită din
rămăşiţa iudaică ce trebuia cruţată din mijlocul acestui popor, asigurându-se, în acelaşi timp, intrarea
naţiunilor, oricând Dumnezeu avea să le cheme”*.
* J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4, pag. 18.
Aceasta este deci biserica lui Dumnezeu: o strângere laolaltă a celor pe care Dumnezeu i-a chemat
pentru Numele Domnului Isus şi prin Duhul Sfânt. Iubirea domină şi caracterizează adunarea de curând
formată. Marile victorii ale harului în acea zi memorabilă atestau deplin puterea Domnului înălţat şi
prezenţa pe pământ a Duhului Sfânt. Trei mii s-au convertit în urma unei singure predici. Cei care
fuseseră vrăjmaşi juraţi ai Domnului şi care se făcuseră părtaşi la uciderea Lui au ajuns în agonie sub
puterea cuvântului lui Petru. Înspăimântaţi la gândul că ei îl uciseseră chiar pe Mesia al lor şi că
Dumnezeu, în prezenţa căruia se aflau, Îl înălţase la dreapta Lui, în cer, ei au strigat: “Ce să facem,
fraţilor?”
Petru a căutat apoi să adâncească lucrarea cea bună din sufletele lor, să-i smerească pe iudeii înainte atât
de mândri şi de batjocoritori. “Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos,
spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt”. El nu le-a spus numai “Credeţi în
Domnul Isus şi veţi fi mântuiţi”, deşi este cert faptul că, oriunde lucrarea este autentică, credinţa şi
pocăinţa vin împreună. Petru insistă însă asupra pocăinţei pentru că vina lor era mare şi era necesară o
lucrare morală profundă în conştiinţa lor ca ei să fie smeriţi. Trebuia ca ei să-şi vadă vina lor înaintea lui
Dumnezeu şi să primească iertarea păcatelor la picioarele Aceluia pe care ei Îl respinseseră şi Îl
crucificaseră. Totuşi, totul era numai har. Inimile lor au fost atinse şi ei au trecut de partea lui Dumnezeu
şi împotriva lor înşişi. S-au pocăit cu adevărat, au fost iertaţi şi au primit darul Duhului Sfânt. Acum, ei
sunt copii ai lui Dumnezeu şi au viaţa eternă şi Duhul Sfânt locuieşte în ei.
Realitatea schimbării s-a arătat printr-o schimbare completă a caracterului lor. “Aceia deci care au
primit Cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în
învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.
Botezul după mărturisirea păcatelor, primirea în adunare, cina Domnului, părtăşia cu sfinţii şi
rugăciunea erau lucruri care îi deosebeau de alţii. Pentru moment, rugăciunea Domnului, “ca ei să fie
una”, a primit răspuns, după cum citim în capitolul 4. “Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau
toate în comun”. Acum, pentru a păstra continuitatea, vom merge la capitolul 10.
Chemarea naţiunilor
Centurionul Corneliu, un om pios, şi cei care erau împreună cu el au fost primiţi în adunarea lui
Dumnezeu. În prima lui cuvântare. Petru lăsase să se subanţeleagă că şi ei erau chemaţi. Apoi, el a fost
chemat în mod special şi a primit instrucţiuni speciale cu privire la planul Domnului ca să deschidă uşa
celor dintre naţiuni care se tem de Dumnezeu. În acel timp adunarea era compusă în principal, dacă nu
în exclusivitate, din iudei. Dar Dumnezeu s-a purtat blând cu poporul său din vechime, ţinând cont de
prejudecăţile lor. “Corneliu, un centurion ... evlavios şi temător de Dumnezeu împreună cu toată casa
lui, şi care făcea milostenii poporului şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu”. Personal ei nu puteau avea
nici un fel de obiecţiuni ca sa primească o asemenea persoană. Astfel, Dumnezeu este plin de har, blând
şi îndurător. Şi Petru a fost tratat astfel încât a ajuns să nu mai aibă nici un dubiu cu privire la voinţa
divină. Cu multă grijă, Dumnezeu a redus la tăcere raţionamentele lui şi i-a înfrânt încăpăţânarea cu o
mustrare blândă: “ceea ce a curăţit Dumnezeu, tu să nu numeşti necurat”.
Deşi încet, Petru a trecut la lucru, având o lucrare nouă. Şi nimic nu i s-a părut mai surprinzător lui
Petru decât ca naţiunile să fie aduse şi ele la binecuvântare fără ca ele să devină iudei sau să se supună
rânduielilor iudaice. Acesta a fost un salt uriaş atât pentru Petru şi pentru naţiuni, cât şi ca fapt în sine.
Aceasta loveşte chiar la rădăcină papalitatea, puseismul, succesiunea apostolică şi orice sistem de
rânduieli. În fapt pune în lumină perfect dispensaţiunea de faţă. “Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu
este părtinitor, ci, în orice naţiune, cine se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El”. Este clar că
nu mai era necesar să devină cineva iudeu sau să se supună la ceremonii şi ritualuri vizibile pentru ca să
se bucure de toate bogăţiile cerurilor. Fără ca apostolii să-şi pună mâinile peste ei – deşi Petru însuşi, cu
puterea şi autoritatea divină era prezent – şi înainte ca ei să fie botezaţi cu apă, ei au fost botezaţi cu
Duhul Sfânt. Pe când Cuvântul lui Dumnezeu ieşea de pe buzele lui Petru, Duhul Sfânt a venit peste toţi
cei care l-au ascultat. Înainte de aceasta, totuşi, prin harul lui Dumnezeu, se făcuse o lucrare
binecuvântată în inima lui Corneliu: el era un suflet care a fost adus la viaţă în mod divin.
Primirea vieţii prin lucrarea Duhului Sfânt este ceva diferit de a fi pecetluit cu Duhul. Pentru ca Duhul
Sfânt să poată pecetlui, trebuie mai întâi să fie ceva pe care El să-l pecetluiască. Duhul nu poate pecetlui
firea noastră cea veche, ci trebuie să existe o fire nouă, ca pe aceea să o pecetluiască. Deci, în istoria
oricărui creştin, trebuie să existe un moment când el are viaţa nouă, dar nu este pecetluit. Dar, mai
devreme sau mai târziu, lucrarea este încheiată (Efes 1:13). De exemplu, fiul risipitor a primit viaţa sau a
fost convertit atunci când a părăsit acea “ţară îndepărtată”, dar atunci el era încă străin de iubirea şi
harul Tatălui, şi, în consecinţă, nu avea încă acea credinţă care se poate baza cu calm pe Hristos ca
resursă pentru orice binecuvântare. Deşi el avea viaţa nouă, el era legalist, dacă nu necredincios. Este
sigur că el nu a fost pecetluit cu Duhul în ceea ce priveşte iertarea şi primirea lui până când nu a primit
sărutul împăcării şi inelul ca simbol al iubirii eterne. Evanghelia mântuirii este ceva care preocupă
sufletul. Se poate ca, după o lucrare autentică a Duhului Sfânt în suflet să urmeze o perioadă de
necredinţă care-L dezonorează pe Hristos. Fiul risipitor avea oarece credinţă că era ceva bun în inima
Tatălui, fapt pentru care s-a apropiat de el, dar este cert că el nu avea credinţa evanghelică deplină.
“Cine a primit mărturia Sa a pecetluit că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33). Oriunde este credinţă în
Hristos şi în lucrarea Lui, acolo este pecetea lui Dumnezeu. Pavel însuşi a fost, cel puţin timp de trei zile,
în cele mai profunde exerciţii ale sufletului, fără pacea şi odihna pe care o dă pecetluirea Duhului Sfânt.
“A fost fără vedere trei zile şi n-a mâncat, nici n-a băut” (Fapte 9:9).
Să revenim deci la subiectul principal care ne stă înainte.
Pecetluirea naţiunilor
Să observăm un fapt important în legătură cu primirea naţiunilor: ei au primit Duhul Sfânt numai prin
predicarea Cuvântului. La Ierusalim, iudeii au fost mai întâi botezaţi, apoi au primit Duhul Sfânt. În
Samaria, samaritenii nu numai că au fost botezaţi, ci au venit şi apostolii şi şi-au pus mâinile asupra lor,
cu rugăciune, înainte ca ei să primească Duhul Sfânt. Dar, la Cezareea, fără botez, fără punerea mâinilor
şi fără o rugăciune specială, naţiunile au primit cele mai bogate binecuvântări creştine, şi aceasta deşi
învăţătura cu privire la biserica în trup al lui Hristos nu fusese descoperită.
Harul lui Dumnezeu, arătat astfel faţă de naţiuni la începutul dispensaţiunii, a caracterizat întreaga
dispensaţiune de atunci încolo. Noi suntem dintre naţiuni; nu suntem nici iudei, nici samariteni. Acesta
este motivul pentru care căile lui Dumnezeu în har faţă de naţiuni au o aplicaţie specială pentru noi. Nu
există nici un caz consemnat de istoricii inspiraţi în care cineva să fi fost botezat fără a fi mărturisit
credinţa în Hristos. Dar, dacă ar fi să urmăm modelul de la Cezareea, trebuie să căutăm pecetluirea cu
Duhul şi nu numai viaţa cea nouă, pacea cu Dumnezeu şi credinţa în Hristos înainte de botez. Cazul lui
Corneliu este chiar la începutul dispensaţiunii noastre şi este prima expresie a harului faţă de naţiuni, şi,
în mod sigur, trebuie să fie un model pentru predicatorii şi ucenicii dintre naţiuni. Când Cuvântul lui
Dumnezeu, care i-a fost atunci predicat lui Corneliu, este crezut acum, putem fi siguri că urmează
aceleaşi efecte în ceea ce priveşte pacea cu Dumnezeu.
Ordinea divină a lucrurilor prezentate aici este: predicarea, credinţa, pecetluirea şi botezul. Dumnezeu
şi Cuvântul Lui nu se schimbă deşi, după cum spun oamenii, timpurile se schimbă, şi opiniile oamenilor
se schimbă şi rânduielile religioase se schimbă şi ele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu se schimbă
niciodată. Iudeii, naţiunile şi samaritenii au mărturisit credinţa în Hristos înainte de a fi botezaţi. Într-
adevăr, botezul presupunea că acela care era botezat avea viaţa prin credinţă şi nu că viaţa îi era
transmisă prin aplicarea botezului, cum învaţă catolicii anglicani. Ei spun că “Harul şi viaţa sunt
transmise prin sacramente şi că acestea au efect numai prin acele mijloace, fără a avea legătură cu
exerciţiul vreunei părţi a intelectului persoanei aduse în unire. Botezul sfânt îi dă o viaţă spirituală nouă
aceluia căruia i se aplică”*.
* The Church and the World, pag. 178-188
Abia dacă mai este nevoie să spunem că asemenea noţiuni sunt total contrare Scripturii. Putem afirma
că botezul nu transmite nimic. Viaţa se capătă prin alte mijloace, după cum ne învaţă în mod clar
Scripturile. Convertirea sau “naşterea din nou” se face, în toate cazurile, fără excepţie, prin Duhul Sfânt.
În 1 Petru citim: “v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea de adevăr, spre dragoste frăţească neprefăcută,
iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din inimă curată, fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică,
ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu” (1.
Petru 1:22-23). Aici adevărul Evangheliei este privit ca fiind mijlocul, iar Duhul Sfânt ca puterea care
lucrează convertirea. Hristos sau Dumnezeu în Hristos este noul obiect al sufletului. Această schimbare
are loc prin Duhul şi adevărul lui Dumnezeu. Cei care au credinţa că botezul cu apă face această
schimbare cred, vai! într-o mare iluzie*.
* n.a.) Următoarea declaraţie scurtă a “părinţilor” din secolul al patrulea cu privire la botez va arăta cititorilor
noştri sursele sau autorităţile pentru multe lucruri care le spun şi le fac în zilele noastre ritualiştii. Autoritatea
Scripturii este lăsată laoparte. “La Paşte şi la Cincizecime şi în unele locuri la Epifanie, ritualul botezului era
administrat în mod public - adică în prezenţa credincioşilor – tuturor celor convertiţi de-a lungul anului, cu
excepţia câtorva cazuri când era bine ca acea ceremonie să fie făcută neîntârziat, sau atunci când creştinul timid o
amâna până la sfârşitul vieţii, cum a fost cazul cu Constantin: o practică demult condamnată de cler. Amânarea
arată cât de mult era înrădăcinată în mintea creştinului credinţa în importanţa şi eficacitatea ritualului. Era o
lustraţie completă [purificare] a sufletului. Neofitul [cel convertit de curând] ieşea din apa botezului într-o stare de
inocenţă perfectă. Porumbelul – Duhul Sfânt – plana mereu deasupra cristelniţei sfinţind apele pentru tainica
abluţiune a tuturor păcatelor din viaţa trecută. Dacă sufletul nu suferea o pângărire ulterioară, el trecea dintr-
odată pe tărâmul purităţii şi fericirii; adică inima era curăţită, înţelegerea era luminată şi duhul era îmbrăcat în
nemurire.
Îmbrăcat în alb, simbol al purităţii ireproşabile, candidatul se apropia de baptisteriu – care, în bisericile mari, era
într-o altă clădire. Catiheţii [unul din primele stadii în învăţătura creştină] se întorceau spre vest, domeniul lui
Satan, şi, în trei rânduri, se lepădau de puterea lui. El se întorcea spre est pentru a adora Soarele Dreptăţii şi a
proclama unirea lui cu Domnul vieţii. Numărul mistic trei domina tot ceremonialul. Jurământul era triplu şi rostit
de trei ori. Botezul era de obicei prin cufundare. Dezbrăcarea hainelor era simbolul dezbrăcării omului cel vechi. Se
admitea şi botezul prin stropire, potrivit cu cerinţele cazului. Apa în sine devenea, în limbajul viu al bisericii,
sângele lui Hristos: era comparată, printr-o analogie imaginativă, cu Marea Roşie. Metafora îndrăzneaţă a unora
dintre părinţi pare să afirme că apa îşi schimba culoarea.
Aproape toţi părinţii din această epocă, Vasile şi cei doi Grigore, Ambrozie, etc. au tratate despre botez şi fiecare
laudă importanţa şi eficacitatea lui. Grigore din Nazianzen aproape că epuizează bogăţia limbii greceşti vorbind
despre botez ” – Milman’s History of Christianity, vol. 3.
În cazul naţiunilor, pe care îl cercetăm acum, înainte de botez ei aveau ceva mai mult decât viaţa atunci
când erau botezaţi: ei aveau şi pecetea lui Dumnezeu. Botezul este semnul eliberării depline şi mântuirii
asigurate pentru cel credincios prin moartea şi învierea lui Hristos. Corneliu avea viaţa şi era un om
evlavios, dar trebuia să trimită la Petru şi să audă cuvintele prin care să fie mântuit sau eliberat deplin.
Atât Vechiul cât şi Noul Testament ne învaţă în modul cel mai clar acest adevăr. Israel, ca popor simbol,
după ce a fost adus la Dumnezeu şi, în Egipt, a stat sub adăpostul sângelui Mielului, a fost botezat
pentru Moise în nor şi în mare. Astfel, ei au fost eliberaţi din Egipt şi au văzut mântuirea lui Yhave. Din
nou, Noe şi familia lui au fost salvaţi prin potop şi nu de la potop. Ei au părăsit lumea cea veche, au
trecut prin apele morţii şi au ajuns pe pământ într-o nouă stare a lucrurilor. “această imagine, botezul, vă
salvează şi acum, nu o lepădare a necurăţiei cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe bune,
prin învierea Lui Isus Hristos” (1. Petru 3:21, Exod 14).
Dar, unii s-ar putea întreba care era cuvântul pe care îl predica Petru că a fost însoţit de o binecuvântare
atât de remarcabilă. El predica pacea prin Isus ca domn al tuturor. Hristos înviat, înălţat şi glorificat era
marele subiect al mărturiei lui. El a rezumat lucrurile prin cuvintele “toţi profeţii mărturisesc despre El*
că, prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor” (Fapte 10:43). A urmat
binecuvântarea. Iudeii prezenţi au fost uimiţi şi au recunoscut bunătatea lui Dumnezeu faţă de naţiuni.
“Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau Cuvântul. Şi
credincioşii din circumcizie erau uimiţi, toţi câţi au venit cu Petru, că şi peste naţiuni a fost turnat darul
Duhului Sfânt; pentru că îi auzeau vorbind în limbi şi preamărind pe Dumnezeu” (Fapte 10:44-46).
Revenim acum puţin pentru a vedea câteva evenimente care preced capitolul 10.
Primul martir creştin
Ştefan, diaconul şi evanghelistul, a fost primul care a primit coroana martiriului pentru numele lui Isus.
El stă în fruntea nobilei oştiri a martirilor. El este un model perfect, proto-martir. Ferm şi fără a şovăi în
credinţa lui, îndrăzneţ şi neînfricat înaintea acuzatorilor lui, evident şi credincios în apărarea lui înaintea
sinedriului, fără răutate chiar şi în cele mai dure afirmaţii ale lui, plin de milă faţă de toţi oamenii, el şi-a
pecetluit mărturia prin sângele lui şi a adormit în Isus.
În unele privinţe Ştefan se aseamănă cu Domnul Însuşi. “Doamne Isuse, primeşte duhul meu” seamănă
cu “Tată, în mâinile tale Îmi încredinţez duhul” şi “Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta” seamănă
cu “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”, cu diferenţa că Ştefan nu aduce argumentul ignoranţei lor.
Am văzut deja că necazuri, atât dinafară cât şi dinăuntru au asaltat adunarea de curând formată. Este
adevărat că s-a răspândit mult Cuvântul lui Dumnezeu, că mulţimi s-au convertit şi că mai mulţi preoţi
au ascultat de credinţă, dar grecii sau eleniştii (evrei de origine greacă) au murmurat împotriva evreilor
(cei născuţi în Iudeea) pentru că văduvele lor erau neglijate în slujirea zilnică. Aceasta a dus la numirea a
şapte diaconi (Fapte 6). Din numele lor prezentate aici pare că au fost aleşi şapte “greci”, toţi fiind de
partea celor care murmurau. Duhul lui Dumnezeu a condus în har. Ştefan era unul dintre cei şapte, şi
cazul lui constituie un exemplu pentru cuvântul apostolului: “cei care au slujit bine îşi dobândesc o
poziţie bună şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus” (1. Timotei 3:13). El era plin de
putere şi a făcut mari minuni în popor. Energia Duhului Sfânt se manifesta în mod deosebit în Ştefan.
Erau diferite sinagogi în Ierusalim, potrivit cu diferitele rase de evrei. Sinagoga libertinilor, cirenienilor,
etc., si care se opuneau lui Ştefan. Dar ei “nu erau în stare să se împotrivească înţelepciunii şi Duhului cu
care vorbea el” (Fapte 6:10). A urmat apoi ceea ce a devenit obişnuit pentru martorii lui Isus în toate
epocile: incapabili să-i răspundă, l-au acuzat înaintea consiliului. Au fost mituiţi martori falşi care să
spună că l-au auzit vorbind “cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu” şi că “Isus
Nazarineanul va dărâma locul acesta şi va schimba obiceiurile” pe care le lăsase Moise. Cazul a fost adus
înaintea sinedriului şi a început procesul. Dar ce trebuie să fi gândit judecătorii când i-au văzut faţa
strălucind ca faţa unui înger?
Ne este prezentat mesajul lui Ştefan adresat căpeteniilor naţiunii. Pentru ei era convingător, uimitor şi
copleşitor. Fără-ndoială era mărturia Duhului Sfânt către iudei rostită prin gura lui Ştefan, care îi umilea
cu atât mai mult pe iudeii mândri care îşi auzeau condamnarea rostită de un elenist. Dar Duhul lui
Dumnezeu, când nu este stânjenit de rânduieli omeneşti, lucrează prin cine vrea El.
Cu un limbaj îndrăzneţ, Ştefan a recapitulat momentele importante ale istoriei naţionale, referindu-se în
special la istoria lui Iosif şi Moise. Pe primul, părinţii lor îl vânduseră celor dintre naţiuni, iar pe cel de-al
doilea îl dispreţuiseră nevrând să fie conducător şi judecător. El i-a acuzat şi că se împotriveau
întotdeauna Duhului Sfânt şi întotdeauna călcau legea, ca şi acum şi că erau trădătorii şi ucigaşii Celui
Drept. În acel punct, mărturia martorului credincios al lui Hristos a fost întreruptă. Nu i s-a permis să-şi
încheie mesajul: o imagine atât de valabilă despre cum au fost trataţi martirii de atunci până chiar în
zilele noastre. Murmurele, indignarea şi furia sinedriului au ajuns de necontrolat. “auzind ei acestea, îi
tăia la inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui”. Dar, în loc să-şi continue cuvântarea, el s-a întors către
Domnul, în extazul inimii, şi şi-a aţintit privirea spre cer, casa şi centrul unde se vor strânge toţi ai Săi.
Ştefan a spus: “văd cerurile deschise”. El era plin de Duhul Sfânt când privea spre cer şi L-a văzut pe
Fiul omului stând acolo şi fiind gata să primească duhul lui. După cum spunea altcineva: “aceasta este
poziţia credinciosului adevărat – fiind ceresc pe pământ – în prezenţa lumii care L-a respins pe Hristos, a
lumii ucigaşe. Credinciosul, viu în moarte, prin puterea Duhului Sfînt, vede cerul şi Îl vede pe Fiul
Omului la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan nu a spus «Isus». Duhul Îl caracterizează ca fiind «Fiul
omului». Ce valoare are această mărturie pentru om! Nu este o mărturie atât despre glorie cât despre
Fiul Omului în glorie, cerul fiindu-i deschis ... Această scenă este în mod cert caracteristică în ceea ce
priveşte obiectul credinţei şi poziţia credinciosului”.
Înaintea tronului Său, aproape de El

Recunoscuţi prin veşminte de triumf
Şi asemenea Lui la chip şi vorbă
Sfântul Ştefan a-ngenucheat
Privind constant cum cerul se deschide
Naintea ochilor lui care se-nchid,
Ca o candelă palidă pâlpâind
Văzând ce ascundea moartea.
Deşi pare a se mişca pe pământ,
Trebuie să plutească în aer ca un porumbel
Din profunzimi fără nor de sus
Să respire aer mai curat
Ca oamenii să vadă faţa lui de înger
Strălucind de har ceresc
Martir demn urmand
Calea morţii lui Isus.
Am parcurs, cu grijă, prima parte a istoriei bisericii. Şi am avut şi mai multă grijă din vreme ce, în
general, istoriile bisericii încep în perioade mai târzii. Majoritatea istoriilor încep acolo unde se încheie
Scriptura, cel puţin în ceea ce priveşte detaliile. Nici o istorie pe care am cercetat-o nu se referă la Matei
16 şi foarte puţine încearcă o examinare critică a cărţii Faptele apostolilor, care, în fond, este singura
parte a istoriei care se cuvine să determine credinţa noastră şi pretinde în mod absolut ascultarea
noastră.
În capitolul 8 vedem cum a lucrat Duhul Sfânt în Samaria prin Filip. El părăsise Ierusalimul. Aceasta
marchează o perioadă distinctă în istoria bisericii, mai ales în ceea ce priveşte legătura ei cu Ierusalimul.
Îi lăsăm, deocamdată, pe iudeii turbaţi şi porniţi pe persecuţii pentru a urmări calea Duhului în cetatea
Samariei. Dar, să privim, pentru un moment, la ceea ce unii au numit a treia persecuţie.
Istoria Bisericii Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi
Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi

După moartea lui Ştefan a izbucnit o mare persecuţie (Fapte 8). Aparent, conducătorii iudeilor au
câştigat o victorie asupra ucenicilor şi erau hotărâţi să exploateze triumful aparent recurgând la cea mai
mare violenţă. Dar Dumnezeu, care este deasupra tuturor, şi ştie cum să înfrâneze izbucnirile patimilor
oamenilor, a făcut ca împotrivirea lor să ducă în final la împlinirea voiei Lui.
Oamneii nu învăţaseră încă proverbul: “Sângele martirilor este sămânţa pentru biserică”. În cazul
primului şi a celui mai nobil dintre martiri această zicală se verifică. Dar în ultimii o mie opt sute de ani,
oamenii au fost înceţi la a învăţa sau a crede că acesta este un fapt istoric. Persecuţia, în general, a făcut
să înainteze cauza pe care a căutat să o reprime. Tratamentul represiv a produs hotărâre şi fermitate.
Este adevărat că unele cugete timide au ajuns, pentru un timp, la apostazie, în urma persecuţiilor, dar
deseori aceştia, cu cea mai adâncă pocăinţă, pentru a-şi recăpăta poziţia de mai înainte, au suferit cu
bucurie cele mai grele chinuri şi au arătat cea mai mare tărie în ultimele clipe ale vieţii lor. Dar cei care Îl
urmează pe Isus trebuie să se aştepte la persecuţii într-o formă sau alta. Ei sunt îndemnaţi să-şi ia în
fiecare zi ia crucea şi să-L urmeze. Aceasta este o probă a sincerităţii credinţei noastre, a curăţiei
motivaţiei noastre, a tăriei afecţiunilor pentru Hristos şi a măsurii încrederii noastre în El.
Cei care nu sunt cu adevărat sinceri pentru Hristos este sigur că vor cădea într-un timp de persecuţie,
dar iubirea suferă pentru obiectul ei atunci când nu poate face altceva. Aceasta vedem în mod perfect la
Domnul Însuşi. El a suferit crucea – aceea era de la Dumnezeu -, a dispreţuit ruşinea – aceea era din
partea oamenilor. În ruşinea şi suferinţele de pe cruce s-a arătat iubirea Lui şi în aceea că El a triumfat în
toate acestea. Nimic nu poate deturna iubirea Lui de la obiectul ei: ea era mai puternică decât moartea.
În aceasta, ca în toate lucrurile, El este un exemplu pentru noi, ca să mergem pe urmele Lui. Fie ca
întotdeauna să-L urmăm îndeaproape.
Din istoria din Faptele apostolilor aflăm că moartea lui Ştefan a avut ca efect imediat răspândirea
adevărului, pe care cei care-l persecutau căutau să-l oprească. Impresia produsă de un asemenea martor
şi de o asemenea moarte trebuie să fi fost copleşitoare pentru vrăjmaşi şi convingătoare pentru cei care
gândeau fără prejudecăţi. Ultimul mijloc al cruzimii omeneşti este moartea, dar, cât de minunat este că,
atunci când este vorba de credinţa creştină, la ei prima încercare s-a dovedit mai puternică decât
moartea în cea mai înspăimântătoare formă. Aceasta a fost mărturia dată înaintea vrăjmaşului, pe care el
şi-o va aminti pentru totdeauna. Ştefan era pe stâncă, aşa că porţile locuinţei morţilor nu puteau să-l
învingă.
Întreaga biserică de la Ierusalim, cu această ocazie, s-a risipit, dar ei au mers peste tot predicând
Cuvântul. Asemenea norului care fuge sub vânt purtând ploaia înviorătoare către alte ţări, aşa şi ucenicii
alungaţi de la Ierusalim de furtuna persecuţiei, au plecat purtând apa cea vie la alte suflete din ţări
îndepărtate. “Şi, în ziua aceea, a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi
în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei” (Fapte 8:1). Unii istorici au
gândit că faptul că apostolii au rămas la Ierusalim atunci când ucenicii au fugit arată fermitatea şi
fidelitatea lor deosebit de mare pentru cauza lui Hristos, dar suntem înclinaţi să considerăm că nu este
aşa, ci este mai curând un eşec decât fidelitate. Aceasta deoarece ei primiseră de la Domnul misiunea:
“Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului
Sfânt” (Matei 28:19). Şi, mai înainte, li se spusese “când vă vor persecuta în cetatea aceasta, fugiţi în alta”
(Matei 10:23). Din ceea ce ne arată istoria din scriptură, această misiune nu a fost niciodată îndeplinită de
cei doisprezece. Totuşi, Dumnezeu a lucrat cu putere faţă de naţiuni prin Pavel, iar în Petru a lucrat faţă
de iudei.
Duhul Sfânt a părăsit Ierusalimul ca loc unde să-şi manifeste puterea în mod văzut – ce adevăr solemn!
Cetatea vinovată prefera stăpânirea Romei în locul puterii de înviere a lui Mesia al lor. Iudeii au zis: “Ce
facem? pentru că Omul acesta face multe semne. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni
romanii şi ne vor lua şi locul şi naţiunea” (Ioan 11:47-48). Ei L-au respins pe Mesia venit în smerenie,
apoi au respins şi mărturia Duhului Sfânt despre înălţarea Lui. Măsura nelegiuirii lor era deplină, şi cea
mai mare mânie urma să se abată asupra lor. Dar, deocamdată, în urmărirea istoriei bisericii, avem
partea plăcută de a vedea Duhul Sfânt pe căile în Samaria. Calea lui este cea a firului de argint al harului
mântuitor, atât de scump pentru suflete.
Triumful evangheliei în Samaria
Filip, diaconul, în mod clar următorul după Ştefan ca zel şi energie, a mers în Samaria. Duhul Sfânt a
lucrat prin el. În înţelepciunea căilor Domnului, Samaria cea dispreţuită a fost primul ţinut dinafara
Iudeeii unde a fost predicată evanghelia de către martorii aleşi de El. “Şi Filip, coborând într-o cetate a
Samariei, le-a predicat pe Hristos; şi mulţimile luau aminte într-un gând la cele spuse de Filip, când
auzeau şi vedeau semnele pe care le făcea. Pentru că din mulţi care aveau duhuri necurate, acestea
ieşeau, strigând cu glas tare; şi mulţi paralizaţi şi şchiopi au fost vindecaţi. Şi a fost mare bucurie în
cetatea aceea” (Fapte 9:5-8). Mulţi au crezut şi au fost botezaţi, atât bărbaţi cât şi femei. Până şi Simon
vrăjitorul a recunoscut prezenţa unei puteri mai mari decât aceea pe care o avea el şi s-a înclinat înaintea
puterii şi cursului lucrării Duhului în alţii, deşi adevărul nu pătrunsese în inima şi conştiinţa lui. Dar,
din vreme ce am ajuns la o altă regiune a ţării, se cuvine să spunem ceva despre istoria acelei regiuni.
Ţara sfântă, mai interesantă decât orice altă ţară de pe pământ, atât din punct de vedere moral cât şi ca
istorie, este foarte mică. “Este o fâşie de pământ aproximativ de dimensiunea Ţării Galilor, mai puţin de
140 de mile în lungime şi abia 40 de mile lăţime în medie”*. Partea de nord este Galileea, în centru
Samaria, iar în sud Iudeea. Deşi este atât de puţin întinsă, ea a fost scena celor mai dramatice evenimente
din istoria lumii. Acolo S-a născut, a trăit şi a fost crucificat Mântuitorul şi acolo a fost înmormântat şi a
înviat. Şi tot acolo au trăit apostolii Lui şi martirii Lui, au dat mărturie şi au suferit. Acolo a fost prima
predicare a evangheliei şi tot acolo a fost întemeiată prima biserică.
* Smith’s Dictionary of the Bible
Ţara ocupată de Israel era între imperiile antice ale Asiriei şi Egiptului. De aici referirile frecvente în
Vechiul Testament la “împăratul din nord” şi “împăratul din sud”. Având această poziţie, ea a fost
deseori câmpul de bătălie pe care s-au ciocnit aceste mari imperii şi ştim că ea va fi scena ultimului lor
conflict ucigător (Daniel 11). Atât de superstiţioşi au fost oamenii cu privire la Ţara Sfântă încât ea a fost
obiectul ambiţiilor naţionale şi ocazia pentru multe războaie religioase, începând aproape din zilele
apostolilor. Cine oare poate socoti cât sânge s-a vărsat şi ce comori s-au cheltuit pe aceste câmpuri sfinte?
Şi, am mai adăuga, toate s-au făcut în numele frumos al zelului religios, sau, mai curând, sub flamurile
crucii şi ale semilunii. Acolo au mers pelerinii în toate epocile ca să se închine la mormântul sfânt şi să-şi
împlinească jurământul. A fost şi marea atracţie pentru tot felul de călători din toate naţiunile şi marele
târg de relicve făcătoare de minuni, cercetat cu mult sârg de creştini, de istorici şi de anticari, care au
făcut descoperirile lor. Chiar din zilele lui Avraam, această ţară a fost cel mai interesant şi mai atrăgător
loc de pe faţa pământului. Şi, pentru cel care studiază profeţia, viitorul ei este chiar mai interesant decât
trecutul şi ştie că va veni ziua când întreaga ţară va fi populată de cele douăsprezece seminţii ale lui
Israel şi va fi umplută de gloria şi măreţia lui Mesia al lor şi că atunci ei vor fi recunoscuţi ca poporul din
metropola pământului. Ne întoarcem acum la Samaria cu viaţa ei nouă şi bucuriile ei.
Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, samaritenii au primit şi au crezut evanghelia predicată de Filip.
Adevărul primit astfel, cu simplitate, a avut efecte imediate şi din cele mai binecuvântate: “a fost mare
bucurie în cetatea aceea” şi mulţi au fost botezaţi." Asemenea efecte trebuie să aibă evanghelia când este
crezută dacă nu este ceva în noi care ne împiedică. Acolo unde este o autentică simplitate a credinţei
trebuie să fie şi o pace autentică şi bucurie şi o ascultare fericită. Se arăta astfel puterea lui Dumnezeu
asupra unui popor care, timp de secole, se împotrivise pretenţiilor iudaismului. Evanghelia a realizat
ceea ce legea nu putea face. După cum a spus cineva: “Samaria a fost o cucerire pe care toată energia
iudaismului nu a putut-o face. A fost un nou şi splendid triumf al evangheliei. Biserica era aceea care
urma să subjuge spiritual lumea”.
Ierusalimul şi Samaria unite prin evanghelie
Gelozia cruntă dintre iudei şi samariteni era de mult timp proverbială, şi, de aceea, citim “iudeii nu au
relaţii cu samaritenii” (Ioan 4:9). Dar acum, în relaţie cu evanghelia păcii, dispare această “rădăcină de
amărăciune”. Totuşi, în înţelepciunea căilor lui Dumnezeu, samaritenii, pentru a primi cea mai mare
binecuvântare a evangheliei, au trebuit să aştepte credincioşii iudei, apostolii din biserica de la
Ierusalim, să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage pentru ei. Nimic nu poate fi mai interesant decât
aceasta atunci când luăm în consideraţie rivalitatea religioasă care se manifestase atâta timp între cele
două părţi. Dacă Samaria nu ar fi primit acea potrivită lecţie de smerenie, atunci ea ar fi fost dispusă încă
odată să rămână într-o independenţă mândră faţă de Ierusalim. Dar Domnul nu a dorit aşa. Samaritenii
au crezut, s-au bucurat şi au fost botezaţi, dar nu au primit imediat Duhul Sfânt. “Şi apostolii care erau
în Ierusalim, auzind că Samaria primise Cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan
care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt. Pentru că El nu coborâse încă peste nici
unul dintre ei, ci erau numai botezaţi pentru Numele. Domnului Isus. Atunci au pus mâinile peste ei, şi
ei au primit Duh Sfânt” (Fapte 8:14-17).
Ideea principală cu privire la punerea mâinilor este identificarea, iar unitatea este consecinţa darului
Duhului Sfânt. Acestea sunt fapte extrem de importante în legătură cu evoluţia bisericii. Samaria a fost
astfel adusă într-o fericită relaţie cu vechiul ei rival şi făcută să fie una cu biserica de la Ierusalim. Nu era
gândul lui Dumnezeu ca o adunare să fie independentă de alta. Dacă ele ar fi fost binecuvântate separat
şi în mod independent, atunci se putea ca rivalitatea să ajungă mai mare decât înainte. Dar nu era cazul
să fie aşa. “Nu pe muntele acesta, nici la Ierusalim”, ci una în cer, un trup pe pământ şi un Duh, o familie
răscumpărată care I se închină lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, pentru că asemenea închinători doreşte
Tatăl*.
* Lectures on the New Testament Doctrine of the Holy Spirit – W Kelly, Lecture 6, despre Fapte 2; 8; 10; 19.
Originea poporului amestecat şi a închinării în Samaria poate fi văzută în 2. Împăraţi 17. Ei erau doar pe
jumătate evrei, deşi se lăudau cu relaţia lor cu Iacov. Ei primiseră ca sfinte cele cinci cărţi ale lui Moise,
dar socoteau de valoare inferioară restul Bibliei. Ei erau circumcişi, ţineau întrucâtva legea şi aşteptau
venirea lui Mesia. Vizita personală a Domnului binecuvântat în Samaria este deosebit de interesantă şi
impresionantă (Ioan 4). Puţul la care El S-a odihnit se spune că “se află într-o vale dintre cei doi munţi
renumiţi, Ebal şi Garizim, de pe care s-a citit legea. Pe cel din urmă era aşezat templul samaritenilor, care
i-a supărat pe iudeii zeloşi prin îndrăzneaţa opoziţie faţă de sanctuarul ales de pe Muntele Moria”.
Eunucul etiopian primeşte evanghelia
Filip a fost chemat să părăsească lucrarea fericită şi interesantă de la Samaria şi să coboare spre Gaza – o
pustietate – pentru a predica pentru o singură persoană. Este clar că acest fapt reprezintă pentru
evanghelist o lecţie deosebit de importantă, şi nu se cuvine să nu zăbovim un puţin asupra ei.
Predicatorul într-o scenă unde au loc atâtea treziri şi atâtea convertiri cum era la Samaria este sigur că
ajunge să fie foarte interesat de lucrarea acolo. Dumnezeu Îşi pune pecetea pe slujirea prin cuvânt şi
binecuvântează strângerile prin prezenţa Lui. Lucrarea Domnului prosperă, evanghelistul este
înconjurat cu respect şi afecţiune, iar copiii lui în credinţă caută la el învăţătură şi lumină pentru calea
lor. Ne putem pune întrebari: cum poate el părăsi un asemenea câmp de lucru? Oare este bine să-l
părăsească? Putem răspunde că îl poate părăsi numai dacă Domnul l-a chemat să facă aceasta, cum a fost
cazul cu Filip. Dar cum poate şti acum cineva aceasta, având în vedere că îngerii şi Duhul nu îi mai
vorbesc aşa cum i-au vorbit lui Filip? Deşi nu i se vorbeşte în acest fel, el trebuie să ceară şi să aştepte
călăuzirea divină. Credinţa trebuie să fie singurul lui îndrumător. Împrejurările nu sunt o călăuză sigură.
Se poate ca ele să ne mustre şi să ne corecteze calea, dar ochiul lui Dumnezeu trebuie să ne îndrume. “Eu
te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui având ochiul Meu asupra ta”
(Psalmul 32:8).
Numai Domnul ştie ce este cel mai bine pentru slujitorul Lui şi pentru lucrarea Lui. Într-un cadru cu
atâta succes, evanghelistul ar fi în pericol să se simtă important ca persoană. De aici partea bună, dacă nu
chiar necesitatea, schimbării locului slujirii.
Îngerul i-a spus lui Filip: “«Ridică-te şi mergi spre sud, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza,
care este pustiu». Şi s-a ridicat şi a plecat. Şi, iată, un etiopian, un famen, unul cu putere la împărăteasa
Candace a etiopienilor, care era peste toată vistieria ei, care venise la Ierusalim ca să se închine, se
întorcea şi şedea în carul lui şi citea din profetul Isaia. Şi Duhul i-a spus lui Filip: «Apropie-te şi alătură-
te carului acestuia!»” (Fapte 8:26-29).
Asculatarea imediată şi care nu pune întrebări este foarte frumoasă. El nu pune întrebări în legătură cu
diferenţa dintre Samaria şi Gaza, de ce să părăsească un câmp de lucru întins şi să meargă într-un loc
pustiu ca să vorbească despre mântuire pentru numai o singură persoană. Dar Duhul lui Dumnezeu era
cu Filip şi un evanghelist trebuie să aibă întotdeauna dorinţa de a fi călăuzit de Duhul. Din lipsă de
discernământ spiritual, un predicator poate rămâne într-un loc după ce Duhul a încetat să mai lucreze
acolo, şi astfel poate lucra în zadar.
Dumnzeu, în providenţa Lui, s-a îngrijit de slujitorul Lui şi a trimis un înger ca să-l îndrume pe ce cale
să umble. Dar, atunci când este vorba ca evanghelia să fie predicată unui suflet, Duhul este acela care dă
îndrumări: “Şi Duhul i-a spus lui Filip: «Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!»” În întreaga istorie a
bisericii nu cunoaştem ceva mai interesant decât această scenă de pe drumul spre Gaza. Îngerul şi Duhul
l-au însoţit pe evanghelist, primul reprezentând providenţa lui Dumnezeu care trasează drumul pe care
trebuie să-l urmeze, iar cel de-al doilea puterea spirituală în relaţie directă cu sufletele. Şi acum este la fel
cum era atunci, deşi suntem mai mult obişnuiţi să gândim la călăuzirea Duhului decât la providenţă. Fie
ca noi să ne încredem în Dumnezeu pentru toate, pentru că El nu se schimbă.
Prin persoana trezorierului reginei, evanghelia şi-a găsit drum spre centrul Abisiniei. Eunucul a crezut,
a fost botezat şi şi-a continuat drumul cu bucurie. Ceea ce căutase zadarnic la Ierusalim şi în căutarea
căruia făcuse o călătorie lungă, el a găsit în pustiu. Ce frumos exemplu despre harul evangheliei! Oaia
cea pierdută este găsită în pustiu şi apele vii izvorăsc în deşert. El este şi un exemplu frumos de suflet
neliniştit. Când era singur şi nu avea de lucru, el citea din profetul Isaia. El medita la profeţia despre
suferinţa Mielului lui Dumnezeu, care nu s-a împotrivit. Şi a venit momentul iluminării şi al eliberării.
Filip i-a explicat profeţia şi eunucul a fost învăţat de Dumnezeu şi a crezut. Imediat el a dorit să fie
botezat şi s-a întors acasă plin de bucurii noi legate de mântuire. Putea el să nu spună ceea ce a găsit?
Sigur că nu. Un om cu un asemenea caracter şi cu atâta influenţă a avut multe ocazii de a răspândi
adevărul. Dar atât scriptura cât şi istoria nu ne spun nimic cu privire la rezultatele misiunii lui, aşa că nu
ne hazardăm să mergem mai departe.
Duhul, în continuare cu Filip, l-a transportat departe, el ajungând la Azot, unde a evanghelizat toate
cetăţile până la Cezareea. Dar vin zorii unei noi epoci în istoria bisericii. Un nou lucrător intră în scenă,
unul care, sub multe aspecte, este cel mai remarcabil slujitor pentru Domnul şi biserica lui.
Convertirea lui Saul din Tars
Nici un alt eveniment din evoluţia bisericii nu afectează în mod atât de profund şi atât de binecuvântat
istoria ei pe cât a făcut-o convertirea lui Saul din Tars. De la cel dintâi dintre păcătoşi, el a devenit cel
dintâi dintre sfinţi; de la împotrivitor violent faţă de Hristos, el a devenit un apărător zelos al credinţei.
Ca persecutor plin de ură al numelui lui Isus el a fost şef, iar ceilalţi, faţă de el erau subordonaţi (v. Fapte
9; 1. Timotei 1).
Din ceea ce a spus el este evident că el nu numai că era convins că iudaismul era divin ci şi că era religia
perpetuă şi de neschimbat pe care Dumnezeu a dat-o omului, pentru că altfel, pe alt principiu, ar fi greu
de explicat puternicele lui prejudecăţi iudaice. De aceea, el considera că orice încercare de a înlătura
religia iudaică şi de a introduce o alta era de la vrăjmaş şi i se opunea cu toată tăria. El auzise discursul
nobil al lui Ştefan şi fusese martor la moartea lui triumfătoare, dar faptul că ulterior el i-a persecutat pe
creştini arată că gloria morală a acelei scene nu a lăsat o impresie puternică în mintea lui. El era orbit de
zelul lui, şi zelul pentru iudaism este acum un zel împotriva Domnului. În acel timp el “sufla ameninţare
şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului”.
Auzind că sfinţii persecutaţi îşi găsiseră adăpost în Damasc, o veche cetate a Siriei, el s-a hotărât să
meargă acolo şi să-i aducă înapoi la Ierusalim ca pe nişte criminali. Pentru aceasta el primise scrisori de
la marele preot şi aprobarea bătrânilor, ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pentru a fi pedepsiţi (Fapte 22;
Fapte 26). El devenise astfel apostolul răutăţii iudaice împotriva ucenicilor lui Isus, sigur că din neştiinţă,
dar s-a făcut de bunăvoie misionarul lor.
Hotărât în mintea lui să persecute cu maximă violenţă, el a pornit în acea călătorie memorabilă.
Neclintit în ataşamentul lui plin de ardoare faţă de religia lui Moise şi hotărât să-i pedepsească pe cei
convertiţi la creştinism ca fiind apostaţi de la credinţa strămoşilor, el se apropia de Damasc. Dar, când
urmărea cu toată energia acea carieră nebună, Domnul l-a oprit. În jurul lui a strălucit o lumină din cer
mai puternică decât lumina soarelui, copleşindu-l cu strălucirea ei. El a căzut la pământ, cu voinţa
zdrobită, cu un cuget supus, smerit în duh şi schimbat complet. Inima lui s-a supus atunci vocii care i-a
vorbit, recunoscându-I puterea şi autoritatea. Raţionamentele, circumstanţele atenuante şi
autojustificarea nu-şi mai găsesc loc înaintea Domnului.
O voce din gloria strălucitoare i-a spus: “Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi”. Iar el a spus: “Cine eşti,
Doamne?” Iar Domnul i-a spus: “Eu sunt Isus, pe care Îl persecuţi”. Astfel, Domnul, deşi în cer, se
declară identificat ca ucenicii săi de pe pământ. Unitatea bisericii cu Hristos, Capul ei din cer, germenul
adevărului binecuvântat cu privire la “un singur trup” este cuprins în aceste câteva cuvinte: “Saule,
Saule, pentru ce Mă persecuţi? ... Eu sunt Isus, pe care Îl persecuţi”. Cine este în război împotriva
sfinţilor este în război împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Ce adevăr binecuvântat pentru credincios şi cât
de solemn pentru persecutor!
Viziunea pe care a văzut-o Saul şi groaznica descoperire pe care el a făcut-o l-au absorbit complet. El a
fost orb şi nu a mâncat şi nu a băut timp de trei zile. Aşa a intrat în Damasc: orb, zdrobit, umilit şi sub
judecata solemnă a Domnului. Cât de diferit era faţă de ceea ce intenţionase! El s-a alăturat de atunci
acelora pe care dorise să-i extermine. El a intrat totuşi pe uşă şi şi-a luat locul cu smerenie alături de
ucenicii Domnului. Anania, un ucenic evlavios, a fost trimis pentru a-l mângâia. El şi-a recăpătat
vederea, a fost umplut cu Duhul Sfânt, a fost botezat şi apoi a mâncat şi s-a întărit.
Unii consideră că, prin convertirea lui Saul, Domnul dă nu numai un exemplu pentru îndelunga Lui
răbdare, ca pentru fiecare păcătos care este mântuit, ci şi un semn cu privire la restaurarea viitoare a lui
Israel. Pavel însuşi ne spune că el a primit îndurare pentru că, din neştiinţă a lucrat în necredinţă, şi
acesta este temeiul pentru care Israel va avea parte de îndurare în viitor, după cum Domnul Însuşi S-a
rugat pentru ei: “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac” şi Petru a spus: “acum, fraţilor, ştiu că în neştiinţă
aţi lucrat, ca şi mai-marii voştri” (Fapte 3:17).
Din vreme ce Pavel diferă în multe privinţe de cei doisprezece apostoli, este necesar să notăm pe scurt
aceste diferenţe. Dacă aceste diferenţe nu sunt înţelese bine, atunci va fi prea puţin înţeles caracterul
dispensaţiunii prezente.
Apostolia lui Pavel
LEGEA şi PROFEŢII sunt până la IOAN, iar după Ioan, DOMNUL Însuşi, în persoană, i-a oferit lui
Israel împărăţia, dar “ai Săi nu L-au primit”. Ei L-au crucificat pe Domnul vieţii, dar Dumnezeu L-a
înviat din morţi şi L-a aşezat la dreapta Lui, în locurile cereşti. Apoi îi vedem pe cei DOISPREZECE
APOSTOLI. Ei au Duhul Sfânt şi dau mărturie despre învierea lui Hristos. Dar mărturia celor
doisprezece a fost dispreţuită, iudeii s-au împotrivit Duhului Sfânt, Ştefan a fost martirizat şi oferta
finală de îndurare a fost respinsă, ceea ce face ca Domnul să pună capăt pentru o vreme relaţiilor Lui cu
Israel ca popor. Scenele de la Şilo sunt reluate din nou. Pe Ierusalim este scris Icabod şi este chemat un
nou martor, ca în zilele lui Samuel.
Ni se prezintă MARELE APOSTOL al naţiunilor. El este ca unul care s-a născut într-un timp nepotrivit
şi într-un loc nepotrivit. Apostolia lui nu avea nimic a face cu Ierusalimul sau cu cei doisprezece, ci era
înafara amândurora. El a fost chemat, în mod extraordinar, direct de Domnul din cer. El are privilegiul
de a aduce lucrul nou, caracterul ceresc al bisericii – Hristos şi biserica sunt una, iar cerul este casa lor
(Efeseni 2). Cât timp Dumnezeu lucra cu Israel, acest adevăr binecuvântat era ţinut secret în gândurile
Lui. “Mie, mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii mi-a fost dat harul acesta: să vestesc printre
naţiuni Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este
administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate prin Isus Hristos” spune Pavel
(Efeseni 3:8-11).
Nu există nici o îndoială cu privire la caracterul chemării apostolului şi autoritatea ei divină. “Nu de la
oameni, nici prin om”, după cum le spunea el galatenilor, “ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care
L-a înviat dintre morţi” (Galateni 1:1). “Nu de la oameni”, adică neavând ca sursă vreun sinod oficial al
oamenilor. “Nici prin om”, adică nu a primit însărcinarea prin intermediul vreunui om. El nu numai că
era un sfânt, ci un apostol prin chemare, fiind chemat de Isus Hristos şi de Dumnezeu Tatăl, care L-a
înviat din morţi. Într-un fel, apostolia lui era una de un ordin mai înalt decât a celor doisprezece, pentru
că ei au fost chemaţi de Isus când era pe pământ, iar el a fost chemat de Hristos înviat şi glorificat în cer.
Din vreme ce acea chemare era din cer, el nu avea nevoie de recunoaşterea şi aprobarea celorlalţi
apostoli. “Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin
harul Său, a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre naţiuni, îndată, nu am
primit sfat de la carne şi sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli mai înainte de
mine, ci am plecat în Arabia; şi m-am întors din nou la Damasc” (Galateni 1:15-17).
Modul în care a fost chemat Saul să fie apostol cere o notă specială deoarece loveşte la rădăcina
mândriei iudaice şi mulţi văd că aceasta este o lovitură mortală dată ideii deşarte a succesiunii
apostolice. Apostolii pe care i-a ales şi i-a numit Domnul când a fost pe pământ nu au fost nici sursa şi
nici mijlocul prin care Saul a fost numit apostol. Ei nu au aruncat sorţi pentru el, cum au făcut în cazul
lui Matia. Când au aruncat sorţi, faptul se explică prin aceea abia ieşiseră de pe terenul iudaic, unde
sorţii erau o veche formă pentru a descoperi voinţa divină în situaţii de acel gen. Dar cuvintele
accentuate “Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos” exclud total orice fel
intervenţie a omului. Succesiunea apostolică este înlăturată. Noi suntem sfinţi prin chemare şi slujitori
prin chemare. Şi acea chemare trebuie să vină din cer. Pavel ne stă înainte ca adevăratul model pentru
toţi predicatorii evangheliei şi pentru toţi cei care slujesc în cuvânt. Nimic nu poate fi mai simplu decât
terenul pe care îl ocupă ca predicator, deşi era mare apostol. “Şi, având acelaşi duh de credinţă, după
cum este scris: «Am crezut, de aceea am vorbit», şi noi credem, de aceea şi vorbim” (2. Cor 4:13).
Imediat după ce a fost botezat şi s-a întremat, a început să-şi mărturisească credinţa lui în Domnul Isus
şi să predice în sinagogi că El este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este ceva nou. Petru a predicat că Isus a
fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, că El a fost făcut Domn şi Hristos, dar Pavel a predicat învăţătura
mai înaltă despre gloria Lui personală, că El este Fiul lui Dumnezeu. În Matei 16, Hristos le este revelat
ucenicilor ca fiind “Fiul Dumnezeului celui viu”, dar acum El se revelează nu numai lui Pavel ci şi în
Pavel: “Dumnezeu ... a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine” (Galateni 1:16). Dar cine poate
spune suficient despre privilegiile şi binecuvântările acelora cărora li se descoperă Fiul lui Dumnezeu?
Demnitatea şi siguranţa bisericii se bazează pe acest adevăr binecuvântat, şi tot aşa şi evanghelia gloriei,
care i-a fost încredinţată în mod special lui Pavel, pe care el o numeşte “evanghelia mea”.
După cum spune cineva: “De Fiul revelat lăuntric depinde tot ceea ce este specific chemării şi gloriei
bisericii; prerogativele ei sfinte; primirea în Cel Preaiubit cu iertarea păcatelor prin sângele Lui;
pătrunderea bogăţiilor de înţelepciune şi cunoştinţă, astfel încât să ne fie făcut cunoscut misterul voiei
lui Dumnezeu; moştenirea viitoare în El şi împreună cu El, în care sunt împăcate toate lucrurile în cer şi
pe pământ şi pecetluirea în prezent cu Duhul Sfânt şi Duhul care este şi arvuna pentru viitor. Această
strălucită carte a privilegiilor este scrisă de apostol - «binecuvântări spirituale în cele cereşti» -,
binecuvântări prin Duhul care izvorăsc din El şi ne leagă cu El, care este Domnul în cer”.*
* J.G. Bellet, Christian Witness, vol. 4, pag. 221 şi W. Kelly, Lectures on Galatians, chap. 1
Istoria Bisericii Capitolul 4. Primii misionari ai crucii
Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

În loc să parcurgem în ordine capitolele care ne mai rămân din Faptele apostolilor, considerăm că va fi
mai interesant şi la fel de instructiv pentru cititorii noştri să le privim în legătură cu istoria apostolilor, în
special în legătură cu istoria celor doi mari apostoli. Cartea Faptele apostolilor cuprinde aproape în
întregime faptele lui Petru şi Pavel, deşi este sigur că, sub călăuzirea Duhului Sfânt, unul a a lucrat ca
marele apostol al evreilor, iar celălalt ca marele apostol al naţiunilor. Dar ne vom folosi de această ocazie
şi pentru a nota pe primii tovarăşi aleşi personal şi misionari ai Domnului nostru binecuvântat – cei
doisprezece apostoli.
Totuşi, înainte de a face o schiţă a acestor vieţi interesante, este bine să declarăm scopul pe care îl avem
în vedere făcând aceasta. Ne vom depărta puţin de cursul obişnuit deoarece în niciuna din istoriile
bisericii pe care le cunoaştem, vieţile apostolilor nu ne sunt prezentate într-o formă ordonată şi
considerăm că marii întemeietori ai bisericii nu trebuie să aibă un loc în istorie. De asemenea, am
observat că majoritatea istoriilor se încheie cu începutul Reformei. Sigur că aceasta este cea mai strălucită
zi din istoria ei – cel puţin de la zilele lui Constantin – şi una dintre cele în care Duhul lui Dumnezeu a
lucrat cu putere, astfel încât se cuvine să fie cea mai specială parte a istoriei ei.
În acelaşi timp, cu privire la apostoli, trebuie să avem în minte că, dincolo de naraţiunea sacră, sunt
puţine relatări demne de încredere. Tradiţionalul şi scripturalul, fapte sigure şi nesigure sunt amestecate
astfel încât nu se pot deosebi în scrierile părinţilor. Preţuim mult orice rază de lumină istorică, dar numai
pe scriptură putem fi siguri. Totuşi, câteva note răzleţe pe care le avem despre unii apostoli pot fi luate
din alte părţi, care, împreună, pot da cititorului o imagine despre persoana şi caracterul apostolului, cum
nu a putut avea înainte. Alte personalităţi marcante înafară de apostoli ne vor fi prezentate în legătură
cu ei, mai ales în legătură cu Pavel, astfel încât cititorii noştri vor avea într-o formă potrivită o schiţă a
aproape tuturor predicatorilor nobili, învăţătorilor, mărturisitorilor şi martirilor Domnului Isus despre
care se spune ceva în Noul Testament.
Cei doisprezece apostoli
Cei doisprezece apostoli au fost: Simon Petru, Andrei, Iacov şi Ioan (fiii lui Zebedei), Filip, Toma,
Bartolomeu, Matei, Iacov (fiul lui Alfeu), Tadeu, Simon Zelotul şi Matia, care l-a înlocuit pe Iuda
iscariotenul (v. Matei 10, Luca 6, Marcu 3 şi Fapte 1).
Şi Pavel a fost un apostol prin chemarea Domnului, şi aceasta într-un sens mai înalt, după cum am
văzut. Erau şi alţii care s-au numit apostoli, dar aflăm că ei erau apostolii bisericilor. Cei doisprezece şi
Pavel erau în primul rând apostoli ai Domnului. Comparaţi cu 2. Corinteni 8:23, Filipeni 2:25 şi Romani
16:7.
Numele oficial de apostol semnifica o persoană care este trimisă. Pe cei doisprezece îi trimisese Isus şi
Domnul Însuşi i-a numit apostoli. O cunoaştere personală a întregului curs al lucrării Domnului da
calificarea necesară pentru un apostol. Aceasta este ceea ce a declarat Petru înainte de desemnarea
succesorului pentru Iuda. „Deci trebuie ca unul dintre bărbaţii care au mers împreună cu noi în tot
timpul în care Domnul Isus intra şi ieşea între noi, începând de la botezul lui Ioan până în ziua când a
fost înălţată de la noi, unul dintre aceştia să fie împreună cu noi martor al învierii Lui” (Fapte 1:21-22).
Prin această legătură personală cu Domnul ei erau mai ales potriviţi să fie martori ai căii pe care El a
străbătut-o pe pământ. Însuşi Domnul li s-a adresat ca fiind „aceia care aţi rămas cu Mine în încercările
Mele” (Luca 22:28).
Considerăm că numărul doisprezece marchează în mod special relaţia cu cele douăsprezece seminţii ale
lui Israel. Imaginaţia părinţilor cu privire la semnificaţia numărului ales aici arată cât de puţin era
gândirea lor în legătură cu contextul imediat. Sfântul Augustin spunea „cred că Domnul nostru are în
vedere cele patru colţuri ale lumii, care sunt chemate să asculte predicarea evangheliei, care, multiplicate
cu trei, în legătură cu Trinitatea, fac doisprezece”. La asemenea scriitori confuzia porneşte de la aceea că
ei nu au văzut deosebirea dintre Israel şi biserică.
În scriptură înţelegem că numărul doisprezece reprezintă completitudinea administrativă în om. De aici

sunt douăsprezece seminţii şi doisprezece apostoli, şi promisiunea făcută lor că vor sta pe douăsprezece
tronuri pentru a judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19:28). Dar, atunci, în cuvintele
cele mai clare, Domnul limita misiunea celor doisprezece la “oile pierdute ale casei lui Israel”. Atunci ei
nu trebuiau să meargă nici măcar la samariteni, nici să meargă pe calea naţiunilor. Misiunea lor era
strict iudaică. “Pe aceştia doisprezece i-a trimis Isus, când le-a poruncit, spunând: .Nu mergeţi pe vreo
cale a naţiunilorc şi nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale
casei lui Israel” (Matei 10:5-6). Nu se poate o exprimare mai clară. Aici însă nu este vorba despre
chemarea bisericii, care a avut loc după aceea, când a fost ales un alt apostol extraordinar, fiind avute în
vedere în special naţiunile. Atunci, cei doisprezece îşi au locul lor în biserică, dar Pavel avea chemarea
divină şi calificarea divină pentru acea slujbă.
Nu putem fi de acord cu ideea că toţi cei doisprezece erau analfabeţi. Expresia “oameni fără carte şi
neînvăţaţi”, folosita în Fapte 4:13 o înţelegem că desemna persoane care nu primiseră instrucţia rabinică
şi a tradiţiilor iudeilor. Termenul actual “laic” ar reda aceeaşi idee, adică oameni cu o educaţie obişnuită,
în contrast cu aceia care au fost instruiţi în şcolile învăţaţilor, sau oameni care nu sunt în “ordine sfinte”.
Astfel, se poate ca Petru şi Ioan să fi cunoscut bine sfintele scripturi şi istoria ţării şi poporului lor, şi
totuşi să fie socotiţi ca “oameni fără carte şi neînvăţaţi”. Iacov şi Ioan aveau cel puţin avantajele de a fi
primit învăţătură de la o mamă evlavioasă, care deseori făcuse lucruri mari pentru biserica lui
Dumnezeu.
Vom face acum o scurtă trecere în revistă a celor doisprezece, şi primul în ordine este apostolul Petru.
Nu există nici o îndoială că Petru era cel dintâi dintre cei doisprezece. Domnul îi dăduse această poziţie
şi el este primul numit de fiecare dată când sunt enumeraţi apostolii. Această întâietate nu vine din aceea
că a fost primul care L-a cunoscut pe Domnul, pentru că nu a fost nici primul, nici ultimul în această
privinţă. Andrei şi probabil şi Ioan L-au cunoscut pe Domnul înaintea lui Petru. Să notăm aici cu cel mai
profund interes prima întâlnire a acelor prieteni care i-a unit pentru totdeauna (v. Ioan 1:29-51).
Ioan Botezătorul a dat mărturie despre Isus ca fiind “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”.
Doi dintre ucenici l-au părăsit pe Ioan şi au mers după Isus. “Andrei, fratele lui Simon Petru, era unul
dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi L-au urmat. Acesta·l-a găsit întâi pe fratele său, Simon, şi i-a
spus: «Noi L-am găsit pe Mesia». (care, tradus, înseamnă: Hristos). Şi l-a dus la Isus. Isus, privindu-l, a
spus: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu vei fi numit Chifa» (care se traduce: Piatră)”. Cu o fire impulsivă,
rapid în a-şi însuşi ceva, dar gata să lase la fel de repede acel lucru când era impresionat de altceva, prin
harul Domnului el a căpătat fermitate, deşi din când în când se manifestă şi firea lui.
Primul lucru care îl scoate în evidenţă pe Petru este nobila lui mărturisire despre Hristos, că El este Fiul
Dumnezeului celui viu (Matei 16). Domnul l-a onorat dându-i cheile împărăţiei cerurilor şi i-a dat locul
de frunte între fraţii săi. Dar am văzut deja această parte a istoriei lui Petru în studiul unora din primele
capitole din Faptele apostolilor, drept care ne vom referi în continuare numai la lucruri despre care nu
am mai vorbit.
Nu am vorbit încă despre capitolul 4 din Faptele apostolilor, deşi suntem înclinaţi să credem că el
prezintă cea mai strălucită zi din istoria apostolului, după cum botezul lui Corneliu reprezintă
încununarea slujbei lui. Din vreme ce în marele apostol se vede un amestec de tărie şi slăbiciune, de
virtuţi excelente şi de defecte, este foarte interesant să urmărim calea lui prin primele furtuni care au
lovit biserica nou-născută. Dar nu trebuie să uităm că marele secret al îndrăznelii, înţelepciunii şi puterii
apostolilor nu ţinea de caracterul lor natural, ci de prezenţa Duhului Sfânt. El era cu ei şi în ei şi lucra
prin ei. Duhul Sfânt era cel care da puterea mărturiei lor.
Să remarcăm efectele binecuvântate ale prezenţei Lui manifestate sub patru aspecte.
1. În curajul arătat de Petru şi de ceilalţi. “Atunci Petru, umplut de Duh Sfânt, le-a zis: .Mai-mari ai
poporului şi bătrâni ai lui Israel! Dacă astăzi suntem cercetaţi pentru o binefacere făcută unui om bolnav,
cum a fost el vindecat, să ştiţi voi toţi şi tot poporul lui Israel că, în Numele lui Isus Hristos
Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, prin El stă acesta
înaintea voastră sănătos. El este «Piatra dispreţuită de voi, ziditorii, care a ajuns cap de unghi». Şi în
nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat între oameni în care trebuie
să fim mântuiţi” (Fapte 4:8-12). Aici este prezentată marea problemă a lui Dumnezeu cu conducătorii lui
Israel. Nimic nu poate fi mai clar. Mărturia pentru Dumnezeu nu mai este încredinţată conducătorilor
templului, ci apostolilor lui Mesia cel înălţat.
2. Prezenţa Lui cu ucenicii ca adunare. “după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi,
şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”. Aceasta ne învaţă
foarte clar ceea care s-a spus deseori, şi anume că Duhul era cu ucenicii şi în ei. Faptul că locul unde erau
ei adunaţi s-a cutremurat arată prezenţa Duhului cu ei, dar ei au fost şi umpluţi cu Duhul Sfânt, ceea ce ne
face să credem că, în acel moment, carnea nu avea nici o posibilitate să mai lucreze ceva.
3. Mare putere în slujire. “Apostolii dădeau mărturie cu mare putere despre învierea Domnului Isus şi
mare har era peste toţi”.
4. Cu dăruire din toată inima. “toţi câţi erau proprietari de ogoare sau case, vânzându-le, aduceau
preţurile celor vândute şi le puneau la picioarele apostolilor”. În capitolul doi, cei bogaţi le dădeau direct
şi personal săracilor, lucru care rareori se face fără ca dăruitorul să-şi dea importanţă, dar, în capitolul
patru, cei bogaţi puneau banii la picioarele apostolilor, fapt pe care l-am vedea ca fiind un semn clar de
smerenie şi o consacrare mai deplină.
Tot în acest capitol atât de bogat şi de instructiv avem şi faimosul răspuns al lui Petru şi Ioan înaintea
sinedriului: “Judecaţi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de
Dumnezeu”. Din acea zi până acum, adevăraţii mărturisitori pentru numele lui Isus au găsit în aceste
cuvinte un răspuns potrivit de dat inchizitorilor şi asupritorilor. Am putea exclama: ce diferenţă între
omul care stătuse lângă foc în curtea marelui preot şi omul care a luat cuvântul în Faptele apostolilor 4!
Ce diferenţă între omul care a căzut când a fost luat la întrebări de o servitoare şi cel care a făcut o
naţiune să tremure la apelul lui! Şi ne putem întreba care este cauza acestei diferenţe. Explicaţia este
prezenţa Duhului Sfânt nestins şi neîntristat. Iar slăbiciunea sau puterea multora din zilele noastre are
drept cauză acelaşi principiu. Numai Duhul Sfânt este putere în creştin. Putem cunoaşte binecuvântarea
de a trăi, umbla şi lucra în puterea mântuitoare şi sfinţitoare a Duhului Sfânt. “Nu-L întristaţi pe Duhul
Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).
Am ajuns acum la ultima parte a naraţiunii sacre despre istoria lui Petru. De la versetul 32 din capitolul
9 până la versetul 18 din capitolul 11 nu ni se spune nimic despre predicarea lui, nici despre miracole
făcute de el. Acolo îl vedem încă odată cu autoritatea apostolică deplină, având Duhul Sfânt care lucra
cu el. Misiunea lui în acel timp a fost una cu adevărat binecuvântată, atât în cetăţile lui Israel cât şi în
Cezareea. În întreaga cetate Lida şi regiunea Saronului pare să fi fost o trezire. Miracolele pe care le-a
făcut Petru şi evanghelia pe care a predicat-o au fost folosite de Dumnezeu pentru convertirea multora.
Astfel citim: “Toţi cei care locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul” (Fapte 9:32).
Binecuvântarea era generală. “A se întoarce la Domnul” este ideea scripturală cu privire la convertire. La
Iope, prin învierea Dorcăi a făcut mare senzaţie dar a şi fost o mare binecuvântare.
În capitolul 10 am văzut deja cum naţiunile au fost introduse în biserică. Apoi, Petru, după ce şi-a
încheiat misiunea în acea regiune, s-a întors la Ierusalim. După relatarea despre eliberarea lui de sub
puterea lui Irod, în capitolul 12, nu mai avem o istorie continuă a apostolului pentru cei circumcişi.
Din vreme ce Irod Agripa, regele idumeean, apare atât de proeminent, este bine să reţinem ce rol are. El
pretindea a fi zelos pentru legea lui Moise şi menţinea un oarece respect pentru ţinerea rânduielilor
vizibile, drept care, el a fost gata, cu un pretins zel, să se alăture iudeilor împotriva ucenicilor lui Hristos.
Aceasta era politica lui. El este o imagine a împăratului vrăjmaş.
Era aproximativ anul 44 după Hristos când Irod a căutat să se facă plăcut supuşilor săi iudei prin
persecutarea creştinilor care nu făceau niciun rău. Nu că Irod i-ar fi iubit pe iudei, pentru că el şi iudeii
se urau din toată inima, dar în aceasta ei s-au unit urând împreună mărturia cerească. Irod l-a ucis cu
sabia pe Iacov şi l-a aruncat pe Petru în închisoare, având intenţia rea de a-l ţine închis până după paşte,
când un mare număr de iudei urma să fie la Ierusalim, ca să facă un spectacol public din execuţia lui.
Creştinii au însă arme necunoscute guvernanţilor acestei lumi. Dumnezeu a îngăduit ca Iacov să
pecetluiască cu propriul său sânge mărturia lui, dar pe Petru l-a salvat pentru ca să dea în continuare
mărturie pe pământ. Astfel, Dumnezeu conduce toate. El guvernează peste naţiuni, indiferent cum ar fi
mândria şi voinţa omului. El are puterea, iar puterea vrăjmaşului se arată slabă atunci când intervine El.
Irod, încurcat de manifestările unei puteri pe care el nu o înţelegea, i-a condamnat la moarte pe cei care
păzeau închisoarea şi a părăsit Ierusalimul. Şi nici nu gândea că moartea lui avea să vină înaintea morţii
prizonierilor.
La Cezareea, sediul autorităţii civile, el a poruncit un festival splendid în onoarea Împăratului Claudiu.
Avem informaţii că acolo s-au strâns mulţimi din toate ţinuturile. În cea de-a doua zi a festivalului,
regele a apărut într-un splendid veşmânt argintiu, care strălucea în razele soarelui pentru a uimi
întreaga adunare şi a atrage admiraţie. Când a ţinut un discurs înaintea poporului, de pe tronul lui, unii
linguşitori au strigat: “Este un glas de dumnezeu!” În loc să reprime acea adulaţie neevlavioasă care s-a
răspândit în acel teatru, Irod a acceptat-o. Dar chiar în acel moment, inima regelui a fost străpunsă de
sentimentul judecăţii lui Dumnezeu, şi, cu o profundă melancolie a spus: “Dumnezeul vostru va suferi
curând ceea ce suferă muritorii de rând”. În limbajul puternic al Scripturii, ni se spune: “îndată l-a lovit
un înger al Domnului pentru că nu a dat glorie lui Dumnezeu; şi, fiind mâncat de viermi, a murit”
(Fapte 12:23). el a fost cuprins de dureri violente şi a fost dus de la teatru la palatul lui, unde a zăcut cinci
zile şi a murit în ce mai mare agonie şi având cea mai umilitoare şi mai scârboasă stare a trupului.
Linia regilor irodieni
Din vreme ce nu ar părea nepotrivit aici şi ar fi interesant pentru cititorii noştri, vom urmări puţin linia
regilor irodieni, care ne apare frecvent atât în viaţa Domnului cât şi în istoria de început a bisericii. Chiar
din copilărie acest nume se asociază în mintea noastră cu măcelărirea pruncilor din Betleem şi Irod,
regele Iudeeii; deşi este întrucâtva remarcabil faptul că Iosefus, principalul istoric al lui Irod nu notează
nimic despre acest eveniment. În general este gândul că uciderea câtorva copii într-un sătuc puţin
cunoscut era ceva lipsit de importanţă în comparaţie cu alte fapte sângeroase ale lui Irod, aşa ca Iosefus
nu a consemnat acel eveniment. Dar nu tot aşa a fost în gândul lui Dumnezeu, ci atât viclenia cât şi
cruzimea inimii rele a regelui sunt consemnate de naraţiunea sacră. Ochiul lui Dumnezeu veghea copilul
născut lui Israel, unica speranţă pentru toate naţiunile, aşa că planul crud al lui Irod a fost dejucat.
Irod cel Mare, primul rege idumeu peste Israel, a primit regatul din partea senatului Romei prin
influenţa lui Marc Antoniu. Aceasta a avut loc cu aproximativ 35 de ani înainte de naşterea lui Hristos şi
aproximativ 37 de ani înainte de propria lui moarte. Aceşti idumei erau o ramură a vechilor edomiţi,
care, în timpul cât iudeii au fost în captivitatea babiloneeană şi ţara lor a fost pustie, au luat în stăpânire
partea sudică a ţării care cuprindea moştenirea seminţiei lui Simeon şi jumătate din moştenirea seminţiei
lui Iuda, şi, de atunci, au continuat să locuiască acolo. Pe parcursul istoriei, idumeii au fost cuceriţi de
Ioan Hircanus, care i-a adus la iudaism. După convertirea lor, ei au fost circumcişi, s-au supus legilor
iudaice şi au fost incorporaţi în naţiunea iudaică. Aşa au devenit ei iudei, deşi nu erau descendenţi din
vechiul Israel. Aceasta a avut loc cu aproximativ 129 de ani înainte de Hristos. Ei au fost regi îndrăzneţi,
abili şi cruzi. Au avut o viziune politică bună, au căutat favoarea Romei şi i-a interesat numai stabilirea
dinastiei lor. Dar, după cum a vrut Dumnezeu, dinastia idumeeană a dispărut odată cu distrugerea
Ierusalimului şi pare că numele de Irod a pierit dintre naţiuni.
În afară de măcelărirea pruncilor în Betleem, care a avut loc puţin înaintea morţii lui Irod, el îşi mânjise
bine mâinile cu sângele propriei sale familii şi cu sângele multor persoane nobile din linia asmoneană.
Gelozia lui cruntă împotriva acelei familii eroice nu a avut odihnă. Dar unul din ultimele lui acte
sângeroase a fost că a semnat condamnarea la moarte a propriului său fiu. Când era pe moarte, ca şi
nepotul lui, Irod Agripa, s-a ridicat din pat şi a dat mandat pentru execuţia lui Antipater, şi l-a numit pe
Arhelau succesorul lui la tron, după care a căzut şi a murit.
Astfel, vai! monarhii au murit deseori împărţind moartea cu o mână şi regatele cu altă mână. Şi care va
fi urmarea? Cu adevărata lor stare morală, ei vor trebui să stea înaintea tribunalului lui Dumnezeu.
Atunci purpura nu-i va mai putea proteja, pentru că dreptatea inflexibilă guvernează de pe acel tron.
Judecaţi după faptele în trup, ei vor fi izgoniţi dincolo de “prăpastia” pe care Dumnezeu a hotărât-o
pentru totdeauna. Si, vai! ca acolo să-şi amintească în chinuri fiecare moment din istoria lor trecută,
privilegiile de care ei au abuzat, ocaziile pe care le-au pierdut şi toate relele pe care le-au făcut. Fie ca
Domnul să salveze orice suflet care citeşte aceste pagini de greutatea îngrozitoare a acestor cuvinte:
amintire, chin, hotărât, care caracterizează starea viitoare a sufletelor nepocăite (Luca 16).
Secta irodienilor pare să fi fost partizani ai lui Irod şi să fi avut în principal un caracter politic,
obiectivul lor principal fiind menţinerea independenţei naţionale a iudeilor în faţa puterii şi ambiţiei
Romei. Probabil că ei gândeau să se folosească de Irod pentru a-şi atinge scopul. În istoria evangheliei ei
ne sunt prezentaţi ca lucrând cu viclenie împotriva Domnului binecuvântat şi împreună cu fariseii
(Matei 22:15-16, Marcu 12:13-14).
Să ne întoarcem acum la istoria apostolului nostru. În Faptele 15, după o absenţă de cinci ani, Petru
apare din nou, iar noi nu ştim nimic despre lucrarea lui în acel timp.
Petru la Antiohia
Puţin după aceasta, după cum aflăm din Galateni 2, el a făcut o vizită la Antiohia. Dar, în pofida
hotărârii luate de apostoli şi de biserica de la Ierusalim, slăbiciunea caracteristică a lui Petru l-a făcut să
recurgă la prefăcătorie. Una este să stabileşti ceva în principiu, alta este să aplici principiul în practică.
Petru declarase în adunare, înaintea tuturor, că evanghelia pe care o predica Pavel, prin revelaţiile date
lui, era o binecuvântare la fel de mare pentru iudeu ca şi pentru cel dintre naţiuni. Dar, dacă atâta timp
cât a fost singur în Antiohia, a umbalat potrivit cu acest principiu, în libertatea adevărurilor cereşti, şi a
mâncat împreună cu cei dintre naţiuni din Antiohia, când, de la Iacov, au venit nişte creştini cu gândire
iudaică, el nu a mai îndrăznit să se folosească de această libertate: “se retrăgea şi se separa, temându-se
de cei din circumcizie. Şi împreună cu el s-au prefăcut şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras de
prefăcătoria lor” (Galateni 2:12-13). Cineva exclama: “Cât de nenorocit este omul! Noi suntem slabi în
măsura în care avem importanţă înaintea oamenilor. Atunci când nu suntem nimic putem face toate
lucrurile, în ceea ce priveşte opiniile oamenilor ... Pavel, energic şi credincios, prin har, a rămas singur
drept şi l-a mustrat pe Petru înaintea tuturor”.*
* n.tr.) J.N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol 4, pag. 363
Din acel timp, 49 sau 50 după Hristos, numele lui Petru nu mai apare în cartea Faptele apostolilor şi nu
mai avem informaţii sigure cu privire la sfera lucrării lui şi ce a făcut. Dar, din vreme ce întâia epistolă a
lui Petru le este adresată credincioşilor “în diaspora prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”,
presupunem că el a lucrat în acel ţări. Cea de-a doua epistolă a lui Petru a fost scrisă mult mai târziu şi
trebuie că a fost scrisă cu puţin înainte de moartea lui, lucru pe care îl aflăm din ceea ce spune în primul
capitol “ştiind că dezbrăcarea de cortul meu este grabnică, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus
Hristos” (2. Petru 1:14, v şi Ioan 21:18-19).
Data exactă a vizitei lui Petru la Roma a fost subiect controversat între scriitorii catolici şi protestanţi din
toate timpurile, dar acum putem considera un fapt cert că el nu a vizitat cetatea decât spre sfârşitul vieţii
lui. Şi data martiriului lui Petru este incertă. Cel mai probabil a avut loc în anul 67 sau 68 după Hristos şi
atunci când Petru avea în jur de şaptezeci de ani. Arderea Romei de către Nero este datată de Tacit prin
luna iulie din anul 64, iar persecuţia împotriva creştinilor a izbucnit la puţin timp după aceea, şi în acea
perioadă de persecuţie apostolul a fost onorat cu coroana martiriului.
El a fost condamnat să fie crucificat, cea mai groaznică şi mai ruşinoasă moarte. Dar, când s-a uitat la
cruce i-a rugat pe soldaţi să-i facă favoarea de a nu fi crucificat în modul obişnuit, ci să sufere aceasta cu
capul în jos, afirmând că nu era vrednic să sufere în aceeaşi poziţie ca binecuvântatul lui Domn şi
Stăpân. Cererea i-a fost aprobată, aşa că a fost crucificat cu capul în jos. Chiar dacă ar fi ca această
relatare să fie doar un mit, totuşi se potriveşte bine cu temperamentul şi cu smerenia marelui apostol.
Urmărind lista deja dată, trecem la următorul apostol.*
* Cave: Lives of the Apostles; Burton: Ecclesiastical History; Smith – Dictionary of the Bible
Andrei
Istoricul sacru a relatat foarte pe larg faptele lui Petru, dar foarte puţin despre fratele lui, Andrei. El a
crescut împreună cu Petru şi a fost pregătit pentru meseria tatălui său, ocupaţie pe care a avut-o până
când Domnul l-a chemat ca sa fie “pescar de oameni”.
Andrei, ca alţi tineri din Galileea, a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar, când l-a auzit pe învăţătorul
lui vorbind a doua oară despre Isus că era Mielul lui Dumnezeu, l-a părăsit pe Ioan pentru a-L urma pe
Isus. Imediat după aceea, el a fost mijlocul prin care Petru a fost adus la noul lui învăţător. El are onoarea
de a fi primul dintre apostoli care a îndrumat pe cineva la Hristos (Ioan 1). El iese în evidenţă în
capitolele şase şi doisprezece din Ioan şi în capitolul treisprezece din Marcu, dar, înafară de aceste câteva
consemnări răzleţe, Scriptura nu ne mai spune nimic despre el. În cartea Faptele apostolilor numele lui
apare doar în primul capitol.
Sunt multe presupuneri şi tradiţia a spus mai multe despre el, dar noi dorim să prezentăm doar fapte
certe. Se spune că ar fi predicat în Sciţia şi ar fi călătorit în Tracia, Macedonia şi Tesalia şi că a suferit
martiriul la Patra, în Ahaia. Se spune că crucea lui a fost făcută din două lemne încrucişate la mijloc, în
formă de X, de unde numele cunoscut de crucea Sfântului Andrei. El a murit rugându-se şi
îndemnându-i pe oameni la statornicie şi perseverenţa în credinţă. Nu este cert în ce an a suferit
martiriul. De la cei doi fraţi, Petru şi Andrei, trecem la fraţii Iacov şi Ioan.
Iacov
Zebedei şi cei doi fii ai săi, Iacov şi Ioan se ocupau cu meseria lor pe marea Galileeii când Isus a trecut
pe acolo. “I-a chemat. Şi ei, lăsând îndată corabia şi pe tatăl lor, L-au urmat” (Matei 4:22). Şi Petru şi
Andrei erau acolo. Cu acea ocazie, Domnul i-a cerut lui Petru să iasă în larg şi să mai arunce odată plasa
(Luca 5). Atunci Petru a venit cu argumentul raţional că nu avuseseră deloc succes noaptea trecută, dar
totuşi, la cuvântul Domnului, a aruncat plasa. Şi “au prins o mare mulţime de peşti; şi li se rupeau
plasele”. Uimit şi copleşit de acea captură, Petru le-a făcut semne partenerilor săi să vină să-l ajute să
scoată la mal peştele prins.
Atunci, cei trei tineri au ajuns la convingerea deplină că Isus era adevăratul Mesia. Se poate ca ei să fi
avut îndoieli înainte de aceasta, dar după aceasta ei nu au mai avut nici o îndoială. La chemarea lui Isus,
toţi au plecat şi au devenit pentru totdeauna ucenicii Lui. De atunci încolo, ei au devenit “pescari de
oameni”. În fiecare enumerare a apostolilor, aceştia patru sunt întotdeauna primii şi sunt în fruntea celor
doisprezece în toate relatările (Matei 4:17-20, Marcu 1:16-20, Luca 5:1-11).
Aşa a fost chemarea lui Iacov la ucenicie, iar la aproximativ un an după aceasta, el a fost chemat la
apostolie împreună cu cei unsprezece fraţi (Mat. 10, Marcu 3, Luca 6, Fapte 1).
Petru, Iacov şi Ioan, şi ocazional Andrei au fost cei mai apropiaţi tovarăşi ai Domnului binecuvântat.
Primii trei au fost luaţi ca martori la învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, Luca 8). Aceiaşi trei apostoli sunt
singurii cărora le-a permis Domnul să fie martori la transfigurare (Matei 17, Marcu 9, Luca 9). Şi tot
aceştia trei au fost martori agoniei din Ghetsimani (Matei 26, Marcu 14, Luca 22). Dar patru: Petru, Iacov,
Ioan şi Andrei au venit împreună pentru a-L întreba separat despre distrugerea templului (Marcu 13).
Similar cu schimbarea numelui lui Petru, sau cu adăugarea la numele lui, fiii lui Zebedei au fost numiţi
Boanerghes, sau “fiii tunetului”. Probabil că marea lui îndrăzneală şi fidelitate l-a făcut pe Iacov să iasă în
evidenţă înaintea lui Irod, care a decis să-l prindă, iar pe el şi să-l reducă la tăcere. Nu este de mirare că
“fiul tunetului” şi “omul-piatră” au fost primii care au fost arestaţi. Dar Iacov a avut onoarea de a fi
primul apostol care a primit coroana de martid, în 44 după Hristos. Petru a fost salvat printr-un miracol.
Gelozia unei mame şi ambiţia fiilor ei au condus-o pe Salome să ceară cele mai înalte poziţii pentru cei
doi fii ai ei. Domnul i-a primit cererea cu o mustrare foarte blândă, dar le-a spus celor doi fraţi că ei vor
trebui să bea cupa Lui şi să fie botezaţi cu botezul Lui. Iacov a fost cel mai curând chemat să împlinească
acea prezicere. După înălţare, Iacov este văzut împreună cu alţi apostoli în Fapte 1, după care dispare
din naraţiunea sacră până la arestarea şi moartea care sunt prezentate în Fapte 12, capitol în care, în
limbajul simplu al istoricului inspirat, ni se spune că Irod l-a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan.
Clement din Alexandria relatează o tradiţie în legătură cu martiriul lui Iacov, care este probabil să fi
fost chiar aşa. Când era condus la locul de execuţie, soldatul sau ofiţerul care îl păzise, sau, mai curând,
acuzatorul lui, a fost atât de mişcat de curajul şi îndrăzneala pe care le-a arătat Iacov în mărturia lui încât
s-a pocăit de ceea ce făcuse şi a venit şi a căzut la picioarele sale şi a cerut iertare pentru că păcătuise
împotriva lui. Iacov, după ce a fost puţin surprins, l-a ridicat, l-a sărutat şi i-a zis: “Pace, fiule, pace ţie, şi
iertarea păcatelor”, după care, înaintea tuturor el a mărturisit public că era creştin şi a fost executat
împreună cu Iacov. Aşa a căzut Iacov, primul apostol martir, luând cu bucurie cupa pe care cu mult
înainte îi spusese Domnului că era gata să o bea.*
* Cave, Life of St. James the Great
Ioan
Ioan era fiul lui Zebedei şi al Salomei şi fratele mai tânăr al lui Iacov. Deşi tatăl lui era pescar, din
relatarea evangheliei pare că ei erau înstăriţi. Unii dintre bătrâni spun că familia era bogată şi chiar că
avea legături nobile. Dar aceste tradiţii nu se împacă cu faptele din Scriptură. Citim totuşi că aveau
oameni angajaţi şi se poate să fi avut mai multe bărci. Şi nu avem nici o îndoială că Salome era una
dintre femeile cu vază care I-au slujit Domnului cu averea ei. Ioan avea o casă a lui (Luca 8:3, Ioan 19:27).
Din aceste fapte putem deduce că situaţia lor materială era destul de departe de sărăcie. Din vreme ce
mulţi au mers la extreme spunând că apostolii erau săraci şi analfabeţi, cred că este bine să observăm
câteva indicii pe care le dă scriptura cu privire la aceste lucruri.
Nu ştim nimic despre caracterul lui Zebedei. El nu a avut nici un fel de obiecţii ca fiii lui să-l părăsească
şi să-L urmeze pe Mesia, dar nu ni se mai spune nimic despre el după aceea. Deseori o găsim pe mama
lor în tovărăşia fiilor ei, dar nimic despre tatăl lor. Este probabil ca el să fi murit la puţin timp după
chemarea fiilor lui.
În enumerarea celor doisprezece apostoli, când îi menţionează pe Iacov şi Ioan, Marcu spune că Domnul
“i-a numit Boanerghes, adică Fiii Tunetului”. Nu este uşor de lămurit ce anume voia Domnul să spună
prin acest titlu. Sunt multe presupuneri. Unii spun că este deoarece aceşti doi fraţi avea o fire mai
mânioasă şi mai hotărâtă şi un temperament mai iute decât ceilalţi apostoli. Dar, în istoria evangheliei nu
vedem vreun temei pentru o astfel de presupunere. Sigur că în două situaţii zelul lor a fost nestăvitlit,
dar aceasta a fost înainte ca ei să fi înţeles în ce spirit erau chemaţi. Mai curând Domnul nostru i-a numit
aşa ca o profeţie legată de zelul lor pentru a vesti deschis şi cu îndrăzneală marile adevăruri ale
evangheliei după ce au ajuns să le cunoască deplin. Avem certitudinea că Ioan împreună cu Petru, în
primele capitole din Faptele apostolilor, a arătat curaj şi nu s-a temut de nici o ameninţare şi nu a fost
descurajat de nici o împotrivire.
Se presupune că Ioan a fost cel mai tânăr dintre toţi apostolii, şi, judecând după scrierile lui, seamănă că
el avea o fire deosebit de afectuoasă, blândă şi plăcută. El este caracterizat ca “ucenicul pe care-l iubea
Isus”. În mai multe situaţii, el a avut discuţii intime cu Domnul (Ioan 13).
Neander spune: “Ceea ce îl scotea în evidenţă pe Ioan era îmbinarea a celor mai opuse calităţi, după
cum deseori am observat la marile instrumente folosite pentru înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu: o
dispoziţie înclinată la meditaţie adâncă în tăcere unită cu un zel fervent, deşi nu unul care să ducă la
multe activităţi diverse în lume; nu un zel pătimaş, cum presupunem că era în inima lui Pavel înainte de
convertirea lui, ci iubire. Nu una moale şi care cedează, ci o iubire care apucă cu toată puterea ei şi reţine
obiectul ei şi respinge cu putere orice ar face de ruşine acel obiect sau orice încercare de a-i lua acel
obiect. Aceasta era caracteristica lui cea mai importantă”.
Din vreme ce istoria lui Ioan este atât de strâns legată de cea a lui Petru şi de cea a lui Iacov, pe care le-
am văzut deja, acum putem fi scurţi. Aceste trei nume sunt rareori separate în relatările din evanghelie.
Există totuşi o scenă în care Ioan este singur, pe care este bine să o notăm: el este singurul apostol care L-
a urmat pe Isus până la locul unde a fost crucificat, şi acolo el a fost onorat cu încrederea Maestrului.
“Isus deci, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stând alături, i-a spus mamei Sale: «Femeie,
iată fiul tău!» Apoi i-a spus ucenicului: «Iată mama ta!» Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă”
(Ioan 19:26-27).
După înălţarea lui Hristos şi coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime, Ioan a devenit unul dintre cei mai
de seamă apostoli pentru cei circumcişi şi lucrarea lui a continuat până la sfârşitul primului secol. Odată
cu moartea lui din cauze naturale se încheie perioada apostolică.
În general se spune şi, prin tradiţie, se consideră că Ioan a rămas în Iudeea până la moartea fecioarei
Maria, eveniment a cărui dată este incertă, iar curând după aceea a mers în Asia Mică. Acolo el a sădit şi
a supravegheat mai multe biserici în diferite oraşe, dar a făcut centrul lui la Efes. De acolo el a fost exilat
în Insula Patmos spre sfârşitul domniei lui Domiţian. Fiind acolo, el a scris Apocalipsa (Apoc 1:9). După
eliberarea lui din exil, la venirea pe tron a lui Nerva, Ioan s-a întors la Efes, unde a scris evanghelia şi
epistolele. A murit în preajma anului 100 după Hristos, în al treilea an al împăratului Traian, în vârstă de
aproape o sută de ani.*
* Horne, Introduction to the New Testament
Din numeroasele lucruri pe care le spun despre Ioan tradiţiile, selectăm un eveniment pe care îl
considerăm a fi cel mai interesant şi cel mai probabil adevărat. Ca unul neobosit în iubirea şi grija pentru
sufletele oamenilor, el a fost profund îndurerat de apostazia unui tânăr de care se interesase în mod
special. Când a vizitat locul unde îl lăsase a aflat că el se alăturase unei bande de tâlhari şi devenise
căpetenia lor. Atât de mare era iubirea lui Ioan pentru el încât s-a hotărât să-l găsească. El s-a grăbit să
ajungă la adăpostul tâlharilor ca să fie prins de ei şi a cerut să fie dus la căpetenia lor. Când l-a văzut pe
venerabilul apostol, conştiinţa lui s-a trezit, iar amintirea zilelor de mai înainte a fost ceva care el nu a
mai putut suferi, încât a fugit consternat dinaintea lui. Dar Ioan, plin de dragoste părintească, a alergat
după el şi l-a rugat să se pocăiască şi să se întoarcă în biserică şi l-a încurajat asigurându-l de iertarea
păcatelor în numele Domnului Isus. Minunata afecţiune a lui Ioan pentru acel tânăr şi grija lui profundă
pentru sufletul lui l-au biruit. El s-a întors şi a fost restaurat, după care a devenit un vrednic membru al
comunităţii creştine. De-am face şi noi la fel pentru restaurarea celor care au căzut!
Filip
Ajungem acum la ceea ce am putea numi al doilea grup de apostoli. Şi, după cum Petru este în fruntea
primului grup, în fruntea celui de-al doilea este Filip. În primele trei evanghelii el este plasat în această
ordine. Se spune că el este din Betsaida, cetatea lui Andrei şi Petru (Ioan 1:44). Este foarte probabil ca el
să fi fost dintre galileenii din acel ţinut care au mers să asculte predicarea lui Ioan Botezătorul. Deşi nici
un alt ţinut din Palestina nu era atât de dispreţuit ca Galileea, tocmai dintre aceşti galileeni dispreţuiţi,
dar cinstiţi, serioşi şi devotaţi şi-a ales Domnul apostolii. “Cercetează şi vezi că nici un profet nu se ridică
din Galileea” (Ioan 7:52). Dar afirmaţiile atât de cuprinzătoare sunt în general neadevărate. “Poate ieşi
ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46) - iată alt exemplu de acest gen.
În evanghelie nu ni se spune nimic despre părinţii lui Filip, nici despre ocupaţia lui. Cel mai probabil, el
era pescar, meseria cea mai răspândită în acele părţi. Din similarităţile limbajului folosit de Filip şi
Andrei şi din faptul că ei sunt în repetate rânduri menţionaţi împreună putem trage concluzia că acest
apostol şi fiii lui Ioan şi fiii lui Zebedei erau prieteni apropiaţi şi că toţi doreau şi aşteptau venirea lui
Mesia. Din tot cercul ucenicilor Domnului nostru, Filip are onoarea de a fi primul chemat. Primii trei au
venit la El şi au vorbit cu El înaintea lui Filip, după care ei s-au întors la ocupaţia lor şi au fost chemaţi
să-L urmeze pe Domnul abia aproximativ un an mai târziu, dar Filip a fost chemat imediat. “A doua zi,
El a vrut să meargă în Galileea; şi Isus l-a găsit pe Filip şi i-a spus: «Urmează-Mă»” (Ioan 1:43). Aceste
cuvinte “Urmează-mă”, atât de semnificative şi care aduc sufletului binecuvântări bogate (credem noi) i-
au fost adresate întâi lui Filip. Când cei doisprezece au fost puşi deoparte pentru poziţia de apostoli, el a
fost printre ei.
Natanael
Imediat după ce a fost chemat, el l-a găsit pe Natanael şi l-a condus la Isus. Din marea surprindere care
se vede că a produs-o acea informaţie se vede că ei vorbiseră mai înainte despre lucrurile privitoare la
Mesia. Inima lui Filip era sigură de adevărul lor, aşa că s-a exprimat cu aceste cuvinte: “Noi L-am găsit
pe Acela despre care au scris Moise în lege şi profeţii: pe Isus, fiul lui Iosif, care este din Nazaret” (Ioan
1:45). Este evident că inima lui Filip avea cel mai serios interes pentru Domnul, deşi în evanghelii se
spune puţin despre el. Şi ultima lui conversaţie, ca şi prima, este extrem de interesantă. După ce, în
repetate rânduri (Ioan 12; 13; 14) l-a auzit pe Domnul referindu-Se la Tatăl, el a arătat o puternică dorinţă
să cunoască mai mult despre Tatăl. Seamănă ca o emoţie puternică în inima lui. Şi nu este de mirare.
“Tată, salvează-Mă de la ceasul acesta”; “Tată, glorifică numele Tău”; “în casa Tatălui Meu sunt multe
locaşuri”, toate sunt cuvinte care au pătruns în inimile ucenicilor. Şi este o frumoasă simplitate la Filip,
chiar dacă el a arătat atunci lipsă de inteligenţă: “Filip·I-a spus: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este
de ajuns». Isus ·i-a spus: «De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine
L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: ‘Arată-ni-L pe Tatăl?’ Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în
Mine? ... Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine; iar dacă nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea”
(Ioan 14:8-12). Tatăl fusese revelat chiar în persoana Lui, aşa că el ar fi trebuit să-L fi cunoscut. El fusese
mult timp cu ucenicii, aşa că ei ar fi trebuit să fi înţeles că el era în Tatăl şi Tatăl în El, şi astfel să fi ştiut
unde se ducea El, pentru că se ducea la Tatăl. Ei aveau atât cuvintele cât şi lucrările Fiului ca să fie
convinşi că Tatăl locuia în El. Ei auziseră cuvintele şi văzuseră lucrările şi primiseră mărturie despre
adevăratul Lui caracter, şi aceste lucruri erau potrivite şi cu intenţia de a le prezenta pe Tatăl. Însăşi
Persoana Lui era răspunsul la întrebare. “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. El este calea – singura cale
către Tatăl. El este adevărul - adevărul cu privire la orice este cunoscut numai prin El. El este viaţa -
“viaţa eternă care era cu Tatăl ni s-a arătat”. Dar numai prin puterea şi învăţătura Duhului, El, care este
“calea, adevărul şi viaţa”, poate fi cunoscut şi ne putem bucura de El. Şi trebuie ca inima să se supună lui
Hristos dacă vrem să cunoaştem învăţătura Duhului.
După această extrem de interesantă şi instructivă conversaţie cu Domnul nu mai este nimic cert în
legătură cu istoria lui Filip – numele lui dispare din naraţiunea evangheliei. El îşi are locul lui în Fapte
1:13. Tradiţia l-a confundat deseori pe Filip evanghelistul cu Filip apostolul şi totul este incert. Nu există
nici o îndoială că anii de viaţă care îi mai rămăseseră au fost în slujire pentru Domnul şi Mântuitorul lui,
dar este dificil să spunem unde a lucrat. Unii spun că în Asia de Sus s-au desfăşurat primele lui lucrări şi
că mai târziu a venit la Hierapolis, în Frigia, unde a suferit un crud martiriu.
Bartolomeu
În general, atât istoricii din vechime cât şi cei moderni cred că istoria lui Bartolomeu se ascunde sub un
alt nume. Din naraţiunea evangheliei reiese clar că el a fost unul dintre cei doisprezece apostoli, deşi nu
se spune nimic despre el, ci ne este dat doar numele lui. În primele trei evanghelii, Filip şi Bartolomeu
sunt menţionaţi împreună, iar în evanghelia după Ioan avem pe Filip şi Natanael. Acest fapt a condus la
presupunerea generală că sunt două nume diferite pentru aceeaşi persoană, lucru foarte obişnuit la
evrei. De exemplu, Simon-Petru este numit “Bar-Iona”, ceea ce înseamnă “fiul lui Iona”. “Bartimeu”
înseamnă “fiul lui Timeu”; şi “Bar-tolomeu” este de acelaşi tip. Sunt nume de relaţie, nu nume proprii. Din
cauza acestui obicei atât de răspândit la Iudei este dificil să identificăm unele persoane în istoria
evangheliei.
Presupunând că Natanael din evanghelia după Ioan este Bartolomeu din evangheliile sinoptice,
continuăm cu ceea ce ştim despre istoria lui. Ca şi ceilalţi apostoli el era galileean, din “Cana Galileeii”.
Am văzut mai înainte că el a fost adus de Filip la Isus. Cum a venit a fost salutat de Domnul cu distincţia
care-l onora: “iată, cu adevărat, un israelit în care nu este viclenie”. El era, fără îndoială, un om simplu şi
integru în caracterul lui şi unul care “aştepta răscumpărarea lui Israel”. Surprins de salutarea atât de
plină de bunăvoinţă şi mirându-se cum că El l-a cunoscut de la prima vedere, L-a întrebat “«De unde mă
cunoşti?» Isus a răspuns şi i-a zis: «Înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut, când erai sub smochin»”. Ce
gând solemn şi totuşi binecuvântat! El era înaintea Unuia – a unui om – din această lume, care îi
cunoştea toate tainele inimii şi toate căile lui. Natanael a fost atunci complet convins de divinitatea
absolută a lui Mesia şi L-a recunoscut ca având gloria şi mai mare de “Fiul lui Dumnezeu” pe lângă
aceea de “împărat al lui Israel”.
Caracterul lui Natanael şi al chemării lui sunt considerate de mulţi ca fiind simboluri pentru rămăşiţa
credincioasă a lui Israel, care va fi fără viclenie în zilele din urmă. Aluzia la smochin, simbolul
binecunoscut al lui Israel, confirmă vederea despre acest pasaj, ca şi mărturia atât de frumoasă: “Rabi,
Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel”. Rămăşiţa credincioasă cruţată, văzută şi
cunoscută de Domnul, îşi va mărturisi credinţa în El, după cum arată foarte pe larg profeţii. Şi toţi cei
care Îl recunosc pe Mesia vor vedea gloria Lui universală ca Fiu al omului, conform cu Psalmul 8. Acea
zi de glorie peste toate este anticipată de Domnul în remarca de încheiere pe care o face faţă de Natanael:
“Adevărat, adevărat vă spun, că acum veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi
coborând peste Fiul Omului”. Atunci, cerul va fi unit cu pământul ca prin scara din visul lui Iacov. Dar,
acum, să ne întoarcem la istoria directă a acestui apostol.
Cel mai deosebit şi mai clar pasaj cu privire la apostolatul lui este în Ioan 21. Acolo îl găsim în tovărăşia
celorlalţi apostoli cărora li s-a arătat Domnul la Marea Tiberiadei, după învierea lui. “erau împreună
Simon Petru şi Toma, cel numit Geamăn, şi Natanael, cel din Cana Galileeii, şi ai lui Zebedei şi alţi doi
dintre ucenicii Săi” (care probabil erau Andrei şi Filip).
Este o tradiţie general acceptată că Bartolomeu a călătorit până în India predicând evanghelia – probabil
până în acea parte a Indiei care este cel mai aproape de Asia. După ce a călătorit în diferite locuri,
căutând să răspândească creştinismul, a ajuns la Albanopole în Armenia Mare. Acolo, pe când era în
lucrare, el a fost arestat de guvernator şi condamnat la crucificare. Nu se cunoaşte cu exactitate data.
Matei – numit şi Levi, fiul lui Alfeu
Considerăm că nu este vorba totuşi de aceeaşi persoană ca Alfeu tatăl lui Iacov (Matei 10:3, Marcu 2:14,
Luca 5:27-29). Deşi era un funcţionar roman, el era totuşi “evreu din evrei”, şi probabil galileean, dar nu
ni se spune din ce seminţie. Înainte de a fi fost chemat să-L urmeze pe Mesia, el era un “vameş” sau
colector de taxe pentru romani. Pare că el locuia în Capernaum, un oraş port la Marea Galileeii. Era ceea
ce am numi un funcţionar la vamă. Aşa l-a găsit Isus când a trecut pe acolo, “şezând la vamă, şi i-a spus:
«Urmează-Mă!» Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat” (Luca 5:27-29).
Vameşii, cum sunt numiţi, erau persoane care strângeau taxe pentru fiscul Imperiului roman. Ei erau de
obicei persoane avute şi cu renume. La romani poziţia lor era considerată ca fiind onorabilă, şi, în
general, era dată cavalerilor romani. Sabinus, tatăl împăratului Vespasian, se spune că a fost “vameş” al
provinciilor Asiei. Ei aveau angajaţi funcţionari inferiori, care, în general, erau născuţi în provinciile din
care strângeau taxe. Din această categorie socială făcea parte Matei.
Aceşti funcţionari subordonaţi erau cunoscuţi peste tot pentru taxele aplicate abuziv şi ei erau urâţi în
special de iudei. Aceasta deoarece iudeii se considerau un popor născut liber şi având privilegiul acesta
de la Dumnezeu Însuşi. “Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost robi niciodată nimănui” – aşa se
lăudau ei (Ioan 8:33). Iar vameşii, cei care strângeau taxe pentru Roma, erau dovada vizibilă a robiei lor
şi a stării de decădere a naţiunii lor. Acesta era lanţul care-i umplea de amărăciune, care se trăda în
multe acte de răzvrătire împotriva romanilor. Acestea erau motivele pentru care vameşii erau urâţi de
iudei. Iudeii îi priveau pe vameşi ca trădători şi apostaţi şi ca făcându-se de bunăvoie instrumente ale
asupritorului. Pe deasupra, ei mai erau şi foarte arbitrari şi nedrepţi în aplicarea de taxe, şi, având legea
de partea lor, ei îi puteau forţa să plătească. Era în puterea lor să examineze fiecare caz de bunuri
exportate sau importate şi să evalueze în modul cel mai scandalos. Din ceea ce le-a spus Ioan botezătorul
înţelegem că ei suprataxau oricând aveau vreo ocazie. El le-a spus: “Nu luaţi nimic mai mult peste ce
este rânduit” (Luca 3:13). Vedeţi şi cazul lui Zacheu (Luca 19:9).
Sigur că era mai mult decât suficient ca acea categorie socială să fie detestată peste tot, dar ne vom limita
la ceea ce ni se spune despre ei în Noul Testament deoarece Duhul adevărului nu exagerează niciodată.
Acolo îi găsim clasaţi împreună cu păcătoşii (Matei 9:11, Matei 11:19), cu prostituatele (Matei 21:31-32) şi
cu păgânii (Matei 18:17). Ei erau priviţi ca o categorie exclusă nu numai de la privilegiile templului, ci şi
de la privilegiile societăţii civile. Cu toate aceste dezavantaje, din rândul lor au provenit unii din primii
ucenici ai lui Ioan şi ai Domnului nostru. Ei erau mai puţin ipocriţi decât cei care se bucurau de stimă, nu
aveau o moralitate convenţională şi nu era necesar să se dezveţe de o religie falsă. Aceste lucruri pot fi
argumentate destul de bine prin parabola fariseului şi a vameşului (Luca 18). Bunătatea convenţională
este o mare piedică în mântuirea sufletului. Pentru asemenea oameni este dificil să ia poziţia de păcătos
pierdut, ca apoi harul să-şi poată face lucrarea binecuvântată de mântuire. Cel care doreşte să fie
îndreptăţit de Dumnezeu trebuie să ia poziţia vameşului şi să vină cu rugăciunea vameşului
“Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”. Revenim acum la istoria apostolului nostru.
Matei a fost imediat gata şi a ascultat chemarea lui Isus. Faptul că şi-a părăsit acea ocupaţie atât de
bănoasă şi convertirea lui s-a arătat în mod atât de evident a fost însoţit de binecuvântări pentru alţii: a
fost o mare trezire în acea categorie socială a vameşilor. “Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui; şi era
mulţime mare de vameşi şi de alţii care stăteau cu ei la masă”. Un ospăţ este un simbol al bucuriei şi
veseliei, efectul imediat al predării către Hristos din toată inima. Este de notat faptul că în evanghelia lui,
el îşi dă numele binecunoscut, dar nici un altul dintre evanghelişti nu spune despre “Matei vameşul”
(Matei 10:3). Împreună cu alţii, el a fost ales să fie unul dintre cei doisprezece. Din acel timp, el a
continuat să umble cu Domnul, ca şi ceilalţi apostoli. Ce privilegiu binecuvântat! Să fie un apropiat care
priveşte la El, spectator al vieţii Lui publice şi private, ascultător al cuvintelor şi discursurilor Lui, să
privească la miracolele Lui şi să fie martor al învierii şi înălţării Lui în glorie. Despre aceasta el nu dă
mărturie, deşi le-a văzut. Matei era împreună cu ceilalţi apostoli în ziua Cincizecimii şi a primit darul
Duhului Sfânt. Nu avem informaţii cât timp a rămas în Iudeea după acel eveniment. Se presupune că
evanghelia lui este prima evanghelie care a fost scrisă, şi ea are referiri în special la Israel.
În general se consideră că lucrarea lui apostolică s-a desfăşurat în Etiopia. Unii spun că, acolo, prin
predici şi miracole, el a triumfat cu putere asupra rătăcirilor şi idolatriei şi că mulţi au fost convertiţi prin
el. El a numit îndrumători spirituali şi păstori ca să-i întărească şi să-i zidească spiritual şi ca să aducă şi
pe alţii la credinţă. Şi acolo şi-a încheiat alergarea. Dar sursele de informaţie pentru aceste relatări nu
sunt de încredere.
Toma
Toma a fost chemat de Domnul nostru la apostolat şi este menţionat, în modul cuvenit, în diferitele liste
ale apostolilor. Scriptura nu ne informează cu privire la locul naşterii lui, nici despre părinţii lui, dar
tradiţia spune că s-a născut în Antiohia. Tot ce ştim despre el ca lucruri certe ne este relatat de Ioan. Dar,
deşi cunoştinţele noastre despre Toma sunt astfel limitate, nu există printre apostoli altul al cărui
caracter să fie scos în evidenţă mai mult decât al lui. De fapt, numele lui a ajuns, nu numai în biserică, ci
şi în lume, sinonim cu îndoiala şi necredinţa. Se spune că un artist renumit, când i s-a cerut să facă un
portret al apostolului Toma, l-a pictat cu o riglă în mână pentru ca să măsoare cum se cuvine dovezile şi
argumentele. El era gânditor, meditativ şi încet la a crede. El privea la toate dificultăţile pe care le
prezenta o chestiune şi înclina spre partea întunecată a lucrurilor. Vom privi deci portretul pe care pana
inspirată l-a schiţat în următoarele trei pasaje.
1. În Ioan 11 apare adevăratul lui caracter. În mod cert, el privea propusa călătorie a Domnului în
Iudeea cu cele mai negre presentimente. “Toma deci, cel numit Geamăn, le-a spus celor împreună-
ucenici cu el: «Să mergem şi noi, ca să murim cu El!»” (Ioan 11:16). În loc să creadă că Lazăr urma să fie
înviat dintre morţi, el se temea că atât Domnul cât şi ucenicii Lui vor merge în întâmpinarea morţii lor în
Iudeea. Din acea călătorie nu putea vedea altceva decât un dezastru complet. Dar, cu toate acestea, el nu
a căutat să-L împiedice pe Domnul să meargă acolo, cum au făcut alţi ucenici. Şi aceasta este ceva
caracteristic lui. El avea o profundă afecţiune pentru Domnul şi atât de devotat Îi era încât voia să
meargă chiar dacă acea călătorie avea să-i coste viaţa.
2. Cel de-al doilea pasaj în care este vorba de Toma este după ultima cină (Ioan 14). Domnul nostru le
spusese despre faptul că El avea să plece şi că urma să le pregătească un loc în cer, şi apoi va veni din
nou să-i ia la El, ca să fie şi ei unde va fi El. “Şi ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi calea”, a spus Domnul. Dar, în
mintea apostolului Toma, aceste frumoase promisiuni au trezit numai gânduri negre legate de un viitor
nevăzut şi necunoscut. “Toma ·I-a spus: «Doamne, nu ştim unde Te duci şi cum putem şti calea?»”
Evident, el dorea să meargă şi era foarte serios în ceea ce întreba, dar dorea să ştie sigur calea înainte de
a face primul pas. “Isus i-a spus: «Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin
Mine»”. Cât timp ochii noştri sunt aţintiţi asupra lui Hristos nu se poate să facem vreun pas greşit.
Ochiul curat primeşte lumina cerească, cea care luminează întreaga cale.
3. Al treilea pasaj este după înviere (Ioan 20). El nu fusese de faţă atunci când Domnul S-a arătat prima
dată înaintea ucenicilor săi, şi, când i-au spus că L-au văzut pe Domnul, el a refuzat cu încăpăţânare să
creadă ceea ce îi spuneau ei. Din ceea ce spunea el putem înţelege bine că el Îl văzuse pe Domnul pe
cruce şi că acea imagine copleşitoare produsese o profundă impresie în mintea lui. “Dacă nu voi vedea
în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune
mâna mea în coasta Lui, nicidecum nu voi crede”. În următoarea zi a Domnului, când ucenicii erau
strânşi împreună, Isus a apărut şi a stat în mijlocul lor – este locul Lui în centrul adunării. Din nou i-a
salutat cu aceleaşi cuvinte de pace: “Pace vouă”. Dar apoi s-a întors spre Toma, ca şi cum acela era
principalul motiv al apariţiei lui în acea zi, şi “i-a spus lui Toma: «Adu degetul tău aici şi vezi mâinile
Mele; şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios»”. Aceasta a avut efect
imediat asupra lui Toma: toate îndoielile lui au dispărut, şi, cu o credinţă cu adevărat ortodoxă, a
exclamat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu! “Isus ·i-a spus: «Pentru că M-ai văzut, ai crezut; ferice de
cei care n-au văzut şi au crezut»”.
Unii consideră că, în această situaţie, credinţa lui Toma se înalţă deasupra celorlalţi ucenici şi că nu a
ieşit o mărturie mai înaltă de pe buze apostolice. Această opinie, deşi destul de răspândită, nu se poate
întemeia pe contextul general. Hristos, în ceea ce-i spune lui Toma îi declară mai ferice pe aceia care nu
au văzut, şi totuşi au crezut. Abia dacă se poate numi credinţă creştină, după cum indică aluzia
Domnului nostru. Credinţa creştină înseamnă să credem în El, pe care nu L-am văzut şi să umblăm prin
credinţă, nu prin vedere.
Nu avem nicio îndoială că Toma reprezintă pe iudeii din zilele din urmă, înceţi să creadă, care vor
crede după ce vor vedea (Zaharia 12). El nu a fost prezent la prima strângere a sfinţilor de după înviere.
Nu ni se spune din ce cauză. Dar cine poate estima binecuvântarea care se pierde în urma absenţei de la
strângerile rânduite ale sfinţilor? El a pierdut revelaţiile lui Hristos cu privire la relaţia “Tatăl Meu şi
Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Credinţa lui nu se leagă de poziţia de fiu. După
cum spunea cineva: “Lui nu i-a fost comunicată eficienţa lucrării Domnului şi relaţia lui cu Tatăl, în care
Isus îi introduce pe ai săi, biserica. El probabil că are pace, dar a pierdut întreaga revelaţie cu privire la
poziţia bisericii. Câte suflete – suflete mântuite, nu sunt în această stare!”
În legătură cu lucrarea apostolică ulterioară a lui Toma şi sfârşitul vieţii lui avem atât de multe tradiţii şi
legende încât nu putem fi siguri de nimic. Unii spun că el a lucrat în India, alţii în Persia. Se spune că el a
fost martirizat cu o lance, iar martiriul lui este comemorat de biserica latină pe 21 decembrie, de cea
greacă pe 6 octombrie şi de indieni pe 1 iulie.
Iacov – fiul lui Alfeu
Identificarea Iacovilor, a Mariilor şi a fraţilor Domnului au prezentat întotdeauna dificultăţi pentru

critici. Nu considerăm că ar fi cazul nici măcar să ne referim la teoriile şi argumentele lor. Dar, după ce
am privit la diversele aspecte ale chestiunii, credem că apostolul nostru este Iacov care era persoana
importantă în biserica de la Ierusalim şi el este autorul Epistolei lui Iacov şi este numit şi “fratele
Domnului” şi supranumit şi “cel drept” şi “cel mic” – probabil pentru că era mic de statură. Identificarea
persoanelor este extrem de dificilă în asemenea istorii din cauza că era un obicei la iudei ca rudele
apropiate să fie numite fraţi şi surori şi că aproape toţi aveau două sau mai multe nume.
În toate cele patru liste ale apostolilor Iacov are aceeaşi poziţie, în fruntea celei de-a treia grupe.
Apostolii sunt enumeraţi în grupe de câte patru. Petru este primul în prima grupă, Filip în cea de-a
doua, iar Iacov în cea de-a treia. Despre Iacov se spun foarte puţine înainte de înviere. Din ceea ce spune
Pavel în 1. Corinteni 15:7, este evident că Domnul, înainte de înălţarea Lui, l-a onorat pe Iacov printr-o
întâlnire personală. Aceasta fusese înainte de Cincizecime şi trebuie că a fost pentru a-l încuraja, a-l
îndruma şi întări pe apostol. Vom vedea acum pasajele din care putem afla ceva despre Iacov.
În primul capitol din cartea Faptele apostolilor îl găsim împreună cu ceilalţi aşteptând promisiunea
Tatălui, darul Duhului Sfânt. După acestea îl pierdem din vedere până în momentul în care este vizitat
de Pavel (Galateni 1:18-19), ceea ce trebuie că a fost în preajma anului 39 după Hristos, când îl vedem
egal al lui Petru ca apostol. Pe atunci el era supraveghetor (episcop) al bisericii din Ierusalim şi egal cu
cei mai de seamă dintre apostoli. Înalta apreciere a lui Petru pentru el reiese din faptul că, atunci când
Petru a fost scos din închisoare, el a dorit să fie informaţi “Iacov şi fraţii” (Fapte 12:7).
În anul 50 după Hristos îl vedem în consiliul apostolic, unde se pare că el a rezumat judecata adunării:
“De aceea, eu socotesc să nu-i tulburăm pe cei dintre naţiuni care se întorc la Dumnezeu” (Fapte 15:19).
Niciunul din ceilalţi apostoli nu a vorbit aşa. Seamănă că el a fost înălţat mult în poziţia lui apostolică şi
în autoritate. Prin anul 51, când a mai făcut încă o vizită la Ierusalim, Pavel l-a recunoscut pe Iacov ca
fiind unul dintre “stâlpii” bisericii şi l-a menţionat chiar înainte de Chifa şi Ioan (Galateni 2:9). Din nou,
prin anul 58, Pavel i-a făcut o vizită specială lui Iacov în prezenţa tuturor bătrânilor. “Şi a doua zi, Pavel
a intrat împreună cu noi la Iacov şi toţi bătrânii au venit acolo” (Fapte 21:18). Din aceste câteva menţiuni
se vede clar că Iacov era foarte mult preţuit de ceilalţi apostoli şi că el avea poziţia cea mai importantă în
biserica de la Ierusalim. Ataşamentul lui faţă de iudaism era profund şi cinstit, iar înaintarea lui în
creştinism pare să fi fost lentă şi în trepte. El era în contrast total cu Pavel, iar Petru este ca un fel de
legătură între ei.
Martiriul lui Iacov este plasat cam prin anul 62, la aproape treizeci de ani după Cincizecime. Toate
mărturiile din vechime în unanimitate spun despre evlavia lui deosebită şi sfinţenia lui. De asemenea, el
era şi foarte smerit: deşi era fratele Domnului, sau o rudă apropiată de-a lui, el se prezintă ca rob al lui
Isus Hristos şi nu insistă asupra titlului său de apostol. Pentru reputaţia lui de om cu o viaţă sfântă şi
dreaptă, el este în mod universal numit “Iacov cel Drept”. Şi, din vreme ce se conforma în mod regulat
obiceiurilor iudaice, el nu era atât de ofensator faţă de concetăţenii lui necredincioşi cum era apostolul
naţiunilor. Dar, cu toate că, datorită caracterului său, el era mult stimat, viaţa lui s-a încheiat prematur
prin martiriu.
Pentru relatarea vieţii, caracterului şi morţii lui Iacov îi suntem îndatoraţi lui Hegesipus, un creştin de
origine iudaică, care a trăit la jumătatea secolului al doilea şi este în general considerat ca fiind un istoric
credibil. Relatarea lui cu privire la martiriul lui Iacov este redată complet şi cu cuvintele lui în
“Dicţionarul Biblic” al lui Smith. Noi dăm doar rezumatul.
Din vreme ce mulţi dintre conducători şi din poporul iudeu ajunseseră să fie credincioşi ai lui Isus prin
lucrările lui Iacov, cărturarii şi fariseii erau foarte porniţi împotriva lui. Şi-au zis că tot poporul va ajunge
să creadă în Hristos, şi, de aceea, ei au venit împreună la Iacov şi i-au spus: “Te rugăm să opreşti
poporul, pentru că s-au dus în rătăcire după Isus ca şi când el ar fi Hristosul. Te rugăm să-i convingi pe
toţi cei care vin la Paşte cu privire la Isus. Convinge poporul să nu se mai abată după Isus, pentru că tot
poporul şi noi ţinem seama de tine. Stai deci pe o înălţime în templu ca să fii văzut şi cuvintele tale să fie
auzite de tot poporul, pentru că toate seminţiile şi chiar şi naţiunile se strâng împreună de Paşte”. Dar, în
loc să spună ceea ce i se spusese să zică, el a proclamat cu voce tare, în auzul întregului popor, că Isus
este adevăratul Mesia, că el credea cu toată tăria în El şi că Isus era atunci în cer, la dreapta lui
Dumnezeu şi că va veni din nou cu putere şi mare glorie. Mulţi au fost convinşi prin predica lui Iacov şi
au dat glorie lui Dumnezeu strigând: “Osana Fiului lui David!”
Când au auzit aceasta, cărturarii şi fariseii şi-au zis: “Am făcut rău că am scos în faţă un asemenea
martor pentru Hristos. Ia să-l doborâm, ca poporul să fie înspăimântat şi să nu mai creadă în El”. Şi au
strigat spunând că până şi Iacov cel Drept s-a dus în rătăcire şi l-au aruncat jos. Dar, cum el nu a murit în
urma căderii, ei au început să arunce cu pietre în el. Atunci, unul dintre ei care era înălbitor, a luat
măciuca cu care presa pânza şi l-a lovit cu ea în cap pe Iacov. Apostolul a murit, şi, ca şi Ştefan, primul
martir, a murit rugându-se pentru ei în genunchi. Aproape imediat după aceea a început Vespasian
asediul Ierusalimului, iar armata romană a pustiit acel loc, vărsând sânge şi lăsând numai ruine.
Simon Zelotul
Numit şi Simon Canaanitul, pare să fie altă persoană decât Simon fratele lui Iacov. Istoria evangheliei
nu ne spune nimic despre el. El este menţionat aşa cum se cuvine în evanghelii şi Faptele apostolilor,
după care dispare din scrierile sacre. În general se presupune că, înainte să fi fost chemat să fie apostol,
el aparţinuse sectei iudeilor numită “zeloţi”.
Zeloţii ieşeau în evidenţă prin propovăduirea cu mult zel a ritualurilor mazaice. Ei se considerau ca fiind
succesorii lui Fineas, care, din zel pentru a-L onora pe Dumnezeu, i-a ucis pe Zimri şi Cozbi (Numeri 25).
Pretinzând a avea zelul preotului din vechime, ei îşi luau dreptul de a ucide un blasfemiator, un adulter
sau orice alt călcător de lege cunoscut fără a urma rânduielile prescrise de lege. Ei susţineau că
Dumnezeu a făcut un legământ veşnic cu Fineas şi cu sămânţa lui “pentru că a fost zelos pentru
Dumnezeul său şi a făcut ispăşire pentru fiii lui Israel”. Aceste pretenţii înalte i-au înşelat pentru un
timp şi pe conducători, nu numai pe popor. Pe deasupra, furia şi zelul lor pentru legea lui Moise şi
pentru eliberarea poporului de sub jugul roman, i-a făcut să fie bine văzuţi de întreaga naţiune. Dar, aşa
cum se întâmplă întotdeauna în asemenea împrejurări, zelul lor a degenerat curând în a-şi permite orice
şi în extravaganţe, astfel încât au devenit o plagă pentru orice clasă socială. Sub pretextul zelului ca
Dumnezeu să fie onorat, ei acuzau de blasfemie sau de vreun alt păcat mare pe oricine voiau ei şi
imediat şi omorau acea persoană şi îi confiscau proprietatea. Iosefus ne spune că ei nu s-au dat în lături
de la a-i acuza nici pe unii dintre cei mai nobili, şi când au făcut să fie toate lucrurile încurcate, ei au
ajuns să “pescuiască în ape tulburi”. Istoricul deplânge că ei au ajuns să fie cea mai mare plagă a
naţiunii. În mai multe perioade s-a încercat desfiinţarea societăţii lor, dar se pare că ei nu prea au scăzut
ca forţă până când, împreună cu naţiunea necredincioasă, au fost nimiciţi în urma asediului fatal.
Simon este deseori numit “Simon zelotul” şi se presupune că el făcuse parte din acea facţiune care făcea
atâtea necazuri. Se poate ca printre ei să fi fost oameni cinstiţi şi sinceri, dar şi cei buni şi cei răi împreună
erau desemnaţi cu numele odios de “zeloţi”. Nu avem nimic sigur cu privire la lucrările ulterioare ale
apostolului nostru. Unii spun că, după ce a călătorit un timp în est, el s-a întors spre vest şi a ajuns până
în Britania, unde a predicat, a făcut miracole, a trecut prin multe încercări şi în final a fost martirizat.
Iuda - fratele lui Iacov
Acest apostol este numit Iuda, Tadeu şi Lebeu. Aceste nume diferite au semnificaţii diferite, dar
examinarea unor asemenea subtilităţi nu intră în domeniul acestei scurte istorii. Iuda era fiul lui Alfeu,
una dintre rudele Domnului, după cum citim în Matei 13:55: “Nu se numeşte mama lui Maria, iar fraţii
lui, Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda?” (Matei 13:55).
Nu ni se spune când, nici cum a fost el chemat la apostolat şi abia dacă se spune ceva despre el în Noul
Testament în afară de faptul că apare în enumerarea celor doisprezece apostoli. Numele lui apare o
singură dată în naraţiunea evangheliei, când el pune o întrebare: “Iuda, nu Iscarioteanul I-a spus:
«Doamne, cum se face că te vei arăta nouă şi nu lumii?»” (Ioan 14:22). Din întrebare este destul de
evident că el tot mai avea, ca şi ceilalţi ucenici, ideea unei împărăţii în timp şi a manifestării puterii lui
Hristos pe pământ într-un mod văzut de lume şi că ei nu înţelegeau demnitatea Lui Mesia al lor. Măreţia
puterii Lui le era străină, la fel şi gloria Persoanei Lui şi spiritualitatea împărăţiei Lui. Supuşii Lui sunt
eliberaţi nu numai de veacul acesta rău ci şi de puterea lui Satan şi din teritoriul morţii şi mormântului.
“Care ne-a eliberat din stăpânirea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale”
(Coloseni 1:13). Răspunsul lui Hristos la întrebarea lui Iuda este extrem de important. El le-a spus despre
binecuvântările ascultării: ucenicul cu adevărat ascultător va avea cu siguranţă parte de dulceaţa
părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, în lumina şi puterea Duhului Sfânt. Aici nu este vorba de iubirea lui
Dumnezeu faţă de păcătos, în harul Lui suveran, ci de modul în care Tatăl îi tratează pe copiii săi. De
aceea, iubirea Tatălui şi iubirea lui Hristos se arată pe calea ascultării (v. 23-26).
Dar, când remarcăm întrebările sau cuvintele rostite de apostoli în evanghelii, trebuie să avem în minte
faptul că Duhul Sfânt nu fusese încă dat pentru că Isus nu fusese glorificat încă, iar, după acel
eveniment, gândurile, sentimentele şi speranţele apostolilor erau cu totul altele. După aceea, îl găsim pe
apostolul nostru prezentându-se, ca şi fratele lui, Iacov, ca “Iuda, rob al lui Isus Hristos şi frate al lui
Iacov”. El nu s-a prezentat ca apostol, nici ca frate al Domnului. Aceasta era adevărată smerenie,
întemeiată pe sentimentul relaţiilor schimbate cu Domnul înălţat. În ziua Cincizecimii s-a proclamat: “Să
ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus” (Fapte 2:36).
Nu ştim nimic cert cu privire la istoria ulterioară a apostolului. Unii spun că el a predicat întâi în Iudeea
şi Galileea, apoi prin Samaria şi Idumeea şi prin oraşele Arabiei. Spre sfârşitul cursei lui, câmpul lui de
lucru a fost Persia, care a şi fost scena martiriului său.
Din 1. Corinteni 9:5 putem deduce că el a fost unul dintre apostolii care erau căsătoriţi. “Nu avem
dreptul de a ne lua în călătoriile noastre soţia, ca şi ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului şi Chifa?”
Există o tradiţie cu privire la doi dintre nepoţii lui, care nu numai că este interesantă, dar pare a fi şi
adevărată. Ea ne-a fost transmisă de Eusebius de la Hesgipus, un iudeu convertit. Împăratul Domiţian,
auzind că unii din descendenţii lui David şi dintre rudele lui Hristos era încă în viaţă, din gelozie, a
ordonat ca ei să fie luaţi şi aduşi la Roma. Doi nepoţi ai lui Iuda au fost aduşi înaintea lui şi au mărturisit
deschis că erau descendenţi ai lui David şi rude ale lui Hristos. El i-a întrebat despre averea lor şi
proprietăţile lor. I-au spus că aveau numai câţiva ari de pământ, din care îi plăteau lui tribut şi se
întreţineau pe ei înşişi. Le-au cercetat mâinile şi au văzut că aveau mâini aspre de la muncă. I-a întrebat
despre împărăţia lui Hristos şi când va veni şi unde va fi. La aceasta ei au răspuns că era o împărăţie
cerească şi spirituală, nu una temporală şi că ea nu se va arăta decât la sfârşitul lumii. Împăratul,
satisfăcut că ei erau oameni săraci şi inofensivi, le-a dat drumul şi a încetat persecuţiile împotriva
bisericii. Când s-au întors în Palestina, ei au fost primiţi cu multă afecţiune, ca fiind aproape asociaţi cu
Domnul, şi ca unii care mărturisiseră Numele Lui, împărăţia, puterea şi gloria Lui.
Matia
Apostolul a fost ales pentru a ocupa locul trădătorului Iuda. El nu a fost apostol la prima alegere,
chemat de Domnul Însuşi. Este foarte probabil ca el să fi fost unul din cei şaptezeci de ucenici, şi a fost
alături de Domnul Isus pe tot parcursul lucrării Lui pe pământ. După cum a declarat Petru, aceasta era
calificarea necesară pentru cineva care să fie martor al învierii Lui. Din câte ştim, numele Matia nu mai
apare nicăieri în Noul Testament.
După unele tradiţii, el a predicat evanghelia şi a suferit martiriul în Etiopia, dar alţii cred că a fost în
Capadocia. Dar s-a îngăduit ca marii fondatori ai bisericii să treacă de pe pământ la cer fără ca vreun
scriitor de încredere să scrie cronici ale lucrărilor lor, să spună despre ultimele lor zile, despre ultimele
lor cuvinte sau măcar despre locul unde odihneşte trupul lor. Dar toate cronicile sunt ţinute în cer şi vor
fi păstrate în amintire pentru totdeauna. Cât de minunate sunt căile lui Dumnezeu, şi cât de mult se
deosebesc ele de căile oamenilor!
Acest apostol a fost ales prin sorţ – vechi obicei la iudei. Sorţii au fost puşi în urnă şi a fost extras numele
lui Matia, şi, astfel, el a fost ales în mod divin ca apostol. “Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit
Barsaba, zis Iust, şi pe Matia. Şi s-au rugat şi au spus: «Tu, Doamne, cunoscător al inimilor tuturor, arată
pe care dintre aceştia doi l-ai ales ... Şi au tras la sorţi pentru ei; şi sorţul a căzut pe Matia şi a fost
numărat cu cei unsprezece apostoli” (Fapte 1:23-26). Modul solemn în care s-a făcut tragerea la sorţi era
un fel de a –I încredinţa lui Dumnezeu alegerea. “Şi Aaron va arunca sorţi pentru cei doi ţapi; unul
pentru Domnul şi altul pentru Azazel”. “Sorţul este aruncat în poală, dar orice hotărâre este a
Domnului” (Levitic 16:8, Proverbe 16:33). Să ne reamintim că apostolii nu primiseră încă Duhul Sfânt. Şi
sorţii nu au mai fost folosiţi după ziua Cincizecimii.
Istoria Bisericii Capitolul 5. Apostolul Pavel
Capitolul 5. Apostolul Pavel

După ce am schiţat pe scurt vieţile celor doisprezece apostoli, în mod natural, ajungem la acela pe care l-
am putea numi al treisprezecelea – apostolul Pavel.
În capitolul trei am vorbit despre convertirea şi apostolatul lui Pavel. Acum ne vom strădui să urmărim
calea lui minunată şi să notăm câteva trăsături caracteristice deosebite ale lucrărilor lui. Dar, mai întâi să
vedem ce ştim despre el.
Înainte de convertire
Din puţinele indicii pe care le dă naraţiunea sacră cu privire la prima parte a vieţii lui Pavel este evident
că el a fost format într-un mod remarcabil prin întreaga educaţie pe care a primit-o pentru a fi ceea ce a
ajuns şi pentru ceea ce urma să realizeze. Dumnezeu a vegheat asupra dezvoltării acelei minţi şi inimi
minunate chiar de la început (Gal. 1:16). Pe atunci era cunoscut ca "Saul din Tars" – acesta fiind numele
lui iudaic –, nume pe care i-l dăduseră părinţii lui iudei. Pavel este numele lui între naţiuni, dar îl vom
numi Saul până atunci când istoricul sacru îl numeşte Pavel.
Tars era capitala Ciliciei, şi Pavel spune că era o "cetate nu fără însemnătate". Era un oraş renumit
centru comercial şi pentru literatură. Autorul lui Augustus şi al lui Tiberius erau ambii din Tars, dar
acest oraş avea să devină renumit ca locul unde s-a născut şi a locuit la începutul vieţii marele apostol.
Deşi se născuse într-o cetate de-a naţiunilor, el era "evreu din evrei". Tatăl lui era din seminţia lui
Beniamin şi din secta fariseilor, dar locuia în Tars. Prin anumite mijloace el dobândise cetăţenia romană,
după cum fiul lui i-a spus mai târziu căpitanului că era născut roman. La Tars a deprins meseria de a
face corturi pentru că era un obicei bun al iudeilor ca fiii lor să înveţe o meserie chiar dacă nu prea erau
perspective ca viaţa lor să depindă de practicarea acelei meserii.
Când s-a apărat înaintea compatrioţilor lui (Fapte 22), el le-a spus că, deşi era născut în Tars, el "a
crescut ... la picioarele lui Gamaliel, educat după exactitatea legii părinţilor". Istoria spune despre
Gamaliel că era unul dintre cei mai eminenţi învăţători ai legii, iar din Scriptură aflăm că el era moderat
în opiniile lui şi avea multă înţelepciune lumească. Dar zelul elevului în a persecuta apare într-un
puternic contrast cu sfătuirea dată de învăţător pentru toleranţă.
Când a fost martirizat Ştefan ni se spune că Saul era încă un tânăr, dar a votat pentru moartea lui Ştefan
şi a păzit hainele celor care l-au ucis cu pietre. Convertirea lui se presupune că a avut loc la aproximativ
doi ani după crucificare, dar data ei exactă nu este cunoscută. Din Fapte 9 aflăm că, după convertire, el
nu a întârziat deloc să mărturisească credinţa lui în Hristos celor din jurul lui. "Şi el a fost cu ucenicii din
Damasc câteva zile. Şi îndată L-a predicat în sinagogi pe Isus, că El este Fiul lui Dumnezeu" (Fapte
9:19-20). Această nouă mărturie este demnă de remarcat. Petru Îl proclamase înălţat în ca Domn şi
Hristos, iar Pavel a proclamat gloria Lui personală mai mare, aceea ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar încă nu
venise timpul pentru ca el să slujească public, ci mai avea încă multe de învăţat, fapt pentru care, condus
de Duhul, el s-a retras în Arabia şi a rămas acolo timp de trei ani, după care s-a întors la Damasc (Gal.
1:17).
Cu credinţa întărită şi confirmată în timpul cât a stat retras, el a predicat cu şi mai multă îndrăzneală
dovedind că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Iudeii, de atunci încoace vrăjmaşii lui înverşunaţi, s-
au ridicat împotriva lui şi păzeau porţile cetăţii ca să-l omoare, dar ucenicii l-au scos noaptea coborându-
l de pe zid într-un coş (2. Cor. 11:32-33). El a mers apoi la Ierusalim, şi, prin mărturia prietenească a lui
Barnaba, şi-a găsit locul printre apostoli. Minunat şi binecuvântat triumf al harului suveran!
Vizita lui Saul la Ierusalim - aproximativ 39 după Hristos
Apostolul ajunsese la Ierusalim – cetatea sfântă a părinţilor săi – metropola religiei iudeilor şi centrul
recunoscut al creştinismului. Cât de schimbată era poziţia lui faţă de cea pe care o avusese când pornise
în acea memorabilă călătorie spre Damasc! Putem să ne oprim pentru un moment şi să vedem ceva
despre vechea cetate a Damascului. Este un oraş intim legat cu convertirea, slujirea şi istoria apostolului
nostru. Înafară de aceasta, este un oraş deosebit pe tot parcursul Scripturii.
Damascul se presupune a fi cel mai vechi oraş din lume. Potrivit cu Iosefus (Ant. 1.6,4), el a fost
întemeiat de Uţ, fiul lui Aram şi nepotul lui Sem. Prima dată este menţionat în Scriptură în legătură cu
Avraam, al cărui slujitor era Eliezer din Damasc (Gen. 15:2). Astfel, această cetate este o legătură între
epoca patriarhilor şi timpurile moderne. Frumuseţea şi bogăţiile Damascului au fost proverbiale timp de
patru mii de ani. Împăraţii Ninivei, Babilonului, Persiei, Greciei şi Romei au cucerit cetatea şi ea a
prosperat sub orice dinastie şi a supravieţuit tuturor dinastiilor, dar cel mai mare renume, pentru care va
rămâne în amintire pentru totdeauna, este acela de a fi legat de apostolul Pavel.*
* n.a.) v. Porter - Five Years in Damascus – pentru cele mai recente şi mai bune relatări despre oraş şi
împrejurimile lui
Revenim acum la Ierusalim. După ce a stat cincisprezece zile cu Petru şi Iacov şi a discutat cu grecii,
"fraţii ... l-au coborât la Cezareea şi l-au trimis la Tars. Deci Adunarea, în toată Iudeea şi Galileea şi
Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt"
(Fapte 9:30-31). Pentru moment vrăjmaşul era redus la tăcere. Persecuţia împlinise scopurile harului lui
Dumnezeu. Cele două mari elemente ale binecuvântării – teama de Domnul şi mângâierea Duhului
Sfânt – domneau în adunări, şi, umblând în temerea de Domnul şi fiind mângâiate de Duhul Sfânt, ele
erau zidite şi creşteau numeric.
Cât timp Saul a fost la Tars, locul lui de naştere, lucrarea bună a Domnului progresa în Antiohia. Printre
cei care se risipiseră în urma persecuţiei care s-a iscat cu ocazia lui Ştefan erau "ciprioţi şi cireneeni care,
intrând în Antiohia, vorbeau şi grecilor, vestind Evanghelia Domnului Isus. Şi mâna Domnului era cu ei
şi un mare număr au crezut şi s-au întors la Domnul " (Fapte 11:19-21). Acolo a început o nouă ordine.
Până atunci evanghelia fusese predicată numai evreilor. Când vestea despre acea lucrare binecuvântată
a lui Dumnezeu printre naţiuni a ajuns la Ierusalim, Barnaba a fost trimis de biserică la Antiohia cu o
misiune specială. "Ajungând şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi-i îndemna pe toţi, cu hotărâre
de inimă, să rămână cu Domnul; pentru că era om bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă; şi o mare
mulţime a fost adăugată la Domnul" (Fapte 11:23-24).
Cum lucrarea a crescut, Barnaba – fără-ndoială simţind că avea nevoie de ajutor – s-a gândit la Saul, şi,
condus de Domnul, a plecat să-l caute. Găsindu-l, l-a adus la Antiohia, unde au lucrat împreună un an
întreg, atât în adunările celor credincioşi cât şi prin popor. Barnaba era încă acela care conducea. De
aceea citim "Barnaba şi Saul". Mai târziu ordinea se schimbă şi citim "Pavel şi Barnaba". A apărut o
ocazie pentru cei de curând convertiţi de la Antiohia să-şi arate afecţiunea faţă de fraţii de la Ierusalim.
Un profet, numit Agab, "s-a ridicat şi a arătat, prin Duhul, că va fi o foamete mare peste tot pământul
locuit, ceea ce a şi fost sub Claudium. Şi ucenicii au hotărât ca, după prosperitatea fiecăruia, să trimită
fiecare ceva, spre slujire, fraţilor care locuiau în Iudeea, ceea ce au şi făcut, trimiţând acestea bătrânilor
prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul".
A doua vizită a lui Saul la Ierusalim - aproximativ 44 după Hristos
Având această sarcină, Barnaba şi Saul au mers la Ierusalim, care era încă recunoscut ca fiind centrul
lucrării care se extindea rapid printre naţiuni. S-a păstrat unitatea şi legătura cu metropola a fost întărită
prin trimiterea acelei colecte. Şi totuşi, în legătură cu istoria bisericii, ne este pus înainte un nou centru, o
nouă misiune şi un nou caracter al puterii. După ce şi-au îndeplinit slujba, Barnaba şi Saul s-au întors la
Antiohia, aducând cu ei pe Ioan supranumit şi Marcu.
Capitolul 13 din Fapte ne deschide perspectiva unei noi ordini în lucrarea apostolică şi este bine să
remarcăm schimbarea. Cel mai semnificativ fapt de remarcat este rolul pe care îl are Duhul Sfânt în
chemarea lui Barnaba şi a lui Saul. Nu mai este Hristos pe pământ, cu autoritatea Lui personală, care să
cheme apostoli, ci este Duhul Sfânt. El a spus: "Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru
lucrarea la care i-am chemat", după care "au coborât la Seleucia şi au plecat cu corabia spre Cipru". Sigur
că nu se pune problema că s-ar fi schimbat cumva autoritatea sau puterea Domnului sau a Duhului, ci
ceea ce s-a schimbat este modul în care lucrează Domnul şi Duhul. Duhul Sfânt pe pământ, în legătură
cu Hristos care este în cer, a devenit sursa de putere pentru lucrarea care ne este prezentată de acum
înainte, care le-a fost încredinţată lui Barnaba şi Saul. Urmează
Prima călătorie misionară a lui Saul - aproximativ 48 după Hristos
De remarcat, înainte de a prezenta călătoria apostolilor, cum s-a schimbat totul. Observăm că ei nu au
plecat de la vechiul centru, de la Ierusalim, ci de la Antiohia, o cetate de-a naţiunilor. Acesta este un fapt
semnificativ. Ierusalimul şi cei doisprezece şi-au pierdut poziţia exterioară de autoritate şi putere, iar
Duhul Sfânt i-a chemat pentru lucrare pe Barnaba şi pe Saul, i-a pregătit şi i-a trimis fără a intra sub
jurisdicţia celor doisprezece.
Nu este cazul să vă aşteptaţi ca, în scrieri atât de scurte, să relatăm numeroasele incidente din călătoriile
lui Pavel. Cititorul le va găsi în Faptele apostolilor şi în epistole. Ne propunem numai să parcurgem
rapid evenimentele urmărind schema lor pentru a scoate în evidenţă anumite repere cu ajutorul cărora
cititorul va putea urmări călătoriile celui mai mare apostol – ale celui mai mare misionar -, a celui mai
mare lucrător care a trăit vreodată, desigur, după Domnul nostru binecuvântat. Dar mai întâi să vedem
cine au fost tovarăşii lui şi cum au început ei.
Barnaba a fost pentru un timp tovarăş apropiat al lui Saul. El era un levit din insula Cipru. El a fost
printre primii chemaţi să-L urmeze pe Hristos, şi, având pământ, "l-a vândut, a adus banii şi i-a pus la
picioarele apostolilor". Comparând dărnicia lui cu mărturia pe care o dă despre el Duhul Sfânt, el iese în
evidenţă ca o persoană cu un caracter frumos. Din ataşamentul arătat rapid faţă de Saul şi bunăvoinţa cu
care l-a prezentat el apostolilor reiese că el era mai deschis şi cu o inimă mai largă decât cei care fuseseră
instruiţi în îngustimea iudaismului, însă el nu avea rigoarea şi hotărârea lui Saul în îndeplinirea slujbei.
Ioan Marcu era rudă apropiată a lui Barnaba – "fiul sorei sale" (Col. 4:10). Mama lui era o anumită Maria
care locuia în Ierusalim şi a cărei casă pare să fi fost un loc de adunare pentru primii creştini. Când Petru
a fost scos din închisoare, el a mers drept la "casa Mariei, mama lui Ioan numit şi Marcu" (Fapte 12:12). S-
ar părea că Marcu s-a convertit prin intermediul lui Petru, pentru că Petru îl numeşte "Marcu, fiul meu"
(1. Petru 5:13).
Din aceste informaţii aflăm că el nu era nici apostol, nici unul din cei şaptezeci care Îl însoţiseră pe
Domnul în timpul slujirii Lui publice. Totuşi mulţi consideră că el era dornic să lucreze pentru Hristos şi,
de aceea, el s-a alăturat lui Barnaba şi Saul, deşi mai târziu se vede că nu avea o credinţă pe măsura
încercărilor unei vieţi de misionar. "Pavel şi cei cu el au venit la Perga Pamfiliei. Şi Ioan s-a despărţit de
ei şi a mers la Ierusalim" (Fapte 13:13). Se presupune că Marcu a scris evanghelia lui cam prin anul 63
după Hristos.
Antiohia, vechea capitală a Seleuciei, a fost întemeiată de Seleucus Nicator la aproximativ 300 înainte de
Hristos. Era al doilea oraş ca importanţă în istoria bisericii, după Ierusalim. Ceea ce fusese Ierusalimul
pentru evrei a devenit Antiohia pentru cei dintre naţiuni. Era un punct central pentru că din acel timp ea
a devenit locul de unde s-a răspândit printre păgâni creştinismul. Acolo a fost întemeiată prima biserică
dintre naţiuni (Fapte 11:26) şi acolo şi-a început lucrarea de slujire publică apostolul nostru. Revenim
acum la misiunea lui.
Barnaba şi Saul, avându-l împreună cu ei ca slujitor pe Ioan Marcu, au fost trimişi de Duhul Sfânt. În
virturea legăturii cu promisiunile, evanghelia le-a fost întâi predicată evreilor, dar convertirea lui Sergius
Paulus a marcat într-un mod special începutul lucrării printre naţiuni. Aceasta a marcat şi o criză în viaţa
apostolului. După aceea numele lui a fost Pavel în loc de Saul – excepţie de la aceasta făcând Ierusalimul
(v. Fapte 15:12-22) -, şi, de atunci, nu mai scrie "Barnaba şi Saul", ci "Pavel şi cei cu el". De atunci el preia
conducerea, iar ceilalţi sunt numiţi ca aceia care-l însoţeau pe el. Şi această scenă are un caracter
simbolic.
Este clar că proconsulul era un om chibzuit şi înţelept, care simţea că sufletul lui avea o nevoie, şi, de
aceea, a trimis după Barnaba şi Saul şi a dorit să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Dar Elima vrăjitorul li
s-a împotrivit pentru că ştia că, dacă guvernatorul primea adevărul pe care-l predica Pavel, atunci el îşi
pierdea influenţa pe care o avea la curtea lui. De aceea el a căutat să-l abată de la credinţă pe demnitar.
Pavel însă, conştient de demnitatea şi de puterea Duhului Sfânt, l-a privit ţintă, şi, l-a mustrat cu cuvinte
pline de indignare chiar înaintea guvernatorului: "Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiu al
diavolului, vrăjmaş al oricărei dreptăţi, nu încetezi să strâmbi căile drepte ale Domnului? Şi acum, iată,
mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la un timp". Procunsulul, văzând ceea
ce s-a întâmplat, a fost uimit şi a crezut învăţătura Domnului. Puterea cea mare a lui Dumnezeu a însoţit
cuvântul slujitorului său şi sentinţa pronunţată a şi fost executată imediat. Demnitarul a fost copleşit de
gloria morală a acelei scene şi s-a supus evangheliei.
Cineva spune: "Nu este nici o-ndoială că în acest nenorocit Bar-Isus vedem o imagine a iudeilor în
timpul prezent, loviţi cu orbire pentru o vreme, din cauza geloziei manifestate faţă de influenţa
evangheliei. Pentru a umple măsura nelegiuirii lor, ei s-au împotrivit propovăduirii ei printre naţiuni.
Starea lor este judecată, iar istoria lor este redată în misiunea lui Pavel. Împotrivitori faţă de har şi
căutând să-i distrugă efectul asupra naţiunilor, ei au fost loviţi cu orbire – totuşi doar până la un timp".*
* n.tr.) J.N. Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 55
Pe parcursul acestei prime misiuni printre naţiuni s-a făcut o mare şi binecuvântată lucrare. Comparaţi
Fapte 13; 14. Au fost vizitate multe localităţi, au fost întemeiate biserici, au fost puşi bătrâni, s-a
manifestat ostilitatea evreilor dar şi energia Duhului Sfânt s-a arătat cu putere şi a dus la înaintarea
evangheliei. La Listra, creştinismul s-a confruntat pentru prima dată cu păgânismul, dar evanghelia a
triumfat în fiecare loc şi s-au arătat feluritele daruri ale lui Pavel ca lucrător. Adresându-se fie evreilor
care cunoşteau Scripturile, fie barbarilor ignoranţi sau grecilor cultivaţi sau mulţimilor întărâtate, Pavel
s-a arătat un vas ales şi înzestrat divin pentru marea lui lucrare.
Antiohia Pisidiei merită să fie remarcată în mod special pentru ceea ce a avut loc în sinagogă. Deşi
cuvântarea lui Pavel se aseamănă mult cu cea a lui Petru şi cea a lui Ştefan din capitolele anterioare din
Faptele apostolilor, dar totuşi sunt câteva aspecte specifice lui Pavel. Stilul conciliant în care li se
adresează, modul în care Îl prezintă pe Hristos şi îndrăzneala cu care proclamă îndreptăţirea numai prin
credinţă pot fi considerate ca tipice lui Pavel după mesajele din epistole. Nimeni altul dintre scriitorii
sacri nu vorbeşte despre îndreptăţirea prin credinţă aşa cum o face Pavel. Apelul lui din încheiere a fost
un text de evanghelizare favorit al predicatorilor din toate timpurile. În câteva cuvinte el a declarat
binecuvântarea pentru toţi cei care-L primesc pe Hristos şi soarta groaznică a celor care-L resping, prin
aceasta arătând că nu există cale de mijloc sau poziţie neutră atunci când este vorba de Hristos. "Să vă fie
cunoscut deci, fraţilor, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi de toate de care n-aţi putut fi
îndreptăţiţi în legea lui Moise, oricine crede este îndreptăţit în El. Deci fiţi atenţi să nu vină asupra
voastră ceea ce s-a spus în profeţi: «Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă şi pieriţi; pentru că Eu fac o
lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care nicidecum n-o veţi crede, dacă v-o va spune cineva»" (Fapte
13:38-41).
După ce şi-au îndeplinit misiunea, ei s-au întors la Antiohia din Siria. Când ucenicii au auzit ce făcuse
Domnul şi că uşa credinţei era deschisă pentru naţiuni nu au putut decât să laude Numele Lui cel sfânt.
Să ne întoarcem pentru puţin la Ierusalim.
Efectele primei misiuni a lui Pavel asupra ucenicilor de la Ierusalim au condus la o mare criză în istoria
bisericii. S-a trezit gelozia gândirii fariseice astfel încât chiar în perioada de început a istoriei bisericii era
pericolul să se producă o sciziune între Ierusalim şi Antiohia. Dar Dumnezeu a condus lucrurile în har şi
chestiunile cu privire la Antiohia au fost rezolvate în mod fericit. Totuşi bigotismul evreilor credincioşi a
rămas nepotolit. În biserica de la Ierusalim ei au continuat să pună creştinismul în legătură cu cerinţele
legii şi au căutat să le impună acele rânduieli credincioşilor dintre naţiuni. Unii dintre creştinii cei mai
iudaici în gândire au venit la Antiohia şi le-au spus celor dintre naţiuni că, dacă nu se circumcid în felul
cum prescrisese Moise şi nu ţin legea, nu pot fi mântuiţi. Pavel şi Barnaba au avut mari disensiuni şi
dispute cu ei, dar, din vreme ce era o chestiune mult prea importantă ca să poată fi clarificată numai prin
autoritatea apostolică a lui Pavel sau printr-o hotărâre a bisericii de la Antiohia, s-a hotărât ca o delegaţie
să fie trimisă la Ierusalim pentru a prezenta problema înaintea apostolilor şi a bătrânilor de acolo. Au
fost aleşi Pavel şi Barnaba pentru că ei erau cei mai activi în răspândirea creştinismului printre naţiuni.
Astfel ajungem la:
A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim - aproximativ 50 după Hristos
Ajungând la Ierusalim, ei au văzut că acea concepţie exista nu numai în mintea câtorva fraţi mai agitaţi,
ci chiar în sânul bisericii. Tulburarea venea nu de la iudeii necredincioşi ci din mijlocul celor care
mărturiseau numele lui Isus. "Unii dintre cei din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat dintre ei,
spunând că trebuie să-i circumcidă şi să le ceară să ţină legea lui Moise" (Fapte 15:5). Această declaraţie
deschisă punea chestiunea înaintea adunării, aşa că au început dezbaterile importante. Capitolul 15 ne
relatează ce a avut loc şi cum a fost rezolvată chestiunea. Apostolii, bătrânii şi întreaga adunare de la
Ierusalim nu numai că au fost de faţă ci au şi participat la discuţii. Apostolii nu şi-au asumat nici nu şi-
au exercitat în mod exclusiv autoritatea în acea chestiune. Acea dezbatere este în general numită "primul
consiliu al bisericii", dar poate fi desemnat şi ca ultimul consiliu al bisericii care a putut spune: "s-a părut
potrivit Duhului Sfânt şi nouă".
Mulţi, urmând noţiunile moderne cu privire la "lucruri esenţiale şi neesenţiale", pot spune că a îndeplini
ceremonia circumciziei sau a nu circumcide un copil este ceva fără mare importanţă. Dar, în gândul lui
Dumnezeu nu este aşa. Era o problemă vitală care afecta fundamentele creştinismului, principiile
harului şi ale relaţiei omului cu Dumnezeu. Epistola lui Pavel către galateni este un comentariu asupra
istoriei acestei chestiuni.
Nu exista vreun ritual la care iudeul convertit să fie mai puţin dispus să renunţe decât cel al circumciziei
pentru că acela era un semn al relaţiei lui cu Yahve şi al binecuvântărilor ereditare ale legământului,
transmise copiilor lui. Unii au fost de părere că botezul copiilor a fost introdus în biserică pentru a veni
în întâmpinarea acestei puternice prejudecăţi iudaice, dar, dacă aşa ar fi dorit Domnul să fie, atunci acel
consiliu ar fi fost cel mai în măsură să anunţe acest lucru pentru că aşa ceva ar fi venit în întâmpinarea
dificultăţii şi ar fi răspuns la problema dificilă care le sta înainte, aducând pacea şi unitatea între cele
două biserici de unde s-a răspândit creştinismul. Dar niciunul dintre apostoli nu a făcut aluzie la aşa
ceva.
Înainte de a încheia această parte importantă şi sugestivă din istoria apostolului nostru, ar fi bine să
remarcăm câteva lucruri pe care el le prezintă în Galateni 2, dar care nu sunt menţionate în Fapte. Cu
acea ocazie Pavel s-a suit prin revelaţie şi l-a luat cu el pe Tit. În Fapte ni se prezintă istoria văzută a lui
Pavel care arată motivele, dorinţele şi obiectivele oamenilor, iar în epistole avem ceva mai profund: ceea
ce era în inima apostolului şi îl conducea pe el. Dar Dumnezeu ştie cum să combine împrejurările
exterioare cu călăuzirea lăuntrică a Duhului. Problema era între libertatea creştină şi robia faţă de lege:
dacă legea lui Moise – în particular ritualul circumciziei – trebuia impusă celor dintre naţiuni. Pavel,
condus de Dumnezeu, s-a suit la Ierusalim şi l-a luat cu el pe Tit. Înaintea celor doisprezece apostoli şi a
întregii biserici el l-a prezentat pe Tit, care era un grec şi care nu fusese circumcis. Acela a fost un pas
îndrăzneţ: să introducă pe unul dintre naţiuni, un necircumcis, chiar în centrul iudaismului bigot. Dar
apostolul a făcut aceea prin revelaţie, având o comunicaţie clară de la Dumnezeu cu privire la acest
subiect. Era modul divin de a decide odată pentru totdeauna chestiunea între el şi creştinii iudaizanţi.
Era necesar să facă aşa pentru că: "fraţi falşi, introduşi pe ascuns, veniseră să iscodească libertatea pe care
o avem în Hristos, ca să ne aducă în robie, cărora nici măcar un ceas nu le-am cedat prin supunere,
pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi" (Gal. 2:4,5).
După ce şi-a atins principalul obiectiv, acela de a le transmite evanghelia lui celor de la Ierusalim, a
plecat împreună cu Barnaba şi s-a întors la creştinii dintre naţiuni de la Antiohia. Cei doi delegaţi, Iuda şi
Sila, i-au însoţit purtând hotărârile consiliului. Când mulţimea de ucenici s-a strâns laolaltă şi a auzit
citindu-se epistola, s-au bucurat.
Aşa s-a încheiat primul consiliu apostolic şi prima controversă apostolică, şi, din ceea ce învăţăm din
aceste chestiuni din Faptele apostolilor, am putea concluziona că dezbinarea dintre creştinii iudei şi cei
dintre naţiuni a fost complet vindecată prin hotărârea adunării, dar, din epistole aflăm că opoziţia
partidei iudaizante nu şi-a găsit niciodată odihnă în lupta împotriva libertăţii creştinilor dintre naţiuni.
Nu după mult timp spiritul iudaizant s-a manifestat din nou cu putere şi Pavel a trebuit să lupte
continuu împotriva lui.
A doua călătorie misionară a lui Pavel - aproximativ 51 după Hristos
După ce Pavel şi Barnaba au petrecut un timp cu biserica din Antiohia, s-a propus o altă călătorie
misionară. "Să ne întoarcem acum," a spus Pavel, "şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am
vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum sunt. Şi Barnaba îşi propunea să-l ia cu ei şi pe Ioan, numit
Marcu; dar Pavel considera că nu este bine să-l ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia şi nu
mersese cu ei în lucrare. A apărut deci o astfel de neînţelegere între ei, încât s-au despărţit unul de altul;
şi Barnaba, luând cu sine pe Marcu, a plecat cu corabia spre Cipru; iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat,
încredinţat de fraţi harului lui Dumnezeu. Şi străbătea Siria şi Cilicia, întărind adunările" (Fapte
15:36-41). Apostolul nostru, având înainte o călătorie atât de importantă, atât de plină de încercări şi care
cerea curaj şi statornicie, nu a putut avea încredere să-l ia ca tovarăş pe Marcu; el nu a putut scuza pe
cineva pe care ataşamentul faţă de casă l-a făcut să nu fie credincios în slujba pentru Domnul. Pavel
însuşi a lăsat deoparte orice consideraţiuni şi sentimente atunci când era vorba de lucrarea lui Hristos şi
dorea ca şi alţii să facă la fel. Afectivitatea naturală pare să-l fi trădat pe Barnaba, care a insistat să-l ia
împreună cu ei pentru slujire pe nepotul lui, dar Pavel era caracterizat de o seriozitate deosebită în
lucrare. Legăturile naturale şi ataşamentul firesc aveau multă influenţă în caracterul de creştin blând al
lui Barnaba, ceea ce este evident şi din modul în care s-a purtat când Petru, în slăbiciune, s-a conformat
practicilor iudaizanţilor veniţi de la Ierusalim (Gal. 2). Răspândirea evangheliei într-o lume vrăjmaşă era
ceva mult prea sacru pentru Pavel ca el să-şi îngăduie experimente. Marcu preferase să fie la Ierusalim în
loc să fie în lucrare, dar Sila a preferat să fie în lucrare mai curând decât la Ierusalim. Aceasta a fost ceea
ce a determinat hotărârea lui Pavel, deşi, fără-ndoială, el era condus de Duhul.
Barnaba l-a luat pe Marcu, ruda lui, şi a navigat la Cipru, ţara lui natală. Aici ne despărţim de Barnaba,
acest sfânt iubit şi slujitor scump al lui Hristos. Numele lui nu mai este menţionat în Faptele apostolilor.
Cuvintele "ruda lui" şi "ţara lui" trebuie să spună ceva inimii oricărui ucenic care citeşte aceste pagini.
Am meditat la această scenă dureroasă în loc să prezentăm o schiţă a unei istorii importante. Am putea
spune multe pe această temă, dar o părăsim cu două gânduri fericite: 1. Această despărţire a fost spre
binecuvântarea păgânilor, apa vieţii ajungând astfel să curgă pe două căi în loc de una singură. Totuşi
aceasta este bunătatea lui Dumnezeu şi nu îndreptăţeşte deloc dezbinările dintre creştini. 2. Mai târziu
Pavel a vorbit despre Barnaba cu multă afecţiune şi a dorit ca Marcu să vină la el pentru că îl considera
de folos pentru lucrare (1. Cor. 9:6, 2. Tim. 4:11). Nu avem nicio îndoială că fidelitatea lui Pavel a fost o
binecuvântare pentru amândoi, dar mierea afecţiunilor omeneşti nu poate fi primită niciodată la altarul
lui Dumnezeu.
Fiind încredinţaţi de către fraţi harului lui Dumnezeu, ei şi-au început călătoria. Totul este minunat de
simplu. Prietenii lor nu au făcut paradă conducându-i, iar ei nu au făcut promisiuni mari cu privire la
ceea ce intenţionau să facă. "Să ne întoarcem acum şi să-i vizităm pe fraţi" – sunt câteva cuvinte simple
şio fără pretenţii, care l-au condus pe apostolul Pavel în cea de-a doua călătorie misionară. Dar Stăpânul
se gândea la slujitorii Lui şi pregătea ceea ce le era necesar. Nu au trebuit să meargă mult până să
găsească un nou tovarăş în Timotei din Listra, şi încă unul care să ocupe poziţia rămasă vacantă prin
despărţirea de Barnaba. Dacă Pavel a pierdut părtăşia cu Barnaba ca prieten şi frate, el a găsit în Timotei,
ca fiul lui în credinţă, o simpatie şi o părtăşie care a sfârşit numai odată cu viaţa apostolului. "Pe el îl voia
Pavel ca să plece împreună cu el; şi, luându-l, l-a circumcis, din cauza iudeilor care erau în acele locuri,
pentru că toţi ştiau că tatăl lui era grec" (Fapte 16:3). În acea situaţie, Pavel s-a coborât pentru a ţine
seama de prejudecăţile iudeilor şi l-a circumcis pe Timotei, ca să înlăture un motiv de poticnire.
Timoteus sau Timotei era născut într-o căsătorie mixtă, din acelea care sunt condamnate atât în Vechiul
cât şi în Noul Testament. Tatăl lui era dintre naţiuni – numele lui nu este manţionat, iar mama lui era o
iudeică evlavioasă. Din absenţa vreunei referinţe la tatăl lui, atât în Faptele apostolilor cât şi în epistole,
se presupune că tatăl îi murise la scurt timp după naşterea lui. Este evident că Timotei, în copilăria lui, a
fost în grija mamei lui, Eunice, şi a bunicii Lois, care din pruncie l-au învăţat Sfintele Scripturi. Din
numeroasele aluzii făcute de Pavel în epistolele lui cu privire la sensibilitatea şi lacrimile iubitului său
fiu în credinţă, credem că el a rămas toată viaţa lui sub impresia acelei case pline de blândeţe, iubire şi
sfinţenie. Iubirea tandră a lui Pavel faţă de Timotei şi amintirile tandre despre casa lui de la Listra şi
educaţia pe care a primit-o de timpuriu acolo constituie câteva din cele mai emoţionante pasaje din
scrierile marelui apostol. Când era bătrân, în închisoare şi în lipsuri, el îi scria: "către Timotei, preaiubitul
meu copil: Har, îndurare, pace, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Hristos Isus, Domnul nostru. Îi sunt
recunoscător lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc din strămoşi cu conştiinţă curată, că neîncetat îmi amintesc
de tine în cererile mele, noapte şi zi, dorind mult să te văd, amintindu-mi de lacrimile tale, ca să mă
umplu de bucurie aducându-mi aminte de credinţa sinceră care este în tine, care a locuit întâi în bunica
ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt convins că şi în tine" (2. Tim. 1:2-5). El l-a îndemnat şi a repetat
invitaţia către Timotei să vină să-l vadă: "străduieşte-te să vii repede la mine" şi "străduieşte-te să vii
înainte de iarnă" (2. Tim. 4: 9,21). Consider că putem crede că unui fiu atât de iubit i-a fost îngăduit să
vină la timp pentru a-l mângâia în ultimele ceasuri pe părintele lui în Hristos, pentru ca să primească
ultimele lui sfaturi şi binecuvântări şi să fie martor la modul cum şi-a încheiat cu bucurie cursa.
Sila sau Silvan ne este prezentat întâi ca fiind învăţător în biserica de la Ierusalim, şi probabil că era şi
elenist şi cetăţean roman, ca şi Pavel (Fapte 16:37). El a fost delegat să-i însoţească pe Pavel şi Barnaba la
întoarcerea lor la Antiohia, când aduceau hotărârile consiliului. Dar, din vreme ce mai multe detalii, atât
din viaţa lui Timotei, cât şi a lui Sila, le vom vedea urmărind calea apostolului, nu vom mai spune
altceva despre ei deocamdată, ci vom continua cu călătoria.
Pavel şi Sila împreună cu noul lor tovarăş au mers prin cetăţi îndemnându-i să ţină ceea ce au hotărât
apostolii şi bătrânii de la Ierusalim. Hotărârile erau transmise bisericilor, astfel încât iudeii aveau ceea ce
se hotărâse chiar la Ierusalim şi legea nu era dezlegată de naţiuni. După ce au vizitat şi au întărit
bisericile care erau deja întemeiate în Siria şi Cilicia, au trecut prin Frigia şi Galatia. "Au străbătut Frigia
şi ţinutul Galatiei". Transcriind aceste cuvinte ne oprim un moment şi ne mirăm. Frigia şi Galatia nu
erau oraşe ci provincii sau regiuni din ţară. Şi totuşi istoricul sacru foloseşte numai câteva cuvinte pentru
a descrie lucrările mari făcute acolo. Cât de mult se deosebeşte energia concentrată a Duhului de stilul
caracteristic omului, acela care umflă lucrurile! Din istoria lui Neander aflăm că numai în Frigia erau 62
de oraşe. Şi s-ar părea că Pavel şi cei care erau cu el le-au străbătut pe toate.
Acelaşi lucru remarcăm şu cu privire la lucrările din Galatia. Din epistola lui Pavel către Galateni aflăm
că în acel timp el era suferind în trup: "ştiţi că în slăbiciunea cărnii v-am vestit evanghelia la început".
Dar puterea predicilor lui era într-un contrast izbitor cu slăbiciunea cărnii încât galatenii au fost mişcaţi
până la extravaganţe în simpatie şi sentimente generoase: "n-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezguste
ispita mea, care era în carnea mea, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus.
Care era deci fericirea voastră? Pentru că vă mărturisesc că, dacă ar fi fost posibil, v-aţi fi scos ochii voştri
şi mi i-aţi fi dat" (Gal. 4:13-15). Din istorie aflăm că Galatenii erau de origine celtică, cu un caracter
impulsiv şi schimbător*. Întreaga epistolă ilustrează în mod dureros instabilitatea lor şi efectele triste ale
elemntului iudaizant printre ei. "Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui
Hristos, la o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie; dar sunt unii care vă tulbură şi doresc să
strice Evanghelia lui Hristos" (Gal. 1:6-7). Ne întoarcem la istoria din Fapte.
* n.a.) Smith – Student’s New Testament History
Caracterul şi efectele lucrării lui Pavel, care ne sunt relatate în capitolele 16 – 20 sunt cu adevărat
minunate. Ele sunt pentru totdeauna unice în istorie. Fiecare slujitor al lui Hristos, dar mai ales fiecare
predicator trebuie să le studieze cu multă atenţie şi să le citească adesea. După cum spunea cineva
"Vasul Duhului străluceşte cu o lumină cerească pe parcursul întregii lucrări a evangheliei. El a arătat
condescendenţă la Ierusalim, a tunat în Galatia când sufletele s-au abătut, i-a condus pe apostoli să se
hotărască pentru libertatea celor dintre naţiuni şi s-a folosit el însuşi de toată libertatea pentru a fi iudeu
cu iudeii şi ca fără lege faţă de cei care nu aveau lege, nu ca fiind sub lege, dar întotdeauna supus lui
Hristos. El nu s-a făcut niciodată pricină de poticnire. Nimic din lăuntrul lui nu a împiedicat
comuniunea cu Dumnezeu, care era sursa puterii lui de a fi credincios printre oameni. El putea spune
ceea ce nimeni altul nu a putut spune: «Fiţi imitatori ai mei, după cum eu sunt al lui Hristos». Astfel, el
putea spune «sufăr pentru cei aleşi, ca ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus împreună cu gloria
eternă»".*
* n.a.) Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4
Este remarcabil şi modul în care Duhul a lucrat cu apostolul în aceste capitole. Numai Duhul l-a
îndrumat pe calea lui minunată şi l-a susţinut prin toate încercările şi împrejurările potrivnice. De
exemplu, el l-a oprit pe Pavel să predice cuvântul în Asia şi nu l-a lăsat să meargă în Bitinia, ci, printr-o
viziune în timpul nopţii, l-a îndrumat să meargă în Macedonia. "Şi noaptea i s-a arătat lui Pavel o
viziune: un bărbat din Macedonia, stând şi rugându-l şi spunând: .Treci în Macedonia şi ajută-ne!. Şi,
când a văzut viziunea, îndată am căutat să plecăm în Macedonia, înţelegând că Domnul ne-a chemat să
le vestim Evanghelia. Plecând deci cu corabia din Troa, am mers drept la Samotracia şi a doua zi la
Neapolis şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acelei părţi a Macedoniei, o colonie" (Fapte
16:9-12).
Pavel aduce Evanghelia în Europa
Aceasta a marcat o perioadă deosebită în istoria lui Pavel şi în înaintarea creştinismului. Pavel şi
tovarăşii lui au adus apoi Evanghelia în Europa. Şi aici, putem fi iertaţi dacă zăbovim un moment pentru
a ne reaminti multe asocieri istorice interesante legate de cuceritorii şi cuceririle macedonenilor şi
câmpia de la Filipi, faimoasă şi în istoria romană. Acolo s-a încheiat marea luptă dintre republică şi
imperiu. Pentru a comemora acel eveniment, Augustus a întemeiat o colonie la Filipi. Aceasta a fost
prima cetate în care a ajuns Pavel la intrarea în Europa. Este numită "cea dintâi cetate a acelei părţi a
Macedoniei, o colonie". Ni se spune că o colonie romană era caracterizată de aceea că semăna cu o Romă
în miniatură, iar Filipi era mai otrivită decât oricare alta pentru a fi considerată o cetate reprezentativă
pentru Roma imperială.
Suntem siguri că, pentru mulţi dintre cititorii noştri tineri şi dornici de cunoştinţe, această scurtă
digresiune nu este neinteresantă. Pe deasupra, o cunoaştere a unor asemenea istorii este de folos pentru
studenţii profeţiilor, ele fiind o împlinire a viziunilor lui Daniel, în special cele din capitolul 7. Cetatea
Filipi era un monument al puterii Greciei care a zdrobit puterea Persiei. Alexandru cel Mare, fiul lui
Filip, l-a înfrânt pe marele rege Darius, când "leopardul" Greciei a învins "ursul" Persiei.*
* n.a.) vedeţi Notes on the Book of Daniel, W Kelly
Privind în timp, de când Alexandru a navigat din Europa în Asia până la ziua când Pavel a venit din
Asia în Europa au trecut aproape patru sute de ani. Totuşi, cât de diferite sunt motivele, obiectivele,
conflictele şi victoriile lor! Entuziasmul lui Alexandru se născuse din ceea ce şi-a amintit cu privire la
strămoşii lui cei mari şi din hotărârea de a răsturna marile dinastii din est, dar, fără a fi conştient şi fără
să vrea, el a împlinit planurile lui Dumnezeu. Pavel s-a încins cu armura lui având alt scop şi nu pentru
a câştiga victorii mai mari şi cu efecte mai de durată. El a fost trimis de Duhul Sfânt nu numai pentru a
supune vestul, ci pentru a face ca întreaga lume să fie robită spre ascultarea de Hristos. Creştinismul nu
este numai pentru o naţiune sau un popor, ci este pentru om în mod universal, după cum Pavel însuşi a
exprimat acest fapt în Coloseni 1: "evanghelia ... predicată oricărei făpturi de sub cer". Aceasta este
misiunea evangheliei şi sfera ei. Dar trebuie să mai remarcăm încă un lucru înainte de a continua cu
călătoria lui Pavel.
Luca, "doctorul preaiubit", istoricul şi evanghelistul, pare să-l fi însoţit pe Pavel din acel moment. Din
versetul 10 el foloseşte persoana întâia plural în scriere: "am căutat să plecăm în Macedonia". Se
presupune că prin naştere el era dintre naţiuni şi că a fost convertit la Antiohia. S-ar părea că el a rămas
tovarăş credincios al apostolului până la sfârşitul lucrărilor şi necazurilor lui (2. Tim. 4:11).
Efectele predicării lui Pavel la Filipi
S-ar părea că la Filipi era un număr mic de evrei pentru că acolo nu era nici o sinagogă, dar, ca de obicei,
apostolul a mers întâi la ei, chiar dacă erau doar câteva femei care se strângeau pe malul râului (Fapte
16). Pavel le-a predicat şi Lidia s-a convertit. S-a deschis o uşă şi au crezut şi alţii. În acel loc fără
pretenţii, şi câtorva femei evlavioase le-a fost predicată mai întâi evanghelia în Europa şi acolo a fost
botezată prima casă*. Dar începuturile şi triumfurile ei paşnice au fost curând tulburate de răutatea lui
Satan şi de poftele omului. Evanghelia nu putea să înainteze uşor şi comod în mijlocul păgânismului, ci
întâmpinând opoziţie şi cu suferinţe.
* n.a.) Acţiunea Duhului în familie pare să fi fost ceva remarcabil printre naţiuni, pentru că printre iudei nu
auzim de aşa ceva. Nu am întâlnit ţinuturi printre iudei care să fi fost impresionate (ne limităm la a spune numai
atât) de evanghelie, cum a fost printre samariteni. Dar printre naţiuni familiile par a fi în mod special vizitate de
harul divin, după cum consemnează Duhul Sfânt. Luăm ca exemple pe Corneliu, temnicerul şi Ştefana, unde
întâlnim în mod repetat acest fapt. Aceasta este ceva foarte încurajator mai ales pentru noi. (Introductory Lectures
to the Acts of the Apostles, W Kelly)
Pe când apostolul nostru şi tovarăşul lui mergeau la locul de strângere sau de rugăciune, o fată sclavă
care posedată de un duh rău i-a urmat strigând "Oamenii aceştia sunt robi ai Dumnezeului celui
Preaînalt, care vă vestesc calea mântuirii". La început, Pavel nu a băgat-o în seamă, ci a continuat
lucrarea lui binecuvântată de a-L predica pe Hristos şi a câştiga suflete pentru El. Dar sclava posedată a
persistat în a-i urmări şi a repeta aceeaşi strigare. Era o încercare plină de răutate a vrăjmaşului de a
împiedica lucrarea lui Dumnezeu chiar dând mărturie despre slujitorii cuvântului. De remarcat faptul că
ea nu dădea mărturie pentru Isus sau Domnul, ci pentru robii Lui şi Dumnezeul cel Preaînalt. Dar Pavel
nu dorea o mărturie pentru sine însuşi şi nu dorea o mărturie a unui duh rău, şi, de aceea, fiind necăjit,
s-a întors şi i-a zis duhului: "Îţi poruncesc în numele lui Isus Hristos să ieşi din ea!" Şi duhul a ieşit din ea
chiar atunci.
Din vreme ce fata nu-şi mai putea practica arta de a ghici, stăpânii ei s-au văzut lipsiţi de câştigurile de
pe urma ei, şi, înfuriaţi de pierderea proprietăţii lor, au incitat mulţimea să li se alăture şi i-au apucat pe
Pavel şi pe Sila şi i-au târât înaintea magistraţilor. Din vreme ce ştiau bine că nu puteau aduce nici o
acuzaţie solidă împotriva lor, ei au ridicat problema veche că erau tulburători ai liniştii prin aceea că
încercau să introducă practici iudaice într-o colonie romană şi să înveţe obiceiuri contrare legilor
romane. Aşa cum s-a întâmplat adesea de atunci încoace, în loc să fie cercetate dovezile şi să se
delibereze, a fost luat ca valabil strigătul mulţimii, aşa că magistraţii, fără a mai face cercetări, au
poruncit ca ei să fie biciuiţi în public şi aruncaţi în închisoare. Astfel, aceşti binecuvântaţi slujitori ai lui
Dumnezeu, răniţi, sângerând şi slăbiţi, au fost daţi pe mâna unui temnicer crud ca să-i păstreze bine,
care a mai adăugat la suferinţele lor punându-i în butuci. Dar, în loc ca Pavel şi Sila să fie deprimaţi de
suferinţele trupeşti şi de zidurile sumbre ale închisorii, ei s-au bucurat că au fost socotiţi vrednici să
sufere ocara şi durerea pentru Hristos, şi, în loc ca liniştea de la miezul nopţii să fie întreruptă de oftări şi
gemete ale prizonierilor, ei "rugându-se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări, iar cei întemniţaţi îi
ascultau".
Dacă Satan nu duce lipsă de resurse pentru a-şi desfăşura lucrarea lui rea, şi Dumnezeu are resurse
pentru a împlini lucrarea Lui bună. El s-a folosit de tot ceea ce s-a întâmplat pentru a îndruma înaintarea
lucrării evangheliei şi a împlini planurile dragostei Sale. Temnicerul urma să fie convertit, biserica să fie
strânsă laolaltă şi să fie stabilită o mărturie pentru Domnul Isus Hristos chiar în acea fortăreaţă a
păgânismului. La miezul nopţii Pavel şi Sila cântau, iar deţinuţii ascultau acel sunet neobişnuit, când a
fost un cutremur mare. Dumnezeu a intrat în scenă în suveranitate şi în har. El a vorbit şi pământul s-a
cutremurat: au fost zguduite zidurile închisorii, uşile s-au deschis şi lanţurile fiecăruia au căzut. Ce mai
erau lanţurile şi închisorile? Şi ce mai erau legiunile romane? Ce este toată puterea vrăjmaşului? Vocea
lui Dumnezeu se aude în furtună, dar violenţei furtunii îi urmează vocea blândă şi liniştită a evangheliei
şi păcii venite din cer.
Trezit în urma cutremurului, primul gând al temnicerului a fost la prizonierii lui, şi, speriat la vederea
uşilor deschise, presupunând că prizonierii fugiseră, şi-a scos sabia pentru a se sinucide. "Dar Pavel a
strigat cu glas tare, spunând: «Nu-ţi face nici un rău, pentru că toţi suntem aici!»" (Fapte 16:28). Acele
cuvinte ale dragostei au zdrobit inima temnicerului. Calmul şi seninătatea lui Pavel şi Sila, faptul că au
refuzat să se folosească de ocazie pentru a scăpa şi grija lor pentru el, toate împreună au făcut ca ei să
apară în ochii temnicerului ca fiinţe superioare. El a pus deoparte sabia, a cerut o lumină, şi, intrând în
celulă, a căzut la tremurând picioarele apostolilor. Conştiinţa lui fusese atinsă, inima lui fusese zdrobită
şi ceva ca un cutremur violent îi tulbura sufletul. El a luat poziţia de păcătos pierdut şi a strigat:
"Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" (Fapte 16:29). El nu a vorbit ca învăţătorul legii din Luca
10: "Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?" La temnicerul nu se punea problema să facă
ceva anume pentru viaţă, ci problema mântuirii pentru cel pierdut. Ca mulţi alţii, învăţătorul legii nu se
recunoştea ca păcătos pierdut, şi, de aceea, el nu a vorbit de mântuire.
Ca răspuns la cea mai importantă întrebare pe care o poate rosti vreodată un om: "Ce trebuie să fac ca să
fiu mântuit?" apostolul a îndreptat spre Hristos gândurile temnicerului, spunând: "Crede în Domnul
Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta". Dumnezeu a dat binecuvântarea şi toată casa a crezut, s-a bucurat şi
au fost botezaţi. Şi totul s-a schimbat; temnicerul i-a adus pe prizonieri în propria lui casă, cruzimea lui a
fost schimbată în dragoste, simpatie şi ospitalitate. În acel ceas din noapte el le-a spălat rănile, le-a dat să
mănânce şi s-a bucurat, crezând în Dumnezeu împreună cu toată casa lui. Ce noapte plină! Ce schimbare
în numai câteva ceasuri! Şi ce dimineaţă fericită a venit peste acea casă! Lăudat fie Domnul!
Ca Darius odinioară, magistraţii pare să nu se fi putut odihni în timpul nopţii. Poate că va fi ajuns la ei
vestea despre cutremur sau să fi aflat că Pavel şi Sila erau romani. Cert este că imediat ce s-a făcut ziuă
au trimis la temnicer ordinul "eliberează pe oamenii aceia". Imediat le-a făcut cunoscut lui Pavel şi Sila
ordinul pe care-l primise şi le-a urat să meargă în pace. Dar Pavel şi Sila au refuzat să fie eliberaţi fără ca
să se recunoască public nedreptatea suferită de ei. El a şi făcut cunoscut faptul că el şi Sila erau cetăţeni
romani. Faimoasele cuvinte ale lui Cicero deveniseră un proverb şi aveau o mare valoare peste tot: "A
lega pe un cetăţean roman este o ofensă, iar a-l biciui este o crimă". Magistraţii violaseră în mod evident
legea romană, dar Pavel a cerut numai ca, după cum au fost trataţi ca vinovaţi în public, tot public să fie
declaraţi nevinovaţi. Şi magistraţii au făcut aceasta, ştiind că nu fuseseră drepţi. "Şi au venit şi i-au rugat,
şi, după ce i-au scos afară, le-au cerut să plece din cetate". Apostolii s-au conformat de bunăvoie cererii
magistraţilor, au ieşit din închisoare şi au intrat în casa Lidiei, şi, după ce i-au văzut pe fraţi şi i-au
mângâiat, au plecat.*
* n.a.) vedeţi scrierile evanghelistice cu privire la persoanjele din acest capitol în Things New and Old, vol. 12, pag.
29-97
Înainte de a părăsi acest capitol memorabil, am mai adăuga că este foarte plăcut să vedem, în epistola lui
Pavel către filipeni, dovezile unui ataşament care-i lega şi care a continuat din prima zi până când Pavel
a ajuns să fie închis la Roma. Afecţiunea lui pentru filipenii lui iubiţi era minunată. El li se adresa cu
cuvintele "fraţii mei preaiubiţi şi doriţi, bucuria şu cununa mea, staţi astfel tari în Domnul, preaiubiţilor"
(Filipeni 4:1). Şi el a recunoscut, cu mare bucurie, părtăşia lor neostenită cu el în evanghelie şi
numeroasele dovezi practice ale dragostei şi simpatiei lor prin grija pe care au arătat-o faţă de el. De
îndată ce el a ajuns la Tesalonic, ei s-au gândit la nevoile lui. "În Tesalonic, o dată, chiar de două ori, mi-
aţi trimis ceva pentru nevoia mea" (Filipeni 4:15-19).
Pavel la Tesalonic şi Bereea
Pavel şi Sila s-au îndreptat apoi spre Tesalonic. S-ar părea că Timotei şi Luca au rămas la Filipi pentru o
scurtă perioadă. După ce au trecut prin Amfipolis şi Apolonia, Pavel şi Sila au ajuns la Tesalonic, unde
au găsit o sinagogă. Era un oraş comercial important unde locuiau mulţi iudei. "Şi Pavel, după obiceiul
său, a intrat la ei şi, în trei sabate, a stat de vorbă cu ei din Scripturi". Inimile multora dintre ei au fost
mişcate la predicile lui şi o mare mulţime de greci evlavioşi şi de femei de seamă au crezut. Dar
vrăjmaşul lui Pavel a apărut din nou. "Iudeii, fiind plini de invidie şi luând cu ei pe nişte oameni răi din
rândul celor de jos şi strângând o mulţime, tulburau cetatea. Şi, venind la casa lui Iason, căutau să-i
aducă afară la popor. Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând:
«Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Iason i-a primit; şi toţi aceştia lucrează
împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus»" (Fapte 17:5-7). Aceste versete sunt
îndeajuns pentru a ne reda caracterul universal al vrăjmăşiei iudeilor împotriva evangheliei şi a lui Pavel
ca slujitorul ei cel mai important.
Apostolul le predicase tesalonicenilor adevărul cu privire la înălţarea lui Hristos şi la venirea Lui din
nou în glorie: "spunând că este un alt împărat, unul Isus". De aici aluzia cu care revine mereu Pavel
pricind venirea Domnului şi ziua Domnului în epistolele lui către acea biserică. Din ceea ce spune Pavel
în prima lui epistolă aflăm că lucrările lui au fost foarte multe şi recunoscute şi binecuvântate de
Domnul pentru multe suflete (1. Tes. 1:9-10; 1. Tes. 2:10-11).
Apostolul a plecat apoi la Bereea. Acolo iudeii erau mai nobili şi cercetau prin cuvântul lui Dumnezeu
ceea ce li se spunea. Şi acolo a fost multă binecuvântare. Mulţi au crezut, dar iudeii, ca nişte vânători care
îşi urmăresc prada, au venit de la Tesalonic la Bereea, şi au făcut mare agitaţie, ceea ce l-a forţat pe Pavel
să plece aproape imediat. Însoţit de câţiva dintre cei convertiţi din Bereea, el a mers la Atena, lăsându-i
în urmă pe Sila şi Timotei.
Vizita lui Pavel la Atena
Apariţia apostolului la Atena este un eveniment istoric deosebit de important. Aceal oraş era, sub un
anumit aspect, capitala lumii, fiind sediul culturii şi filozofiei greceşti, dar şi centrul superstiţiei şi
idolatriei.
Este foarte interesant să observăm că apostolul nu s-a grăbit să se angajeze în lucrare acolo, ci a stat un
timp să cugete. Şi mintea lui s-a umplut cu gânduri adânci cu privire la cum sunt apreciate lucrurile în
prezenţa lui Dumnezeu şi în lumina morţii şi învierii lui Hristos. Prima lui intenţie a fost să aştepte
venirea lui Sila şi Timotei pentru că le trimisese un mesaj la Bereea ca să vină la el cât mai repede. Dar,
când s-a văzut înconjurat de temple, altare, statui şi închinare la idoli, el nu a mai putut să tacă. Ca de
obicei, el a început să vorbească întâi cu iudeii, dar avea şi dispute zilnice cu filozofii în piaţă,
creştinismul confruntându-se deschis cu păgânismul. De observat că apostolul creştinismului era singur
la Atena, iar locul era plin de apostoli ai păgânismului şi erau numeroase obiecte de cult, într-atât încât
un scriitor satiric observa: "La Atena este mai uşor să găseşti un dumnezeu decât un om".
Unii luau în derâdere ceea ce auzeau, iar alţii ascultau şi doreau să audă mai mult. "şi unii dintre filosofii
epicurieni şi stoici i se împotriveau. Şi unii ziceau: «Ce vrea să spună vorbăreţul acesta?». Şi alţii: «Pare
că este vestitor al unor zei» străini., pentru că le vestea Evanghelia lui Isus şi învierea". Aflăm deci
asupra căror lucruri insista Pavel în ceea ce spunea el zi de zi poporului şi diferitelor clase de filozofi:
"Isus şi învierea". Aceste cuvinte au impresionat cel mai mult şi au rămas în mintea lor. Ce lucru nou şi
ce realitate binecuvântată pentru suflete! Era vorba de Persoana lui Hristos şi nu era o teorie şi de faptul
învierii şi nu de ceva ceţos şi incert ca perspectivă de viitor. Slujitorul lui Hristos le-a prezentat deschis
atenienilor starea groaznică în care se aflau ei înaintea Dumnezeului cel adevărat. Totuşi ei au vrut să li
se facă o prezentare mai completă şi mai elabirată a acestor subiecte tainice, drept care l-au adus pe
Pavel la Areopag.
Acela era locul cel mai potrivit pentru un discurs public. Cea mai solemnă curte de justiţie era din
timpuri imemoriale pe dealul Areopagului. Judecătorii stăteau în aer liber pe scaune cioplite în piatră. În
acel loc fuseseră dezbătute multe probleme importante şi se luaseră multe hotărâri solemne, începând cu
legendara judecată a lui Marte, de la care venea numele "dealul lui Marte".
În acest cadru s-a adresat Pavel mulţimii. Nu există în istoria apostolului sau în istoria sădirii
creştinismului vreun moment mai interesant decât acesta. Inspirat de sentimente pentru onoarea lui
Dumnezeu şi cunoscând deplin starea omului în lumina crucii, ce trebuie să fi simţit apostolul când
stătea pe dealul lui Marte? Oriîncotro îşi îndrepta privirile putea vedea semnele idolatriei în mii de
forme. În acele împrejurări el ar fi putut greşi să vorbească aspru, dar şi-a stăpânit sentimentele şi s-a
abţinut de la un limbaj agresiv. Ştiind ce duh fierbinte avea el şi cât de plin de zel pentru adevăr era,
aceasta este un remarcabil exemplu de lepădare de sine şi stăpânire de sine. Domnul şi Învăţătorul lui
era cu el chiar dacă, înaintea ochilor omeneşti el părea să fie singur în faţa atenienilor şi a numeroşilor
străini care se strânseseră la acea universitate a lumii. Prin înţelepciunea ei, prudenţa şi raţionamentul
sănătos, cuvântarea lui Pavel este unică în analele istoriei. El nu a început atacând dumnezeii falşi sau
denunţând religia lor ca amăgire satanică şi ceva detestabil pentru el, cum ar fi făcut cineva cu zel şi fără
cunoştinţă şi care se mândreşte propria lui fidelitate. În cuvântarea care ne stă înainte avem un exemplu
cum este cel mai bine să te apropii de inimile persoanelor neştiutoare şi pline de prejudecăţi din orice
epocă. Să ne dea Domnul înţelepciune să urmăm acest exemplu!
Cuvintele de introducere sunt, în acelaşi timp, şi de natură să-i captiveze, dar şi mustrări. "Bărbaţi
atenieni, în toate vă văd foarte superstiţioşi". A început recunoscând că ei aveau sentimente religioase,
dar că acele sentimente erau direcţionate greşit, după care le-a vorbit despre faptul că el era unul care îi
putea conduce la cunoaşterea Dumnezeului cel adevărat. "Pe Acela deci, pe care voi, necunoscându-L, Îl
onoraţi, vi-L vestesc eu". El alesese cu înţelepciune textul inscripţiei "Pentru un Dumnezeu necunoscut",
care i-a dat ocazia să înceapă de la treapta cea mai de jos a scării adevărului. Dar imediat el a părăsit
argumentele împotriva idolatriei şi a început să predice evanghelia. El a fost atent să nu introducă
numele lui Isus în discursul lui public. El vestise numele Lui în slujirile lui mai particulare, dar fiind
înconjurat de discipoli şi admiratori ai unora ca Socrate, Platon, Zeno şi Epicur, el a avut grijă să ferească
cu sfinţenie ca numele lui Isus să fie pus în comparaţie cu asemenea personalităţi, pentru că ştia ca
numele Nazarineanului smerit era nebunie pentru greci. Şi totuşi, spre sfârşitul discursului, se vede că
atenţia tuturor este îndreptată către omul Isus Hristos chiar dacă numele Lui nu a fost menţionat deloc
în acel discurs. Astfel, el a spus: "Dumnezeu deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă, porunceşte
acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca
pământul locuit, cu dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit, dând tuturor dovadă prin aceea că L-a
înviat dintre morţi". În acest punct auditoriul lui nu am mai avut răbdare şi discursul i-a fost întrerupt.
Dar ultima impresie lăsată în mintea lor era una cu o greutate pentru eternitate. Apostolul inspirat s-a
adresat conştiinţei lor şi nu curiozităţii intelectuale a filozofilor. Menţionarea învierii morţilor şi a
judecării întregii lumi făcută cu atâta autoritate şi atât de poruncitor nu se putea să nu-i deranjeze pe
acei oameni mândri şi mulţumiţi de sine. Principiul esenţial şi obiectivul cel mai înalt pentru filozoful
epicurian era să aibă ceea ce l-ar satisface, iar stoicul urmărea să trăiască într-o indiferenţă mândră faţă
de bine şi de rău, faţă de plăcere şi durere.
Atunci nu cred că mai este de mirare că acea adunare strălucită s-a risipit cu zeflemeaua unora şi cu
indiferenţa altora. Dar, cu toate acestea, creştinismul a câştigat prima victorie nobilă asupra idolatriei, şi,
chiar dacă rezultatele imediate ale discursului lui Pavel au fost slabe, ştim că el a avut rezultate
binecuvântate pentru mulţi de atunci încolo şi că va mai aduce încă rod în multe suflete şi va continua să
aducă roade pentru gloria lui Dumnezeu pentru totdeauna.
Pavel a plecat dintre ei şi nu înseamănă că ar fi fost alungat în urma unor tulburări sau persecuţii.
Domnul i-a dat să guste bucuria Lui şi bucuria îngerilor la pocăirea păcătoşilor "între care Dionisie
areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei". Dar în oraşul militar Filipi şi în
oraşele comerciale Tesalonic şi Corint pare că numărul convertiţilor a fost mult mai mare decât în
educata şi elitista Atenă. Aceasta este ceva umilitor pentru mândria omului şi pentru puterea minţii cu
care omului îi place să se laude. Pavel a adresat o epistolă filipenilor, două tesalonicenilor şi două
corintenilor, dar nu avem vreo epistolă a lui Pavel către atenieni şi nu citim că ar mai fi vizitat vreodată
Atena.
Vizita lui Pavel la Corint
Corintul este aproape la fel de important ca şi Ierusalimul sau Antiohia prin legătura pe care o are cu
învăţătura şi scrierile apostolului, această cetate putând fi considerată ca fiind centrul lui european.
Acolo Dumnezeu avea "mult popor" şi Pavel a stat un an şi şase luni învăţându-i cuvântul lui
Dumnezeu. În perioada când era la Corint apostolul a scris primele epistole apostolice – cele două
epistole către tesaloniceni.
Corintul, capitala romană a Greciei, era un oraş comercial, cu legături bune cu Roma şi vestul
Mediteranei, cu Tesalonic şi Efes pe Marea Egee şi cu Antiohia şi Alexandria în Est. Prin cele două
porturi importante, cetatea primea nave atât din est cât şi din vest*.
* n.a.) pentru detalii geografice amănunţite vedeţi The Life and Epistles of St. Paul de Conybeare şi Howson. Mai
adăugăm că am preluat de la ei datele, aceasta fiind cea mai recentă şi cuprinzătoare şi probabil şi cea mai bună
istorie a marelui apostol.
S-ar părea că Pavel a călătorit singur la Corint. Dacă Timotei a venit la el la atena (1. Tes. 3:1), el a fost
apoi trimis din nou la Tesalonic, loc care, după cum vom vedea curând, era mult pe inima apostolului.
La scurt timp după venirea lui acolo, el a găsit doi prieteni şi colaboratori: pe Acvila şi Priscila. În acel
timp trebuie că în Corint erau mai mulţi evrei decât de obicei deoarece "Claudiu poruncise ca toţi să
plece din Roma". Domnul s-a folosit astfel de exilul la care au fost obligaţi Acvila şi Priscila pentru a
oferi o locuinţă slujitorului său singuratic. Ei erau din ţara lui şi de meseria lui şi aveau şi aceeaşi inimă
şi acelaşi duh ca el. Şi, având aceeaşi meserie, a locuit împreună cu ei şi au lucrat împreună, "pentru că
meseria lor era facerea corturilor" (Fapte 18). Ce pline de har şi ce minunate sunt căile Domnului cu
slujitorul Lui! Într-un oraş comercial bogat, înconjurat de greci, colonişti romani şi evrei din toate părţile,
el a lucrat în pace, făcându-şi meseria lui, ca să nu fie o povară pentru nici unul dintre ei.
Aici avem un exemplu de situaţie când cea mai profundă şi înaltă spiritualitate se îmbină cu munca
sârguincioasă pentru lucrurile obişnuite necesare vieţii. Ce exemplu şi ce lecţie! Munca lui nu îl
împiedica să fie în comuniune cu Dumnezeu. Nimeni nu a ştiut vreodată atât de bine şi nu a simţit mai
profund valoarea evangheliei pe care o purta: în ea erau chestiuni de viaţă şi de moarte, şi totuşi el se
ocupa cu o muncă obişnuită. Dar făcea şi aceasta pentru Domnul şi pentru sfinţii Lui, după cum pentru
ei predica. Deseori el se referă la aceasta în epistolele lui şi spune că era unul dintre privilegiile lui. "În
orice, m-am ferit şi mă voi feri să vă fiu povară. Adevărul lui Hristos este în mine, că lauda aceasta nu-
mi va fi oprită în ţinuturile Ahaiei" (2. Cor. 11:9-10*).
* Pentru că unii au maximizat importanţa acestui pasaj şi neglijat alte pasaje, este bine să notaţi care considerăm
că este sensul lui adevărat. Hotărârea apostolului de a nu fi o povară pentru sfinţi, după cu ni se spune atât de
hotărât aici, se aplică în mod special, ba poate chiar în mod exclusiv, la biserica din Corint. Este un principiu
important, dar este un principiu special şi nu unul general. El recunoaşte că a primit daruri de la alte biserici şi
este cât se poate de recunoscător (Filipeni 4). Dar corintenilor le scria “am luat de la alte adunări, primind plată, ca
să vă pot sluji vouă. Şi fiind prezent la voi n-am împovărat pe nimeni (pentru că nevoia mea a fost deplin umplută
de fraţii veniţi din Macedonia)”.
Apostolul, fără-ndoială, avea motive bine întemeiate pentru a refuza comuniunea în lucrurile materiale
cu biserica din Corint. Ştim că acolo erau falşi apostoli şi mulţi vrăjmaşi şi că printre ei erau multe
nereguli mari şi grave, pe care el le-a mustrat cu tărie şi a căutat să le corecteze. În acele condiţii, pentru
ca motivele lui să nu fie înţelese greşit, apostolul prefera să lucreze cu mâinile lui decât să fie întreţinut
de biserica din Corint. "De ce? Pentru că nu vă iubesc? " - întreba el – "Ştie Dumnezeu! Dar, ceea ce fac,
voi şi face, ca să tai ocazia celor care vor o ocazie" (v. 2. Cor. 9:1-15).
Mai este încă un aspect deosebit de interesant legat de drumul apostolului. În general se consideră că în
perioada cât a fost la Corint el a scris cele două epistole către tesaloniceni şi unii consideră că tot în acea
perioadă a scris şi epistola către galateni. Acestea le avem ca mărturie cu privire la strânsa comuniune a
lui cu Dumnezeu în timpul cât a lucrat cu mâinile sale. Dar când venea sabatul de odihnă, atelierul se
închidea şi Pavel mergea la sinagogă şi îi convingea pe iudei şi pe greci. Acesta era obiceiul lui. "Şi el
stătea de vorbă în fiecare sabat şi îi convingea pe iudei şi pe greci" (Fapte 18:4). Dar, după un timp în
care Pavel lucra astfel în cursul săptămânii şi în sabat, Sila şi Timotei au venit din Macedonia. Este
evident că ei au venit cu ajutoare care au satisfăcut nevoile de atunci ale apostolului şi l-au eliberat de la
a lucra mereu cu mâinile lui.
S-ar părea că venirea lui Sila şi Timotei l-au încurajat şi l-au întărit pe apostol, astfel încât zelul lui şi
energia lui pentru evanghelie au crescut. El era "împins de Duhul şi mărturisea că Isus este Hristosul",
dar ei se împotriveau învăţăturii lui şi huleau. Aceasta l-a determinat pe Pavel să ia o altă cale, hotărât şi
cu îndrăzneală. El şi-a scuturat hainele ca semn că era nevinovat de sângele lor şi le-a spus că de atunci
avea să meargă la naţiuni. În toate acestea, el era condus de Dumnezeu şi acţiona după gândul Lui. El a
predicat în sinagogă atâta timp cât a fost posibil, dar, atunci când nu a mai putut merge acolo, el a fost
obligat să folosească locul cel mai convenabil pe care l-a putut găsi. La Efes, el a predicat în şcoala unuia
numit Tiran, la Roma a locuit timp de doi ani întregi într-o casă pe care a închiriat-o, iar la Corint un
prozelit numit Iustus l-a primit în casa lui pe apostolul respins.
În acel moment de criză din viaţa lui, el a avut favoarea unei revelaţii deosebite din partea Domnului:
"Domnul i-a spus prin viziune, în noapte, lui Pavel: «Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că eu
sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău, fiindcă am mult popor în cetatea
aceasta». Şi a rămas un an şi şase luni, învăţând între ei Cuvântul lui Dumnezeu" (Fapte 18:9-11). Dar şi
atunci vrăjmaşii lui neînduplecaţi au stârnit mânia iudeilor împotriva lui Pavel, iar aceştia au căutat să se
folosească de venirea lui Galio, noul guvernator, pentru a-şi împlini intenţiile rele.
Galio era fratele filozofului Seneca, şi, asemenea lui, era foarte învăţat. El a fost un înţelept, cinstit şi
tolerant ca guvernator, deşi a tratat cu dispreţ lucrurile sfinte. Dar Domnul, care era cu slujitorul său,
după cum şi spusese, s-a folosit de indiferenţa necredinţei lui Galio pentru a zădărnici planurile pline de
răutate ale iudeilor şi a întoarce acuzaţiile lor false împotriva lor. Fiind zădărnicite planurile lor rele,
apostolul a avut mai multă libertate în lucrarea evangheliei şi roadele binecuvântate s-au arătat curând
în toată provincia Ahaiei (1. Tes. 1:8-9).
Vizita lui Pavel în trecere la Efes
Venise timpul ca Pavel să părăsească Corintul şi să viziteze din nou Ierusalimul. El dorea mult să fie
prezent la sărbătoarea care se apropia. Înainte de a pleca el şi-a luat un solemn rămas bun de la adunarea
de curând formată, promiţând că, cu voia Domnului, se va întoarce. Împreună cu Acvila şi Priscila, el a
părăsit în pace Corintul, dar, când era în port, înainte de a porni cu corabia, a urmat un ritual care a dat
naştere la multe discuţii: fiind sub un jurământ, Pavel şi-a ras capul în Chencreea. Suntem convinşi că, în
modul lui de a gândi şi fiind condus de Duhul, el era mult deasupra nivelului unei religii cu sărbători şi
jurăminte, dar s-a coborât în har la nivelul obiceiurilor naţiunii din care făcea parte. Pentru iudei, el s-a
făcut iudeu. Opoziţia lor necontenită faţă de învăţătura lui şi persecuţiile lor violente nu au făcut
niciodată să scadă afecţiunea lui faţă de poporul iubit, şi aceasta, în mod sigur, era de la Dumnezeu. În
timp ce, prin energia Duhului, căuta să le predice naţiunilor evanghelia, el, credincios cuvântului lui
Dumnezeu, nu a uitat niciodată să le predice întâi iudeilor. Astfel el este expresia strălucită a harului lui
Dumnezeu faţă de naţiuni, dar şi a afecţiunii răbdătoare faţă de iudei.
Ceata misionarilor a acostat la Efes, iar Pavel a mers la sinagogă să discute cu iudeii. Ei au părut înclinaţi
să-l asculte, dar el avea dorinţa puternică să meargă la Ierusalim pentru a ţine sărbătoarea care se
apropia, astfel încât "şi-a luat rămas bun de la ei spunând: «Trebuie neapărat să ţin sărbătoarea viitoare
la Ierusalim, dar mă voi întoarce din nou la voi, dacă va vrea Dumnezeu». Şi a plecat din Efes pe mare"
(Fapte 18:21).
A patra vizită a lui Pavel la Ierusalim
Istoricul sacru nu ne dă nici un fel de informaţii cu privire la ce s-a întâmplat la Ierusalim cu acea ocazie,
ci ni se spune numai că "suindu-se şi salutând adunarea, a coborât la Antiohia" (Fapte 18:22). Totuşi
dorinţa lui intensă de a-i vizita ne arată clar că era ceva important. Poate că el a simţit că iudeii creştini
strânşi la sărbătoare trebuiau să audă o relatare detaliată despre cum a fost primită evanghelia între
naţiuni. Vizitase colonii romane şi capitale greceşti şi se făcuse o mare lucrare a lui Dumnezeu. Se poate
ca toate acestea să pară naturale şi juste, dar nu este cazul să încercăm să dăm laoparte vălul pe care
Duhul Sfânt l-a lăsat peste această vizită.
De la Ierusalim, Pavel a coborât la Antiohia vizitând adunările pe care le întemeiase mai înainte, prin
aceasta realizând o legătură între Antiohia şi Ierusalim. Din câte ştim, aceea a fost ultima vizită a lui
Pavel la Antiohia. Am văzut deja cum el a întemeiat noi centre de viaţă creştină în cetăţile greceşti de la
Marea Egee. Evanghelia a înaintat din ce în ce mai mult către vest, iar biografia inspirată a apostolului,
după o scurtă perioadă în care a arătat un profund interes faţă de Iudeea, s-a centrat pe Roma.
Întoarcerea lui Pavel la Antiohia
După o călătorie care s-a întins pe o perioadă de trei sau patru ani, apostolul nostru s-a întors la
Antiohia. El străbătuse teritorii întinse şi răspândise creştinismul în multe oraşe înfloritoare şi populate,
şi făcuse aceasta aproape în totalitate prin eforturile lui. Dacă cititorul este interesat de istoria lui Pavel,
el trebuie să aibă în minte în mod clar perioadele distincte din viaţa lui Pavel şi aspectele esenţiale
pentru fiecare din călătoriile lui. Dar, înainte de a începe cu a treia călătorie misionară a lui Pavel, poate
că ar fi bine să remarcăm un alt mare predicator al evangheliei care ne apare dintr-odată chiar în acest
timp, al cărui nume, alături de cel al apostolului, este probabil cel mai important din istoria timpurie a
bisericii.
Apollo era iudeu prin naştere şi originar din Alexandria. El era un "om cu darul vorbirii şi puternic în
Scripturi ... cunoscând numai botezul lui Ioan". El era plin de dăruire, serios şi drept şi mărturisea public
şi predica lucrurile pe care le cunoştea, şi puterea Duhulu Sfânt se manifesta în el. Nu pare că el ar fi fost
numit sau rânduit cumva, nici de cei doisprezece, nici de Pavel, ci că Domnul, care este deasupra
tuturor, îl chemase şi lucra în el şi prin el. Astfel, în cazul lui Apollo, vedem manifestarea puterii şi
libertăţii Duhului Sfânt fără vreo intervenţie omenească. Este bine să notăm acest fapt. Ideea unui
clericalism exclusiv reprezintă negarea în practică a libertăţii Duhului Sfânt de a lucra prin cine doreşte
El. Dar, deşi avea un zel fervent şi era un vorbitor elocvent, Apolo ştia numai ceea ce îi învăţase Ioan pe
ucenicii lui. Domnul ştia aceasta, aşa că i-a dat învăţători. Printre cei care ascultau acele apeluri adresate
în modul cel mai sobru au fost şi doi ucenici bine instruiţi de Pavel care au avut un interes deosebit faţă
de Apolo. Deşi era şi învăţat şi elocvent, Apolo a avut şi smerenia ca să primească învăţătură de la
Acvila şi Priscila. Ei l-au invitat la ei acasă, şi, fără-ndoială, într-un duh smerit, "i-au arătat mai exact
calea lui Dumnezeu". Cât de simplu! Şi cât de normal şi de frumos este aceasta! Totul este de la Domnul.
El a rânduit ca Acvila şi Priscila să fie la Efes, ca Apolo să fie acolo şi să stârnească interesul poporului de
la Efes înainte de venirea lui Pavel, şi, după ce a fost instruit, să meargă la Corint şi să ajute lucrarea pe
care Pavel o începuse acolo. Apolo a udat ceea ce sădise Pavel, iar Dumnezeu a dat creştere din belşug.
Aşa sunt căile binecuvântate ale Domnului în modul înţelept şi plin de dragoste în care se îngrijeşte de
toţi slujitorii Lui şi de toate adunările Lui.
Istoria Bisericii Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pavel
Capitolul 6. A treia călătorie misionară a lui Pavel

După ce a petrecut ceva timp în Antiohia, Pavel a părăsit centrul dintre naţiuni şi şi-a început a treia
călătorie misionară. Cu această ocazie nu ni se spune nimic despre tovarăşii săi. El străbătut ţinutul
Galatiei şi Frigiei “întărind pe toţi ucenicii” şi a dat îndrumări pentru strângerea de ajutoare pentru
sfinţii săraci de la Ierusalim (1. Cor 16:1-2). În scurt timp a ajuns la centrul lucrării din Asia. Efesul era
atunci cea mai mare cetate din Asia Mică şi capitala provinciei.
Datorită amplasării lui, era locul unde se întâlneau cele mai diferite tipuri şi clase de oameni. Pe atunci
Apolo plecase la Corint, dar la Efes rămăseseră cei doisprezece ucenici ai lui Ioan. Pavel le-a spus despre
situaţia lor. Şi se cuvine să facem câteva remarci cu privire la ceea ce s-a întâmplat.
Botezul lui Ioan cerea pocăinţă, dar nu despărţirea de sinagoga iudaică, dar evanghelia ne arată că
temelia creştinismului este moartea şi învierea, iar botezul creştin este expresia simbolică a acestor
adevăruri: “fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin
credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi” (Col. 2:12). Din vreme ce acei ucenici
nu cunoşteau adevărurile fundamentale ale creştinismului, este de presupus că ei nu s-ar fi amestecat
niciodată cu creştinii. Apostolul, fără-ndoială, le-a explicat eficacitatea morţii şi învierii lui Hristos şi
coborârea Duhului Sfânt. Ei au crezut adevărul şi au primit botezul creştin. Apoi, Pavel, ca apostol, şi-a
pus mâinile peste ei şi ei au primit Duhul Sfânt şi au vorbit în limbi şi au profeţit.
Imediat după acest eveniment important, atenţia ne este îndrumată spre lucrările apostolului în
sinagogă: timp de trei luni el a L-a predicat cu îndrăzneală pe Hristos acolo, “discutând şi înduplecându-
i cu privire la împărăţia lui Dumnezeu”. Inimile unora erau împietrite, în timp ce alţii s-au pocăit şi au
crezut. Dar, deoarece mulţi dintre iudei i-au devenit adversari şi “vorbeau de rău Calea înaintea
mulţimii”, Pavel a lucrat cu hotărâre şi i-a separat pe ucenici de sinagoga iudaică, constituind o adunare
deosebită şi se întrunea cu ei “zilnic în şcoala unuia numit Tiran”. Aceasta este o lucrare deosebit de
interesantă şi de plină de învăţăminte, apostolul lucrând conştient de puterea şi adevărul lui Dumnezeu.
Biserica din Efes a ajuns să fie net deosebită atât de iudei cât şi de naţiuni. Aici vedem la ce se referea
apostolul când dădea îndemnul: “Nu daţi prilej de poticnire nici iudeilor, nici grecilor, nici Adunării
(Bisericii) lui Dumnezeu” (1. Cor. 10:32). Când nu se face această deosebire importantă este mare
confuzie atât în gândire cât şi cu privire la cuvântul şi căile lui Dumnezeu.
Apostolul ne apare ca un instrument al puterii lui Dumnezeu într-un mod remarcabil şi izbitor. El le-a
transmis Duhul Sfânt ucenicilor lui Ioan şi i-a separat pe ucenicii lui Isus formând în mod oficial biserica
din Efes. Mărturia lui pentru Domnul Isus a fost auzită în toată Asia, atât de iudei cât şi de greci; prin
mâinile lui s-au făcut minuni deosebite, bolile fiind vindecate numai la atingerea marginilor hainelor lui.
Puterea vrăjmaşului a dispărut dinaintea puterii care era în Pavel şi numele lui Isus a fost glorificat.
Duhurile rele au recunoscut puterea lui şi i-au făcut de ruşine pe vrăjmaşi. A fost atinsă conştiinţa
păgânilor şi stăpânire vrăjmaşului asupra lor a luat sfârşit. Mulţi care practicaseră magia au fost cuprinşi
de teamă şi şi-au ars cărţile de magie, costul acelor cărţi fiind aproximativ echivalentul a două mii de lire
englezeşti.* “Astfel, cu putere, creştea şi se întărea Cuvântul Domnului” (Fapte 19:1-20).
* n.tr.) Amintim că este o apreciere făcută de autor la nivelul preţurilor de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Apostolul petrecuse aproximativ trei ani continuu în lucrare la Efes. Mai târziu, când, la Milet, s-a
adresat bătrânilor de la Efes, a spus: “De aceea vegheaţi, amintindu-vă că trei ani, noapte şi zi, n-am
încetat îndemnând cu lacrimi pe fiecare” (Fapte 20:31). Se presupune că în acest timp a făcut o scurtă
vizită şi a scris întâia epistolă către corinteni.
Tulburarea de la Efes
Se înfăptuise o lucrare mare şi binecuvântată a puterii Duhului lui Dumnezeu prin intermediul
slujitorului său ales, Pavel. Fusese sădită evanghelia în capitala Asiei şi ea se răspândise în toată
provincia. Apostolul simţea că misiunea lui se împlinise acolo şi dorea să meargă la Roma, capitala
vestului şi metropola lumii. “Şi, după ce s-au împlinit acestea, Pavel şi-a propus în duh să meargă la
Ierusalim, străbătând Macedonia şi Ahaia, spunând: «După ce voi fi fost acolo, trebuie să văd şi Roma»”
(Fapte 19:21).
Dar, în timp ce Pavel făcea astfel planuri pentru o altă călătorie, vrăjmaşul plănuia alt atac: resursele lui
nu se epuizaseră. Dimitrie a întărâtat mulţimea fără minte împotriva creştinilor. A fost o mare tulburare,
patimile oamenilor fiind stârnite împotriva instrumentelor mărturiei lui Dumnezeu. Meşterii lui
Dimitrie au lansat strigarea nu numai că meseria lor era în pericol, ci şi că templul marii zeiţe Diana risca
să fie dispreţuit. Când mulţimea a auzit aceasta, ei s-au umplut de mânie şi au strigat: “Mare este Diana
a efesenilor!” Toată cetatea a fost cuprinsă de tulburare, dar, prin îndurare, cu ajutorul fraţilor şi al unor
conducători din Asia care îi erau prieteni, Pavel a fost oprit să se înfăţişeze la teatru.
Iudeii, cu siguranţă, se temeau ca persecuţia să nu se întoarcă împotriva lor, pentru că majoritatea

mulţimii nu ştia de ce se strânseseră acolo. Atunci ei l-a scos în faţă pe Alexandru, probabil cu intenţia ca
să nu apară ei vinovaţi ci să dea vina pe creştini, dar, atunci când păgânii au aflat că era iudeu, ei s-au
înfuriat şi mai rău şi strigătul care îi strânsese s-a înălţat din nou, timp de două ore ei strigând: “Mare
este Diana a efesenilor!”
Din fericire pentru toţi, secretarul cetăţii era un om cu mult tact şi un simţ politic admirabil. El a flatat, a
calmat şi a făcut să se dizolve adunarea. Credinţa L-a văzut pe Dumnezeu folosind elocvenţa cu putere
de convingere a unui funcţionar păgân pentru a-l proteja pe slujitorul Lui şi pe mulţi dintre copiii săi.
Faimosul templu al Dianei era socotit una dintre minunile lumii antice. Se spunea că soarele în drumul
lui nu vedea nimic mai minunat decât templul Dianei. Era construit din cea mai curată marmură şi
construirea lui durase două sute douăzeci de ani. Dar, odată cu răspândirea creştinismului, el a decăzut,
iar astăzi abia de mai rămâne ceva care ne spune unde s-a aflat. Meseria lui Dimitrie era aceea de a face
mici modele de argint ale templului zeiţei, care erau aşezate în case ca amintire sau erau purtate în
călătorii. Din vreme ce apariţia creştinismului afecta vânzarea acelor modele, meşterii păgâni au fost
instigaţi de Dimitrie să strige în favoarea Dianei şi împotriva creştinilor.
Plecarea lui Pavel în Macedonia
Faptele apostolilor 20. După încetarea tulburării, când nu mai era pericol şi răzvrătiţii se risipiseră, Pavel
a trimis după ucenici, i-a sărutat, şi a plecat în Macedonia. Se pare că l-au însoţit doi dintre fraţii efeseni,
Tihic şi Trofim, şi seamănă că ei i-au rămas credincioşi prin toate necazurile prin care a trecut. Ei sunt
deseori menţionaţi şi au un loc în ultimul capitol al ultimei lui epistole - 2. Timotei 4.
Istoricul sacru este extrem de concis în ceea ce consemnează cu privire la drumul lui Pavel în acea
perioadă. Tot ce ne spune este cuprins în cuvintele: “a plecat ca să meargă spre Macedonia. Şi, după ce a
străbătut părţile acelea şi i-a îndemnat cu multe cuvinte, a venit în Grecia. Şi ce a stat trei luni acolo”
(Fapte 20:1-3, KJV). În general, se presupune că aceste câteva cuvinte acoperă o perioadă de nouă sau
zece luni, de la începutul verii anului 57 până în primăvara anului 58. Dar informaţia care lipseşte aici ne
este oferită, din fericire, de epistolele apostolului. Acelea care au fost scrise în timpul călătoriei ne dau
multe detalii istorice, şi, nu numai atât, ceea ce este şi mai bine, ne prezintă chiar prin pana lui o imagine
vie a profundelor şi dureroaselor exerciţii ale inimii şi minţii lui.
S-ar părea că Pavel a aranjat să-l întâlnească pe Tit la Troa, care-i aducea veşti direct de la Corint cu
privire la cum erau lucrurile acolo. Din ceea ce scria el cunoaştem ceva din ceea ce îi preocupa atunci
mintea şi inima: “Iar când am venit la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, şi o uşă îmi era deschisă în
Domnul, n-am avut odihnă în duhul meu, negăsind pe Tit, fratele meu; ci, luându-mi rămas bun de la ei,
am plecat în Macedonia” (2. Cor. 2:12-13). Neliniştea lui personală nu l-a împiedicat totuşi să continue
marea lucrare a evangheliei, după cum reiese în mod evident din versetele 14 - 17.
După un timp, mult-aşteptatul Tit a venit în Macedonia, probabil la Filipi, aşa că Pavel s-a simţit uşurat
şi inima i-a fost mângâiată. Tit i-a adus de la Corint veşti mai bune decât cele la care s-ar fi aşteptat. Şi
reacţia lui a fost că el s-a umplut de laudă: “Mare este îndrăzneala mea faţă de voi, mare lauda mea cu
voi; sunt umplut de mângâiere, sunt copleşit de bucurie, cu tot necazul nostru. Pentru că, şi după ce am
venit noi în Macedonia, carnea noastră n-a avut odihnă, ci am fost necăjiţi în orice fel: din afară lupte,
dinăuntru temeri. Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit”
(2 Cor. 7:4-4).
Nu mult după aceasta, Pavel a scris a doua epistolă către Corinteni, cere vedem că le este adresată nu
numai corintenilor, ci tuturor bisericilor din Ahaia. Se poate ca toate acele adunări să fi fost întrucâtva
afectate de starea lucrurilor de la Corint. Tit a fost încă odată slujitorul plin de bunăvoinţă al apostolului,
nu numai ca purtător al celei de-a doua epistole la Corint, ci şi interesându-se în mod special de
strângerea de ajutoare pentru săraci. Pavel nu numai că i-a dat lui Tit sarcini clare cu privire la
strângerea de ajutoare, ci a şi scris două capitole pe această temă (cap. 8 şi 9), deşi aceasta era mai curând
lucrarea pentru diaconi decât pentru un apostol. Dar, după cum spunea, ca răspuns la sugestiile lui
Iacov, Chifa şi Ioan ca să-şi amintească de săraci, ceea ce Pavel şi făcea.
Este remarcabil cât spaţiu dedică apostolul colectei pentru săraci şi se cuvine să luăm aminte la aceasta.
Se poate ca unii dintre noi să fi neglijat acest lucru şi, prin aceasta, să fi suferit pierdere pentru suflet. Să
remarcăm, de exemplu, ce spune el despre o biserică. Avem motive întemeiate să credem că, de le
început, Filipenii ţineau mult la apostolul Pavel – ei au insistat ca el să accepte contribuţia lor pentru
întreţinerea lui, începând de la prima lui vizită la Tesalonic până la captivitatea lui la Roma, şi aceasta pe
lângă dărnicia lui faţă de alţii (2. Cor. 8:1-4). Dar, din aceasta, unii ar putea crede că ei erau o biserică
bogată. Totuşi lucrurile erau exact invers, pentru că Pavel ne spune: “în mare încercare de necaz,
belşugul bucuriei lor şi sărăcia lor lucie au prisosit spre bogăţia dărniciei lor”. Din sărăcia lor mare, ei au
dat cu atâta dărnicie.
Filipenii sunt în epistole ceea ce este văduva cea săracă în evanghelii, care a dat cei doi bănuţi care erau
tot ce avea ea. Ea ar fi putut da unul şi păstra unul, dar ea avea o inimă neîmpărţită şi i-a dat pe
amândoi. Şi ea a dat din sărăcia ei, şi, oriunde este predicată evanghelia, aceste lucruri se vor spune ca o
amintire a dărniciei lor.
După ce Pavel l-a trimis pe Tit şi tovarăşii lui cu epistola, el a rămas în părţile acelea ale Greciei făcând
lucrarea unui evanghelist. Totuşi el avea de gând să le facă o vizită corintenilor, dar a lăsat un timp ca
acea epistolă să aibă efect sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Unul dintre obiectivele apostolului era
acela de a pregăti calea pentru slujirea lui personală printre ei. În general se consideră că în această
perioadă de amânare a vizitei el a predicat evanghelia lui Hristos în Iliria ( Rom. 15:19). Probabil că a
ajuns la Corint iarna, potrivit cu intenţia pe care a exprimat-o el: “poate voi rămâne sau voi ierna la voi”
(1. Cor. 16:6).
Am putea spune că toţi vor fi de acord că, în timpul acelor luni de iarnă, el a scris Epistola către romani.
Unii spun că atunci a scris şi epistola către galateni, dar cu privire la aceasta, există păreri diferite între
cei preocupaţie de cronologie. Absenţa numelor şi saluturilor, care o deosebeşte de Epistola către
romani, este dificil de stabilit data. Dar, dacă nu a fost scrisă în acea perioadă, atunci trebuie să o plasăm
mai înainte, nu mai târziu. Apostolul se mira cât de repede s-au depărtat de adevăr. “Mă mir că treceţi
aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită”, spunea el (Gal. 1:6).
Şi marea lui dezamăgire se arată în duhul fierbinte cu care este scrisă această epistolă.
Pavel pleacă de la Corint
Lucrarea apostolului se încheiase la Corint, aşa că s-a pregătit să părăsească acea cetate. El se gândea să
meargă la Roma, dar avea întâi pe inimă o misiune caritabilă. Avem favoarea de a avea cuvintele lui cu
privire la aceasta: “Dar acum, nemaiavând loc în aceste ţinuturi şi având de mulţi ani o mare dorinţă să
vin la voi, când ar fi să merg în Spania, voi veni la voia; pentru că sper să vă văd în trecere şi să mă
conduceţi într-acolo, după ce mai întâi mă voi bucura puţin de voi; dar acum mă duc la Ierusalim,
slujind sfinţilor; pentru că Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o contribuţie pentru cei săraci dintre
sfinţii care sunt în Ierusalim” (Rom. 15:23-26). Seria de nume din Fapte 20:4: Sopater, Aristarh, Gaiu,
Tihic şi Trofim se presupune că erau fraţii care aduceau colectele făcute în diferite locuri. În loc să
navigheze drept către Siria, el a mers prin Macedonia din cauza că iudeii îl pândeau. Tovarăşii lui l-au
aşteptat la Troa. Acolo a petrecut ziua Domnului şi chiar o săptămână întreagă ca să-i vadă pe fraţi.
Trebuie să remarcăm, pe scurt, ce s-a petrecut în această etapă a călătoriei - două lucruri foarte
importante pentru creştin: ziua Domnului şi masa Domnului. Istoricul care era atunci cu Pavel prezintă
într-un mod neobişnuit detalii amănunţite cu privire la acea zi.
Din această consemnare conjuncturală este evident că era un obicei stabilit de primii creştini să se
strângă împreună “în ziua întâi a săptămânii” cu scopul de a frânge pâinea. Ni se prezintă deci scopul
lor principal şi timpul strângerii lor. “Şi, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunaţi să frângem pâine,
Pavel a stat de vorbă cu ei” (v. şi 1. Cor. 16:2, Ioan 20:19, Apoc. 1:10). Chiar şi cuvântarea apostolului, aşa
importantă cum era, este menţionată în al doilea rând. Amintirea de iubirea Domnului manifestată prin
moartea Lui şi toate acelea în care ne-a introdus El ca înviat din nou erau şi trebuie să fie primul lucru.
Dacă era o ocazie pentru a sluji prin cuvânt, pentru a îndrepta gândurile şi atenţia închinătorilor către
Hristos, a fost bine că a fost folosită, dar frângerea pâinii era prima prioritate şi principalul scop al acelei
strângeri. Celebrarea mesei Domnului a fost, în acea situaţie, după apusul soarelui. În vremurile de
început uneori se ţinea înainte de răsăritul soarelui, iar în altele după apusul soarelui. Dar atunci ucenicii
nu erau obligaţi să se strângă pe ascuns. “Erau multe lumini în camera de sus, unde eram adunaţi”. Şi
Pavel şi-a continuat cuvântarea până la miezul nopţii, fiind pregătit să plece a doua zi. Era o ocazie
extraordinară, aşa că Pavel s-a folosit de ea pentru a le vorbi toată noaptea. După cum spunea cineva,
încă nu venise timpul ca rostirile calde şi solemne ale inimii să fie măsurate în minute, ca agonia
predicatorului pentru sufletele pierdute să fie cronometrată cu răceală de mărturisitorul nominal sau de
indiferenţa creştinului lumesc. Eutih, un tânăr, “copleşit de somn, a căzut jos de la al treilea etaj şi a fost
ridicat mort”. Acest fapt a fost privit de unii ca o pedeapsă pentru neatenţie, dar s-a făcut o minune şi
tânărul a fost scos din starea de moarte prin puterea şi bunătatea lui Dumnezeu prin slujitorul său,
Pavel, şi prietenii au fost mângâiaţi mult.
Pavel la Milet
Cea mai importantă etapă a călătoriei lui a fost Milet, deşi diferitele locuri prin care au trecut sunt
consemnate cu grijă de istoricul sacru. Pavel, plin de Duhul Sfânt, dă indicaţii pentru călătorie. Tovarăşii
lui îl ascultă bucuroşi, nu ca pe un stăpân, ci ca pe unul care îndrumă în smerenia dragostei şi cu
înţelepciunea lui Dumnezeu. El a aranjat să nu meargă la Efes, deşi acela era un fel de centru, pentru că
îşi propusese să fie la Ierusalim de Cincizecime. Dar, din vreme ce corabia trebuia să stea un timp la
Milet, el a trimis după bătrânii bisericii de la Efes ca să se întâlnească cu ei la Milet. Se spune că distanţa
dintre cele două localităţi este de aproximativ cincizeci de kilometri, astfel încât pentru dus şi întors erau
necesare două-trei zile, dar aveau suficient timp pentru adunarea lor înainte de plecarea corabiei. Astfel,
Domnul S-a gândit la slujitorii săi şi a făcut ca toate să se desfăşoare pentru binele lor şi gloria Lui.
Mesajul de rămas-bun al lui Pavel către bătrânii bisericii de la Efes este caracteristic şi reprezentativ şi se
cere să-l studiem cu atenţie. El ne prezintă profunda afecţiune a apostolului, poziţia bisericii în acel timp
şi lucrarea evangheliei printre naţiuni. El le-a dat îndemnuri cu o neobişnuită solemnitate şi grijă, cu
sentimentul că li se adresa pentru ultima dată; le-a reamintit de lucrările lui în mijlocul lor “slujind
Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi”. El i-a avertizat cu privire la învăţătorii falşi şi la erezii
– la lupii răpitori care urmau să intre printre ei şi la oamenii care urmau să se ridice chiar dintre ei,
“vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei”. “Şi, după ce le-a spus acestea, a
îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei toţi. Şi ei au plâns îndureraţi şi, căzând pe gâtul lui Pavel, îl
sărutau mult, întristaţi mai ales de cuvântul pe care îl spusese, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au însoţit
până la corabie”.
Din vreme ce această mărturie a lui Pavel este extrem de importantă şi marchează o epocă din istoria
bisericii, pe lângă faptul că pune într-o lumină divină tot sistemul ecleziastic, prezentăm gândurile
altcuiva cu privire la aceasta.
“Prima remarcă ce decurge din această cuvântare este aceea că este negată complet succesiunea apostolică.
Din cauza lipsei apostolului urmau să apară diverse dificultăţi şi nu avea să fie altcineva în locul lui ca să
vină în întâmpinarea acestor dificultăţi sau să le rezolve. Deci, el nu avea nici un succesor. În al doilea rând,
rezultă că această energie care înfrâna duhul rău, odată dispărută, vor veni lupi răpitori de afară şi
învăţători pervertiţi dinăuntru, care îşi vor înălţa capetele şi vor ataca simplitatea şi fericirea bisericii,
care va fi hărţuită de eforturile lui Satan şi nu va avea energia apostolică pentru a i se opune. În al treilea
rând, ceea ce trebuia făcut pentru a opri răul era ca turma să fie hrănită şi să fie vegehtori atât asupra lor
înşişi cât şi asupra turmei. El nu i-a încredinţat nici lui Timotei, nici vreunui episcop, ci, într-un fel în
care înlătură orice fel de resurse oficiale, el i-a încredinţat lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său. Aşa a
lăsat el biserica. S-au încheiat lucrările făcute în libertate de apostolul naţiunilor. Ce gând solemn! El
fusese instrumentul ales de Dumnezeu pentru a transmite lumii planurile Lui cu privire la biserică şi a
stabili în mintea lumii obiectul preţios al afecţiunilor Sale, unit cu Hristos la dreapta Lui. Ce avea să
devină biserica aici, jos pe pământ?”*
* n.a.) The Present Testimony, vol. 8, p. 405-407
Faptele apostolilor 21. Cu un vânt bun, Pavel şi tovarăşii lui au navigat de la Milet în timp ce bătrânii de
la Efes s-au pregătit pentru călătoria de întoarcere acasă. Ei au navigat drept la Cos, Rodos, apoi Patara şi
Tir. Din ceea ce s-a întâmplat acolo – întrucâtva similar cu scena de la Milet – este evident că Pavel şi-a
găsit repede calea la inima ucenicilor. Deşi a fost numai timp de o săptămână la Tir, şi nu-i mai
cunoscuse ppe creştinii de acolo, el le-a câştigat afecţiunea. “Dar, când am împlinit zilele, am plecat şi
ne-am reluat călătoria, însoţindu-ne toţi, cu soţii şi copii, până afară din cetate. Şi, îngenunchind pe ţărm,
ne-am rugat”. S-ar părea şi că duhul de profeţie fusese turnat peste acei tirieni plini de afecţiune, pentru
că ei l-au avertizat pe apostol să nu se ducă la Ierusalim. După ce au aşteptat şapte zile, ei au ajuns la
Ptolemaida, unde au rămas o zi. La Cezareea, ei au locuit în casa lui Filip, evanghelistul, care era unul
din cei şapte. El ne este deja bine cunoscut, dar este interesant să-l întâlnim din nou după mai bine de
douăzecişitrei de ani. El avea în acel timp patru fete fecioare care profeţeau. Acolo profetul Agab a prezis
întemniţarea lui Pavel şi l-a rugat să nu se suie la Ierusalim. Şi toţi ucenicii i-au spus acelaşi lucru şi l-au
rugat cu lacrimi să nu se ducă acolo. Dar, indiferent cât de mult a fost emoţionată inima sensibilă a lui
Pavel de lacrimile şi rugăminţile prietenilor lui şi a propriilor săi copii în credinţă, nu a permis ca vreun
lucru să-i schimbe hotărârea de a-şi urmări ţelul. El se simţea legat în duh să meargă şi era gata să lase în
seama Domnului consecinţele.
Astfel, ajungem la:
A cincea vizită a lui Pavel la Ierusalim, anul 58
Apostolul şi tovarăşii lui au fost primiţi cu bucurie la venirea la Ierusalim. “Şi când am ajuns noi la
Ierusalim,” scrie Luca, “fraţii ne-au primit cu bucurie”. În ziua următoare, Pavel şi tovarăşii lui l-au
vizitat pe Iacov, în casa căruia erau prezenţi bătrânii. Pavel, ca principal vorbitor, a spus în special ce
lucruri a făcut Dumnezeu printre naţiuni prin lucrarea lui. Dar, cu toate că au fost foarte interesaţi şi au
lăudat lucrările Domnului în evanghelie, totuşi s-au simţit cumva stânjeniţi. Drept care, ei i-au atras
imediat atenţia lui Pavel că un mare număr de iudei care credeau că Isus este Mesia erau plini de zel
pentru legea lui Moise şi avea prejudecăţi puternice faţă de el.
Astfel, Pavel şi bătrânii au ajuns să aibă ca principală problemă cum să satisfacă prejudecăţile iudeilor
creştini. Ei ştiau că mulţi iudei, atât credincioşi cât şi necredincioşi se vor strânge laolaltă când aveau să
audă de venirea lui Pavel. Şi ei credeau demult cele mai grave acuzaţii împotriva lui: “îi înveţi lepădarea
de Moise pe toţi iudeii dintre naţiuni, spunând că ei nu trebuie să-şi circumcidă copiii, nici să umble
potrivit obiceiurilor”. Ce era deci de făcut? Bătrânii au propus ca Pavel să arate în public că el era
ascultător faţă de lege. Aceasta este situaţia dureroasă şi de confuzie în care a ajuns apostolul naţiunilor.
Ce putea să mai facă atunci? Mesagerul evangheliei şi al gloriei, slujitorul chemării cereşti să se coboare
la nivelul rânduielilor jurământului de nazireu? Aceasta era problema serioasă. Dacă refuza să se
conformeze, atunci confirma suspiciunile iudeilor, iar dacă lucra potrivit dorinţelor lor, atunci trebuia să
se umilească, să uite pentru moment de chemarea lui înaltă şi să cedeze în faţa ignoranţei, prejudecăţilor
şi mândriei iudaizanţilor. Ce altceva ar fi putut face? Era în centrul iudaismului bigot, şi, chiar dacă
greşea, dorea în modul cel mai sincer să câştige biserica de la Ierusalim pentru un creştinism mai curat şi
mai înalt.
Mulţi şi-au luat libertatea de a critica ceea ce a făcut apostolul atunci, dar, deşi este privilegiul nostru să
cercetăm cu smerenie tot ce a scris istoricul sacru, ne temem că mulţi au mers prea departe judecându-l
cu asprime pe apostol. Păstrând bunăcuviinţa, ne putem întreba totuşi în ce măsură Pavel a fost
influenţat de afecţiunile lui în acea situaţie, pe lângă avertismentele pe care le-a primit de la Duhul prin
fraţi, dar sunt sigur că se cuvine să rămânem în limitele a ceea ce ne spune Duhul Sfânt. Să vedem deci
faptele exterioare care l-au condus pe apostol la această perioadă din viaţă atât de plină de evenimente
deosebite.
Demult avea de gând să meargă la Roma şi avea o mare dorinţă să predice evanghelia acolo. Aceea era
un lucru bun – era potrivit cu voia lui Dumnezeu – şi nu era din propria lui voinţă: el era apostolul
naţiunilor. Dumnezeu lucrase acolo în mod binecuvântat fără să fi fost Pavel sau Petru, pentru că până
atunci niciun apostol nu vizitase încă Roma. Pavel avusese privilegiul de a le scrie romanilor o epistolă,
şi, în acea epistolă, el şi-a exprimat dorinţa sinceră de a-i vedea şi a lucra în mijlocul lor. “Doresc mult să
vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi” (Rom. 1:11). Acestea erau
gândurile lui şi obiectivele pe care le avea înainte, pe care şi noi trebuie să le avem în vedere în studiul
acestei istorii (Rom. 1:7-15, Rom. 15:15-33).
Sfârşitul lucrărilor lui Pavel în libertate
Am ajuns acum la chestiunea importantă şi la punctul unde istoria lui Pavel ia o întorsătură. Avea el să
meargă drept spre vest, la Roma, sau să facă un ocol până la Ierusalim? Totul depindea de această
decizie. Şi Ierusalimul era pe inima lui. Dar, dacă Hristos îl trimisese “departe, la naţiuni”, se putea oare
atunci ca Duhul, din partea lui Hristos, să-l conducă la Ierusalim? Considerăm că numai în acea situaţie
marelui apostol i s-a permis să urmeze dorinţele propriei lui inimi, dorinţe care erau drepte şi frumoase,
dar nu erau potrivite cu gândul lui Dumnezeu pentru acel timp. El îşi iubea mult naţiunea, mai ales pe
sfinţii săraci de la Ierusalim, şi, pentru că fusese prezentat într-o lumină rea acolo, el dorea să-şi arate
iubirea faţă de săracii din poporul său aducându-le personal darurile de la cei dintre naţiuni. El spunea:
“Deci, după ce voi sfârşi aceasta şi după ce le voi pecetluid acest rod, voi porni spre Spania, trecând pe la
voi” (Rom. 15:28). Sigur că unii vor spune că aceasta era o manifestare a dragostei şi ceva vrednic de
laudă. Da, dar aceasta numai sub un aspect, şi, vai! sub aspectul firesc, nu din punctul de vedere al
Duhului. “Găsindu-i pe ucenici, am rămas acolo şapte zile; aceştia îi spuneau lui Pavel, prin Duhul, să
nu se suie la Ierusalim” (Fapte 21:4). Aceasta pare a fi destul de clar, dar Pavel a înclinat atunci să
urmeze afecţiunile lui pentru “sărmanii turmei” de la Ierusalim. Oare ar putea fi vreo greşeală care să fie
mai de iertat decât aceasta? Cu neputinţă. Iubirea lui faţă de săraci şi plăcerea de a le duce darurile de la
cei dintre naţiuni l-au adus până la Ierusalim atunci când mergea spre Roma. Totuşi era o greşeală, şi
acea greşeală l-a costat pe Pavel libertatea. Lucrările lui în libertate se încheie aici. El a dat ceva libertate
cărnii sale, iar Dumnezeu a permis naţiunilor să-l pună în lanţuri. Aceasta a fost expresia celei mai
autentice iubiri a Stăpânului faţă de slujitorul Lui. Pavel Îi era prea scump pentru ca să i se permită să
meargă mai departe fără ca să fie judecat cu dreptate atunci, şi aceasta a fost pentru a dovedi că nici
Ierusalimul, nici Roma nu putea fi pe post de metropolă a creştinătăţii. Hristos, Capul bisericii, este în
cer şi numai acolo poate fi metropola creştinătăţii. Ierusalimul l-a persecutat pe apostol, iar Roma l-a
închis şi l-a martirizat. Cu toate acestea, Domnul a fost alături de slujitorul Său pentru binele lui, pentru
înaintarea adevărului, binecuvântarea bisericii şi pentru gloria propriului Său nume mare.
Aici ne putem îngădui o reflecţie. Câte istorii de la a cincea vizită a lui Pavel nu au fost marcate de
această scenă solemnă! Câţi sfinţi nu au fost legaţi în diferite lanţuri şi de ce? Toţi am spune – dacă nu
suntem luminaţi de Duhul – că apostolul nu ar fi putut avea o motivaţie mai bună pentru a merge la
Ierusalim în drum spre Roma. Dar Domnul nu-i spusese să facă aşa şi totul se leagă de acest fapt. Cât
este de necesar să ne asigurăm că, în fiecare etapă a călătoriei noastre, avem credinţa în Cuvântul lui
Dumnezeu, că slujirea lui Hristos este motivul nostru şi că Duhul Sfânt ne este călăuza. Ne vom întoarce
acum la istoria acelor evenimente.
L-am lăsat pe Pavel împreună cu bătrânii în casa lui Iacov. Ei i-au sugerat un mod de a se împăca cu
credincioşii dintre iudei şi de a dovedi neîntemeiate acuzaţiile duşmanilor lui, principala acuzaţie fiind
aceea de a nu fi loial naţiunii lui şi religiei strămoşilor. Dar, dincolo de aparenţele evenimentelor vizibile,
şi mai ales în lumina epistolelor, descoperim că la originea problemei era vrăjmăşia inimii omului faţă de
harul lui Dumnezeu. Pentru a înţelege aceasta trebuie să notăm că slujba lui Pavel avea un dublu
caracter: 1. Misiunea lui era aceea de a predica evanghelia către orice făptură de sub cer, ceea ce nu
numai că merge mult dincolo de limitele iudaismului, ci este şi în contrast total cu vechiul sistem; 2. El
era şi slujitor al bisericii lui Dumnezeu şi predica poziţia ei înălţată şi binecuvântările şi privilegiile ei ca
unită cu Hristos, Omul glorificat în cer. Aceste adevăruri binecuvântate înalţă sufletul credinciosului
mult deasupra religiei cărnii, oricât ar fi să fie de greu – oricât ar fi ea de plină de ritualuri şi ceremonii.
Jurăminte, posturi, sărbători, jertfe, curăţiri, tradiţii şi filozofii, toate sunt înlăturate ca fiind fără valoare
înaintea lui Dumnezeu şi chiar opuse esenţei creştinismului. Aceasta îi exaspera pe iudeii religioşi cu
tradiţiile lor şi pe grecii necircumcişi cu filozofia lor, astfel încât şi unii şi alţii s-au unit pentru a-l
persecuta pe cel care aducea această dublă mărturie. Şi aşa au continuat lucrurile de atunci încolo. Omul
religios cu rânduielile lui şi omul firesc cu filozofia lui, în mod natural, se unesc împotriva martorului
unei creştinătăţi cereşti (Col. 1 şi Col. 2).
Dacă Pavel ar fi predicat circumcizia, atunci ar fi încetat ocara crucii, pentru că aceasta ar fi lăsat loc şi ar
fi oferit ocazie omului de a fi ceva şi de a face ceva, chiar de a fi părtaş cu Dumnezeu în religia Lui. Aşa
era iudaismul, şi aceasta îi dădea importanţă iudeului. Dar evanghelia harului lui Dumnezeu i se
adresează omului ca unuia care este deja pierdut, fiind “mort în păcate şi fărădelegi”, şi în această
privinţă nu-l consideră pe iudeu mai bun decât cel dintre naţiuni. Ca şi soarele de pe cer, aceasta
străluceşte pentru toţi. Predicarea evangheliei către orice făptură de sub cer este misiunea şi sfera
evanghelistului; orice slujitor al Noului Testament are privilegiul şi datoria de a-i învăţa pe cei care cred
evanghelia aceasta că sunt desăvârşiţi în Hristos.
După ce am lămurit motivele, obiectivele şi poziţia marelui apostol, vom urmări succint istoria restului
vieţii lui. Venise vremea să fie adus înaintea împăraţilor şi guvernatorilor şi chiar înaintea Cezarului
pentru numele Domnului Isus.
Pavel în Templu
Potrivit cu propunerea lui Iacov şi a bătrânilor, Pavel a mers la Templu împreună cu patru oameni care
erau sub jurământ. Astfel, citim: “Atunci Pavel, luând cu sine pe oamenii aceia, în ziua următoare,
curăţindu-se, a intrat împreună cu ei în templu, anunţând timpul de împlinire a zilelor curăţirii, până
când se aducea darul pentru fiecare dintre ei”. La împlinirea jurământului unui nazireu legea cerea ca să
fie aduse anumite jertfe în templu. Acele jertfe implicau cheltuieli importante, după cum putem vedea
din Numeri 6, şi era considerat un act meritoriu şi evlavios ca un frate bogat să ofere aceste jertfe pentru
unul sărac, permiţându-i astfel să-şi împlinească jurământul. Pavel nu era bogat, dar avea o inimă largă
şi sensibilă şi a luat asupra lui, cu generozitate, să plătească cele necesare pentru nazireii săraci. O
asemenea disponibilitate a lui Pavel de a le place unora şi de a-i ajuta pe alţii ar fi fost de aşteptat să-i
împace pe iudei, şi probabil că ar fi şi reuşit aceasta, dacă ar fi fost acolo numai cei care erau împreună
cu Iacov, dar a avut exact efectul opus cu zeloţii înrăiţi, care au fost şi mai mult întărâtaţi împotriva lui.
Sărbătoarea atrăsese mulţimi la cetatea sfântă, astfel încât în templu se îmbulzeau închinători din toate
ţările.
Printre iudeii străini erau unii din Asia, probabil dintre vechii vrăjmaşi ai lui Pavel de la Efes, care s-au
bucurat să aibă o ocazie să se răzbune pe acela care îi înfrânsese odată. Spre sfârşitul celor şapte zile în
care erau de adus jertfe, acei iudei din Asia l-au văzut pe Pavel în Templu şi au sărit pe el strigând:
“Bărbaţi israeliţi, ajutor! Acesta este omul care învaţă pe toţi de pretutindeni împotriva poporului şi a
legii şi a locului acestuia, chiar a adus şi greci în templu şi a întinat acest loc sfânt”. “Şi toată cetatea a
fost pusă în mişcare şi poporul a alergat din toate părţile; şi, apucându-l pe Pavel, îl trăgeau afară din
templu şi îndată au fost închise uşile”. Fiind un strigăt în toată cetatea, mulţimea s-a repezit furioasă
pentru a-l ataca. Gloata era întărâtată până la nebunie, şi, dacă nu ar fi fost grija lor de a nu vărsa sânge
în locul sfânt, atunci l-ar fi făcut imediat bucăţi pe Pavel. Atunci ei s-au grăbit să-l scoată afară din
incinta sfântă, dar, înainte ca ei să-şi poată executa planurile ucigaşe, a venit ajutorul de la Domnul şi ei
au fost întrerupţi într-un mod neaşteptat.
Sentinelele de la porţi au anunţat imediat garnizoana romană situată în apropierea templului că era
agitaţie în curte. Căpitanul comandant Claudius Lisias a alergat la faţa locului personal, luând împreună
cu el soldaţi şi centurioni. Când iudeii l-au văzut pe comandant şi soldaţii romani apropiindu-se, au
încetat să-l mai bată pe Pavel. Guvernatorul, văzând că Pavel era acela care a dat ocazia pentru acea
agitaţie, l-a arestat imediat şi l-a legat cu două lanţuri sau l-a legat cu fiecare mână de câte un soldat
(Fapte 12:6).
După aceasta, Lisias a trecut la a cerceta cauza tulburării, dar, din vreme ce de la mulţimea ignorantă
care fusese întărâtată nu putea obţine nici o informaţie certă, a ordonat ca Pavel să fie dus în castel.
Mulţimea dezamăgită a dat năvală după victima ei. Când l-au văzut pe Pavel scos din mâinile lor, ei au
presat violent asupra soldaţilor, până într-atât încât Pavel a trebuit să fie purtat pe braţe pe scările
castelului în timp ce mulţimea turbată scotea strigăte asurzitoare, cum făcuse cu treizeci de ani în urmă:
“Luaţi-l!”
În acel moment extrem de interesant, apostolul şi-a păstrat prezenţa de spirit şi şi-a controlat perfect
sentimentele. El a lucrat cu prudenţă, însă fără a face vreun compromis în privinţa adevărului. Tocmai
când au ajuns la castel, Pavel i s-a adresat în modul cel mai cuviincios căpitanului comandant,
spunându-i: “«Îmi este permis să-ţi spun ceva?» Şi el a spus: «Ştii greceşte? Nu eşti deci egipteanul acela
care, înainte de aceste zile, s-a răsculat şi a scos în pustiu pe cei patru mii de ucigaşi?» Dar Pavel a spus:
«.Eu sunt iudeu din Tars, cetăţean al unei cetăţi nu fără însemnătate din Cilicia, şi te rog, dă-mi voie să
vorbesc poporului»”. În mod minunat, i s-a permis ceea ce a cerut. Pavel deja câştigase respectul
guvernatorului roman, chiar dacă nu avea influenţă asupra minţii lui. Mâna Domnului era acolo, El
veghind asupra slujitorului său. Pavel se aruncase în mâinile vrăjmaşilor deoarece căutase să le fie plăcut
iudeilor credincioşi, dar Dumnezeu era cu el şi a ştiut cum să-l scape din mâinile lor şi să-l folosească
spre gloria numelui său cel mare (Fapte 21:26-40).
Discursul lui Pavel pe treptele castelului
Căpitanului comandant i-a vorbit în greacă, iar iudeilor în ebraică. Aceste mici atenţii şi consideraţia
manifestată arată o frumoasă împletire a iubirii şi înţelepciunii, care reprezintă o lecţie de învăţat pentru
noi. El dorea mereu să-i câştige, devenind de toate tuturor ca să-i câştige pe cât mai mulţi (1. Cor.
9:19-20). Vedem efectele minunate ale influenţei lui asupra mulţimii înfuriate ca şi asupra ofiţerului.
Imediat ce a început să le vorbească, lucrurile s-au schimbat. El a potolit marea înfuriată a patimilor
omeneşti cu sunetul limbii lor sacre. Vorbirea lui a venit ca uleiul peste ape agitate, şi imediat s-a făcut o
linişte mare. În Faptele Apostolilor 22:1-21 ne este prezentată nobila lui apărare adresată fraţilor lui şi
părinţilor.
Citind cuvântarea observăm cum conaţionalii lui au ascultat cu mare atenţie cât timp le-a vorbit de viaţa
lui de mai înainte, cum persecuta biserica, de misiunea lui la Damasc, convertirea lui miraculoasă,
viziunea pe care a avut-o în templu şi întrevederea cu Anania, dar imediat ce a menţionat misiunea lui
printre naţiuni a izbucnit indignarea mulţimii de jos, care a întrerupt cuvântarea. Ei nu puteau suferi
harul lui Dumnezeu faţă de naţiuni şi acel nume urât de ei îi înfuria. Mândria lor naţională se revolta
împotriva gândului că păgâni necircumcişi sunt făcuţi egali cu copiii lui Avraam. Ei au strigat
respingând cu dispreţ batjocoritor orice argument, omenesc sau divin, care le-ar fi putut influenţa
gândirea. În zadar a pus apostolul accent pe ceea ce se întâmplase între el şi Anania şi orice apel a fost
zadarnic cât timp cei dintre naţiuni erau recunoscuţi astfel. A urmat o scenă de mare confuzie. Ei şi-au
aruncat veşmintele şi au aruncat praf în aer strigând: “Ia de pe pământ pe unul ca acesta pentru că nu
trebuie să trăiască!”
Căpitanul, văzând agitaţia violentă a poporului şi neînţelegând deloc despre ce era vorba, a rămas iarăşi
perplex. El a văzut rezultatele cuvântării în ebraică, limbă pe care probabil că nu o înţelegea, şi, în modul
cel mai firesc, a ajuns la concluzia că prizonierul trebuia să se fi făcut vinovat de o mare crimă, ceea ce a
l-a făcut să ordone biciuirea pentru ca să-l determine să-şi mărturisească crima. Dar procedura a fost
întreruptă imediat ce Pavel i-a făcut cunoscut că era cetăţean roman.
Soldaţii care se apucaseră să-l lege s-au retras alarmaţi şi l-au prevenit pe guvernator. Lisias a venit
imediat la el şi l-a întrebat: “«Spune-mi, tu eşti roman?» Şi el a spus: «Da». Şi comandantul a răspuns:
«Eu cu o mare sumă de bani am cumpărat cetăţenia aceasta». Şi Pavel a spus: «Iar eu sunt chiar născut
roman».” Lisias avea o probelmă pentru că încălcase legea romană, deoarece expunerea unui cetăţean la
o asemenea umilinţă era trădare împotriva măreţiei poporului roman. Dar singura cale de a salva viaţa
lui Pavel era aceea de a-l reţine, ceea ce l-a făcut să se gândească la un alt mod, mai blând, de a se lămuri
ce faptă comisese prizonierul.
Pavel înaintea sinedriului
În ziua următoare, comandantul “a poruncit să adune preoţii de seamă şi tot sinedriul, şi, aducând pe
Pavel, l-a pus înaintea lor”. Este interesantă politica lui Lisias: el a intervenit punând capăt agitaţiei şi l-a
protejat pe cetăţeanul roman, dar a arătat respect faţă de religia şi obiceiurile iudeilor. Merită să
reflectăm asupra acestei îmbinări de politică şi curtoazie la unul din romanii cei mândri în acea
împrejurare, dar trecem mai departe.
Pavel s-a adresat consiliului cu demnitate şi seriozitate, dar exprimând în mod evident conştiinţa unui
om integru. “Pavel, privind ţintă la sinedriu, a spus: «Fraţilor, eu am umblat cu toată buna conştiinţă
înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta»”. Acest netulburat simţ al dreptăţii l-a înfuriat pe Anania,
marele preot, încât a poruncit ca aceia care stăteau mai aproape de el să-l lovească peste gură. Acea
călcare a legii chiar de către şeful consiliului a stârnit sentimentele apostolului până într-atât încât a
exclamat fără teamă: “Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Şi tu stai să mă judeci după lege şi, călcând
legea, porunceşti să fiu bătut?” Este evident că marele preot nu era îmbrăcat în aşa fel încât să poată fi
recunoscut după haine, fapt pentru care Pavel şi-a cerut scuze pentru ignoranţa lui şi a citat din lege:
“Nu vorbi de rău pe mai-marele poporului tău”.
Ni se spune că apostolul a văzut curând că acel consiliu era împărţit în două partide – saduchei şi farisei
-, şi atunci a strigat: “Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de fariseii; pentru speranţă şi învierea morţilor sunt eu
judecat”. Această declaraţie, fie că a fost făcută exact intenţia de a dezbina, fie că nu, a dus la dezbinarea
adunării şi la o confruntare între cele două partide. Şi atât de aprinsă a ajuns disputa dintre ei încât unii
dintre farisei chiar au ajuns să treacă de partea lui Pavel, spunând: “Nu găsim nimic rău în omul acesta;
şi dacă i-a vorbit un duh sau un înger?” Sala de judecată a ajuns curând scena unei dispute violente şi
prezenţa lui Claudius Lisias s-a arătat absolut necesară. Pavel a fost din nou adăpostit în castel.
Aşa a trecut acea dimineaţă plină de evenimente din istoria apostolului nostru. Nu se poate să nu ne
întrebăm dacă seara, fiind singur, nu a fost deprimat. După ceea ce se întâmplase şi după cum se
prezentau lucrurile în jurul lui, apostolul nu a avut vreodată mai mare nevoie de mângâierea şi întărirea
pe care le dă întotdeauna prezenţa Stăpânului. Dar cine oare putea şti mai bine sau avea sentimente mai
profunde pentru prizonierul solitar decât Însuşi Stăpânul? Astfel, el S-a arătat în cel mai bogat har
pentru a-l mângâia pe slujitorul lui şi a-i îmbărbăta inima. Era o mângâiere venită la un timp divin de
potrivit. Domnul a stat alături de el, cum făcuse înainte la Corint şi cum avea s-o facă mai târziu în
călătoria spre Roma, şi i-a spus: “Îndrăzneşte, pentru că, după cum ai mărturisit cele despre Mine la
Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma” (Fapte 18:9-10, Fapte 23:11, Fapte 27:23-24). A fost
descoperită o conspiraţie a peste patruzeci de oameni pentru asasinarea lui Pavel, fapt pentru care
Claudius Lisias şi-a chemat imediat centurionii şi soldaţii şi a dat ordine precise ca Pavel să fie dus în
siguranţă la Cezareea. Luca relatează aceasta foarte în detaliu (Fapte 23:12-25).
Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Felix
Se poate ca unii dintre cititorii noştri să fi observat că aici se schimbă întrucâtva modul în care lucrează
Dumnezeu faţă de slujitorul lui. Poate că este bine să ne oprim puţin şi să cercetăm motivele acestei
schimbări. Din vreme ce mulţi şi-au luat libertatea de a-şi prezenta părerea asupra acestui aspect delicat,
vom cita câteva rânduri de la cineva care pare să fi avut gândul duhului.
“Cred deci că mâna lui Dumnezeu a fost în această călătorie a lui Pavel; mai cred că, în înţelepciunea Sa
suverană, El dorea ca slujitorul său să facă această călătorie, şi, de asemenea, dorea ca el să-şi găsească
binecuvântarea în ea, însă cred că mijlocul folosit pentru a-l conduce în ea potrivit cu acea înţelepciune
suverană a fost afecţiunea omenească a apostolului pentru poporul din care se trăgea după carne, astfel
că n-a fost condus în ea de către Duhul Sfânt ca acţionând din partea lui Hristos în adunare. Acest
ataşament pentru poporul său, această afecţiune omenească, s-a izbit de reacţia poporului, care a
respins-o cu totul. Omeneşte vorbind, era un simţământ ales, însă nu reprezenta puterea Duhului Sfânt
bazată pe moartea şi învierea lui Hristos. Aici nu mai era nici iudeu, nici grec...”
“Afecţiunea lui Pavel era bună în sine, însă, ca izvor de acţiune, nu se ridica la înălţimea lucrării Duhului
care, din partea lui Hristos glorificat, îl trimisese afară din Ierusalim, la naţiuni, cu scopul să ofere
revelaţia Adunării ca Trup al Său unit cu El în cer”(J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 90)
“El era mesagerul slavei cereşti, care scotea la iveală doctrina Adunării compuse din iudei şi neamuri,
uniţi fără nicio deosebire în Trupul unic al lui Hristos, înlăturând astfel iudaismul; însă dragostea pentru
poporul său l-a condus, repet, în chiar centrul iudaismului ostil – iudaism pornit împotriva acestei
egalităţi spirituale” (J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 89)
“Cu toate acestea, mâna lui Dumnezeu se afla fără îndoială la lucru, iar Pavel, din punct de vedere
spiritual, şi-a găsit echilibrul.”
“Ceea ce Pavel a spus provoacă o agitaţie, iar comandantul îl smulge din mijlocul lor. Dumnezeu are
toate lucrurile la dispoziţie. Un nepot al lui Pavel, niciodată menţionat în altă parte, aude despre un
complot împotriva lui şi îl avertizează. Pavel îl trimite la comandant, care hotărăşte plecarea lui Pavel
sub pază la Cezareea. Dumnezeu veghea asupra lui, însă totul se desfăşoară la nivelul căilor omeneşti şi
providenţiale. Nu este un înger ca în cazul lui Petru, nici cutremurul ca la Filipi. Suntem în mod sensibil
pe un alt tărâm”. (J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 100)
Nu le-a trebuit mult timp acuzatorilor lui Pavel să vină după el la Cezareea. “După cinci zile, marele
preot Anania a coborât cu bătrânii şi cu un orator, unul Tertul, şi au adus plângere împotriva lui Pavel,
înaintea guvernatorului” (Fapte 24:1). Într-un discurs scurt, plin de linguşeli şi insinuări, Tertul l-a
acuzat pe Pavel de răzvrătire, erezie şi profanarea templului.
Felix i-a făcut atunci semn lui Pavel că avea ocazia să se apere. Şi, am spune, apostolul naţiunilor era
atunci din nou la locul potrivit. Oricât ar fi fost de umilitoare împrejurările, el era în continuare
mesagerul lui Dumnezeu către naţiuni şi Dumnezeu era cu slujitorul lui iubit. Iudeii tăceau, iar Pavel, în
modul direct caracteristic lui, a răspuns la acuzaţiile aduse.
S-ar părea că Felix cunoştea multe despre acele lucruri şi este evident că ele au produs o impresie
puternică asupra lui. Cu mulţi ani înainte de acele evenimente, creştinismul pătrunsese în armata
romană de la Cezareea (Fapte 10), aşa că probabil că Felix ştia câte ceva şi era convins de adevărul
spuselor lui Pavel, dar glumea despre convingerile lui şi se juca cu prizonierul. El a amânat cercetarea
aducând scuze legate de venirea lui Lisias. Totuşi a dat ordine ca Pavel să fie tratat cu blândeţe şi respect
şi ca prietenilor lui să li se permită să-l viziteze.
Nu după multe zile, Felix a adus-o în camera de audienţe şi pe soţia lui, Drusila, şi a trimis să fie adus
Pavel. Este evident că ei erau curioşi să-l audă vorbind despre credinţa în Hristos. Dar Pavel nu era unul
care să satisfacă o curiozitate a unui roman libertin şi a unei prinţese iudaice depravate, ci, vorbind
despre Hristos, s-a adresat în mod clar şi cu îndrăzneală conştiinţei auditoriului său. Atunci, fiind în
lanţuri, avea o ocazie care cu greu ar fi putut-o avea altfel, şi le-a spus despre “dreptate, înfrânare şi
judecata viitoare”. Felix tremura. Şi nu este de mirare. Dacă este să acordăm credit istoricilor din acel
timp – Iosefus şi Tacitus – niciodată nu a stat înaintea unui predicator un cuplu mai neprincipial şi mai
depravat. Dar, deşi i-a fost atinsă conştiinţa, Felix nu s-a pocăit. Ce stare groaznică! El i-a spus: “Acum
mergi şi, când voi avea o ocazie, te voi chema”. Dar timpul potrivit nu a mai venit niciodată, deşi el l-a
mai văzut pe apostol de multe ori după aceea, şi nu ne îndoim că i-a dat să înţeleagă că o mită i-ar
câştiga eliberarea. Guvernator roman nici nu gândea că actele justiţiei lui venale erau consemnate în
cartea lui Dumnezeu şi că aveau să fie transmise mai departe către generaţiile următoare. El este
prezentat având un caracter josnic, crud şi depravat, că se bucura de toate felurile de răutate exercitând
puterea unui rege dar având temperamentul unui sclav. “Iar când s-au împlinit doi ani, Felix a fost
înlocuit de succesorul său, Porcius Festus”
Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Festus şi Agripa
Imediat după ce a ajuns în acea provincie, Festus a vizitat Ierusalimul. Acolo, iudeii cei mai de seamă nu
au scăpat ocazia de a-i cere să le fie dat Pavel. Fără-ndoială că ei au cerut ca să fie judecat din nou de
Sinedriu, dar scopul lor era ca să-l omoare pe drum. Festus le-a refuzat cererea, dar i-a invitat totuşi să
vină cu el la Cezareea şi să-l acuze acolo. Procesul care a avut loc se aseamănă cu cel care fusese înaintea
lui Felix. Este destul de evident că Festus a văzut clar că Pavel era acuzat de ceva în legătură cu opiniile
religioase ale iudeilor şi că el nu comisese nimic împotriva legii, dar, fiind dornic să se facă plăcut
iudeilor, l-a întrebat pe Pavel dacă dorea să meargă la Ierusalim ca să fie judecat acolo. Era cam tot una
cu a-i propune să fie sacrificat urii iudeilor. Pavel, ştiind bine aceasta, a făcut imediat apel la împărat:
“Apelez la Cezar”. Festus a fost, fără-ndoială, surprins de demnitatea şi independenţa prizonierului său.
Dar era privilegiul lui, în calitate de cetăţean roman, să ceară să-i fie transferat procesul la Roma, la
tribunalul suprem al împăratului. “ Atunci Festus, după ce a discutat cu consiliul, a răspuns: «Ai apelat
la Cezar, la Cezar vei merge!»”
Din câte poate vedea omul, aceea era singura şansă a lui Pavel în împrejurările în care se afla. Pavel
trebuia să dea mărturie pentru Hristos şi pentru adevăr şi la Roma. Ierusalimul respinsese mărturia către
naţiuni, şi Roma, la rândul ei, trebuia să respingă aceeaşi mărturie devenind închisoare pentru acel
martor. Dar, în toate acestea, Pavel avea o mare favoare din partea Domnului. Poziţia lui se aseamănă cu
cea a Stăpânului său binecuvântat atunci când a fost dat în mâna naţiunilor de iudeii plini de ură, cu
deosebirea că Domnul a fost perfect în totul şi a fost în poziţia cuvenită înaintea lui Dumnezeu. Domnul
a venit la iudei pentru că aceea era misiunea Lui, iar Pavel a fost predat naţiunilor de la iudei – aceasta
este diferenţa. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, după cum citim “prin Duhul S-a dat pe Sine Însuşi fără pată
înaintea lui Dumnezeu”. Misiunea lui Pavel implica faptul ca el să fie scos din popor şi din naţiunile la
care era trimis (Fapte 26:17), dar Pavel s-a întors la poporul lui prin puterea afecţiunilor lui omeneşti
după ce, prin puterea Duhului Sfânt, fusese scos din acel popor. Isus îl scosese afară atât din sistemul
iudaic cât şi dintre naţiuni ca să facă o slujbă prin care îi uneşte pe cei doi într-un singur trup, în Hristos,
după cum spusese şi Pavel: “de acum înainte nu mai cunoaştem pe nimeni potrivit cărnii” (2 Cor. 5:16).
În Hristos nu este nici iudeu, nici grec.
Continuăm acum istoria marelui apostol.
Pavel înaintea lui Agripa şi Berenice
În acel timp s-a întâmplat ca Agripa, regele iudeilor, şi sora lui, Berenice, au venit să-l viziteze pe Festus.
Cum Festus nu ştia cum să prezinte cazul lui Pavel pentru împărat, s-a folosit de ocazia de a-l consulta
pe Agripa, care era mai bine informat asupra acelor chestiuni. Prinţul iudeu, care trebuie că ştia câte ceva
despre creştinism, şi, fără-ndoială, auzise despre Pavel, şi-a exprimat dorinţa să-l audă vorbind. Festul i-
a spus: “Mâine îl vei auzi”.
Apostolul a avut atunci ocazia de a prezenta numele lui Isus înaintea celei mai distinse adunări. Regi
iudei, guvernatori romani şi oameni importanţi din Cezareea s-au strâns “cu mare pompă” să-l audă pe
prizonier prezentându-şi cazul împăratului Agripa. Era un public deosebit şi este clar că ei îl considerau
pe prizonier un om deosebit. Festus, după ce a recunoscut că avea o problemă, a făcut apel la împăratul
iudeu, care avea mai multă cunoştinţă în acel domeniu. Agripa i-a făcut semn lui Pavel că putea vorbi.
Ajungem astfel la unul dintre cele mai interesante momente din istoria apostolului.
Demnitatea cu care s-a adresat judecătorilor, deşi a ridicat o mână care era legată cu lanţ de un soldat,
trebuie să fi impresionat mult auditoriul. Umilirea lui adâncă făcea să se manifeste în mod şi mai izbitor
înălţarea morală a sufletului său. El nu se gândea nici la lanţul cu care era legat, nici chiar la propria lui
persoană, ci era perfect fericit în Hristos şi avea o iubire fierbinte pentru toţi cei din jurul lui, uitând
complet de împrejurările în care se afla el personal. Cu tot respectul cuvenit pentru poziţia celor din
jurul lui, el s-a ridicat şi a dat o declaraţie cinstită, cu o conştiinţă curată, arătându-se mult deasupra
tuturor celor de faţă. El s-a adresat conştiinţei auditoriului cu îndrăzneala şi dreptatea unui om obişnuit
să umble cu Dumnezeu şi să lucreze pentru El. Caracterul şi purtarea guvernatorilor sunt într-un
contrast trist cu caracterul şi purtarea apostolului, arătându-ne ce este lumea când este demarcată de
Duhul Sfânt.
Cineva spunea: “Trec fără cuvinte peste egoismul lumesc manifestat în Lisias şi Festus, prin asumarea de
către ei a tot felul de calităţi bune şi a unei purtări la fel; peste amestecul dintre conştiinţa trezită şi
absenţa principiilor în guvernatori; peste dorinţa de a plăcea iudeilor de dragul propriei importanţe sau
de a face mai uşoară stăpânirea peste un popor răzvrătit; şi, de asemenea, trec peste dispreţul manifestat
de aceia care nu erau la fel de responsabili ca Lisias cu privire la liniştea publică. Poziţia lui Agripa şi
toate detaliile de ordin istoric poartă o remarcabilă amprentă a adevărului şi feluritele personaje sunt
prezentate într-un fel atât de viu încât ni se pare că ne aflăm în scenele descrise. Vedem persoanele cum
se mişcă în aceste scene. Acest lucru caracterizează în mod izbitor scrierile lui Luca”. (J. N. Darby,
Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4, pag. 100)
Faptele apostolilor 26. Pavel i s-a adresat regelui Agripa ca unui bun cunoscător al obiceiurilor şi
problemelor iudeilor, şi aşa i-a istorisit convertirea lui miraculoasă şi cariera care a urmat acesteia, cu
scopul de a atinge conştiinţa regelui. Prin relatarea clară şi fără ocolişuri a apostolului, regele nu era
departe de a fi convins. Conştiinţa lui a fost trezită, dar lumea şi plăcerile lui s-au opus. Festus l-a
ridiculizat, deoarece pentru el nu era nimic altceva decât un entuziasm exagerat – o rapsodie. El l-a
întrerupt brusc pe apostol spunând: “eşti nebun, Pavele, învăţătura ta multă te duce la nebunie”. Replica
apostolului a fost una demnă, de om cu stăpânire de sine, dar extrem de serios şi cu multă înţelepciune
şi discernământ. El a apelat la Agripa spunând: “Nu sunt nebun preaalesule Festus, ci rostesc cuvinte ale
adevărului şi ale înţelepciunii; pentru că împăratul, căruia îi şi vorbesc cu îndrăzneală, ştie despre
acestea, pentru că sunt convins că nimic din aceste lucruri nu-i este ascuns, fiindcă aceasta nu s-a
petrecut într-un colţ”. Apoi, întorcându-se spre regele iudeu, care şedea alături de Festus, a făcut acest
apel solemn la el: “«Crezi tu în profeţi, împărate Agripa? Ştiu că crezi». Şi Agripa i-a zisa lui Pavel: «Mă
vei convinge în curând să devin creştin!»”. Pentru un moment regele aproape că a fost luat de val prin
puterea mesajului lui Pavel, la apelurile lui din ce în ce mai puternice. Atunci Pavel a dat acel răspuns
excepţional, caracterizat de un zel sfânt, de curtoazie creştină, de iubire fierbinte pentru suflete şi de
mare bucurie personală în Domnul: “Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultă astăzi,
în orice fel, să deveniţi aşa cum sunt eu, în afară de aceste lanţuri”.
Conferinţa s-a încheiat imediat după exprimarea acestei nobile dorinţe şi adunarea s-a dizolvat. Agripa
nu a dorit să audă mai mult. Apelurile fuseseră prea pătrunzătoare, prea personale, deşi făcute cu
demnitate, afecţiune şi solicitudine, încât l-au biruit. “Şi împăratul s-a ridicat, şi guvernatorul şi Berenice
şi cei care şedeau cu ei; şi, plecând, vorbeau unii către alţii, spunând: «Omul acesta·n-a făcut nimic
vrednic de moarte sau de lanţuri». Şi Agripa i-a spus lui Festus: «Omului acestuia i s-ar fi putut da
drumul, dacă n-ar fi apelat la Cezar»”.
Aşa s-a îngrijit Domnul de slujitorul Lui iubit. El a dorit ca nevinovăţia lui să fie dovedită şi recunoscută
de judecători şi să fie un fapt bine stabilit înaintea întregii lumi. Odată ce s-a făcut aceasta, regele şi
tovarăşii lui s-au întors la ocupaţiile lor în lume cu bucuriile ei, iar Pavel s-a întors în închisoare. Dar
niciodată nu a fost inima lui mai fericită sau mai plină de Duhul Stăpânului său decât în acel moment.
Călătoria lui Pavel la Roma, anul 60
Faptele apostolilor 27. Venise timpul ca Pavel să meargă la Roma. Până atunci nu avusese loc nici un
proces oficial al apostolului, şi, fără-ndoială, obosit de opoziţia necontenită a iudeilor, după cei doi ani
închis la Cezareeea, după repetatele cercetări înaintea guvernatorilor şi a lui Agripa, el a cerut să fie
judecat înaintea curţii imperiale. Luca, istoricul cărţii Faptele apostolilor, şi Aristarh din Tesalonic au
avut favoarea de a-l însoţi. Pavel a fost dat în grija unui centurion numit Iulius, din cohorta augusta,
ofiţer care, în toate situaţiile, l-a tratat pe Pavel cu multă bunătate şi respect.
S-a hotărât ca Pavel să fie trimis, împreună cu alţi prizonieri, pe mare spre Italia. “Şi suindu-ne într-o
corabie din Adramit, care urma să treacă prin locurile de pe coasta Asiei, am pornit ... Şi a doua zi am
ajuns la Sidon. Şi Iulius se purta îngăduitor cu Pavel şi i-a dat voie să meargă la prietenii săia şi să
primească îngrijire”. Părăsind Sidonul, ei au trebuit să navigheze pe sub Cipru, pentru că vânturile le
erau potrivnice, şi au ajuns la Mira, în Licia. Acolo centurionul şi-a transbordat prizonierii pe o corabie
din Alexandria, care mergea spre Italia. Pe acea navă, după ce au părăsit Mira, au mers multe zile,
vremea fiindu-le nefavorabilă chiar de la început, dar, trecând pe sub Creta, au ajuns la un loc numit
Limanuri bune.
Se apropia iarna, aşa că se punea problema ce să facă: dacă să rămână la Limanuri bune pe perioada
iernii sau să caute un port mai bun.
Aici se cuvine să ne oprim puţin pentru a remarca poziţia minunată pe care a avut-o apostolul nostru în
această discuţie. Ca mai înainte faţă de Festus şi Agripa, el s-a prezentat căpitanului navei, care era
proprietarul ei, centurionului şi întregului echipaj, ca având gândul lui Dumnezeu. El a dat sfaturi şi
îndrumări ca şi când ar fi fost stăpânul corabiei şi nu un prizonier păzit de soldaţi. El i-a sfătuit să
rămână acolo unde erau şi i-a avertizat că urmau să întâmpine furtuni violente dacă se vor aventura în
larg şi corabia şi încărcătura vor avea mult de suferit şi vieţile celor de la bord vor fi în pericol. Dar
căpitanul şi proprietarul corabiei, care avea cel mai mare interes, s-au lăsat conduşi de împrejurări şi nu
au avut credinţă, dorind să rişte pentru a ajunge la un port mai bun pentru iernat, iar centurionul, în
mod firesc, a avut încredere în judecata lor. Toţi au fost împotriva judecăţii omului credinţei, a omului
lui Dumnezeu, care vorbea şi lucra pentru Dumnezeu. Până şi ceea ce se vedea în jur părea să confirme
părerea marinarilor şi nu pe cea a apostolului, dar nimic nu poate face ca judecata credinţei să greşească,
ci judecata credinţei trebuie să fie adevărată, indiferent care ar fi împrejurările.
Deci, majoritatea a hotărât ca ei să părăsească Limanuri bune şi să navigheze către Fenix, care era un
port mai bun. Vântul s-a schimbat chiar atunci şi totul părea să fie în favoarea marinarilor. “Şi, vântul de
sud suflând uşor, gândind că erau stăpâni pe ţintă, au ridicat ancora”, ne spune Luca. La bord erau trei
sute şaisprezece suflete. Dar, abia ce au trecut de capul Matala, la o distanţă de numai patru sau cinci
mile, un vânt violent dinspre ţărm a luat nava şi a aruncat-o astfel încât cârmaciul nu o mi putea menţine
pe curs. După cum spune Luca, s-au lăsat duşi de vânt, fugind dinaintea furtunii.
Dar principala noastră preocupare e legată de Pavel, omul credinţei. Ce gânduri şi sentimente trebuie să
fie avut atunci cei care erau pasageri ca şi el? Ei s-au încrezut în vânt şi au ajuns să secere furtună.
Respinseseră sfaturile solemne şi avertismentele. Vai! cât de mulţi nu iau seama la avertismentele de aici,
şi, având un vânt favorabil al împrejurărilor, se lansează în marea călătorie a vieţii fără să ţină cont deloc
de vocea credinţei, ca mai apoi, întocmai după cum vântul înşelător a făcut corabia să iasă din port, totul
se schimbă într-o furtună furioasă pe marea vieţii.
Furtuna pe Marea Adriatică
Termenul “euroclidon” desemnează o furtună extrem de violentă. Era însoţită de agitaţia şi rotirea
norilor şi de o mare foarte furioasă, din care se ridicau coloane de spumă. Istoricul sacru trece apoi să ne
prezinte o relatare detaliată a ceea ce s-a făcut pe navă în acea situaţie periculoasă. Trecând pe sub
Clauda au scăpat puţin timp de violenţa furtunii, ceea ce le-a dat posibilitatea să se pregătească de
furtună.
După ce au trecut de Clauda, cum furtuna continua să fie violentă, au început să uşureze corabia
aruncând peste bord toate lucrurile de care se puteau lipsi. S-ar părea că toţi erau la lucru. “Dar, fiind
puternic bătuţi de furtună, a doua zi au aruncat încărcătura peste bord; şi a treia zi, cu mâinile lor, au
aruncat uneltele corăbiei. Şi nearătându-se nici soare, nici stele timp dea mai multe zile, şi ameninţând
nu mică furtună, de acum ne-a fost luată orice speranţă de a ne putea salva”.
Încheind cursul, sfânta lampă a zilei

Din nori din vest trimite acum raze;
Focul ei pierzându-se în ceţuri
Refractă în amurg lumină roşie
Până când globul coboară scufundându-se
Şi noaptea trist şi-extinde stăpânirea
Tristă oră a serii, mult diferită de altele!
Fără pompă, fără glorii
Nici o lumină prietenoasă-n jur
Soarele şi luna-s pierdute-n întuneric.
Nimic nu putea fi mai groaznic pentru marinarii antici decât cerul continuu acoperit de nori, pentru că ei
navigau călăuziţi de corpurile cereşti. În acel moment de perplexitate şi disperare, apostolul şi-a ridicat
glasul în mijlocul furtunii. Din cuvintele lui de simpatie aflăm că toate au fost agravate şi de faptul că ei
nu au mâncat. “Şi, fiind de mult fără hrană, atunci Pavel, stând în mijlocul lor, a spus: «Bărbaţilor,
trebuia să mă fi ascultat şi să nu fi plecat din Creta şi să fi evitat această primejdie şi pierdere. Şi acum vă
îndemn să fiţi cu voie bună, pentru că nu va fi nici o pierdere a vieţii vreunuia dintre voi, ci numai a
corăbiei. Pentru că un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia. Îi slujesc a stat lângă mine în
noaptea aceasta, spunând: «Nu te teme, Pavele! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi, iată, Dumnezeu
ţi i-a dăruit pe toţi cei care sunt în corabie cu tine». De aceea, bărbaţilor, fiţi cu voie bună, pentru că am
încredere în Dumnezeu, că va fi aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să naufragiem pe o insulă»”.
Naufragiul
Erau aproape de naufragiu. “Şi, când a fost a paisprezecea noapte, pe când eram purtaţi încoace şi încolo
pe Adriatica, pe la miezul nopţii, marinarii gândeau că se apropie de pământ. Şi, măsurând adâncimea,
au găsit douăzeci de stânjeni”. Acea furtună puternică a continuat fără întrerupere paisprezece zile şi
paisprezece nopţi, timp în care ei au trecut prin suferinţe de nedescris. La sfârşitul celei de-a
paisprezecea zile, aproape de miezul nopţii, marinarii au auzit un sunet care indica faptul că se apropiau
de ţărm. Fără-ndoială, era sunetul valurilor care se spărgeau pe acel ţărm necunoscut. Nu aveau timp de
pierdut, aşa că au imediat au aruncat ancorele la pupa şi aşteptau cu nelinişte ziua. Cu gândul să-şi
salveze viaţa, marinarii au făcut atunci un gest firesc dar lipsit de generozitate: ei au coborât barca
pretinzând că voiau să pună ancore la prova, dar, de fapt, intenţionau să abandoneze nava. Văzând
aceasta şi ştiindu-le planul, Pavel i-a spus centurionului şi ostaşilor: “«Dacă aceştia nu rămân în corabie,
voi nu puteţi fi salvaţi». Atunci soldaţii au tăiat funiile bărcii şi au lăsat-o să cadă”. Astfel, sfatul divin al
apostolului a fost spre salvarea tuturor celor care erau la bord. “Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu
puteţi fi salvaţi”. Nu s-au mai aşteptat ca înţelepciunea şi mijloacele de salvare să se găsească la căpitan
sau de la echipajul corabiei, ci ochii tuturor s-au îndreptat spre prizonierul Pavel – omul credinţei -, cel
care crede şi lucrează potrivit cu revelaţia primită de la Dumnezeu. Împrejurările deseori sunt de natură
să ne înşele atunci când căutăm să ne ghidăm după ele; numai cuvântul lui Dumnezeu este ghidul sigur,
fie că este vreme bună sau vreme rea.
În perioada de nelinişte care a rămas până la zorii zilei, Pavel a avut ocazia să-şi înalţe glasul către
Dumnezeu, şi a făcut aceasta şi spre încurajarea tuturor celor care erau cu el. Ce scenă interesantă trebuie
să fi fost! Noaptea era întunecată şi furtunoasă, nava era zgâlţâită şi în pericol să scape din ancore şi să
fie făcută ţăndări de un ţărm stâncos, dar la bord era cineva care era perfect fericit chiar în situaţia aceea.
Starea navei, apa mică şi zgomotul îngrijorător al brizanţilor nu-l înspăimântau, ci el era fericit în
Domnul şi în deplină comuniune cu gândurile Lui şi scopurile Lui. Acesta este rostul creştinului în
mijlocul fiecărei furtuni, deşi destul de puţini sunt la acest nivel înalt, pe care numai credinţa îl poate
atinge. Aşa a fost îndemnul lui Pavel către cei de pe navă: “Şi, până să se facă ziuă, Pavel îi îndemna pe
toţi să ia din mâncare, spunând: «Astăzi este a paisprezecea zi de când vegheaţi în aşteptare, fără să
mâncaţi. De aceea vă îndemn să luaţi mâncare, pentru că aceasta este spre salvarea voastră; pentru că un
păr nu va cădea de pe capul nici unuia dintre voi». Şi, după ce a spus acestea şi a luat pâine, a mulţumit
lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, după ce a frânt-o, a început să mănânce. Şi toţi fiind cu voie bună, au
luat şi ei mâncare” (Fapte 37:33-36).
Singura lor speranţă era să eşueze şi să scape pe mal. Deşi nu cunoşteau coasta, ei au zărit un golf având
un ţărm jos, aşa că au hotărât să eşueze corabia acolo. Aşa că au desfăcut ancorele, au desfăcut legăturile
cârmei, au ridicat pânza mare şi au ajuns la ţărm. Corabia fiind astfel mânată de vânt, a lovit şărmul cu
prova şi a rămas înţepenită, dar pupa a fost făcută bucăţi de violenţa valurilor.
Corabia lui Pavel a ajuns la ţărm, şi încă odată omul lui Dumnezeu a fost mijlocul de salvare pentru toţi
prizonierii, centurionul influenţat de cuvintele lui Pavel, cel puţin din dorinţa de a se pune pe sine însuşi
în siguranţă, i-a oprit pe soldaţi să-i omoare pe prizonieri şi a dat ordinul ca aceia care puteau înota să se
arunce primii în mare, iar restul să urmeze folosind scânduri sau bucăţi de navă de care puteau să se
apuce. Şi aşa au ajuns toţi la mal. Au scăpat cu toţii, după cum prezisese Pavel.
Pavel la Melita – Malta de azi
Faptele apostolilor 28. Locuitorii insulei i-au primit cu bunătate pe străinii naufragiaţi şi au aprins
imediat un foc pentru ei. Istoricul sacru ne prezintă un tablou viu al întregii scene, astfel că vedem
persoanele descrise în mişcare: apostolul strângând vreascuri pentru foc, vipera apucând mâna lui,
barbarii gândind întâi că trebuia să fie un ucigaş şi apoi gândind că era un zeu pentru că nu a păţit
nimic. Publius, omul cel mai de seamă în insulă, i-a găzduit cu bunăvoinţă timp de trei zile, iar tatăl lui,
care era bolnav şi avea febră, a fost vindecat de Pavel, care şi-a pus mâinile peste el şi s-a rugat pentru el.
Apostolului i s-a dat să facă multe minuni în perioada cât a stat pe insulă, şi, pentru el, toţi tovarăşii lui
au fost onoraţi. Vedem că Dumnezeu este cu slujitorul Lui iubit şi că Îşi exercită puterea printre locuitori.
Din vreme ce partea finală a călătoriei apostolului spre Roma este atât de liniştită încât nu este
consemnat nici un incident, vom trece peste ea repede.
După o şedere de trei luni în Malta, soldaţii şi prizonierii lor au plecat spre Italia cu o corabie din
Alexandria. Au acostat la Siracuza, unde au stat trei zile, apoi la Regium, de unde au avut un vânt bun
până la Puteoli. Acolo ei au întâlnit fraţi, şi, în cele câteva zile cât au stat cu ei, bucurându-se de slujirea
dragostei frăţeşti, vestea despre sosirea apostolului a ajuns la Roma. Creştinii au trimis imediat pe câţiva
dintre ei, care i-au întâlnit pe Pavel şi prietenii lui la “Forul lui Appius” şi “Trei Taverne”. Iată un
frumos exemplu de părtăşie a sfinţilor. Cum trebuie să fi fost sentimentele apostolului nostru la această
primă întâlnire cu creştinii din biserica de la Roma! Dorinţa pe care o avea demult s-a împlinit în final şi
inima i s-a umplut de laudă: “A mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj”, după cum ne scrie Luca.
Sosirea lui Pavel la Roma
Cel mai probabil Pavel şi tovarăşii lui au mers la Roma pe Via Appia. La sosire, “centurionul i-a predat
pe întemniţaţi comandantului gărzii*, iar lui Pavel i s-a dat voie să rămână cu ostaşul care-l păzea”. Deşi
nu a scăpat de inconvenientul de a fi mereu legat cu un lanţ de un soldat, i s-a oferit tot ce putea să-i facă
viaţa mai plăcută în acea poziţie.
* Înţeleptul şi omenosul Burrus era prefect al gărzii pretoriene atunci când Iulius a sosit cu prizonierii lui. El era
un roman virtuos şi l-a tratat pe Pavel cu mult respect şi bunătate – Dr. Smith: Dictionary of Biography
Pavel a avut privilegiul de a predica şi la Roma, drept care a trecut fără-ntârziere la aplicarea regulii lui
divine: “întâi către iudeu”. El a trimis la căpetenia iudeilor pentru a-i explica situaţia lui. L-a asigurat că
el nu a comis nici o faptă împotriva naţiunii, nici împotriva obiceiurilor părinţilor, ci că fusese adus la
Roma pentru ca să răspundă pentru acuzaţii aduse împotriva lui de iudeii din Palestina şi că acele
acuzaţii erau atât de neîntemeiata încât până şi guvernatorul roman era gata să-l elibereze, dar iudeii s-
au opus eliberării lui. De fapt, după cum spunea el: “pentru speranţa lui Israel sunt legat cu acest lanţ”.
Singura lui crimă era credinţa neclintită în promisiunile lui Dumnezeu către Israel, care se vor împlini
prin Mesia.
Drept răspuns, iudeii de la Roma l-au asigurat pe Pavel că până la ei nu ajunsese nici o veste despre ceea
ce făcuse el şi că ei doreau să audă de la el însuşi o declaraţie despre credinţa lui, adăugând că peste tot
se vorbea împotriva creştinilor. S-a stabilit deci o zi de întrunire la locuinţa lui. La întrunire au venit
mulţi, cărora le-a vorbit “mărturisind despre Împărăţia lui Dumnezeu şi căutând să-i încredinţeze cu
privire la Isus, atât din legea lui Moise, cât şi din profeţi”. Dar iudeii de la Roma, asemenea celor de la
Antiohia şi Ierusalim, au fost înceţi la inimă să creadă, şi unii au crezut cele care le-a spus, iar alţii nu.
Cât de serios şi de neobosit s-a străduit să le câştige inimile pentru Hristos! De dimineaţa până seara, el
nu numai că le-a predicat pe Hristos ci şi a căutat să-i convingă cu privire la El. Putem fi siguri că a
căutat să-i convingă cu privire la dumnezeirea Lui şi la umanitatea Lui, la jertfa Lui perfectă, învierea,
înălţarea şi gloria Lui. Ce lecţie şi ce subiect pentru predicatorii din toate timpurile! De dimineaţa până
seara să-i convingă pe oameni cu privire la Isus. Acum ni se prezintă pentru ultima oară starea iudeilor.
Judecata pronunţată de Isaia era pe cale să cadă asupra lor – o judecată sub care ei se află până în ziua de
azi – şi care va continua până când Dumnezeu va interveni pentru a le da pocăinţa şi pentru a-i elibera
prin harul Său şi spre gloria numelui Său. Dar, până atunci, “mântuirea lui Dumnezeu este trimisă la
naţiuni, care o vor primi”, şi, binecuvântat fie numele Lui, ştim că au primit-o, noi înşine fiind martori
pentru acest fapt*.
* W Kelly: Introductory Lectures to the Acts
“Şi el a rămas doi ani întregi în locuinţa lui închiriată şi îi primea bine pe toţi cei care veneau la el,
predicând Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţându-i cele despre Domnul Isus Hristos, cu toată îndrăzneala,
fără piedică”. Acestea sunt ultimele cuvinte din cartea Faptele apostolilor. Scena peste care se lasă
cortina este foarte sugestivă: opoziţia necredinţei iudaice faţă de ceea ce priveşte mântuirea sufletelor. O
opoziţie atât de sugestivă pentru lucrurile care urmau să vină curând asupra lor! Şi tot aici se încheie şi
istoria acestui scump slujitor al lui Dumnezeu, atât cât ne-a fost descoperită în mod direct. Vocea
Duhului adevărului nu ne mai spune nimic despre acest subiect. Ceea ce mai ştim despre istoria
ulterioară a lui Pavel poate fi dedus numai din ultimele lui epistole, din care aflăm mai mult decât fapte
istorice: ele ne prezintă o imagine a sentimentelor şi conflictelor, a afecţiunilor şi simpatiilor marelui
apostol şi a stării bisericii lui Dumnezeu în general până la martiriul lui.
Faptele apostolilor – o carte de tranziţie
Aici trebuie să ne oprim şi să-l contemplăm pe apostolul nostru în situaţia de prizonier în cetatea
imperială. Evanghelia fusese predicată de la Ierusalim până la Roma. Se produseseră mari schimbări în
căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu. Cartea Faptele apostolilor are un caracter de tranziţie. După
cum vedem, iudeii au fost lăsaţi la o parte, sau, mai curând, ei înşişi s-au exclus prin faptul că au respins
ceea ce înfiinţa Dumnezeu. Nu există îndoială că planurile harului Său pentru ei sunt întotdeauna
sigure, dar, pentru un timp, ei au fost lepădaţi, şi alţii au venit să aibă om poziţie binecuvântată în relaţie
cu Dumnezeu. Pavel era un martor al harului lui Dumnezeu faţă de Israel, fiind el însuşi un israelit, dar
era şi ales de Dumnezeu pentru a introduce ceva nou: Biserica, trupul lui Hristos. “Taina ... al cărei
slujitor am fost făcut eu ... să vestesc printre naţiuni Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos şi
să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacurie în Dumnezeu, care
a creat toate ... după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus” (Efes. 3:3-9). Acest lucru nou a
înlăturat orice deosebire între iudeu şi cel dintre naţiuni, ambii fiind păcătoşi şi fiind făcuţi una în acest
trup. Ostilitatea iudeilor faţă de acest adevăr nu a scăzut niciodată, după cum am văzut deplin şi am
putut vedea şi rezultatele acestei vrăjmăşii. Iudeii ies complet din scenă, iar biserica devine vasul
mărturiei lui Dumnezeu pe pământ şi locuinţa Lui în Duh (Efes. 2:22). Sigur că iudeii care cred în Isus, în
mod individual, sunt binecuvântaţi în legătură cu un Hristos ceresc şi cu acest singur trup, dar Israel
este lăsat pentru un timp fără Dumnezeu şi fără legătură cu El. Epistolele către romani şi efeseni prezintă
complet această doctrină (mai ales Romani 9;10;11).
Ne întoarcem acum la:
Ocupaţia lui Pavel în timpul captivităţii
Deşi era prizonier, prietenii săi aveau toată libertatea să-l viziteze şi era înconjurat de mulţi dintre cei
mai vechi şi mai credincioşi tovarăşi ai săi. Din epistole aflăm că Luca, Timotei, Tihic, Epafra, Aristarh şi
alţii au fost alături de apostol în acel timp. Trebuie să ne amintim totuşi că, fiind prizonier, el era legat cu
un lanţ de un soldat şi expus controlului brutal al aceluia. Din cauza lungii amânări a procesului, al a
fost aşa timp de doi ani, timp în care el a predicat evanghelia şi a deschis scripturile înaintea adunărilor
care au venit să-l asculte şi a scris mai multe epistole către biserici din locuri îndepărtate.
După ce s-a achitat cu fidelitate şi în mod deplin de îndatorirea lui faţă de iudei, poporul favorizat de
Dumnezeu, el s-a adresat naţiunilor, sigur, însă fără a-i exclude pe iudei. Uşa lui era deschisă de
dimineaţa până seara pentru toţi cei care doreau să vină să audă marile adevăruri ale creştinismului. Şi,
în unele privinţe, el nu a avut ocazii mai bune, din vreme ce era sub protecţia romanilor şi iudeilor nu le
era permis să-l atace.
Efectele predicării lui Pavel, prin binecuvântarea Domnului, s-au arătat curând. Gărzile romane, casa
Cezarului şi alte locuri au fost binecuvântate prin intermediul lui. “Vreau dar să ştiţi, fraţilor, că
împrejurările în care sunt s-au întors mai degrabă spre înaintarea Evangheliei; astfel că lanţurile mele s-
au arătat ca fiind în Hristos, în tot pretoriul şi în toate celelalte locuri”, le scria el filipenilor (Fil. 1:12-13).
Şi apostolul mai spunea: “ Vă salută toţi sfinţii şi mai ales cei din casa Cezarului” (Fil. 4:22). S-ar părea că
binecuvântările s-au manifestat întâi în pretoriu sau printre gărzile pretoriene. “Lanţurile mele s-au
arătat … în tot pretoriul”, adică în locul unde erau în garnizoană trupele. Evanghelia gloriei, pe care o
predica Pavel, a fost auzită de toată tabăra. Chiar şi amabilul prefect Burrus şi prietenul lui, Seneca,
tutorele lui Nero, se poate să fi auzit evanghelia harului lui Dumnezeu. Manierele pline de curtoazie ale
lui Pavel şi abilităţile lui, atât cele fireşti cât şi cele dobândite, erau bune să atragă atât pe omul politic cât
şi pe filozof. Faptul că el a fost acolo timp de doi ani întregi le-a dat multe ocazii.
Putem spune că el ajunsese să cunoască personal aproape toată garda. Cu fiecare schimbare a gărzii se
deschidea mai larg uşa pentru evanghelie. Fiind mereu legat de unul dintre soldaţi, care era paznicul lui
şi paznicii schimbându-se după un timp, el a ajuns să-i cunoască pe mulţi, şi cu ce iubire şi sârguinţă şi
elocvenţă fierbinte trebuie să le fi vorbit despre Isus şi cât de mult aveau ei nevoie de El! Dar trebuie să
aşteptăm dimineaţa primei învieri ca să putem vedea rezultatele predicării lui Pavel acolo. Acea zi le va
arăta, iar Dumnezeu va avea toată gloria.
Apostolul ne face cunoscut că evanghelia a pătruns chiar şi în palat: erau sfinţi în casa Cezarului.
Creştinismul a fost sădit chiar între zidurile palatului imperial şi “în toate locurile”. Da, istoricul sacru
scrie “în toate locurile”, în cetatea imperială şi în jurul ei, astfel încât succesul evangheliei trebuie să fie
atribuit şi eforturilor altora ca şi îndemnurilor neostenite ale marelui apostol aflat în captivitate.
Scalvul fugar Onisim
Dar dintre toţi cei pe care Domnul i-a făcut să se convertească prin lucrarea apostolului în lanţuri, nici
unul nu pare să-I fi câştigat mai mult inima decât sărmanul sclav fugar Onisim. Ce frumos tablou al
puterii, smereniei şi blândeţii dragostei divine în inimă, care lucrează prin Duhul şi străluceşte atât de
dulce în toate detaliile vieţii individuale! Succesul apostolului în palatul imperial nu l-a făcut să fie mai
puţin interesat de un tânăr ucenic din cea mai de jos clasă socială. Nu exista pătură socială mai
depravată decât aceea a sclavilor, şi ce trebuie să fi fost cei care se asociau cu un sclav fugar într-o cetate
a dezmăţului? Dar tocmai din aceste adâncimi a fost atras Onisim de mâna nevăzută a iubirii eterne.
Calea lui s-a încrucişat cu ce a apostolului, a auzit evanghelia, a fost convertit s-a dedicat imediat
Domnului şi slujirii Lui şi a găsit în Pavel un prieten şi un frate, dar şi un conducător şi învăţător. Şi
acum strălucesc virtuţile şi valorile creştinismului şi cele mai frumoase aplicaţii ale harului lui
Dumnezeu faţă de un sărman sclav fugar nenorocit.
Văzând ceva atât de nou la Roma ne putem întreba ce este creştinismul şi care este originea lui. Oare la
picioarele lui Gamaliel a învăţat Pavel să iubească aşa? Nu, cititorule, ci la picioarele lui Isus. Dacă ar fi
dat Domnul ca elocventul istoric care a scris “Declinul şi căderea Imperiului roman” ar fi pătruns această
scenă şi ar fi învăţat valoarea ei, în loc să batjocorească şi să ridiculizeze creştinismul! Dacă cugetăm un
moment la lucrările apostolului în acea perioadă, la vârsta lui, la infirmităţile lui, la împrejurările în care
se afla (ca să nu mai vorbim despre subiectele înalte şi de marile fundamente ale adevărurilor care îi
preocupau mintea), putem admira harul care se poate manifesta în fiecare detaliu al relaţiei dintre
stăpân şi sclav şi încă cu atâta grijă în fiecare aspect. Scrisoarea pe care a trimis-o prin Onisim stăpânului
său, pe care îl prejudiciase, este cu siguranţă cea mai emoţionantă care a fost scrisă vreodată. Privind-o
pur şi simplu ca atare, nu ştim dacă să admirăm mai mult căldura şi sinceritatea afecţiunilor sau
delicateţea şi justeţea gândurilor sau sublima demnitate care răzbate din toată epistola.
Ne vom referi acum, pe scurt, la:
Scrisorile din timpul captivităţii
Nu există absolut nici o-ndoială că epistolele către Filimon, Coloseni, Efeseni şi Filipeni au fost scrise
spre sfârşitul perioadei de captivitate a lui Pavel la Roma deoarece în fiecare dintre ele face referire la
lanţurile lui şi în mod repetat la speranţa că va fi eliberat. (Comparaţi Filimon 22; Col. 4:18; Efes. 3:1;
Efes. 4:1; Efes. 6:20; Fil. 1:7,25; Fil. 2:24; Fil. 4:22) Înafară de aceasta, trebuia mult timp ca vestea despre
captivitatea lui la Roma să ajungă la filipenii atât de plini de afecţiune şi apoi ei să-i trimită un ajutor.
Se presupune că primele trei au fost scrise cu câtva timp înaintea epistolei către filipeni. O chestiune
imediată care a fost cauza pentru aceasta este descrisă de apostol în epistola lui către ei: “pe el deci sper
să-l trimit îndată ce voi vedea ce va fi cu mine, dar am încredere în Domnul că şi eu voi veni curând”
(Fil. 2:23-24). Primele trei epistole este probabil să fi fost scrise cam prin primăvara anului 62 şi trimise
prin Tihic şi Onisim, iar ultima în toamnă, trimisă prin Epafrodit.
Epistola către evrei se presupune că a fost scrisă cam în aceeaşi perioadă şi toate considerentele duc la
concluzia că Pavel este acela care a scris-o. Expresia din încheierea epistolei “cei din Italia vă salută” pare
să indice în mod hotărâtor unde se afla scriitorul când a scris-o, iar următoarele pasaje par să indice clar
perioada: “să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat, cu care, dacă vine curând, vă voi vedea”.
Comparaţi aceasta cu ceea ce le-a scris filipenilor: “Dar sper în Domnul Isus să vi-l trimit în curând pe
Timotei … de îndată ce voi şti ce va fi cu mine. Dar am încredere în Domnul că voi veni eu însumi
curând”. Nu ne putem îndoi că aceste pasaje au fost scrise de aceeaşi pană cam în aceeaşi perioadă şi că
se referă la aceleaşi intenţii. Totuşi nu insistăm asupra acestui aspect. Oricum, este evident un lucru, şi
anume că epistola a fost scrisă de Pavel înainte de distrugerea Ierusalimului în anul 70, din vreme ce
templul încă mai exista şi închinarea se desfăşura acolo netulburată (comparaţi Evr. 8:4; Evr. 9:25, Evr.
10:11, Evr. 13:10-13).
Achitarea şi eliberarea lui Pavel
După o patru ani de captivitate, petrecuţi parte în Iudeea şi parte la Roma, apostolul a fost din nou în
libertate. Nu avem nici un fel de date cu privire la desfăşurarea procesului său sau la temeiul pentru care
a fost achitat. Istoricul sacru ne spune că a locuit timp de doi ani într-o casă pe care o închiriase, dar nu
spune ce a urmat după acea perioadă. A urmat oare condamnarea la moarte a apostolului sau achitarea
şi eliberarea? Aceasta este întrebarea care se pune, şi singurul răspuns cert îl putem deduce din
epistolele pastorale. Întâia epistolă către Timotei şi Epistola către Tit par să fi fost scrise cam în aceeaşi
perioadă, iar a doua epistolă către Timotei ceva mai târziu.
Considerăm, după cum admit toţi cei competenţi să decidă asemenea chestiuni, că Pavel a fost achitat şi
a petrecut câţiva ani călătorind, având toată libertatea, înainte ca să fie din nou închis şi condamnat. Şi,
deşi este dificil să urmărim paşii apostolului în acea perioadă, putem totuşi trage câteva concluzii din
aceste epistole fără a intra în domeniul speculaţiilor. Cel mai probabil a călătorit rapid şi a vizitat multe
locuri. Pe parcursul îndelungii perioade cât a fost în captivitate, vrăjmaşii lui au făcut mult rău în
bisericile care au fost întemeiate prin lucrarea lui. Ele aveau nevoie de prezenţa lui, de sfatul lui şi de
încurajarea lui. Şi, din ceea ce ştim despre energia şi zelul lui, suntem siguri că nu a precupeţit nici un
efort ca să le viziteze.
Plecarea lui Pavel din Italia
1. Când le-a scris romanilor, înainte de a fi fost închis, Pavel şi-a exprimat intenţia de a trece pe la Roma
şi a merge în Spania. “Când ar fi să merg în Spania voi veni la voi”. Şi apoi: “după ce voi sfârşi aceasta ...
voi porni spre Spania trecând pe la voi” (Rom. 15:24,28). Unii consideră că el a mers în Spania imediat
după ce a fost eliberat, cea mai importantă probă în sprijinul acestei ipoteze o furnizează Clement, un
tovarăş de lucrare menţionat în Filipeni 4:3, despre care se spune că a fost mai târziu episcop al Romei.
El a scris că Pavel a predicat evanghelia în est şi în vest şi că a dat învăţătură în toată lumea (ceea ce, nu
ne îndoim, înseamnă în tot Imperiul roman) şi că a mers în vestul extrem, ceea ce înseamnă Spania. Din
vreme ce Clement a fost discipol al lui Pavel şi colaborator al lui, mărturia lui este demnă de respect, deşi
ea nu este scriptură şi nu este conclusivă în sine.
2. Din scrisorile de mai târziu ale lui Pavel s-ar părea că el îşi schimbase planurile şi că renunţase la ideea
de a merge în Spania, cel puţin pentru un timp. Aceasta deducem în principal din epistolele către
Filimon şi către Filipeni. Celui dintâi i-a scris: “Dar totodată pregăteşte-mi şi un loc de găzduire, pentru
că sper că, prin rugăciunile voastre, vă voi fi dăruit” (Filimon 22). El i-a dat să înţeleagă lui Filimon să se
aştepte ca el să vină în persoană. Filipenilor, spunându-le de Timotei, a adăugat: “Pe el deci sper să-l
trimit îndată ce voi vedea ce va fi cu mine; dar am încredere în Domnul că şi eu voi veni curând” (Fil.
2:19,23,24). Din aceste pasaje rezultă destul de clar ce intenţiona să facă apostolul şi iubitul lui Timotei.
Este evident că apostolul îşi propusese să-l trimită pe Timotei la Filipi de îndată ce avea să se fi încheiat
acea încercare şi să rămână în Italia până când avea să se întoarcă Timotei cu veşti despre situaţia lor.
3. Este destul de rezonabil să gândim că Pavel şi-a intenţia pe care a exprimat-o mai târziu şi că a vizitat
bisericile din Asia Mică, şi pe unele dintre cele care nu-i văzuseră faţa în carne. Unii gândesc că, după ce
şi-a îndeplinit obiectivele misiunii în Asia Mică, el a întreprins călătoria în Spania, la care se gândise
demult, dar nu avem informaţii de încredere în această privinţă şi speculaţiile nu au nici o valoare.
4. O altă teorie este că el a plecat din Italia direct în Iudeea, şi de acolo a mers la Antiohia, în Asia Mică şi
Grecia. Această ipoteză ar avea ca argumente în principal Evrei 13:23-24: “Să ştiţi că fratele nostru
Timotei a fost eliberat, cu care, dacă vine curând, vă voi vedea ... Cei din Italia vă salută”. De asemenea,
se presupune că, în timp ce aştepta la Puteoli să se îmbarce, imediat după sosirea lui Timotei, apostolul a
primit veşti că la Ierusalim se pornise o mare persecuţie împotriva creştinilor. Acea veste tristă a întristat
atât de mult inima lui Pavel încât el a scris atunci Epistola către evrei. Şi, la scurt timp după aceea, a sosit
Timotei, şi Pavel şi tovarăşii lui au mers în Iudeea*.
* Pentru detalii cu privire la persecuţia despre care am amintit, vedeţi Iosefus, Ant. 20, 9, 1
Locurile pe care le-a vizitat Pavel în timpul cât a fost liber
După ce am menţionat diferitele teorii pe care le poate cerceta cititorul vom trece la a vedea locurile pe
care Pavel menţionează în epistole că le-a vizitat.
1. La câtva timp după ce a părăsit Roma, Pavel şi tovarăşii săi trebuie să fi vizitat Asia Mică şi Grecia.
“Aşa te-am rugat când mergeam spre Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe
pe alţii învăţături străine” (1. Tim. 1:3). Simţind oarece nelinişte cu privire la fiul lui, Timotei, şi greutatea
responsabilităţilor pe care le avea în acea poziţie la Efes, i-a trimis din Macedonia o scrisoare de
încurajare, mângâiere şi care să-i dea autoritate – Întâia epistolă către Timotei.
2. Ceva mai târziu după acestea, Pavel a vizitat insula Creta împreună cu Tit şi l-a lăsat acolo pe Tit.
Foarte curând după aceea i-a scris lui Tit o scrisoare de îndrumare şi autoritate – Epistola către Tit.
Timotei şi Tit pot fi consideraţi delegaţi sau reprezentanţi ai apostolului. “Pentru aceasta te-am lăsat în
Creta, ca să pui în ordine mai departe cele rămase neorânduite şi să rânduieşti bătrâni în fiecare cetate,
după cum ţi-am poruncit” (Tit 1:3).
3. Pavel intenţiona să ierneze într-un loc numit Nicopolis. “Când voi trimite la tine pe Artema sau pe
Tihic, străduieşte-te să vii la mine, la Nicopole, pentru că acolo m-am hotărât să iernez” (Tit 3:12).
4. El a vizitat Troa, Corint şi Milet. “Când vii, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi
cărţile, mai ales pergamentele” (2. Tim. 4:13). “Erast a rămas în Corint, iar pe Trofim l-am lăsat bolnav în
Milet” (2. Tim. 4:20).
A doua întemniţare a lui Pavel la Roma
Se presupune că el a fost arestat la Nicopolis (unde intenţionase să ierneze) şi că de acolo a fost dus ca
prizonier la Roma. Alţii presupun că, după ce a iernat la Nicopolis şi a vizitat locurile de care am
amintit, s-a întors la Roma în libertate şi a fost arestat în timpul persecuţiei de sub Nero şi aruncat în
închisoare.
Nu avem date clare cu privire la acuzaţia care s-a adus împotriva apostolului când a fost arestat.
Persecuţia generală împotriva creştinilor se dezlănţuise şi se desfăşura cu maximum de severitate. Nu
mai era vorba de chestiuni legate de lege şi nu mai sub era blândul şi omenosul prefect Burrus, ci
apostolul era tratat ca un răufăcător, ca un criminal de drept comun: “sufăr răul până la lanţuri, ca un
răufăcător”. Era ceva complet diferit de lanţurile din prima lui captivitate, când a locuit într-o casă
închiriată.
Credem că Alexandru din Efes a fost cumva implicat în arestarea lui. El a fost fie unul dintre acuzatori,
fie cel puţin martor împotriva lui. “Alexandru, meşterul arămar, a arătat multă răutate faţă de mine”, îi
scria el lui Timotei. Cu zece ani mai înainte el îi fusese vrăjmaş pe faţă în Efes (Fapte 19). Se poate ca
atunci să fi căutat să se răzbune dându-i prefectului informaţii împotriva apostolului. Din avertismentul
pe care i-l dă lui Timotei este clar că era acelaşi Alexandru din Efes: “păzeşte-te şi tu de el” (2. Tim.
4:14-15).
În timpul primei captivităţi a lui Pavel, care a fost îndelungată, el a fost înconjurat de mulţi din cei mai
vechi şi scumpi tovarăşi, despre care el spune că erau “împreună-lucrători” şi “închişi împreună cu
mine”. Prin intermediul acestor mesageri ai lui, deşi era legat şi trebuia să stea într-un loc, el ţinea
continuu legătura cu prietenii din tot imperiul şi cu bisericile dintre naţiuni care nu-i văzuseră faţa în
trup. Dar a doua captivitate era într-un contrast complet cu cea dinainte. El se despărţise de tovarăşii lui
obişnuiţi. Erast rămăsese la Corint, pe Trofim îl lăsase bolnav la Milet, Tit plecase în Dalmaţia, Crescens
în Galatia, Tihic fusese trimis la Efes, iar Dima cel căldicel îl părăsise “iubind veacul de acum”.
Apostolul era aproape complet singur. “Numai Domnul a fost cu mine”, spune apostolul. Domnul s-a
gândit la inima slujitorului său părăsit şi rămas singur. O rază strălucitoare ca dintr-un izvor de dragoste
străluceşte din temniţa întunecată şi groaznică. Unul a fost credincios când toţi l-au părăsit şi nu s-a
ruşinat de lanţurile apostolului. Cât de deosebit de dulce şi înviorător pentru inima apostolului trebuie
să fi fost atunci slujirea lui Onisifor! Este ceva care nu poate fi uitat niciodată. Onisifor şi casa lui – pe
care Pavel o leagă de el – va rămâne în amintire pentru totdeauna şi va culege roadele curajului său şi
dăruirii pentru apostol pentru totdeauna. “Am fost în închisoare şi M-aţi vizitat” (Mat. 25:31-46).
Nu avem informaţii de încredere cu privire la procesul lui Pavel. Cel mai probabil în primăvara anului
66 sau în 67 Nero s-a aşezat pe scaunul de judecător, înconjurat de juraţi şi de garda imperială şi Pavel a
fost adus în tribunal. Avem toate motivele să credem că erau strânse mari mulţimi amestecate de iudei şi
naţiuni. Apostolul a mai stat încă odată înaintea lumii şi a mai avut încă odată ocazia de a proclama
înaintea tuturor naţiunilor pentru ce era el întemniţat – “să audă toate naţiunile”. Împăraţi şi senatori,
prinţi şi nobili şi toţi cei mari de pe pământ trebuie să audă evanghelia glorioasă a harului lui
Dumnezeu. Tot ceea ce a făcut vrăjmaşul a devenit o mărturie pentru numele lui Isus. Cei care altfel ar fi
fost inaccesibili au auzit evanghelia predicată cu putere de sus.
Suntem bucuroşi să mai zăbovim asupra acestei scene minunate. Niciodată nu mai fusese un asemenea
martor şi o asemenea mărturie în tribunalul lui Nero. Este nespus de adâncă înţelepciunea lui
Dumnezeu, care a făcut ca toate eforturile vrăjmaşului să conducă la o asemenea mărturie, în timp ce
iubirea şi harul Lui strălucesc nespus de mult în evanghelie pentru toate clasele sociale. Apostolul însuşi
stârneşte admiraţia noastră. Deşi în acel moment inima lui era zdrobită de infidelitatea bisericii, el a stat
tare în Domnul şi în puterea Lui. Deşi fusese părăsit de oameni, Domnul a stat alături de el şi l-a întărit.
El a avut o ocazie să vorbească despre Isus, despre moartea şi învierea Lui, pentru ca mulţimea păgână
să audă evanghelia. Vârsta lui, infirmităţile lui, înfăţişarea lui venerabilă şi braţul lui înlănţuit au adâncit
impresia produsă de elocvenţa lui. Din fericire, avem scris chiar de pana lui ceva despre prima lui
înfăţişare în tribunal. “La întâia mea apărare, nimeni n-a stat cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină
în seamă! Dar Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, să fie împlinită predicarea şi
toate naţiunile să audă; şi am fost scăpat din. gura leului” (2. Tim. 4:16-17).
Priviţi, vedeţi sfântul ales al lui Hristos,

Ca şi Hristos purtându-şi lanţul în triumf
Fără pic de teamă, nu tremură, nu cade:
Viaţa lui e Hristos, moartea îi este câştig.
Martiriul lui Pavel
Deşi nu avem nici un fel de relatare despre a doua şedinţă a procesului său, avem toate motivele să
credem că a urmat repede după prima şi că s-a încheiat cu condamnarea lui la moarte. Cea de-a doua
epistolă către Timotei consemnează în mod divin ceea ce se petrecea în mintea lui în acel timp: marea lui
preocupare pentru adevăr şi biserica lui Dumnezeu; tandreţea lui patetică faţă de sfinţi, şi mai ales faţă
de iubitul lui fiu Timotei. Speranţa lui triumfătoare în perspectiva imediată a martiriului poate fi
exprimată bine numai prin propriile lui cuvinte: “Sunt deja turnat ca o jertfă de băutură şi timpul
plecării mele a venit. M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi
este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea; şi nu
numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa” (2. Tim. 4:4-6).
Tribunalul lui Nero este pierdut din vedere şi moartea în cea mia violentă formă nu îl înspăimântă
absolut deloc. Hristos în glorie este obiectivul ochilor şi inimii sale şi sursa lui de bucurie şi putere.
Lucrarea lui s-a încheiat şi truda lui lua sfârşit. Deşi era întemniţat şi sărac, deşi era bătrân şi respins, el
era bogat în Domnul: Îl avea pe Hristos şi în El avea toate lucrurile. Isus, Cel pe care Îl văzuse în glorie la
începutul cursei sale şi care îl făcuse să treacă prin toate încercările şi truda pentru evanghelie, era acum
al lui şi era coroana lui. Tribunalul nedrept al lui Nero şi sabia pătată de sânge a călăului erau pentru
Pavel doar mesagerii păcii care veniseră să pună capăt drumului său lung şi obositor şi să-l introducă în
prezenţa lui Isus în glorie. Venise acum timpul ca Isus, care-l iubea, să-l ia la Sine. A luptat până la capăt
lupta cea bună a evangheliei şi şi-a încheiat cursa: mai rămâne numai ca să fie încununat atunci când
Domnul, Judecătorul drept, Se va arăta în glorie.
În toate mai mult decât biruitori

Prin Cel care ne-a iubit
Ştim că nici viaţa, nici moartea,
Nici îngeri, nici conducători, nici puteri,
Nici cele de acum, nici cele viitoare
Nici înălţimi, nici adâncimi,
Nimic din tot ce e creat,
Deasupra, dedesubt sau din jur
Nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu
În Isus Hristos Domnul nostru.
Avem mai multe mărturii concurente din antichitate că Pavel a suferit martiriul în timpul persecuţiei sub
Nero, cel mai probabil în anul 67. Fiind cetăţean roman, el a fost decapitat în loc să fie biciuit şi crucificat
sau expus la torturile îngrozitoare inventate atunci pentru creştini. Ca şi Stăpânul lui, el a suferit “afară
din tabără”. Locul unde se presupune că a fost martirizat este pe drumul spre Ostia, la aproape două
mile distanţă de zidurile cetăţii. Acolo s-a executat ultimul act al cruzimii omeneşti şi marele apostol a
ajuns să fie “absent din trup şi împreună cu Domnul”. Duhul lui fierbinte şi fericit a fost eliberat din acel
trup slab şi suferind şi dorinţa cea mare a inimii lui s-a împlinit: “să plec şi să fiu împreună cu Hristos
este mult mai bine”.
Tabel cronologic al vieţii lui Pavel
36 după Hristos – Convertirea lui Saul din Tars (Fapte 9)

36 – 39 – La Damasc predică în sinagogă, merge apoi în Arabia, după care revine la Damasc. Fuga din
Damasc. Prima lui vizită la Ierusalim, la trei ani după convertirea lui. Apoi a mers la Tars (Fapte 9:23-26,
Gal. 1:18)
39 - 40 - Perioadă de linişte pentru bisericile din Iudeea (Fapte 9:31)
40 – 43 – Pavel predică evanghelia în Siria şi Cilicia (Gal. 1:21). O periodă a cărei durată nu este sigură.
Probabil că în acea perioadă a trecut prin cea mai mare parte a pericolelor şi suferinţelor despre care le
spune corintenilor (2. Cor. 11). Este adus de Barnaba de la Tars la Antiohia şi stă acolo un an, înainte de
foamete (Fapte 11:26).

44 – A doua vizită a lui Pavel la Ierusalim, aducând colecta (Fapte 11:30)
45 – Pavel revine la Antiohia (Fapte 12:25)
46 – 49 – Prima călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Barnaba. Merge în Cipru, antiohia Pisidiei,
Iconium, Listra şi Derbe şi apoi se întoarce la Antiohia trecând prin aceleaşi locuri. Au rămas mult timp
la Antiohia. Disensiuni şi dispute pe tema circumciziei (Fapte 13, Fapte 14, Fapte 15:1-2)
50 – A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim, la paisprezece ani după convertirea lui Pavel (Gal. 2:1). Au
participat la consiliul de la Ierusalim (Fapte 15). Întoarcerea la Antiohia a lui Pavel şi Barnaba împreună
cu Iuda şi Sila (Fapte 15:32-35).
51 – A doua călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Sila şi Timotei. A plecat din Antiohia şi a mers
prin Siria, Cilicia, Derbe, Listra, Frigia, Galatia şi Troa. Luca a însoţit ceata apostolului (Fapte 16:10).
52 – Pătrunderea evangheliei în Europa (Fapte 16:11-13). Pavel vizitează Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena
şi Corint. A petrecut un an şi şase luni la Corint (Fapte 18:11). A scris prima epistolă către tesaloniceni.
53 – A scris a doua epistolă către tesaloniceni. A părăsit Corintul şi a mers la Efes (Fapte 18:18-19).
54 – A patra vizită a lui Pavel la Ierusalim la sărbătoare. A revenit la Antiohia.
54 – 56 – A treia călătorie misionară a lui Pavel. A plecat din Antiohia şi a vizitat Galatia şi Frigia,
ajungând la Efes, unde a stat doi ani şi trei luni. Pavel i-a separat pe ucenici de sinagoga iudeilor (Fapte
19:8,10). A scris epistola către Galateni.
57 – (Primăvara) A scris întâia epistolă către corinteni. Tulburarea de la Efes. Pavel a plecat în Macedonia
(Fapte 19:23, Fapte 20:1). (Toamna) A scris a doua epistolă către corinteni (2. Cor. 1:8; 2:13,14; 7:5; 9:1).
Pavel a vizitat Iliria, a mers la Corint şi a iernat acolo (Rom. 15:19, 1. Cor. 16:6)
58 – (Primăvara) A scris epistola către Romani (Rom. 15:25-28, Rom. 16:21-23, Fapte 20:4). Pavel a pelcat
de la Corint, a trecut prin Macedonia, a plecat de la Filipi, a predicat la Troa, le-a vorbit la Milet
bătrânilor din Efes şi a vizitat Tir şi Cezareea (Fapte 20; Fapte 21:1-14).
58 – 60 - A cincea vizită a lui Pavel la Ierusalim, înainte de Cincizecime. A fost arestat în Templu şi adus
înaintea lui Anania şi a Sinedriului. A fost trimis de Lisias la Cezareea, unde a fost ţinut în lanţuri doi
ani.
60 – Pavel a fost audiat de Felix şi Festus. A făcut apel la Cezar şi a predicat înaintea lui Agripa şi
Berenice şi a oamenilor din Cezareea. (Toamna) Pavel a navigat spre Italia. (Iarna) Naufragiul la Malta
(Fapte 27)
61 – (Primăvara) A sosit la Roma şi a locuit timp de doi ani într-o casă închiriată.
62 – (Primăvara) A scris epistolele către Filimon, coloseni şi efeseni. (Toamna) A scris epistola către
Filipeni.
63 – (Primăvara) Pavel a fost achitat şi eliberat. A scris epistola către evrei. Pavel a făcut altă călătorie.
Avea intenţia de a vizita Asia mică şi Grecia (Filimon 22, Fil. 2:24)
64 – A vizitat Creta şi l-a lăsat acolo pe Tit. L-a îndemnat pe Timotei să rămână la Efes. A scris Întâia
epistolă către Timotei şi Epistola către Tit.
64 – 67 – A intenţionat să ierneze la Nicopolis (Tit 3:12). A vizitat Troa, Corint şi Milet (2. Tim. 4:13-20). A
fost arestat şi trimis la Roma. A rămas singur, fiind părăsit de toţi. Din vechii lui tovarăşi, numai Luca a
rămas cu el. A scris a doua epistolă către Timotei, probabil nu cu mult timp înainte de moartea lui. Se
presupune în general că aceste călătorii şi evenimente acoperă o perioadă de cam trei ani.
67 – Martiriul lui Pavel.
Istoria Bisericii Capitolul 7. Arderea Romei
Capitolul 7. Arderea Romei

Din vreme ce cei doi mari apostoli ai noştri, Petru şi Pavel au suferit martiriul în timpul primei persecuţii
imperiale, ar fi interesant pentru mulţi dintre cititorii noştri să cunoască ceva despre împrejurările care
au dus la acest edict crud.
Dar aici, deşi nu ne face plăcere, suntem nevoiţi să părăsim Cuvântul lui Dumnezeu, cel sigur, şi să ne
ocupăm cu scrierile oamenilor, care au incertitudini. În acest punct trecem de pe terenul sigur al
inspiraţiei divine pe terenul nesigur aş istoriei Romei şi al istoriei ecleziastice. Şi totuşi, toţi istoricii, atât
cei antici cât şi cei moderni, fie ei păgâni, fie creştini, sunt de acord cu privire la principalele aspecte
legate de arderea romei şi de persecuţia creştinilor.
În luna iulie a anului 64 a izbucnit un mare incendiu în Circ. Focul a continuat să se extindă până a
distrus toată grandoarea oraşului imperial. Flăcările s-au extins foarte repede, şi, Roma fiind un oraş cu
străzi lungi şi înguste şi cu dealuri şi văi, focul a fost înteţit de vânt şi a devenit repede o furtună de foc.
În scurt timp întregul oraş era complet acoperit de flăcări.
Tacitus, istoric roman din acele zile, care este considerat şi cel mai exact, ne spune: “Din cele paisprezece
cartiere în care era împărţită Roma, numai patru au rămas neatinse, trei au fost complet făcute scrum, iar
în celelalte şapte nu se putea vedea nimic mai mult decât o mulţime de case jumătate distruse”. Focul a
ars cu furie şase zile şi şapte nopţi. Palate, temple, monumente, conacele celor bogaţi şi locuinţele celor
săraci au pierit în acest foc fatal. Dar aceasta a fost puţin comparabil cu suferinţele locuitorilor.
Infirmităţile bătrânilor, slăbiciunea copiilor mici, neputinţa bolnavilor şi ţipetele şi bocetele femeilor au
făcut scena şi mai groaznică. Unii s-au străduit să se descurce ei, alţii să-şi salveze prietenii, dar nu au
putut găsi vreun loc sigur. Nimeni nu ştia încotro să se îndrepte, nici ce să facă din vreme ce focul era
peste tot. Mulţi au rămas împietriţi în stradă, primind în mod voluntar moartea, şi au pierit în flăcări.
Peste tot se discuta ce anume declanşase focul. Aproape toţi credeau că oraşul fusese incendiat de
incendiatori la ordinele lui Nero însuşi. Era cert că unii fuseseră văzuţi întinzând focul în loc să caute să-l
stingă şi că ei au afirmat cu îndrăzneală că aveau autoritate să facă aşa. Se spunea, de asemenea, că, în
timp ce Roma era în flăcări, Nero stătea într-un turn de unde putea vedea înaintarea focului şi se amuza
cântând căderea Troiei la chitara lui preferată.
Sigur că mulţi cititori se întreabă ce sens avea arderea unei mari părţi a Romei. Credem că scopul lui era
acela de a reconstrui cetatea la o scară mult mai măreaţă şi de a-i da numele lui. Şi a şi încercat să facă
aceasta imediat şi în modul el mai grandios. Dar, indiferent ce a făcut, nu a reuşit să se reabiliteze în
ochii poporului, nici să scape de acuzaţia că a incendiat oraşul. Atunci când nu mai avea nici o speranţă
de a câştiga favoarea poporului sau a zeilor, el a recurs la planul de a da vina pe alţii. Ştia destul de bine
cât de nepopulari erau creştinii atât pentru iudei cât şi pentru păgâni, aşa că a ales ca ei să fie ispăşitori.
A răspândit atunci zvonul că au fost descoperiţi incendiatorii şi că acei criminali erau creştinii. Mulţi au
fost arestaţi atunci ca să fie pedepsiţi cum se cuvine şi să fie domolită indignarea poporului. Astfel
ajungem la
Prima persecuţie sub împăraţi
Să ne oprim puţin pentru a privi înaintarea creştinismului şi starea bisericii de la Roma în acel timp.
Foarte de timpuriu, şi fără ca la aceasta să fi contribuit direct vreun apostol, creştinismul a ajuns la
Roma. Fără-ndoială, el a fost adus întâi de unii din cei care s-au convertit în urma predicii lui Petru de la
Cincizecime. Printre cei care l-au auzit sunt menţionaţi în mod expres “străini de la Roma, iudei şi
prozeliţi”. Şi Pavel, în epistola către acea biserică îi mulţumeşte lui Dumnezeu deoarece credinţa lor era
“vestită în toată lumea”, iar în salutare spune despre “Andronic şi Iunia”, rudele lui şi împreună
întemniţaţi cu el, care erau oameni de seamă printre apostoli, şi care fuseseră convertiţi înaintea lui.
Evanghelia făcuse multe minuni pe parcursul a treizeci de ani; creştinii ajunseseră să fie un popor
deosebit şi separat, fiind cunoscuţi ca net diferiţi de iudei şi contestaţi vehement de aceştia.
Lucrările lui Pavel şi ale tovarăşilor lui în timpul celor doi ani de captivitate au fost, fără îndoială,
binecuvântate de Domnul prin convertirea unui mare număr de suflete. Astfel, creştinii nu mai erau
atunci un secret, nici o comunitate insignifiantă, ci erau cunoscuţi ca un cerc care cuprindea atât iudei cât
şi de naţiuni din toate categoriile sociale, de la cei din palatul imperial la sclavul fugar. Dar până atunci
ei sufereau atunci nu pentru că erau creştini, ci, de fapt, erau sacrificaţi de Nero pentru a potoli mânia
populară şi a se împăca cu zeităţile lor ofensate.
Aceasta a fost prima persecuţie legiferată împotriva creştinilor, şi, prin câteva trăsături caracteristice, este
unică în analele barbariei umane. Cruzimea inventivă căuta noi modalităţi de a tortura pentru a-l
satisface pe setosul de sânge Nero, cel mai neîndurător împărat care a domnit vreodată. Ucenicii cei
blânzi, paşnici şi nevinovaţi ai Domnului Isus erau acoperiţi cu piei de animale sălbatice şi daţi să fie
sfâşiaţi de câini; altora, înfăşuraţi într-un fel de pânză stropită cu ceară şi alte materiale inflamabile,
având un stâlp pus sub bărbie ca să fie ţinuţi într-o poziţie ridicată, li se dădea foc ca să lumineze
grădinile publice pentru amuzamentul poporului. Nero avea propriile lui grădini pentru aceste
spectacole pe care le dădea pentru distracţia poporului şi a participat şi el în mod activ, uneori
amestecându-se cu mulţimea, alteori privind spectacolul cel groaznic din carul lui. Dar, chiar fiind
obişnuit cu execuţiile publice şi cu luptele de gladiatori, poporul a fost impresionat şi cuprins de milă
văzând cruzimile nemaiîntâlnite împotriva creştinilor şi au început să înţeleagă că, de fapt, creştinii nu
sufereau pentru binele public ci pentru a satisface cruzimea unui monstru. Dar, aşa groaznică cum era
moartea creştinilor, pentru ei se termina repede, şi, fără îndoială, era pentru ei cel mai fericit moment al
existenţei lor. Mult înainte ca luminile să se stingă în grădinile lui Nero, martirii îşi găseau odihna în casa
lor din cer, în grădina înflorită a bucuriilor eterne ale lui Dumnezeu. Această încredere scumpă o
căpătăm din ceea ce i-a spus Mântuitorul tâlharului de pe cruce care s-a pocăit: “Adevărat îţi spun,
astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23).
Deşi istoricii nu sunt de acord nici cu privire la extinderea, nici cu privire la durata acestei persecuţii
grozave, există motive temeinice să credem că ea s-a extins în tot imperiul şi că a durat până la sfârşitul
vieţii tiranului. El a murit în anul 68, de propria lui mână, disperat, la aproape patru ani de la arderea
Romei şi cam un an după martiriul lui Petru şi Pavel. Spre sfârşitul domniei lui, creştinilor li se cerea,
fiind ameninţaţi cu cele mai severe pedepse, chiar cu moartea, să aducă jertfe pentru împărat şi pentru
zeii păgâni. Cât timp asemenea edicte erau în vigoare, este clar că trebuie să fi continuat şi persecuţia.
După moartea lui Nero, persecuţia a încetat şi ucenicii lui Isus s-au bucurat de o relativă pace până la
domnia lui Domiţian, un împărat aproape la fel de rău ca Nero. Dar, până atunci, să ne întoarcem pentru
a privi împlinirea avertismentelor solemne ale Domnului în
Căderea Ierusalimului - anul 70
Risipirea iudeilor şi distrugerea completă a cetăţii şi templului lor sunt următoarele evenimente demne
de reţinut în ceea ce a rămas din primul secol după Hristos, deşi, în sens strict, ele nu fac parte din istoria
bisericii, ci din istoria iudeilor. Totuşi, fiind o împlinire literală a profeţiei Mântuitorului, care i-a afectat
şi pe creştini, se cuvine să-şi aibă locul în istoria noastră.
Înainte de moartea şi învierea lui Hristos, ucenicii erau cât se poate de iudei în gândire şi în relaţiile lor şi
asociau pe Mesia cu templul. Ei gândeau că El urma să îi elibereze de sub puterea romanilor şi că toate
profeţiile despre ţara lor, despre seminţii, cetate şi templu aveau să se împlinească atunci. Dar iudeii L-
au respins chiar pe Mesia, şi, în consecinţă au respins tot ceea ce sperau potrivit promisiunilor în El.
Cuvintele de la începutul capitolului 24 din Evanghelia după Matei sunt semnificative şi deosebit de
importante: “Şi Isus a ieşit şi a plecat de la templu”. Atunci templul a rămas cu adevărat gol înaintea lui
Dumnezeu pentru că tot ce îi dădea valoare nu mai era acolo. “Iată, vi se lasă casa pustie”. Templul era
de atunci pregătit pentru a fi distrus.
“Şi ucenicii Săi s-au apropiat atunci ca să-I arate clădirile templului”. Ei se mai ocupau încă cu măreţia şi
gloria vizibilă a acestora, dar Isus le-a spus: “Nu vedeţi voi toate acestea? Adevărat vă spun, nu va fi
lăsată aici piatră pe piatră care nu va fi dărâmată”. Aceste cuvinte au fost împlinite în mod literal de
romani la aproximativ 40 de ani după ce le-a rostit El şi s-au împlinit exact aşa cum a prezis El. “Pentru
că vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi vor face întărituri în jurul tău, şi te vor încercui, şi te vor
strânge din toate părţile şi te vor face una cu pământul, şi pe copiii tăi care sunt în tine; şi nu vor lăsa în
tine piatră pe piatră, pentru că. n-ai cunoscut timpul cercetării tale” (Luca 19:43-44).
După ce, întâmpinând rezistenţa disperată a iudeilor revoltaţi, romanii au avut multe dezamăgiri şi
nereuşite în încercări de a sparge zidurile, până într-atât încât nu prea mai aveau speranţe să mai ia
cetatea, Titus a convocat consiliul de război şi au discutat trei planuri: să asalteze imediat cetatea; să
repare şi să reconstruiască maşinile de război; sau să facă un asediu pentru ca, prin înfometare, să-i
determine să predea cetatea. A fost aleasă ultima variantă, aşa că armata a fost pusă la lucru pentru a
face un şanţ în jurul cetăţii. Asediul a fost lung şi greu. A durat din primăvară până în septembrie. În
acel timp, asediaţii au trecut prin mizerii nemaintâlnite. În final, atât cetatea cât şi templul au căzut în
mâinile romanilor. Titus dorea să salveze acel templu minunat şi comorile lui. Dar, contrar ordinelor
primite, un soldat, urcându-se pe umerii unui camarad, a aruncat o torţă printr-o uşiţă mică aurită de la
o cameră exterioară. Flacăra s-a întins imediat. Titus, văzând aceasta, s-a repezit într-acolo, a strigat şi le-
a făcut semne soldaţilor să stingă focul, dar vocea lui a fost acoperită de vacarmul din jur şi semnele lui
au trecut neobservate în învălmăşeală. Splendoarea interiorului l-a făcut să se minuneze. Cum flăcările
încă nu ajunseseră în locul sfânt, el a făcut un efort ca să-l salveze şi i-a îndemnat pe soldaţi să stingă
incendiul. Dar era prea târziu: flăcările se extindeau în toate direcţiile şi emoţiile bătăliei şi pofta
nesăţioasă după pradă ajunseseră la paroxism. Titus nu ştia că Unul mai mare decât el spusese: “Nu vor
lăsa piatră pe piatră”. Trebuia să fie ascultat cuvântul Domnului, nu ordinele lui Titus. Totul a fost
nivelat şi ras din temelii, după cuvântul Domnului.
Pentru detaliile acestui asediu teribil suntem îndatoraţi faţă de Iosefus, care a fost în tabăra romană şi în
apropierea lui Titus în acel timp. El a fost traducător atunci când au avut loc negocieri între Titus şi
rebeli. Zidurile şi bastioanele Sionului le păreau romanilor de nepătruns şi el dorea să negocieze o pace,
dar iudeii au respins fiecare propunere a lui. În final romanii au triumfat. Iosefus ne spune că, intrând în
cetate, Titus, văzând înălţimea turnurilor şi mărimea şi modul de îmbinare a pietrelor, s-a minunat cât
de puternică era şi a exclamat: “În mod sigur noi am luptat avându-l pe Dumnezeu de partea noastră şi
Dumnezeu i-a doborât pe iudeii de pe aceste metereze, pentru că ce ar fi putut face mâinile oamenilor
sau maşinile împotriva acestor turnuri?” Aceasta a fost mărturisirea generalului păgân. În mod sigur a
fost cel mai teribil asediu din istoria lumii.
Relatările lui Iosefus cu privire la suferinţele iudeilor în timpul asediului sunt prea groaznice ca să le
transcriem în aceste pagini. Numărul celor care au pierit în ţară sub Vespasian şi sub Titus în cetate din
anul 67 până în anul 70, murind de foame, lupte interne sau de sabia romanilor, este de un milion trei
sute cincizeci şi patru de mii patru sute şaizeci, pe lângă cei o sută de mii vânduţi ca sclavi*.
* V. Dean Milman – History of the Jews, vol. 2, book 16, pag. 380
Acestea au fost, vai! consecinţele necredinţei şi nesocotirii avertismentelor solemne şi pline de afecţiune
pe care li le adresase chiar Mesia al lor. Mai este oare cazul să ne mirăm de lacrimile pe care le-a vărsat
Răscumpărătorul pentru cetatea vinovată? Şi mai este cazul să ne mirăm de lacrimile predicatorului
acum când face apel la păcătoşii vinovaţi ca să nu ajungă la judecata eternă? Mai curând ne mirăm că
atât de puţine lacrimi sunt vărsate pentru păcătoşii necugetaţi şi nepăsători care pier. Dacă ar simţi
inimile aşa cum a simţit Mântuitorul şi ar plânge ochii aşa cum a plâns El!
Creştinii, de care ne ocupăm în mod special, amintindu-şi de avertismentele Domnului, au părăsit în

masă Ierusalimul înainte de asediu. Au călătorit la Pella, un sat dincolo de Iordan, unde au rămas până
când Adrian le-a permis să se întoarcă la ruinele vechii cetăţi. Şi astfel ajungem la sfârşitul primului
secol.
În timpului lui Vespasian şi a fiului său, Titus, numărul creştinilor trebuie să fi crescut mult. Aflăm
aceasta nu din relatări directe cu privire la felul cum au prosperat, ci din împrejurări care dovedesc
aceasta, pe care le vom vedea curând.
Cruzimea domniei lui Domiţian
Domiţian, fratele mai tânăr al lui Titus, a urcat pe tron în anul 81. Dar el a avut un caracter complet
diferit de cel al tatălui şi al fratelui său. Ei i-au tolerat pe creştini, iar Domiţian i-a persecutat. El era laş,
suspicios şi crud. El a pornit persecuţia împotriva creştinilor din cauza unei temeri superstiţioase pe care
o avea cu privire la o persoană născută în Iudeea, din familia lui David, care urma să capete stăpânire
peste imperiul întregii lumi. Dar el nu i-a cruţat nici pe romanii din familiile cele mai ilustre care au
îmbrăţişat creştinismul: unii au fost martirizaţi pe loc, alţii au fost exilaţi şi martirizaţi în locul de exil.
Propria lui nepoată, Domiţila, şi vărul lui, Flavius Clemens, căreia ea îi fusese dată ca soţie, i-au căzut
victime pentru că primiseră evanghelia lui Hristos. Astfel vedem cum creştinismul, prin puterea lui
Dumnezeu, în ciuda armatelor şi împăraţilor, a focului şi săbiei, se extindea nu numai în clasele de jos şi
de mijloc ale societăţii, ci şi printre cei din clasele cele mai înalte
“Domiţian,” spune Eusebiu, părintele istoriei ecleziastice, “după ce şi-a exersat cruzimea împotriva
multora, şi a ucis cu nedreptate un mare număr de oameni nobili şi iluştri de la Roma, şi a pedepsit, fără
motive temeinice, mulţi cetăţeni onorabili cu exil şi confiscarea proprietăţilor, a luat poziţia de succesor
al lui Nero în ceea ce priveşte ura împotriva lui Dumnezeu”. El l-a urmat pe Nero şi prin aceea că s-a
zeificat pe sine însuşi, ordonând ca, înaintea statuii lui de aur, să se închine oamenii ca la un zeu. El a
reinstituit legile denunţului şi le-a aplicat prevederile cu toată severitatea. Astfel, el era înconjurat cu
spioni şi informatori. Ce trebuie să fi fost această a doua persecuţie* a creştinilor!
* V. Roman History, Enciclopedia Britannica, vol. 19, pag. 406
Dar sfârşitul acestui tiran vanitos şi josnic se apropia. El avea obiceiul de a scrie într-un sul numele
persoanelor care dorea să fie omorâte şi era foarte atent să ţină mereu acel sul asupra lui. Ca să-i facă să
nu-şi ia măsuri de prevedere, pe aceia pe care dorea să-i omoare îi trata cu atenţii de natură să-i flateze.
Dar, într-o zi, un copil care se juca în apartamentele lui i-a luat acel sul fatal de sub perna pe care se
rezema pentru a se odihni şi l-a adus împărătesei. Ea a fost uimită să-şi vadă propriul nume pe lista
neagră, alături de numele altora care se bucurau aparent de favoarea lui. Împărăteasa le-a comunicat
celor de pe listă pericolul, şi, cu toată precauţiile pe care şi le luase Domiţian în laşitatea şi viclenia lui, el
a fost lichidat de doi dintre ofiţerii din casa lui.
Scurta domine paşnică a lui Nerva
Chiar în ziua morţii lui Domiţian, Nerva a fost ales de Senat să fie Împărat, la 18 septembrie 96. El a fost
un om cu o reputaţie ireproşabilă, iar domnia lui a fost favorabilă pentru pacea şi prosperitatea bisericii
lui Dumnezeu. Creştinii care fuseseră exilaţi de Domiţian au fost rechemaţi şi şi-au recuperat
proprietăţile confiscate. Apostolul Ioan s-a întors din exilul în Insula Patmos şi şi-a reluat locul în slujire
în bisericile din Asia. El a supravieţuit până la domnia lui Traian, când, la înaintata vârstă de 100 de ani,
a adormit în Isus.
Nerva şi-a început domnia reparând nedreptăţile şi revocând decretele nedrepte, dând legi bune şi
împărţind cu generozitate favoruri. Dar, simţindu-se depăşit de îndatoririle pe care le impunea acea
poziţie, el l-a adoptat pe Traian pentru a fi colegul şi succesorul lui. A murit în anul 98.
Situaţia creştinilor în timpul domniei lui Traian - anii 98 - 117
Din vreme ce istoria externă a bisericii era atunci afectată de voinţa unui singur om, este deci necesar să
observăm, cât de pe scurt, dispoziţia sau patimile conducătorului. Astfel, situaţia în societate a creştinilor
de peste tot depindea în mare măsură de stăpânul lumii Romane, după cum, într-un oarecare sens,
situaţia întregii societăţi depindea de el. Totuşi, Dumnezeu era şi este deasupra tuturor împrejurărilor.
Traian a fost un împărat vestit, cum probabil că niciunul mai faimos nu a stat pe tronul cezarilor.
Pământul roman sau lumea romană a ajuns la cea mai mare extindere în timpul domniei lui. El a făcut
simţită la frontiere groaza de armata romană şi de disciplina romană. A fost un mare general şi un
suveran militar, având o minte ageră şi fiind energic. A fost un conducător capabil şi Roma a înflorit sub
el. Dar în istoria bisericii el apare într-o lumină deloc favorabilă pentru că avea anumite prejudecăţi
împotriva creştinismului şi a ordonat persecutarea creştinilor. Unii spun că el gândea să facă să dispară
numele de creştin. Aceasta este cea mai mare pată pe memoria lui Traian.
Dar creştinismul, în ciuda împăraţilor romani, a închisorilor şi execuţiilor romane, şi-a urmat în tăcere
cursul sigur. În mai puţin de şaptezeci de ani de la moartea lui Hristos el înaintase atât de mult în unele
locuri încât ameninţa cu dispariţia păgânismul. Templele păgâne ajunseseră pustii, închinarea la zei era
neglijată şi rareori erau cumpărate animale pentru jertfe. Aceasta, în modul cel mai firesc, a atras o
revoltă populară împotriva creştinismului, cum am văzut mai înainte la Efes: “pericolul nu este numai
acesta, să ajungă de dispreţ meseria noastră, ci şi să fie socotit de nimic templul marii zeiţe Diana”. Cei a
căror existenţă depindea de închinarea adusă zeităţilor păgâne au adus înaintea guvernatorilor multe
plângeri împotriva creştinilor. Aceasta s-a petrecut mai ales în provinciile din Asia, unde creştinismul
era cel mai larg răspândit.
În jurul anului 110, mulţi creştini au fost aduşi astfel înaintea tribunalului lui Pliniu cel Tânăr,
guvernatorul Bitiniei şi al Pontului. Dar Pliniu, fiind un om înţelept, sincer şi având o fire omenoasă, s-a
străduit să se informeze cu privire la principiile şi practicile creştinilor, şi, când a văzut că mulţi dintre ei
erau condamnaţi la moarte fără să fi fost găsiţi vinovaţi de vreo crimă, a fost tare încurcat. El nu mai
avusese a face cu asemenea chestiuni până atunci şi nu exista vreo lege clară pentru asemenea situaţii.
Edictele lui Nero fuseseră abrogate de Senat, iar cele ale lui Domiţian fuseseră abrogate de succesorul
lui, Nerva. În acea situaţie, Pliniu a cerut sfat de la stăpânul lui, împăratul Traian. Din vreme ce scrisorile
pe care şi le-au transmis ei sunt considerate cele mai valabile documente istorice cu privire la biserică în
acea perioadă, merită ca ele să fie prezentate în această scurtă istorie. Dar vom transcrie numai unele
părţi din vestita epistolă a lui Pliniu, în principal acela care spun despre caracterul creştinilor şi despre
extinderea creştinismului.
Scrisoarea lui Pliniu către Traian
“Sănătate! Mi-am format obiceiul, sire, să vă prezint toate lucrurile asupra cărora am dubii, pentru că
cine altul ar putea să-mi îndrume judecata când am ezitări sau să mă instruiască atunci când nu am
cunoştinţă? Niciodată până să fi ajuns în această provincie nu am fost în situaţia de a fi prezent la
judecata creştinilor, şi, de aceea, sunt încurcat când este să fie cercetaţi sau să fie pedepsiţi şi cât de
departe să merg cu cercetarea şi cu pedepsele... Între timp, aceasta este metoda pe care am adoptat-o
pentru cei care mi-au fost aduşi înainte pentru că sunt creştini: i-am întrebat dacă erau creştini, şi, daca
se recunoşteau vinovaţi de aceasta, i-am întrebat şi a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu pedeapsa
capitală. În caz că ei perseverau cu încăpăţânare, am ordonat să fie executaţi... A fost publicat un denunţ
anonim cu numele multora, care apoi au negat că sunt sau că au fost vreodată creştini, şi care au invocat
zeii, după cum am dat eu indicaţia şi s-au rugat la chipul vostru, aducând tămâie şi vin, ba chiar au şi
batjocorit numele lui Hristos, lucruri despre care mi s-a spus că un creştin adevărat nu poate fi obligat să
le facă. Ca urmare, am considerat potrivit să-i la în libertate. Crima sau greşeala creştinilor constă în
aceasta: au obiceiul ca să se adune într-o anumită zi a săptămânii, înainte de revărsarea zorilor, şi să-i
cânte un imn lui Hristos ca unui zeu şi să se lege cu jurământ să nu facă nici o răutate, să nu se facă
vinovaţi de furt, nici de adulter, nici de mărturie falsă, nici să nu refuze să dea înapoi ceea ce le-a fost
împrumutat. După acestea este obiceiul lor să se despartă şi apoi să se strângă din nou pentru o masă
inofensivă, pe care o iau împreună fără zarvă, dar această ultimă practică a încetat de la publicarea
edictului meu, prin care, potrivit recomandărilor voastre.
După aceste relatări, am considerat că este necesar să cercetez, şi încă prin tortură, două femei care se
spune că erau diaconiţe, dar nu am descoperit nimic altceva decât o superstiţie rea şi excesivă.
Întrerupând deci toate procedurile judiciare, recurg la dumneavoastră pentru a primi sfaturi. Numărul
celor acuzaţi este atât de mare încât este nevoie de o consultare serioasă. Sunt denunţuri împotriva
multor persoane, de toate vârstele, de toate rangurile sociale şi de ambele sexe, şi tot mai mulţi vor fi
acuzaţi. Această molimă a contaminat nu numai cetăţile ci şi oraşele mai mici şi satele. Totuşi, mi se pare
că poate fi oprită, ţinută sub control şi corectată. Unele temple care ajunseseră să fie părăsite au început
să fie frecventate, iar solemnităţile au fost reluate după o lungă întrerupere. La fel, peste tot au început să
se cumpere jertfe, când, cu câtva timp în urmă erau foarte puţini cumpărători. Este uşor să ne imaginăm
ce număr mare dintre ei ar putea fi recâştigat dacă aceia care se întorc vor fi iertaţi”.
Scrisoarea lui Traian către Pliniu
“Ai făcut foarte bine, dragul meu Pliniu, că m-ai întrebat cu privire la creştini, pentru că, într-adevăr, nu
se poate da nici o regulă generală, care să fie aplicată pentru toate cazurile. Nu trebuie ca aceşti oameni
să fie vânaţi, ci, dacă îţi sunt aduşi şi sunt condamnaţi, să li se aplice pedeapsa capitală, dar cu restricţia
ca toţi aceia care renunţă la creştinism şi dau dovezi sincere aducând cereri la zeii noştri, oricât ar fi de
suspect trecutul lor, dacă se pocăiesc să fie iertaţi. Dar denunţurile anonime nu trebuie să fie urmărite
pentru că ar crea un precedent periculos şi ar fi într-un total dezacord cu principiile epocii noastre”.
Mărturia clară şi dincolo de orice suspiciune pe care o dau aceste două scrisori trezeşte gânduri şi
sentimente profunde în mintea creştinului din zilele noastre. Întâia epistolă a Sf. Petru a fost adresată
părinţilor acestor sfinţi care sufereau şi posibil şi unora care mai erau încă în viaţă atunci, printre care se
poate ca Petru în persoană să fi lucrat. Astfel, ei au fost învăţaţi şi încurajaţi ca înaintea guvernatorului
roman să “dea socoteală cu privire la speranţa” lor “cu blândeţe şi cu teamă” (1. Petru 3:14-16). Într-
adevăr, întreaga epistolă pare a fi în mod divin rânduită pentru a-i întări pe acei creştini nevinovaţi
împotriva judecăţii nedrepte şi iraţionale a lui Pliniu. “Aşadar, pentru că Hristos a suferit în carne pentru
noid, înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi gândire” (1. Petru 4:1). Petru contemplă în epistola lui familia
credinţei ca fiind într-o călătorie prin pustiu, avându-L pe Dumnezeu ca Guvernator suprem peste toate,
şi peste credincioşi şi peste necredincioşi. “Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre
cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva celor care fac rău” (1. Petru 3:12). Având înainte o
asemenea scenă şi asemenea martori, privind cu îngăduinţă poziţia lui Traian şi a lui Pliniu, în această
perioadă de început al istoriei noastre, este bine să vedem care este
Cauza reală a persecuţiei
Deşi diferite persoane şi guverne pot da diferite motive pentru persecuţia împotriva creştinilor, totuşi
noi considerăm că adevărata cauză este vrăjmăşia inimii împotriva lui Hristos şi a adevărului său care se
văd în viaţa evlavioasă a alor Săi. Nu numai atât, ci lumina lor face să iasă în evidenţă întunericul din jur
şi expune şi condamnă inconsistenţele martorilor falşi şi viaţa neevalvioasă a celor răi. Vrăjmaşul,
folosindu-se de aceste lucruri, întărâtă patimile crude ale acelora care sunt la putere pentru a stinge
lumina prin persecuţia purtătorilor de lumină. “Pentru că oricine face rău urăşte lumina” (Ioan 3:20).
Toţi creştinii din toate epocile au avut parte de această experienţă, atât în perioade de pace cât şi în
perioade de necaz. Dacă trăim potrivit cu Duhul şi cu adevărul lui Hristos, nu suntem scutiţi de
persecuţii, fie că acestea sunt în mod secret sau în mod deschis. Printre ultimele cuvinte ale marelui
apostol sunt acestea: “Toţi care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2. Timotei
3:12).
Aceste adevăruri divine, date pentru învăţătura şi îndrumarea bisericii în orice timp, sunt ilustrate într-
un mod izbitor în cazul lui Pliniu şi al creştinilor din Bitinia. Toţi istoricii spun că era un om foarte
luminat, virtuos şi realizat. El avea şi o mare avere şi reputaţia de a fi generos şi binevoitor în viaţa
privată. Atunci ne putem întreba: de ce oare un om de stat roman şi guvernator a ajuns să fie un
asemenea persecutor al creştinilor? El însuşi răspunde la această întrebare în scrisoarea lui: numai
pentru credinţa lor în Hristos ăi persecuta şi nu pentru altceva. Atât prietenii cât şi vrăjmaşii creştinilor îi
dovediseră că în ei nu se putea găsi nici un rău moral, social sau politic. După ce punea în trei rânduri
întrebarea: “Eşti creştin?” dacă ei afirmau în mod constant că erau, atunci îi condamna la moarte.
Singurul pretext pe care îl prezenta pentru a acoperi nedreptatea lui ca guvernator era acela că ei se
încăpăţânau să mărturisească o religie care nu era stabilită prin legile imperiului.
În acea perioadă mulţi au fost acuzaţi, prin denunţ anonim, că erau creştini, numai din motive
particulare de răutate, fără ca ei să fi fost creştini. Ei au fost testaţi fiind chemaţi să nege credinţa
creştină, să aducă tămâie zeilor, să se închine chipului împăratului şi să batjocorească pe Hristos. Şi toţi
cei care s-au conformat la acei termeni au fost eliberaţi. Pliniu a fost martor că un creştin adevărat nu
poate fi obligat niciodată să facă vreunul unul din acele lucruri. Apoi a recurs la mijlocul brutal de
interogare sub tortură şi două femei care erau slujitoare în biserică au fost cercetate astfel. Dar, în loc să
dea în vileag planuri de răscoală sau lucruri rele în întrunirile lor, cum se zvonea, în urma torturii nu au
putut scoate nimic împotriva comunităţii creştine. Guvernatorul nu a putut descoperi nimic rău, cu toate
mijloacele la care a recurs, cu excepţia a ceea ce el numea “o superstiţie perversă şi extravagantă”.
Trebuie să reţinem, atât ca merit cât şi drept ca vină a lui Pliniu, că el nu a acţionat împotriva creştinilor
numai dintr-o prejudecată populară – cum a făcut prietenul lui, Tacit, care s-a lăsat dus de zvonuri, şi,
fără a cerceta, în mod ruşinos, a început să scrie împotriva creştinismului lucruri nerezonabile. Dar
Pliniu a considerat că era de datoria lui să cerceteze cu atenţie chestiunea înainte de a pronunţa judecata.
Cum ne putem explica faptul că un asemenea om, aparent dornic să fie imparţial, a persecutata până la
moarte oameni nevinovaţi? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem cauzele vizibile sau
aparente ale persecuţiei.
Cauzele aparente ale persecuţiei
Romanii mărturiseau toleranţă faţă de toate religiile, fapt pentru care cei din imperiu nu aveau motive să
se teamă. În aceasta consta liberalismul cu care se lăudau ei. Până şi iudeilor li se permitea să trăiască
după legile lor. Atunci ce anume i-a făcut să se arate atât de severi faţă de creştini? Avea imperiul motive
să se teamă de ei? Avea oare motive să se teamă de cei care trăiau vieţi ireproşabile, ale căror învăţături
erau adevărul ceresc şi a căror religie ducea la prosperitatea poporului, atât privat cât şi public?
Privind la ambele aspecte ale întrebării, vedem următoarele cauze ale persecuţiei.
1. Creştinismul, spre deosebire de alte religii care au precedat-o, are un caracter agresiv. Iudaismul era
exclusiv, fiind religia unei singure naţiuni, dar creştinismul se proclamă ca religia omenirii sau a întregii
lumi. Aceasta era ceva complet nou pe pământ. “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată
creaţia” (Marcu 16:15) a fost porunca Domnului către ucenicii Săi. Trebuia ca ei să iasă şi să se războiască
împotriva erorii în toate formele ei pentru ca să cucerească inima pentru Hristos. “Armele luptei noastre
nu sunt carnale, ci. puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând
raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând
ascultării de Hristos” (2. Corinteni 10:4-5), spune apostolul. În acest război de agresiune împotriva
instituţiilor existente şi a obiceiurilor stricate ale păgânilor, ucenicii lui Isus nu se puteau aştepta decât la
opoziţie, persecuţie şi suferinţă.
2. Religia păgână, pe care creştinismul o submina rapid şi pe care avea să o desfiinţeze era o instituţie a
statului, era strâns împletită cu sistemul civil şi social, până într-atât încât atacarea religiei ducea la un
conflict civil şi social. Şi aceasta s-a şi întâmplat. Dacă biserica de la început ar fi fost la fel de conciliantă
faţă de lume pe cât este creştinismul din zilele noastre, cele mai multe persecuţii ar fi fost evitate, dar
încă nu venise timpul pentru un asemenea caracter conciliant nepăsător. Evanghelia pe care o predicau
atunci creştinii şi puritatea doctrinară pe care o păstrau zguduia din temelii vechea religie a statului, cea
adânc înrădăcinată.
3. Creştinii se despărţeau, în mod normal, de păgâni şi deveneau un popor deosebit. Ei nu se putea decât
să condamne politeismul şi să le fie scârbă de el, ca fiind total opus singurului Dumnezeu adevărat şi
evangheliei Fiului Său Isus Hristos. Aceasta i-a făcut pe romani să aibă ideea că creştinii sunt
neprietenoşi faţă de rasa umană, văzând că ei condamnau toate religiile cu excepţia celei pe care o aveau
ei. De aceea îi numeau “ateişti”, pentru că ei nu credeau în zeităţile păgâne şi ridiculizau închinarea
păgână.
4. Simplitatea şi smerenia caracterizau închinarea creştină. Ei se strângeau în mod paşnic înainte de

răsăritul soarelui sau după apusul soarelui, pentru a evita să fie pricină de poticnire. Ei Îi cântau imnuri
lui Hristos ca Dumnezeu, frângeau pâinea în amintirea iubirii Lui care s-a arătat în aceea că a murit
pentru ei, ei se zideau unul pe celălalt şi se angajau pentru o viaţă de sfinţenie. Dar ei nu aveau temple,
nici statui, nici ordine preoţeşti şi nici animale pe care să le jertfească. Închinarea lor era într-un contrast
evident cu tot ce erau celelalte religii din imperiu. Atunci păgânii au tras concluzia că creştinii nu aveau
nici un fel de religie şi că adunările lor secrete aveau scopuri din cele mai rele. Lumea de azi, ca şi cea de
atunci, spune despre cei care se închină lui Dumnezeu “în Duh şi în adevăr” că “nu au nici un fel de
religie”. Închinarea creştină, în simplitatea ei autentică, fără temple şi preoţi, ritualuri şi ceremonii, nu
este mai bine înţeleasă de creştinismul mărturisitor decât era înţeleasă de Roma păgână. Dar
“Dumnezeu este Duh, iar cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4:24).
5. Prin înaintarea creştinismului, interesele pământeşti ale multor persoane au fost afectate în modul cel
mai serios. Aceasta a fost o sursă de persecuţie înverşunată. O mulţime nenumărată de preoţi, sculptori
făuritori de idoli, comercianţi, ghicitori, mediumi şi artizani aveau mijloace de trai îndestulător asigurate
de mulţimea zeităţilor. Toţi aceştia, văzându-şi meseria periclitată, s-au ridicat şi şi-au unit forţele
împotriva creştinilor şi au căutat, prin orice mijloace, să oprească înaintarea creştinismului. Ei au
inventat şi au răspândit cele mai rele calomnii împotriva a tot ce era creştin. Preotul viclean şi ghicitorul
abil i-au convins uşor pe cei simpli şi publicul larg, în general, că toate calamităţile, războaiele, furtunile
şi bolile care îi loveau erau trimise asupra lor de zeii mâniaţi deoarece creştinii care le dispreţuiau
autoritatea erau toleraţi peste tot*.
* V. Mossheim – Ecclesiastical History, vol. 1, pag. 67; Cave – Primitive Christianity, capitolele de la început
Multe alte lucruri ar putea fi menţionate, dar acestea erau cauzele zilnice pentru care creştinii sufereau,
atât în public cât şi privat. Numai un moment de meditaţie îl va convinge pe orice cititor cu privire la
adevărul acestor lucruri. Dar credinţa putea vedea mâna Domnului şi auzi vocea Lui în toate acestea:
“Iată, vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor ... vă vor preda sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile
lor, şi veţi fi aduşi înaintea guvernatorilor şi a împăraţilor pentru Mine ... Să nu gândiţi că am venit să
aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie...” (Matei 10:16-18,34) După ce am spus acestea
cu privire la opoziţia pe care a trebuit să o întâmpine biserica de la început, este necesar să privim pentru
un moment cauza reală şi mijloacele pentru
Înaintarea rapidă a creştinismului
Fără îndoială, cauzele şi mijloacele erau divine şi aşa s-au şi dovedit a fi. Duhul lui Dumnezeu, care a
coborât cu putere la Cincizecime şi care a ajuns să locuiască în fiecare creştin în mod individual este
adevărata sursă a succesului predicării evangheliei, al convertirii sufletelor şi al mărturiei pentru Hristos
şi împotriva răului. “Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu” (Zaharia 4:6). Pe lângă aceasta,
Domnul le-a promis alor Săi că va fi cu ei tot timpul: “Iată, Eu sunt cu voi toate zilele, până la sfârşitul
veacului”. Dar urmărim să privim lucrurile sub aspect istoric şi nu numai din punctul de vedere al
siguranţei credinţei.
1. O importantă cauză a răspândirii rapide a creştinismului este faptul că este perfect adaptat omului din
orice epocă, din orice ţară şi orice categorie socială. El se adresează tuturor ca fiind pierduţi şi presupune
aceeaşi nevoie la toţi. Astfel, el se potriveşte atât iudeului cât şi celui dintre naţiuni, atât regelui cât şi
supusului, atât preotului cât şi poporului, celui tânăr ca şi celui bătrân, celui învăţat ca şi celui ignorant,
celui moral ca şi celui destrăbălat. Este religia lui Dumnezeu pentru inimă, şi acolo El Îşi afirmă
suveranitatea, care este numai a Lui. Creştinismul se anunţă ca “puterea lui Dumnezeu spre mântuirea
fiecăruia care crede” şi îi propune omului să-l ridice din cea mai profundă cădere la cele mai înalte culmi
ale gloriei eterne. Cine poate estima, în pofida tuturor prejudecăţilor, efectul proclamării unei asemenea
evanghelii asupra nenorociţilor păgâni aflaţi în întuneric? Mii şi milioane, sătui de o religie goală şi
epuizată, au răspuns chemării cereşti şi s-au strâns pentru numele lui Isus, au primit cu bucurie răpirea
bunurilor lor şi au fost gata să sufere pentru El. Iubirea domnea în religia nouă, iar ura în cea veche.
2. Faptul că recunoaşte şi acceptă menţinerea tuturor relaţiilor pământeşti ca fiind îngăduite de

Dumnezeu este încă un motiv pentru care evanghelia a fost primită de păgâni. Fiecare era îndemnat să
rămână în acele relaţii în care era şi să caute să-L glorifice pe Dumnezeu în ele. Binecuvântările
creştinismului pentru soţii, copii şi robi sunt nespus de scumpe. Iubirea, fericirea şi mângâierea lor erau
ceva de mirare pentru păgâni, fiind ceva cu totul nou pentru ei. Şi totul era firesc şi disciplinat. Un
creştin care trăia în acea perioadă – prima jumătate a celui de-al doilea secol – spunea: “Creştinii nu sunt
separaţi de alţi oameni prin locuinţa lor pământească, nici prin limbă, nici prin obiceiuri. Ei nu locuiesc
pe undeva în oraşe de-ale lor, nu vorbesc altă limbă, nici nu au un mod de viaţă specific. Ei trăiesc în
oraşe de-ale grecilor şi de-ale barbarilor, fiecare unde s-a nimerit, şi, în timp ce se conformează
obiceiurilor ţării în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi hrana şi alte lucruri care ţin de viaţa exterioară, ei
totuşi au o purtare deosebită, care îi surprinde pe toţi. Ei se supun legilor în vigoare şi chiar depăşesc
cerinţele legilor prin felul în care trăiesc”*.
* Neander – Church History, vol. 1, pag. 95
3. Viaţa ireproşabilă a creştinilor, puritatea divină a învăţăturilor lor, răbdarea şi speranţa cu care ei
îndură suferinţe mai grele decât moartea şi chiar modul în care suferă moartea, felul în care dispreţuiesc
lucrurile care sunt obiecte obişnuite ale ambiţiilor omeneşti, îndrăzneala lor în credinţă chiar cu riscul
vieţii lor, fidelitatea şi bunacuviinţă erau mijloace importante care au contribuit la răspândirea rapidă a
creştinismului. “Cine oare,” spunea Tertulian, “privind acestea nu este interesat să afle motivul lor? Şi
cine, după ce a cercetat, nu îmbrăţişează creştinismul, şi, odată ce l-a îmbrăţişat, nu doreşte să sufere
pentru el?”
Aceste câteva aspecte îi vor permite cititorului să-şi formeze o idee, pe de-o parte, despre ceea ce se
opunea, şi, pe de altă parte, despre ceea ce ajuta înaintarea evangheliei lui Hristos. Nimic nu poate fi mai
glorios pentru spiritul unui creştin decât studiul acestei lucrări glorioase. Lucrătorii Domnului erau,
majoritatea, oameni simpli şi neinstruiţi, erau săraci, fără mulţi prieteni şi fără mijloace omeneşti care să
le vină în ajutor, şi totuşi, într-o perioadă scurtă de timp, ei au convins o mare parte a omenirii să
abandoneze religia strămoşilor lor şi să îmbrăţişeze o nouă religie, care este opusă predispoziţiilor
naturale ale omului, plăcerilor lumii şi obiceiurilor împământenite de veacuri. Cine oare poate contesta
puterea interioară a creştinismului având înainte asemenea fapte exterioare? Sigur că Duhul lui
Dumnezeu a îmbrăcat cu putere cuvintele acelor primi predicatori şi este sigur că puterea care s-a
manifestat asupra minţii oamenilor era de origine divină. Se producea o schimbare completă: ei erau
născuţi din nou, o creaţie nouă în Hristos Isus.
În mai puţin de o sută de ani de la Cincizecime, evanghelia pătrunsese în aproape toate provinciile
Imperiului roman şi era larg răspândit în multe dintre ele. În scurta noastră schiţă a vieţii Sf. Pavel şi în
tabelele cronologice ale misiunilor lui am putut urmări înfiinţarea primelor biserici şi propagarea
adevărului în multe locuri. În oraşe mari ca Antiohia din Siria, Efes în Asia şi Corint în Grecia am văzut
cum a fost plantat creştinismul şi a răspândit binecuvântări bogate în oraşele şi satele din jur.
Din antichitatea ecleziastică am aflat cum, ceea ce erau acele oraşe pentru Siria, Asia şi Grecia, era
Cartagina pentru Africa. Când Scapula, preşedintele Cartaginei, i-a ameninţat pe creştini cu măsuri
severe, Tertulian, într-unul din apelurile lui, l-a rugat să se gândească: “Ce vei face când multe mii de
bărbaţi şi femei, de toate vârstele şi din toate categoriile sociale vor veni de bunăvoie să se predea? De
câte focuri şi de câte săbii vei avea nevoie! Ce va avea de suferit Cartagina dacă va fi decimată de tine,
când fiecare îşi va găsi acolo ruda apropiată şi vecinul şi poate vor fi şi oameni de rangul tău şi oameni
din cei mai importanţi şi rude şi prieteni ai celor care-ţi sunt prieteni apropiaţi? Cruţă atunci măcar de
dragul tău însuţi, dacă nu pentru noi!”*
* Cave – Primitive Christianity, Pag. 20
Continuăm relatarea evenimentelor, şi următorul este
Martiriul lui Ignaţiu
Nici un fapt din istoria timpurie a bisericii nu este păstrat cu mai multă sfinţenie decât martiriul lui
Ignaţiu, episcopul Antiohiei, şi nici o relatare nu este mai renumită decât călătoria lui, ca prizonier în
lanţuri, de la Antiohia la Roma.
Potrivit opiniei majorităţii istoricilor, împăratul Traian, când era pe drum pentru a purta războiul cu
parţii, a vizitat Antiohia în anul 107. Este greu de spus din ce cauză, dar s-ar părea că atunci creştinii au
fost ameninţaţi cu persecuţii la ordinele lui. Ignaţius, fiind preocupat de soarta bisericii din Antiohia, a
dorit să aibă o audienţă la Traian, marele lui obiectiv fiind, dacă se poate, să evite persecuţia. Cu acest
scop, el i-a prezentat împăratului adevăratul caracter şi situaţia creştinilor şi s-a oferit să sufere el în locul
lor.
Detaliile acelei întrevederi sunt redate în multe istorii ale bisericii, dar lucrurile au un aspect atât de
dubios încât nu le inserăm aici. Rezultatul final a fost totuşi condamnarea lui Ignaţius. El a fost
condamnat de împărat să fie dus la Roma şi dat fiarelor sălbatice ca distracţie pentru popor. El a primit
cu seninătate sentinţa severă şi s-a lăsat cu bucurie să fie legat, considerând că aceea era pentru credinţa
lui în Hristos şi ca un sacrificiu pentru sfinţi.
Ignaţius a fost dat în paza a zece soldaţi, care s-ar părea că nu au ţinut cont de vârsta lui şi l-au tratat cu
multă asprime. El fusese episcop al Antiohiei timp de aproape patruzeci de ani, deci trebuie să fi fost
bătrân. Dar ei l-au grăbit pe parcursul călătoriei lungi, atât pe mare cât şi pe uscat, pentru a ajunge la
Roma înainte să se încheie jocurile. El a ajuns în ultima zi a festivalului şi a fost adus imediat în
amfiteatru, unde, potrivit sentinţei, a suferit înaintea spectatorilor adunaţi acolo. Şi astfel, pelerinul
obosit după ostenelile lungii călătorii şi-a găsit odihna binecuvântată în paradisul lui Dumnezeu.
S-a pus întrebarea de ce anume a fost dus Iganţius de la Antiohia la Roma pentru a suferi martiriul. Nu
se poate răspunde decât prin presupuneri. Se poate să fi fost cu intenţia de a-i înspăimânta pe alţi
creştini prin spectacolul morţii groaznice şi înjositoare a unuia atât de important şi de cunoscut. Dar,
dacă aceasta a fost ce spera împăratul, el a fost dezamăgit, pentru că efectul a fost exact opusul. Vestea
despre condamnarea lui şi despre drumul pe care îl urma s-a răspândit până departe, şi bisericile din jur
au trimis delegaţii pentru a-l întâmpina în anumite locuri pe drum. El a fost încurajat şi salutat cu cele
mai calde felicitări de fraţii lui, iar ei, în schimb, au fost încântaţi să-l vadă pe venerabilul episcop şi să
primească binecuvântarea lui la despărţire. Mulţi dintre sfinţi au fost încurajaţi să nu se teamă, dacă nu
chiar să dorească moartea şi cununa de martir. Printre aceia care l-au întâlnit pe drum a fost Policarp,
episcop de Smirna, care, ca şi Ignaţius, a fost ucenic al Sf. Ioan şi avea să fie martir al evangheliei. Dar,
înafară de întrevederile personale, se spune că el a scris şapte epistole pe parcursul călătoriei, care, prin
providenţa lui Dumnezeu, au ajuns până la noi. Aceste scrisori au fost şi sunt privite cu mult interes.
Scrierile părinţilor bisericii şi Scriptura
Dar, oricât ar fi de demn de cinstire Ignaţius ca om sfânt al lui Dumnezeu şi ca nobil martir al lui Hristos,
trebuie să avem mereu în minte că scrisorile lui nu sunt cuvântul lui Dumnezeu. Ele pot fi interesante şi
instructive, dar nu trebuie să ne îndrume credinţa. Credinţa trebuie să se bazeze numai pe cuvântul cel
sigur al lui Dumnezeu şi niciodată pe tradiţiile lipsite de putere. După cum spunea cineva, “Scriptura
iese în evidenţă ca unică, având întâietate în ceea ce priveşte învăţătura şi deosebită prin excelenţă de tot
ce au scris părinţii bisericii, astfel încât aceia care au urmat imediat după apostoli ne-au lăsat în scris
lucruri care sunt mai curând ca avertismente pentru noi decât spre edificarea noastră”. Totuşi, aceşti
scriitori creştini de la început se cuvine să fie respectaţi şi veneraţi datorită antichităţii lor. Ei au fost
contemporani cu apostolii şi s-au bucurat de privilegiile de a fi auzit învăţătura lor şi de a fi lucrat
împreună cu ei pentru evanghelie şi a fi discutat cu ei zi de zi cu toată libertatea. Pavel vorbeşte despre
unul numit Clement – un aşa-numit părinte apostolic – tovarăş de lucru al cărui nume este înscris în
cartea vieţii, iar ceea ce spune despre Timotei se poate să fi fost valabil măcar în parte şi pentru alţii “ tu
ai urmat îndeaproape învăţătura mea, purtarea, planul, credinţa, îndelunga-răbdare, dragostea,
răbdarea, persecuţiile, suferinţele” (Filimon 4:3, 2. Timotei 3:10-11).
De la cei care au avut asemenea privilegii ne-am aştepta, în mod natural, la o învăţătură apostolică
sănătoasă, la o repetare fidelă a adevărurilor şi învăţăturilor care le-au fost încredinţate de apostolii
inspiraţi. Dar, vai! nu aşa stau lucrurile. Ignaţius este unul dintre primii părinţi apostolici. El a devenit
episcop al Antiohiei, metropola Siriei, prin anul 70. El a fost un ucenic al apostolului Ioan şi i-a
supravieţuit acestuia numai cu vreo şapte ani. Sigur că de la o asemenea persoană am fi aşteptat o mare
asemănare cu învăţăturile apostolului, dar nu este aşa. Afirmaţiile definitive şi absolute ale Scripturii,
cele care vin direct de la Dumnezeu către suflet, se deosebesc mult de scrierile lui Iganţius şi ale tuturor
celorlalţi părinţi. Singura noastră călăuză sigură este cuvântul lui Dumnezeu. Cât de potrivit este atunci
cuvântul din Întâia epistolă a lui Ioan: “ce aţi auzit de la început să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce
aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Fiul şi în Tatăl” (1. Ioan 2:24). Acest pasaj, în mod evident, se
referă în special la persoana lui Hristos, şi, în consecinţă, la scripturile Noului Testament, în care avem
manifestarea Tatălui în Fiul, care ne este făcut cunoscut prin Duhul Sfânt. În epistolele lui Pavel ne sunt
descoperite mai deplin planurile lui Dumnezeu cu privire la biserică, Israel şi naţiuni, astfel încât trebuie
să mergem înapoi mai înainte de “părinţi” pentru a găsi adevăratul teren al credinţei: trebuie să mergem
înapoi la ceea ce era “de la început”. Nimic nu are autoritate divină directă pentru credincios înafară de
ceea ce este “de la început”. Numai aceasta ne asigură rămânerea “în Fiul şi în Tatăl”.
Epistolele lui Ignaţius au fost mult timp considerate de episcopalieni ca autoritatea pentru sistemul
Bisericii Angliei , şi aceasta trebuie să constituie scuza pentru faptul că spunem atât de multe despre
acest “părinte”. Aproape toate argumentele lor în favoarea episcopatului se întemeiază pe aceste scrisori.
Atât de mult insistă el asupra supunerii faţă de autoritatea episcopală şi atât de mult o înalţă el încât unii
au pus la-ndoială chiar autenticitatea epistolelor, iar alţii au presupus că aceste pasaje trebuie să fi fost
interpolate pentru a sluji intereselor prelaţilor. Dar scurta noastră istorie nu se ocupă de controversele pe
această temă*.
* The Genuine Epistles of Clement, Policarp, Ignatius and Barnabas – Ab. Wake, 6th ed. Bagster
Vom continua deci istoria noastră de la moartea lui Traian în anul 117 şi vom arunca o privire fugară la
starea bisericii în
Domniile lui Adrian şi Antonin - anii 117 - 180
Deşi ar fi nedrept să-i clasificăm pe Adrian şi pe primul Antonin printre cei care au fost persecutori
sistematici, totuşi creştinii au fost deseori expuşi la suferinţe violente şi moarte în perioada domniilor
lor. Obiceiul crud de a atribui orice creştinilor orice calamitate şi de a vărsa sângele lor pentru a împăca
zeităţile ofensate a continuat şi a fost în general sprijinit de guvernatorii locali şi nu a avut nici un fel de
probleme din partea împăraţilor indiferenţi. Dar, sub domnia celui de-al doilea Antonin, Marcus
Aurelius, duhul ce rău al persecuţiei a devenit deosebit de puternic, astfel încât nu s-a limitat doar la
izbucniri ale furiei poporului, ci a fost chiar încurajat de cele mai înalte autorităţi. Slaba protecţie pe care
o ofereau creştinilor edictele ambigue ale lui Traian, Adrian şi Antonin a fost înlăturată şi patimile
aprinse ale păgânilor idolatri nu au mai fost cu nimic înfrânate de guvernanţi. Este extrem de interesant
pentru cel care cercetează istoria scripturii faptul că aceasta s-a produs sub domnia unui împărat care s-a
distins prin învăţătură, filozofie şi un caracter în general blând.
Ultimii şaizeci de ani de relativă pace au deschis un câmp larg pentru răspândirea evangheliei, timp în
care ea a înaintat rapid sub mai multe forme. Adunările creştine au crescut numeric, în influenţă şi în
avuţie în toate zonele de sub stăpânirea romană. Mulţi dintre cei bogaţi, fiind umpluţi de iubirea divină,
şi-au împărţit averea la săraci, au călătorit în regiuni unde nu fusese auzită evanghelia, şi, după ce au
sădit acolo creştinismul, au mers în alte ţări. Nu se putea ca o asemenea lucrare a Duhului Sfânt să nu
trezească gelozia şi să nu stârnească vrăjmăşia susţinătorilor religiilor naţionale. Aurelius privea cu ochi
răi faptul că, asupra minţilor oamenilor, creştinismul avea mai multă putere decât filozofia lui păgână. Şi
atunci el a devenit persecutor intolerant şi a încurajat autorităţile din provincii să zdrobească ceea ce el
considera a fi un spirit de rezistenţă încăpăţânată împotriva autorităţii lui. Dar evanghelia harului lui
Dumnezeu era ceva care depăşea mult puterea lui Aurelius, astfel încât nici sabia lui, nici leii nu au
putut opri înaintarea ei triumfală. În pofida persecuţiilor sângeroase pe care el le-a pornit sau le-a
aprobat, creştinismul s-a răspândit în toată lumea cunoscută.
Dar, ajunşi aici, trebuie să ne oprim puţin şi să privim în jur deoarece are loc o schimbare profundă în
cârmuirea faţă de biserică, ceva dincolo de ceea ce poate distinge ochiul unui istoric. Considerăm că am
ajuns la
Încheierea primei perioade şi începutul celei de-a doua perioade
Privind în această lumină, putem spune că perioada Efes a bisericii s-a încheiat odată cu moartea lui
antoninus Pius, în anul 161 şi că perioada Smirna a început odată cu domnia lui Marcus Aurelius.
Persecuţia a izbucnit în Asia cu mare violenţă în anul 167, sub edictele noului împărat, şi Smirna în mod
special a avut mult de suferit: mult preţuitul Policarp – preţuit pe drept -, episcop de Smirna, a suferit
martiriul în acea perioadă. Dar, pentru a dovedi acest punct de vedere pe care l-a adoptat, vom arunca o
privire rapidă peste mesajele adresate bisericilor din Efes şi Smirna. Întâi
Mesajul către biserica din Efes (Apocalipsa 2:1-7)
Sensul principal al bisericii în această lume este acela de a fi “stâlpul şi temelia adevărului” (1. Timotei
3:15), ea fiind aşezată ca un purtător de lumină pentru Dumnezeu. Astfel, ea este reprezentată simbolic
printr-un sfeşnic de aur – un vas care poartă lumina. Ea ar fi trebuit să fie un martor fidel, care să arate
ceea ce Dumnezeu a manifestat pe pământ în Isus şi ceea ce este El acum, când Hristos este în cer. Din
mesajul adresat acestei biserici învăţăm că, în calitate de vas al mărturiei în această lume, ea este
ameninţată cu lepădarea dacă nu rămâne în starea de la-nceput. Dar, vai! ea a eşuat, aşa cum s-a
întâmplat întotdeauna cu făptura. Îngerii, Adam, Israel şi biserica nu au rămas în starea de la-nceput.
“Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”, spune Domnul. “Aminteşte-ţi deci de unde ai
căzut şi pocăieşte-te şi fă lucrările dintâi, dar, dacă nu, vo veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui,
dacă nu te pocăieşti” (Apoc. 2:4-5).
Erau totuşi multe lucruri pe care El le putea lăuda, şi El a lăudat tot ce putea lăuda. Ca adunare, ei aveau
răbdare, ei au lucrat şi nu s-au lăsat şi nu puteau suferi oamenii răi sau pe aceia care căutau să câştige
poziţia cea mai înaltă în biserică. Şi totuşi El simte că biserica s-a depărtat de El: “ţi-ai părăsit dragostea
dintâi”. El le vorbeşte ca unul care este dezamăgit. Ei încetaseră să-şi mai găsească desfătarea în iubirea
Lui pentru ei, ceea ce a făcut ca dragostea lor pentru El să scadă. “Dragostea dintâi” este rodul aprecierii
noastre faţă de iubirea Domnului pentru noi. “Mărturia vizibilă poate continua”, spunea cineva, “dar nu
aceasta este ceea ce preţuieşte Domnul cel mai mult, deşi El apreciază aceasta cât timp este sinceră,
autentică şi cu fidelitate. Totuşi El nu se poate să nu preţuiască cel mai mult inimile devotate Lui, rodul
iubirii Lui personale perfecte, prin care El s-a jertfit. El are o mireasă pe pământ, pe care El doreşte s-o
vadă neavând alt obiect al dorinţelor decât persoana Lui, şi ea să fie păstrată curată pentru El, separată
de lume şi de căile ei. La aceasta ne-a chemat Dumnezeu: nu numai pentru mântuire şi ca să dăm
mărturie pentru El în evlavie, deşi şi aceasta este foarte adevărat şi important, ci, mai presus de orice,
pentru Hristos – să fim o mireasă pentru Fiul Lui! Cu siguranţă acesta trebuie să fie primul şi ultimul
nostru gând, preocuparea noastră continuă şi cea mai scumpă, pentru că suntem logodiţi cu Hristos, şi
El Şi-a dovedit deplin fidelitatea faţă de noi! Dar cum e fidelitatea noastră faţă de El?”
Această stare a lucrurilor la Efes şi în biserică în general impunea ca Domnul să intervină aplicând cu
fidelitate disciplina. Biserica, aşa cum fusese sădită de Pavel, căzuse deja din starea ei iniţială. “Toţi caută
cele ale lor”, spunea el, “nu cele ale lui Hristos” (Filipeni 2:21). Şi, de asemenea, “toţi cei care sunt în Asia
... s-au întors de la mine”. Ca urmare, a venit necazul despre care se spune în mesajul către biserica din
Smirna. Deşi Domnul este plin de har şi iubire în toate căile sale faţă de biserica falimentară, El este în
totul drept şi trebuie să judece răul. În aceste mesaje El nu este privit ca fiind Capul din cel al trupului,
nici ca fiind Mirele bisericii Sale, ci în caracterul Lui judiciar, umblând prin mijlocul sfeşnicelor şi având
de judecat anumite lucruri (vedeţi capitolul 1).
Cititorul are de observat că, în stilul în care El se adresează bisericii din Efes, există o anumită distanţă şi
se manifestă nişte rezerve. Aceasta este ceva consistent cu poziţia Lui în mijlocul sfeşnicelor de aur. El
scrie îngerului bisericii şi nu “sfinţilor care sunt la Efes şi credincioşilor în Hristos Isus”, ca în epistola lui
Pavel.
Au fost multe dispute cu privire la cine este îngerul. Considerăm că era o persoană care se identifica cu
adunarea, care o reprezenta şi o caracteriza. Aşa că Domnul se adresează îngerului şi nu direct bisericii.
“Îngerul” redă ideea de reprezentare. De exemplu, în Vechiul Testament, “Îngerul lui Yahve”, îngerul
legământului, iar în Noul Testament avem îngerii copilaşilor şi în Faptele apostolilor 12, despre Petru au
spus: “este îngerul lui”.
Vom privi acum, pe scurt,
Mesajul către biserica din Smirna - Apocalipsa 2:8-11
Interesul nostru faţă de istoria bisericii creşte mult când vedem că Domnul a marcat în mod distinct
epocile ei succesive. Situaţia exterioară a bisericii până la moartea lui Antonin – în măsura în care aceasta
poate fi verificată prin istorii din cele mai autentice – corespunde într-un mod foarte remarcabil cu ceea
ce ne spune Scriptura în mod special în mesajul către biserica de la Efes. Era o consistenţă vizibilă şi se
manifesta un zel, ei fiind neobosiţi. De asemenea, este evident că era dragoste, curăţie, dăruire, curaj
sfânt şi chiar şi cea mai mare disponibilitate la a suferi pentru Domnul. În acelaşi timp, atât din Scriptură
cât şi din istorie, este clar că învăţăturile false se strecurau şi că mulţi arătau un zel nepotrivit pentru a
căpăta poziţii oficiale înalte în biserică. Dispăruse acea lepădare de sine şi preocuparea cu Hristos şi cu
gloria Lui, care sunt primele roade ale harului Său. Istoric, am ajuns la perioada Smirna. Pentru uşurinţa
cititorului, vom reda întregul mesaj.
“Şi îngerului adunării din Smirna scrie-i: «Acestea le spune Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost mort şi
a înviat: Ştiu necazul tău şi sărăcia ta - dar eşti bogat - şi hula celor care îşi zic că sunt iudei şi nu sunt, ci.
sunt o sinagogă a lui Satan. Nu te teme deloc de ce vei suferi. Iată, diavolul va arunca dintre voi în
închisoare, ca să fiţi încercaţi; şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da
cununa vieţii». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: «Învingătorul nu va fi
nicidecum vătămat de a doua moarte»”.
Aici Domnul preîntâmpină decăderea prin necaz deoarece mijloace mai blânde nu ar fi fost
corespunzătoare. Aceasta nu este un caz neobişnuit, deşi se poate ca ei să fi gândit că li se întâmpla ceva
ciudat. Dar toate suferinţele lor erau cunoscute de Domnul şi El le măsura şi le avea sub control. “Veţi
avea un necaz de zece zile”. Durata suferinţelor lor este specificată cu exactitate. El le vorbeşte ca unul
care a cunoscut personal adâncimile suferinţei. “ Acestea le spune Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost
mort şi a înviat”. El a trecut prin cea mai profundă durere şi chiar prin moarte – El a murit pentru ei şi
era viu din nou. Ei Îl aveau numai pe Acest Binecuvântat la care să fugă în toate încercările lor. Şi,
privind la cei în suferinţă şi umblând prin mijlocul lor, El spune: “ Fii credincios până la moarte şi-ţi voi
da cununa vieţii”. Astfel, El ţine în mâna Lui cununa de martir şi este gata s-o pună pe capul
învingătorului credincios.
A doua perioadă din istoria bisericii - începând aproximativ în anul 167
Domnia lui Aurelius, sub providenţa lui Dumnezeu, a fost marcată de multe calamităţi. Vedem cum
mâna Domnului, în iubire fidelă, a pedepsit poporul iubit răscumpărat de El, dar mânia Lui s-a aprins
împotriva vrăjmaşilor lor. Armata din est, sub comanda lui Verus, la întoarcerea din războiul cu Parţii, a
adus la Roma o molimă cumplită, care bântuia până atunci prin Asia şi care a ajuns să facă ravagii în tot
Imperiul roman. A fost şi o mare inundaţie a Tibrului, care a acoperit cu ape o mare parte a oraşului şi a
distrus mari cantităţi de grâne de pe câmp şi din silozuri. Aceste dezastre au fost urmate, în mod
natural, de o foamete care a făcut să piară mulţi.
Nu se putea ca asemenea evenimente să nu facă să crească ostilitatea păgânilor împotriva creştinilor. Ei

au considerat că necazurile lor erau din cauza mâniei zeilor, care presupuneau că fusese provocată de
religia aceea nouă. Astfel a început persecuţia creştinilor în imperiu, pornind de la gloate, care au strigat
către guvernatori: “Creştinii să fie daţi leilor!” Şi strigătul “Creştinii să fie daţi leilor” a ajuns să se
generalizeze şi astfel, cu acea ostilitate scăpată de sub control, masele au cerut să fie daţi leilor unii dintre
cei mai importanţi membri ai comunităţii. Un magistrat slab şi superstiţios tremura la strigătele
poporului şi se preta să devină instrumentul care să împlinească voia lor.
Acum, cu ajutorul diferitelor istorii care ne stau înainte, vom privi mai îndeaproape cum s-au desfăşurat
persecuţiile şi cum s-au purtat creştinii sub ele.
Persecuţiile în Asia - Anul 167
În Asia Mică persecuţia a izbucnit cu mare violenţă, cum nu se mai văzuse până atunci. Creştinismul a
ajuns atunci să fie tratat direct ca o crimă împotriva statului, ceea ce schimba totul. Contrar indicaţiilor
lui Traian şi a purtării şi mai blânde a lui Adrian şi Antonin, creştinii erau căutaţi ca nişte criminali de
drept comun. Ei erau luaţi de la casele lor de gloate violente şi supuşi la cele mai crude torturi. Dacă
refuzau cu încăpăţânare să jertfească zeilor, atunci erau condamnaţi. Fiarele, crucea, rugul şi securea
erau mijloacele prin care credincioşii Domnului erau omorâţi peste tot.
Înţeleptul şi demnul Melito, episcop de Sardes, a fost atât de emoţionat de aceste barbarităţi nemaiauzite
încât s-a înfăţişat înaintea împăratului ca apărător al creştinilor. Mesajul lui ne luminează cu privire la
legi şi la comportamentul autorităţilor publice, după cum urmează: “Poporul de închinători la
Dumnezeu din această ţară este persecutat, ca niciodată până acum, prin noi edicte. Linguşitorii
neruşinaţi şi lacomi după averea altora îşi jefuiesc victimele nevinovate zi şi noapte, din vreme ce aceste
edicte la dau ocazia să facă aceasta. Şi măcar aceasta să fie făcut cu dreptate sub porunca ta, din vreme ce
un împărat drept nu va lua niciodată măsuri nedrepte şi noi ne vom suferi cu bucurie soarta onorabilă
de a muri astfel. Totuşi, îţi prezentăm numai această cerere, ca să te informezi cu privire la oamenii care
sunt contestaţi şi, în mod imparţial, să decizi dacă merită pedeapsa şi moartea sau libertatea şi pacea.
Dar, dacă această hotărâre şi acest edict nou – care nu se cuvine să fie dat nici împotriva celor mai
vrăjmaşi barbari – vine de la tine, te rugăm cu atât mai mult să nu ne laşi pradă unui asemenea jefuiri
publice”*.
* Neander – Ecclesiastical History, vol 1, p. 142
Nu avem nici un temei să credem că acest apel nobil a uşurat cu ceva situaţia creştinilor. Caracterul şi
căile lui Aurelius i-au mirat pe istorici. El era un filozof din secta stoicilor, dar era omenos, binevoitor,
blând şi evlavios, având uneori chiar o dispoziţie copilărească – unii spun că aceasta era datorită
influenţei pregătirii pe care i-a dat-o mama lui. Şi totuşi a fost un persecutor îndârjit al creştinilor timp
de aproape douăzeci de ani. Şi suntem şi mai uimiţi când privim la Asia, deoarece proconsulul de atunci
nu era personal împotriva creştinilor, şi totuşi a cedat furiei poporului şi cerinţelor legii. Dar credinţa
vede dincolo de împăraţi, guvernatori şi gloate şi îl vede pe prinţul întunericului conducându-i pe acei
oameni răi şi pe Domnul Isus care este deasupra tuturor. “Ştiu necazul tău ... Nu te teme deloc de ce vei
suferi ... Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii ... Învingătorul nu va fi nicidecum
vătămat de a doua moarte”.
Cu toată filozofia lui, Aurelius era complet străin de dulceaţa şi puterea singurului Nume care este
capabil să satisfacă dorurile inimii omului. Toate speculaţiile şi pretenţiile lăudăroase ale filozofiei nu au
reuşit niciodată aceasta. De aceea inima omului este vrăjmaşă evangheliei. Mulţumirea de sine, care
duce la mândrie şi pretenţia omului că este persoană importantă constituie un principiu al religiei stoice.
Ori, omul cu acest mod de a privi lucrurile nu poate fi smerit, nu simte deloc păcatul şi nu are idee că are
nevoie de un Mântuitor. Deci, cu cât era mai serios în religia lui, cu atât era mai înverşunat împotriva
creştinismului.
Într-o scrisoare circulară adresată de biserica din Smirna celorlalte biserici creştine avem o relatare
detaliată a suferinţelor până la moarte ale celor credincioşi. “A ajuns să ne fie clar” – spune biserica –
“faptul că, în acele suferinţe ei nu mai erau în trup, sau, mai curând, că Domnul era cu ei şi umbla
printre ei, şi, statornici în harul lui Hristos, ei au dispreţuit torturile lumii”. Unii, sub imperiul unui
ciudat entuziasm de moment, plini de încredere în sine, se duceau repede la tribunal şi declarau că erau
creştini, dar, când magistratul îi ameninţa pentru a-i înspăimânta şi le arăta fiarele, ei cedau şi jertfeau
zeilor. “De aceea” – spune biserica – “nu îi lăudăm pe aceia care se predau de bunăvoie, pentru că nu aşa
ne învaţă evanghelia”. Nimic altceva decât prezenţa Domnului Isus nu poate da putere sufletului ca să
sufere liniştit şi netulburat cele mai crude chinuri şi cele mai îngrozitoare feluri de moarte. Dar mii au
suferit cu blândeţe şi chiar cu bucurie ceea ce putea face cea de-a patra fiară din cartea Daniel la
maximumul puterii ei. Păgânii care priveau au fost deseori mişcaţi de milă pentru suferinţele lor, dar
niciodată nu au putut înţelege calmul lor, iubirea lor faţă de vrăjmaşii lor şi cum erau atât de dispuşi
erau să moară.
Vom încheia această relatare generală despre persecuţiile din Asia notând în mod special două dintre
cele mai remarcabile persoane care au suferit moartea în acea perioadă, şi anume Iustin şi Policarp.
Martiriul lui Iustin, supranumit Martirul
Iustin s-a născut la Neapolis, în Samaria, din părinţi dintre naţiuni. În tinereţea lui, el a studiat în mod
serios diferite secte filozofice, dar, negăsind satisfacţia după care tânjea inima lui, el a ajuns să audă
evanghelia şi a găsit în ea binecuvântarea lui Dumnezeu, odihnă perfectă pentru sufletul său şi
împlinirea deplină a dorinţelor a inimii sale. El a devenit un creştin serios şi un renumit scriitor apărător
al creştinismului.
Chiar de la începutul domniei lui Aurelius, Iustin era un om însemnat, un anumit Crescens furnizând
informări împotriva lui. El a fost arestat împreună cu şase dintre tovarăşii lui şi au fost aduşi înaintea
prefectului. Li s-a cerut să sacrifice zeilor. Iustin a răspuns: “Nici un om sănătos la minte nu va părăsi o
religie adevărată pentru eroare şi neevlavie”. “Dacă nu te conformezi,” a spus prefectul, “vei fi chinuit
fără milă”. “Nimic nu dorim mai sincer,” a răspuns el, “decât să suferim chinurile Domnului nostru Isus
Hristos”. Şi ceilalţi, de acord cu el, au spus: “Suntem creştini şi nu putem sacrifica idolilor”.
Guvernatorul a pronunţat sentinţa: “Cei care refuză să sacrifice zeilor şi să asculte edictele imperiale,
întâi să fie biciuiţi, apoi decapitaţi, potrivit legilor”. Martirii s-au bucurat, L-au binecuvântat pe
Dumnezeu, şi, fiind conduşi înapoi la închisoare, au fost biciuiţi, apoi decapitaţi. Aceasta a avut loc la
Roma în anul 165. Astfel a adormit în Isus unul dintre primii Părinţi, câştigând titlul glorios “Martirul”,
care însoţeşte de obicei numele lui. Scrierile lui au fost cercetate cu atenţie de mulţi şi sunt considerate
importante.
Martiriul unui centurion roman
Daţi-l pe creştin leilor!

Urla crunt gloata romană
Leilor africani bruni!
Strigau tare bravii ostaşi.
Leii flămânzi să-l sfâşie!
Răspundea râzând mulţimea;
Aruncaţi-l dar la lei!
Ţipa tare nobila matroană.
Daţi-l pe creştin la lei
Spuneau grav şi răspicat
Din jilţurile de onoare
Senatorii toţi în rând.
Propagat tot, mai puternic
Strigăt, îndemn şi râs şi hohot
Până la giganticul Coliseum
Înainta agitaţia
Şi vacarmul poporului
Pe la Arcul lui Titus
Pe la Forumul roman
Până la Capitoliu
Apoi o pauză -, şşt ascultaţi
Acel urlet sălbatic
Este leul din Sahara
Răgind în celula cu gratii.
Înfometat rău şi în lanţuri
Îşi scutură coama brună
Nerăbdător după prada vie,
Luptând să rupă lanţul.
Dar o voce slabă se strecoară
De alături, din celula rece şi-ntunecată
Este creştinul care cântă
Blând şi-ncet imnul de moarte
Cu mâini ridicate se roagă
Pentru cei care-i cer sângele
Cu credinţă sfântă face cereri
Pentru mulţimea care urlă.
Ei aşteaptă. Se deschide poarta
Iese liniştit spre moarte
Cu faţa strălucind
Şi ochi sclipitori.
Nicicând în legiunile Romane
Cu coif pe cap
Nu a mers spre bătălie
Cu pas mai deci ca acum.
Deschideţi poarta! El aşteaptă.
Să intre leul fioros!
Nu poate decât deschide
Calea sufletului spre casă.
Martiriul lui Policarp
Comportamentul venerabilului episcop de Smirna în perspectiva martiriului a fost cât se poate de creştin
şi de nobil. El era pregătit pentru a-i primi pe persecutori, fără a fi însă pripit sau imprudent, cum, sub
imperiul emoţiilor, au fost uneori unii. Când a auzit strigătele poporului care cerea moartea lui, el a avut
intenţia de a rămâne liniştit în oraş pentru a aştepta ceea ce rânduise Dumnezeu pentru el, dar, fiind
implorat de biserică, el s-a lăsat totuşi convins să se adăpostească într-un sat vecin. Acolo, împreună cu
câţiva prieteni, el şi-a petrecut timpul rugându-se zi şi noapte pentru toate bisericile din toată lumea. Dar
urmăritorii lui i-au descoperit curând adăpostul. Când i s-a spus că funcţionarii publici erau la uşa lui, el
i-a invitat înăuntru, a poruncit să li se dea mâncare şi băutură şi a cerut să i se îngăduie o oră de linişte
pentru rugăciune. Dar, având inima plină, el a petrecut două ore. Închinarea lui, vârsta şi înfăţişarea lui
i-au impresionat mult pe păgâni. El trebuie să fi avut peste nouăzeci de ani.
A venit timpul şi el a fost dus în oraş. Proconsulul nu pare să fi fost personal împotriva creştinilor, şi el a
avut în mod evident sentimente de milă pentru bătrânul Policarp şi a făcut ceea ce a putut face pentru a-l
salva. El l-a îndemnat să jure pe spiritul împăratului şi să dea dovadă de penitenţă, dar Policarp a rămas
calm şi ferm, cu ochii îndreptaţi spre cer. Proconsulul l-a îndemnat din nou, spunând: “Huleşte-l pe
Hristos şi te voi elibera”. Bătrânul i-a răspuns: “Şaizeci şi opt de ani L-am slujit şi El mi-a făcut numai
bine; cum să-L hulesc acum pe El, Domnul şi Mântuitorul meu?” Guvernatorul, văzând că atât
promisiunile cât şi ameninţările erau zadarnice, a pus să se proclame la circ: “Policarp s-a declarat
creştin”. Atunci gloata păgână a răspuns cu furie: “El este învăţătorul ateismului, părintele creştinilor,
vrăjmaşul zeilor noştri, prin care mulţi s-au abătut şi nu mai aduc jertfe”. Guvernatorul, cedând cererilor
poporului, a hotărât ca Policarp să fie ars pe rug, iar iudeii şi păgânii s-au grăbit să aducă lemne. Când
erau pe cale să-l bată în cuie pe rug, el a spus: “Lăsaţi-mă aşa: Cel care mi-a dat putere să întâmpin
flăcările mă va face şi să stau pe rug”. Înainte să fie aprins focul, el s-a rugat: “Doamne, Dumnezeule
atotputernic şi Tată al Fiului Tău preaiubit, Isus Hristos, prin care noi am primit cunoştinţa despre Tine,
Dumnezeul îngerilor şi al întregii creaţii, al întregii omeniri şi al celor drepţi care trăiesc în prezenţa Ta,
Te laud că m-ai socotit vrednic în această zi şi acest ceas să am parte printre martorii Tăi de cupa lui
Hristos”.
Focul a fost aprins, dar flăcările se învolburau în jurul trupului ca o pânză în vânt. Romanii superstiţioşi,
de teamă că s-ar putea ca focul să nu-l mistuie, l-au străpuns în coastă cu o lance şi Policarp a fost
încununat cu victoria.
Acestea sunt doar scurte extrase din relatările care ne-au fost transmise cu privire la martiriul
venerabilului episcop. Martirologiile sunt pline de detalii. Dar Domnul a binecuvântat felul în care el a
suferit asemenea lui Hristos pentru binele bisericii. Furia poporului s-a domolit, ca şi când răzbunarea i-
ar fi adus satisfacţie, şi setea lor de sânge pare să se fi stins pentru un timp. Şi proconsulul, sătul de atâta
masacru, a refuzat categoric să mai fie aduşi creştini înaintea tribunalului. Cât de clar se vede mâna
Domnului în această schimbare bruscă! El stabilise deja numărul de zile de încercare înainte ca ei să fi
fost aruncaţi în cuptorul de foc, iar, odată ce ele s-au împlinit, nici o putere de pe pământ sau din iad nu
le putea prelungi mici măcar cu o oră. Ei au fost credincioşi până la moarte şi au primit cununa vieţii.
Persecuţiile din Franţa - anul 177
Vom privi acum la scena celei de-a doua persecuţii de sub domnia împăratului. Aceasta a fost în Franţa,
la exact zece ani după cea din Asia. Se poate să fi fost şi alte persecuţii în răstimpul celor zece ani, dar,
din câte cunoaşte, nu sunt relatări autentice până în anul 177. Sursa din care avem detalii cu privire la
această persecuţie este o scrisoare circulară de la bisericile din Lyon şi Vienne către bisericile din Asia.
Nu putem spune dacă acei zece ani istorici fac cumva aluzie la cuvintele Domnului adresate bisericii din
Smirna., din vreme ce Scriptura nu spune că ar fi. Făcând o comparaţie cu epistola apare gândul că ar fi
o aluzie. “Veţi avea necaz de zece zile”. Dacă în alte părţi ale acestei cărţi mistice o zi este socotită ca
fiind un an, s-ar putea ca aşa să fie şi în situaţia epistolei către Smirna. Istoria ne dă începutul şi sfârşitul
în timp şi estul şi vestul scenei. Dar acum vom privi câteva detalii din care rezultă clar asemănarea.
Închisoarea este una dintre trăsăturile importante ale suferinţelor lor. Mulţi au murit din cauza aerului
infect din beciurile insalubre. În această privinţă era ceva diferit de persecuţiile din Asia. Poporul a fost
chiar mai întărâtat decât la Smirna. Creştinii erau insultaţi şi agresaţi oricând apăreau în public şi erau
chiar jefuiţi în casele lor. Din vreme ce această furie populară a izbucnit în absenţa guvernatorului, mulţi
au fost aruncaţi în închisoare de magistraţi de rang inferior în aşteptarea venirii lui. Dar, deşi duhul de
persecuţie a pornit din popor, el nu s-a limitat doar la gloate, ci şi guvernatorul, la venirea lui, a fost
contaminat de fanatismul claselor de jos. Spre dezonoarea lui ca magistrat, el a început cercetarea
prizonierilor folosind torturi, şi, contrar legilor Romei, nu numai că a fost acceptată mărturia sclavilor
împotriva stăpânilor lor, ci sclavilor le-au fost smulse mărturisiri prin torturi. Ca urmare, sclavii au fost
dispuşi să spună ceea ce li se cerea numai să scape de bici şi de masa de tortură. Odată ce, conform cu
ceea ce pretindeau ei, au dovedit faptul că creştinii practicau cele mai nenaturale lucruri şi crime în
strângerile lor, ei considerau că era drept să aplice cele mai crude tratamente. Nu erau cruţaţi indiferent
de rudenie, stare socială, vârstă sau sex.
Vettius, un tânăr din familie nobilă şi cu rang înalt, care făcea multe milostenii şi avea un duh fierbinte,
auzind ce acuzaţii se aduceau împotriva fraţilor lui, s-a simţit obligat să se prezinte înaintea
guvernatorului ca să mărturisească despre nevinovăţia lor. El a cerut să fie ascultat, dar guvernatorul a
refuzat, şi s-a limitat numai la a-l întreba dacă şi el era creştin, şi, atunci când el a afirmat clar că era,
guvernatorul a ordonat ca el să fie aruncat în închisoare cu ceilalţi. După aceea, el a primit cununa de
martir.
Bătrânul episcop Pothinus, atunci în vârstă de nouăzeci de ani, şi probabil unul care, venind din Asia,
adusese evanghelia la Lyon, a fost desigur pradă aleasă pentru leul iadului. El suferea de astm şi respira
greu, dar, cu toate acestea, el a fost târât înaintea autorităţilor. “Cine este Dumnezeul creştinilor?” l-a
întrebat guvernatorul. Bătrânul i-a spus liniştit că numai dacă are un duh potrivit poate ajunge să-L
cunoască pe Dumnezeul cel adevărat. Cei strânşi în jurul lui la tribunal şi-au defulat mânia împotriva
venerabilului episcop. El a fost trimis la închisoare, şi, în drum spre celula unde a fost aruncat alături de
ceilalţi, a primit multe lovituri. În două zile a adormit în Isus în mijlocul turmei lui în suferinţă.
Cât de mângâietoare şi de încurajatoare trebuie să fi fost cuvintele Domnului atunci pentru acei sfinţi
care sufereau! “Nu te teme de nimic din ce vei suferi” (Darby şi KJV) era mesajul care fusese adresat
bisericii din Smirna, care probabil fusese adus bisericilor din Franţa, de la Lyon şi Vienne de către
Pothinus. Ele treceau prin experienţa împlinirii întocmai a acelui avertisment solemn. “Iată, diavolul va
arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi”. Ei ştiau cine era marele lor vrăjmaş – marele
persecutor – deşi împăraţii, guvernatorii şi mulţimile erau instrumentele lui. Dar Domnul era cu
preaiubiţii lui. El nu numai că îi sprijinea şi îi mângâia, ci şi aducea, în modul cel mai binecuvântat,
puterea prezenţei Lui în cele mai slabe trupuri omeneşti. Aceasta, am îndrăzni să spunem, era ceva cu
totul nou pe pământ. Felul în care creştinii erau deasupra oricăror torturi şi deasupra fricii de moarte a
uimit mulţimile şi i-a impresionat adânc pe torţionari şi a rănit mândria de stoic a împăratului. Ce
puteau face cu nişte oameni care se rugau pentru persecutorii lor şi arătau un calm şi o seninătate
cerească atunci când erau arşi pe rug sau în amfiteatru, în mijlocul fiarelor? Să vedem un exemplu în
acest sens – un exemplu vrednic de laudă în orice timp şi pentru eternitate – puterea divină manifestată
în slăbiciune omenească.
Blandina, o sclavă, s-a distins dintre ceilalţi martiri prin varietatea torturilor pe care le-a suferit. Stăpâna
ei, care a suferit şi ea martiriul, se temea ca nu cumva credinţa servitoarei ei să cedeze în faţa unor
asemenea încercări, dar aceasta nu s-a întâmplat, lăudat fie Domnul! Neclintită ca o stâncă, dar în pace şi
fără pretenţii, ea a îndurat cele mai crunte suferinţe. Torţionarii au îndemnat-o să-L nege pe Hristos şi să
dea mărturie că strângerile creştinilor erau pentru practici rele, ca ei să înceteze torturile. Dar unicul ei
răspuns a fost: “Sunt creştină şi nu este răutate printre noi”. Biciul, întinderea, scaunul de fier încins şi
fiarele nu au îngrozit-o. Caracterul ei era deplin format nu prin starea ei socială – care era cea mai de jos
în acea vreme – ci de credinţa ei în Domnul Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt care locuia în ea.
Zi de zi ea a fost supusă în public la suferinţe. Fiind femeie şi sclavă, păgânii se aşteptau să smulgă de la
ea o renegare a lui Hristos şi o mărturisire că creştinii erau vinovaţi de crimele de care erau acuzaţi. Dar
totul a fost zadarnic. “Sunt creştină şi nu este nici o răutate printre noi” a fost de fiecare dată răspunsul
ei liniştit. Prin constanţa ei a reuşit să epuizeze inventivitatea în cruzimi a torţionarilor ei, care erau
uimiţi că ea a putut supravieţui după acea succesiune de chinuri. Dar, în cea mai grea agonie, ea a găsit
puterea şi eliberarea privind la Isus şi mărturisind pentru El. “Blandina a căpătat mult curaj,” spune o
scrisoare a bisericii din Lyon scrisă în urmă cu şaptesprezece secole1, “încât aceia care au torturat-o
succesiv, de dimineaţă până seara, au ajuns să obosească şi s-au recunoscut că au epuizat tot
instrumentarul lor pentru torturi şi au fost uimiţi că ea încă mai respira când trupul ei era sfâşiat”2.
1
n.tr.) amintesc că sunt şaptesprezece secole faţă de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
2
Pentru detalii, vedeţi Milner – Church History, vol. 1, p. 194
Înainte de a relata sfârşitul suferinţelor ei, dorim să notăm ceea ce ni se pare a fi secretul tăriei şi
statorniciei ei. Nu există îndoială că Domnul o susţiinea într-un mod remarcabil pentru ca ea să dea o
mărturie pentru El şi ca o mărturie pentru toate epocile pentru puterea creştinismului asupra minţii
omeneşti, comparată cu toate religiile care au fost până atunci pe pământ şi cu cele de după aceea şi cu
toate care vor fi vreodată. Am dori să spunem în mod special că smerenia şi teama ei evlavioasă arătau în
mod clar puterea ei împotriva vrăjmaşului şi să subliniem fidelitatea ei neclintită pentru Hristos. Ea
“ducea până la capăt” mântuirea ei – adică eliberarea de dificultăţile căii – având un sentiment profund
al slăbiciunii ei, “cu teamă şi cu cutremur” (Filipeni 2:12).
Când era pe drumul de la amfiteatru spre închisoare, împreună cu alţi tovarăşi de suferinţă, ei au fost
înconjuraţi de prieteni îndureraţi, care, cu simpatie şi iubire, i-au numit “martiri pentru Hristos”. Dar ei
imediat i-au oprit răspunzând: “Nu suntem vrednici de această onoare. Lupta nu s-a încheiat încă, iar
numele demn de Martir este de drept numai al Lui, care este Martorul cel adevărat şi credincios, cel
dintâi născut dintre cei morţi, Prinţul vieţii, sau, cel puţin celor a căror mărturie pentru Hristos a fost
pecetluită de statornicia până la capăt. Noi suntem doar nişte sărmani mărturisitori smeriţi”. Cu lacrimi,
ei le-au cerut fraţilor să se roage ca ei să rămână credincioşi şi statornici până la sfârşit. Astfel,
slăbiciunea lor a fost puterea lor, pentru că slăbiciunea i-a făcut să se sprijine pe Cel puternic. Şi aşa este
şi aşa va fi întotdeauna, atât în încercări mici cât şi în cele mai mari. Dar o nouă întristare i-a aşteptat la
revenirea în închisoare: acolo i-au găsit pe unii care au cedat de frică şi au negat că erau creştini. Dar, cu
toate acestea, ei nu au câştigat nimic pentru că Satan nu le-a dat drumul, ci au rămas în închisoare fiind
acuzaţi de alte fapte. Blandina şi ceilalţi s-au rugat împreună cu aceia care au fost slabi ca să fie restauraţi
şi întăriţi. Domnul a răspuns la rugăciunile lor, şi, când au fost scoşi pentru a fi cercetaţi în continuare, ei
au mărturisit cu hotărâre credinţa în Hristos, şi astfel au făcut să fie condamnaţi la moarte şi au primit
cununa de martir.
Nume mult mai nobile decât Blandina, cum ar spune oamenii, au trecut pe acea scenă sângeroasă, chiar
nume onorabile au dat mărturie cu curaj, cum au fost Vettius, Pothinus, Sanctus, Naturus şi Atalius, şi a
sosit şi ultima zi a încercării ei şi ultima durere pe care avea să o mai simtă şi ultima lacrimă pe care avea
să o mai verse. Ea a fost adusă pentru ultima cercetare împreună cu un tânăr de cincisprezece ani, numit
Ponticus. Li s-a poruncit să jure pe zei, iar ei au refuzat cu fermitate, rămânând calmi şi neclintiţi.
Mulţimea a fost şi mai întărâtată de răbdarea lor minunată. Li s-au aplicat toate barbariile. Ponticus, deşi
însufleţit şi întărit de rugăciunile surorii în Hristos, sub torturi, curând a căzut şi a adormit în Hristos.
A urmat binecuvântata Blandina – cum o numeşte biserica. Asemenea unei mame care trebuie să-şi
mângâie copiii, ea a fost ţinută până în ultima zi a jocurilor. Ea îi trimisese pe copiii ei înainte şi dorea
mult să-i urmeze. Ei se alăturaseră deja oastei nobile a martirilor de sus şi se odihneau cu Isus, cum se
odihnesc luptătorii obosiţi, în paradisul paşnic al lui Dumnezeu. După ce fusese biciuită, ea a fost
aşezată pe un scaun de fier încins, apoi a fost pusă într-o plasă şi aruncată înaintea unui taur, şi, după ce
a fost împunsă şi călcată de animal pentru un timp, un soldat i-a străpuns coasta. Fără-ndoială ea era
deja moartă când a străpuns-o lancea, dar astfel ea a avut onoarea de a fi asemenea Domnului şi
Stăpânului ei. Cununa ei, a statornicei, smeritei şi răbdătoarei Blandina, va fi într-adevăr strălucită
printre multele cununi din cer.
Dar mânia feroce şin turbată a păgânilor instigaţi de satan nu ajunsese încă la culme. Ei au început să se
lupte şi cu trupurile moarte ale sfinţilor. Nu le-a ajuns sângele lor, ci trebuia să-i transforme în cenuşă.
Trupurile mutilate ale martirilor au fost strânse şi arse, apoi au fost aruncate în Ron, cu flăcările care le
mistuiau, ca să nu cumva să mai rămână ceva din ei care să spurce ţara. Dar furia, oricât ar fi de feroce,
tot se va stinge în final şi firea, oricât de sălbatică, tot va obosi să verse sânge. Astfel, mulţi creştini au
supravieţuit acelei persecuţii grozave.
Am intrat mult mai mult decât de obicei în detaliile persecuţiei sub Marcus Aurelius. Considerăm că ele
sunt împlinirea avertismentelor profetice solemne adresate bisericii din Smirna, şi, de asemenea, într-un
mod remarcabil, a harului promis de Domnul. Cei care sufereau au fost umpluţi şi însufleţiţi de Duhul
Lui. “Nici chiar faţă de persecutorii lor” – spune Neander – “ei nu au arătat nici un fel de resentimente,
ci s-au rugat ca Dumnezeu să-i ierte pe aceia care i-au supus la suferinţe atât de crude. Ei au lăsat o
pentru fraţii lor o moştenire nu de rivalităţi şi războaie, ci de pace, bucurie, mulţumire deplină şi iubire”.
Eşti în sfârşit acasă, ai trecut toate bornele,

Ai ajuns la ţintă înaintea mea;
Şi lacrimi dese şi repezi îmi curg
Ca speranţele care au înflorit despre tine.
Buzele mele refuză să spună adio,
Căci legătura vieţii noastre e de nedespărţit;
Ai plecat devreme spre a locui cu Hristos,
Unde vom pe vecie amândoi.
Puterea rugăciunii
Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în ai săi, trebuie acum să notăm o relatare care s-a
răspândit mult printre creştini după începutul celui de-al treilea secol. Evenimentul s-a petrecut spre
sfârşitul domniei lui Aurelius şi se spune că l-a determinat să-şi schimbe politica faţă de creştini. În una
din campaniile lui împotriva germanilor şi sarmaţilor, el a ajuns într-o situaţie extrem de periculoasă:
soarele arzător bătea drept în faţa soldaţilor săi, ei erau presaţi de barbari, erau epuizaţi în urma rănilor
şi oboselii şi sufereau de sete şi inamicul se pregărea să-i atace. În acea situaţie limită, legiunea a
douăsprezecea, care se zice că era compusă din creştini, a ieşit înainte şi a îngenucheat în rugăciune.
Dintr-odată, cerul a fost acoperit de nori şi a început să plouă din greu. Soldaţii romani şi-au scos căştile
pentru a prinde picăturile de apă înviorătoare, dar aversa a devenit curând furtună cu grindină şi cu
tunete şi fulgere, care i-au speriat atât de mult pe barbari încât romanii au câştigat o victorie uşoară.
Împăratul a fost atât de impresionat de un răspuns aşa de miraculos la rugăciune încât a recunoscut
intervenţia dumnezeului creştinilor şi a dat onoruri legiunii a douăsprezecea şi a dat un edict în favoarea
religiei lor. După aceea, dacă nu cumva dinainte, s-a numit “legiunea tunetelor”. Istoricii de la Eusebiu
încolo au notat acel eveniment remarcabil.
Dar, cum se întâmplă deseori cu poveştile, multe lucruri au fost adăugate pe parcurs. Totuşi există
motive întemeiate să credem că romanii au primit un răspuns providenţial la rugăciunea lor. Măcar atât
este evident, iar pentru credinţă un asemenea eveniment nu pare incredibil chiar dacă unele lucruri sunt
îndoielnice în ceea ce priveşte împrejurările. De exemplu, o legiune romană număra în acel timp
probabil cinci mii de oameni. Dacă se poate să fi fost un număr mare de creştini în legiunea a
douăsprezecea, fapt care o făcea să fie o legiune deosebită, ar fi totuşi cam greu de crezut că toţi erau
creştini în acea legiune.
La întoarcerea lor de la război, fără-ndoială, ei le-au istorisit fraţilor lor intervenţia plină de îndurare a lui
Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea lor, pe care biserica a consemnat-o şi a răspândit-o printre creştini
spre lauda şi gloria Lui. Dar faptele sunt şi mai bine confirmate de romani, care credeau şi ei că izbăvirea
le-a venit din cer, dar ca răspuns la rugăciunile împăratului către zei. De aceea evenimentul a fost
comemorat în modul tradiţional pe columne, medalii şi prin picturi. În acelea împăratul este reprezentat
ridicându-şi mâinile în imploraţie, armata strângând apa ploii în căşti, iar Jupiter lansând fulgere asupra
barbarilor care cad la pământ.
La câţiva ani după acest eveniment remarcabil, Marcus Aurelius, filozoful şi persecutorul, a murit. Au
urmat mari schimbări. Gloria imperiului şi eforturile de a menţine în demnitate vechea religie romană
au scăzut, iar creştinismul a progresat rapid. În acel timp s-au ridicat oameni capabili şi învăţaţi, care au
sprijinit cu îndrăzneală creştinismul prin scrierile lor. ei sunt numiţi aplologeţi. Tertulian, un african
care se spune că s-a născut în anul 160, poate fi considerat unul dintre ei.
Cei mai luminaţi dintre păgâni au ajuns atunci să simtă că, pentru ca religia lor să reziste în faţa asaltului
puternic al evangheliei, ea trebuie să fie apărată şi reformată. Aceasta a dus la controversă. Unul numit
Celsus, filozof epicurian care se spune că s-a născut în acelaşi an ca şi Tertulian, s-a ridicat conducător al
partidei păgânilor în controversă. Din această perioadă – la sfârşitul secolului al doilea după Hristos –
relatările bisericii devin mai interesante fiind mai clare şi mai de încredere. Dar, înainte de a trece mai
departe cu istoria generală, ar fi bine să urmărim pe scurt istoria internă a bisericii de la început. Vom
vedea astfel cum au fost introduse unele lucruri care se regăsesc şi acum, şi cu care ne-am familiarizat.
Istoria Bisericii Capitolul 8. Istoria internă a bisericii
Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

Aici păşim încă odată pe un teren sigur. Avem privilegiul şi satisfacţia de a ne referi la scrierile sacre. S-a
îngăduit ca multe dintre erorile, atât în doctrină cât şi în practică, care au tulburat şi rupt în bucăţi
biserica mărturisitoare să apară înainte de a se fi încheiat Scriptura canonică. În înţelepciunea harului lui
Dumnezeu, acestea au fost detectate şi expuse de apostolii inspiraţi. Dacă avem în minte aceasta, atunci
nu vom fi surprinşi să întâlnim în istoria internă a bisericii multe lucruri total contrare Scripturii şi nu
vom avea nici o dificultate în a le înţelege, fiind înarmaţi de apostoli cu cele necesare pentru aceasta.
Iubirea de funcţii şi întâietate s-a manifestat în biserică de la început şi au fost adăugate multe rânduieli
inventate de oameni. “Grăuntele de muştar” a devenit un copac mare – simbol al puterii politice pe
pământ: acesta era şi este aspectul exterior al creştinătăţii, dar în interior este la lucru aluatul cu lucrarea
lui rea “până dospeşte toată plămădeala”.
Cei care citesc cu atenţie Matei 13 şi alte pasaje din Faptele apostolilor şi din epistole cu privire la
mărturia pentru numele lui Hristos ar trebui să-şi facă o idee foarte corectă atât cu privire la istoria
timpurie a bisericii, cât şi la istoria ei ulterioară. Ea îmbrăţişează întreaga perioadă de la semănarea
seminţei de către Fiul omului până la seceriş, deşi sub alegoria împărăţiei cerurilor. Aceasta este o mare
uşurare pentru cuget şi ne pregăteşte pentru multe scene întunecate şi tulburătoare, pentru fapte rele
comise în numele creştinismului. Vom cerceta acum câteva din aceste pasaje.
1. Domnul nostru binecuvântat, în parabola cu grâul şi neghina, a prezis ceea ce urma să se întâmple.
“Împărăţia cerurilor,” spunea El, “se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar,
în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat”. Cu
timpul, grâul a răsărit şi a rodit – aceasta este răspândirea rapidă a creştinismului pe pământ. Dar, citim
că “atunci s-a arătat şi neghina” – aceştia sunt mărturisitori falşi ai numelui lui Hristos. Domnul Isus a
semănat sămânţa bună. Satan, profitând de neglijenţa şi de slăbiciunea omului, a semănat neghina. Deci,
ce este de făcut? Să fie neghina smulsă din rădăcină ca să nu mai fie în împărăţie? Domnul a spus: “Nu,
ca nu cumva, adunând neghina, să smulgeţi şi grâul odată cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă
împreună până la seceriş” (Mat. 13:24-30). Adică să fie lăsate până la sfârşitul veacului sau
dispensaţiunii, când Domnul va veni în judecată.
Atunci unii pot să întrebe: “Adică Domnul doreşte ca grâul şi neghina să crească împreună în biserică?”
Sigur că nu. Neghina nu trebuie să fie smulsă de pe câmp, ci acei oameni trebuie să fie excluşi din
biserică atunci când se manifestă ca persoane rele. Biserica şi împărăţia sunt lucruri destul de deosebite
unul de altul, deşi se poate spune că biserica este inclusă în împărăţie. Câmpul este lumea şi nu biserica.
În hotarele împărăţiei sunt cuprinse multe lucruri care nu fac parte din biserica lui Dumnezeu. Hristos
zideşte biserica, iar oamenii sunt aceia care extind hotarele creştinătăţii. Dacă expresia “împărăţia
cerului” ar însemna acelaşi lucru ca “biserica lui Dumnezeu”, atunci nu ar trebui să se aplice nici un fel
de disciplină. Dar apostolul, când le scria corintenilor, spunea direct: “acela care a făcut lucrul acesta să
fie dat afară din mijlocul vostru” (1. Corinteni 5:2). Dar acela nu trebuia să fie eliminat din împărăţie,
ceea ce se putea face numai luându-i viaţa.
Grâul şi neghina trebuie să crească împreună până la seceriş. Atunci, în providenţa Lui, Domnul se va
ocupa personal de neghină, care va fi legată în snopi şi arsă în foc. Nimic nu poate fi mai clar decât
învăţătura pe care o dă Domnul prin această parabolă. Neghina trebuie să fie exclusă de la masa
Domnului dar nu smulsă de pe câmp. Biserica nu trebuia să aplice pedepse lumeşti pentru cei care
încălcau disciplina ecleziastică. Dar vai! după cum o arată atât de clar lunga listă a martirilor, s-au
întâmplat chiar lucrurile asupra cărora Domnul căuta să-i prevină pe ucenici prin acest cuvânt. S-au
aplicat pedepse judiciare ca măsuri de disciplinare şi cei împotrivitori au fost predaţi puterii civile
pentru a fi pedepsiţi cu sabia.
2. În capitolul 20 din Faptele apostolilor citim despre “lupi răpitori” care aveau să vină în biserică după
plecarea apostolului. În epistola către Tesaloniceni - care se presupune a fi prima din epistolele inspirate
ale apostolului – ni se spune că “taina fărădelegii” era deja la lucru şi că aveau să vină şi alte lucruri rele.
Când le scria filipenilor, Pavel a spus, cu lacrimi, că mulţi “umblă ca vrăjmaşii crucii lui Hristos, al căror
sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria lor este în ruşinea lor, care gândesc la cele
pământeşti”. Mulţi se ziceau a fi creştini dar erau preocupaţi în principal de lucruri pământeşti. O
asemenea stare a lucrurilor nu se putea să treacă neobservată de privirea spirituală a aceluia al cărui
obiect era Hristos în glorie şi să fie în mod practic asemenea Lui în căile lui pe pământ.
În cea de-a doua epistolă către Timotei - probabil ultima pe care a scris-o -, apostolul compară
creştinătatea cu o “casă mare”, în care sunt tot felul de vase, din care “unele sunt spre onoare, altele spre
dezonoare”. Aceasta este imaginea vizibilă a bisericii universale. Totuşi, creştinul nu poate părăsi
aceasta, iar responsabilitatea individuală nu poate înceta vreodată. Însă creştinul trebuie să se despartă
de tot ce este în dezacord cu numele Domnului. Aceste îndrumări sunt cât se poate de clare şi de
preţioase pentru cel cu o gândire spirituală, indiferent de epocă. Creştinul nu trebuie să aibă nici un fel
de legături cu ceea ce este fals. Acesta este modul în care el se poate curăţi de vasele pentru dezonoare.
El trebuie să se despartă de tot ce nu este spre onoarea Domnului. Ioan şi ceilalţi apostoli spun aceleaşi
lucruri şi dau aceleaşi îndrumări divine. Nu este necesar să urmărim mai departe acestea. Considerăm că
am spus îndeajuns pentru a-l pregăti pe cititor pentru ceea ce ajungem să întâlnim în ceea ce se numeşte
creştin.
Cei care au urmat imediat după apostoli
Acum se naşte o întrebare importantă, pe care au pus-o mulţi: “În ce epocă şi pe ce cale a ajuns
clericalismul – sistemul clerului – să prindă rădăcini atât de puternice în biserica mărturisitoare?”
Pentru a da un răspuns complet ar trebui să scriem, în detaliu, întreaga istorie internă a bisericii.
Componenţa şi caracterul bisericii s-au schimbat complet prin introducerea sistemului clerului, dar
dezvoltarea şi organizarea acestuia a avut loc treptat. Au fost aduse argumente din Vechiul Testament,
şi, în scurt timp, creştinismul a fost remodelat după tipare iudaice. În consecinţă, deosebirea dintre
episcopi şi presbiteri, dintre un ordin preoţesc şi preoţia comună a tuturor credincioşilor şi înmulţirea
funcţiilor în biserică au urmat rapid. Dar, oricât de dificil ar fi să urmărim acum evoluţia clericalismului,
sinagoga a constituit un model pentru aceasta.
Pe tot parcursul Noului Testament aflăm că iudaismul era vrăjmaşul neobosit al creştinătăţii în toate
privinţele. Pe de-o parte, el s-a străduit necontenit să-şi introducă în creştinism riturile şi ceremoniile, iar
pe de altă parte să-i persecute până la moarte pe toţi cei care erau credincioşi lui Hristos şi principiilor
adevărate ale bisericii lui Dumnezeu. Aceasta vedem în special din Faptele Apostolilor şi din epistole.
Dar, când în biserici au încetat darurile extraordinare şi după ce nobilii apărători ai credinţei, în
persoanele apostolilor, şi-au încheiat calea pe pământ, ne putem imagina uşor cum a biruit iudaismul. Pe
lângă aceasta, bisericile de la început erau compuse în principal din oameni convertiţi din sinagoga
iudaică, care mult timp au păstrat prejudecăţi iudaice.
Avem deci convingerea fermă că din iudaism a răsărit clericalismul. Din zilele apostolilor şi până acum,
toată ţesătura şi principiile dominante ale clericalismului îşi au originea în iudaism. Filozofia şi
heterodoxia au avut, fără-ndoială o contribuţie semnificativă în coruperea bisericii şi au făcut-o să se
asocieze cu lumea, dar rânduielile clerului şi tot ce ţine de acestea provin din religia iudaică. Totuşi, este
foarte probabil că mulţi din acea vreme, după cum tot mulţi şi de atunci încolo, au fost convinşi că
creştinismul este o continuare a iudaismului şi nu ceva în contrast total cu iudaismul. Învăţătorii
iudaizanţi afirmau cu îndrăzneală că creştinismul nu este nimic altceva decât un altoi pe trunchiul
iudaismului. Dar, din toate epistolele, pe tot parcursul lor, aflăm că iudaismul era pământesc, iar
creştinismul ceresc; că unul ţinea de vechea creaţie, iar celălalt de cea nouă; că legea a fost dată prin
Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Revenim la cei care au urmat imediat după
apostoli.
Părinţii apostolici, cum sunt ei numiţi, printre care Clement, Policarp, Ignaţius şi Barnaba, au urmat
imediat după apostoli. Ei auziseră învăţăturile lor, lucraseră împreună cu ei pentru evanghelie şi
probabil fuseseră în relaţii apropiate cu ei. Dar, cu toate că s-au bucurat de privilegii deosebite ca
discipoli ai apostolilor, foarte curând ei s-au abătut de la învăţăturile care le fuseseră încredinţate, mai
ales în ceea ce priveşte guvernarea în biserică. Judecând după epistolele care le sunt atribuite, ei pare să
fi uitat complet marele adevăr nou testamental cu privire la prezenţa Duhului Sfânt în adunare. Este cert
că atât Ioan cât şi Pavel vorbesc mult despre prezenţa Lui, de faptul că Duhul Sfânt locuieşte în adunare,
că este suveran şi are autoritate în biserică Ioan 13-16, Faptele apostolilor 2:1, 1. Corinteni 12:14, şi
Efeseni 1-4 dau îndrumări şi învăţături clare cu privire la acest adevăr fundamental al bisericii lui
Dumnezeu. Dacă acest adevăr ar fi fost păstrat, potrivit cu îndemnul apostolului: “străduiţi-vă să
menţineţi” – deci nu să formaţi – “unitatea Duhului”, atunci clericalismul nu şi-ar fi găsit loc în
creştinism.
Se pare că noii învăţători ai bisericii au uitat frumoasa simplitate a ordinii divine în biserică. Erau doar
două rânduieli ca slujbe: bătrânii şi diaconii. Unii erau puşi să se ocupe de problemele temporare, iar
ceilalţi de cele spirituale ale sfinţilor. Bătrân (presbiter) sau episcop înseamnă pur şi simplu
supraveghetor, deci unul care supraveghează aspectele spirituale. Se poate ca episcopul să fie capabil să
dea învăţătură sau nu, pentru că nu este vorba ca să fie rânduit ca învăţător, ci ca supraveghetor. Iar, în
ceea ce priveşte instituţiile rânduite în mod divin, în Noul Testament găsim doar botezul şi masa
Domnului. Nimic nu poate fi mai simplu, mai clar şi mai uşor de înţeles ca îndrumări date pentru o
practică a credinţei, iar acestea nu lasă loc pentru înălţarea şi glorificarea omului în biserica lui
Dumnezeu. Duhul Sfânt a venit jos pentru a conduce adunarea, potrivit cu Cuvântul Domnului şi cu
promisiunea Tatălui, şi nici un creştin, indiferent cât de înzestrat cu daruri de la Dumnezeu, dacă crede
aceasta, nu poate ocupa o poziţie de lider, prin care practic ar lua locul Duhului Sfânt. Dar, imediat ce a
fost pierdut din vedere acest adevăr, oamenii au început să se lupte pentru o poziţie de autoritate, şi
atunci, în mod firesc, Duhul Sfânt nu a mai avut locul cuvenit în adunare.
Abia a încetat să se mai facă auzită în biserică vocea inspiraţiei divine, că s-au şi înălţat vocile noilor
învăţători, strigând tare şi cu patos pentru a reclama cele mai mari onoruri pentru episcop şi ca acestuia
să i se acorde poziţia supremă. Nu s-a mai auzit atunci nici un cuvânt despre locul Duhului Sfânt în
calitate de conducător suveran în biserică. Aceasta reiese în mod evident din epistolele lui Ignaţius, care
se spune că au fost scrise prin anul 107 după Hristos. Cunoaştem faptul că multe nume mari au pus sub
semnul întrebării autenticitatea lor şi, tot aşa, multe nume mari au susţinut că există suficiente dovezi
pentru autenticitatea lor, dar dovezile de o parte şi de alta nu fac parte din obiectul scrierii noastre.
Biserica Angliei le-a accceptat demult ca fiind autentice şi le consideră ca fiind baza şi argumentul final
în favoarea antichităţii episcopatului. În cele ce urmează dăm câteva exemple din îndemnurile pe care le
adresa el bisericilor.
Ignaţius, pe parcursul călătoriei sale de la Antiohia la Roma*, a scris şapte epistole: către efeseni, către
magnezieni, către tralieni, către romani, către filadelfieni, către smirneeni şi către prietenul lui, Policarp.
Fiind scrise în ajunul martiriului său şi cu mult patos şi vehemenţă, Ignaţius fiind fost discipol al Sf.
Ioan, care a fost atunci şi episcop de Antiohia, probabil cel mai renumit episcop din creştinătate,
epistolele lui au produs o puternică impresie asupra bisericilor, asta pe lângă funcţia, autoritatea şi
puterea care au prezentat dintotdeauna mult farmec pentru natura umană.
* Journey and Martirdom of Ignatius, p. 246
Scriind bisericii din Efes, el spunea: “Să fim atenţi, fraţilor, să nu ne impotrivim episcopului, ca să nu
ajungem sub judecata lui Dumnezeu... Este deci evident că se cuvine să privim la episcop aşa cum
privim la Domnul Însuşi”. În epistola către magnezieni spunea: “vă îndemn să căutaţi să faceţi toate
lucrurile într-un acord divin, episcopii voştri conducând în locul lui Dumnezeu; presbiterii voştri fiind în
locul consiliului apostolilor, iar diaconii voştri, atât de scumpi mie, având în sarcină slujba pentru Isus
Hristos”.
Asupra aceloraşi lucruri insistă şi în epistola către tralieni: “Cât timp sunteţi supuşi episcopului vostru
ca lui Isus Hristos, voi păreţi a trăi nu în felul oamenilor, ci în acord cu Isus Hristos, care a murit pentru
noi... Păziţi-vă de asemenea persoane, şi aşa veţi şi face dacă nu cumva v-aţi îngâmfat, ci continuaţi
nedespărţiţi de Isus Hristos, Dumnezeul nostru, şi de episcopul vostru şi de poruncile apostolilor”.
Trecând peste multe din epistolele lui către biserici, am mai adăuga un singur specimen din epistola lui
către filadelfieni: “Cât timp am fost printre voi am strigat, am spus cu glas tare: «Puneţi-vă în slujba
episcopului şi a presbiteriului şi a diaconilor». Unii consideră că am spus acestea prevăzând diviziunile
care vor apărea între voi. Dar El, pentru care eu sunt în lanţuri, îmi este martor că nu am aflat nimic de
la vreun om, ci Duhul mi-a vorbit spunându-mi: «Nu faceţi nimic fără acordul episcopului; păstraţi-vă
trupurile ca temple ale lui Dumnezeu, iubiţi unitatea, fugiţi de dezbinări, urmaţi pe Hristos a pe Acela
care este de la Tatăl»”*.
* Cele de mai sus sunt extrase din Wake's Translation. Vedeţi şi "A Full and Faithful Analysis of the writings of
Ignatius, Clement, Polycarp, and Hermas" – The Inquirer, vol. 2, p.317
În ultimul citat este extrem de evident că venerabilul părinte dorea să dea teoriilor sale greutatea
inspiraţiei divine. Totuşi, oricât de neîntemeiată ar fi această idee, se cuvine să considerăm că el chiar
credea ceea ce spunea şi că era un creştin devotat şi plin de zel religios – lucru de care nimeni nu se
poate îndoi –, dar se înşela mult în această privinţă, ca şi în alte chestiuni. Ideea de bază în toate
epistolele lui este supunerea perfectă a poporului faţă de conducătorii lor, sau a laicilor faţă de cler. El
era, fără-ndoială, preocupat de bunul mers al bisericii, şi, temându-se de dezbinările la care se referă,
probabil că a gândit o guvernare autoritară a conducătorilor ar fi mijlocul pentru a preveni introducerea
şi progresul erorilor. “Străduiţi-vă,” spunea el, “să fiţi întemeiaţi în învăţătura Domnului nostru şi a
spostolilor, împreună cu espiscopul vostru cel mai vrednic şi cu diaconii voştri evlavioşi. Fiţi supuşi
episcopului vostru şi unii altora, cum Isus Hristos este supus Tatălui, potrivit cărnii; cum şi apostolii
erau supuşi lui Hristos şi Tatălui şi Duhului Sfânt, ca să fie unitate între voi, atât în trup cât şi în duh”.
Astfel, mitra a fost aşezată pe capul celui mai înalt demnitar, ea devenind de atunci obiectul ambiţiilor
ecleziastice, şi nu de puţine ori motivul pentru cele mai rele conflicte, cu toate consecinţele lor
demoralizante.
Clericalismul, slujirea şi responsabilitatea individuală
Se consideră că aceste epistole au fost scrise la numai câţiva ani după moartea Sf. Ioan şi că scriitorul
trebuie să fi cunoscut îndeaproape gândurile lui şi că el a continuat să ducă mai departe punctele lui de
vedere. De aceea se spune că episcopatul îşi are începutul odată cu creştinismul. Dar nu contează prea
mult de cine anume su fost scrise epistolele, nici în ce perioadă, ci contează faptul că ele nu sunt
Scriptura, iar cititorul trebuie să le aprecieze caracterul în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a
influenţei pe care au avut-o în istoria bisericii. Gândul Domnului cu privire la biserica Lui şi la
responsabilitatea alor săi îl putem afla din cuvântul Lui şi nu din scrierile vreunui părinte, indiferent de
antichitatea lui şi de vrednicia lui. Şi, odată ajunşi aici, ar fi bine, înainte de a trece mai departe, să
punem înainte cititorului nostru câteva pasaje din Cuvânt, pe care ar face bine să le compare cu extrasele
prezentate mai sus. Ele se referă la slujirea creştină şi la responsabilitatea individuală. Astfel aflăm că
este o mare diferenţă între slujire şi funcţia oficială, între a fi preţuit pentru lucrarea făcută şi a fi preţuit
doar pentru că deţii o anumită funcţie oficială.
În evanghelia Sf. Matei, de la versetul 45 din capitolul 24 până la versetul 31 din capitolul 25 ne sunt
prezentate trei parabole, în care Domnul li s-a adresat ucenicilor pentru a le vorbi despre purtarea lor în
absenţa Lui.
1. Subiectul primei parabole este responsabilitatea pentru slujirea în casă – adică în biserică. “A cărui
casă suntem noi” (Evrei 3:6). Astfel, citim, “Cine este atunci robul credincios şi , pe care l-a pus stăpânul
său peste servitorii săi, ca să le dea hrana la timp? Ferice de robul acela pe care stăpânul lui, când va
veni, îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că îl va pune peste toată averea lui” (Mat. 24:45-48).
Adevărata slujire este încredinţată de Domnul şi este numai de la El. Aceasta trebuie să reţinem pentru a
putea aprecia ceea ce a avut loc pe terenul creştinismului. La Domnul contează mult fidelitatea sau
infidelitatea în casa Lui. Ai săi sunt scumpi inimii Lui. Aceia care vor fi fost smeriţi şi credincioşi în
timpul cât El este absent vor fi puşi să administreze toate lucrurile Lui la venirea Lui. Adevăratul slujitor
al lui Hristos are a face direct cu Hristos; el nu este angajat al vreunui om sau al vreunei asociaţii de-a
oamenilor. “Ferice de robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând aşa”.
“Dar, dacă robul acela rău va zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vinăi», şi va începe să-i bată pe
cei împreună-robi cu el şi va mânca şi va bea cu beţivii...” Aceasta este partea întunecată a tabloului.
Caracterul slujirii este afectat mult de modul în care slujitorul susţine sau respinge adevărul despre
venirea Domnului. În loc de slujire a casei cu devotament, având în inimă gândul la aprobarea
stăpânului atunci când va veni, vedem aroganţă, tiranie şi caracter lumesc. La venirea Domnului, soarta
unor asemenea oameni va fi mai rea decât cea a lumii. El “îi va rândui partea împreună cu ipocriţii”
(Matei 24:48-51) - va avea partea lui Iuda, acolo unde va fi “plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Acestea sunt
consecinţele groaznice ale neglijării venirii Domnului. Nu este numai o greşeală doctrinară sau o
diferenţă de opinii cu privire la venirea Domnului, ci în acele manifestări este implicată “inima” lui şi
voinţa lui.
În inima lui, el doreşte ca Domnul să fie departe, din vreme ce venirea Lui îi strică planurile şi pune
capăt măreţiei lui lumeşti. Oare nu este aceasta o imagine foarte veridică a ceea ce s-a întâmplat? Şi ce
lecţie solemnă este aceasta pentru cei care îşi asumă poziţii în slujirea în biserică! Numirea în funcţie de
către suveran sau alegerea poporului nu vor fi suficiente în acea zi dacă ei nu vor fi fost şi aleşi de
Domnul şi nu vor fi fost credincioşi în casa Lui.
2. În cea de-a doua parabolă, creştinii mărturisitori sunt reprezentaţi ca nişte fecioare care au ieşit să-l
întâmpine pe mire şi să-i lumineze drumul spre casă. Aceasta era atitunea primilor creştini: ei ieşiseră
din lume şi din iudaism pentru a-L întâmpina pe Mire. Dar ştim ce s-a întâmplat: El a zăbovit şi toate au
adormit. “Dar la miezul nopţii a fost un strigăt: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!»” (v. Matei 25:1-13).
Din primul secol până în secolul nostru nu se aude aproape deloc de venirea Domnului. Din când în
când, ici-colo, se mai aude câte o voce slabă vorbind despre acest subiect, dar până la începutul secolului
nostru* nu s-a auzit acel strigăt de la miezul nopţii. Acum avem multe broşuri şi multe volume pe
această temă şi mulţi o predică în toate ţările de pe pământ. A trecut miezul nopţii şi se apropie
dimineaţa.
* n.tr.) reamintim că este vorba de secolul al XIX-lea, când scria autorul
Redescoperirea adevărului despre venirea Domnului marchează o epocă deosebită în istoria bisericii, şi,
ca orice trezire, aceasta a fost lucrarea Duhului Sfânt, făcută prin instrumentele pe care le-a ales El şi cu
mijloacele pe care El le-a considerat potrivite. Şi cât de mult se potriveşte cu îndelunga răbdare a
Domnului faptul că este un timp între strigăt şi venirea Mirelui, eveniment care va arăta starea fiecăruia.
Cinci din cele zece fecioare nu aveau untdelemn în candelele lor. Adică nu-L aveau pe Hristos şi nu
aveau Duhul Sfânt locuind în ele, ci aveau doar candela reprezentând mărturia exterioară. Cât de grav
este aceasta când privim la creştinătate! Cinci din fiecare zece mărturisitori nu sunt adevăraţi, aşa că lor
li se va închide uşa pentru totdeauna. Cum ar trebuia ca aceasta să ne însufleţească în eforturile pentru
evanghelizare! Să folosim cu înţelepciune timpul care ne-a fost acordat între strigătul de la miezul nopţii
şi venirea Mirelui!
3. În prima parabolă este vorba de slujire în casă, iar în cea de-a treia de slujire înafara casei, adică de
evanghelizare. În cea de-a doua parabolă este vorba despre aşteptarea personală a venirii Domnului,
credinciosul având ceea ce este necesar pentru a merge cu El la nunta Fiului Împăratului.
“Este ca un om care, plecând din ţară, i-a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat averea lui; şi unuia i-a dat
cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi îndată a plecat din ţară” Matei
25:14-30). Aici Domnul este prezentat părăsind lumea aceasta şi plecând înapoi în cer, şi, cât timp El este
acolo, slujitorii Săi au de folosit în lucrare talanţii care le-au fost încredinţaţi.
“Şi cel care primise cei cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. Tot astfel şi cel care
primise cei doi a câştigat alţi doi”. Aici ne sunt prezentate principiile adevărate şi caracterul adevărat al
slujirii creştine. Domnul Însuşi i-a chemat pe slujitori şi le-a dat talanţii, iar fiecare slujitotor este
răspunzător înaintea Domnului pentru împlinirea chemării lui. Exercitarea darului, fie în casă, fie
înafara casei, deşi este influenţată de mersul lumii şi trebuie să fie întotdeauna cu dragoste şi spre
binecuvântare, nu este deloc dependentă de voinţa suveranului, nici a preotului, nici a poporului, ci
depinde numai de Hristos, adevăratul Cap al bisericii. A schimba aceasta înseamnă a înlătura
responsabilitatea faţă de Hristos şi a desfiinţa principiul fundamental al slujirii creştine.
Preoţia era caracteristica distinctivă a dispensaţiunii iudaice, iar slujirea potrivit voiei lui Dumnezeu
caracterizează perioada creştină. De aici vine eşecul total al bisericii mărturisitoare când a căutat să imite
iudaismul sub atât de multe aspecte, atât în ceea ce priveşte preoţia cât şi în ritualism. Dacă mai este
nevoie de un ordin preoţesc şi de ritualuri şi ceremonii, atunci eficacitatea lucrării lui Hristos este pusă
sub semnul întrebării. De fapt, chiar dacă nu în cuvinte explicite, aceasta subminează temelia
creştinismului. Totul este lămurit de cuvântul lui Dumnezeu: “El, după ce a adus o singură jertfă pentru
păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, de acum aşteptând până când vrăjmaşii
Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui. Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru
totdeauna pe cei sfinţiţi... Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfă pentru păcat” (Evrei 10:1-25).
Slujirea este deci o înaltă demnitate şi ceva vrednic de cel mai profund interes. Ea dă mărturie despre
lucrarea, victoria şi gloria lui Isus, arătând că aceia care sunt pierduţi pot fi salvaţi. Este activitatea iubirii
lui Dumnezeu care se manifestă faţă de o lume înstrăinată de El şi stricată, stăruind cu toată seriozitatea
pe lângă suflete ca să se împace cu Dumnezeu. “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine,
nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (2. Corinteni 5:19-21). Preoţia iudaică
menţinea poporul în legătură cu Dumnezeu, iar prin slujirea creştină este Dumnezeu, în har, prin
slujitorii Săi, salvează sufletele de păcat şi distrugere şi le face să se apropie de El ca închinători fericiţi în
locul preasfânt.
Revenind la parabola noastră, avem de remarcat în mod special ceva care arată suveranitatea şi
înţelepciunea Domnului în legătură cu slujirea, şi anume că El a dat în mod diferit, fiecăruia potrivit cu
capacităţile lui. Fiecare avea o capacitate naturală care îl făcea potrivit pentru slujba pentru care era
angajat şi darurile erau date potrivit cu măsura darului lui Hristos pentru împlinirea lor. “El a dat pe
unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători” (Efeseni 4:11).
Slujitorul trebuie să aibă anumite aptitudini naturale pentru lucrare înafară de puterea Duhului lui
Dumnezeu. Dacă Domnul îl cheamă pe cineva să predice evanghelia, atunci acela va avea şi anumite
abilităţi naturale pentru aceasta. Apoi Domnul, prin Duhul Sfânt, va crea în inima lui o iubire reală
pentru suflete, care este cel mai bun dar al unui evanghelist. Apoi el se cuvine să-şi înflăcăreze şi să-şi
exercite darul potrivit cu capacitatea lui, spre binecuvântarea sufletelor şi gloria lui Dumnezeu.
Să ne aminitim că avem o responsabilitate pentru aceste două lucruri: pentru darul care ne-a fost dat
prin har şi capacitatea prin care darul trebuie exercitat. Când Domnul va veni să le ceară socoteală
slujitorilor Săi nu va fi suficient să spui: “Eu nu am fost educat pentru slujire sau nu am fost numit în
funcţie”, ci atunci se va pune problema: “Am fost eu dependent de Domnul ca să pot fi folosit de El
potrivit cu ceea ce a pregătit El pentru mine? Sau mi-am îngropat talantul în pământ?” Atunci se va
cerceta fidelitatea sau infidelitatea faţă de El.
Ceea ce îl deosebeşte pe slujitorul credincios de cel necredincios este încrederea în stăpân. Cel
necrdincios nu-L cunoştea pe Domnul şi acţiona motivat de teamă şi nu de dragoste, fapt pentru care a
ascuns în pământ talantul. Cel credincios Îl cunoştea pe Domnul, avea încredere în El şi Îi slujea din
dragoste, aşa că a fost răsplătit. Iubirea este unica sursă pentru slujirea lui Hristos, fie că este o slujire în
biserică, fie în lumea de afară. Fie ca nicioadată să nu fim în situaţia de a ne scuza ca acel “rob rău şi
leneş”, ci întotdeauna să contăm pe iubire, har şi pace şi pe puterea binecuvântatului nostru Mântuitor şi
Domn.
Efectul noii ordini a clerului
Este drept să presupunem că aceia prin care noua ordine a lucrurilor a fost introdusă în biserică, aceea
prin care a fost exclusă slujirea liberă a Duhului Sfânt prin membrele trupului, au avut pe inimă binele
adunării. Este evident că, prin aranjamentele lui, Iganţius a urmărit să evite dezbinările. Dar, oricât de
bune ar fi motivele noastre, în cel mai bun caz, intervenţia pentru a schimba ordinea lui Dumnezeu dă
măsura deplină a nebuniei omeneşti. Aceasta a fost greşeala Evei, şi ştim cu toţii care au sunt
consecinţele ei. Acesta a fost şi păcatul originar al bisericii, de unde a rezultat suferinţa acestor
optesprezece secole.
Duhul Sfânt trimis din cer este unica putere pentru slujire, dar Domnului trebuie să I se acorde toată
libertatea de a-i alege şi a-i angaja pe slujitorii Săi. Aranjamentele şi numirile omeneşti ştirbesc din
libertatea Duhului şi sting Duhul. Numai el ştie unde există capacităţi şi unde şi cum să distribuie
darurile. Cu privire la biserică, aşa cum era ea în zilele apostolilor, s-a spus: “Dar toate acestea le
lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea” (1. Cor. 12). Şi, de asemenea, citim:
“sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh; şi sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn; şi sunt
deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Dar fiecăruia i se dă
arătarea Duhului spre folosul tuturor”. Aici totul este în mâini divine. Duhul Sfânt dă darul care trebuie
să fie exercitat recunoscându-L pe Hristos ca Domn, şi atunci Dumnezeu dă eficacitate slujirii. Ce slujire,
care îşi are sursa, puterea şi caracterul dat de Duhul, Domnul şi Dumnezeu! Cât de tristă este schimbarea
care face ca slujirea să depindă de rege, de prelat sau de popor! Oare nu este apostazie? Dar, chiar
aducând obiecţii împotriva numirilor omeneşti în slujbe, fie că aceia care sunt numiţi au calificări bune
sau nu, noi dorim să susţinem cu toată seriozitatea slujirea cuvântului, atât pentru sfinţi cât şi pentru
păcătoşi.
Dar, vai! nu peste mult timp biserica a descoperit că prin împiedicarea slujirii aşa cum a fost prezentată
în cuvântul lui Dumnezeu nu poate evita apariţia diviziunilor, ereziilor şi a învăţătorilor falşi. Chiar şi în
cel mai înzestrat cu daruri creştin se poate manifesta carnea, dar, atunci când Duhul lui Dumnezeu
lucrează cu putere şi când este recunoscută autoritatea cuvântului, atunci remediul este la-ndemână şi
răul va fi judecat cu smerenie şi cu fidelitate faţă de Hristos. Din acest moment – începutul celui de-al
doilea secol, şi chiar înainte de aceasta – biserica a fost tulburată mult de erezii, şi, cu trecerea timpului,
lucrurile nu s-au ameliorat deloc, ci întotdeauna s-au înrăutăţit.
Irineu, un creştin celebru, care i-a urmat lui Pothinus ca episcop de Lyon, în 177 d. Hr., ne-a lăsat multe
informaţii cu privire la primele erezii. Se presupune că el a scris prin anul 183. Cartea lui, “Împotriva
ereziilor”, se spune că ar cuprinde o apărare a credinţei sfinte catolice şi o examinare şi respingere a
învăţăturilor false susţinute de cei mai de seamă eretici*.
* Irinaeus against Heresies, Clarke, Edimburgh
Originea deosebirii dintre cler şi laici
La început, creştinismul nu avea un ordin preoţesc deosebit, ci primii convertiţi Îl predicau pe Domnul
Isus pretutindeni. Ei au fost primii care au răspândit vestea bună a mântuirii, chiar înainte ca apostolii să
fi părăsit Ierusalimul (Fapte 8:4). Cu timpul, când cei convertiţi erau în număr suficient de mare ca să
formeze o adunare, ei s-au strâns laolaltă în numele Domnului în prima zi a săptămânii pentru a frânge
pâinea şi pentru a se zidi unii pe alţii în dragoste (Fapte 20:7). Când apostolul a avut ocazia de a vizita
acele adunări, el a ales bătrâni care să supravegheze mica turmă; diaconii erau aleşi de adunare. Aceasta
era toată organizarea primelor biserici. Dacă Domnul ridica un evanghelist şi suflete se întorceau la
Dumnezeu, ei erau botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Aceasta era, desigur, ceva
care avea loc înafara adunării, şi nu era un act al adunării. După o examinare de către cei spirituali a
autenticităţii lucrării evanghelistului, cei convertiţi erau primiţi în comuniune.
Din această scurtă schiţă a ordinii divine în biserici se poate vedea că nu existau “clerul” şi laicii ca nişte
categorii deosebite. Toţi aveau aceeaşi poziţie în ceea ce priveşte preoţia, închinarea şi apropierea de
Dumnezeu. După cum spuneau apostolii Petru şi Ioan: “şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă
spirituală şi o preoţie sfântă, ca să oferiţi jertfe spirituale primite de Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1.
Petru 2:5). Astfel, întreaga adunare putea cânta: “A Lui, a Celui care ne-a spălat de păcatele noastre în
sângele Lui, a Lui fie gloria şi stăpânirea în veci de veci. Amin” (Apoc. 1:5-6). Pe atunci singura preoţie
era preoţia comună a tuturor celor credincioşi. Cel mai umil servitor din palatul arhiepiscopului, dacă
este spălat în sângele lui Hristos, este mai alb decât zăpada şi potrivit să intre în locul presfânt pentru a
se închina dincolo de perdea.
Acum nu mai există închinare în curtea de afară. În Noul Testament nu mai există o separaţie a unei
clase privilegiate. Deosebirea dintre cler şi laici a fost sugerată de iudaism, şi, în scurt timp, născocirile
omeneşti au făcut ca aceasta să fie privit ca fiind ceva măreţ, iar ordinarea episcopală a stabilit
deosebirea şi a făcut deosebirea şi mai accentuată. Treptat, episcopul şi-a asumat titlul de Pontif.
Presbiterii, şi, treptat, şi diaconii, au devenit, ca şi episcopii, ordine sacre. Poziţia mediatorială şi de
apropiere mai mare de Dumnezeu a fost asumată de casta preoţească, care şi-a asumat şi o poziţie de
autoritate faţă de laici. În loc ca Dumnezeu să vorbească direct inimii şi conştiinţei prin Cuvântul Său şi
ca inima şi conştiinţa să fie aduse direct în prezenţa Lui, înre om şi Dumnezeu se interpunea preoţia.
Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu a fost pierdut din vedere şi credinţa a ajuns să fie întemeiată pe opiniile
oamenilor. Binecuvântatul Domn Isus ca Mare Preot şi Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni a fost
practic dat laoparte şi înlocuit*.
* Una dintre cele mai mari autorităţi privind ordinarea episcopală este de părere că deosebirea dintre cler şi laici
provine din Vechiul Testament: după cum marele preot primea slujba şi preoţii aveau poziţiile lor şi leviţii aveau
slujbele lor deosebite, tot aşa şi laicii au obligaţiile lor faţă de alţi laici. El mai spune, de asemenea, că preoţia
comună a tuturor credincioşilor este învăţătură din Noul Testament, dar că părinţii din vremurile de început au
format biserica după modelul sistemulu iudaic – Gincham în Antiquity of the Christian Church, vol. 1, p. 42
Astfel, vai, vedem şi în biserică ceea ce este valabil cu privire la om de la Adam încoace: tot ce i-a fost
încredinţat omului a eşuat. Din vremea în care responsabilitatea de a menţine biserica în calitate de stâlp
şi temelie a adevărului i-a fost încredinţată omului au fost numai eşecuri. Totuşi, Cuvântul lui
Dumnezeu rămâne acelaşi şi autoritatea Lui nu dă greş, binecuvântat fie numele Lui. Unul dintre
obiectivele principale ale acestei scurte istorii este acela de a-i atrage cititorului atenţia la principiile şi
ordinea în biserică aşa cum sunt prezentate în Noul Testament. “Dumnezeu este Duh, iar cei care I se
închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Adică, noi trebuie să ne închinăm Lui şi
să-I slujim potrivit cu adevărul şi sub îndrumarea şi având ungerea Duhului Sfânt dacă dorim să
glorificăm numele Lui şi închinarea şi slujirea noastră să fie acceptate de El.
Aproape toţi scriitorii ecleziastici afirmă că nici Domnul Însuşi şi nici apostolii Săi nu au dat vreun fel
rânduieli certe cu privire la ordinea şi guvernarea în biserică – că aceste lucruri au fost lăsate în seama
înţelepciunii celor care deţineau funcţii şi a caracteristicilor vremilor. Cunoaştem care sunt consecinţele.
Omul a căutat propria lui glorie. Simplitatea Noului Testament, calea smerită a Domnului şi a
apostolilor Săi, zelul şi lepădare de sine a unui Pavel, toate acestea au fost neglijate, şi măreţia lumească
a ajuns curând obiectivul ambiţiei clerului. O scurtă schiţă a funcţiei de episcop va pune în mod clar în
lumină aceste lucruri, şi, nu ne-ndoim, va fi foarte interesantă pentru cititori.
Ce era un episcop în vremurile de la început?
Cel mai umil ţăran ştie despre măreţia şi faima lumească a unui episcop, dar se poate să nu ştie cum un
slujitor al lui Hristos şi un succesor al pescarilor smeriţi din Galileea a ajuns la o asemenea demnitate. În
zilele apostolilor şi ceva mai bine de o sută de ani după aceea, funcţia de episcop era una care cerea
eforturi şi era o “lucrare bună”. El se îngrijea de o singură biserică, iar aceea era de obicei găzduită într-o
casă privată. Pe atunci el nu “domnea peste moştenirea lui Dumnezeu”, ci era slujiorul dând învăţătură
oamenilor şi îngrijindu-se personal de cei bolnavi şi săraci. Presbiterii, fără îndoială, ajutau în
gestionarea problemelor bisericii în general, ca şi diaconii, dar episcopului îi revenea cea mai mare parte
a lucrării. Totuşi el nu avea autoritatea de a decreta sau sancţiona ceva fără aprobarea presbiterilor şi a
poporului. Pe atunci nu exista ideea ca în subordinea lui să fie un “cler inferior”. Şi, pe atunci, bisericile
nu aveau nici un fel de venituri înafară de acelea oferite prin contribuţiile benevole ale poporului, fără
îndoială, modeste, din care, după ajutorarea săracilor abia de mai rămânea ceva care să îi revină
episcopului ca un fel de răsplată.
Dar, în acele timpuri de început, cei care aveau funcţii în biserică, cel mai probabil, continuau să-şi
desfăşoare vechea meserie pentru a se întreţine pe ei înşişi şi familiile lor, ca mai înainte. Apostolul Pavel
spunea că un episcop trebuie să fie “primitor de oaspeţi”, ceea ce el nu ar fi putut fi dacă venitul lui ar fi
fost dependent de câştigul celor săraci. Până în anul 245 clerul nu a primit salariu şi nu i-a fost interzis să
aibă meserii în lume. La sfârşitul secolului al doilea au apărut situaţii care au sfectat mult smerenia şi
simplitatea originară a episcopilor şi au dus la coruperea castei preoţeşti. “Această schimbare a început,”
spune Waddington, “spre sfârşitul celui de-al doilea secol şi este cert că în acea perioadă găsim primele
reclamaţii cu privire la corupţia incipientă a clerului”. Din momentul în care interesele slujitorilor au
ajuns să se deosebească întrucâtva de interesele creştinismului au început multe schimbări mari în rău.
Vom nota câteva dintre aceste împrejurări, şi, mai întâi,
Originea diocezelor
Episcopii din oraşe erau, fie prin predicile lor, fie prin predicile altora – presbiteri, diaconi sau oameni
din popor – aceia prin intermediul cărora se formau noi biserici în satele şi oraşele din vecinătate. Aceste
adunări nou formate, în modul cel mai firesc, continuau sub protecţia bisericii din oraş, prin intermediul
căreia au primit evanghelia, ajungând să se formeze ca biserici. Astfel s-au format treptat provincii
ecleziastice, pe care grecii le-au numit mai apoi dioceze. Atunci episcopii oraşelor au pretins să aibă
privilegiul de a numi în funcţii slujitori în bisericile rurale, iar aceia cărora ei le-au încredinţat
instrucţiunile au fost numiţi episcopi zonali. Aceştia au format o nouă clasă, ceva ierarhic între episcopi
şi presbiteri, fiind consideraţi inferiori episcopilor dar superiori presbiterilor. Astfel au apărut deosebiri
şi diviziuni şi s-au înmulţit funcţiile.
Originea episcopului metropolitan
Bisericile astfel constituite s-au răspândit rapid în tot imperiul. În gestionarea problemelor interne,
fiecare biserică era esenţial deosebită de celelalte, deşi era în comuniune spirituală cu toate celelalte şi era
considerată ca fiind parte a unicei biserici a lui Dumnezeu. Dar, odată cu creşterea numărului de
credincioşi şi cu extinderea bisericilor, au apărut diferenţe în doctrină şi cu privire la disciplină, care nu
întotdeauna au putut fi rezolvate în interiorul adunărilor locale. Aceasta a făcut să se constituie consilii
sau sinoduri, care erau compuse în principal din cei care erau angajaţi în slujire. Dar, când se strângeau
laolaltă delegaţii bisericilor, s-a ajuns curând la concluzia că trebuia cineva să prezideze acele adunări.
Dacă nu este recunoscută lucrarea suverană a Duhului Sfânt în biserică, atunci fără un preşedinte se
ajunge la anarhie. În general era pus să prezideze episcopul capitalei provinciei, el căpătând titlul înalt
de episcop metropolitan. La întoarcerea lui acasă îi era greu să lepede acele onoruri ocazionale, astfel
încât curând a ajuns să pretindă a avea personal demnitatea permanentă de mitropolit.
Până atunci, episcopii şi presbiterii erau consideraţi ca având rang la fel de înalt, cei doi termeni fiind
folosiţi ca sinonime, dar, de atunci, s-a ajuns ca episcopul să fie considerat ca investit cu puterea
supremă pentru conducerea bisericii şi episcopii au fost hotărâţi să se menţină în acea poziţie de
autoritate. Presbiterii au refuzat să accepte acea demnitate pe care şi-o asumaseră singuri episcopii şi au
căutat să fie independenţi. Din aceasta s-a născut marea controversă dintre sistemele presbiterian şi
episcopal, care a continuat până astăzi şi despre care vom spune mai mult în cele ce urmează. Consider
că am spus destul pentru a-i prezenta cititorului începuturile multor lucruri care sunt încă înaintea
noastră în biserica mărturisitoare. În ordinul consacrat al clerului vom găsi germenul din care au răsărit
întreaga preoţie medievală, păcatul simoniei, legile celibatului şi corupţia groaznică a evului întunecat*.
* Pentru detalii vedeţi Neander, vo. 1, p. 259; Mosheim, vol. 1, p. 91; Bingham, vol.1
După ce am aruncat o privire peste ceea ce se petrecea în interiorul bisericii de la început, şi mai ales
printre conducătorii ei, vom relua istoria generală de la moartea lui Marc Aureliu.
Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - (anii 180
Istoria Bisericii – 313)
Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - (anii 180 – 313)

Sub succesorii lui Aurelius, creştinismul s-a bucurat de o relativă odihnă şi linişte. Depravarea lui
Comodus a fost folosită pentru a sprijini interesele creştinilor după îndelungile lor suferinţe sub domnia
tatălui său, iar domnia scurtă a mai multor împăraţi nu le-a lăsat timp să lupte împotriva înaintării
creştinismului. “În puţin mai mult de un secol,” spune Milman, “de la ascensiunea lui Comodus până la
cea a lui Diocleţian, peste douăzeci de împăraţi au trecut rapid, ca nişte umbre, pe scena tragică a
palatului imperial. Vechiul imperiu ajunsese să fie cucerit de aventurieri sau să fie darul precar al unor
soldaţi nelegiuiţi. Un lung şir de aventurieri militari, deseori străini de numele, rasa şi limba Romei –
africani, pirineeni, arabi şi goţi – au apucat pentru scurt timp sceptrul lumii. Schimbarea suveranului era
aproape de fiecare dată şi o schimbare de dinastie, sau, printr-un fel de fatalitate ciudată, fiecare
încercare de a stabili o succesiune ereditară a eşuat din cauza viciilor sau imbecilităţii generaţiei
următoare”.
Astfel, creştinii au avut cam o sută de ani de relativă odihnă şi pace. Au fost, fără îndoială, multe cazuri
de persecuţii şi martiriu în acea perioadă, dar asemenea cazuri erau mai curând rezultatul ostilităţii
personale a unor indivizi decât o politică sistematică a guvernului împotriva creştinismului. Obiectivul
de maximă prioritate a fiecărui împărat era acela de a-şi asigura tronul mult contestat, astfel încât nu au
avut timp să se dedice suprimării creştinismului sau pentru a aduce schimbări sociale şi religioase în
imperiu. Astfel, marele Cap al bisericii, care este şi “cap peste toate lucrurile bisericii”, a făcut ca
slăbiciunea şi nesiguranţa tronului să fie, indirect, mijlocul prin care biserica să se poată întări şi
prospera.
Dar, deşi domnia lui Comodus a fost, în general, favorabilă progresului creştinismului, a fost totuşi o
situaţie remarcabilă de persecuţie pe care trebuie să o notăm.
Apolonius, un senator roman cunoscut ca învăţat şi filozof, era un creştin sincer. Mulţi dintre nobilii
Romei, împreună cu familiile lor, au îmbrăţişat creştinismul în acea vreme. Senatul roman s-a simţit lezat
de asemenea schimbări. Se presupune că aceasta a dus la acuzarea lui Apolonius înaintea magistratului.
Acuzatorul lui, pe baza unei vechi legi a lui Antoninus Pius, care nu fusese abrogată şi impunea pedepse
grave împotriva creştinilor, a fost condamnat la moarte şi executat. Magistratul i-a cerut prizonierului
său, Apolonius, să răspundă pentru credinţa lui înaintea senatului şi a tribunalului. El s-a conformat şi a
mărturisit cu curaj credinţa lui în Hristos, ceea ce, printr-un decret al senatului, a făcut ca el să fie
decapitat. Unii spun că acela a fost singurul proces din istorie în care atât acuzatul cât şi acuzatorul au
suferit judiciar. Dar mâna Domnului a fost în toate acestea şi a fost deasupra acuzatorului şi a
magistatului, Perenius, care i-a condamnat pe amândoi. Din acea perioadă, multe familii renumite şi
bogate din Roma au mărturisit creştinismul, şi uneori întâlnim creştini şi în familia imperială.
Imediat după moartea lui Comodus, Perinax a fost ales de senat să ocupe tronul, dar după o domnie
scurtă, de numai şaizeci de zile, a fost ucis într-o răzmeriţă. A urmat un război civil, şi, în cele din urmă,
Septimius Severus a obţinut puterea suverană în Roma.
Creştinismul sub domnia lui Severus - anii 194 - 210
În prima parte a domniei lui Severus, el a fost favorabil creştinilor. Un sclav creştin, numit Proculus, a
fost acela prin care împăratului i-a fost redată sănătatea, el fiind cel care l-a uns cu untdelemn. Acea
vindecare remarcabilă – fără îndoială ca răspuns la rugăciune – a făcut ca, în ochii lui Severus, creştinii
să capete favoare. Proculus a primit o poziţie onorabilă în familia imperială şi o doică creştină a fost
angajată pentru a forma caracterul tânărului prinţ. El i-a protejat de indignarea poporului pe mai mulţi
bărbaţi şi femei care îmbrăţişaseră creştinismul. Dar, vai! toată acea favoare arătată creştinilor a fost
numai rezultatul împrejurărilor locale, pentru că legile au rămas aceleaşi şi persecuţii violente împotriva
lor au izbucnit în diferite provincii.
Persecuţiile sub Severus - anul 202
Până în al zecelea an al domniei lui, ferocitatea nativă a minţii lui întunecate şi neînduplecate nu s-a
manifestat împotriva creştinilor. În 202, după întoarcerea lui din est, unde câştigase mari victorii şi, fără
îndoială, îi crescuse mult mândria, el şi-a ridicat mâna şi a îndrăznit să oprească înaintarea
creştinismului, a carului evangheliei. El a dat o lege prin care, sub ameninţarea unor pedepse severe,
interzicea ca vreunul din supuşii lui să devină iudeu sau creştin. Această lege a stârnit o persecuţie
aprigă împotriva celor recent convertiţi şi a creştinilor în general şi i-a stimulat pe vrăjmaşii creştinilor la
tot felul de violenţe. De la creştinii mai fricoşi guvernatorii venali au stors mari sume de bani ca preţ
pentru pace. Această practică la care se pretau unii pentru a-şi salva viaţa şi libertatea a fost denunţată
vehement de alţii. Cei mai zeloşi considerau că era degradant pentru creştinism şi că era o josnică
târguială cu speranţele şi gloriile martiriului. Totuşi, persecuţia nu pare să fi fost generalizată. Ea a lăsat
cele mai adânci urme în Egipt şi în Asia.
La Alexandria, Leonides, tatăl renumitului Origen, a suferit martiriul. Tineii din şcoli care primeau o
educaţie creştină erau supuşi la torturi grele şi unii din profesorii lor au fost luaţi şi arşi. Tânărul Origen
s-a distins prin lucrările lui active şi neînfricate în şcoli aproape părăsite. El dorea să urmeze calea tatălui
său, şi mai curând căuta cununa de martir, decât dorea să scape. Dar tocmai în Africa, la care acum noi
ne gândim ca la un loc al întunericului, nenorocit şi puţin populat, firul argintiu al harului minunat al lui
Dumnezeu s-a evidenţiat cel mai mult prin răbdarea cerească şi curajul sfinţilor în suferinţă. Le vom da
cititorilor noştri câteva detalii.
Persecuţia în Africa
Istoricii spun că în nici o altă parte a Imperiului romanu nu a prins creştinismul rădăcini mai adânci şi
mai permanente decât în provincia Africa. Tipul de creştin african era ceva net diferit de tipul numit
egiptean. Primii erau sinceri şi plini de zel, iar cei din urmă visători speculativi influenţaţi de filozofia
platonică. Tertulian era din această perioadă şi este un exemplu clar al acestei diferenţe, dar vom spune
despre aceasta ceva mai încolo. Vom remarca câţiva dintre martirii din Africa.
Perpetua şi tovarăşii ei
Dintre cei care au fost arestaţi şi martitirizaţi în Africa în perioada acestei persecuţii, Perpetua şi tovarăşii
ei ocupă un loc deosebit în toate istoriile. Istoria martiriului lor nu numai că este marcată de adevăr ci şi
abundă în cele mai alese manifestări ale afecţiunilor naturale. Aici vedem o frumoasă îmbinare a celor
mai alese sentimente şi puternice afecţiuni, pe care creştinismul le recunoaşte ca având drepturi depline
şi le face chiar şi mai adânci şi mai tandre, dar totuşi sacrifică totul pe altarul dăruirii pentru Acela care a
murit pentru noi. “Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” cum spune credinţa care şi-a
însuşit aceasta (Gal. 2:20).
La Cartagina, în anul 202, trei tineri, Revocatus, Saturninus şi Secundulus, şi două tinere, Perpetua şi
Felicitas, au fost arestaţi, toţi fiind catiheţi – adică în pregătire pentru botez şi comuniune. Perpetua era
dintr-o familie bună, bogată şi nobilă, avea o educaţie liberală şi era căsătorită onorabil. Avea
aproximativ douăzeci şi doi de ani şi era o mamă, având pruncul la sân. S-ar părea că toată familia ei era
creştină, cu excepţia bătrânului ei tată, care era încă păgân. Nu se spune nimic despre soţul ei. Tatăl ei o
iubea foarte mult şi îi era groază de ruşinea pe care suferinţele ei ar fi adus-o asupra familiei. Astfel, ei îi
sta înainte nu numai moartea în cea mai înfricoşătoare formă a ei, ci şi cele mai sacre legături naturale.
Când a fost adusă înaintea persecutorilor ei, tatăl ei a venit şi a îndemnat-o să se dezică şi să spună că nu
era creştină. Atunci ea, arătând spre un vas, i-a răspuns calm: “Tată, pot spune oare despre acesta că este
altceva decât un vas?” “Nu,” i-a răspuns el. “Nici eu nu pot spune altceva decât că sunt creştină”. Tânăra
creştină a fost botezată la câteva zile după aceea. Deşi erau sub pază, încă nu erau încă în închisoare, dar,
la puţin timp după aceea, au fost aruncaţi în beci. “Atunci,” spune ea, “am fost ispitită şi am fost
îngrozită pentru că niciodată nu mai fusesem într-un asemenea întuneric. Ce zi groaznică! Căldura
excesivă din cauza numărului mare de persoane înghesuite, tratamentul dur al soldaţilor şi, în final,
neliniştea pentru copilul meu, m-au făcut să mă simt nenorocită”. Diaconii au reuşit totuşi, în schimbul
banilor, să obţină pentru prizonierii creştini condiţii mai bune de detenţie, separaţi de criminalii de drept
comun – asemenea avantaje puteau fi de obicei obţinute de la temnicerii venali. Perpetua a fost înviorată
fiindu-i adus copilul, pe care l-a pus la sânul ei, exclamând: “Acum închisoarea a devenit un palat
pentru mine!”
După câteva ziele a venit zvonul că prizonierii urmau să fie anchetaţi. Tatăl, foarte tulburat, s-a grăbit să-
şi vadă fiica. “Fiica mea,” a spus el, “fie-ţi milă de perii mei albi, fie-ţi milă de tatăl tău, dacă mai sunt
vrednic să mă numeşti tată. Dacă te-am crescut până în floarea vârstei, dacă te-am preferat pe tine mai
mult decât pe toţi ceilalţi fraţi ai tăi, nu mă face de ruşine înaintea oamenilor! Uită-te la copilul tău, la fiul
tău, care, dacă vei muri, nu va supravieţui mult timp. Dacă mori aşa nici unul dintre noi nu va mai avea
curaj să mai spună un cuvânt”. Spunând aceste cuvinte, el i-a sărutat mâinile şi s-a aruncat la picioarele
ei, rugând-o cu cuvinte de dor şi cu multe lacrimi. Dar, deşi era foarte impresionată şi îndurerată la
vederea tatălui ei şi a afecţiunii lui puternice pentru ea, totuşi ea a rămas calmă şi fermă şi a fost în
principal preocupată de binele sufletului lui. “Perii albi ai tatălui meu,” a spus ea, “mă fac să fiu
îndurerată, când mă gândesc că familia mea nu se bucură de martiriul meu. Când acesta va avea loc”, i-a
spus ea, “când mă voi înfăţişa înaintea tribunalului, totul depinde de voia lui Dumnezeu, pentru că nu
prin puterea noastră ne ţinem, ci numai prin puterea lui Dumnezeu”.
Când a venit ceasul hotărâtor, ultima zi a procesului, era adunată o mare mulţime. Bătrânul tată s-a
înfăţişat încă odată pentru a încerca, cu acea ultimă ocazie, să înfrângă hotărârea fiicei sale. Atunci el a
adus şi pruncul în braţele lui şi a stat înaintea ei. Ce moment! Ce spectacol! Bătrânul ei tată, cu perii albi,
pruncul ei, ca să nu spunem nimic mai mult de situaţiile atât de stânjenitoare! Ce apel la o fiică şi la
inima unei tinere mame! “Fie-ţi milă de perii albi ai tatălui tău,” a spus guvernatorul, “fie-ţi milă de
copilul tău, şi oferă sacrificii pentru binele împăratului!” Astfel a stat ea înaintea tribunalului, înaintea
mulţimii adunate, înaintea zecilor de mii din cer şi înaintea oştilor iadului. Perpetua a rămas calmă şi
fermă. Ca Avraam în vechime, tatăl celor credinioşi, ochii ei erau îndreptaţi nu spre fiul ei, ci spre
Dumnezeul învierii. După ce şi-a încredinţat copilul mamei sale şi fratelui său, ea a spus: “Nu pot face
aceasta”. “Eşti creştină?” a întrebat el. “Da, sunt creştină”, a răspuns ea. Soarta ei era atunci hotărâtă. Ei
au fost toţi condamnaţi să fie o distracţie crudă pentru soldaţi şi mulţime într-o luptă cu fiarele sălbatice,
tocmai de ziua de naştere a tinerei Geta. Ei s-au întors în beci bucurându-se că li s-a dat favoarea de a
mărturisi şi a suferi astfel pentru Isus. Temnicerul Pudas a fost convertit prin intermediul purtării
liniştite a prizonierilor săi.
Când au fost conduşi la amfiteatru, martirii aveau o înfăţişare plină de pace şi de bucurie. Potrivit
obiceiului la Cartagina, bărbaţii erau îmbrăcaţi în roşu ca preoţi ai lui Saturn, iar femeile în galben ca
preotese ale lui Ceres, dar prizonierii s-au opus la asemenea procedee, spunând: “Am venit aici pentru
că aşa am ales noi, ca să nu ne fie luată libertatea şi ne dăm viaţa ca să nu fim forţaţi la asemenea
urâciuni”. Păgânii au recunoscut justeţea cererii lor şi au cedat. După ce s-au sărutat cu un sărut al
dragostei creştine, având speranţa sigură că se vor revedea “afară din trup şi cu Domnul”, ei au înaintat
pe scena morţii în haine simple. Spectatorii au auzit lauda adusă lui Dumnezeu. Perpetua a cântat un
psalm. Bărbaţii au fost daţi leilor, urşilor şi leoparzilor, iar femeile au fost împunse de o vacă întărâtată.
Dar toţi au fost rapid scăpaţi de suferinţele lor prin sabia unui gladiator şi au intrat în bucuria Domnului
lor.
Interesanta naraţiune, care este prezentată aici într-o formă prescurtată, se spune că ar fi fost scrisă chiar
de mâna Perpetuei şi are un aer de autenticitate şi realitate care o recomandă respectului şi încrederii
pentru toate timpurile. Dar principalul nostru obiectiv a fost acela de a le prezenta cititorilor o imagine
vie, în care se îmbină în mod frumos multe din cele mai alese trăsături ale credinţei creştine cu cele mai
calde sentimente creştine şi ca să învăţăm să nu fim nişte cârtitori ci să suferim toate lucrurile pentru
Hristos, astfel încât harul Lui să strălucească şi credinţa noastră să triumfe şi Dumnezeu să fie glorificat.
La câţiva ani după aceste evenimente, Severus şi-a îndreptat atenţia spre Britania, unde romanii
pierduseră teren. Împăratul, conducând o armată foarte puternică, i-a împins înapoi pe băştinaşii
Caledoniei şi a recâştigat ţara la sud de zidul lui Antoninus, dar a pierdut atât de multe trupe în bătăliile
succesive pe care a trebuit să le poarte încât nu a găsit potrivit să încerce să-şi extindă cuceririle dincolo
de acel hotar. Simţind că i se apropia sfârşitul, el s-a retras la York, unde a murit în scurt timp, în al
optesprezecelea an al domniei lui, în anul 211.
Poziţia schimbată a creştinismului
După moartea lui Septimius Severus – cu excepţia scurtei domnii a lui Maximin – biserica s-a bucurat de
o oarecare pace până la domnia lui Decius, în anul 249. Dar, în timpul favorabil al domniei lui
Alexandru Severus, a avut loc o schimbare importantă în relaţia creştinismului cu societatea. Împăratul a
fost sub influenţa mamei sale, Mamaea, pe care Eusebius o descrie ca fiind “o femeie care se distingea
prin evlavia şi religia ei”. Ea a trimis să fie adus Origen, despre a cărui faimă auzise multe, şi de la el a
învăţat ceva din Evanghelie. După aceea, ea a fost favorabilă creştinilor, dar nu prea există dovezi că şi
ea a fost creştină.
Alexandru avea o dispoziţie religioasă. În casa lui erau mulţi creştini şi episcopii erau primiţi la curtea
lui şi recunoscuţi ca având funcţii oficiale. Deseori el folosea cuvintele Mântuitorului: “cum voiţi să vă
facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luca 6:31) şi le avea înscrise pe zidurile palatului său şi în alte
clădiri publice. Dar el era aproape de toate religiile, şi, pe acest principiu, a acordat un loc şi
creştinismului în sistemul lui eclectic.
Primele clădiri publice pentru adunările creştine
Acum apare pentru prima oară un aspect important în istoria bisericii, care demonstrează cum s-a
schimbat poziţia ei în Imperiul roman: în timpul domniei acestui prinţ bun au fost ridicate primele
clădiri publice pentru adunările creştinilor. O împrejurare cu privire la un teren din Roma a făcut să se
arate spiritul împăratului şi influenţa şi puterea crescândă a creştinilor. Acel teren considerat comun a
fost ales de o adunare ca loc pentru a construi o biserică, dar breasla băcanilor a reclamat că ceruse acel
teren mai înainte. Cazul a fost judecat de împărat şi el le-a dat terenul creştinilor pe considerentul că este
mai bine ca să fie consacrat închinării către Dumnezeu, în orice formă, decât să aibă o utilizare profană şi
nedemnă.
Clădiri publice numite biserici creştine au început să fie construite în diferite locuri în imperiu. Păgânii
nu au fost niciodată capabili să înţeleagă de ce creştinii nu aveau nici temple, nici altare. Până atunci
adunările lor religioase fuseseră ţinute private. Chiar şi iudeii aveau sinagoga publică, dar locul unde se
strângeau creştinii nu se remarca prin vreo clădire deosebită. Casele particulare, catacombele şi
cimitirele găzduiau strângerile lor paşnice. Strângerile lor, care, în vremurile de necaz, erau secrete –
aceasta şi ca măsură de siguranţă -, au încetat să mai aibă acel caracter privat. Pe de altă parte, trebuie să
remarcăm faptul că acel caracter secret al strângerilor lor a fost deseori folosit împotriva lor. Am văzut
mai înainte că păgânii nu puteau înţelege o religie fără templu şi că au fost cu uşurinţă convinşi că acele
strângeri private şi misterioase, care păreau a evita lumina zilei, erau numai pentru lucruri din cele mai
rele.
Situaţia exterioară a creştinismului se schimbase într-un mod minunat, dar vai! după cum vom vedea
curând, acele schimbări nu erau în favoarea sănătăţii spirituale şi creşterii sănătoase. S-a ajuns să fie
edificii cunoscute în care se strângeau creştinii, clădiri ale căror uşi erau larg deschise pentru toţi
oamenii. Creştinismul a ajuns să fie recunoscut ca una din numeroasele forme de închinare pe care
guvernul le permitea, dar toleranţa faţă de creştini în acea perioadă a ţinut numai de dispoziţia
favorabilă a lui Alexandru. Legile impreriului nu au fost schimbate în favoarea creştinilor, astfel încât
acea perioadă de pace a luat sfârşit la moartea împăratului. Soldaţii demoralizaţi, care nu au putut
suporta disciplina pe care împăratul voia să o reinstituie, au făcut o conspiraţie împotriva lui şi l-au ucis
pe tânărul împărat la vârsta de numai douăzecişinouă de ani, în al treisprezecelea an al domniei lui.
Modul în care a lucrat Domnul faţă de cler
Abia ce au ajuns să construiască biserici şi episcopii să fie primiţi la curte, că mâna Domnului s-a şi
întors împotriva lor.
A fost aşa: Maximin, un ţăran trac grobian, a ajuns pe tronul imperial. El fusese cel puţin instigatorul,
dacă nu şi făptuitorul, asasinatului virtuosului Alexandru. El şi-a început domnia ucigându-i pe toţi
prietenii vechiului împărat. El îi socotea vrăjmaşi pe cei care fuseseră prietenii împăratului de dinainte.
El a poruncit să fie ucişi episcopii, în special cei care fuseseră prieteni intimi cu Alexandru. Răzbunarea
lui s-a abătut, mai mult sau mai puţin, asupra tuturor claselor de creştini, dar în mod special a lovit
clerul. Totuşi ei au suferit nu pentru că erau creştini, ci din cauza poziţiei pe care ajunseseră să o aibă în
lume. Ce poate fi mai trist decât această reflecţie?
Cam în acelaşi timp, cutremure nimicitoare în diferite provincii au făcut să se reaprindă mânia populară
împotriva creştinilor în general. Sub un asemenea împărat, furia poporului a rămas neînfrânată şi a fost
chiar încurajată de guvernatori ostili, care au ars bisericile abia zidite şi i-au persecutat pe creştini. Dar,
din fericire, domnia crudă a fost de scurtă durată, pentru că împăratul a ajuns de nesuferit poporului.
Armata s-a răzvrătit şi l-a ucis în al treilea an al domniei lui, aşa că au venit din nou vremuri mai
favorabile pentru creştini.
Domniile lui Gordian, între 238 şi 244, şi cea a lui Filip, între 244 şi 249, au fost prietenoase bisericii. Dar,
în repetate rânduri am văzut că, după un guvern favorabil creştinilor, a venit unul care i-a oprimat. Aşa
a fost şi atunci. Sub patronajul şi zâmbetele lui Filip, biserica din Arabia s-a bucurat de multă
prosperitate în exterior, dar aceea a fost în ajunul unei persecuţii mai grozave şi mai generale decât vreo
alta prin care mai trecuse până atunci.
Una din cauzele care au contribuit la aceasta a fost absenţa creştinilor de la ceremoniile naţionale care, în
anul 247, au comemorat o mie de ani de la întemeierea Romei. Jocurile au fost organizate de Filip cu o
splendoare nemaiîntâlnită. Dar, din vreme ce împăratul era favorabil creştinilor, ei au scăpat de furia
preoţilor păgâni şi a mulţimii. Creştinii ajunseseră să fie recunoscuţi de stat ca fiiind o organizaţie, şi,
oricâtă grijă ar fi avut ei să nu se amestece în facţiunile politice sau în festivităţile populare ale
imperiului, ei au ajuns să fie consideraţi ca fiind inamicii prosperităţii imperiului şi cauza tuturor
calamităţilor. Ajungem la o schimbare a guvernării, la o guvernare care a adus necaz asupra întregii
biserici a lui Dumnezeu.
Persecuţia generală sub Decius
În anul 249, Decius l-a învins pe Filip şi a ocupat tronul. Domnia lui se remarcă în istoria bisericii prin
prima persecuţie generală. Acest împărat a fost împotriva creştinismului şi zelos pentru religia păgână.
El era hotărât să încerce exterminarea totală a creştinilor şi să readucă religia păgână la gloria ei de mai
înainte. Una din primele măsuri pe care le-a luat a fost aceea de a da edicte către guvernatori pentru
aplicarea cu toată forţa a vechilor legi împotriva creştinilor. Li s-a poruncit, în caz de nesupunere fiindu-
le ameninţată chiar viaţa, să-i extermine cu desăvârşire pe creştini sau, prin torturi, să-i facă să se
întoarcă la religia părinţilor lor.
Din vremea lui Traian exista un ordin imperial ca să nu fie căutaţi creştinii şi era şi o lege care nu
permitea ca împotriva lor să fie aduse acuzaţii private, mai ales de servitorii lor – după cum am văzut în
cazul lui Apolonius, legi care, de obicei, până atunci, au fost respectate de vrăjmaşii bisericii, dar care în
acea perioadă au fost neglijate. Autorităţile căutau creştini şi acuzatorii nu se expuneau nici unui risc, iar
mânia populară a ajuns atunci să fie luată ca dovadă oficială. În doi ani foarte mulţi creştini din toate
provinciile romane au fost exilaţi, închişi, sau torturaţi până la moarte prin diferite metode. Această
persecuţie a fost mai crudă şi mai groaznică decât oricare de mai înainte. Dar cel mai dureroas lucru în
acele scene sfâşietoare a fost slăbiciunea creştinilor înşişi, ca efect al confortului şi prosperităţii în lume.
Efectele caracterului lumesc în biserică
Cel care studiază istoria bisericii vede acum manifestându-se în mod cutremurător efectul pătrunderii
lumii în biserică. Este o imagine tare tristă, dar trebuie să fie o lecţie de folos pentru cititorul creştin,
deoarece ceea ce era atunci este şi acum, şi aşa va fi întotdeauna. Duhul Sfânt care locuieşte în noi este
acum mai puţin sensibil la răsuflarea urât mirositoare şi nocivă a lumii decât era în acel timp.
Ceea ce nu a putut reuşi prin edicte sângeroase şi tirani cruzi, vrăjmaşul a realizat prin prietenia lumii.
Aceasta este vechea stratagemă a lui Satan. Şarpele cel viclean s-a dovedit mai periculos decât leul care
răcneşte. Prin favoarea oamenilor mari, mai ales a împăraţilor, el a făcut clerul să fie fără grijă şi să bată
palma cu lumea şi i-a înşelat prin linguşelile lumii. Creştinii ajunseseră să poată construi temple la fel ca
şi păgânii şi episcopii lor erau primiţi la curtea imperială ca şi preoţii idolatri. Această relaţie nepotrivită
cu lumea a subminat însăşi temelia creştinismului lor, fapt care s-a arătat în mod dureros atunci când
furtuna violentă a persecuţiei a venit după o perioadă îndelungată de linişte şi prosperitate.
În multe părţi ale imperiului creştinii s-au bucurat de o pace netulburată timp de treizeci de ani, fapt
care a avut un efect defavorabil asupra bisericii în ansamblu. Ajunsese ca, la mulţi, să nu mai fie o
credinţă puternică izvorâtă din convingere, cum a fost în primele două secole, ci să fie adevăruri pe care
şi le însuşiseră printr-o educaţie creştină, aşa cum este în general în zilele noastre, într-o proporţie
alarmantă. Aşa că persecuţia atât de violentă, care a izbucnit după atât de mulţi ani de linişte, nu se
putea să nu ducă la o cernere a bisericilor. Atmosfera creştină ajunsese coruptă. Ciprian în vest şi Origen
în est spun despre spiritul lumesc care se strecurase în biserică: de mândria, de luxul şi de poftele
clerului şi de viaţa neglijentă şi neevlavioasă a poporului.
Ciprian, episcop de Cartagina, spunea: “Dacă este înţeleasă cauza bolii, atunci se şi găseşte tratamentul
pentru partea afectată. Domnul doreşte să încerce pe poporul Său, şi, din vreme ce regimul de viaţă
prescris în mod divin a fost tulburat de îndelunga perioadă de pace, a fost trimisă o judecată divină
pentru a-i restaura pe ai noştri care au căzut, şi, aş putea spune, au o credinţă adormită. Pentru păcatele
noastre merităm mai rău, dar Domnul nostru cel plin de har a rânduit ca tot ceea ce se întâmplă să fie
mai curând ca o încercare decât ca o persecuţie. Uitând ceea ce făceau credincioşii în timpul vieţii
apostolilor şi ceea ce se cuvine să facă în orice timp, creştinii s-au preocupat cu pofta nesătulă de a-şi
spori avuţia pământească. Mulţi episcopi, care prin învăţătură şi exemplul personal ar fi trebuit să-i
îndrume pe alţii, şi-au neglijat chemarea divină pentru a se angaja în gestionarea problemelor lumii”.
Aşa era starea lucrurilor în multe biserici, drept care nu trebuie să ne mirăm de ceea ce s-a întâmplat.
Împăratul a poruncit cercetarea cu amănuntul a oricui era suspectat că nu s-ar conforma la închinarea
naţională. Creştinilor li s-a cerut să se conformeze ceremoniilor religiei păgâne, şi, în caz că refuzau,
urmau ameninţări, apoi torturi, pentru a-i obliga să se supună. Dacă tot rămâneau fermi, se aplica
pedeapsa cu moartea, în special asupra episcopilor, pe care Decius îi ura cel mai mult. S-a format
obieceiul ca, oriunde era executat groaznicul edict, să fie rânduită o zi în care toţi creştinii din localitate
să se prezinte înaintea magistratului pentru ca să renunţe la religia lor şi să ardă tămâie pe altarul
idolului. Înainte de acea zi de groază, mulţi au fugit în exil. Bunurile celor fugiţi au fost confiscate, iar lor
li s-a interzis să se întoarcă, urmând să fie pedepsiţi cu moartea dacă se întorceau. Cei care rămâneau
fermi, după repetate torturi, erau aruncaţi în închisoare, unde alte suferinţe şi foametea erau folosite
pentru a le înfrânge hotărârea. Mulţi care au fost mai puţin fermi şi mai puţin credincioşi au scăpat fără a
sacrifica cumpărându-şi de la magistrat un certificat sau permiţând ca prietenii lor să le cumpere un
certificat. Dar această practică nevredincă a fost condamnată de biserică, ea fiind considerată o abjurare
tacită.
Dionisos, episcop de Alexandria, descriind efectul groaznicului decret, spunea: “Mulţi cetăţeni de vază
s-au conformat edictului. Unii au fost mânaţi de frică, alţii au fost forţaţi de prietenii lor. Mulţi au stat,
palizi şi tremurând, nefiind gata nici să se supună ceremonialului idolatru, nici să reziste până la moarte.
Alţii au îndurat torturile până la un anumit punct, apoi au cedat”. Acestea au fost unele dintre efectele
triste şi ruşinoase ale relaxării generale în privinţa răului existent în lume. Totuşi, nu este potrivit ca noi,
care trăim într-o epocă în care sunt multe libertăţi cetăţeneşti şi religioase, să spunem vorbe grele despre
slăbiciunea celor care au trăit în acele timpuri sângeroase. Mai curând trebuie să simţim ruşinea lor ca
propria noastră ruşine şi să ne rugăm ca să fim păziţi şi să nu cedăm atracţiilor lumii, indiferent sub ce
formă s-ar prezenta ele. Dar, mulţumiri fie aduse Domnului, nu toţi au dezertat. Să privim pe scurt la
aspectele strălucite.
Puterea credinţei şi devotamentului creştin
Acelaşi Dionisus ne spune că mulţi au stat ca nişte stâlpi pentru Domnul, fiind întăriţi prin El şi
devenind martori minunaţi ai harului Său. Dintre aceştia amintim de un băiat de cincisprezece ani,
numit Dioscurus, care a răspuns cu înţelepciune la toate întrebările şi a arătat statornicie când a fost
torturat, până într-atât încât însuşi guvernatorul l-a admirat şi în final l-a eliberat, exprimând speranţa că
înaintarea în vârstă avea să-l facă să-şi recunoască greşelile. O femeie care fusese adusă la altar de soţul
ei, a fost forţată să ardă tămâie de cineva care i-a ţinut mâna, dar a exclamat: “Nu eu am făcut aceasta, ci
tu ai făcut-o!” Imediat după aceea ea a fost trimisă în exil. Într-un beci din Cartagina creştinii erau expuşi
la căldură, foame şi sete pentru a fi forţaţi să se conformeze decretului, dar chiar văzând cu ochii
moartea prin înfometare, au rămas neclintiţi în mărturisirea lui Hristos. Din închisoarea de la Roma,
unde anumiţi martori au fost închişi aproximativ un an, Ciprian a primit următoarea mărturisire: “Ce
sorţ mai glorios şi mai binecuvântat i-ar putea cădea omului decât acela ca, prin torturi şi teama de
moarte, să-L mărturisească pe Domnul – cu trupuri pline de răni şi cu duhul pe cale să plece, şi totuşi
liber, să-L mărturisească pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si să fie părtaş suferinţelor lui Hristos şi în
numele lui Hristos? Dacă încă nu ne-am vărsat sângele, suntem gata să-l vărsăm. Roagă-te deci, iubite
Ciprian, ca Domnul să întărească zi de zi pe fiecare dintre noi, din ce în ce mai mult, cu puterea Lui, şi ca
El, Cel mai bun conducător, să-i conducă în final pe ostaşii Lui, pe care i-a disciplinat şi i-a încercat în
tabăra periculoasă, pe câmpul de bătălie care le stă înainte, înarmaţi cu acele arme divine care nu pot fi
nicicând înfrânte”.
Printre victimele persecuţiei au fost Fabian, episcop al Romei, Babilas din Antiohia şi Alexandru din
Ierusalim. Ciprian, Origen, Grigore, Dionisus şi alţi oameni de seamă au fost expuşi la torturi crude şi
exil, dar au scăpa cu viaţă. Ura împăratului era îndreptată în special împotriva episcopilor. Dar, prin
îndurarea Domnului, domnia lui Decius a fost una scurtă. El a fost ucis de goţi cam pe la sfârşitul anului
251*.
* v. Neander, vol 1, p. 177; Mosheim, col. 1, p. 217; Milner, vol. 1, p. 332
Martiriul lui Ciprian în timpul domniei lui Valerian
Din vreme ce numele lui Ciprian este cunoscut de majoritatea cititorilor noştri şi este un nume foarte
renumit pentru conducerea şi disciplina în biserică, este bine să remarcăm în mod special liniştea cu care
acest părinte contempla perspectiva martiriului.
El s-a născut la Cartagina cam prin anul 200, dar nu s-a convertit până prin 246. Deşi era matur ca vârstă,
după convertire el avea prospeţimea şi ardoarea unui tânăr. El se distinsese ca profesor de retorică, iar
apoi s-a distins ca un creştin serios şi devotat. El a fost curând promovat în funcţiile de diacon şi de
presbiter, iar în 248 a fost ales episcop prin voinţa generală a poporului. Lucrările lui au fost întrerupte
de persecuţia sub Decius, dar a rămas în viaţă până în 258. În dimineaţa zilei de 13 septembrie, un ofiţer
cu nişte soldaţi a fost trimis de proconsul ca să-l aducă. Ciprian a ştiut că i se apropia sfârşitul. Cu
cugetul împăcat şi cu o înfăţişare binedispusă, a ieşit fără a întârzia. Procesul lui a fost amânat o zi.
Vestea despre arestarea lui a făcut să se strângă tot oraşul. Ai lui au stat toată noaptea în faţa casei
ofiţerului în care el era găzduit.
Dimineaţa el a fost condus la palatul proconsulului, înconjurat de o mare mulţime şi păzit de o gardă
puternică. După puţin timp a apărut proconsulul. “Eşti tu Tascius Ciprian, episcopul a numeroşi oameni
neevlavioşi?” a întrebat proconsulul. “Sunt,” i-a răspuns Ciprian. “Gândeşte-te bine,” i-a spus
proconsulul. “Execută ordinele primite,” i-a răspuns Ciprian, “cazul nu mai admite dezbateri”.
Guvernatorul s-a consultat cu consiliul lui, apoi a rostit sentinţa: “Tascius Ciprian, ai trăit mult timp în
neevlavie şi ai strâns în jurul tău mulţi oameni implicaţi în aceeaşi conspiraţie rea. Te-ai arătat duşman
atât al zeilor cât şi legilor imperiului. Împăraţi pioşi şi sfinţi s-au străduit zadarnic să te readucă la
închinarea strămoşilor tăi. Din vreme ce ai fost principalul autor şi conducător al acestor practici
vinovate, vei fi un exemplu pentru aceia pe care i-ai amăgit prin adunările tale nelegiuite. Vei ispăşi
crima cu sângele tău”. “Lăudat fie Dumnezeu” a răspuns Ciprian, iar mulţimea de fraţi a exclamat: “Să
fim şi noi martirizaţi împreună cu el!” Episcopul a fost dus pe un câmp din apropiere şi decapitat. Este
remarcabil faptul că acel proconsul a murit la câteva zile după aceea, iar împăratul Valerian a fost învins
anul următor şi luat prizonier de perşi, care l-au tratat cu dispreţ şi mare cruzime, aducând o ruşine fără
precedent în analele Romei.
Moartea nenorocită a multor persecutori a produs o impresie puternică asupra poporului şi i-a forţat pe
mulţi să tragă concluzia că vrăjmaşii creştinismului erau vrăjmaşi ai cerului. Timp de aproape patruzeci
de ani după acea persecuţie pacea bisericii nu a mai fost întreruptă în mod semnificativ, astfel încât
putem trece peste acei ani pentru a ajunge la faza finală a conflictului dintre păgânism şi creştinism.
Starea generală a creştinismului
Înainte de a relata pe scurt persecuţia sub Diocleţian, ar fi bine să revedem istoria şi starea bisericii
atunci când se apropia lupta finală. Dar, pentru a putea aprecia corect înaintarea şi starea creştinismului
spre sfârşitul a trei secole, trebuie să vedem inamicii puternici cu care se confrunta.
1. Iudaismul. Am văzut cu câtva timp în urmă, în special în timpul vieţii apostolului Pavel, că iudaismul
a fost primul mare vrăjmaş al creştinismului. De la început, creştinismul a avut de luptat cu prejudecăţile
puternice ale credincioşilor şi cu răutatea necredincioşilor iudei. În regiunea unde s-a născut şi în orice
loc unde a ajuns, creştinismul a fost urmărit de acest duşman neînduplecat. După moartea apostolilor
biserica a avut mult de suferit pentru că a cedat presiunilor iudaice, creştinismul ajungând să fie
remodelat după tiparele sistemului iudaismului. Vinul cel nou a ajuns să fie pus în burdufuri vechi.
2. Orientalismul. Spre sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea secol, creştinismul a fost
nevoit să-şi găsească drumul printre multe elemente conflictuale ale filozofiei orientale. Primul ei
conflict a fost cu Simon Vrăjitorul, după cum avem consemnat în Faptele Apostolilor. Deşi era
samaritean prin naştere, se presupune că el studiase la Alexandria mai multe religii din est. La revenirea
în ţara lui natală, el s-a întors cu mari pretenţii că avea o cunoştinţă superioară şi puteri superioare şi i-a
vrăjit pe cei din Samaria, dându-se drept cineva mare: “toţi, de la mic la mare îi dădeau atenţie spunând:
«Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea mare»” (Fapte 8:9). Din această relatare despre Simon aflăm ce
influenţă aveau asemenea oameni asupra minţilor celor ignoranţi şi superstiţioşi şi cu ce puteri grozave
ale lui Satan, manifestate prin aceşti lucrători răi, s-a confruntat biserica de la început. El nu numai că îşi
aroga “puterea lui Dumnezeu, cea mare”, ci combina în el şi celelalte perfecţiuni ale lui Dumnezeu.
Scriitorii spun în general despre el că a fost capul unei oşti de impostori şi eretici.
După ce a fost înfrânt în mod ruşinos de Petru, se spune că el a părăsit Samaria şi a călătorit în diferite
ţări, alegându-i în special pe aceia la care nu ajunsese evanghelia. De atunci el a introdus în sistemul lui
numele lui Hristos, lucrând astfel încât să creeze confuzie între evanghelie şi balsfemiile lui şi să încurce
mintea oamenilor. Preferăm să nu mai vorbim despre magia şi lucrările lui miraculoase, nici despre
teoriile lui despre coborârea lui din cer şi alte emanaţii, ci spunem doar că aceste lucrări s-au arătat, în
special în orient, o mare piedică pentru înaintarea evangheliei.
Succesorii lui Simon, Cerentius şi Valentinus, au sistematizat teoriile lui atât de mult încât au devenit
fondatorii gnosticismului, cu care s-a confruntat biserica în cel de-al doilea secol. Titulatura lor implică
pretenţia de a avea o cunoştinţă superioară. Se consideră, în general, că la aceasta se referea Sf. Pavel
când îl avertiza pe Timotei, fiul lui, împotriva “ştiinţei pe nedrept numite astfel”.
Deşi probabil că o încercare de face o schiţă a acestui larg răspândit orientalism sau gnosticism nu ar fi
potrivit în cadrul acestei scurte istorii, trebuie totuşi să le dăm cititorilor o oarecare idee despre ce era el.
Pentru un timp, acesta s-a dovedit cel mai formidabil adversar al creştinismului. Dar faptele şi
învăţăturile evangheliei au biruit, iar gnosticismul a scăzut.
Sub numele de gnostici pot fi cuprinşi toţi aceia care, în primele zile ale bisericii, includeau în sistemele
lor filozofice cele mai evidente şi mai convenabile învăţături atât din iudaism cât şi din creştinism.
Astfel, gnosticismul a devenit un amestec de filozofie orientală, iudaism şi creştinism. Printr-o confuzie
satanică, frumuseţea simplă a evangheliei a fost distrusă, şi, pentru mult timp, în multe locuri,
adevăratul caracter al evangheliei nu a fost cunoscut. A fost un plan subtil şi un mare efort al
vrăjmaşului, nu numai pentru a corupe, ci şi pentru a submina complet evanghelia. Imediat ce a apărut
creştinismul, gnosticii au început să adopte în sistemele lor unele dintre cele mai sublime doctrine
creştine. Iudaismul era foarte amestecat cu această filozofie, probabil din perioada captivităţii.
Dar gnosticismul, trebuie să reţinem, nu a fost o corupere a creştinismului, deşi întreaga şcoală a
gnosticilor este desemnată de către scriitorii ecleziastici ca fiind numai eretici. În ceea ce priveşte
originea lui, trebuie să o căutăm în religiile orientale, cum ar fi cea a caldeenilor, a perşilor şi a
egiptenilor şi în altele. În zilele noastre asemenea filozofi ar fi priviţi ca necredincioşi şi complet străini
de evanghelia lui Hristos, dar, în timpurile de la început, era desemnat ca eretic oricine introducea, într-o
formă oarecare, numele lui Hristos în sistemul lui filozofic. De aceea s-a spus: “Dacă Mahomed ar fi
apărut în al doilea secol, Iustin Martirul sau Irineu l-ar fi numit eretic”. În acelaşi timp, trebuie să avem
în vedere că principiile filozofiei greceşti, mai ales cele platonice, au pătruns în forţă în biserică chiar de
la început, au corupt izvorul adevărului şi au ameninţat să schimbe pentru un timp sensul şi efectele
evangheliei asupra omenirii.
Origen, care s-a născut la Alexandria – leagănul gnosticismului – prin anul 185, a fost părintele care a
dat forma completă metodei alexandriene de interpretare a Scripturii. El distingea trei sensuri: unul
literal, altul moral şi altul mistic, care corespund respectiv trupului, sufletului şi duhului omului. Sensul
literal poate fi înţeles de orice cititor atent, sensul moral cerea o inteligenţă mai înaltă, iar sensul mistic
putea fi pătruns numai prin harul Duhului Sfânt, care se obţinea prin rugăciune.
Marele ţel al acestui învăţător eminent a fost acela de a armoniza creştinismul cu filozofia: acesta a fost
aluatul şcolii de la Alexandria. El căuta să strângă crâmpeie de adevăr care se găseau risipite în celelalte
sisteme pentru a le uni într-o schemă creştină, astfel încât să prezinte evanghelia într-un mod în care să
nu-i ofenseze pe cei cu prejudecăţi şi să ducă la convertirea iudeilor, gnosticilor şi a păgânilor culţi.
Aceste principii de interpretare şi combinarea creştinismului cu filozofia i-au condus pe Origen şi pe
urmaşii lui la erori grave, atât în practică, cât şi în doctrină. Origen a fost un creştin devotat, serios şi plin
de zel, cu adevărat iubit de Domnul Isus, dar principiile lui au avut tendinţa, de atunci şi până în zilele
noastre, de a slăbi credinţa în caracterul bine definit al adevărului, dacă nu cumva de a-l perverti prin
spiritualizare şi alegorii, mijloace pe care sistemul le susţinea.
Caracterul rău al materiei era primul principiu pe care îl susţineau toate sectele gnosticilor şi care a
pătruns în toate sistemele religioase din est. Aceasta a condus la teorii din cele mai excentrice cu privire
la formarea şi caracterul universului material şi a tuturor substanţelor corporale. Astfel, persoanele care
credeau că trupurile lor sunt în ele însele rele recomandau abstinenţa şi chinuirea trupului pentru ca
mintea sau duhul, care erau considerate curate şi divine, să se poată bucura de mai multă libertate şi să
poată contempla mai bine cele cereşti. Fără a spune mai multe despre acest subiect – care nu ne face
plăcere – cititorul va înţelege că celibatul clerului, care a apărut mai târziu, şi întregul sistem de ascetism
şi monasticism îşi au originea nu în Scriptură ci în filozofia orientală*.
* Pentru detalii cu privire la diferitele secte, vedeţi Dictionary of Christian Churches and Sects, Marsden
Robertson, vol. 1, p. 84; Neander vol. 2, p. 387; Milman, vol. 2 p. 80.
Păgânismul. Biserica a avut de luptat nu numai cu iudaismul şi orientalismul, ci a avut de suferit şi
ostilitatea deschisă a păgânismului. Acestea erau cele trei mari puteri ale lui Satan care au atacat biserica
în primii trei sute de ani ai istoriei sale. În îndeplinirea misiunii încredinţate de Domnul: “învăţaţi toate
naţiunile” ... “predicaţi evanghelia la orice făptură”, ea a trebuit să înfrunte şi să învingă aceşti trei
vrăjmaşi. Dar aceştia nu ar fi putut împiedica înaintarea ei dacă ea ar fi umblat despărţită de lume şi ar fi
rămas fidelă Mântuitorului ei înălţat la cer. Dar, vai! ceea ce nu au reuşit iudaismul, orientalismul şi
păgânismul, au reuşit atracţiile lumii. Şi aceasta ne face să cercetăm starea bisericii atunci când a izbucnit
marea persecuţie.
O privire de ansamblu asupra stării bisericii în anul 303
Diocleţian s-a suit pe tron în anul 284. În 286, el s-a asociat cu Maximian ca Augustus, iar în 292 Galerius
şi Constanţius s-au adăugat la numărul prinţilor cu titlu inferior celui de Cezar. Astfel, la începutul
secolului al patrulea, Imperiul roman avea patru suverani. Doi purtau titlul de Augustus şi doi titlul de
Cezar. Diocleţian, deşi era superstiţios, nu avea nici o ură împotriva creştinilor. Constanţius, tatăl lui
Constantin, era prietenos faţă de ei. La prima privire, situaţia creştinilor părea destul de strălucită şi de
fericită, dar preoţii păgâni erau supăraţi şi complotau rele împotriva creştinilor. În triumfurile şi
răspândirea creştinismului ei vedeau sfârşitul lor. Timp de cincizeci de ani, biserica nu a fost tulburată
aproape deloc de puterea seculară. În timpul acestei perioade, creştinii au ajuns la o prosperitate fără
precedent, dar era numai o prosperitate exterioară, deoarece ei s-au abătut mult de la puritatea şi
simplitatea evangheliei lui Hristos.
În majoritatea oraşelor imperiului fuseseră construite biserici care afişau splendori arhitecturale.
Începuseră să fie folosite veşminte sacre şi vase sacre de aur şi de argint. Convertiţi veneau din toate
păturile sociale: până şi soţia Împăratului şi fiica lui, Valeria, căsătorită cu Galerius, par să fi fost printre
ei. Creştinii ajunseseră să aibă funcţii înalte în stat şi în casa imperială. Ei ocupau poziţii deosebite, chiar
de autoritate supremă, în provincii şi în armată. Dar, vai! această îndelungă perioadă de prosperitate in
ale lumii a avut consecinţele ei obişnuite: credinţa şi dragostea au scăzut şi s-au strecurat mândria şi
ambiţia. Dominaţia preoţească a început să-şi exercite puterea uzurpatoare şi episcopul a adoptat
limbajul şi autoritatea de vicerege al lui Dumnezeu. Rivalităţi şi disensiuni au tulburat comunităţile
paşnice, iar disputele au ajuns uneori la violenţă fizică. Pacea de cincizeci de ani ajunsese să corupă
întreaga atmosferă creştină când Dumnezeu a permis ca trăznetul furiei lui Diocleţian să o curăţească.
Aşa spun mărturisirile melancolice ale creştinilor înşişi, care, potrivit spiritului acelui timp, au apreciat
pericolele şi necazurile la care au fost expuşi ca fiind judecăţi divine*.
* Milman, vol. 2, p. 261
Faptele lui Diocleţian şi sfârşitul perioadei Smirna
Biserica trecuse deja prin nouă persecuţii sistematice. Prima a fost sub Nero, apoi Domiţian, Traian,
Marcus Aurelius, Severus, Maximin, Decius, Valerian şi Aurelian, iar acum a venit momentul să treacă
prin cea de-a zecea, potrivit cu cuvântul profetic al Domnului: “vei avea un necaz de zece zile”. Şi este
extrem de remarcabil faptul că, nu numai că au fost exact zece persecuţii ordonate de guvern, ci şi faptul
că ultima a durat exact zece ani. După cum am văzut în prima parte a perioadei Smirna, exact zece ani
au trecut de la începutul persecuţiei sub Aurelius în est până la sfârşitul ei în vest. Creştinul studios
poate urmări şi celelalte caracteristici asemănătoare, dar noi propunem doar acele caracteristici care se
impun în mod deosebit, deşi avem convingerea că ele sunt prefigurate în epistola către Smirna.
Domnia lui Diocleţian a fost una deosebit de importantă în istorie. În primul rând, ea s-a remarcat prin
introducerea unui nou sistem de guvernare a imperiului. Practic, el a mutat capitala din vechea Romă la
Nicomedia, pe care a făcut-o reşedinţa lui. Acolo, el şi-a întreţinut o curte de o splendoare orientală, la
care a invitat oameni învăţaţi şi filozofi. Dar filozofii de la curtea lui erau toţi însufleţiţi de o mare ură
împotriva creştinismului şi şi-au folosit influenţa la împărat pentru a încerca să nimicească o religie mult
prea curată pentru cugetele lor întinate. Aceasta a dus la ultima şi cea mai mare persecuţie împotriva
creştinilor. Ne vom ocupa numai de aceasta, şi, din vreme ce toate istoriile despre acea perioadă provin
în principal din consemnările lui Eusebius şi Lactanius, care au scris atunci şi au fost martori la multe
execuţii, nu putem face mai mult decât să selectăm şi să transcriem din ceea ce au scris ei, consultând
diferiţii autori pe care i-am menţionat deja.
Preoţii şi filozofii păgâni despre care am amintit, nereuşind prin uneltirile lor să-l determine pe
Diocleţian să pornească război împotriva creştinilor, s-au folosit de celălalt împărat, Galerius, ginerele
lui, pentru a-şi atinge scopul. Acest om crud, condus, în parte, de înclinaţia lui naturală, în parte de
mama lui, o păgână extrem de superstiţioasă, şi în parte de preoţi, nu i-a dat pace socrului său până nu
şi-a impus punctul de vedere.
În iarna anului 302 – 303, Galerius l-a vizitat pe Diocleţian la Nicomedia având ca obiectiv principal să-l
incite pe împărat împotriva creştinilor. Pentru un timp, Diocleţian a rezistat acestei propuneri
nepotrivite, având o aversiune – indiferent din ce motive – faţă de măsurile sângeroase propuse de
partenerul lui. Dar mama lui Galerius, vrăjmaşul înverşunat al creştinilor, s-a folosit de influenţa pe care
o avea asupra fiului ei pentru a-l întărâta ca să treacă imediat la ostilităţi. Diocleţian a cedat şi a fost de
acord cu persecuţia, dar creştinilor trebuia să le fie cruată viaţa. Mai înainte, Galerius se îngrijise ca
oricine refuza să aducă sacrificii să fie exclus din armată. Unii au fost lăsaţi la vatră, iar alţii au fost
condamnaţi la moarte.
Primul edict
În jurul datei de 24 februarie a fost emis primul edict, care prevedea ca toţi aceia care refuzau să sacrifice
să-şi piardă slujbele, proprietăţile, rangul şi drepturile cetăţeneşti; ca sclavii care persistau în
mărturisirea evangheliei să nu mai poată fi eliberaţi; să fie distruşi creştinii, indiferent de rang, adunările
lor religioase să fie suprimate şi scripturile să fie arse. Încercarea de a elimina complet scripturile a fost o
caracteristică deosebită a acestei persecuţii, şi, fără-ndoială, a fost sugerată de filozofii care frecventau
palatul imperial deoarece ei ştiau că propriile lor scrieri nu vor putea avea efect asupra publicului cât
timp circulau scripturile şi alte cărţi sacre. Imediat ce au fost adoptate aceste măsuri a şi fost atacată
biserica din Nicomedia, au fost arse cărţile sacre şi clădirea a fost demolată complet în cîteva ore. În tot
imperiul, bisericile trebuiau să fie rase de pe faţa pământului, iar cărţile sacre să fie luate de ofiţerii
imperiali. Mulţi creştini care au refuzat să dea scripturile au fost omorâţi, iar cei care le-au dat ca să fie
arse au fost consideraţi trădători faţă de Hristos, aducând apoi multe dureri în exercitarea de măsuri
disciplinare faţă de ei*.
* Poate fi foarte interesant pentru cititor faptul că nici un manuscris al Noului Testament nu este anterior celei de-
a doua jumătăţi a secolului al patrulea, o explicaţie pentru acest fapt fiind distrugerea scrierilor creştine, în special
a scripturilor, în timpul lui Diocleţian, în prima parte a secolului al patrulea. Este cunoscut faptul că, sub
Constantin, au fost depuse eforturi deosebite pentru a avea copii corecte, dintre care celebrul critic Tischendorf
consideră că face parte mansuscrisul Sinaitic.
Imediat ce acest edict a fost afişat în locul obişnuit, un creştin de rang înalt l-a şi rupt, indignarea lui
împotriva unei nedreptăţi atât de flagrante făcându-l să reacţioneze pripit, cu un zel necugetat, încălcând
preceptele evangheliei, care cere ca să fie respectaţi cei care sunt în poziţii de autoritate. Aceea a fost o
bună ocazie pentru a condamna la moarte un creştin. El a fost atunci ars de viu şi a suportat suferinţa cu
o demnitate care i-a uimit şi i-a tulburat pe călăi. A început persecuţia, şi, după acel prim pas împotriva
creştinilor, următorul nu a mai întârziat.
La scurt timp după publicarea edictului, în palatul de la Nicomedia a izbucnit un incendiu care s-a întins
până în apropierea camerei împăratului. Nu era cunoscută cauza incendiului, dar, desigur, au fost
învinuiţi creştinii, iar Diocleţian a crezut, s-a alarmat şi a turbat de furie. Mulţi au fost aruncaţi în
închisoare fără deosebire, fără a ţine cont dacă existau suspiciuni. Au recurs la cele mai crude torturi, dar
zadarnic. Mulţi au fost arşi, decapitaţi sau înecaţi. La aproape paisprezece zile după aceea a izbucnit un
al doilea incendiu. A devenit atunci evident că era lucrarea unui incendiator, şi, şi atunci, păgânii i-au
acuzat pe creştini şi au strigat tare pentru răzbunare, dar, din vreme ce nu s-a putut găsi nici o dovadă că
în incendiu au fost implicaţi cumva creştinii, o bănuială serioasă – pe care noi o considerăm şi
îndreptăţită - a rămas asupra împăratului Galerius. Aceasta deoarece principalul lui obiectiv era de la-
nceput acela de a-i incrimina pe creştini şi a-l alarma pe Diocleţian prin măsurile lui mai violente. Ca şi
când ar fi cunoscut efectele acelor evenimente asupra cugetului întunecat, timid şi superstiţios al
împăratului, el a părăsit Nicomedia imediat după aceea, pretinzând că nu se simţea în siguranţă în oraş.
Dar şi-au atins scopul, şi încă într-o măsură atât de mare că depăşea chiar şi ceea ce doriseră Galerius şi
mama lui păgână. Diocleţian, întărâtat complet, s-a dezlănţuit feroce împotriva bărbaţilor şi femeilor
care purtau numele de creştini, din toate clasele sociale. El a obligat-o pe fiica lui, Prisca, şi pe soţia lui,
Valeria, să ofere jertfe. Ofiţerii casei, de cel mai înalt rang şi cei mai nobili, şi toţi cei din palat, au fost
expuşi la cele mai crude torturi la porunca şi în prezenţa lui Diocleţian însuşi. I-au fost date numele unor
funcţionari ai statului care preferau bogăţiile lui Hristos în locul măreţiei palatului imperial. Un
şambelan a fost adus înaintea împăratului şi torturat greu pentru că a refuza să sacrifice. Ca pentru a-l
da exemplu altora, pe răni i-au pus un amestec de sare şi oţet. Dar totul a fost zadarnic, pentru că el şi-a
mărturisit credinţa în Hristos ca singurul Mântuitor şi a refuzat să recunoască vreun alt dumnezeu.
Atunci el a fost ars la foc mocnit până la moarte. Doroteus, Forgonius şi Andreas, eunuci care slujeau la
palat au fost ucişi. Anthimus, episcopul Nicomediei, a fost decapitat. Mulţi au fost executaţi şi mulţi au
fost arşi de vii, dar a ajuns să fie plictisitor să omoare oameni unul câte unul, aşa că au făcut focuri mari
pentru ca să ardă mai mulţi odată, iar alţii au fost duşi cu barca în mijlocul unui lac şi aruncaţi în apă
având pietre legate de gât.
De la Nicomedia, centrul persecuţiei, ordinele imperiale s-au transmis cerând celorlalţi împăraţi să
coopereze pentru a restaura demnitatea vechii religii şi pentru suprimarea completă a creştinismului.
Astfel, persecuţia a bântuit prin toată lumea romană, mai puţin în Galia, unde guverna blândul
Constanţius. Deşi el a făcut să pară a se conforma măsurilor colegilor lui demolând bisericile, el s-a
abţinut de la violenţă împotriva creştinilor. Deşi el nu era un creştin hotărât, el era omenos şi era în mod
evident prieten al creştinismului şi al mărturisitorilor creştini. El guverna Galia, Britania şi Spania. Dar
temperamentul feroce al lui Maximian şi cruzimea sălbatică a lui Galerius aşteptau numai să primească
semnalul de la Nicomedia. Aşa ca cei trei monştri bântuiau cu toată puterea, purtând război civil
împotriva inofensivilor, blânzilor şi smeriţilor urmaşi ai lui Isus, Prinţul Păcii.
Harul început sfârşi-va-n glorie;

Isus a câştigat victoria
În istoria triumfului Lui
Este chiar triumful nostru
Cel de-al doilea edict
La puţin timp după ce primul edict a fost executat în tot imperiul, zvonuri despre răscoale în Armenia şi
Siria, regiuni dens populate cu creştini, au ajuns la urechile împăratului. Acele tulburări au fost şi ele, pe
nedrept, puse în seama creştinilor, dând astfel pretext pentru al doilea edict. Edictul prevedea că
membrii clerului, în calitate de conducători ai creştinilor, erau de tratat în mod special ca suspecţi şi că
tot clerul trebuia să fie aruncat în închisoare. Astfel, în scurt timp, închisorile s-au umplut cu episcopi,
presbiteri şi diaconi.
Cel de-al treilea edict
Imediat după aceea a fost emis al treilea edict, care interzicea eliberarea vreunui membru al clerului
altfel decât în cazul că acela accepta să aducă sacrificii. Ei erau declaraţi inamici ai statului, şi, oriunde un
prefect ostil hotăra să-şi exercite autoritatea nelimitată, ei erau înghesuiţi în închisori care fuseseră
destinate pentru criminalii cei mai răi. Edictul prevedea ca acei prizonieri care erau dispuşi să sacrifice
zeilor să fie eliberaţi, iar ceilalţi să fie obligaţi prin torturi şi pedepse. Mari mulţimi din cei mai evlavioşi
şi mai dedicaţi şi mai venerabili din biserică au suferit pedeapsa capitală sau su fost trimişi în mine.
Împăratul gândea, zadarnic, că dacă episcopii şi învăţătorii erau înfrânţi, bisericile aveau să urmeze
curând exemplul lor. Dar, descoperind că măsurile lui au avut ca rezultat o înfrângere umilitoare, el a
fost îndrumat de influenţa lui Galerius, de filozofi şi de preoţii păgâni să emită un al patrulea edict, şi
mai riguros.
Cel de-al patrulea edict
Prin al patrulea edict, ordinele care, până atunci, se aplicau doar la cler, au fost extinse la toţi creştinii.
Magistraţii au primit instrucţiuni să folosească liber tortura pentru a-i forţa pe toţi creştinii – bărbaţi,
femei şi copii – să se închine zeilor. Diocleţian şi colegii lui erau angajaţi într-o luptă disperată şi inegală.
Forţele întunericului – întregul Imperiu roman –, înarmat şi cu toată hotărîrea, se angaja să apere vechiul
politeism şi să nimicească cu desăvârşire numele de creştin. O retragere ar fi însemnat a mărturisi
slăbiciunea, iar un succes însemna exterminarea completă a adversarului. Cât priveşte victoriile, nu
putea fi vorba de aşa ceva, din vreme ce creştinii nu se opuneau deloc. Istoric, a fost grozava luptă finală
dintre păgânism şi creştinism. Conflictul ajunsese la paroxism şi era o situaţie de criză.
Pe străzi şi în oraşe s-a făcut proclamaţie publică cerând ca fiecare bărbat, femeie sau copil să repare
templele zeilor. Toţi trebuiau să treacă prin încercarea de foc: să aducă sacrificii sau să moară. Fiecare era
chemat pe nume, individual, pe baza unei liste. Din vreme ce porţile oraşelor erau controlate strict, cei
care erau creştini erau prinşi imediat.
Detalii cu privire la suferinţele şi martiriile care au urmat ar umple multe volume. Cum edictele s-au
succedat rapid şi au fost din ce în ce mai severe, spiritul de martir a fost reînviat şi a crescut până ce
bărbaţi şi femei, în loc să fie apucaţi şi târâţi la rug, săreau în flăcări ca pentru a se înălţa la cer într-un car
de foc. Familii întregi au fost supuse la tot felul de execuţii; unii prin foc, alţii prin apă, alţii după torturi
grele, unii au murit de foame, unii au fost crucificaţi, iar alţii au fost legaţi şi agăţaţi cu capul în jos şi
menţinuţi mai mult timp în viaţă ca să sufere o moarte lentă şi chinuitoare. În unele locuri zece,
douăzeci, şaizeci, chiar până la o sută de bărbaţi şi femei, cu copiii lor mici, au fost martirizaţi în chinuri
într-o singură zi*.
* Pentru numele şi detaliile cu privire la mai mulţi care au suferit, vedeţi Milner, vol. 1, p. 473-506
În aproape fiecare regiune din lumea romană, asemenea scene de barbarie nemiloasă au continuat, cu o
intensitate mai mare sau mai mică, pe o perioadă de zece ani. Dintre toţi împăraţii, numai Constanţius i-
a protejat pe creştinii din vest, în special pe cei din Galia, unde era reşedinţa lui. Dar, în toate celelalte
regiuni, creştinii au fost supuşi la tot felul de cruzimi şi nedreptăţi, fără a avea libertatea de a face apel la
autorităţi şi fără a fi protejaţi cât de puţin de stat. Gloatele păgâne aveau permisiunea de a se deda la
orice excese împotriva creştinilor. În acele condiţii, cititorul îşi poate imagina fără greutate la ce erau
expuşi creştinii, atât în ceea ce priveşte averea lor cât şi persoanele lor. Fiecare era sigur că nu i se va cere
socoteală pentru vreo violenţă împotriva creştinilor. Dar suferinţele bărbaţilor, oricât ar fi fost ele de
mari, par a fi mici în comparaţie cu cele ale femeilor. Teama de a fi expuse şi de violenţă era mai mare
decât teama de moarte.
De exemplu, Eusebiu spune că “o femeie credincioasă, admirabilă prin virtutea ei, şi renumită în
Antiohia pentru averea ei, familia ei şi pentru reputaţia pe care o avea că îşi educase cele două fiice –
acum în floarea vieţii şi remarcabile prin frumuseţea lor – în mod evlavios. Ascunzătoarea lor a fost
descoperită şi ele au fost prinse de soldaţi. Mama, neştiind cum să se descurce pentru ea şi pentru fiicele
ei, ştiind ce le sta înainte, a propus că era mai bine să moară şi să fie alături de Hristos decât să fie în
mâinile unor soldaţi brutali. După aceasta, toate fiind de acord, au cerut gărzilor puţin timp şi s-au
aruncat în râu pentru a scăpa de un rău mai mare”. Deşi aceasta nu poate fi deplin justificat, trebuie să
judecăm faptul cântărind bine împrejurările: ele ajunseseră la disperare. Suntem siguri că Domnul ştie să
ierte tot ce este greşit în fapte şi să primească bine tot ceea ce este bun în motivele noastre.
Pentru moment, persecutorii şi-au imaginat zadarnic că vor triumfa prin căderea creştinismului. Au fost
ridicate monumente şi s-au bătut medalii în onoarea lui Diocleţian şi Galerius pentru a fi nimicit
superstiţia creştină şi a fi restaurat închinarea către zei. Dar Cel care este în cer chiar atunci răsturna
mânia acelor oameni spre eliberarea şi triumful poporului Său şi spre înfrângerea recunoscută şi căderea
vrăjmaşilor lor. Ei au putut martiriza creştini, demola biserici şi arde cărţi, dar nu au putut atinge izvorul
viu al creştinismului.
Mâna Domnului în judecată
Schimbări importante începuseră în cârmuirea imperiului, dar Capul bisericii veghea peste toate. El a
limitat şi a definit perioada suferinţelor ei, şi nici oştile iadului, nici legiunile Romei nu au putut prelungi
măcar cu o oră acea perioadă. Vrăjmaşii creştinismului au fost loviţi cu cele mai cumplite calamităţi. S-a
arătat că Dumnezeu cere socoteală pentru sângele vărsat. Galerius, adevăratul autor al persecuţiilor, în
cel de-al optesprezecelea an al domniei lui şi al optulea al persecuţiei, şi-a dat sufletul din cauza unei
boli scârboase. Asemenea lui Irod Agripa şi a lui Filip al-II-lea al Spaniei, el a fost “mâncat de viermi”. A
căutat medici, a cercetat oracolele, dar degeaba, pentru că orice tratament aplicat a dus numai la
agravarea bolii. Locul era atât de infect de la boala lui încât toţi prietenii lui l-au părăsit. În agonia lui, el
a ajuns să strige după îndurare şi să le ceră creştinilor să mijlocească pentru împăratul în suferinţă în
rugăciunile lor.
De pe patul de moarte el a emis un edict, în care, coborându-se până la a cere scuze pentru asprimea
arătată în trecut faţă de creştini, specifica faptul că, pentru binele public şi unitatea statului, recunoştea
eşecul complet al măsurilor de suprimare a creştinismului şi prevedea legalitatea exercitării libere şi în
public a religiei creştine. Galerius a murit la câeva zile după promulgarea edictului. Timp de şase luni au
fost aplicate dispoziţiile îndurătoare ale edictului şi mulţi au fost eliberaţi din închisoare şi din mine, dar
vai! purtând pe trup semnele torturii, şi pentru a muri peste puţin timp. Scurta întrerupere a persecuţiei
a făcut să se arate caracterul ei groaznic şi extinderea ei.
Dar Maximin, care i-a succedat lui Galerius la guvernarea Asiei, a căutat să revigoreze religia păgână în
toată splendoarea ei de mai înainte, aşa că a reluat, cu toată cruzimea, încercarea de a suprima
creştinismul. El a poruncit ca toţi funcţionarii guvernului său , de la cel mai înalt până la cei mai de jos,
atât cei civili cât şi cei militari, ca toţi oamenii liberi şi toţi sclavii, până şi copiii mici, să sacrifice şi să ia
parte la ceea ce se sacrifica pe altarele păgâne. Toate legumele şi alimentele de pe piaţă trebuiau să fie
stropite cu apă şi vin care fuseseră folosite la jertfe pentru a-i forţa pe creştini să vină în contact cu
sacrificiile idolatre.
Au fost inventate noi torturi şi din nou râuri de sânge creştin au curs în toate provinciile Imperiului
roman, cu excepţia Galiei. Au lovit toate felurile de calamităţi. Tirania, războiul şi foametea au
depopulat provinciile din Asia. Ploaia de vară nu a căzut în niciunul din ţinuturile de sub stăpânirea lui
Maximin; o foamete a pustiit tot estul; multe familii nobile au ajuns să cerşească, iar unii şi-au vândut
copiii ca sclavi. Foametea a fost, în modul obişnuit, însoţită de molime. Pe trupurile celor bolnavi au
apărut peste tot iritaţii, dar mai ales în jurul ochilor, astfel încât mulţi au ajuns să orbească definitiv. Toţi
au fost cuprinşi de teamă, iar aceia care erau în putere au părăsit casele infectate, astfel încât zeci de mii
au rămas să piară într-o stare fiind complet părăsiţi. Creştinii, cu inimile mişcate de iubirea lui
Dumnezeu, au trecut la tot felul de lucrări umanitare şi pline de îndurare. Ei i-au ajustat pe cei vii şi au
înmormântat morţii. Toată omenirea a fost cuprinsă de teamă, iar păgânii au ajuns la concluzia că
nenorocirile veniseră peste ei ca răzbunare a cerului pentru că persecutau poporul lui.
Maximin s-a speriat şi, deşi era prea târziu, s-a străduit să repare lucrurile. El a dat un edict care
proclama principiile toleranţei şi poruncea suspendarea tuturor violenţelor împotriva creştinilor,
recomandând să fie folosite doar mijloace blânde şi persuasiune pentru a-i aduce înapoi la religia
strămoşilor lor. După ce a fost învins în bătălie de Licinus, mânia lui s-a întors împotriva preoţilor
păgâni, pe care i-a acuzat că îl amăgiseră cu false speranţe privind o victorie asupra lui Licinus şi un
imperiu universal în est, şi apoi s-a răzbunat pentru dezamăgirile lui printr-un masacru josnic al tuturor
preoţilor păgâni care erau la îndemâna lui. Ultimul lui act imperial a fost promulgarea unui alt edict şi
mai favorabil creştinilor, în care el proclama libertatea totală a conştiinţei şi returna proprietăţile
confiscate de la biserici. Dar a venit moartea, închizând catalogul negru al crimelor lui şi şirul întunecat
al împăraţilor persecutori. A murit în mari chinuri, fiind vizibilă judecata divină. Multe nume celebre,
atât prin poziţia socială cât şi prin caracter, se găsesc printre martirii din acea perioadă, şi sunt multe mii
care au rămas necunoscuţi şi nu s-au remarcat prin nimic pe pământ, dar care sunt scrişi în cer, în cartea
vieţii Mielului.
Aşa s-a încheiat cel mai memorabil atac al puterilor întunericului asupra bisericii creştine şi astfel a
dispărut ultima speranţă a păgânismului de a se menţine prin autoritatea guvernului. Relatarea despre
cea mai violentă, mai variată şi mai îndelungă încercare de a suprima evanghelia merită spaţiul pe care i
l-am acordat, drept care nu găsim că s-ar cuveni să ne scuzăm pentru lungimea ei. Am văzut braţul
Domnului ridicat în mod solemn, dar cu har, pentru a pedepsi şi a purifica biserica Lui şi pentru a
demonstra adevărul nepieritor al creştinismului şi a-i face de ruşine pentru totdeauna pe vrăjmaşii lui
neputincioşi. “Şi, iată, rugul ardea cu foc, dar rugul nu se mistuia. Şi Moise a zis: «Să mă abat acum şi să
văd această privelişte măreaţă, pentru ce nu se mistuie rugul». Şi Domnul a văzut că s-a abătut să vadă şi
Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului” (Exod 3). Astfel, vedem cum tufa nu a fost arsă, sau Israel
nu a fost nimicit în Egipt, nici biserica nu a fost nimicită: Dumnezeu era în mijlocul rugului şi este în
mijlocul bisericii Sale – ea este locuinţa Lui în Duh. Şi nu numai atât, ci Hristos a spus clar cu privire la El
şi la puterea Lui ca înviat în glorie: “Pe această stâncă îmi voi zidi biserica, şi porţile locuinţei morţilor
nu o vor birui” (Mat. 16).
Istoria Bisericii Capitolul 10. Constantin
Capitolul 10. Constantin

Domnia lui Constantin cel Mare constituie o perioadă foarte importantă în istoria bisericii. Atât tatăl lui,
Constanţius, cât şi mama lui, Elena, aveau înclinaţii religioase şi întotdeauna favorabile creştinilor. În
tinereţea lui, Constantin a fost un număr de ani la curtea lui Diocleţian şi Galerius ca ostatic. El a fost
martor la publicarea edictului pentru persecuţie la Nicomedia în 303 şi la ororile care au urmat. După ce
a scăpat, el i s-a alăturat tatălui său, în Britania. Constanţius a murit în 306, în York. El îl numise pe
Constantin ca succesor al lui, pe care armata l-a salutat ca Augustus. El a continuat şi a extins toleranţa
pe care tatăl lui o arătase faţă de creştini.
Erau atunci şase pretendenţi la tronul imperiului: Galerius, Licinius, Maxenţius, Maximin şi Constantin.
A urmat un conflict fără seamăn în analele Romei. Dintre rivali, Constantin era superior ca înţelepciune
şi alte abilităţi, atât militare cât şi politice. În anul 312 Constantin a intrat victorios în Roma. În 313 a emis
un nou edict, prin care edictele de persecuţie ale lui Diocleţian erau abrogate, creştinii erau încurajaţi,
învăţătorii lor erau onoraţi, iar mărturisitorii creştinismului erau promovaţi în poziţii de încredere şi
influenţă în stat. Această mare schimbare în istoria bisericii introduce
Perioada Pergam - anii 313 - 616
Considerăm că epistola către biserica din Pergam descrie exact starea lucrurilor în timpul lui Constantin.
Vom cita deci întregul mesaj, apoi vom face comparaţii: “Şi îngerului adunării din Pergam scrie-i:
«Acestea le spune Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: Ştiu unde locuieşti: unde este tronul lui
Satan; şi ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, chiar în zilele în care era Antipa, martorul
Meu credincios, care a fost ucis printre voi, unde locuieşte Satan. Dar am câteva lucruri împotriva ta: că
ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor
lui Israel, ca să mănânce cele jertfite idolilor şi. să curvească. Aşa şi tu ai pe unii care ţin învăţătura
nicolaiţilor în acelaşi fel. Pocăieşte-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând şi voi lupta împotriva lor cu
sabia gurii Mele». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: «Învingătorului îi voi da din
mana cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât
cel care-l primeşte»” (Apoc. 2:12-17).
În Efes am văzut începutul depărtării prin părăsirea “dragostei dintâi”, când inima s-a depărtat de
Hristos şi de bucuria pe care o găsea în dragostea Lui. În Smirna, Domnul a îngăduit ca sfinţii să fie
aruncaţi în cuptor pentru ca acea cădere să fie oprită. Ei au fost persecutaţi de păgâni, şi, prin acele
încercări, creştinismul a fost revigorat, aurul a fost purificat, sfinţii au rămas statornici ţinând numele şi
credinţa lui Hristos. Astfel, Satan a fost învins, iar Domnul i-a adus pe împăraţi, unul după altul, în
împrejurări din cele mai umilitoare, făcându-i să-şi recunoască public înfrângerea. Dar, în Pergam,
inamicul schimbă tactica, şi, în loc de persecuţie din exterior, el recurge la seducţie din interior. În timpul
lui Diocleţian, el a fost un leu care răcneşte, iar în timpul lui Constantin, el este şarpele amăgitor. Pergam
este scena puterii lui Satan în linguşire. Spiritul nicolaiţilor este coruperea harului, carnea la lucru în
biserica lui Dumnezeu. În Smirna, el este un adversar de afară, iar în Pergam este înăuntru ca amăgitor.
Aceasta este ceea ce s-a petrecut în timpul lui Constantin.
Din punct de vedere istoric, a fost momentul în care a trecut violenţa persecuţiei, când oamenii au obosit
de propria lor furie, văzând şi că eforturile lor erau fără succes, că aceia care sufereau încetau să mai aibă
grija lucrurilor lumii şi deveneau şi mai devotaţi creştini, iar numărul creştinilor creştea. Atunci Satan a
încercat alt truc, care înainte avusese mult succes împotriva lui Israel ( Num. 25). Când nu a putut obţine
de la Domnul permisiunea de a-l blestema pe Israel, poporul Său, el i-a atras spre distrugere prin
legăturile nelegiuite cu fiicele lui Moab. El era acum în biserica din Pergam în calitate de profet fals şi îi
trăgea pe sfinţi într-o relaţie nelegiuită cu lumea, locul în care el are autoritate şi unde este tronul lui.
Lumea a încetat persecuţiile, iar creştinii au căpătat mari avantaje din stabilirea creştinismului ca o
religie legală. Constantin a mărturisit că s-a convertit şi chiar a atribuit triumful lui virtuţilor crucii. Vai!
cursa a fost atât de abilă şi biserica a fost atât de mult flatată de patronajul lui încât a bătut palma cu
lumea şi s-a cufundat într-o poziţie “acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”. Totul era atunci
pierdut pentru ea în ceea ce priveşte mărturia colectivă şi s-a deschis calea pentru papalitate. Fără
îndoială a câştigat toate avantajele lumeşti, dar vai! aceasta a fost cu preţul onoarei şi gloriei cuvenite
Domnului şi Mântuitorului ei.
Să ne reamintim că biserica este chemată afară (Fapte 15:14), adică afară din sistemul iudaic şi afară şi
din cel al naţiunilor, pentru a da mărturie că ea nu este din această lume, ci aparţine cerului şi că este
unită cu un Hristos glorificat şi nu este din lume după cum nici El nu este din lume. Astfel, El spune
despre Sine: “Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i în adevărul Tău: cuvântul
Tău este adevărul. Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17:16-18).
Misiunea creştinului are la bază aceleaşi principii şi are aceleaşi caracteristici ca aceea a lui Hristos:
“Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20:21). Ei erau deci trimişi de Domnul
binecuvântat din cer în lume, ca acolo să facă voia Lui şi să se îngrijească de gloria Lui, ca apoi să se
întoarcă acasă când îşi vor fi încheiat lucrarea. Ca urmare, creştinul trebuie să fie un martor ceresc
pentru adevărul lui Dumnezeu, în special pentru adevărurile cu privire la ruina totală a omului şi la
iubirea pe care Dumnezeu o arată prin Hristos faţă de o lume care piere, şi, prin aceasta, să caute să
strângă suflete din lume pentru a fi mântuite de mânia care va veni. Dar, atunci când pierdem din
vedere chemarea noastră cerească şi ne asociem cu lumea ca şi când am fi ai ei, atunci devenim martori
falşi şi facem mult rău lumii şi Îl dezonorăm pe Hristos. Aceasta, după cum vom vedea în cele ce
urmează, este ceea ce a făcut biserica in corpore în ceea ce priveşte poziţia ei şi lucrarea ei colectivă. Fără
îndoială, au fost multe cazuri de fidelitate individuală chiar în mijlocul căderii generale deoarece
Domnul Însuşi vorbeşte despre credinciosul Lui martor, Antipa, care a fost martirizat. Cerul ţine cont în
mod special de fidelitatea individuală şi aminteşte pe nume de cel credincios.
Privirea şi inima Domnului a urmărit sărmana Lui biserică necredincioasă până acolo unde a căzut şi a
spus: “Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”. Ce cuvinte solemne sunt
acestea în gura Domnului ei, pe care l-a dezonorat! Nimic nu este ascuns de ochii Lui. El spune: “Ştiu,
am văzut ce s-a întâmplat”. Dar, vai! Ce s-a întâmplat de fapt? Biserica a acceptat condiţiile puse de
împărat şi s-a unit cu statul, ajungând să locuiască în lume. Din punct de vedere spiritual, aceasta era
Babilonul care curvea cu împăraţii pământului. Dar Acela care umblă prin mijlocul sfeşnicelor de aur
judecă lucrarea ei şi starea ei: “Îngerului bisericii din Pergam scrie-i: «Acestea spune Cel care are sabia
ascuţită cu două tăişuri»”. El ia poziţia celui înarmat cu sabia divină, care are toată puterea cuvântului
lui Dumnezeu ca să pătrundă şi să cerceteze. Sabia este simbolul mijloacelor prin care sunt reglementate
chestiunile problematice, fie că este vorba de sabia carnală a naţiunilor, fie de “sabia Duhului, care este
cuvântul lui Dumnezeu”.
S-a mai spus că există întotdeauna o legătură - pe care este instructiv s-o remarcăm – între modul în care
Hristos se prezintă pe Sine şi starea bisericii căreia i se adresează, şi aceasta este foarte valabil pentru
mesajul de faţă. Este evident faptul că, în adunarea sfinţilor Săi, cuvântul lui Dumnezeu încetase să mai
fie autoritatea supremă în chestiunile cu privire la lucrurile divine. Totuşi, Domnul Isus s-a îngrijit să
arate că El nu-şi pierduse puterea, ci îşi păstra rolul şi autoritatea în mâinile Lui. El a spus: “Pocăieşte-te
deci; iar dacă nu, vin la tine curând şi voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele” (Apoc. 2:16). Să
observăm deci, că El nu a spus “voi lupta împotriva ta”, ci “voi lupta împotriva lor”. Atunci când aplică
măsuri disciplinare în biserică, Domnul face deosebire şi arată îndurare. Poziţia publică a bisericii
ajunsese să fie una incorectă: era o asociere pe faţă cu lumea în loc să fie fidelitate faţă de Hristos,
Domnul din cer. Dar acela care avea ureche ca să audă ceea ce Duhul spunea bisericii avea comuniune
tainică cu Acela care hrăneşte sufletul credincios cu mana ascunsă. “Învingătorului îi voi da din mana
cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât cel
care-l primeşte” (Apoc. 2:17). Fără îndoială, trădarea generală va face ca puţinii credincioşi să rămână
izolaţi, ca o rămăşiţă şi lor le este dată această promisiune.
Mana, după cum aflăm din Ioan 6, Îl reprezintă pe Hristos Însuşi, din vreme ce El a coborât din cer
pentru a ne mântui sufletele. “Eu sunt pâinea cea vie care a coborât din cer; dacă mănâncă cineva din
această pâine va trăi etern”. Ca Acela care fost smerit şi a coborât în lume într-o poziţie umilă, El este
resursa pentru umblarea noastră prin pustiu. Mana trebuia să fie strânsă zilnic, proaspătă cu roua
dimineţii. “Mana ascunsă” se referă la vasul de aur cu mană care era pus în chivot, pentru amintire
înaintea Domnului. Este o amintire binecuvântată despre Hristos care a fost umilit, ca om al suferinţei în
lume, care este plăcerea deplină a lui Dumnezeu pentru eternitate, ca şi a credinciosului în cer.
Credinciosul sincer nu numai că este în comuniune cu Hristos înălţat la cer, ci este în comuniune cu El şi
pe pământ, unde El a fost iudeul smerit. Singura putere pe care o avem pentru a rezista spiritului lumii
este dobândită numai prin umblarea împreună cu Hristos cel respins şi prin hrănirea cu El în prezent.
Avem marele privilegiu de a mânca nu pur şi simplu din mană, ci din “mana ascunsă”. Cine poate oare
descrie binecuvântarea unei asemenea comuniuni sau pierderea suferită de aceia a căror inimă s-a
depărtat de Hristos şi s-au aşezat în lume?
Piatra albă este semnul tainic al favorii speciale din partea Domnului. Din vreme ce promisiunea este
dată în mesajul către Pergam, ea poate fi o expresie a aprobării lui Hristos pentru modul în care cei care
au biruit au dat mărturie şi au suferit pentru El atunci când atât de mulţi s-au lăsat duşi de amăgirile lui
Satan. Aceasta dă ideea unei garanţii secrete a aprobării totale, dar este greu de explicat. Inima poate fi
într-o stare binecuvântată, dar pe care este incapabilă să o descrie. Ferice de aceia care experimentează
personal aceasta! Sunt bucurii comune tuturor, dar există o bucurie specială care va fi bucuria noastră
deosebită în Hristos, şi aceasta va fi pentru eternitate. Şi aceasta este valabil pentru toţi. “Şi pe piatră este
scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât acela care îl primeşte”. Ce sursă neştiută de calmă
odihnă şi pace, de mulţumire şi de putere divină găsim în “piatra albă” şi în “numele cel nou” scris cu
mâna Lui. Se poate ca unii să ne înţeleagă greşit şi mulţi să ne judece greşit, dar El ştie totul, aşa că inima
poate fi liniştită indiferent ce se întâmplă în jur. În acelaşi timp, noi trebuie să judecăm toate lucrurile
prin cuvântul lui Dumnezeu – sabia ascuţită cu două tăişuri – după cum suntem şi noi înşine judecaţi.
“Acolo, din pâinea ascunsă,

Din Hristos cel odată smerit,
Din provizia lui Dumnezeu,
Sufletul meu hrănit mereu
Va preţui iubirea Lui.
Chemat cu acel nume tainic,
Nespus de plăcut,
Scris pe o piatră albă
Ca replică la ocări şi ruşine”
După ce am aruncat o privire peste mesajul către Pergam vom fi mai capabili să înţelegem gândul
Domnului cu privire la purtarea creştinilor în timpul domniei lui Constantin. Biserica mărturisitoare a
bătut palma cu lumea şi se bucură împreună cu ea. Din vreme ce lumea nu se putea ridica la nivelul înalt
al bisericii, aceasta a trebuit să cadă la nivelul lumii: aceasta este ceea ce s-a întâmplat. Totuşi, forma
corectă a creştinismului s-a păstrat, şi este cert că erau mulţi care au ţinut credinţa şi numele lui Isus.
Revenim deci la istoria lui Constantin cel Mare.
Convertirea lui Constantin - anul 312
Marele eveniment din istoria religioasă a lui Constantin a avut loc în anul 312. El era în marş din Franţa
spre Italia, împotriva lui Maxenţius şi lupta apropiată era extrem de importantă, de ea ţinând ruina sau
înălţarea la culmea puterii. El era foarte îngândurat. Se ştia că Maxenţius se pregătea mult pentru luptă
formând o armată mai mare şi urmând cu scupulozitate toate ceremoniile păgâne. El a depus toate
eforturile pentru a consulta oracolele păgâne şi conta pe intervenţia puterilor supranaturale pentru a
avea succes.
Constantin, deşi era înţelept şi virtuos, era tot un păgân. El ştia împotriva a ce avea de luptat, şi, pe când
se gândea la ce zeu să apeleze pentru a fi protejat şi a avea succes, el s-a oprit la căile tatălui său,
împăratul din vest. El şi-a amintit că tatăl lui se rugase la Dumnezeul creştinilor şi că reuşise
întotdeauna, pe când împăraţii care îi persecutaseră pe creştini au fost loviţi de justiţia divină. El s-a
hotărât deci să lase slujirea idolilor şi să ceară ajutorul singurului Dumnezeu adevărat din cer. El s-a
rugat ca Dumnezeu să i se facă cunoscut şi să-i dea victoria asupra lui Maxenţius, cu toată magia la care
apela el şi cu toate ritualurile lui superstiţioase.
În timp ce gândea aşa, Constantin şi-a imaginat că a văzut, puţin după amiază, un semn extraordinar în
cer. Se presupune că era semnul unei cruci sclipitoare, având deasupra o inscripţie: “Prin aceasta vei
invinge”. Împăratul şi întreaga armată care au văzut acel semn minunat au fost copleşiţi de veneraţie.
Dar, în timp ce împăratul medita la semnificaţia acelei viziuni, a venit noaptea şi a adormit. A visat că i-a
apărut Mântuitorul având în mână acelaşi semn pe care îl văzuse pe cer şi i-a dat indicaţia să-şi facă un
stindard după acel model ca să-l folosească drept steag al lui în război şi l-a asigurat că făcând aşa avea
să fie victorios. Trezindu-se, Constantin a spus ceea ce i s-a arătat în somn şi a hotărât să adopte semnul
crucii ca stindard imperial.
Crucea ca stindard
Potrivit cu Eusebius, el a trimis imediat după aurari şi lucrători în pietre preţioase şi Constantin cu gura
lui le-a dat ordine. Eusebius a văzut stindardul şi a dat o relatare lungă despre el. Toţi scriitorii
ecleziastici au arătat un interes deosebit pentru acea relicvă a antichităţii, dar noi îi vom da cititorului
doar o scurtă schiţă.
Arborele sau bârna verticală era lung şi acoperit cu aur. La vârf avea o coroană din aur şi pietre
preţioase, având gravate simbolul sacru al crucii şi primele litere din numele Mântuitorului, sau litera
grecească X intersectată cu P. Sub acea coroană era o imagine a împăratului făcută din aur, iar dedesubt
era o bucată de lemn transversală, de care era agăţat steagul de pânză purpurie brodat cu pietre
preţioase. Acesta era numit Labarum. Acest stindard strălucitor a fost purtat în fruntea armatelor
imperiale şi păzit de cincizeci de oameni aleşi, despre care se credea că virtuţile lui îi făceau
invulnerabili.
Constantin a trimis atunci după învăţători creştini, pe care i-a întrebat despre Dumnezeul care i se
arătase şi despre semnificaţia simbolului crucii. Aceasta le-a oferit lor o ocazie pentru a-l îndrepta către
Cuvântul lui Dumnezeu şi a-l învăţa despre Isus şi moartea Lui pe cruce. De atunci împăratul s-a
declarat convertit la creştinism. Atunci speranţele superstiţioase şi încrederea lui Constantin şi a armatei
sale au atins cel mai înalt nivel. Bătălia decisivă s-a dat la podul Milvian. Constantin a câştigat o victorie
însemnată deşi trupele lui nu depăşeau numeric un sfert din numărul celor ale lui Maxenţius.
Edictul lui Constantin şi Licinius - anul 313
Împăratul victorios a făcut o scurtă vizită la Roma. Printre altele, el a făcut să fie ridicată în forum o
statuie prezentându-l pe el ţinând în mână un stindard în formă de cruce şi cu următoarea inscripţie:
“Prin acest semn mântuitor, adevărat simbol al vitejiei, am eliberat cetatea de sub jugul tiranului”. A
doua zi după bătălie, trupul lui Maxenţius a fost găsit în Tibru. Evident, pentru victoriile lui, împăratul
s-a simţit dator faţă de Dumnezeul creştinilor şi faţă de simbolul sacru al crucii. Şi am îndrăzni să
spunem că aceasta era măsura creştinismului său atunci. Ca om, el nu simţise nevoie de creştinism, iar ca
războinic l-a îmbrăţişat cu toată onestitatea. Mai târziu, ca om de stat, el a recunoscut valoarea
creştinismului, dar numai Dumnezeu ştie dacă l-a primit cândva pe Mântuitorul ca un păcătos care s-a
simţit pierdut. Este greu pentru prinţi să fie creştini.
Constantin a înaintat spre Iliria pentru a se întâlni cu Licinius, cu care se aliase înainte de a-l înfrunta pe
Maxenţius. Cei doi împăraţi s-au întâlnit la Milano, unde alianţa lor a fost ratificată prin căsătoria lui
Licinius cu fiica lui Constantin. În acel moment de pace Constantin l-a determinat pe Licinius să abroge
edictele de persecuţie ale lui Diocleţian şi să dea un nou edict pentru toleranţă completă. După ce au
căzut de acord în această privinţă, la Milan, în anul 313, a fost făcut public un edict în numele lui
Constantin şi al lui Licinius împreună, care poate fi considerat carta libertăţilor. Creştinii aveau parte de
toleranţă deplină; bisericile şi proprietăţile le erau restituite, şi, în cele văzute, creştinismul înflorea.
Dar pacea dintre împăraţi, care părea a avea o temelie sigură, a fost curând întreruptă. Gelozia, dorul de
putere şi ambiţia de a avea suveranitatea absolută în Imperiul roman nu au permis ca acea pace să
dureze. În anul 314 a izbucnit războiul, iar Licinius a fost înfrânt având pierderi grele atât în oameni cât
şi la teritoriu. S-a încheiat o nouă pace, care a ţinut aproximativ nouă ani. Iarăşi războiul a ajuns
inevitabil şi încă odată acesta s-a prezentat ca un conflict religios între împăraţii rivali. Licinius i-a asociat
cauzei lui pe preoţii păgâni şi i-a persecutat pe creştini. Mulţi episcopi au fost omorâţi, fiind cunoscuţi ca
favoriţi la curtea rivalului. Ambele părţi s-au pregătit pentru conflictul final. Înainte de a porni la luptă,
Licinius a sacrificat zeilor şi i-a preamărit în cuvântări publice. De cealaltă parte, Constantin s-a bazat pe
Dumnezeul al cărui simbol însoţea armata lui. Cele două armate vrăjmaşe s-au întâlnit. Bătălia a fost
crâncenă, categorică şi sângeroasă. Licinius nu a fost un rival slab, dar geniul de comandant, iniţiativa şi
curajul i-au adus lui Constantin victoria completă. Licinius a supravieţuit numai timp de un an după
înfrângere. El a murit, sau, mai curând, a fost ucis în anul 326. Constantin şi-a atins atunci ţinta celei mai
înalte ambiţii. A ajuns unicul stăpân şi suveranul absolut al Imperiului roman, şi a continuat să fie aşa
până la moarte, în anul 337. Pentru o descriere a carierei lui politice şi militare trebuie consultată istoria
civilă, iar noi vom arunca o privire sumară asupra istoriei lui religioase.
Istoria religioasă a lui Constantin
Tot ce ştim despre religia lui Constantin până la aşa-numita lui convertire arată că, în manifestările
vizibile, era păgân, chiar dacă nu era zelos în păgânism. Însuşi Eusebius recunoaşte că, în acel timp,
Constantin era în cumpănă ce religie să îmbrăţişeze. S-a considerat ba că politica şi ipocrizia, ba că
inspiraţia divină au fost factorul determinant pentru istoria lui religioasă, dar este cert că ar fi nedrept să
presupunem că mărturisirea lui creştină şi declaraţiile lui publice în favoarea creştinismului sunt în
exclusivitate ipocrizie intenţionată. Evoluţia lui religioasă şi ecleziastică permit o explicaţie mult mai
nobilă şi mai normală. Totuşi nu putem considera că a fost vreun pic de inspiraţie divină în viziunea din
miezul zilei sau în visul din noapte. Se poate să fi fost un aspect mai neobişnuit al soarelui printre nori,
pe care imaginaţia lui l-a transformat în semnul miraculos al crucii, iar cealaltă arătare se poate să fi fost
un vis rezultat din starea lui emoţională, dar acum toată povestea poate fi considerată ca o fabulă plină
de linguşire pentru marele Împărat, care i-a picat foarte bine marelui său admirator Eusebius. Puţini
sunt aceia care consideră că această poveste îşi are locul printre relatările istorice autentice.
Politica şi superstiţia au avut, fără îndoială, o contribuţie însemnată la schimbarea care a avut loc în
mintea lui Constantin. Din tinereţea lui el a fost martor la persecuţiile creştinilor şi trebuie să fi observat
vitalitatea religiei lor, care depăşea puterea persecutorilor şi supravieţuia tuturor sistemelor. Văzuse
cum, succesiv, mai mulţi împăraţi care fuseseră vrăjmaşi ai creştinismului muriseră în mod groaznic.
Dintre toţi împăraţii, numai tatăl lui, protectorul creştinismului în timpul îndelungatei persecuţii, a avut
un sfârşit paşnic şi a fost înmormântat cu onoruri. Nu se poate ca nişte fapte atât de grăitoare să nu fi
avut influenţă asupra minţii superstiţioase a lui Constantin. Şi, nu numai atât, ci, cu abilitatea lui
politică, se poate să fi apreciat influenţa morală a creştinismului, cu tendinţa lui de a susţine supunerea
faţă de guvern şi cu puterea pe care o avea în aproape jumătate din imperiul lui.
Totuşi, motivele împăratului nu fac parte din istoria noastră şi nu se cuvine să ne ocupăm mai mult cu
ele. Dar, pentru a ne lămuri acest punct de inflexiune al istoriei, este bine să vedem care era starea
bisericii în anul 313, când a preluat puterea, şi în 337 când a ieşit din scenă.
Cum a găsit Constantin biserica
Până în acel moment, biserica fusese perfect liberă şi independentă de stat. Ea avea o constituţie divină,
direct din cer şi nu din lume. Ea îşi urma calea nu prin patronajul statului, ci prin puterea divină,
împotriva oricărei influenţe contrare. În loc să fie sprijinită de guvern, ea a fost de la început persecutată
ca un inamic străin şi ca o superstiţie nocivă şi încăpăţânată. În zece rânduri diavolului i s-a permis să
instige împotriva ei întreaga lume romană, care, de fiecare dată, a trebuit să se recunoască înfrântă. Dacă
ea ar fi păstrat în minte ziua nunţii ei şi iubirea Celui care spune: “Nimeni nu şi-a urât vreodată propria
lui carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea” (Efes. 5:29), atunci ea nu ar fi
acceptat niciodată protecţia lui Constantin cu preţul fidelităţii ei faţă de Hristos. Dar biserica în
ansamblu era deja amestecată cu lumea şi era departe de dragostea dintâi.
Am văzut deja că, încă din zilele apostolilor, ataşamentul faţă de lume era în creştere, ca şi dorinţa după
manifestări exterioare spectaculoase. Domnul a înfrânat această tendinţă, atât de firească la noi, prin
aceea că i-a permis lui Satan să persecute. Dar, în loc ca biserica să primească încercarea ca pe o
pedeapsă din mâna Domnului şi să recunoască faptul că a căpătat un carcacter lumesc, ea s-a săturat de
poziţia şi de calea respingerii şi a ajuns să considere că ar fi posibil să-i slujească Domnului şi, în acelaşi
timp, să şi umble pe o cale însorită în lume. “Indiferent care vor fi fost motivele convertirii sale,” spune
Milman, “Constantin a adoptat, fără îndoială, o politică înţeleaptă prin încheierea unei alianţe, în loc să
continue conflictul, cu un adversar care diviza bogăţia, intelectualitatea, dacă nu chiar şi proprietatea
imperiului”.
Unirea bisericii cu statul
În luna martie a anului 313, la Milano, au fost publicate principiile alianţei dintre biserică şi stat. Celebrul
edict le oferea creştinilor deplină toleranţă, deschidea calea stabilirii creştinismului ca religie legală, şi
chiar stabilea ascendenţa lui asupra tuturor celorlalte religii, fapt care era afişat public prin noul stindard
imperial – Labarum-ul. În afară de iniţialele lui Hristos* şi de simbolul crucii era o imagine de aur a
împăratului. Aceste semne sau motto-uri, erau date ca obiecte de închinare pentru soldaţi, fie ei creştini
sau păgâni, pentru a-i însufleţi în bătălie. Astfel, cel care este numit marele împărat creştin a unit public
creştinismul cu idolatria.
* Literele folosite pentru a reprezenta numele Mântuitorului sunt: J.H.S, cu semnificaţia Jesu Hominum
Salvator – Isus Salvator al oamenilor.
Dar, dacă am înţeles în mod corect gândurile lui Constantin, atunci nu am ezita deloc să spunem că
atunci, în inima lui, el era păgân, şi devenise creştin numai din motive militare. Numai ca soldat
superstiţios a îmbrăţişat el creştinismul. În acel moment el era dispus să primească ajutorul oricărei
divinităţi în lupta lui pentru imperiul universal. Nu vedem nici o urmă de creştinism, şi nici un pic din
zelul unui proaspăt convertit, dar putem detecta cu uşurinţă vechea superstiţie păgână înveşmântată în
noua haină a creştinismului. Dacă lucrurile ar fi fost altfel, atunci Labarum-ul ar fi fost cea mai mare
dezonoare publică a Domnului binecuvântat. Dar el a făcut aceea din ignoranţă. El era dornic să vină în
întâmpinarea gândurilor soldaţilor şi supuşilor lui păgâni şi să le risipească temerile cu privire la
siguranţa vechii lor religii.
Edictele anterioare ale lui Constantin, deşi aveau efecte favorabile pentru creştini, erau redactate în
asemenea termeni încât să nu atingă cumva drepturile şi libertăţile păgânismului. Dar creştinii au
căpătat treptat mai mult favoarea lui, iar faptele lui bune şi dărnicia lui au vorbit mai puternic decât
edictele. El nu numai că le-a redat drepturile cetăţeneşti şi religioase de care fuseseră lipsiţi şi le-a
restituit proprietăţile bisericilor, care fuseseră confiscate în timpul persecuţiei sub Diocleţian, ci, prin
darurile lui mărinimoase, le-a permis să construiască multe locuri noi pentru adunările lor. El a arătat
favoruri deosebite faţă de episcopi şi îi avea mereu în preajma lui în palat, în călătoriile lui şi în războaie.
El a arătat un respect deosebit pentru creştini şi prin aceea că i-a încredinţat celebrului creştin Lactanius
educaţia fiului său, Crispus. Cu patronajul lui imperial, el şi-a asumat rolul de conducător suprem în
biserică. El apărea în sinodurile episcopilor fără garda lui, se amesteca în dezbaterile lor şi controla
rezolvarea chestiunilor problematice cu privire la religie. Din acel timp s-a aplicat mereu termenul de
Catolic în toate documentele oficiale ale bisericii.
Constantin în calitate de cap al bisericii şi mare preot al păgânilor
După înfrângferea completă a lui Licinius, despre care am vorbit deja, întreaga lume romană era reunită
sub sceptrul lui Constantin. În proclamaţia lui adresată noilor săi supuşi din est, el se declara a fi
instrumentul lui Dumnezeu pentru răspândirea adevăratei credinţe şi spunea că Dumnezeu îi dăduse
victoria asupra tuturor puterilor întunericului pentru ca închinarea către El să fie stabilită universal.
“Libertatea,” spunea el într-o scrisoare către Eusebius, “a fost readusă, şi, prin providenţa marelui
Dumnezeu şi prin slujirea mea, balaurul a fost alungat de la administrarea statului. Am încredere că
puterea divină s-a manifestat în mod evident pentru toţi, şi că aceia care, din teamă sau necredinţă, au
comis multe crime, vor ajunge la cunoştinţa Dumnezeului cel adevărat şi să-şi îndrepte vieţile”.
Constantin a ocupat în mod deschis, înaintea întregii lumi, poziţia de cap al bisericii, dar, în acelaşi timp,
a păstrat funcţia de Pontifex Maximus – mare preot al păgânilor, la care nu a renunţat niciodată, până la
moarte fiind cap al bisericii şi mare preot al păgânilor.
Această alianţă necurată sau acest amestec necurat despre care am vorbit, care este deplâns în mesajul
către Pergam, caracteriztează fiecare pas din istoria acestui mare prinţ. Dar, după ce am dat câteva
explicaţii cu privire la acel mesaj, îl vom lăsa pe cititor să compare adevărul şi istoria într-un mod
evlavios. Ce îndurare să avem o asemenea călăuzire în studiul acestei perioade remarcabile a istoriei
bisericii!
Printre actele emise de cel care era atunci unicul împărat al lumii era abrogarea tuturor edictelor lui
Licinius împotriva creştinilor. El i-a eliberat pe toţi cei închişi în beciuri şi în mine şi de la munca silnică
la care fuseseră condamnaţi. Toţi cei care au fost degradaţi în armată sau în societatea civilă au fost
repuşi în drepturi şi le-au fost restituite proprietăţile care le fuseseră luate. El a emis un edict adresat
tuturor supuşilor săi, prin care îi îndemna să îmbrăţişeze evanghelia, însă nu a făcut presiuni asupra
vreunuia, ci a lăsat ca aceasta să fie o chestiune de convingere. El s-a străduit totuşi să facă aceasta ceva
atrăgător oferind poziţii şi onoruri prozeliţilor din clasele înalte ale societăţii şi donaţii celor săraci, lucru
care, după cum însuşi Eusebius recunoaşte, a dus la multă ipocrizie şi la pretinse convertiri. El a
poruncit să fie construite biserici peste tot şi să fie destul de mari ca să poată primit întreaga populaţie.
El a interzis ridicarea de statui zeilor şi nu a permis ca statuia lui să fie aşezată în temple. Au fost
interzise toate jertfele de stat, şi, pe mai multe căi, el a urmărit înălţarea creştinismului şi suprimarea
păgânismului.
Efectele favorii imperiale
Ajungem acum la ceea ce a fost o mare problemă istorică pentru oameni de diferite credinţe, naţionalităţi
şi cu pasiuni diferite, şi anume dacă statul care caută progresul creştinismului prin mijloacele lumeşti de
care dispune, sau puterea pământească ce se opune prin violenţă face mai mult rău bisericii şi poporului
lui Dumnezeu pe pământ. Recunoaştem că se pot spune multe despre marea binecuvîntare a toleranţei
imparţiale şi despre marile avantaje pentru societate în urma suprimării obiceiurilor rele, dar favoarea
curţii regale a fost întotdeauna ruină pentru adevărata prosperitate a bisericii lui Dumnezeu. Este o mare
binecuvântare să fii ferit de primejdii, dar este o şi mai mare binecuvântare să nu fii sub patronajul
prinţilor. Adevăraţii creştini au caracterul de străini şi călători în lume. Faptul că Îl au pe Hristos, şi pe El
în cer, a schimbat totul pe pământ pentru creştini: ei aparţin cerului şi sunt străini pe pământ. Ei sunt
slujitori ai lui Hristos în lume, dar nu sunt ai lumii. Cerul este patria lor, iar aici ei nu au o cetate
statornică. Ce să aştepte biserica de la o lume care L-a crucificat pe Domnul ei? Sau, mai curând, ce să
accepte biserica de la lume? Adevăratul ei sorţ pe pământ este suferinţa şi respingerea, după cum
spunea apostolul: “Pentru tine suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca oi de junghiere” (Rom.
8:36). Se poate ca Domnul să cruţe pe poporul său, dar, dacă vine încercarea, nu trebuie să gândim că
aceasta este ceva ciudat. “În lume veţi avea necazuri” (Ioan 16:33).
Mărturia istoriei
Dar, chiar din istorie, se poate dovedi că era mai bine pentru creştinism când creştinii sufereau fiind arşi
pe rug pentru Hristos, decât atunci când ei se ospătau în palatele regilor şi erau acoperiţi cu favoruri
regale. Pentru a ilustra ceea ce spuneam, le vom da cititorilor noştri o pagină din istoria marii persecuţii
sub Diocleţian şi una din cele mai strălucite zile ale lui Constantin. Pentru amândouă vom cita din
Milman, răposatul Decan al Sf. Paul, care nu ar putea fi suspectat că este nedrept faţă de cler. Vorbim
numai despre cei credincioşi. Este cunoscut faptul că, în persecuţiile de la urmă, când adunările creştine
crescuseră mult numeric, mulţi s-au dovedit necredincioşi în ziua încercării, deşi aceia au fost relativ
puţini, iar mulţi dintre ei s-au pocăit mai târziu.
“Persecuţia dura de şase sau şapte ani (309), dar în nici o parte a lumii creştinismul nu părea să scadă. El
era mult prea adânc înrădăcinat în mintea oamenilor, mult prea extins promulgat şi avea mult prea
multă vigoare pentru ca să nu reziste la acel şoc violent dar zadarnic. Dacă era interzisă închinarea
publică, atunci credincioşii se strângeau în secret sau, în inimile lor, unde nimeni nu-i putea cerceta, îşi
păstra drepturile inalienabile asupra conştiinţei. Dar, desigur, persecuţia s-a abătut cel mai greu asupra
celor cu poziţii eminente în trup. Cei care au rezistat până la moarte au fost însufleţiţi de prezenţa
mulţimilor, care, dacă nu au îndrăznit să aplaude, cu greu şi-au putut ascunde admiraţia. Femeile se
înghesuiau pentru a săruta veşmintele martirilor, iar cenuşa lor risipită sau oasele lor neîngropate erau
furate de cei mai plini de zel din turmă”.
În urma edictului dat de Galerius de pe patul de moarte, persecuţia a încetat şi creştinilor li s-a permis
exercitarea liberă şi în public a religiei lor. Aceasta a fost un răgaz de numai câteva luni. Dar ce privelişti
minunate au urmat şi ce mărturie a fost pentru adevărul şi puterea creştinismului! Decanul continuă:
“Încetarea persecuţiei a făcut să se vadă imediat cât de extinsă fusese. Uşile închisorilor au fost larg
deschise, minele i-au eliberat pe lucrătorii condamnaţi, şi peste tot şiruri lungi de creştini se grăbeau să
vadă ruinele bisericilor lor şi să viziteze vechile lor locuri de închinare. Drumurile publice, străzile şi
pieţele oraşelor erau aglomerate cu mari procesiuni care cântau psalmi de mulţumire pentru eliberarea
lor. Cei care ţinuseră credinţa în acele încercări grele au fost felicitaţi călduros de fraţii lor, iar aceia care
au căzut în ceasul de necaz s-au grăbit să-şi mărturisească eşecul şi să caute să fie primiţi din nou în
turma fericită”.
Revenim acum la starea lucrurilor, mult schimbată, sub Constantin, la aproape douăzeci de ani după
moartea lui Galerius. De remarcat poziţia mult schimbată a clerului.
“Episcopii frecventau în mod obişnuit curtea, iar chestiunile interne ale creştinismului ajunseseră
probleme de stat. Prelatul conducea atunci, nu atât prin aceea că era superior în virtuţi creştine, cât prin
autoritatea inalienabilă a funcţiei pe care o deţinea. El deschidea sau închidea uşa bisericii, ceea ce era
considerat una cu a primi sau a exclude pe cineva de la fericirea eternă. El rostea sentinţe de
excomunicare, prin care delicventul tremurând de teamă era aruncat printre păgânii sortiţi pieirii. El îşi
avea tronul în cea mai importantă parte a templului creştin, şi, deşi acţiona încă în prezenţa şi în numele
colegilor lui prezbiteri, era recunoscut ca fiind capul unei mari comunităţi, asupra destinului etern al
căreia avea o stăpânire, oarecum vagă, dar pe care şi-o manifesta impunător, inspirând teamă”*.
* History of Christianity, vol. 2, p. 283-308; Neander, vol. 3, p. 41; Life of Constantine, de Eusebius
Chestiunile intelectuale şi filozofice au luat locul adevărului evangheliei, iar religia exterioară a luat
locul iubirii, credinţei şi gândurilor la cele cereşti. Mântuitorul crucificat, adevărata convertire,
îndreptăţirea numai prin credinţă şi despărţirea de lume sunt lucruri pe care Constantin nu le-a
cunoscut niciodată şi despre care nimeni nu a spus vreodată ceva în prezenţa lui.
“Legătura dintre universul fizic şi cel moral a ajuns să fie un subiect larg discutat. Acestea au ajuns
pentru prima dată să fie adevăruri de bază ale unei religii populare, astfel încât nu se putea să nu fie
abordate fără influenţa pasiunilor poporului. Omenirea, chiar în sfera creştinătăţii, a făcut pasul înapoi
către caracterul sobru al iudaismului, astfel încât spiritul şi limbajul iudaismului şi Vechiul Testament au
ajuns să domine în locul evangheliei lui Hristos”.
Dispariţia adevăratului caracter al bisericii
Oricât ar fi de plăcut firii soarele favorii imperiale, el a fost distrugător atât pentru caracterul creştinilor
în mod individual cât şi pentru cel al bisericii, în mod colectiv. A dispărut mărturia cu privire la un
Hristos respins pe pământ şi înălţat în cer. Lumea era botezată în loc să fie botezaţi credincioşi, ca unii
care au murit împreună cu Hristos şi au înviat – care au murit în moartea Lui şi au înviat din nou în
învierea Lui. Cuvântul lui Dumnezeu este clar: “înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost
înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi” (Col.
2:12). Botezul este folosit aici atât ca semn al morţii cât şi al învierii. Dar cui îi era aplicată acea rânduială
solemnă şi sfântă? Mai repetăm încă odată: botezul era aplicat întregii lumi romane. Credinţa în Hristos,
iertarea păcatelor şi a fi primit în cel Preaiubit erau aspecte de care nu se preocupa clerul slugarnic.
Din vreme ce mărturisirea creştină ajunsese un mijloc sigur de a ajunge la bogăţie şi onoruri, mulţi
oameni din toate clasele au cerut să fie botezaţi. La sărbătorile de Paşte şi de Cincizecime, mii de oameni
îmbrăcaţi în veşminte albe de neofit umpleau bisericile aşteptând să fie botezaţi. Mulţimile erau atât de
mari şi întreaga scenă era atât de impresionantă încât mulţi gândeau că acei neofiţi trebuie să fie marea
mulţime îmbrăcată în haine albe, stând înaintea Mielului, despre care vorbeşte Apocalipsa. Potrivit cu
relatările unor scriitori, la Roma au fost botezaţi pe parcursul unui an douăsprezece mii de bărbaţi, în
afară de femei şi copii, iar Împăratul promisese fiecărui nou convertit din clasele de jos o haină albă şi
douăzeci de monede de aur. În astfel de împrejurări şi prin asemenea mijloace venale a avut loc căderea
păgânismului şi creştinătatea s-a aşezat pe tronul lumii romane.
Botezul şi moartea lui Constantin
Despre botezul lui Constantin s-au făcut aproape tot atât de multe speculaţii ca despre convertirea lui.
Cu toate că s-a arătat zelos pentru creştinism, el a amânat botezul, şi, în consecinţă, primirea lui în
biserică, până în apropierea morţii lui. Au fost sugerate mai multe motive, atât politice cât şi personale,
pentru acea amânare, dar ne temem că adevăratul motiv era unul personal. Superstiţia îi făcuse pe
oameni să lege iertarea păcatelor de ritualul botezului. S-ar părea că, sub influenţa acestei grozave iluzii,
Constantin a amânat botezul până atunci când a ajuns să nu se mai poată bucura de onorurile imperiale
şi de plăcerile lumii. Nu ne putem imagina vreo indulgenţă papală mai dăunătoare pentru suflet, mai
dezonorantă pentru creştinism şi mai periculoasă pentru orice virtute morală. Aceasta era, pentru cei
asemenea lui Constantin, ca un fel de permis pentru a urmări obiectivele ambiţiei lor pe căile cele mai
întunecate, sângeroase şi crude, din vreme ce le punea la dispoziţie mijlocul de a obţine uşor iertarea
atunci când le convenea lor. Dar, pe de altă parte, considerăm că era o mare îndurare din partea
Domnului faptul că unul a cărui viaţă particulară şi de familie şi a cărui carieră publică a fost atât de
pătată de sânge, nu a mărturisit public creştinismul primind botezul şi cina Domnului. Sperăm totuşi că
el chiar s-a pocăit pe patul de moarte.
Episcopii pe care i-a convocat de pe patul de moarte din palatul de la Nicomedia au auzit mărturisirea
lui, au fost satisfăcuţi şi i-au dat binecuvântarea. L-a botezat Eusebius, episcopul de Nicomedia. Pentru
prima dată, Constantin a mărturisit atunci că, dacă Dumnezeu i-ar cruţat viaţa, el s-ar alătura adunării
poporului Său, şi că, după ce va fi purtat veşmântul alb de neofit, nu ar mai purta niciodată purpura
imperială. Dar acele hotărâri veneau prea târziu, pentru că el a murit la puţin timp după botez, în anul
337*.
* Eusebius – Life of Constantine, p. 147
Elena, mama împăratului, merită să fie remarcată în treacăt. Ea a îmbrăţişat religia mărturisită de fiul ei,
iar dăruirea, evlavia şi generozitatea ei au fost deosebit de mari. Ea a călătorit dintr-un loc în altul şi a
vizitat locuri sfinţite prin evenimente din istoria Scripturii. A poruncit să fie demolat templul lui Venus,
care Hadrian poruncise să fie construit pe locul sfântului mormânt şi a dat indicaţii ca acolo să fie
construită o biserică a cărei splendoare să depăşească oricare alta. A murit în anul 328.
Am văzut, vai! atât de clar, adevărul trist din cuvintele Domnului, că biserica a ajuns să locuiască acolo
unde este scaunul de domnie al lui Satan. Acolo a lăsat-o Constantin. A găsit-o închisă în mine, în beciuri
şi în catacombe, unde nu putea vedea lumina zilei, şi a lăsat-o pe tronul lumii. Dar imaginea nu este
completă, ci trebuie să mai vedem câteva aspecte istorice care corespund imaginii din acea epistolă.
Domnia lui Constantin a fost marcată nu numai de faptul că biserica, prin înşelăciunile lui Satan, şi-a
părăsit poziţia potrivită, ci şi de roadele amare ale acelei schimbări degradante. Sămânţa corupţiei şi a
disensiunii s-a răspândit rapid, ajungând să se manifeste public în tribunalele lumii, în unele situaţii
chiar în faţa lumii păgâne.
Controversa dontistă şi cea ariană
În timpul domniei lui Constantin au început două mari controverse: cea donastică şi cea ariană. Prima a
apărut în vest, fiind legată de o numire de episcop la Cartagina, iar cea de-a doua, orientală ca origine,
implica însăşi temelia creştinismului. Cea din urmă era o chestiune de doctrină, iar cea dintâi una de
practică. Ambele ajunseseră să fie corupte ca izvor şi ca esenţă şi pot fi reprezentate prin profetul fals şi
nicolaiţi. Dar, cu privire la aceasta, vom reveni mai târziu, limitându-ne deocamdată la a remarca cele
două schisme care pun în lumină natura şi rezultatele unirii dintre biserică şi stat. Împăratul a participat
la consiliile episcopilor în calitate de cap al bisericii.
După moartea lui Mensurius, episcopul de Cartagina, un consiliu de episcopi din regiunile învecinate a
fost convocat pentru a numi succesorul. Prin grija lui Botrus şi Celesius, care aspirau la acea funcţie,
consiliul a fost restrâns, dar Caecilian, un diacon mult iubit de adunare, a fost ales episcop. Cei doi
dezamăgiţi au protestat împotriva alegerii. Mensurius murise nu la Cargtagina, ci pe când era într-o
călătorie, dar, înainte de a pleca acasă, el încredinţase o farfurie şi alte proprietăţi ale bisericii unor
bătrâni ai adunării şi lăsase la o femeie evlavioasă un inventar al lucrurilor. Toate acele lucruri i-au fost
date lui Caecilian, din vreme ce el le-a cerut de la bătrâni, dar ei nu au fost dornici să i le dea deoarece îşi
imaginaseră că nimeni nu avea să le mai ceară de la ei după moartea episcopului. Atunci, acei bătrâni au
trecut de partea lui Botrus şi Celesius, formând o opoziţie faţă de noul episcop. Schisma a fost sprijinită
şi de Lucila, o femeie bogată pe care Caecilian o lezase printr-o mustrare credincioasă. Atunci întreaga
provincie şi-a luat dreptul de a interveni.
Donatus, episcop de Cosae Nigrae, s-a consituit cap al facţiunii Cartagineze. Secundus, primatul de
Numidia, la convocarea lui Donatus, s-a înfăţişat la Cartagina în fruntea a şaptezeci de episcopi. Acel
consiliu autoinstituit l-a citat pe Caecilian afirmând că el nu putea fi consacrat în slujbă decât în prezenţa
lor şi de către primatul de Numidia, şi, din vreme ce fusese consacrat de un episcop care era un
traditor*, consiliul declara nulă alegerea lui. Caecilian a refuzat să recunoască autoritatea consiliului, dar
ei l-au ales pe Majorinus ca episcop pe postul declarat vacant prin excomunicarea lui Caecilian. Dar, din
nefericire pentru episcopi, Majorinus era un slujitor în casa Lucilei, care, pentru a sprijini alegerea lui,
dăduse mulţi bani, pe care episcopii i-au împărţit între ei. S-a produs atunci o schismă clară, şi mulţi care
până atunci au stat departe de Caecilian, au revenit în comuniune cu el.
* “Acesta era numele dat acelora care, pentru a-şi salva viaţa în timpul persecuţiilor, predau puterilor persecutoare
scripturile sau alte bunuri ale bisericii” – Milner, vol. 1, p. 513
Relatări despre aceste neînţelegeri au ajuns la urechile lui Constantin, care tocmai ajunsese stăpân în vest
şi trimisese mari sume de bani ca ajutor către bisericile din Africa, care suferiseră mult în timpul
ultimelor persecuţii. Dar, din vreme ce Donatiştii au fost consideraţi sectari sau dizidenţi faţă de biserica
catolică, el a poruncit ca darurile şi privilegiile conferite creştinilor prin ultimele lui edicte să le fie date
numai celor în comuniune cu Caecilian. Aceasta i-a determinat pe donatişti să facă o petiţie către
Împărat, cerând ca episcopii din Galia să cerceteze cauza lor deoarece se aşteptau ca aceia să fie
imparţiali. Era prima dată când se făcea apel la puterea civilă pentru a numi o comisie de judecată în
chestiuni ecleziastice.
Constantin a fost de acord, aşa că s-a ţinut un consiliu la Roma în anul 313, acesta constând dintr-o
adunare de douăzeci de episcopi. Decizia a fost în favoarea lui Caecilian, care a propus atunci condiţii
pentru reconciliere şi reunire, dar donatiştii nu au vrut nici un compromis şi au cerut o altă comisie,
declarând că un sinod de douăzeci de episcopi nu era îndeajuns pentru a anula hotărârea a şaptezeci de
episcopi care îl condamnau pe Caecilian. Atunci Constantin a convocat alt consiliu, la care a fost prezent
un mare număr de episcopi din Africa, Italia, Sicilia, Sardinia, dar mai ales din Galia. Aceea a fost cea
mai mare adunare ecleziastică de până atunci. Ei s-au strâns la Arles în anul 314. Caecilian a fost din nou
achitat şi au fost emise mai multe canoane cu privire la disensiunile din Africa.
Între timp, Majorinus a murit, iar un al doilea Donatus a fost numit ca succesor al lui. El a fost numit “cel
Mare”, pentru a fi deosebit de primul Donatus, şi este descris ca învăţat, elocvent, cu mari capacităţi şi
având o energie şi un zel deosebit ţinând de temperamentul african. Sectarii, aşa cum erau numiţi ei, şi-
au luat numele de donatişti, în afară de nume, de la şeful lor au luat şi caracterul.
Constantin ca arbitru în disputele ecleziastice
Împăratului i s-a cerut din nou să se ocupe de cauza lor, şi atunci el a fost de acord, deşi se simţea lezat
de încăpăţânarea lor, şi a luat chestiunea în mâinile lui sub toate aspectele. El a audiat cazul la Milano, în
anul 316, unde a dat o sentinţă în acord cu consiliile de la Roma şi de la Arles. El a dat şi edicte împotriva
lor, pe care le-a abrogat mai târziu, când a văzut ce consecinţe periculoase pot avea măsurile violente.
Dar donatismul a devenit în scurt timp o facţiune larg răspândită şi intolerantă a bisericii. În anul 330
donatiştii erau atât de numeroşi încât la un sinod al lor au fost prezenţi două sute şaptezeci de episcopi,
iar în unele perioade ale istoriei au avut până la patru sute de episcopi. Ei au fost un mare necaz pentru
provinciile din Africa timp de trei sute de ani, până la invazia mahomedană.
Reflecţii asupra primei mari schisme din biserică
Din vreme ce aceasta a fost prima schismă care a divizat biserica, am considerat că este bine să dăm
câteva detalii. Cititorul poate căpăta câteva lecţii utile din această diviziune memorabilă. Ea a început cu
un incident de neînsemnat în sine încât abia dacă merită să-şi găsească vreun loc în istorie. Nu se punea
problema de învăţătură falsă sau de imoralitate, ci numai de o dispută pentru alegerea în scaunul de
episcop al Cartaginei. Ar fi fost nevoie numai de câteva sentimente potrivite, de puţină lepădare de sine
şi de o dorinţă reală de pace, unitate şi armonie în biserică, şi, mai presus de toate, de o preocupare cu
gloria Domnului, ca să poată fi evitate sutele de ani de întristare şi dezonoare vizibilă pentru biserica lui
Dumnezeu. Dar mândria, avariţia şi ambiţia – triste roade ale cărnii – au fost lăsate să-şi facă lucrarea lor
grozavă. Din poziţia pe care a avut-o împăratul în consiliile bisericii, cititorul poate vedea cât de curând
a ajuns să se schimbe caracterul ei. Cât de ciudat trebuie să-i fi părut lui Constantin, imediat după ce
adoptase stindardul crucii, ca să se facă apel la tribunalul lui pentru o hotărâre episcopală în chestiuni
ecleziastice! Aceasta arăta starea clerului. Dar, mai ales, sunt de remarcat consecinţele unui asemenea
apel: dacă partea împotriva căreia este pronunţată sentinţa puterii civile refuză să se conformeze, ea
devine călcătoare a legilor. Şi aşa a fost atunci.
Donatiştii au fost de atunci trataţi ca unii care încalcă legile imperiale, le-au fost luate bisericile şi mulţi
dintre ei au suferit exilul şi confiscarea averilor. Împotriva lor s-a recurs chiar şi la pedeapsa cu moartea,
deşi nu există indicii că această lege ar fi fost cumva în vigoare în timpul domniei lui Constantin. Totuşi,
statul aplicase măsuri de mână forte pentru a-i forţa pe donatişti să se unească cu catolicii, dar, cum se
întâmplă de obicei în asemenea situaţii, şi cum ne-a arătat de atunci încolo experienţa, forţa folosită
pentru a-i constrânge nu a făcut decât să ajute le dezvoltarea spiritului de facţiune care încolţise. Excitaţi
de persecuţie, stimulaţi de discursurile episcopilor lor, mai ales de ale lui Donatus, care era capul şi
sufletul partidei lui, ei au trecut la tot felul de manifestări fanatice şi de violenţă.
În cele din urmă, Constantin, învăţând din experienţă, a descoperit că putea oferi protecţie bisericii, dar
nicidecum nu-i putea asigura pacea, şi a dat un edict prin care le dădea donatiştilor toată libertatea de a
se manifesta potrivit convingerilor lor, declarând că acea chestiune era ceva ce ţine de judecata lui
Dumnezeu*.
* Neander, vol. 3, p. 244; Robertson, vol. 1, p. 175; Milman, vol. 2, p. 364
Controversa ariană
Abia obţinuse biserica pacea din afară în urma edictului din Milan, că a fost tulburată de disensiunile
interne. La scurt timp după izbucnirea schismei donatiste în provincia Africa, controversa ariană,
avându-şi originea în est, s-a răspândit în toate părţile lumii. Am spus deja că aceste conflicte aprige sunt
rodul amar al alianţei nescripturale dintre biserică şi stat. Nu că ele ar fi izvorât în mod necesar din acea
unire, ci faptul că împăratul Constantin devenise în mod ostentativ capul bisericii şi prezida adunările ei
solemne, făcea ca acele chestiuni problematice de doctrină şi practică să producă multă agitaţie în
întreaga biserică, şi nu numai în biserică, ci să aibă o influenţă politică puternică şi în chestiunile lumii.
Era ceva inevitabil care ţinea de noua poziţie a bisericii. Imperiul fiind acum creştin, cel puţin în
principiu, acele chestiuni ajungeau să fie de interes pentru întreaga lume. Astfel, controversa ariană a
fost prima care a sfâşiat întregul trup al creştinătăţii şi a pus în opoziţie neînduplecată partide din fiecare
parte a lumii.
Erezii asemănătoare celei a lui Arius apăruseră în biserică şi înainte de alianţa ei cu statul, dar rareori s-
au extins dincolo de graniţele regiunii unde au apărut şi rareori au fost de durată. După câteva dezbateri
zgomotoase şi cuvinte de mânie, ele se încheiau şi erezia cădea în dizgraţie şi era uitată. Lucrurile au fost
cu totul altfel în controversa ariană. Constantin, care era pe tronul lumii şi îşi asumase rolul de cap unic
al bisericii, şi-a impus autoritatea pentru a prescrie şi defini principiile religiei pe care el o stabilise.
Cuvântul lui Dumnezeu, voia lui Hristos, locul Duhului Sfânt şi relaţiile cereşti ale bisericii au fost
pierdute din vedere, sau, mai curând, nu au fost niciodată cunoscute de împărat. Probabil că el auzise
ceva de diferitele opinii care îi divizau pe creştini, dar, în acelaşi timp, el a văzut că ei erau o comunitate
din ce în ce mai viguroasă şi mai numeroasă, că ei chiar erau uniţi, cu toate ereziile, şi că rămâneau fermi
sub mâna de fier a persecuţiei. Dar el nu a putut vedea şi nu a putut nicidecum înţelege că atunci, în
pofida eşecului ei, biserica privea la Domnul ei şi că El era singurul ei sprijin în lume. Mâna fiecărui alt
om era împotriva ei şi era condusă de viclenia şi de puterea vrăjmaşului, dar ea mergea prin pustiu
bizuindu-se pe Preaiubitul ei, aşa că nici o armă nu putea avea succes împotriva ei.
Împăratul, complet ignorant cu privire la relaţia cerească a bisericii, se poate să fi gândit că îi putea oferi
protecţie deplină împotriva opresiunii din exterior şi că, prin prezenţa şi puterea lui, îi putea asigura
pacea şi liniştea în ceea ce priveşte disensiunile din interior. Dar el nu ştia câtuşi de puţin că pacea în
interior nu numai că era ceva care nu sta în puterea lui, ci chiar siguranţa şi viaţa uşoară în lume, pe care
el a oferit-o clerului cu multă generozitate, erau ceea ce ducea la discordie şi la inflamarea pasiunilor
celor implicaţi în dispute. Astfel, el s-a văzut necontenit asaltat de plângeri şi acuzaţii pe care noii lui
prieteni le aduceau unul împotriva celuilalt.
Începutul arianismului
Arianismul s-a dezvoltat în mod natural din opiniile gnostice, iar Alexandria, cazanul ce clocotea de
chestiuni metafizice şi distincţii subtile a fost locul lui de naştere. Paul din Samosata şi Sabelius din
Libia, în cel de-al treilea secol, aveau doctrine false asemănătoare cu cele ale lui Arius în secolul al
patrulea. Sectele gnostice cu variantele lor şi cea maniheistă, care era o religie persană în care era
amestecat ceva din creştinism, pot fi considerate mai curând religii rivale decât facţiuni creştine, deşi şi
ele au făcut o lucrare rea printre creştini în ceea ce priveşte învăţătura despre trinitate. Aproape toate
ereziile – aşa cum sunt numite în mod obişnuit – au căzut în dizgraţia imperială, iar cei care le-au urmat
au fost supuşi unor măsuri penale. Montaniştii, Pauliţii, Novatienii, Marcioniţii şi Valentinienii se
numără printre cei proscrişi şi persecutaţi ca secte. Dar o altă erezie, mai adâncă, mai întunecată şi mult
mai influentă era pe cale să izbucnească în sânul aşa-numitei sfinte biserici catolice. Lucrurile s-au
petrecut în felul următor.
Alexandru, episcopul de Alexandria, într-o adunare a presbiterilor săi, pare să se fi exprimat într-un
mod ceva mai liber cu privire la Trinitate, când Arius, unul dintre presbiteri, l-a luat la întrebări pe
Alexandru cu privire la poziţia lui, pe temeiul că el ar fi susţinut erorile lui Sabelius, care fusese
condamnat de biserică. Acea dispută l-a determinat pe Arius să expună propriile lui vederi cu privire la
Trinitate, care reprezentau o negare a dumnezeirii Mântuitorului. Arius susţinea că El era, de fapt,
numai cea dintâi şi cea mai nobilă dintre făpturile create din nimic de Dumnezeu Tatăl, şi că, deşi era cu
mult superior ca putere şi glorie celei mai mari dintre celelalte fiinţe create, El este inferior Tatălui. El
mai susţinea şi că, deşi inferior Tatălui ca fire şi ca demnitate, El este chipul Tatălui şi viceregele puterii
divine prin care El a făcut lumile. Nu avem declaraţii atât de clare cu privire la cum vedea el Duhul
Sfânt*.
* Doctrina blasfemiatoare a lui Arius răsărise din Gnosticism, probabil în cea mai puţin ofensatoare înfăţişare, dar
având în mod direct şi inevitabil influenţe distrugătoare în ceea ce priveşte gloria personală a Lui ca Fiu al Tatălui,
subminând prin aceasta temelia răscumpărării. Unitarianismul neagă faptul că Domnul Isus este mai mult decât
un om, şi astfel neagă până şi naşterea lui supranaturală din fecioara Maria; deşi Socinus a afirmat că numai
modificarea survenită în urma înălţării Lui Îl face demn să fie obiect al închinării. Arius pare să fi fost mai aproape
de adevăr în ceea ce priveşte pre-existenţa Lui înainte de a fi venit în lume, recunoscând că El, Fiul lui Dumnezeu
a creat universeul, deşi afirma că şi El a fost creat, chiar fiind cea dintâi şi cea mai înaltă dintre creaturi. Nu era
negarea existenţei unei personalităţi distincte, ca la Sabelius, ci el îi refuza Fiului, şi, desigur, şi Duhului Sfânt,
caracterul adevărat, cuvenit şi esenţial de Divinitate.
Nu numai că arianismul este inconsistent cu privire la locul care I se acordă Fiului pe tot parcursul Scripturii, ca
şi lucrării infinite a împăcării şi noii creaţii, pentru care vechea creaţie este doar o ocazie, ci ea este în mod clar
respinsă de multe pagini din Sfânta Scriptură. Este bine să cităm câteva din acestea. Despre El, care, când S-a
născut din femeie, a fost numit Isus, Duhul lui Dumnezeu spune: “Toate lucrurile au fost făcute prin el, şi fără El
nu a fost făcut nici un lucru care a fost făcut” (Ioan 1:1-3). Este deci imposibil de conceput o mărturie mai
puternică cu privire la existenţa Lui necreată, la personalitatea lui distinctă când era cu Dumnezeu înainte de
creaţie şi la natura Lui divină. El este numit aici Cuvântul, ceea ce nu este corespunzător pentru Tatăl, ci pentru
Dumnezeu (lăsând astfel loc pentru Duhul Sfânt). Dar, pentru ca să nu fie neglijată consubstanţialitatea Lui, se
declară că El este Dumnzeu (Absenţa articolului este aici necesară deoarece meos este predicatul lui AonoV, sub
nici o formă cumva inferior în ceea ce priveşte Dumnezeirea Lui, ceea ce ar fi contrariu contextului. Cu adevărat,
dacă ar fi fost introdus articolul, ar fi o heterodoxie grosolană, din vreme ce aceasta ar avea efectul de a nega că
Tatăl şi Duhul sunt Dumnezeu, rămânând că numai Cuvântul este din Dumnezeire). Mergeţi înapoi în timp şi în
creaţie cât de departe puteţi merge cu gândul, “la început era Cuvântul”. Limbajul este extrem de precis. El era la
început cu Dumnezeu, nu egeneto. El era, nu în sensul că a luat fiinţă sau a ajuns să fie, ci în sensul că era în
Sine, existenţă absolută. Toate lucrurile egeneto au luat fiinţă prin El. El era Creatorul într-un mod atât de
desăvârşit încât Ioan adaugă “nici un lucru care a fost făcut n-a fost făcut fără El”. Pe de altă parte, când se spune
despre încarnarea Lui - “Cuvântul s-a făcut carne” - în versetul 14, se spune nu hn, ci egeneto. Mai departe, când
a venit printre oameni, El este descris ca singurul Fiu născut, care este în sânul Tatălui – limbaj care ar fi de
neînţeles şi care ar încurca dacă nu este pentru a arăta faptul că umanitatea Lui nu scade cu ceva Divinitatea Lui
şi că există o apropiere nespus de mare între Fiul şi Tatăl.
Apoi, în Romani 9:5 avem o expresie bogată şi precisă cu privire la divinitatea supremă şi nederivată a lui Hristos,
egal cu Tatăl şi cu Duhul: “Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat pentru totdeauna!
Amin”. Eforturile criticilor heterodocşi arată marea importanţă a adevărului, pe care ei caută zadarnic să-l clatine
prin eforturi fireşti care trădează numai insatisfacţia celor care le fac. Nu există în Biblie o predicare mai
accentuată a divinităţii. Sigur, nu că Tatăl şi Duhul Sfânt nu ar fi la fel de egali, ci din cauza umilinţei Fiului prin
încarnare şi moartea pe cruce este potrivit să afirmăm în modul cel mai deplin supremaţia Lui divină.
Mai departe, apostolul spune despre Hristos “El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Cel întâi-născut din
întreaga creaţie; pentru că toate au fost create prin El, cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele
văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El. şi pentru El”
(Col. 1:15-17). Reveriile gnosticilor sunt aici retezate în mod anticipat, din vreme ce Hristos este prezentat ca fiind
Cap al întregii creaţii pentru că El este Creatorul, şi încă Creator al celor mai înalte lucruri invizibile ca şi a tot
ceea ce este vizibil. Toate lucrurile se spune că au fost create pentru El, nu numai prin El, din vreme ce El este
înainte de toate şi toate se menţin prin El.
Singurul pasaj la care trebuie să mai fac referinţă este în Evrei 1, unde apostolul ilustrează plinătatea Persoanei lui
Hristos, printre alte scripturi din Vechiul Testament, prin Psalmul 45 şi Psalmul 102. Primul psalm I se adresează
ca Dumnezeu şi ca om uns, iar în cel de-al doilea El este numit Yahve, Creatorul, după ce el este văzut vărsându-şi
amarul înaintea lui Yahve, ca Mesia cel respins.
Este deci imposibil să acceptăm Biblia fără a respinge arianismul ca o calomnie hâdă adusă lui Hristos, total
contrară adevărului, pentru că faptul că El a devenit om nu este mai sigur decât că era Dumnezeu înainte de
creaţie, fiind El Însuşi Creatorul, Fiul şi Yahve.
Din manuscrisele nepublicate ale lui William Kelly.
Alexandru, indignat de obiecţiile aduse de Arius, şi din cauza opiniilor lui, l-a acuzat de blasfemie.
“Arius cel neevlavios,” a exclamat el, “este un antemergător al Antihristului pentru că a îndrăznit să
rostească blasfemii la adresa Răscumpărătorului divin”. Arius a fost judecat de două consilii constituite
la Alexandria şi a fost dat afară din biserică. El s-a retras în Palestina, dar cu nici un chip nu s-a lăsat
descurajat de căderea în dizgraţie. Mulţi au simpatizat cu el, printre care şi doi prelaţi numiţi Eusebius,
unul din Cezareea – istoricul ecleziastic, iar celălalt din Nicomedia – un om cu foarte multă influenţă.
Arius a corespondat mult cu prietenii lui, deghizându-şi opiniile lui cele mai ofensatoare, iar Alexandru
a emis avertismente împotriva lui şi a refuzat medierea prietenilor lui Arius pentru ca el să fie restaurat.
Dar Arius a fost un oponent abil. Istoria îl descrie ca fiind un om înalt şi plin de farmec, calm, palid, cu o
înfăţişare supusă, cu o vorbire care-l făcea popular, cu argumentaţie puternică, având o viaţă personală
ireproşabilă şi maniere plăcute. Dar, sub un aspect exterior smerit şi chinuit, el ascundea cele mai
puternice ambiţii deşarte. Vrăjmaşul îşi alesese bine instrumentul: faptul că părea a avea atât de multe
virtuţi îl făcea să fie potrivit pentru scopurile lui, deoarece fără o înfăţişare atât de frumoasă nu ar fi avut
puterea de a înşela.
Prima impresie a lui Constantin cu privire la controversă
Disensiunea a ajuns în curând atât de violentă încât s-a considerat că era necesar să se apeleze la
Împărat. La început, el a considerat că toată chestiunea era complet nesemnificativă şi fără nici o
importanţă. El le-a scris o scrisoare lui Alexandru şi lui Arius, în care îi mustra pe amândoi că se certau
pentru chestiuni nefolositoare şi diferenţe imaginare şi le recomanda să lase la o parte toate sentimentele
nepotrivite şi animozităţile şi să trăiască în pace şi unitate*. Este mai mult decât probabil că Împăratul nu
s-a gândit deloc la natura gravă a disputei, altfel nu ar fi vorbit despre ea ca despre o bagatelă lipsit de
importanţă. Dar, dacă epistola a fost compusă de Hosius, episcop de Cordoba, după cum se consideră în
general, nu se poate spune că el era ignorant cu privire la seriozitatea problemei, ci mai curând că el a
întocmit documentul potrivit cu sentimentele pe care le-a exprimat Constantin şi potrivit cu ceea ce
gândea el. Scrisoarea a fost lăudată de mulţi ca fiind un model de înţelepciune şi moderaţie, şi, dacă
chestiunea nu ar fi fost mai importantă decât stabilirea datei pentru sărbătoarea de Paşte, atunci chiar ar
fi meritat să fie lăudată, dar era în dispută Divinitatea şi gloria lui Hristos, şi, în consecinţă, şi mântuirea
sufletului.
* Vedeţi scrisoarea în scrierea lui Eusebius: Life of Constantine, 2. 64-72
Hosius a fost trimis în Egipt ca emisar imperial, fiindu-i încredinţată rezolvarea problemei. Dar el a
descoperit că disensiunile rezultate din acea controversă erau atât de mari încât ambele partide refuzau
să asculte mustrările episcopului, deşi el se sprijinea şi pe autoritatea suveranului.
Istoria Bisericii Capitolul 11. Consiliul de la Niceea
Capitolul 11. Consiliul de la Niceea

Constantin a fost deci obligat să privească mai îndeaproape natura disputei şi a început să înţeleagă că
nu era ceva nesemnificativ, ci ceva de mare importanţă, chiar esenţial, drept care a hotărât să convoace o
adunare a episcopilor pentru a stabili care este doctrina adevărată şi a termina odată pentru totdeauna –
cum în zadar spera el – acea înclinaţie spre dispute ostile. Toate cele necesare pentru călătoria
episcopilor au fost asigurate din banii publici, ca şi cum ar fi fost o problemă a statului.
În iunie 325 a avut loc la Niceea, în Bitinia, primul consiliu general al bisericii. Au fost prezenţi cam 318
episcopi, în afară de un număr foarte mare de preoţi şi diaconi. “Floarea slujitorilor lui Dumnezeu,”
după cum spune Eusebius, “din toate bisericile din Europa, Africa şi Asia s-a strâns laolaltă”.
Spectacolul a fost ceva cu totul nou, şi, în mod sigur, a fost ceva complet nou şi pentru episcopii înşişi.
Nu cu mulţi ani în urmă ei erau ţinte însemnate pentru cea mai crudă persecuţie, când, din cauza
întâietăţii pe care o aveau, fuseseră aleşi ca victime speciale pentru politica de exterminare dusă de
guvern. Mulţi dintre ei purtau pe trupul lor semnele suferinţelor lor pentru Hristos. Ei ştiau ce înseamnă
să fie în exil, să lucreze în mine, să fie expuşi la tot felul de umilinţe şi insulte, dar totul se schimbase
până într-atât încât abia de-şi puteau da seama dacă era realitate şi nu vis. Li se deschiseseră porţile şi
Împăratul lumii era pe post de moderator al adunării.
Nimic nu putea confirma şi declara mai clar întregii lumi trista cădere a bisericii decât punerea ei în
slujba statului, după cum o arăta poziţia Împăratului în aceste consilii. El a ajuns la Niceea abia pe 3
iulie. În ziua următoare, episcopii s-au strâns în sala palatului care fusese pregătită special în acel scop.
De la Eusebius aflăm că adunarea aştepta în deplină tăcere când cei mai mari funcţionari ai statului şi
demnitari au intrat în sală şi au aşteptat tremurând apariţia Împăratului. În cele din urmă, Constantin a
apărut îmbrăcat în veşminte splendide, iar episcopii au fost ameţiţi de strălucirea aurului şi a pietrelor
preţioase de pe hainele lui. Întreaga adunare s-a ridicat pentr a-l onora. El a înaintat spre un tron de aur
pregătit pentru el, lângă care a stat rămas în picioare până a fost invitat să se aşeze, arătând respect faţă
de demnitarii spirituali. După ce a fost cântată o cântare de laudă, el a dat un îndemn cu privire la
importanţa păcii şi a unităţii. Consiliul a avut sesiuni timp de două luni şi s-ar părea că şi Constantin a
fost prezent la cea mai mare parte a sesiunilor, ascultând cu răbdare şi vorbind liber cu diferiţi prelaţi.
Crezul din Niceea
Faimoasa mărturisire numită de obicei “Crezul din Niceea” a fost rezultatul unor lungi şi solemne
deliberări ale adunării. Ei au luat o hotărâre împotriva opiniilor lui Arius şi au susţinut cu fermitate
învăţăturile despre Sfânta Trinitate, despre adevărata dumnezeire a lui Hristos şi că El este una cu Tatăl
în putere şi glorie. Arius însuşi a fost adus înaintea consiliului şi chestionat cu privire la credinţa lui. El
nu a ezitat să-şi repete, potrivit credinţei lui, învăţăturile false cu care tulburase pacea bisericii. Când îşi
prezenta blasfemiile, episcopii, de comun acord, şi-au astupat urechile şi au strigat că opiniile unuia atât
de neevlavios trebuie să fie anatema împreună cu autorul lor. Sf. Atanasius, deşi pe atunci era numai
diacon, a atras atenţia întregului consiliu prin zelul pe care l-a arătat în apărarea adevăratei credinţe şi
prin felul pătrunzător în care a cercetat şi a dat la iveală tertipurile ereticilor. Vom reveni la nobilul
Atanasius mai târziu.
La faimosul crez au subscris toţi episcopii prezenţi, cu excepţia câtorva arieni. Odată prezentată înaintea
lui Constantin decizia consiliului, el a recunoscut imediat că acel consens unanim al consiliului era
lucrarea lui Dumnezeu şi a primit aceasta cu respect şi a declarat că oricine refuză să se supună hotărârii
trebuie să fie exilat. Auzind aceasta, de teamă, arienii au subscris şi ei crezului compus de consiliu,
expunându-se acuzaţiei că erau necinstiţi. Numai doi episcopi – Secundus şi Theonas, ambii egipteni, au
continuat să adere la Arius şi au fost exilaţi în Iliria. Eusebius din Nicomedia şi Theognis din Niceea, au
fost condamnaţi după trei luni şi trimişi în exil de Împărat. Au fost date pedepse severe împotriva celor
care l-au urmat pe Arius şi toate cărţile lui au fost condamnate să fie arse, ba chiar s-a considerat un
delict ascunderea vreunei scrieri de-a lui. Odată încheiată lucrarea, episcopii s-au dus fiecare în
provincia lui. În afară de declaraţia solemnă a opiniei lor cu privire la problema de doctrină, ei au pus
punct şi problemei cu privire la data sărbătoririi Paştelui* şi au mai rezolvat încă câteva probleme care
le-au fost puse înainte.
* Bisericile din est au sărbătorit Paştele din perioada timpurie, ca o comemorare a crucificării lui Hristos, ceea ce
corespundea Paştelui iudaic, în a paisprezecea zi a lunii. Aceasta se poate să fi rezultat din faptul că în est erau
mulţi convertiţi dintre iudei. Bisericile din vest au ţinut sărbătoarea ca o comemorare a învierii. Diferenţa cu
privire la dată a dus la o lungă şi aprinsă controversă. Dar, după multe dispute între bisericile din est şi cele din
vest, s-a hotărât ca să fie comemorată învierea în toată creştinătatea. Astfel, Paştele este duminica următoare celei
de-a paisprezecea zile a lunii pascale, ceea ce este după 21 martie, astfel încât dacă acea a paisprezecea zi se
întâmplă să fie duminica, sărbătoarea este în duminica următoare. Poate fi în orice duminică din cele cinci
săptămâni dintre 22 martie şi 25 aprilie.
Constantin se răzgândeşte
Din vreme ce Împăratul nu avea o raţionamente proprii în chestiunile ecleziastice şi este cert că nu avea
discernământ spiritual în controversele doctrinare, nu se putea conta pe a rămâne continuu în favoarea

lui. Ultimii doi ani din istoria lui Constantin au fost plini de evenimente, astfel încât l-au făcut să se
răzgândească cu privire la arianism. În acelaşi an în care a convocat consiliul de la Niceea, el a dat ordine
să fie executat Crispus, fiul lui cel mai mare şi să fie ucisă prin sufocare în baie Fausta, soţia lui, cu care
fusese căsătorit timp de aproape douăzeci de ani. Istoria nu poate găsi pentru aceste fapte ale
întunericului alte motive decât o josnică gelozie. Se spune că înţelepciunea şi vitejia lui Crispus în
înfrângerea finală a lui Licinus a stârnit gelozia tatălui său, şi probabil că aceasta a fost înteţită şi de
Fausta, care era mama lui vitregă. Ştiind că i se aduseseră multe reproşuri pentru cruzimea faţă de
propriul lui fiu, el a ordonat uciderea Faustei din remuşcări şi pentru că se simţea nenorocit. După ce am
spus destul de clar cum apreciem ca necurată alianţa dintre biserică şi stat, considerăm că am spus
suficient despre viaţa privată a Împăratului pentru ca cititorul să poată aprecia în ce măsură cineva atît
de mânjit de sânge era apt, sau, mai curând era inapt să prezideze un consiliu creştin. Din ziua aceea şi
până azi, această biserică de stat a fost expusă aceleiaşi întinări, fie prin persoana regelui fie a celui
delegat de el.
Constanţia, văduva lui Licinus şi sora lui Constantin avea multă influenţă asupra fratelui ei. Ea îi
simpatiza pe arieni şi era sub influenţa lor. Pe patul ei de moarte, în anul 327, ea a reuşit să-l convingă pe
fratele ei că lui Arius i se făcuse o nedreptate şi a reuşit să-l facă să-l invite pe Arius la curtea lui.
Constantin l-a invitat, şi Arius a apărut prezentându-i împăratului mărturisirea lui de credinţă. El a
exprimat într-un mod general credinţa în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi l-a rugat pe Împărat să pună capăt
speculaţiilor inutile pentru ca schisma să fie vindecată şi, uniţi cu toţii, să se roage împreună pentru
domnia paşnică a Împăratului şi a familiei lui. Prin mărturisirea lui credibilă şi discursurile lui frumoase,
el a câştigat. Constantin s-a arătat satisfăcut, şi, în schimb, Arius şi cei care-l urmau au căpătat favoare la
curte. Cei exilaţi au fost rechemaţi. Numai o suflare a curţii imperiale a schimbat aspectul exterior al
întregii biserici. Partida ariană a ajuns să aibă influenţă asupra Împăratului şi să se folosească de acea
influenţă.
Atanasius, episcop de Alexandria
Atanasius a avut un rol deosebit în consiliul de la Niceea; zelul şi abilităţile lui l-au desemnat dintr-o
dată şef al partidei ortodoxe şi cel mai puternic antagonist al arienilor. La moartea lui Alexandru, în anul
326, el a fost înălţat în demnitatea de episcop de Alexandria prin vocea fraţilor săi. Pe atunci el avea
numai treizeci de ani, şi, cunoscând ceva despre pericolele ca şi despre onorurile funcţiei, el ar fi preferat
o poziţie care să implice mai puţine responsabilităţi, dar în final a cedat la dorinţele pline de afecţiune
ale adunării. El a deţinut acea poziţie timp de aproape jumătate de secol şi tot timpul vieţii lui a fost
devotat în slujba pentru Domnul şi adevărul Lui. El a continuat până la capăt statornic în credinţă şi
inflexibil în ceea ce priveşte ţelul lui, potrivit poziţiei pe care a apărat-o cu nobleţe în consiliul de la
Niceea. Divinitatea lui Hristos era pentru el nu doar o opinie speculativă, ci sursa de putere pentru toată
viaţa lui creştină. Şi nicăieri nu va mai găsi vreodată cineva, după cum ne asigură apostolul: “şi aceasta
este mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viaţă eternă şi această viaţă este în Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are
viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1. Ioan 5:11-12). Această viaţă este în singurul Fiu
născut din Tatăl. El este viaţa eternă. Şi această viaţă, spre lauda gloriei harului lui Dumnezeu, le este
dată tuturor celor care cred în adevăratul Hristos al lui Dumnezeu. Primindu-L pe Hristos primim viaţa
eternă şi devenim fii ai lui Dumnezeu – moştenitori ai lui Dumnezeu – şi moştenitori împreună cu
Hristos. Această viaţă nu este în posesia vreunei creaturi, fie ea cât de înălţată. Îngerii sfinţi au o
existenţă necontenită şi binecuvântată prin puterea lui Dumnezeu, dar creştinul are viaţa eternă prin
credinţa în Hristos, prin harul lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai fatal pentru bunăstarea sufletului
omenesc decât învăţătura lui Arius. Dar, să revenim la istoria noastră.
Promovarea lui Atanasius ca episcop de Alexandria a fost o mare bucurie şi speranţă pentru prietenii lui,
dar i-a umplut de resentimente pe duşmanii lui, care l-au văzut mare conducător al catolicilor* pe
episcopul bisericii din care fusese dat afară Arius. Acum ei au văzut că episcopul se bucura de
afecţiunea poporului şi era sprijinit de sute de episcopi care erau fideli marii episcopii de Alexandria. Ei
cunoşteau puterea lui şi zelul lui neabătut pentru apărarea hotărârilor Consiliului de la Niceea şi puteau
aprecia corect că, dacă avusese o atât de mare influenţă fiind doar în poziţia de persoană particulară,
trebuiau să se aştepte la mult mai mult când era într-o poziţie atât de proeminentă. De aceea, ei au făcut
planuri şi şi-au unit forţele pentru a-l răsturna.
* Termenul Biserica Catolică, aşa cum a fost folosit de Constantin înseamnă pur şi simplu biserica oficială.
Atanasius contestă autoritatea lui Constantin
Eusebiu din Nicomedia a recurs la început la măsuri aparent prietenoase faţă de Atanasius pentru a-l
face să-l reprimească pe Arius în comuniune în biserică, dar, eşuând complet în aceasta, l-a influenţat pe
Împărat să-i poruncească. A fost dat un decret imperial ca Arius şi toţi prietenii lui care voiau să reia
legăturile cu biserica catolică să fie primiţi, fiind informat că, dacă refuza aceasta, el urma să fie destituit
şi trimis în exil. Totuşi Atanasius nu a fost intimidat de edictele imperiale, ci a răspuns ferm că el nu
putea primi persoane care fuseseră condamnate printr-o hotărâre a întregii biserici. “Constantin, spre
uimirea lui,” spune Milman, “a descoperit că un edict imperial – care ar fi fost ascultat cu tremur şi
primit cu supunere de la un capăt al Impreiului roman la celălalt, chiar dacă el ar fi revoluţionat complet
politica sau ar fi periclitat proprietatea şi privilegiile a mii de oameni – a fost nesocotit în mod deliberat
şi constant de un singur episcop creştin. Pe parcursul a două domnii, Atanasius a contestat autoritatea
Împăratului”*. El a suferit persecuţia, calomnia şi exilul; viaţa lui a fost deseori în pericol pentru că apăra
marele adevăr fundamantal al divinităţii Domnului binecuvântat. El a fost pe punctul de a fi martirizat
nu pentru marea deosebire faţă de păgânism, ci pentru învăţătura centrală a credinţei creştine.
* History of Christianity, vol. 2, p. 540
O mulţime de plângeri împotriva lui Atanasius au fost prezentate înaintea Împăratului de partida
ariană, sau, mai curând, de partida eusebiană. Detaliile legate de acuzaţii ar depăşi cadrul lucrării
noastre, dar trebuie totuşi să urmărim în continuare firul argintiu prin acest martor nobil şi credincios.
Cea mai gravă acuzaţie era că Atanasius a trimis o sumă de bani cuiva în Egipt cu scopul de a face o
conspiraţie împotriva Împăratului. I s-a poruncit să se înfăţişeze pentru a răspunde la acuzaţii. Prelatul
s-a supus şi a stat înaintea lui. Dar înfăţişarea lui Atanasius, un om cu o putere deosebită asupra minţii
altora, pare să fi copleşit sufletul lui Constantin. Acuzaţiile frivole şi neîntemeiate au fost demontate
triumfător de Atanasius înaintea unui tribunal constituit de duşmanii lui şi a fost dovedită virtutea lui
de netăgăduit. Aşa de mare efect a avut prezenţa lui Atanasius asupra Împăratului încât acesta l-a numit
om al lui Dumnezeu şi i-a considerat pe adversarii lui autori ai tulburărilor şi diviziunilor. Dar acea
impresie a fost de scurtă durată, el rămânând în continuare dominat de partida eusebiană.
Consiliul de la Tyr
În anul 334, Atanasius a fost chemat la Cezareea să se înfăţişeze înaintea unui consiliu. El a refuzat pe
temeiul că acel tribunal era compus de vrăjmaşii lui. Anul următor a fost citat înaintea unui alt consiliu,
care urma să se întrunească la Tyr, sub autoritatea imperială. La acela s-a prezentat. Peste o sută de
episcopi au fost prezenţi şi a condus o comisie de laici a Împăratului. Împotriva prelatului neînfricat au
fost aduse multe acuzaţii, dar cele mai grave şi singurele asupra cărora ne vom opri sunt cele de magie şi
crimă. S-a spus că el l-a ucis pe Arsenius, un episcop din Milet, că i-a tăiat o mână şi apoi a folosit-o
pentru ritualuri magice. Şi chiar a fost prezentată mâna. Dar Atanasius era pregătit pentru acea acuzaţie
şi Dumnezeul adevărului era cu el. El i-a întrebat pe cei de faţă dacă vreunul dintre ei îl cunoscuse pe
Arsenius. El fusese cunoscut bine de mai mulţi. În tribunal a fost introdus pe neaşteptate un om
înfăşurat cu totul într-o manta. Atanasius i-a descoperit întâi capul. Omul a fost recunoscut imediat că
era Arsenius, cel care se spunea că fusese omorât. Apoi i-au descoperit mâinile şi s-a dovedit că Arsenius
era viu şi nu fusese mutilat. Partida ariană făcuse tot ce-i sta în putere pentru a-l ascunde pe Arsenius,
dar Domnul a fost alături de slujitorul Lui nevinovat şi prietenii lui Atanasius au reuşit să-l găsească.
Încă odată a fost dată pe faţă răutatea arienilor cei fără principii şi nevinovăţia lui Atanasius a triumfat.
Dar vrăjmaşii neînduplecaţi ai episcopului au mai găsit aucuzaţii împotriva lui. El s-a mai înfăţişat încă
odată la Constantinopole pentru a răspunde personal în prezenţa Împăratului.
Atunci ei eu renunţat la vechile acuzaţii şi au ales o nouă acuzaţie care urmărea să stârnească gelozia
Împăratului: ei au afirmat că Atanasius ameninţa să oprească navele cu pânze încărcate cu grâne ca să
nu mai plece din portul Alexandria la Constantinopole. Aşa ar fi produs o foamete în noua capitală.
Acea acuzaţie leza mândria Împăratului, aşa că, fie pentru că a crezut acuzaţia, fie pentru că voia să
îndepărteze o persoană care avea atât de multă influenţă, el l-a exilat la Treves, în Galia. Hotărârea a fost
în mod clar nedreaptă.
Moartea lui Arius
Nici Constantin, nici Arius nu au supravieţuit mult timp după exilarea lui Atanasius. Arius a subscris la
un crez ortodox, iar Constantin a acceptat mărturisirea lui. El a trimis după Alexandru, episcopul de
Constantinopole, şi i-a spus că Arius trebuia să fie primit în comuniune ziua următoare, care era
duminica. Alexandru, care avea aproape o sută de ani, a fost foarte tulburat de ordinele Împăratului. El a
intrat în biserică şi s-a rugat cu toată puterea ca Domnul să împiedice o asemenea profanare. În seara
acelei zile, Arius vorbea cu un ton triumfător despre ceremoniile de a doua zi, dar Domnul auzise
rugăciunile bătrânului său slujitor şi hotărâse altfel, aşa că tocmai în acea noapte marele ereziarh a murit.
Sfârşitul lui este relatat cu detalii care amintesc de moartea marelui trădător Iuda. Nu avem informaţii ce
efect a avut acel eveniment asupra lui Constantin, dar el a murit la scurt timp după aceea, în al şaizeci şi
patrulea an de viaţă.*
* Vedeţi Robertson - Church History, vol I, p. 199; Cave – Lives of the Fathers, vol. 2, p. 145
Reflecţii asupra domniei lui Constantin
Înainte de a continua istoria noastră generală, considerăm că este bine să ne oprim un moment şi să
vedem importanţa marilor schimbări care au avut loc, atât în ceea ce priveşte poziţia bisericii cât şi în
lume în timpul domniei lui Constantin cel Mare. Nu ar fi o exagerare să spunem că biserica a trecut prin
cea mai mare criză din istoria ei, iar declinul idolatriei poate fi considerat cel mai important eveniment
din întreaga istorie a lumii. La scurt timp după potop idolatria era predominantă printre naţiunile
pământului, iar Satan, prin viclenia lui, era obiectul închinării lor. Dar întregul sistem al idolatriei era
sortit să dispară în întreaga lume romană, şi chiar dacă nu ar fi fost desfiinţat de Constantin, el totuşi
primise deja rana de morte.
Nu există nici un dubiu că biserica pierduse mult în urma alianţei cu statul: ea a încetat să mai fie o
comunitate separată şi nu mai era guvernată exclusiv de voia lui Hristos. Ea a renunţat la independenţa
ei, şi-a pierdut caracterul ceresc şi a ajuns să se identifice cu interesele şi pasiunile puterii conducătoare.
Toate acestea sunt ceva extrem de trist şi sunt roadele necredinţei ei. Dar, pe de altă parte, lumea a avut
mult de câştigat în urma schimbării, şi acesta este un aspect pe care nu se cuvine să-l neglijăm atunci
când deplângem felul în care a eşuat biserica. Stindardul crucii s-a ridicat peste tot imperiul; Hristos a
fost proclamat în mod public unicul Mântuitor al omenirii, iar Sfintele Scripturi au fost recunoscute ca
fiind cuvântul lui Dumnezeu şi singurul îndrumător sigur spre binecuvântarea eternă. Biserica
mărturisitoare era, fără-ndoială, la un nivel spiritual jos înainte de a fi ajuns să se alieze cu puterea civilă,
astfel încât ea a gândit mai mult la confortul ei decât la misiunea ei şi la binecuvântarea celorlalţi. Cu
toate acestea, Dumnezeu s-a putut folosi şi de aceste noi posibilităţi pentru a grăbi dispariţia din lumea
romană a grozavei urâciuni a idolatriei.
Legislaţia generală a lui Constantin dă dovezi despre lucrarea tăcută a principiilor creştine, şi efectul
acelor legi umane s-a simţit mult în afara limitelor comunităţii creştine. El a dat legi pentru ca duminica
să fie sărbătoare, legi împotriva vânzării ca sclavi a copiilor, care era o practică obişnuită printre păgâni
ca şi împotriva furtului de copii pentru vânzare şi multe alte legi cu caracter social şi moral, care sunt
consemnate în istoriile pe care le-am menţionat deja. Dar evenimentul cu cea mai mare influenţă din
toată domnia lui a fost căderea idolilor şi ridicarea lui Hristos. Se spune că etiopienii şi ibericii au fost
convertiţi la creştinism în timpul domniei lui.
Fiii lui Constantin - anii 337 - 361
Succesorii lui Constantin au fost cei trei fii ai săi: Constantin, Constanţius şi Constans, care fuseseră
educaţi în credinţa evangheliei şi au fost numiţi Cezari de tatăl lor, iar la moartea lui au împărţit între ei
imperiul. Constantin a obţinut Galia, Spania şi Britania, Constanţius provinciile asiatice împreună cu
capitala, Constantinopole, iar Constans a stăpânit Italia şi Africa. Începutul noii domnii, ca de obicei în
acele vremuri, a fost caracterizat de uciderea rudelor care ar fi putut deveni cândva rivali la tron, dar, pe
lângă vechile rivalităţi politice obişnuite, a mai apărut un element nou, şi anume controversa religioasă.
Fiul cel mai mare, Constantin i-a favorizat pe catolici, şi, la începutul domniei lui, l-a chemat din exil pe
Atanasius şi l-a reaşezat ca episcop de Alexandria. Dar, în anul 340, Constantin a fost ucis în timpul
invaziei Italiei şi Constans a luat în stăpânire teritoriile fratelui său, devenind astfel suveran peste două
treimi din imperiu. El a fost favorabil deciziilor Consiliului de la Niceea şi a fost în mod ferm de partea
cauzei lui Atanasius. Constanţius, împărăteasa lui şi curtea lui au fost de partea arianismului. Astfel a
început războiul religios dintre cei doi fraţi, dintre este şi vest, şi a fost purtat în mod nedrept şi inuman,
ca să nu mai spunem nimic despre duhul de pace al creştinismului. Constanţius, asemenea tatălui său, s-
a amestecat mult în chestiunile bisericii, pretinzând că era teolog, şi pe tot parcursul domniei lui
imperiul a fost continuu tulburat de controversa religioasă. Consiliile au ajuns atunci să fie atât de
frecvente încât au fost înfiinţate case din bani publici pentru găzduirea episcopilor care erau mereu în
călătorie. Se constituiau consilii de o parte pentru a se opune consiliilor constituite de cealaltă parte. Dar,
din vreme ce atât principalele evenimente din acea perioadă cât şi firul de argint al harului lui
Dumnezeu se leagă de Atanasius, revenim la istoria lui.
Istoria lui Atanasius
După un exil de doi ani şi patru luni, Atanasius a fost repus în drepturi în dioceza lui de către
Constantin cel tânăr, fiind primit cu bucurie de turma lui. Dar moartea acelui prinţ l-a expus pe
Atanasius la o a doua persecuţie. Constanţius, care este descris ca un om vanitos dar slab a ajuns în scurt
timp complicele secret al eusebienilor. La sfârşitul anului 340 sau la începutul lui 341, s-a întrunit un
consiliu la Antiohia pentru sfinţirea unei splendide biserici a cărei fundaţie fusese pusă de Constantin cel
bătrân. Se spune că acolo au fost cam nouăzeci şi şapte episcopi, dintre care patruzeci erau eusebieni.
Printre canoanele care au fost emise s-a hotărât, cu o aparentă justeţe, ca un episcop demis de un sinod
să nu-şi poată relua funcţia înainte de a fi absolvit prin judecata unui alt sinod având o autoritate la fel
de mare. Această lege a fost emisă cu referire în mod special la cazul lui Atanasius, iar consiliul a
pronunţat, sau, mai curând, a confirmat degradarea lui. Grigore, un capadocian cu temperament violent,
a fost numit episcop, iar Filagrinus, prefectul Egiptului, a primit ordine să sprijine noul primat cu
puterea civilă şi militară a provinciei. Pentru că Atanasius era favoritul poporului, ei au refuzat să aibă
un episcop impus de Împărat. Au urmat scene de dezordine, violenţă şi profanări. “Violenţa a ajuns să
fie necesară pentru a sprijini nedreptatea,” spune Milner, “şi un prinţ arian a fost obligat să calce pe
urmele predecesorilor lui păgâni pentru a sprijini ceea ce el numea biserică”.
Atanasius, asuprit de prelaţii din Asia, s-a retras din Alexandria şi a petrecut trei ani la Roma. Pontiful
roman, Iulius, cu un sinod de cincizeci de episcopi din Italia l-a pronunţat nevinovat şi l-a confirmat în
comuniunea bisericii. Nu mai puţin de cinci crezuri au fost compuse de episcopii din răsărit în
strângerile de la Antiohia între 341 şi 345, cu scopul de a ascunde adevăratele lor opinii, dar nici unul
dintre ele nu a exclus complet elementele ariane, deşi poziţiile cele mai ofensive ele arianismului au fost
condamnate. Cei doi împăraţi, Constanţius şi Constans, au ajuns să dorească să vindece ruptura care era
între bisericile din est şi cele din vest, şi, ca urmare, au convocat un consiliu la Sardica, în Iliria, în anul
347, pentru a hotărâ chestiunile disputate. După ce nouăzeci şi patru de episcopi din vest şi douăzeci şi
unu din est s-au strâns şi au cercetat ambele părţi, s-a luat o hotărâre în favoarea lui Atanasius, partida
ortodoxă l-a restaurat pe primatul de Alexandria care a fost persecutat şi i-a condamnat pe toţi cei care
au fost împotriva lui ca inamici ai adevărului. Între timp a murit şi intrusul Grigore, şi Atanasius, după
un exil de opt ani, a fost primit la Alexandria cu bucurie universală. “Intrarea arhiepiscopului în capitala
lui,” spunea cineva, “a fost o procesiune triumfală: absenţa lui şi persecuţiile au făcut ca el să le fie şi mai
scump alexandrienilor, iar faima lui s-a răspândit din Etiopia până în Britania, în întreaga lume
creştină”.
După moartea lui Constans, prietenul şi protectorul lui Atanasius, în anul 350, laşul Constanţius a simţit
că era momentul să se răzbune pe Atanasius pentru afronturile pe care le suferise personal, cum nu îl
mai avea pe Constans ca să-l apere. Dar existau dificultăţi în cale împlinirii dorinţelor lui. Dacă ar fi
hotărât omorârea celui mai eminent cetăţean, ordinul crud ar fi fost executat fără ezitare, dar
condamnarea şi uciderea unui episcop atât de popular trebuia să fie făcută cu multă grijă, nu în grabă, şi
mai ales cu o aparentă justeţe. Arienii au trecut la lucru şi şi-au reînnoit uneltirile. Au fost convocate mai
multe consilii.
Consiliile de la Arles şi Milano
În anul 353 a avut loc un sinod la Arles, iar în 355 un altul la Milano. Peste trei sute de episcopi au fost
prezenţi la cel din urmă. Sesiunile consiliului au avut loc în palat, Constanţius fiind prezent cu gărzile
lui. Condamnarea lui Atanasius a fost prezentată cu talent ca fiind unica măsură de natură să readucă
pacea şi unitatea bisericii catolice. Dar prietenii primatului i-au fost credincioşi conducătorului lor şi
cauzei adevărului. Ei l-au asigurat pe Împărat în modul cel mai curajos şi în duhul cel mai creştin că nici
speranţa favorii lui, nici teama de resentimentele lui nu îi va determina să se alăture celor care-l
condamnau în absenţă pe un slujitor al lui Hristos nevinovat şi onorabil. Disputa a fost îndelungă şi
înverşunată şi a prezentat un interes deosebit, ochii întregului imperiu fiind aţintiţi asupra unui singur
episcop. Dar împăratul arian era nerăbdător, şi, înainte de dizolvarea consiliului de la Milano,
arhiepiscopul Alexandriei a fost destituit şi exilat. A urmat o persecuţie generală împotriva tuturor celor
care îl simpatizau, care a avut şi scopul de a-i face să se conformeze în totul opiniei Împăratului. Şi
persecuţia a fost atât de dură încât partida ortodoxă a strigat că era o revenire a zilelor lui Nero.
Atanasius însuşi s-a refugiat în pustiurile Egiptului.
Moartea şi succesorii lui Constanţius
În anul 361 a murit Constanţius, patronul arienilor. Ca şi tatăl lui, el a amânat botezul până cu puţin
înainte de a muri. Zilele bune ale arienilor au luat sfârşit.
Iulian, numit în mod obişnuit cel apostat, i-a urmat la tron, şi, probabil pentru a-şi arăta indiferenţa
totală faţă de chestiunile teologice în dispută, a poruncit restaurarea episcopilor care fuseseră exilaţi la
porunca lui Constanţius. După o scurtă domnie de douăzeci şi două de luni şi o zadarnică încercare de a
reînvia păgânismul, el a murit pe neaşteptate rănit la piept de o săgeată persană.
Iovian, care i-au urmat la tron lui Iulian mărturisea credinţa creştină. El este primul dintre împăraţii
romani care a prezentat ceva care seamănă a fi dovezi clare că iubea adevărul aşa cum este în Isus. Pare
să fi fost un creştin sincer înainte de a fi ajuns pe tron, din vreme ce îi spusese lui Iulian că mai curând şi-
ar părăsi slujba decât să renunţe la religia lui. Cu toate acestea, Iulian l-a preţuit şi l-a ţinut aproape de el
până la moartea lui. Armata se declara creştină şi Labarum-ul, care fusese înlăturat în timpul domniei lui
Iulian a fost adus din nou în fruntea oştii. Iovian învăţase din vremurile de mai înainte că religia nu
poate înainta prin forţă. De aceea, el a oferit toleranţă deplină supuşilor săi păgâni, iar, în ceea ce
priveşte dezbinările dintre creştini, el a declarat că nu avea să molesteze pe nimeni din cauza religiei, ci
că avea să arate dragoste faţă de toţi cei care urmăreau pacea şi bunăstarea bisericii lui Dumnezeu.
Atanasius, auzind de moartea lui Iulian, s-a întors la Alexandria, spre plăcuta surpriză a alor săi. Iovian
i-a scris lui Atanasius confirmându-l în funcţie şi l-a invitat la curtea lui. Episcopul s-a conformat.
Împăratul avea nevoie de învăţătură şi de sfaturi. Prin relaţie directă, Atanasius a câştigat influenţă
asupra lui Iovian, vrăjmaşii lui nereuşind, după multe încercări, să strice acea relaţie. Dar domnia
prinţului creştin a durat numai opt luni. El a fost găsit mort în pat la 17 februarie 364. Se presupune că a
fost sufocat de fumul de la mangal.
Lui Iovian i-au urmat doi fraţi – Valentinian şi Valens, primul guvernând în vest iar cel de-al doilea în
est. Se spune că, în chestiunile cu privire la biserică, Valentinian a urmat planul lui Iovian şi a evitat să se
amestece cumva în chestiuni doctrinare, dar a aderat cu tărie la crezul de la Niceea. Ca soldat şi om de
stat, el a avut mari talente. Se spune că ambii fraţi s-au expus pericolului de a mărturisi credinţa creştină
în timpul domniei lui Iulian, dar Valens a fost mai târziu câştigat pentru arianism prin soţia lui, care l-a
convins să fie botezat de episcopul arian de Constantinopole. Se spune că episcopul a stors de la el un
jurământ ca să-i persecute pe catolici. Oricum ar fi, este cert că, la scurt timp după botez, el a arătat mult
zel în favoarea arienilor şi i-a persecutat greu pe ecleziastici pentru că aderau la crezul de la Niceea şi
pentru că prin aceea ei aveau o influenţă.
Sub Valens, în anul 367, Atanasius a fost încă odată atacat de arieni – vrăjmaşii evlaviei creştine. Tatian,
guvernatorul Alexandriei, a încercat să-l alunge din oraş, dar simţind că poporul era foarte favorabil
venerabilului episcop, pentru un timp nu a îndrăznit să execute ordinele primite. Între timp, Atanasius,
ştiind ceea ce se pregătea, s-a retras în linişte şi a rămas timp de patru luni ascuns în mormântul tatălui
său. Era a patra oară când fugea din Alexandria. Valens, s-ar părea că din cauză că se temea de popor, l-a
rechemat şi i-a permis să-şi desfăşoare lucrarile de păstorire fără a mai fi stânjenit, ceea ce el a şi făcut
până în anul 373, când a fost chemat de la lucrarea de pe pământ la odihna din cer. Valens a pierit într-o
bătălie cu goţii în anul 378, după o domnie de paisprezece ani.
Serviciile pe care le-a adus Atanasie bisericii
Suntem înclinaţi să credem că, sub binecuvântarea lui Dumnezeu, Atanasius a fost folosit pentru a păzi
biserica de erezia ariană, care ameninţa să facă să dispară din creştinism atât numele cât şi credinţa în
Domnul Isus Hristos. Vrăjmaşul nu a dorit altceva decât să se ajungă la un sistem fără Hristos, care ar fi
dus la o părăsire completă a creştinismului. Dar consiliul de la Niceea a fost folosit de Dumnezeu pentru
a răsturna planurile lui rele. Afirmarea dumnezeirii lui Hristos şi a Duhului Sfânt ca egali cu Dumnezeu
Tatăl a fost mult binecuvântată de Dumnezeu atunci, şi continuă să fie până şi azi. Deşi biserica a fost
necredincioasă şi a alunecat în lume până “acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”, în îndurarea
Lui, Domnul a făcut să se ridice o mare mărturie pentru Numele Lui cel sfânt şi pentru credinţa sfinţilor
Săi. Istoricii, atât cei civili cât şi cei ecleziastici, dau cea mai onorantă mărturie despre capacitatea,
activitatea, constanţa, lepădarea de sine şi zelul neobosit al lui Atanasius în apărarea doctrinei sfintei
trinităţi. “Ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea” - sunt cuvinte care, nu ne-ndoim, se
referă la fidelitatea lui Atanasius şi a prietenilor lui, ca şi la cea a credincioşilor din alte timpuri.
Biruitorii despre care se spune în acest mesaj erau, fără-ndoială, cuprinşi în aceasta, dar Domnul nu
permite ca ei să fie văzuţi sau consemnaţi de istoric. Ei erau cei ascunşi de Dumnezeu şi hrăniţi de mana
ascunsă. Ei vor avea o poziţie de mare intimitate alături de Domnul în glorie: “Celui care va birui îi voi
da să mănânce din mana ascunsă şi îi voi da o piatră albă, şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni
nu-l ştie decât cel care-l primeşte” (Apocalipsa 2:17).
Creştinismul sub domnia lui Graţian
Lui Valentinian i-a urmat, în 375, fiul lui, Graţian. El avea atunci numai şaisprezece ani. El l-a primit
drept coleg nominal pe fratele lui vitreg, mai tânărul Valentinian, şi la puţin timp după aceea l-a ales pe
Teodosius în calitate de coleg activ, căruia i-a încredinţat suveranitatea în est. Graţian a fost educat în
credinţa creştină şi a dat dovadă că era un credincios adevărat. El a fost primul împărat roman care a
refuzat titlul şi veşmântul de mare preot al vechii religii. El a spus: “Cum ar putea un creştin să fie mare
preot al idolatriei? Este o urâciune înaintea Domnului”. Astfel vedem de timpuriu, în evlavia acestui
tânăr prinţ, efectele mărturiei celor credincioşi. Ce lucru nou şi ciudat ca un prinţ tânăr să se suie pe
tronul durilor cezari la numai şaisprezece ani! Dar el a fost smerit, după cum a fost şi evlavios.
Fiind conştient de neştiinţa lui în ceea ce priveşte cele divine, el i-a scris lui Ambrozie, episcopul de
Milano, ca să-l viziteze. Îi spunea: “Vino să-l înveţi învăţătura mântuirii pe unul care crede cu adevărat,
nu ca să cercetăm controverse ci ca revelaţia lui Dumnezeu să locuiască mai deplin în inima mea”.
Ambrozie i-a răspuns satisfăcut până la extaz: “Preacreştine prinţ, modestia şi nu lipsa de afecţiune m-
au oprit să vin la voi. Totuşi, deşi nu am fost cu voi în persoană, am fost prezent cu rugăciunile mele,
care sunt şi mai mult de datoria unui păstor”.
Tânărul împărat era în general popular, dar ataşamentul lui faţă de clerul ortodox, timpul pe care-l
petrecea în compania lor şi influenţa pe care aceştia au câştigat-o asupra lui (în special Ambrozie), l-au
expus dispreţului supuşilor lui mai războinici. Frontierele erau sub presiunea barbarilor, dar Graţian nu
era capabil să poarte un război împotriva lor. Maximus, profitând de lipsa de afecţiuni a armatei, a
pornit o revoltă. Graţian, văzând ce întorsătură luaseră lucrurile, a fugit împreună cu aproximativ trei
sute de călăreţi, dar a fost ajuns din urmă şi ucis la Lyon, în anul 383. Maximus, uzurpatorul şi asasinul
s-a aşezat pe tron în vest, dar a fost apoi detronat şi ucis de Teodosius şi tânărul Valentinian a fost aşezat
pe tronul tatălui său.
Teodosius supranumit cel Mare
Interesul pe care-l arătăm faţă de istoria împăraţilor romani se cuvine să fie în concordanţă cu măsura în
care ei au recunoscut adevărul şi cu modul în care i-au tratat pe creştini. Dacă nu am căuta să deosebim
mâna lui Dumnezeu în guvernarea lor, atunci cercetarea datelor pe care le avem despre ei, după atâta
timp, ar fi un studiu obositor şi inutil. Dar a vedea mâna lui Dumnezeu şi a auzi vocea Lui şi a urmări
firul de argint al harului Său prin acele vremuri grele ne ţine aproape de El, ceea ce ne îmbogăţeşte
experienţa. Dar, în ceea ce priveşte slujirea lui Dumnezeu sau binecuvântarea noastră, aproape totul
depinde de motivele sau obiectivele studiului istoriei bisericii. Potrivit acestui criteriu de evaluare,
Teodosius se cere să fie studiat cu atenţie. El a fost slujitor al lui Dumnezeu şi Împărat roman şi a fost
folosit de El pentru a supune arianismul în est şi pentru a desfiinţa închinarea la idoli în toată lumea
romană. Idolatria este cel mai îndrăzneţ păcat al omului, care nu va putea fi depăşit decât când se va
arăta “omul păcatului, fiul pierzării, care se împotiveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte
Dumnezeu” (2. Tes. 2.3-4). Expresia deplină a blasfemiei rămâne încă în domeniul viitorului, şi aceasta
va fi semnalul pentru judecata imediată şi pentru începutul zilei milenare.
Dar zelul lui Teodosius nu a fost numai nagativ, ci el a sprijinit creştinismul, potrivit cu lumina pe care a
avut-o, cu mai multă vigoare decât predecesorii lui. El a încheiat lucrarea începută de Constantin şi l-a
depăşit mult în zel creştin şi în seriozitate. La scurt timp după ce a fost botezat, el a convocat un consiliu,
care a avut loc la Constantinopole, la 2 mai 381, având ca obiective principale următoarele: să dea
expresia completă şi definitivă a crezului de la Niceea, să condamne ereziile arienilor, eunomienilor,
eudoxienilor, sabelienilor, apolinarienilor şi altele, şi să adopte măsuri pentru păstrarea unităţii bisericii.
Invadatorii barbari
Majoritatea cititorilor noştri, chiar şi cei mai tineri, au auzit de “declinul şi căderea Imperiului roman” –
cel de-al patrulea imperiu mondial despre care vorbeşte profetul Daniel şi Sf. Ioan în Apocalipsa. El era
în declin de o vreme şi căderea lui se apropia rapid atunci când a venit la tron Teodosius. Frontierele din
toate părţile erau ameninţate de barbarii care locuiau în vecinătatea pământului roman. “Pe malurile
fiecăruia dintre marile râuri care delimitau imperiul,” spune decanul Milman, “a apărut câte o oaste
ameninţătoare de invadatori. Perşii, armenii şi ibericii ameninţau să treacă, în est, Eufratul, Dunărea
permisese deja trecerea goţilor, după care au venit hunii, în mulţimi şi mai formidabile; francii şi
neamurile germanice se aglomerau pe Rin”. Această grozavă aliniere a invadatorilor barbari îi arată
cititorilor pe scurt situaţia celui de-al patrulea imperiu şi faptul că pentru Dumnezeu este uşor să facă
bucăţi fierul, la fel ca şi arama, argintul şi aurul.
În limitele teritoriului roman încă mai exista idolatria şi închinarea la idoli era netulburată. Miile ei de
temple cu grandoarea lor antică şi ceremoniile ei impunătoare acopereau pământul. Abia dacă exista
vreo direcţie în care să se întoarcă un creştin fără să vadă un templu şi să miroasă tămâia oferită idolilor.
Creştinismul fusese numai adus la rangul la care să fie tolerat la fel ca celelalte religii. Arianismul şi
semi-arianismul cu numeroasele lor forme erau predominante. La Constantinopole şi în est chiar erau
supreme. Erau şi alte erezii în abundenţă. Aceasta era situaţia în interiorul şi în exteriorul imperiului
atunci când a venit pe tron Teodosius. Dar, pentru detaliile istoriei civile îl îndrumăm pe cititor către
scrierile autorilor despre care am spus deja. Vom mai adaugă numai că el a fost folosit de Dumnezeu
pentru a opri pentru un timp invazia, pentru a demola unele dintre statuile şi templele închinării
păgâne, pentru a desfiinţa idolatria, a suprima superstiţiile, a face ca hotărârile consiliului de la Niceea
să ajungă să biruie peste tot şi a face ca mărturisirea creştină să învingă şi să ajungă predominantă.
Istoria religioasă a lui Teodosius
Vom arunca acum o privire la cele mai însemnate evenimente din istoria marelui Teodosius. În
împrejurările legate de aceste evenimente vom găsi cel mai bun comentariu cu privire la viaţa
Împăratului, la puterea preoţimii şi la caracteristicile acelui timp.
Teodosius era un spaniol. Creştinismul fusese stabilit de timpuriu în Peninsula Iberică şi era renumit
pentru aderenţa lui la doctrinele lui Atanasius pe tot parcursul controversei privind Trinitatea. Hosius,
un episcop spaniol, a prezidat consiliul de la Niceea. Spre sfârşitul primului an al domniei sale,
Teodosius a fost împins de o boală grea ca să nu mai amâne botezul, după cum era practica în acel timp.
El a trimis după un episcop din Tesalonic şi a fost botezat imediat. Unii spun că el a fost primul dintre
împăraţi care a fost botezat în numele complet al Sfintei Trinităţi. Primirea lui în biserică a fost imediat
urmată de un edict în care el îşi proclama credinţa personală şi prescria religia pentru supuşii săi. “Ne
face plăcere ca toate naţiunile care sunt guvernate prin clemenţa şi moderaţia noastră să ţină statornic
religia în care romanii au fost învăţaţi de Sf. Petru... Potrivit cu disciplina apostolilor şi învăţătura
evangheliei, să credem în unica divinitate a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, egali în măreţie, o Trinitate
evlavioasă... În afară de condamnarea justiţiei divine ei trebuie să se aştepte să sufere pedepsele severe
pe care autoritatea noastră, condusă de înţelepciunea cerească, va găsi potrivit să le aplice”.
Atât de sobră şi de fără compromis a fost ortodoxia lui Teodosius. Şi, deşi gândea greşit, el credea că era
datoria lui să guverneze ca împărat creştin, iar episcopii pe care îi consulta erau mai curând înclinaţi să-l
facă mai sever decât mai blând. Într-o anumită situaţie, simţul dreptăţii pe care-l avea l-a determinat să
le ordone unor creştini să construiască pe cheltuiala lor o sinagogă evreiască după ce fusese demolată
într-o revoltă, dar energicul episcop de Milano a intervenit şi l-a convins să schimbe hotărârea pe
temeiul că nu era drept ca nişte creştini să construiască o sinagogă evreiască – în această chestiune este
evident că episcopul a abandonat cea mai normală justiţie şi nu a fost atât de drept ca stăpânul lui
imperial.
Defectele şi virtuţile lui Teodosius
Cel mai evident defect al caracterului lui Teodosie era înclinaţia lui la mânie violentă, dar această
tendinţă putea fi îmblânzită şi schimbată spre îndurare după ce a fost provocată dacă se făcea apel într-
un mod potrivit. Avem un exemplu remarcabil în felul în care a iertat poporul din Antiohia. Lucrurile s-
au petrecut în felul următor:
În anul 387, locuitorii cetăţii au ajuns să nu mai rabde din cauza taxelor pe care le pusese Împăratul
asupra lor şi pentru că erau trataţi cu multă îngâmfare de conducătorii lor, la care făcuseră apel ca să li se
uşureze sarcinile, drept care în cetate s-a iscat o mare agitaţie. Statuile familiei imperiale au fost doborâte
şi batjocorite. Dar, venind o ceată de soldaţi, răzmeriţa a fost suprimată. Guvernatorul provinciei,
potrivit cu îndatoririle pe care le implica funcţia lui, a trimis Împăratului o relatare fidelă a ceea ce se
întâmplase. Dar, din vreme ce între Antiohia şi Constantinopole este o distanţă de opt sute de mile, au
trecut nişte săptămâni până să primească răspuns, timp în care cei din Antiohia au reflectat la natura şi
consecinţele delictelor lor. Ei au fost continuu tulburaţi de temeri şi de speranţe, după cum ne putem
închipui. Ştiau că delictul lor era unul grav, dar ei l-au mărturisit lui Flavian, episcopul lor şi altor
persoane influente, asigurându-i că ei se pocăiau cu adevărat. În cele din urmă, la douăzeci şi patru de
zile după răzmeriţă, au sosit delegaţii imperiali aducând hotărârea Împăratului şi sentinţa pentru
Antiohia. Mandatul imperial ce urmează va arăta cititorului cât de multe depindeau în acel timp de
voinţa şi temperamentul unui singur om.
Antiohia, metropola din est, era degradată de la rangul de cetate, îi erau luate pământurile, privilegiile şi
veniturile şi, căpătând statutul de sat, era pusă sub jurisdicţia Laodiceei. Băile, circul şi teatrele erau
închise şi, pentru ca orice sursă de bogăţie şi de plăcere să fie oprită, era oprită şi distribuirea grâului.
Apoi delegaţii au trecut la cercetarea vinovăţiei indivizilor. Cei mai nobili şi mai bogaţi cetăţeni ai
Antiohiei s-au înfăţişat spre cercetare în lanţuri şi au fost anchetaţi cu torturi, iar sentinţa lor a fost
pronunţată sau suspendată conform aprecierii acelor magistraţi extraordinari. Casele delicvenţilor au
fost scoase la vânzare, soţiile şi copii lor au ajuns dintr-odată, de la bogăţie şi lux în cele mai mizerabile
condiţii şi, ca încheiere, se aşteptau execuţii sângeroase, după cum arată ceea ce elocventul Hrisostom, a
reprezentat în mod viu ca imagini ale judecăţii finale a lumii. Dar Dumnezeu, care are în mâinile Lui
inimile tuturor oamenilor, în amintirea a ceea ce fusese Antiohia în primele zile ale bisericii, a făcut ca
slujitorii lui Teodosius să fie mişcaţi de milă. Se spune că ei au vărsat lacrimi văzând nenorocirea
poporului şi că au ascultat cu respect rugăminţile stăruitoare ale călugărilor şi pustnicilor, care au
coborât în cete de prin munţi. Executarea sentinţei a fost suspendată şi s-a hotărât ca numai delegaţii să
rămână la Antiohia, iar ceilalţi să se întoarcă la Constantinopole cât mai repede.
Mânia exasperată a lui Teodosius s-a potolit. Trimişii poporului aflat în necaz au avut audienţă
favorabilă. Mâna Domnului a fost în aceea. El a auzit strigătele lor. Harul a triumfat la Teodosius.
Cetăţenilor oraşului li s-a oferit amnistie generală şi uşile închisorilor s-au deschis, senatorii care nu mai
sperau să scape cu viaţă şi-au recăpătat casele şi proprietăţile şi capitala răsăritului şi-a recăpătat vechea
demnitate şi splendoare. Teodosius, cu condescendenţă, l-a lăudat pe episcopul de Antiohia ca şi pe alţii
care au mediat cu generozitate pentru fraţii lor aflaţi în necaz şi a mărturisit că, dacă exercitatea justiţiei
este cea mai importantă îndatorire, indulgenţa şi iertarea sunt cea mai mare plăcere pentru un suveran*.
* Milman – History of Christianity, vol. 3, p. 140; Robertson – History of the Church, vol. 1, p. 242; Milner –
Church History, vol. 2, p. 28
Păcatul şi pocăinţa lui Teodosius
Istoria răzmeriţei şi masacrului de la Tesalonic, din anul 390, prezintă şi mai clar caracterul lui
Teodosius. Studiind această perioadă a vieţii lui ne amintim de David, regele lui israel. În această tristă
împrejurare, vrăjmaşul a căştigat ascendent asupra Împăratului creştin, dar Dumnezeu a făcut ca şi
aceasta să fie spre o mai mare binecuvântare a sufletului său.
Botheric, comandantul districtului şi mai mulţi dintre ofiţerii lui de seamă au fost ucişi de mulţime cu
ocazia unei curse de care. Un conducător de care favorit fusese aruncat în închisoare pentru o crimă
cunoscută, şi, ca urmare, a lipsit în ziua jocurilor. Gloata a cerut în mod nedrept ca el să fie eliberat, iar
Botheric a refuzat, ceea ce a făcut ca să se producă o revoltă cu consecinţe groaznice. Ştirile l-au
exasperat pe împărat, care a ordonat ca poporul să fie sortit sabiei. Atunci a mijlocit pentru ei Ambrozie
şi Teodosius a promis să-i ierte pe tesaloniceni. Totuşi, consilierii săi militari au insistat cu multă abilitate
asupra caracterului josnic al crimei şi au căpătat ordinul de a-i pedepsi pe criminali, ordin care a fost
ţinut secret pentru ca episcopul să nu afle. Soldaţii au atacat poporul şi au ucis fără deosebire pe cei
adunaţi la circ. Au fost masacraţi oameni cu miile pentru a răzbuna moartea acelor ofiţeri.
Ambrozie a fost cuprins de groază şi de nelinişte când a auzit de masacru. Ca slujitor al lui Dumnezeu,
el era în acea poziţie de separare de rău, chiar atunci când era vorba despre stăpânul lui imperial. El s-a
retras la ţară pentru a se cufunda în durere şi a evita prezenţa împăratului, dar i-a scris o scrisoare în
care i-a prezentat în modul cel mai solemn vina lui cea mare şi i-a spus că nu i se va permite să intre în
biserica din Milano până nu se va pocăi în mod real. Împăratul a fost foarte afectat de mustrările
conştiinţei lui şi de cele ale părintelui său spiritual. El a deplâns mult consecinţele furiei lui nestăpânite,
în care a făcut barbarii în loc de dreptate şi a trecut să facă daruri bisericii din Milano. Dar Ambrozie i-a
ieşit în cale la intrare, şi, apucându-l de haină, i-a cerut să se retragă pentru că era un om pătat de sânge
nevinovat. Împăratul l-a asigurat pe Ambrozie că era foarte întristat, dar acesta i-a spus că regretele
private nu erau suficiente pentru a ispăşi ofensele publice. Împăratul a amintit atunci de David, omul
după inima lui Dumnezeu. Episcopul neînfricat i-a spus atunci: “L-ai imitat în ceea ce priveşte crima,
imită-l atunci şi în pocăinţă”.
Împăratul s-a supus preotului, şi, timp de opt luni a rămas în izolare pentru a se pocăi. Şi-a lăsat
podoabele imperiale până la Crăciun, când s-a prezentat înaintea arhiepiscopului, şi, cu umilinţă, i-a
cerut să fie primit din nou în biserică. El a spus: “Plâng pentru că templul lui Dumnezeu, şi, în
consecinţă, cerul, cel care le este deschis sclavilor şi cerşetorilor, îmi este închis”. Ambrozie a fost ferm şi
a cerut o dovadă practică a pocăinţei lui. El a cerut ca executarea pedepsei cu moartea să fie amânată
treizeci de zile de la pronunţarea sentinţei, pentru ca să poată fi evitate efectele rele ale mâniei imperiale.
Împăratul a fost de acord, şi atunci a fost primit în biserică. A urmat o scenă impresionantă, când
împăratul şi-a sfâşiat veşmintele imperiale şi s-a rugat întins cu faţa pe caldarâm: “Sufletul meu este
adus în ţărână,” a strigat el, “înviază-mă după cuvântul Tău”. Poporul a plâns şi s-a rugat împreună cu
el, mişcat de durerea şi umilinţa lui.
În discursul lui funerar, Ambrozie a amintit că nu a fost o zi în care, în marea lui nelinişte, împăratul să
nu-şi amintească de marea lui cădere din cauza slăbiciunii temperamentului său.
Reflecţii asupra disciplinei aplicate de Ambrozie şi a pocăinţei lui Teodosie
Relativ puţine evenimente din istoria bisericii sunt mai interesante decât pocăinţa marelui Teodosius şi
condiţiile riguroase pe care le-a impus Ambrozie pentru restaurarea lui. Lăsând la o parte superstiţiile şi
formalităţile specifice acelui timp, ne este prezentat un caz de disciplină autentică şi salutară. Nu trebuie
să gândim nici măcar o clipă că acel comportament al lui Teodosius a fost rezultatul slăbiciunii sau al
lipsei de curaj, ci a fost adevărată temere de Dumnezeu, un autentic sentiment al vinovăţiei, o conştiinţă
sensibilă şi o recunoaştere a drepturilor lui Dumnezeu, căruia trebuie să i se supună orice mărime
lumească.
Ambrozie nu a fost nici trufaş, nici ipocrit, cum vedem că au fost mulţi pontifi mai târziu, ci avea o
puternică afecţiune faţă de împărat şi o sinceră grijă pentru sufletul lui, dar a lucrat faţă de el având un
solemn sentiment al datoriei. Fără îndoială, el aprecia mult demnitatea în care fusese investit, şi se
simţea dator să o folosească în serviciul dreptăţii şi al omenirii controlând puterea suveranului
pământesc - o putere care în mod sigur nu-i este dată de Dumnezeu nici unui slujitor creştin, putere care
s-a dovedit extrem de periculoasă în vremurile de mai târziu, când preotul care avea sub control
conştiinţa regelui putea întărâta sau domoli pornirile lui sângeroase. În cazul lui Ambrozie a fost pură
influenţă creştină. El a apărut – deşi întrucâtva într-o poziţie nepotrivită – ca unul care revendica
drepturile omenirii şi exercita autoritate judiciară atât asupra celor mai nenorociţi cât şi asupra celor mai
puternici oameni. Dar intervenţia omului pentru a schimba ordinea dată de Dumnezeu are întotdeauna
consecinţe dezastruoase, chiar dacă aparent există rezultate.
La aproximativ patru luni după victoria asupra lui Eugenius şi după pedepsirea asasinilor lui
Valentinian, Teodosius cel Mare a murit la Milano, în anul 395, la o vârstă de mai puţin de cincizeci de
ani – ultimul împărat care a păstrat demnitatea numelui de roman. Ambrozie nu i-a supravieţuit mult
prietenului său, împăratul. A murit la Milano în anul 397, în ajunul Paştelui. El a întărit şi a adâncit
puterea ecleziastică, aceea care urma să influenţeze creştinismul în toate epocile care au urmat. Basail,
cei doi Grigore şi Hrisostom au prosperat în acel timp.
Capitolul 12. Istoria internă a bisericii

Secolul care s-a încheiat cu moartea marelui Teodosius şi a lui Ambrozie a fost extrem de interesant
pentru cititorul creştin. Au avut loc evenimente foarte importante afectând majestatea şi gloria lui
Dumnezeu şi mersul omenirii. Din 303 până în 313, biserica a trecut prin cea mai grea încercare sub
Diocleţian. Timp de zece ani ea a fost în cuptorul de foc, dar, în loc să fie consumată, cum îşi închipuiau
zadarnic vrăjmaşii ei, ea a crescut atât numeric cât şi în curăţie şi în putere. Lui Satan i s-a permis să facă
tot ce poate împotriva ei, aşa că el a pus în mişcare masele păgâne, care în toate părţile imperiului s-au
ridicat cu armele, în primul rând pentru a apăra politeismul, iar apoi pentru a desfiinţa creştinismul prin
persecuţia împotriva creştinilor şi prin arderea cărţilor sfinte. Astfel, secolul a început cu marea bătălie
finală a păgânismului împotriva creştinismului, care s-a încheiat cu înfrângerea totală a celui dintâi şi cu
triumful complet al celui din urmă. Lupta s-a încheiat în secolul al patrulea şi creştinismul a rămas
victorios de atunci.
Aşa a fost istoria exterioară a bisericii şi împlinirea cuvântului Domnului din epistolele către Smirna şi
Pergam, dar mai sunt şi alte lucruri care cer un pic din atenţia noastră înainte de a intra în secolul al
cincilea, şi nicio parte din câmpul larg care ne stă înainte nu pare a cere mai multă atenţie decât sfera de
influenţă a marilor prelaţi din est şi din vest. Apoi, din aluziile pe care a fost necesar să le facem cu
privire la botez, cititorul probabil că a înţeles ceva despre imensa importanţă a acelui ritual în mintea
creştinilor din acele vremuri de început. Ei credeau că apa botezului purifica complet sufletul. Ne-am
gândit deci să combinăm aceste două chestiuni şi să prezentăm o scurtă istorie despre botez din scrierile
Părinţilor, ceea ce ne va da şi ocazia să vedem ce viziune aveau nu numai despre botez ci şi cu privire la
adevărurile fundamentale ale Scripturii.
Variaţii ecleziastice cu privire la botez
În Noul Testament, în ceea ce priveşte botezul, este o unitate perfectă, atât din punct de vedere al
conceptului cât şi în exemple, dar, în zilele noastre, şi, de fapt, începând din secolul al treilea, în biserica
mărturisitoare, cu privire la acest subiect important găsim nenumărate variaţiuni, atât în teorie cât şi în
practică. Cei care nu cunosc istoria ecleziastică se întreabă, în mod firesc, când şi cum au ajuns să apară
în biserică asemenea diferenţe.
Din vreme ce această scurtă istorie are în plan să dezvăluie începuturile marilor chestiuni controversate
care au afectat pacea şi prosperitatea bisericii, ne vom strădui, să arătăm pe scurt începutul şi istoria
timpurie a botezurilor ecleziastice. Folosim termenul ecleziastic pentru a deosebi de scriptural. Nimic din
ceea ce a fost introdus, fie în teorie, fie în practică, după zilele apostolilor inspiraţi divin nu mai are
autoritate divină. Astfel, nimic care este diferit de ceea ce a instituit Hristos şi ceea ce au practicat
apostolii nu mai poate fi numit în mod justificat botez creştin. A aduce modificări înseamnă a schimba
lucrul în sine, făcând să nu mai fie acelaşi botez, ci un alt botez. De aceea vedem că în istorie au fost mai
multe botezuri.
Din vreme ce urmărim nu să ne angajăm în controverse ci să vedem istoria timpurie a acestor variaţiuni,
vom evita să dăm vreo părere în această chestiune îndelung dezbătută. Timp de peste şaisprezece secole,
controversa a fost susţinută cu multă hotărâre, şi de ambele părţi au fost oameni abili. Nici o controversă
din istoria bisericii nu a avut atâta continuitate şi nu a fost urmărită cu atâta încredere în victorie de
ambele părţi. Cum în Scriptură nu există nici o menţiune explicită cu privire la botezul copiilor mici,
baptiştii consideră că poziţia lor este indiscutabil justă, iar pedobaptiştii cred la fel de puternic că din mai
multe pasaje din Scriptură se deduce că în zilele apostolilor se practica şi botezul copiilor mici.
Controversa cu privire la modul în care se face botezul nu a fost la fel de aprinsă. Grecii, latinii, francii şi
germanii par să fi fost botezaţi prin scufundare. “Botez este un cuvânt,” spunea Luther, “ceea ce în latină
poate fi redat ca mersio, imersiune ... şi, deşi printre noi această practică a ajuns să nu mai fie folosită,
totuşi cei care sunt botezaţi ar trebui să fie cufundaţi total, apoi scoşi din apă, şi etimologia cuvântului
indică aceasta, ca şi în germană”. Mărturia lui Neander este în acelaşi sens: “Botezul era iniţial
administrat prin imersiune, şi multe dintre comparaţiile pe care le face S. Pavel fac aluzie la acest mod de
administrare. Imersiunea este un simbol al morţii, a fi îmnormântat cu Hristos, iar ieşirea din apă este un
simbol al învierii cu Hristos, iar acestea luate împreună reprezintă moartea omului cel vechi şi învierea
pentru o viaţă nouă”*. Cave, Tillotson, Waddington şi alţii vorbesc la fel despre modul în care se face
botezul. Şi, cum toate aceste mărturii sunt de la pedobaptişti, putem încheia cu acest aspect cu privire la
botez, fiind bine demonstrat istoric. Totuşi, credinţa se poate baza numai pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Nu îi urmăm pe Părinţi, ci Îl urmăm pe Hristos.
* The Inquirer, 1839, p. 232
Irineu, episcopul de Lyon, este primul dintre părinţi care a făcut aluzie la botezul copiilor mici. El a
murit cam prin anul 200, astfel încât scrierile lui datează cam pe la sfârşitul secolului al doilea. Părinţii
apostolici nu menţionează niciodată botezul copiilor. Până atunci, superstiţiile au ajuns în mare măsură
să ia locul credinţei, astfel încât cititorul trebuie să fie pregătit să audă nişte noţiuni extravagante
avansate chiar de unii mari învăţători, deşi, fără-ndoială, mulţi dintre ei erau creştini adevăraţi şi sinceri.
“Hristos a venit pentru a-i mântui pe toţi prin Sine Însuşi,” spunea Irineu, “adică, pe toţi cei care sunt
regeneraţi de El – botezaţi – pentru Dumnezeu: prunci şi copii, tineri şi bătrâni. De aceea a avut El pe
pământ mai multe vârste: pentru prunci fiind făcut prunc, pentru a-i sfinţi pe prunci; pentru copii El a
fost copil, sfinţindu-i pe cei de vârsta copilăriei, şi dând un exemplu de evlavie, dreptate şi supunere, a
fost tânăr,” etc. Botezul a fost astfel prezentat în învăţătură ca fiind lustraţia completă a sufletului pentru
toţi oamenii, indiferent de vârstă sau de starea socială. Dar curând controversa s-a stabilit asupra unui
singur aspect: copii mici sau adulţi. Regenerarea, naşterea din nou şi botezul au fost expresii folosite în
scrierile Părinţilor* ca interschimbabile, ei considerând că însemnau acelaşi lucru.
* Vedeţi History of Infant Baptism – Dr. Wall. Cităm din traducerea lui a scrierilor Părinţilor. După ce a primit
mulţimiri de la clerul camerei inferioare a Adunării şi titlul de Doctor în Teologie la Universitatea din Oxford
pentru marea lui lucrare în apărarea botezului pruncilor, putem avea încredere că citaţiile lui sunt în general
corecte şi că sunt cele mai favorabile ţelului pe care şi l-a propus.
Astfel avem originea, potrivit cu informaţiile din antichitatea ecleziastică privind botezul copiilor mici.
Pasajul este întrucâtva obscur şi foarte imaginativ, dar este prima urmă pe care o găsim în legătură cu
această chestiune rămasă în dezbatere şi probabil acolo este rădăcina pentru toate variaţiile ecleziastice.
Asemenea învăţături au avut un efect imens asupra minţilor superstiţioase. Părinţi neliniştiţi cu privire
la copiii lor s-au grăbit să-şi dedice pruncii, ca să nu cumva să moară sub blestemul păcatului originar,
iar omul lumesc îşi amâna botezul până în apropierea morţii pentru a evita vreo posibilă pângărire după
botez, ca apoi, din apele regenerării să iasă pentru a ajunge în ţinutul curat al binecuvântării depline.
Exemplul şi reputaţia lui Constantin i-au făcut pe mulţi să întârzie botezul, deşi clerul mărturisea
împotriva acestei practici.
Tertulian. Mărturia acestui părinte ar dovedi că în zilele lui erau botezaţi pruncii - el a murit cam prin
anul 240 -, dar el nu privea favorabil acele practici şi spunea: “Dar aceia a căror datorie este să
administreze botezul trebuie să ştie că nu trebuie făcut în pripă ... De aceea, trebuie să fie potrivit cu
starea şi dispoziţia fiecăruia, dar şi cu vârsta, amânarea botezului fiind mai de folos, mai ales în cazul
copiilor mici. Pentru că la ce folos să fie puşi în pericol naşii? Pentru că fie că ei nu-şi îndeplinesc
promisiunile din cauza că mor sau pot să fie induşi în eroare, copilul arătând ultetior o dispoziţie rea”.
Origen, când vorbea despre păcatul care este în firea noastră, face aluzie la botez ca mijloc de înlăturare
a acestuia. “Pruncii sunt botezaţi,” spunea el, “pentru iertarea păcatelor. Ce păcate? Sau când au
păcătuit ei? Sau cum poate un argument al spălării să fie valabil pentru ei? Dar, potrivit cu sensul a ceea
ca am spus chiar acum: nimeni nu este neîntinat, chiar dacă el nu a trăit pe pământ mai mult decât o
singură zi. De aceea, pentru că prin sacramentul botezului este înlăturată întinarea pe care o avem de la
naştere,sunt botezaţi pruncii”.
Ciprian, episcopul de Cartagina, cam prin anul 253, a primit o scrisoare de la un anumit Fidus, episcop
de la ţară, în care întreba dacă un copil, înainte de a fi împlinit opt zile, putea fi botezat dacă era nevoie.
Răspunsul dovedeşte nu numai că era practicat botezul copiilor, ci şi că în mintea lor aceasta era ceva
necesar deoarece îl considerau eficace. Ciprian, împreună cu un consiliu de şaizecişiopt de episcopi,
spunea: “În ceea ce priveşte copiii, dacă consideraţi că ei nu trebuie să fie botezaţi la două sau trei zile
după naştere, şi că trebuie ţinută regula circumciziei, astfel încât nimeni să nu fie botezat şi sfinţit înainte
de a opta zi după naştere: toţi cei care eram în adunare aveam o părere opusă. Cu privire la ceea ce
consideri potrivit să se facă, nici unul nu a avut gândul tău, ci noi toţi, dimpotrivă, am judecat că harul şi
îndurarea lui Dumnezeu nu trebuie să-i fie refuzat nici unei persoane care s-a născut. Dacă Domnul
nostru spune în evanghelia Lui: «Fiul omului a venit nu să piardă vieţile oemenilor, ci să le salveze»,
atunci, în măsura în care ţine de noi, nici un siflet nu trebuie să fie pierdut,” ş.a.m.d.
Grigore Nazianen, episcop de Constantinopole, a fost un Părinte remarcabil cam prin anul 380. El a fost
acela prin care puterea arianismului a fost nimicită în capitala din est, unde fusese susţinută cu tărie
timp de aproape patruzeci de ani. El a trebuit să întâmpine multă opoziţie şi chiar persecuţie la început,
dar treptat, elocinţa lui, tonul prectic şi sobru al învăţăturii lui şi influenţa vieţii lui evlavioase, au ajuns
să aibă efecte şi i-au câştigat o poziţie de autoritate, deşi lui nu i-a plăcut niciodată stilul imperial al
capitalei.
Dr. Wall citează pe larg din Grigore despre botez; extrasele noastre vor fi scurte. Ca şi ceilalţi Părinţi, el
este categoric asupra acestui subiect: “”Ce spuneţi despre cei care sunt prunci şi care nu pot simţi nici
harul, nici lipsa lui? Să-i botezăm şi pe ei? Sigur că da, dacă se cere din cauză că ei sunt în pericol. Pentru
că este mai bine ca ei să fie sfinţiţi fără a fi conştienţi de aceasta, decât să moară nepecetluiţi şi neiniţiaţi.
Un temei pentru aceasta este circumcizia, care era făcută în a opta zi şi era o pecetluire simbolică şi se
aplica acelora care nu aveau atunci raţiune”. El a vorbit cu multă putere şi cu toată seriozitatea împotriva
practicii de a amâna botezul până pe patul de moarte, comparând acea slujbă cu spălarea unui cadavru,
mai curând decât cu botezul creştin.
Vasile, episcop de Cezareea, este mereu asociat cu cei doi Grigore. Grigore din Nisa era fratele lui, iar
celălalt era cel mai bun prieten al lui. Capadocia a dat naştere la trei Părinţi. Vasile era credincios
crezului Atanasian în zilele în care el era nepopular şi întâmpinat cu împotrivire, dar nu a supravieţuit
pentru a-i vedea triumful final. El a murit cam prin 379. El a fost un mare admirator şi un bun exemplu
pentru creştinismul monastic. El a îmbrăţişat credinţa ascetică, şi-a abandonat proprietăţile şi a practicat
un stil de viaţă atât de auster încât i-a afectat sănătatea. El a fugit în pustiu, dar faima lui a atras în jurul
său un oraş. El a construit o mânăstire, apoi au răsărit mânăstiri peste tot în jurul ei.
Viziunea lui cu privire la botez este similară celei a prietenului său, Grigore, el insistând asupra
necesităţii având acelaşi sentiment superstiţios ca toţi ceilalţi. “Dacă Israel nu ar fi trecut prin mare,”
spunea el, “nu ar fi scăpat de Faraon, iar dacă nu treceţi prin apele botezului, nu veţi fi salvaţi de sub
tirania crudă a diavolului”, ş.a.m.d. El aplica aceasta la orice vârstă şi întărea aceasta folosind cuvintele
Domnului către Nicodim: “Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu ese născut din apă şi din Duh, nu
poate intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5).
Ambrozie, episcop de Milano, ca toţi Părinţii de care am vorbit până aici, a fost la fel de greşit în
interpretarea semnificaţiei textului din Ioan 3:5. El spunea: “Vedeţi că Hristos nu exclude nici o
persoană, nici un prunc, nici măcar unul care este împiedicat printr-un accident inevitabil”.
Ioan supranumit Hrisostom, ceea ce înseamnă gură de aur, şi-a căpătat numele în urma vorbirii lui
plăcute şi elocvente. El era atât de plăcut poporului încât spuneau: “Mai bine să nu strălucească soarele
decât să nu predice Ioan”. El a fost în mod evident în favoarea botezului copiilor, deşi nu este clar că el
credea în păcatul originar. “De aceea noi botezăm şi copiii,” spunea el, “deşi nu sunt întinaţi prin păcat,
pentru ca lor să li se adauge pe deasupra sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea şi frăţia cu Hristos şi pentru
ca ei să devină mădulare ale Lui”. Ar fi greu să spunem mai multe cu privire la beneficiile care se afirma că
le aduce botezul, dar, aşa de extravagantă cum pare această frază, ea a fost textul folosit de pedobaptişti
până azi. Cei mai mulţi dintre cititorii noştri sunt familiarizaţi cu aceste cuvinte: “botezul prin care am
devenit mădular al lui Hristos, copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerurilor”. Aceste
cuvinte sunt nu din Scriptură, ci de la Hrisostom.
Dr. Wall a fost dornic să facă să pară că acest mare învăţător nu greşea cu privire la păcatul originar. El
sugera că semnificaţia acelor cuvinte ar fi: “ei nu sunt întinaţi prin păcatele înfăptuite de ei”. Dar
Hrisostom nu spune “păcatele făptuite de ei”, ci numai că ei nu sunt întinaţi prin păcat. Şi este clar că orice
copil este întinat, după cum spune psalmistul, “Iată, am fost născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit
mama mea” (Psalmul 51:5). Zadarnic căutăm la Părinţi învăţătura sănătoasă în multe chestiuni
fundamentale pentru creştinism, ca să nu mai pomenim despre aspectele neglijate de toţi, şi anume
prezenţa Duhului Sfânt în adunare, chemarea cerească şi relaţiile cereşti ale bisericii, diferenşa dintre
casa lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos şi speranţa glorioasă şi apariţia glorioasă a marelui Dumnezeu şi
Mântuitor al nostru Isus Hristos (Tit 2:11-15).
Reflecţii asupra istoriei botezului copiilor
Având în vedere scopul nostru, considerăm că am spus destul despre botezul copiilor mici. Cititorul are
înainte mărturia celor mai de încredere martori din primii două sute de ani din istoria bisericii. Această
practică pare să se fi extins şi să fi ajuns să aibă atâta influenţă în urma interpretării greşite a textului din
Ioan 3:5: “ Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în
împărăţia lui Dumnezeu”. Din acest pasaj a fost adus argumentul că botezul este necesar pentru a fi
mântuit şi pentru toate binecuvântările harului. Eficacitatea sângelui lui Hristos, puterea purificatoare a
cuvântului lui Dumnezeu şi lucrarea cu har a Duhului Sfânt, toate erau legate de ritualul exterior al
botezului. Şi ne mai mirăm atunci ce loc a avut acesta în biserica mărturisitoare timp de şaisprezece
secole? Sau de influenţa puternică pe care o are asupra tuturor claselor sociale din toate timpurile, deşi
mulţi nu susţin regenerarea prin botez?
Dr. Wall afirmă că vechii creştini învaţă că aceste cuvinte ale Mântuitorului se referă la botez. El crede că
primul om care a adus obiecţii la această interpretare a fost Calvin, sau că el a fost primul care a refuzat
să accepte aceasta ca învăţătură cu privire la faptul că botezul este necesar pentru mântuire.
Presupunând că aceste declaraţii sunt corecte, ele arată ce mare construcţie ecleziastică s-a făcut pe baza
unei interpretări greşite. Biserica romei, luteranii, grecii şi anglicanii continuă să-i urmeze pe părinţi în
această aplicare greşită a adevărului. “Se poate oare,” spune Hooker cu privire la noua interpretare pe
care o dădea Calvin la Ioan 3:5, “ca aceea ce a fost întotdeauna privit astfel să fie ascuns prin artificiul
noutăţii? Dumnezeu vrea ca botezul să fie primit nu numai ca un semn sau simbol a ceea ce primim, ci şi
ca un instrument sau un mijloc prin care să primim harul”. Vorbind despre timpurile antichităţii,
episcopul Burnett observă că: “Cuvintele Mântuitorului nostru către Nicodim au fost prezentate ca
pentru a arăta că botezul este absolut necesar pentru a fi mântuit, cuvintele «împărăţia lui Dumnezeu»
fiind considerate a avea semnificaţia gloriei eterne. Acea expresie a Mântuitorului a fost înţeleasă ca
având semnificaţia că nici un om nu poate fi mântuit dacă nu este botezat”, etc*. Calvin dădea învăţătura
că beneficiile botezului se limitează la copii celor aleşi, introducând astfel ideea creştinismului ereditar.
Presbiterienii îl urmează pe Calvin, şi, ca urmare a învăţăturii lui, circumcizia devine şi argumentul şi
regula pentru botezul pruncilor. Dar se poate ca unii dintre cititorii noştri să fie nerăbdători să ştie care
considerăm că este interpretarea corectă a Ioan 3:5, având în vedere că pe baza acestu text s-au construit
atât de multe.
* Ecclesiastical Polity – Hooker, vol. 5, p. 59, 60. Burnett despre Articole, Art. 27
Care este învăţătura din Ioan 3:5
Expresia “născut din apă” considerăm că nu înseamnă în nici un caz botezul pruncilor. Tema
Mântuitorului este naşterea din nou, fără care nici un om nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu sau
intra în ea. Acea împărăţie nu era încă vizibilă – adică nu putea fi văzută prin observaţii – dar era printre
ei, ea fiind acea sferă nouă a binecuvântării şi puterii lui Dumnezeu. Carnea nu poate percepe această
împărăţie. Hristos a venit nu pentru a învăţa şi a ameliora carnea, după cum s-ar părea că gândea
Nicodim, ci pentru ca omul să ajungă să fie părtaş firii divine, ceea ce are loc prin Duh. Nici un ritual
exterior nu introduce pe cineva în împărăţie. Trebuie să fie o fire nouă sau o viaţă nouă, care să se
potrivească la acea ordine nouă. “Isus a răspuns şi i-a spus: «Adevprat, adevărat îţi spun: Dacă cineva
nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumenzeu»”. Apa este folosită aici ca simbol al
puterii de curăţire a Cuvântului lui Dumnezeu, ca în epistola lui Petru: “v-aţi curăţit sufletele prin
ascultarea de adevăr prin Duhul”. Aici se spune că adevărul este instrumentul şi Duhul este agentul
pentru naşterea din nou, după arată ceea ce urmează: “fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se
strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu”.
Cele două lucruri necesare sunt Cuvântul şi Duhul (1. Pet. 1:22-23).
Pasajul înseamnă, fără-ndoială, aplicarea prin putere Duhului a Cuvântului lui Dumnezeu, care lucrează
asupra inimii, conştiinţei, gândurilor şi faptelor, ducând la viaţă nouă, de la Dumnezeu, viaţă în care
gândim ca El şi avem gândurile Lui cu privire la împărăţie. Următoarele pasaje arată aceasta şi mai clar:
“El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18). “Pentru ca s-o sfinţească şi s-o
curăţească prin spălarea cu apă, prin Cuvânt” (Efeseni 5:26). “Acum voi sunteţi curaţi datorită
cuvântului pe care vi l-am spus eu” (Ioan 15:3). Aici avem o curăţire morală sau purificare a sufletului
prin aplicarea Cuvântului prin Duhul care judecă toate şi produce în noi gânduri şi afecţiuni noi,
potrivite cu prezenţa şi gloria lui Dumnezeu.
Ca interpretare, nu vedem atunci în Ioan 3:5 nici o aluzie la botez, ci botezul este acela care arată ceea ce
vrea să spună acel text, dar botezul în sine nu schimbă nimic. Pe de altă parte, potrivit comentariilor
inspirate din Epistole, botezul este semnul morţii, nu acela al dării vieţii, cum afirmă în mod uniform toţi
Părinţii. “Nu ştiţi,” spune apostolul, “că toţi câţi aţi fost botezaţi întru Hristos, aţi fost botezaţi întru
moartea Lui? De aceea, prin botez sunteţi înmormântaţi cu El” (Rom. 6; Col. 2; 1. Pet. 3). Apoi, este
perfect clar că Nicodim nu se putea să fi ştiut nimic despre botezul creştin, din vreme ce el nu a fost
instituit de Domnul decât după învierea Lui din morţi.
Pedobaptiştii moderni
Biserica Romei şi toţi cei care îi urmează pe Părinţi mărturisesc faptul că practica lor îşi are originea în
tradiţie. Dar în zilele noastre sunt mulţi, cum au fost mereu din zilele reformei*, care susţin botezul
copiilor mici prin scrieri din Noul Testament. Pasajele principale la care se referă ei sunt următoarele:
“Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, pentru că împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei”..
“Altfel, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi”... “Pentru că promisiunea este pentru voi şi
copiii voştri”... “Creşteţi-i în disciplina şi mustrarea Domnului” (Mat. 19:14, 1. Cor. 7:14, Fapte 2:39, Efes.
6:4). Şi mulţi extrag argumente în principal din botezul caselor şi din legământul avraamic: Marcu 10, 1.
Cor. 7, Fapte 2, Efes. 6, Fapte 16, Gen 17.
* Întâi reformatorii şi mai târziu puritanii au făcut un efort să găsească în Scriptură temei pentru ceea ce biserica
Romei ţine ca tradiţie. Protestanţii s-au îndreptat către Biblie pentru orice, iar catolicii către Părinţi.
Anti-pedobaptiştii, sau “baptiştii”, cum se intitulează ei, afirmă simplu că toate aluziile la botez din
scrierile apostolilor sunt în mod uniform asociate cu credinţa în evanghelie şi că expresii ca “îngropaţi
împreună cu El prin botez” şi “făcuţi una cu El în asemănarea morţii Lui” (Rom. 6:5), şi altele, au, în mod
necesar, semnificaţia că persoana botezată are şi parte cu Hristos prin credinţă. Şi, mai departe, că, din
vreme ce botezul este o rânduială a lui Hristos, el trebuie neapărat să fie făcut exact aşa cum l-a dat El. Ei
spun că nimic altceva decât ceea ce spune direct Scriptura nu trebuie să constituie baza pentru credinţa
şi practica noastră în legătură cu lucrurile divine. De aceea este necesar să fie botezat cineva şi este
necesar ca botezul să fie administrat într-un anumit mod, altfel totul ar fi doar o noţiune a minţii
omeneşti, şi, ca urmare, aceste lucruri sunt la fel de necesare ca botezul însuşi. Rezultă deci că aceia care
sunt cu adevărat supuşi botezului sunt numai cei care mărturisesc credinţa şi că singurul mod autentic
de a boteza este numai imersiunea, acestea fiind condiţiile necesare pentru adevăratul botez creştin*.
* Gale – reflections on Wall’s History, vol. 3, p. 84
Originea comuniunii copiilor
Când superstiţia ia locul credinţei şi noţiuni omeneşti iau locul Cuvântului lui Dumnezeu, mai este oare
surprinzător unde pot ajunge până şi oamenii cei mai serioşi şi mai luminaţi? Augustin susţinea puternic
comuniunea copiilor. Aceasta urma botezului copiilor ca o consecinţă necesară. Părinţii afirmau că
harul lui Dumnezeu venit asupra celor botezaţi a fost dat fără măsură şi fără limită de vârstă, şi, de
aceea, argumentau ei, Cina Domnului poate fi dată tuturor celor botezaţi, indiferent că sunt copii sau
adulţi. Obiceiul a dominat multe veacuri şi este încă ţinut în biserica greacă, dar nu vom da mai multe
detalii. În general, sensul lăuntric spiritual şi adevăratul rost al Cinei Domnului au fost în cea mai mare
parte pierdute din vedere şi cea mai superstiţioasă reverenţă a fost arătată pentru simbolurile exterioare
ale rânduielii.
Poziţia şi caracterul clerului
În studiul istoriei interne a bisericii în cel de-al patrulea secol, nenumărate lucruri se cer a fi remarcate
chiar în treacăt, iar noi ne vom referi doar la acele aspecte care caracterizează acea perioadă. Un aspect
important este poziţia deosebită a clerului, şi aceasta explică multe dintre schimbările introduse de cler.
Din vremea lui Constantin, cei angajaţi în slujirea creştină au căpătat o poziţie socială deosebită, având şi
unele avantaje seculare. Aceasta a făcut ca mulţi să se înscrie în ordinul sacru având motivaţii din cele
mai nedemne. Din aceasta a rezultat amestecul necurat care s-a întins în întreaga biserică mărturisitoare.
Întâlnim în mod constant mândrie, aroganţă, lux şi o demnitate pe care clerul şi-o asumă. Astfel, se
spune că Martin de Tours, când era la curtea lui Maximus, i-a permis împărătesei să-l servească la masă
şi că împăratul a dorit ca el să bea înaintea lui şi a aşteptat să primească înapoi cupa după ce a băut
episcopul, dar Martin i-a dat cupa capelanului său, pe care-l considera mai înalt în demnitate decât orice
potentat al lumesc. Această împrejurare ne arată unde ajunsese clerul, ce gândeau ei despre ei înşişi şi de
demnitatea spirituală faţă de rangul lumesc. Biserica devenise “o casă mare”, în care nu sunt numai
“vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut, şi unele sunt spre onoare, iar altele spre dezonoare”. Şi
aşa a fost de atunci încolo şi aşa va fi până la sfârşit, dar calea celui credincios este clară: “dacă cineva se
va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice
lucrare bună” (2. Tim. 2:20-21).
Originea şi dezvoltarea monasticismului
Înainte de a ajunge la perioada “bisericii din Tiatira”, este bine să observăm începutul şi dezvoltarea
tendinţelor ascetice. Monasticismul a avut o mare influenţă în evul întunecat şi în toate bisericile
occidentale. Să-l urmărim până la sursa lui. Este de folos să cunoaştem începutul lucrurilor, mai ales al
celor importante, care au mare influenţă.
În timpul violentei persecuţii sub Decius, prin anul 251, mulţi creştin au fugit în exil voluntar. Printre
aceia a fost un tânăr numit Paul din Alexandria, care a locuit în deşertul Tebei, sau Egiptul de Sus.
Treptat, el a ajuns să se ataşeze de modul de viaţă pe care l-a adoptat de nevoie. El este renumit ca fiind
primul pustnic creştin, deşi în acea vreme nu a avut influenţă şi faimă. Nu acelaşi lucru a fost şi cu
succesorul lui imediat.
Anton, care este considerat părintele monasticismului, s-a născut la Coma, în Egiptul de Sus, cam prin
anul 251. Se spune că în copilărie şi în tinereţe era gânditor, serios şi predispus să se retragă. Nu-i păsa
de învăţătura lumii, ci dorea serios să cunoască lucrurile divine. Înainte de a fi împlinit nouăsprezece
ani, şi-a pierdut părinţii şi a ajuns să moştenească proprietăţi importante. Într-o zi, când era în biserică, s-
a citit înaintea adunării evanghelia cu relatarea despre tânărul bogat. Anton a considerat acele cuvinte
ale Mântuitorului ca adresate din cer lui personal. “Vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o
comoară în cer; şi vino, urmează-Mă” (Luca 18:22). Imediat el a dat pământurile lui locuitorilor satului,
restul lucrurilor le-a vândut şi a dat săracilor toţi banii cu excepţia unei mici părţi pe care a păstrat-o
pentru întreţinerea singurei sale surori. Altădată, el a fost profund impresionat de cuvintele Domnului:
“Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine” (Mat. 6:25-34), şi, luând aceste cuvinte în mod literal, el s-a
despărţit şi de celelalte lucruri pe care le mai avea în proprietate şi a dat-o pe sora lui în grija unui grup
de fecioare evlavioase pentru ca să poată fi complet liber de grijile pentru lucruri pământeşti şi a
îmbrăţişat o viaţă de ascetism rigid.
Se spune că Anton l-a vizitat pe pustnicul Paul şi i-a vizitat şi pe cei mai renumiţi asceţi de care a auzit,
străduindu-se să înveţe de la fiecare virtutea lui specifică pentru a îmbina toate harurile lor în practica
lui. S-a închis într-un mormânt, unde a trăit zece ani. Din cauza posturilor excesive, epuizării şi
imaginaţiei excitate, el s-a văzut asaltat de duhuri rele, cu care a avut multe lupte grele. Anton a ajuns
faimos. Mulţi au vizitat locul anormal unde locuia cu speranţa de a-l vedea sau a auzi zgomotul luptei
lui cu puterile întunericului, dar el a părăsit mormântul şi, timp de alţi douăzeci de ani, a locuit într-un
castel în ruine din apropierea Mării Roşii. El s-a chinuit şi mai rău pentru a învinge duhurile rele, dar l-
au urmat aceleaşi ispite şi conflicte.
Oricât ar părea de ciudat, acest om remarcabil şi care se înşela atât de mult, avea totuşi o inimă sinceră
pentru Hristos şi sensibilă pentru poporul Lui. Persecuţia de sub Maximus (anul 311), l-a făcut să iasă
din celula lui şi să vină în public la Alexandria. Apariţia lui a avut un efect deosebit. El s-a îngrijit de cei
în suferinţă, îndemnându-i să aibă încredere neclntită în mărturisirea pentru Hristos, şi a arătat multă
iubire faţă de martorii care erau închişi în temniţe şi în mine. S-a expus la toate pericolele, dar nimeni nu
a îndrăznit să se atingă de el: presupuneau că un fel de sfinţenie inviolabilă îl înconjura pe acel om
nepământesc, care arăta ca un duh. Când a trecut furia persecuţiei, el s-a retras în alt loc singuratic, pe
coasta unui munte înalt. El a cultivat un petec de pământ şi mulţi s-au strâns ca o turmă în jurul lui şi l-
au imitat. Cei în jale veneau la el pentru a fi mângâiaţi, cei dezorientaţi pentru a primi îndrumări şi
vrăjmaşii pentru a fi împăcaţi. Se spune că a făcut miracole şi influenţa lui era foarte mare.
În anul 352, când era în vârstă de o sută de ani, s-a arătat a doua oară în Alexandria. Atunci a fost pentru
a contracara răspândirea arianismului şi a apăra adevărata credinţă ortodoxă. Apariţia lui a făcut
senzaţie şi mari mulţimi s-au îmbulziz pentru a-l vedea pe călugăr – omul lui Dumnezeu, cum îl numeau
– şi a auzi predicile lui, şi mulţi păgâni au fost convertiţi prin intermediul lui. Anton şi călugării lui au
fost suporteri puternici ai crezului din Niceea. El a trăit până la vârsta de o sută cinci ani şi a murit
numai câteva zile înainte ca Atanasius să se refugieze printre călugării din pustiu, în 356.
Virtuţile şi eşecurile lui Anton
Anton a fost în mod evident sincer şi cinstit, deşi a fost complet greşit şi înşelat mult prin viclenia lui
Satan. În loc să lucreze potrivit cu misiunea pe care Mântuitorul le-a dat-o ucenicilor săi: “mergeţi în
toată lumea şi predicaţi evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15), sau urmând exemplul dat de El când
umbla din loc în loc făcând bine, el a căutat să ajungă la o spiritualitate mai înaltă retrăgându-se de
oameni şi consacrându-se unei veiţi de austeritate pentru o comuniune neîntrerupră cu cerul. El era
creştin, dar era complet ignorant cu privire la natura şi sensul creştinismului. Sfinţenia în carne era
marele lui obiectiv, deşi apostolul spusese: “în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun” (Rom.
7:18). De aceea, totul a fost un eşec, eşec complet, aşa cum va fi întotdeauna când gândim că poate fi
ceva bun în firea noastră omenească şi când încercăm să devenim mai buni în ceea ce suntem noi înşine.
În loc să caute să-şi sfinţească firea prin posturi şi stat degeaba, el a văzut că orice poftă rea se înteţea şi
mai tare.
“De aceea, în singurătate,” spune Neander, “el a trebuit să sufere multe conflicte cu simţurile lui,
conflicte care ar fi putut fi evitate dacă ar fi avut o activitate ce ar fi cerut să-şi exercite toate abilităţile.
Ispitele cu care a trebuit să se lupte au fost cu atât mai numeroase şi mai puternice cu cât el sta şi se
ocupa numai cu sine însuşi, luptându-se cu imaginile necurate care se ridicau mereu din adâncul inimii
lui unde era stricăciune, în loc să uite de sine ocupându-se cu lucruri mai vrednice sau să privească la
sursa veşnică de curăţie şi sfinţenie. Mai târziu, Anton, cu o convingere întemeiată pe experienţa de
mulţi ani, a recunoscut aceasta şi le-a spus călugărilor: "«Să nu ne ocupăm imaginaţia zugrăvind
duhurile rele; să nu ne tulburăm ca şi cum am fi pierduţi, ci mai curând să fim mângăiaţi şi bucuroşi tot
timpul, ca unii care au fost răscumpăraţi şi să gândim că Domnul, Cel care le-a învins pe toate, este cu
noi. Să ne amintim întotdeauna că, dacă Domnul este cu noi, vrăjmaşul nu ne poate face nici un rău.
Duhurile rele ne pot apărea în moduri diferite, potrivit dispoziţiei pe care o poate avea fiecare la un
anumit moment... Dar, dacă ne găsesc bucurându-ne în Domnul, ocupaţi cu contemplarea binecuvântării
viitoare şi cu lucrurile Domnului, gândind că toate sunt în mâna Domnului, atunci nici un duh rău nu-l
poate vătăma pe creştin, ci ele fug ruşinate de la sufletul pe care-l văd păzit prin asemenea gânduri
bune»"*
* General Church History, vol. 3, p. 310. Vedeţi şi History of the Church, de James Craigie Robertson, vol. 1, p.
295
Este perfect clar, din sfaturile pe care le-a dat călugărilor lui, că Anton nu numai că a fost un creştin
sincer, că avea o cunoştinţă bună despre Domnul şi despre răscumpărare, deşi era atât de abătut de
inima lui înşelată. Niciodată nu suntem în siguranţă dacă nu ne mişcăm potrivit îndrumărilor directe ale
Cuvântului lui Dumnezeu. Sistemul pe care acest om l-a introdus în visele lui false cu privire la
perfecţiunea în carne a ajuns, de-a lungul timpului, o cloacă pentru imoralitate şi viciu, ceea ce a
continuat să fie timp de mai bine de o mie de ani. Abia în secolul al şaisprezecelea, lumina divină a
reformei s-a răspîndit asupra unei scene de mare întuneric moral şi a dat la iveală marea corupţie care se
instituise şi enormităţile flagrante ale diferitelor ordine monastice. În acel timp călugării acopereau
întreaga Europă ca nişte roiuri de lăcuste şi proclamau peste tot – după cum ne informează istoria –
ascultarea faţă de “sfânta mamă biserica”, respect faţă de toţi sfinţii, mai ales faţă de fecioara Maria,
eficacitatea relicvelor, chinurile purgatoriului şi avantajele binecuvântate căpătate prin cumpărarea
indulgenţelor. Dar, cum călugării şi-au pierdut popularitatea şi influenţa cu ocazia reformei, a fost
nevoie de un nou ordin pentru a le lua locul şi a continua lucrarea lor rea, şi acesta a fost “Societatea lui
Isus” fondată de Ignazio de Loyola – iezuiţii. Dar să mai aruncăm încă o privire asupra
monasticismului.
Prima societate a asceţilor
Prima formă în care spiritul ascetic s-a dezvoltat în biserica creştină a fost nu întemeierea societăţilor sau
comunităţilor ascetice, cum le găsim mai târziu, ci retragerea în izolare a unor persoane în mod
individual. Ei credeau – şi se inşelau amarnic – că au o chemare specifică să se străduiască să atingă un
nivel mai înalt de viaţă creştină, şi, pentru a ajunge la această sfinţenie deosebită, ei îşi impuneau cele
mai severe restricţii. Ei se retrăgeau în locuri pustii pentru a se ocupa cu meditaţia profundă asupra
lucrurilor divine şi pentru ca mintea lor să se desprindă complet de lucrurile naturale şi de orice place
simţurilor. Atât bărbaţii cât şi femeile gândeau că trebuie să-şi ostenească trupurile prin veghe, post,
trudă şi torturi auto-aplicate. Din vreme ce socoteau că bietul trup era o povară şi o piedică în calea
asipraţiilor spirituale, ei se vedeau pentru a putea continua să se auto-chinuiască. Ei supravieţuiau cu cel
mai prost şi nesănătos regim alimentar şi uneori nu mâncau şi nu dormeau până ce firea era aproape
complet epuizată. Această nouă viclenie a lui Satan s-a răspândit mult prin contagiune. Pustnicul cel
misterios era privit ca având, în mod necesar, o sfinţenie deosebită. Chilia pustnicului era vizitată de cei
nobili, de învăţaţi şi de închinători, toţi fiind dornici să aducă omagiu omului cel sfânt al lui Dumnezeu,
şi astfel mândria spirituală s-a născut din linguşirea lumii. De atunci viaţa monastică a fost privită cu un
atât de mare respect încât mulţi au adoptat-o ca pe o meserie foarte onorabilă, şi apoi au constituit
comunităţi sau instituţii monastice.
Pahominus, care, ca şi Anton, era din Teba, s-a convertit la creştinism la începutul celui de-al patrulea
secol. După ce a practicat austeritatea pentru un timp, un înger i-a spus într-un vis că înaintease destul
de mult în viaţa monastică şi că trebuia să-i înveţe pe alţii. Pahominus a întemeiat o societate pe o insulă
de pe Nil. Astfel, asceţii au început să trăiască într-o asociaţie. Instituţia a fost peste puţin timp extinsă ,
astfel încât înainte de moartea întemeietorului cuprindea opt mânăstiri, cu trei mii de călugări, iar la
începutul secolului următor ajunseseră să fie nu mai puţin de cinci zeci de mii de călugări. Ei trăiau câte
trei într-o celulă şi erau sub angajamentul de ascultare totală de poruncile stareţului sau părintelui. Ei
purtau o costumaţie deosebită, principala piesă fiind o piele de capră, ca o imitaţie a lui Ilie, care,
împreună cu Ioan Botezătorul, erau exemple pentru starea celor din mânăstiri. Nu trebuiau să se
dezbrace niciodată. Dormeau cu hainele pe ei şi aşezaţi în scaune construite astfel încât să-i ţină într-o
poziţie aproape stând în picioare. Ei se rugau de mai multe ori pe zi, posteau în a patra şi a şasea zi a
săptămânii şi vorbeau în sabat şi în ziua Domnului. Îşi mâncau mesele în tăcere şi cu glugile trase peste
feţe, pentru ca nimeni să nu-l vadă pe vecinul lui. Se ocupau cu agricultura şi diferite meşteşuguri, aveau
toate lucrurile în comun, imitându-i pe creştinii care erau imediat după Cincizecime*. Pahominu a
întemeiat societăţi asemănătoare şi pentru femei.
* Robertson, vol. 1, p. 296; Neander, vol. 3, p. 317; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 473
Mânăstirile şi Pontiful de la Roma
Până aproape de sfârşitul secolului al cincilea, mânăstirile au fost sub supravegherea episcopilor, iar
călugării fiind priviţi ca nişte simpli laici şi neavând nici un drept să fie consideraţi ca făcând parte din
ordinul preoţesc. Totuşi, cu timpul, împrejurările au făcut ca şi călugării să capete un caracter clerical.
Mulţi erau ocupaţi cu lucrarea de a citi şi de a expune scripturile şi se presupune că toţi erau angajaţi în
cultivarea unei vieţi spirituale superioare, astfel încât ei erau priviţi foarte favorabil de mulţime, mai ales
când au început să-şi exercite funcţiile clericale dincolo de limitele mânăstirii lor. Nu peste mult timp a
apărut rivalitate între episcopi şi stareţi, iar rezultatul a fost că stareţii au ieşit din poziţia de dependenţă
de rivalii lor spirituali şi au cerut să fie luaţi sub protecţia Papei de la Roma. Propunerea lor a fost
primită cu bucurie, şi curând mânăstirile, fie ele mari sau mici, abaţiile şi mânăstirile de femei au ajuns
să fie supuse Scaunului de la Roma. Acesta a fost un imens pas spre puterea pontificală a Romei.
Papa putea de atunci să înfiinţeze în orice loc un fel de poliţie spirituală, care avea rolul de a-i spiona nu
numai pe episcopi ci şi autorităţile seculare. Acest eveniment este de notat cu grijă dacă dorim să
cercetăm căile şi mijloacele înălţării la putere şi a supremaţiei Pontifului de la Roma.
Sistemul monastic s-a răspândit curând dincolo de graniţele Egiptului, şi toţi marii învăţători ai epocii,
atât din est cât şi din vest, au sprijinit cauza celibatului şi a monasticismului. Mai ales Sf. Ieronim, cel
mai învăţat om al zilelor sale, este privit ca acela care a făcut legătura dintre cele două mari diviziuni ale
bisericii – cea greacă şi cea romană, sau dintre est şi vest. El a fost acela prin care a progresat mult cauza
celibatului şi a monasticismului, mai ales în rândul femeilor. Multe doamne romane de rang înalt au
devenit călugăriţe sub influenţa lui. Ambrozie a preamărit atât de mult virginitatea în predicile lui încât
mamele din Milano şi-au oprit fiicele să mai vină la slujbele lui, dar mari mulţimi de fecioare din alte
părţi s-au strâns în jurul lui pentru a fi consacrate. Vasile a introdus viaţa monastică în Pont şi
Capadocia, Martin în Galia, Augustin în Africa, iar Hrisostom a fost împiedicat de mama lui să se
retragă din tinereţe într-o mânăstire izolată din Siria.
Înainte de a părăsi acest subiect este bine ca, odată pentru totdeauna, să notăm înfiinţarea mânăstirilor
de femei.
Originea izolării femeilor
Dintr-o perioadă timpurie a istoriei citim de fecioare închinate Domnului, care mărturiseau castitatea
religioasă şi se dedicau slujirii lui Hristos. Ele însele îşi asumau aceste îndatoriri şi se consacrau pentru
acestea pentru ca să-şi păstreze relaţiile de casă sau pentru a intra în căsătorie fără vreun scandal. Dar
originea comunităţilor de femei izolate îi este atribuită lui Pahominus, marele întemeietor al sistemului
monastic reglementat. Înainte de moartea lui, care a avut loc cam pe la jumătatea secolului al patrulea,
nu mai puţin de douăzecişişapte de mii de femei din Egipt adoptaseră viaţa monastică. Regulile pe care
el le întocmise pentru mânăstirile de femei erau asemănătoare cu cele pentru călugări. “Trăiau din
fonduri comune, foloseau un dormitor comun, o masă comună şi garderobă comună. Erau prescrise
aceleaşi slujbe religioase, obişnuita cumpătare şi postul ocazional erau aplicate cu aceeaşi severitate.
Munca manuală era în vigoare cu tot atâta rigiditate, dar în loc de muncile agricole impuse «fraţilor», ele
aveau munci mai uşoare, cu acul şi cu torsul. Prin atât de multe îndatoriri şi ocupaţii atât de variate ele
făceau să treacă din plictisul zilei şi al izolării monastice”*.
* Waddington, vol. 2, p. 252
Este cert că multe asemenea aşezăminte au fost întemeiate în secolul al patrulea şi ele s-au răspândit prin
tot Egiptul, Siria, Pont şi Grecia, şi, treptat, au pătruns în fiecare provincie unde era cunoscut numele lui
Hristos, şi până în zilele noastre ele abundă în toate ţările romano-catolice şi constituie un ciudat şi
nepotrivit apendice al bisericii.
Ceremonia jurământului
Spiritul crud şi neîndurător al papalităţii este simţit chiar de membrii bisericii catolice la consacrarea
unei călugăriţe. Este ceva atât de nenatural, de nescriptural şi o violare a sentimentelor noastre omeneşti,
ceva care ruinează atât sufletul cât şi trupul, ceva la care cineva se poate supune numai fiind orbit prin
puterea lui Satan. Ce îndurare să poţi fi departe de influenţa ei greu de evaluat şi de amăgirile ei fatale!
Descrierea de mai jos a ceremonialului prin care o novice face jurămintele de sub pana unui martor
ocular al scenei care a avut loc la Roma a fost puţin prescurtată.
“Printr-o favoare deosebită ne-au fost date bilete pentru cele mai bune locuri, şi, după ce am aşteptat o
jumătate de oră, doi lachei în livrele somptuoase au deschis calea tinerei contese, care a intrat în biserica
plină înveşmântată de sărbătoare, cu diamante sclipitoare în păr. Sprijinită de mama ei, a înaintat spre
altar. Preotul oficiant era Vicario. Discursul de la amvon a fost rostit de un călugăr dominican, care i s-a
adresat ei ca fiind logodnica lui Hristos – o sfântă pe pământ, una care renunţa la deşertăciunile lumii
pentru a gusta în avans din bucuriile cerului.
Predica s-a încheiat, iar frumoasa victimă, îngenuchind la picioarele cardinalului, înaintea altarului, s-a
lepădat în mod solemn de lumea pentru ale cărei plăceri şi afecţiuni pare să fi fost menită să se bucure şi
a pronunţat acele jurăminte care o despărţeau definitiv de ele. În timp ce vocea ei incanta suav acele
cuvinte fatale nu cred să nu fi fost vreun ochi în toată adunarea care să nu se fi umezit de lacrimi.
Diamantele sclipitoare au fost luate din părul ei, rochia ei lungă şi frumoasă i-a căzut luxuriant de pe
umeri.
S-a deschis uşa cu gratii prin care ea trecea spre a fi închisă ca în mormânt. A apărut stareţa cu cortegiul
ei negru de călugăriţe. Corul lor incanta un forţat bun-venit. Spunea sau părea să spună: «duh soră,
vino!» ea a renunţat la numele şi la titlul ei şi a căpătat alt nume, a primit binecuvântarea solemnă a
cardinalului şi ultima îmbrăţişare a prietenilor ei înlăcrimaţi, apoi a trecut de acel hotar dincolo de care
nu mai avea să se întoarcă. S-a deschis un panou dincolo de altul şi ea a apărut din nou. De astă dată era
fără podoabele ei şi fără veşmântul splendid, iar părul ei frumos îi era tăiat fără milă de foarfecele fatale
ale surorilor, spectacol suficient ca să facă întreaga adunare să se cutremure. Când era tunsă de
acoperitoarea ei naturală, surorile s-au grăbit s-o îmbrace cu roba severă de călugăriţă şi cu acoperitoarea
şi vălul de niviciat.
Pe tot parcursul ceremoniei, ea a arătat mult calm şi multă fermitate şi doar la sfârşit ochii i s-au umezit
de lacrimi de emoţie firească. După aceea ea a apărut la ferestruica mânăstirii pentru a primi simpatia,
laudele şi felicitările tuturor prietenilor şi cunoştinţelor ei, ba chiar şi ale străinilor, pentru că se aştepta
ca toţi să aducă complimente noii mirese a cerului”*.
* Gardner – Faiths of the World
Descrierea prezentată spune despre jurămintele unei călugăriţe când lua vălul alb, pas care constituie
începutul noviciatului sau a anului de probă, care nu este ceva irevocabil. Ceremonia luării vălului
negru, la un an după aceea, este şi mai solemnă şi mai grozavă, şi, după ce a avut loc şi aceasta, ea este
închisă pe viaţă şi poate fi eliberata de sub jurământul ei numai prin moarte. Din punctul de vedere al
legii romane, atât a celei civile cât şi a celei ecleziastice, pasul pe care l-a făcut ea este irevocabil.
Închisoarea, tortura, moartea temporală şi cea eternă sunt prezentate ca pedepse pentru neascultare. Şi
oare din afara zidurilor mânăstirii poate spune ce cruzimi rafinate şi prelungite se practică înăuntru?
Puterea este despotică şi fără drept de apel până când înşelătorul şi cei înşelaţi, persecutorul şi victima
neajutorată vor sta alături înaintea tribunalului drept al lui Dumnezeu.
Reflecţii asupra principiilor ascetismului
Este cu adevărat trist să medităm la numeroasele greşeli grave sau erori mari ale marilor învăţători sau
ale “părinţilor”, cum sunt numiţi ei de obicei. Nu cunoaştem nimic mai grav decât faptul că, în acea
vreme, ei au dus poporul în rătăcire şi că, prin scrierile lor, ei au îndrumat greşit biserica de atunci
încolo. Cine oare poate evalua consecinţele rele pe care acea învăţătură le-a avut timp de cel puţin
paisprezece secole? Interpretarea greşită sau aplicarea greşită a Cuvântului lui Dumnezeu este regula
evidentă la aceşti conducători, iar învăţătura sănătoasă este la ei o excepţie. Dar, cu toate acestea, ei sunt
lauda şi autoritatea pentru o mare parte din creştinătate până în ziua de azi.
Asupra subiectului ascetismului, oricine are cunoştinţe cât de rudimentare din Scriptură poate vedea cât
de ignoranţi au fost cu privire la gândul lui Dumnezeu şi cât au pervertit ei cuvântul Lui. Suntem
îndemnaţi, de pildă, să “omorâm faptele trupului”, dar nicioadată să nu chinuim trupul însuşi. Trupul
este al Domnului, şi, de aceea, trebuie să avem grijă de el. “Nu ştiţi,” spune apostolul, “că trupurile
voastre sunt mădulare ale lui Hristos?” Este adevărat că trupurile trebuie să fie ţinute în supunere, iar
acesta este cel mai înţelept fel de a te îngriji de trup (Rom. 8:13, 1. Cor. 6:15; 9:27). Apostolul spune iarăşi:
“daţi morţii mădularele voastre care sunt pe pământ”, dar apoi spune că aceste mădulare sunt “curvia,
necurăţia, patimă, poftă rea şi lăcomie, care este idolatrie” (Col. 3:5). Acestea sunt faptele trupului, pe
care noi trebuie să le omorâm, practic să le ucidem, şi să facem aceasta în baza faptului că la cruce a fost
omorâtă carnea. “Cei care sunt ai lui Hristos au răstignit carnea împreună cu afecţiunile şi poftele ei”, şi
nu spune “vedeţi să o răstigniţi” sau “trebuie să o răstigniţi”, ci că ea a fost răstignită. Dumnezeu a
înlăturat-o dinaintea ochilor Săi prin cruce, iar noi trebuie să facem ca ea să nu se vadă aplicând judecata
de sine. Trupul, dimpotrivă, în Noul Testament are un loc important, el fiind templul Duhului Sfânt, dar
ascetismul tinde să ucidă trupul prin înfometare şi să hrănească carnea. “Care au, într-adevăr o aparenţă
de înţelepciune în închinare voită şi în smerenie şi în necruţare a trupului, nedându-i vreo onoare, spre
satisfacerea cărnii” (Col. 2:23).
Părinţii au neglijat faptul că ascetismul a fost produsul filozofiei păgâne şi în nici un caz al căii divine a
creştinismului şi niciodată nu au cercetat bine Scriptura pentru a căuta gândul lui Dumnezeu cu privire
la aceste subiecte. Cum nu au înţeles falimentul complet al omului în carne, ei au căutat în zadar să-l
amelioreze, şi astfel au fost duşi în rătăcire pe nenumărate căi, mai ales în ceea ce priveşte lucrarea lui
Hristos, judecata lui Dumnezeu asupra cărnii, principiul adevăratei închinări şi tot ceea ce priveşte calea
slujirii creştine.
După ce am văzut cum a fost pusă fundaţia marelui sistem monastic, care a exercitat o mare influenţă în
legătură cu creştinismul, literatura şi civilizaţia pe tot parcursul evului întunecat, vom părăsi acest
subiect pentru a reveni la istoria noastră generală.
Arcadius şi Honorius - anul 395
Teodosius a lăsat ca urmaşi doi fii: Arcadius, în vârstă de optsprezece ani şi Honorius, care avea numai
unsprezece ani. Cel mai mare l-a succedat în est, iar cel mai mic în vest. Nimic nu poate fi mai
impresionant decât starea Imperiului roman în acel moment, sau mai în măsură să ne conducă la
comparaţii: doi împăraţi atât de slabi încât nu puteau conduce administraţia publică şi întregul imperiu
în pericol din caua invadatorilor goţi. Mâna Domnului s-a manifestat cert în această situaţie. Unde mai
era atunci geniul şi puterea Romei? Ele s-au sfârşit odată cu Teodosius. În momentul când imperiul cerea
prudenţă, aptitudini militare şi talentele unui Constantin, el a fost guvernat de doi prinţi imbecili. Prin
providenţa lui Dumnezeu, zilele imperiului erau numărate şi treceau repede.
Cea mai puternică furtună care a venit vreodată asupra imperiului era gata să se dezlănţuie tocmai în
ceasul în care imperiul era în slăbiciune. Cel mai capabil general, Stilico, unica speranţă a Romei, a fost
asasinat la scurt timp după moartea lui Teodosius, aşa că întreaga Italie a ajuns la-ndemâna barbarilor.
Goţii au cedat înaintea armelor şi mai ales a politicii lui Teodosius, dar numai ştirea morţii lui i-a făcut să
se ridice dorind răzbunare. Faimosul Alaric, capabilul şi vicleanul conducător al goţilor, aştepta ocazia
potrivită pentru a-şi pune în aplicare acel plan atât de mare şi îndrăzneţ cum nici unul din vrăjmaşii
Romei, de la Hanibal, nu mai gândise. El era, fără-ndoială cel căruia i se încredinţase executarea
judecăţilor drepte ale lui Dumnezeu asupra unui popor care ajunsese atât de pătat de sângele sfinţilor
săi, după ce mai întâi L-a crucificat pe Domnul gloriei şi apoi i-a ucis pe apostolii Lui. Lăsăm detaliile în
seama istoricului civil care relatează declinul şi căderea Romei, dar trebuie să spunem pe scurt, Alaric a
fost urmat nu numai de goţi, ci şi de triburi de aproape orice neam şi rasă. Furia din pustiu avea să se
reverse asupra prostituatei care a corupt lumea. El şi-a condus forţele în Grecia fără a întâmpina
opoziţie, a devastat pământul ei roditor, a jefuit Atena, Corintul, Argos şi Sparta, şi a asediat şi jefuit şi
ceea ce fără teamă de Dumnezeu era numit “cetatea eternă”. Timp de şase zile, la Roma au fost măceluri
şi jafuri comise fără remuşcări. Aşa a căzut cetatea cea vinovată prin judecata lui Dumnezeu şi nimeni nu
a plâns soarta ei. Şi cele mai bogate provincii ale Europei, Italia, Galia şi Spania au fost pustiite de
succesorii imediaţi ai lui Alaric, în special de Atila şi de noile regate înfiinţate de barbari. Aşa s-a
încheiat, în anul 478 după Hristos şi 1209 de la întemeierea Romei, istoria celui de-al patrulea mare
imperiul al lumii.
Teodoric, regele ostrogoţilor, un prinţ la fel de priceput în arta războiului şi în a guverna, a format un
nou regat în Italia*.
* Encyclopedia Britannica, vol. 19, p. 420; White – Eighteen Christian Centuries, p. 94
Reflecţii asupra calamităţilor Romei
Cititorul creştin poate găsi că este de folos să ne oprim un moment şi să medităm la căderea imperiului
din vest şi împărţirea teritoriului său între numeroase hoarde ale barbarilor. Avem privilegiul de a vedea
împlinirea şi armonia Scripturii, providenţa lui Dumnezeu care răstoarnă lucrurile şi aduce împlinirea
planurilor Sale, şi aceasta este spre zidirea noastră. De asemenea, ne putem permite să vărsăm o lacrimă
de compasiune pentru nenorocirile semenilor noştri care au fost amăgiţi. Aceasta nu ar fi ceva de altă
natură decât compasiunea Celui care a plâns cetatea Ierusalimului. Este datoria noastră să studiem
Scriptura în lumina clară a Scripturii, şi nu, cum au încercat unii, să studiem Scriptura în lumina tulbure
a istoriei. Astfel, putem fi fericiţi în prezenţa lui Dumnezeu având deschise înaintea noastră paginile
istoriei, iar credinţa noastră poate fi întărită prin contrastul puternic dintre împărăţia lui Dumnezeu şi
gloria pământească. “De aceea,” spune aspostolul, “primind o împărăţie care nu poate fi clătinată, să
avem har prin care să putem sluji plăcut lui Dumnezeu, cu respect şi cu teamă evlavioasă” (Evr. 12:28).
Superioritatea creştinismului asupra celor mai puternice instituţii păgâne era deja ceva clar pentru toţi.
Când judecăţile copleşitoare ale lui Dumnezeu au venit asupra Italiei şi au făcut bucăţi guvernarea de
fier a imperiului, biserica nu a avut de suferit, ci, în loc să fie expusă pericolului, ea a fost mai curând
protejată şi a fost mijlocul prin care şi alţii au fost protejaţi. Asemenea arcei care s-a ridicat deasupra
apelor întunecate ale potopului, biserica a fost păzită de furia invadatorilor. Nu a existat nici un caz în
care barbarii să îmbrăţişeze vechea religie a Greciei sau a Romei, ci ei fie rămâneau la superstiţiile
strămoşilor lor, fie adoptau o oarecare formă a creştinismului. În convulsiile care zguduie pământul,
păcătosul nu are nimic sigur; când imperiile se ridică şi cad, poate avea doar Stânca Veacurilor, pe
Hristosul lui Dumnezeu, Cel înviat şi înălţat. “Binecuvântaţi sunt toţi cei care-şi pun încrederea în El”
(Psalmul 2:12). Domnul s-a ocupat de siguranţa poporului său prin convertirea anterioară a acelora care
au răsturnat imperiul.
Convertirea barbarilor
Este întotdeauna interesant şi spre zidire să urmărim cum mâna Domnului face ca mânia omului să
aducă în final laudă pentru El şi din ceea ce pare a fi cea mai mare calamitate să aducă cel mai mare bine
pentru poporul său. Sub domnia lui Galenius, prin anul 268, mulţi din provinciile romane au fost luaţi în
captivitate de bandele de goţi. Mulţi dintre aceia erau creştini şi un număr dintre ei aparţineau ordinului
ecleziastic. Stăpânii lor i-au trimis ca sclavi în sate, dar Domnul i-a trimis acolo ca misionari. Ei au
predicat evanghelia poporului barbar şi mulţi s-au convertit. Numărul lor şi rânduiala lor pot fi deduse
din faptul că ei au fost reprezentaţi în consiliul de la Niceea de un episcop numit Teofil.
Ulfilas, care este în general numit “apostolul goţilor”, merită să fie amintit cu recunoştinţă pentru
posteritate, dar mai ales de creştini. Pe la jumătatea celui de-al patrulea secol, el a inventat un alfabet şi a
tradus Scripturile în limba gotică, cu excepţia cărţilor lui Samuel şi Împăraţi, pentru ca nu cumva
conţinutul lor războinic să stimuleze ferocitatea înnăscută a barbarilor. S-ar părea că, la început, ei au
fost simpli şi ortodocşi în credinţa lor, dar mai târziu ei au fost impregnaţi puternic de arianism, mai ales
după ce slujitorii arieni care au fost excluşi din biserici de către Teodosius au lucrat cu mult sârg printre
ei.
Alaric şi goţii lui mărturiseau că erau creştini şi şi-au îndreptat furia împotriva templelor păgâne, dar au
respectat profund bisericile. Aceasta a fost o mare îndurare a lui Dumnezeu faţă de poporul lui şi mulţi
oameni care au fugit în biserici au găsit adăpost acolo. Credinţa sinceră şi zelul neobosit al lui Ulfilas,
alături de viaţa lui ireproşabilă, au câştigat iubirea şi încrederea poporului. Ei au primit cu credinţă
învăţăturile evangheliei, pe care le-au şi practicat, astfel încât primii invadatori ai imperiului învăţaseră
încă din ţara lor să mărturisească, sau cel puţin să arate respect faţă de religia celor învinşi. În aceasta
vedem adevărul, sau, mai curând, împlinirea, cuvintelor apostolului din Epistola către Romani:
“Evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea oricui crede, întâi pentru iudeu, apoi
pentru grec”, şi, de asemenea, “sunt dator atât faţă de greci cât şi faţă de barbari, atât faţă de cei înţelepţi
cât şi faţă de cei neînţelepţi”. Atât cetăţenii învăţaţi ai Imperiului roman cât şi grobienii locuitori din
Sciţia şi Germania au fost aduşi sub puterea mântuitoare a evangheliei.
Convertirea lui Clovis
Din vreme ce convertirea lui Clovis se spune ca a fost cea mai importantă din secolul al cincilea, trebuie
să dăm câteva detalii cu privire la acest eveniment, pe care îl considerăm important prin consecinţele lui,
atât cele directe cât şi cele indirecte, pentru istoria Europei şi cea a bisericii.
Francii, un popor din Germania, s-au aşezat în nordul Franţei, în apropiere de Cambrai, o zonă a ţării
care era foarte religioasă, renumită pentru relicvele Sf. Martin din Tours şi pentru virtuţile legendare ale
altor sfinţi. Clovis era păgân, dar Clotilda, soţia lui, a îmbrăţişat credinţa catolică. Ea l-a îndemnat mult
timp să devină creştin, dar el a fost încet să creadă. În cele din urmă, când era în luptă împotriva
alemanilor, fiind în pericol, s-a gândit la Dumnezeul Clotildei şi I s-a rugat, declarând că vechii zei nu l-
au ajutat şi jurând să devină creştin dacă va câştiga bătălia. Mersul luptei s-a schimbat, inamicii au fost
învinşi, şi, credincios jurământului făcut, în anul 496, de Crăciun, Clovis a fost botezat la Rheims de
episcopul Remigius. Trei mii de războinici i-au urmat exemplul, declarându-se gata să urmeze aceeaşi
religie ca regele lor.
În aceasta avem încă un Constantin. Clovis a găsit că mărturisirea creştină era favorabilă intereselor lui
politice, dar aceasta nu a schimbat în bine viaţa lui. Obiectivul lui era să cucerească teritorii, ambiţia lui
era fără margini, iar faptele lui au fost îndrăzneţe şi crude. Dintr-un conducător franc ce stăpânea un mic
teritoriu, el a devenit întemeietorul marii monarhii franceze şi prin mărturisirea credinţei catolice şi
alianţa cu Pontiful de la Roma, el a fost recunoscut ca fiind luptătorul catolicismului şi declarat cel mai
ortodox suveran din vest, toţi ceilalţi fiind arieni. Alaric, care a cucerit Roma, Genseric, care a cucerit
Africa, Teodoric cel Mare, care a devenit rege al Italiei şi mulţi alţi regi lombarzi erau arieni. De aceea
regii francilor au moştenit de la Clovis titlul “cel mai vechi fiu al Bisericii”.
Pentru cel care cercetează profeţia este interesant să vadă că, pe atunci, cel puţin şase sau şapte regi
barbari stăpâneau provinciile romane şi guvernau ceea ce fusese imperiul latin. Aceasta a trecut, a
încetat ca imperiu şi trebuie să rămână mort până ce va fi înviat, potrivit cu cuvântul Domnului, în zile
viitoare (Apoc. 13:17).
Înainte de a încheia perioada Pergam, considerăm că este necesar să notăm totuşi, pe scurt, trei lucruri:
starea internă a bisericii şi controversa pelagiană şi cea nestoriană.
Ritualuri şi ceremonii
Adoptarea pe scară mai largă a creştinismului, după cum ne putem uşor imagina, a fost urmată de o
creştere a strălucirii în tot ceea ce ţine de închinarea adusă lui Dumnezeu, propriu-zis în aşa-numita
închinare. Se cheltuia mult pentru a construi şi împodobi biserici; clerul care slujea avea veşminte
somptuoase, muzica a devenit tot mai elaborată şi au fost introduse multe ceremonii noi. Şi toate acestea
ua fost justificate atunci pe aceleaşi temeiuri pe care mai marii bisericii le folosesc pentru a justifica şi azi
ritualurile şi ceremoniile1. Era vorba de intenţia de a le recomanda păgânilor evanghelia prin ceremonii
care să le depăşească pe cele ale vechi lor religii. Mari mulţimi au fost atrase atunci în biserici, cum sunt
atrase şi acum, fără ca oamenii să înţeleagă suficient noua lor poziţie, ei păstrând încă în minte noţiunile
păgâne şi rămânând corupţi de moralitatea păgână. Chiar din primele zile ale creştinismului găsim
nereguli în biserica din Corint din cauza practicilor păgâne pe care ei nu le uitaseră. Arderea lumânărilor
în miezul zilei, tămâia, chipurile, procesiunile, lustraţiile şi multe alte lucruri au fost introduse în secolul
al patrulea şi al cincilea deoarece, după cum observa Mosheim, “în timp ce intenţiile bune ale
Împăraţilor erau ca religia creştină să înainteze, evlavia ostentativă a episcopilor mai curând tindea să
ascundă esenţa ei şi scădea din puterea ei prin înmulţirea ritualurilor şi ceremoniilor2”.
1
V. The Church and the World, 1866
2
Ecclesiastical History, vol. 1, p. 366, Murdoch and Soames; Robertson vol. 1, p. 316
Influenţa degenerativă a ritualismului
Tendinţa oricărui ritualism ecleziastic este aceea de a produce un duh de superstiţie care subminează
credinţa, ducând la formalism în loc de calăuzirea Duhului Sfânt şi făcând ca omul să se bazeze pe
lucrările lui bune ajungând până la a respinge lucrarea completă a lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu
este practic dat la o parte, Duhul Sfânt este întristat şi inima este lăsată deschisă la toate căile lui Satan.
Când credinţa se exercită cu vigoare, atunci Cuvântul lui Dumnezeu este urmat cu stricteţe şi omul are
încredere în călăuzirea Duhului Sfânt, care îi este promisă, sufletul lui este puternic şi plin de energia
vieţii divine şi nu ia aminte la sugestiile vrăjmaşului. Satan este un bun observator al stării sufletului
credinciosului şi al bisericii mărturisitoare. El ştie când poate reuşi în încercările lui împotriva
credinciosului individual sau a bisericii şi aşteaptă să vină ocazia. Când vede cum gândurile se
îndreaptă într-o direcţie greşită, el mângâie, linguşeşte şi stimulează. Acesta este un avertisment solemn
pentru noi toţi.
Erezia pelagiană
Starea bisericii la începutul secolului al cincilea i-a dat adversarului ocazia de a introduce o nouă erezie,
care a dus la o nouă controversă ce a continuat, cu mai mare sau mai mică intensitate, chiar până în zilele
noastre. Este vorba despre Pelagianism. Marea erezie ariană, care a agitat până atunci biserica, şi-a avut
originea în est şi avea ca subiect divinitatea lui Hristos, dar atunci s-a ridicat în vest o nouă erezie, care
avea ca subiect natura umană după căderea în păcat şi relaţiile ei cu Dumnezeu, ea reprezentându-l
greşit pe păcătosul pierdut, dacă cea de mai înainte Îl reprezenta greşit pe Mântuitor.
Se spune că Pelagius a fost un călugăr la mânăstirea Bangor, în Ţara Galilor, şi probabil primul britanic
care s-a distins ca teolog. Numele lui adevărat era Morgan. Discipolul lui, Celestius, se spune că s-a
născut în Irlanda. Augustin spune că el era mai tânăr decât Pelagius, mai îndrăzneţ şi mai abil. Cei doi
tovarăşi în rătăcire au vizitat Roma, unde au avut relaţii apropiate cu multe persoane ascetice având
reputaţia de sfinţi, şi acolo şi-au răspândit opiniile cu multă precauţie şi în particular. Dar, după asediul
din anul 410 ei au trecut în Africa, unde şi-au prezentat opiniile în mod mai deschis.
Nu s-ar zice că Pelagius era însufleţit de dorinţa de a forma un nou sistem de doctrină, ci mai curând că
el dorea să se opună la ceea ce el considera a fi indolenţă morală şi duh lumesc printre fraţii săi. El
susţinea că omul are, în mod inerent, puterea de a face voia lui Dumnezeu şi de a atinge cel mai înalt
grad de sfinţenie. Aceasta a format şi a determinat în mare măsură vederile lui teologice. Aşa false cum
sunt, ele sunt consistente cu ascetismul rigid şi cu roadele lui naturale. Din vreme ce Scriptura spune clar
că tot binele din om este prin harul lui Dumezeu, şi Pelagius, în felul lui, recunoştea acesta, dar ceea ce el
numea har divin erau doar mijloace pentru a-l îndemna pe om să facă eforturi şi nu gândea că este
nevoie de lucrarea în inimă a harului ceresc şi de acţiunea Duhului Sfânt. Aceasta l-a făcut să dea
învăţătura că păcatul primilor noştri părinţi nu a afectat pe nimeni altcineva decât pe ei înşişi şi că omul
născut azi este la fel de inocent cum era Adam atunci când l-a creat Dumnezeu şi că are aceeaşi putere
morală şi aceeaşi curăţie. Aceste doctrine şi cele care sunt în legătură cu ele, mai ales ideea cu privire la
voinţa liberă a omului – “o posibilitate de a alege între bine şi rău fără a fi influenţat”, au fost răspândite
de Pelagius şi tovarasul lui, Celestius, la Roma, în Sicilia, Africa şi Palestina, dar, cu excepţia regiunilor
din răsărit, noile opinii au fost condamnate peste tot. Ioan, episcopul de Ierusalim, a considerat că
învăţăturile lui Pelagius erau în acord cu opiniile lui Origen, la care ţinea mult Ioan, aşa că el l-a protejat
pe Pelagius permiţându-i să-şi mărturisească liber sentimentele şi să strângă discipoli*.
* “Eroarea fundamentală a călugărului Pelagius era negarea totală a corupţiei care a venit prin păcatul lui adam,
pentru care rezolvarea a venit numai prin moartea şi învierea celui de-al doilea Om, ultimul Adam. De aceea el
afirma că libertatea este o proprietate a oricărui om, nu numai în sensul că omul nu este constrâns din exterior, ci
că, prin ceea ce este în sine, omul este liber să facă bine sau rău, negând astfel faptul că rasa umană este robită de
păcat prin ceea ce este în mod natural în firea omului. Astfel, s-ar părea că el a înţeles harul ca fiind nimic mai
mult decât iertarea acelei ofense şi nu faptul că un credincios capătă o fire nouă, în virtutea căreia el nu mai
practică păcatul, pentru că el este născut din Dumnezeu. Astfel, în schema lui Pelagius nu putea intra, pe de-o
parte, că omul este păcătos pierdut, iar, pe de altă parte, că cel credincios este mântuit. De fapt, el vedea rasa umană
ca având inocenţă ca aceea a lui adam la început până când fiecare om ajunge să păcătuiască, făcându-se vinovat, şi
să sufere consecinţele păcatului. Pelagienii negau transmiterea mai departe a păcatului lui Adam, considerând că
acesta avea numai influenţa unui exemplu rău. Dacă ruina morală l-a slăbit pe om şi l-a făcut să piardă relaţia cu
capul, pe de altă parte, sub har sunt socotite toate darurile naturale ale familiei omeneşti, ca şi supranaturalul. Ca
urmare, conştiinţa, legea şi evanghelia erau privite ca diferite metode pentru a înainta pe treptele neprihănirii, în
fiecare caz lucrarea harului fiind eficientă numai în măsura tendiţelor voinţei omului. Încă odată, răscumpărarea
făcută prin Hristos devenea, dacă nu o ameliorare, atunci în mod sigur o înălţare şi transfigurare a firii omeneşti.
Hristos Însuşi devenea cel mai înalt model de dreptate, unii înaintea Lui respectând perfect legea morală, iar alţii
după aceea fiind stimulaţi de lucrarea şi iubirea Lui, El fiind un exemplu pentru indicaţiile evenghelice privind
perfecţiunea morală dincolo de cerinţele legii” – William Kelly.
Augustin şi harul divin
Augustin, renumitul episcop de Hipo, marea lumină evanghelică a vestului şi cel mai influent dintre
scriitorii creştini latini, a început cam în acel timp să atace cu pana lui învăţăturile lui Pelagius şi
Celestius şi în principal lui, ca instrument al lui Dumnezeu, i se datorează încetinirea răspândirii acelei
secte în acea vreme. Printr-o întoarcere la Dumnezeu remarcabilă şi prin profunde exerciţii sufleteşti, el a
fost pregătit sub disciplina Domnului pentru acea lucrare importantă. Astfel înţeleptul Dumnezeu a
pregătit o mărturie care să se opună lui Pelagius, şi, chiar prin această erezie, să facă să fie prezentate
puncte de vedere mai scripturale asupra evangheliei harului, cum nu mai fuseseră date ca învăţătură din
zilele apostolilor, ca şi vederi mai cuprinzătoare asupra adevărului creştin, sfinţeniei şi smereniei.
Bisericile occidentale, conduse de Augustin, au continuat să persevereze în a asalta învăţăturile false cu
consilii, cărţi şi scrisori. Galii, britanii şi chiar şi palestinienii, prin consiliile lor şi împăraţii prin legile şi
sancţiunile lor au zdrobit controversa de la început. Totuşi principiile pelagianismului rămân până în
prezent în diferite forme şi diferite grade de dezvoltare. Dar, decât să urmărim această erezie, mai
curând ne vom referi pe scurt la ceea ce ne învaţă Scriptura cu privire la fiecare din cele două aspecte
principale ale acestui subiect.
Reflecţii asupra stării omului şi a harului lui Dumnezeu
Dacă în această controversă se angajează numai raţionamente omeneşti, atunci devine o controversă
interminabilă, dar dacă este recunoscută autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, totul este reglementat
rapid. Ideea că există ceva bun în firea omului căzut şi că omul, ca atare, ar avea puterea să aleagă ceea
ce este bun şi să repingă ceea ce este rău stă la baza pelagianismului cu numeroasele lui forme. Este
negată starea de ruină completă a omului şi orice idee de har care nu concordă cu voinţa liberă a omului
este exclusă din sistem. Dar ce spune Scriptura? Chiar şi un singur rând din Cuvântul lui Dumnezeu îl
poate satisface pe omul credinţei şi acesta ar trebui să fie singurul argument al învăţătorului, al
evanghelistului şi al fiecărui creştin. Întotdeauna, în confruntarea cu orice adversar, trebuie să ne plasăm
pe poziţia credinţei.
În capitolul 6 din Geneza, Dumnezeu ne spune cum evaluează El starea firii omeneşti: “Şi Dumnezeu a
văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău
continuu” (Gen. 6:5). Dumnezeu a găsit numai rău în om, şi numai rău tot timpul. Din nou, în acelaşi
capitol citim: “Şi Dumnezeu a privit pământul şi, iată, pământul era stricat; pentru că orice făptură îşi
stricase calea pe pământ”. Nu unele făpturi, ci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Aici vedem
judecata lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, El ne descoperă harul Lui suveran care vine în întâmpinarea
situaţiei omului astfel judecat. Dumnezeu este acela care asigură arca pentru a-l salva şi trimite invitaţia:
“Intră în corabie tu şi toată casa ta”. Crucea este mărturia şi marea expresie a adevărului simbolizat
anterior prin arcă. Acolo avem, într-un fel, ca nicăieri altundeva, judecata lui Dumnezeu asupra naturii
umane cu toată răutatea ei, şi, în acelaşi timp, ni se descoperă iubirea şi harul Lui în toată plinătatea şi
puterea mântuitoare*.
* Pentru detalii, vedeţi Notes on the Book of Genesis
Şi toată Scriptura este în acord cu Geneza 6 şi cu crucea lui Hristos. Să luăm, de exemplu, Romani 5 şi
Efeseni 2. În prima ni se spune că suntem fără putere, iar în cea dea-a doua că suntem “morţi în păcate şi
fărădelegi”. Într-un pasaj anterior din Epistola către Romani, apostolul dovedeşte cu multă grijă ruina
omului şi dreptatea lui Dumnezeu, iar aici vedem iubirea Lui demonstrată prin marele act al morţii lui
Hristos pentru noi. “Pentru că, pe când eram noi încă fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit
pentru cei neevlavioşi” (Rom. 5:6). Dar, de ce oare spune “la timpul potrivit”? Pentru că omul s-a
dovedit cu prisosinţă nu numai “neevlavios” ci şi “fără putere” ca să facă vreun lucru bun pentru
Dumnezeu sau să facă vreun pas în direcţia cea bună. Sub lege Dumnezeu i-a arătat omului calea, i-a
stabilit ce mijloace să folosească şi i-a dat o lungă perioadă de probă, dar el nu a avut puterea de a ieşi
din acea tristă stare de păcătos. Cât de umilitor, dar şi cât de sănătos este adevărul lui Dumnezeu! Este
bine să ne recunoaştem starea de oameni pierduţi. Cât de mult diferă aceasta de falsa teologie şi de
filozofia mândră a oamenilor! Dar, dinspre Dumnezeu, binecuvântat fie numele Lui, starea omului (atât
de amplu demonstrată) a fost doar o ocazie ca să se manifeste harul Lui salvator. De aceea a murit Isus.
“Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi,
Hristos a murit pentru noi”. Acum omul trebuie să aibă a face fie cu judecata lui Dumnezeu, fiind în
necredinţă, fie cu mântuirea Lui prin credinţă. Şi nu există cale de mijloc. Cea mai clară dovadă a stării
noastre de oameni pierduţi şi a iubirii lui Dumnezeu în har este faptul că “pe când eram noi păcătoşi,
Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5:6-10).
În Efeseni nu se spune despre problema că omul are o boală morală, ci că el este mort. “Fiind noi morţi
în greşeli, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos”. În Romani, omul este privit ca un păcătos neevlavios
şi fără putere şi ca un vrăjmaş, iar aici este privit ca fiind mort sub aspect moral, ceea ce este cel mai rău
fel de moarte, fiind sursa pentru cea mai activă răutate. “eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în
care aţi umblat odinioară, potrivit veacului lumii acesteia, după căpetenia autorităţii văzduhului, care
lucrează acum în fiii neascultării”. Ce lovitură adusă puterii neinfluenţate a omului de a alege între bine
şi rău! Aici, dimpotrivă, este privit ca fiind sub stăpânirea demonilor şi ca rob al lui Satan. Omul mai
curând va admite că este fără dumnezeu decât că este fără putere. El se laudă că are părerea lui, că este
independent şi în stare să judece şi să aleagă pentru sine în chestiunile spirituale.
Una dintre dogmele favorite ale lui Pelagius, daca nu chiar fundamentul sistemului, era: “După cum
omul are capacitatea de a păcătui, tot aşa are capacitatea de a discerne ceea ce este bun şi, tot aşa, are şi
puterea de a dori şi a face ceea ce este bun. Şi această libertate a voinţei este atât de esenţială încât omul
nu o poate pierde”. Menţionăm această noţiune falsă numai pentru că este ceva care este atât de strâns
legat de gândirea firească şi de care este extrem de greu să scăpăm chiar şi după ce ne-am întors la
Dumnezeu, aceasta fiind întotdeauna o mare piedică în calea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet.
Din vreme ce omul este mort în păcate, Dumnezeu şi lucrarea Lui trebuie să fie totul. Sigur că există
multe deosebiri între oameni atunci când ei implinesc dorinţele cărnii şi ceea ce gândeşte mintea lor.
Unii sunt binevoitori şi morali, iar alţii trăiesc într-o răutate evidentă. Alţii se poate să urmărească să-şi
satisfacă un sentiment de bunătate al inimii lor, dar oare pentru ce motiv? Oare pentru a face voia lui
Dumnezeu? Sigur că nu pentru aceasta! Dumnezeu nu este întotdeauna în gândurile lor, ci ei sunt
însufleţiţi de duhul lui Satan şi împinşi de el potrivit mersului lumii acesteia. “Nici un servitor nu poate
sluji la doi stăpâni; pentru că sau îl va urâ pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau se va alipi de unul şi-l va
dispreţui pe celălalt. Nu-i puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luca 16:13).
În ce fel este răspunzător omul
Dar, puteţi pune întrebarea: “Atunci cum este omul răspunzător?” Omul este răspunzător să considere
că Dumnezeu este adevărat şi să accepte ca fiind dreptate orice judecată pe care o emite El cu privire la
firea omului, indiferent cât de umilitoare ar fi să fie aceasta. “Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia
lui Dumnezeu este mai mare” (1. Ioan 5:9). Priviţi tabloul sumbru al omului pe care l-a zugrăvit
Dumnezeu şi spuneţi: “Aceasta mă caracterizează pe mine, aceasta este ceea ce am făcut eu şi ceea ce
sunt eu”. “Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul său Fiu, pentru ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă. Pentru că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul nu pentru a
condamna lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Şi aceasta este condamnarea: că lumina a
venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan
3:16-19).
Cine oare poate să nu observe că această manifestare a bunătăţii divine nu creează, în mod evident, o
responsabilitate solemnă şi deosebit de mare? Mărturia este chiar decisivă şi definitivă, iar
necredinciosul este judecat înaintea lui Dumnezeu. Nu se pune problema că ei nu au găsit iertare, ci că ei
au preferat întunericul şi nu lumina tocmai pentru ca să poată continua în păcat. Aceasta este acuzaţia pe
care le-o aduce Dumnezeu, şi s-ar putea oare găsi un motiv mai drept şi mai raţional pentru
condamnare? Imposibil. Fie ca toţi cei care citesc aceste pagini să aibă fericirea de a se pleca primind
sentinţa umilitoare pe care Scriptura o pronunţă asupra firii omeneşti şi a se plasa ca printre păcătoşii
pierduţi înaintea lui Dumnezeu. Numai aşa Dumnezeul cel plin de îndurare ne va întâmpina cu marea
Lui iubire şi ne va binecuvânta cu tot ceea ce se cuvine pentru Hristos ca Mântuitor al lumii.
Nestorienii
Cum secta nestoriană ocupă un loc important în istoria bisericii, trebuie să notăm pe scurt constituirea ei.
Ei sunt uneori numiţi sirieni, fondatorul lor fiind un sirian. Credem că în prezent ei sunt numeroşi în
Siria, dar ei nu au primit încă din partea guvernului turc protecţia la care au dreptul, şi, de aceea, sunt
expuşi atacurilor triburilor prădătoare. Mii de nestorieni din munţii Kurdistanului, bărbaţi, femei şi
copii, au fost masacraţi de triburile kurde în 1843, satele lor fiind distruse complet. Din anul 1834
Societatea Americană pentru Misiuni în Stăinătate1 a înfiinţat printre ei o misiune interesantă. Caracterul
şi lucrările misiunii au primit aprecieri foarte înalte. Dr. Grant, unul dintre misionarii care a trăit printre
nestorieni o bună perioadă de timp şi le-a studiat cu multă grijă modul de viaţă şi obiceiurile, a publicat
o lucrare care urmăreşte să arate că aceşti oameni sunt descendenţii celor zece seminţii pierdute ale lui
Israel. Dar concluziile lui, ca şi altele pe această temă, pot fi puse la-ndoială2.
1
n.tr.) American Board of Foreign Missions
2
V. Gardner, Faiths of the World, vol. 2, p. 531
Nestorius, un călugăr sirian, a devenit presbiter în biserica din Antiohia. El era mult stimat şi renumit
pentru modul lui de viaţă rigid şi auster şi pentru fervoarea predicilor lui. El atrăgea mari mulţimi de
ascultători atenţi, şi, nu peste mult timp, a devenit favoritul poporului. În anul 428 el a fost consacrat
patriarh de Constantinopole. Dar disciplina mânăstirii nu a fost pentru el o pregătire bună pentru o
poziţie publică atât de importantă. De îndată ce a fost promovat a început să arate un zel nestăvilit
împotriva diferitelor tipuri de eretici, manifestând mai curând bigotismul călugărului decât duhul blând
şi plin de îndurare al creştinismului autentic. În discursul lui inaugural adresat împăratului Teodosius
cel tânăr, el a rostit expresiile violente: “Daţi-i o ţară curăţită de toţi ereticii, şi, în schimb, vă voi da cerul.
Ajutaţi-mă să-i supun pe eretici şi vă voi ajuta să-i supuneţi pe perşi”. Dar, nu peste mult timp,
Nestorius însuşi a fost acuzat de erezie.
Noul episcop a dat rapid curs declaraţiei sale de război împotriva ereticilor printr-o persecuţie violentă.
El a stârnit agitaţie în popor: au fost atacaţi arienii, casele lor de adunare au fost arse, şi au fost
persecutate şi alte secte. Totuşi, curând asemenea proceduri au fost declanşate şi împotriva lui Nestorius,
chiar unii dintre cei mai ortodocşi alăturându-se unei mari mulţimi de duşmani, fapt care a dus la
căderea lui. S-a întâmplat după cum urmează:
Anastasius şi Mariolatria
Anastasius, un presbiter care îl însoţise pe Nestor încă de la Antiohia şi era prietenul lui intim a atacat
într-un discurs public folosirea expresiei “Mama lui Dumnezeu” aplicată la Fecioara Maria. Termenul a
fost întâmpinat cu multă împotrivire de către multe nume cu greutate, având de partea lor şi autoritatea
unor vechi uzanţe. Nestorius a aprobat acel discurs, l-a sprijinit pe prietenul lui, şi, în mai multe
cuvântări, a dat explicaţii şi s-a apărat faţă de acel atac. Mulţi au fost plăcut impresionaţi de acele
discursuri, dar mulţi s-au ridicat şi împotriva lui Nestorius şi a prietenului său, astfel s-a produs multă
agitaţie la Constantinopole. S-a înălţat strigătul “erezie, erezie” şi s-a aprins o mare şi dureroasă
controversă.
Dezacordurile dintre Nestorius şi oponenţii lui
Nu a mai fost vreodată până atunci o dispută în care ambele părţi să aibă forţe aproape egale. Ambele
părţi susţineau crezul din Niceea şi făceau apel la el, ambele părţi credeau în dumnezeirea absolută şi în
umanitatea perfectă a Domnului Isus, dar inamicii lui Nestorius, în special Chiril, spuneau că Nestorius
avea învăţătură nesănătoasă cu privire la încarnare şi obiectau folosirea termenului “mama lui
Dumnezeu”. Semnificaţia şi sensul în care era folosit termenul controversat – aşa cum era el folosit de
învăţătorii din secolul anterior – nu era că Fecioara i-ar fi transmis natura divină Mântuitorului, ci acela
de a afirma îmbinarea dumnezeirii cu umanitatea în Acea Persoană, că Acel copil născut şi “fiul dat” era
Dumnezeu încarnat. Lui Nestorius i se atribuia că el susţinea numai umanitatea Răscumpărătorului şi că
Duhul ar fi ajuns să locuiască în El numai după ce El a devenit om, aşa cum a fost cu profeţii din
vechime. Dar Nestorius, toată viaţa lui, a mărturisit că era complet împotriva unor asemenea sentimente.
Şi nu s-ar părea că el ar fi avut asemenea sentimente, ci numai că adversarii lui au extras această
concluzie din faptul că el a respins epitetul “Mama lui Dumnezeu” şi din unii termeni ambigui pe care el
i-a folosit în mod imprudent în cuvântările lui pe această temă.
Chiril şi ortodoxia
Chiril, episcopul de Alexandria, s-a arătat marele sprijinitor al ortodoxiei în această controversă. Dar toţi
istoricii, parcă de comun acord, îl descriu ca având un caracter dur şi nepotrivit pentru creştin. El este
acuzat că a fost gelos atunci când a văzut cum creştea puterea şi autoritatea episcopului de
Constantinopole, şi că a fost neîmpăcat, arogant şi fără scrupule. Şi el a fost la fel de violent împotriva
ereticilor ca şi Nestorius. El i-a persecutat pe novatinişti şi i-a expulzat pe evrei din Alexandria. Se poate
ca aceşti mari prelaţi să fi fost însufleţiţi de un zel sincer şi evlavios, dar ei nu au unit zelul lor cu
prudenţa şi moderaţia creştină şi au fost mult prea dispuşi să se asocieze celor mai josnice patimi ale firii
omeneşti.
Chiril a fost atras în controversă după ce a dat peste nişte copii ale predicilor lui Nestorius care se
răspândeau printre călugării din Egipt, în care a văzut că ei au abandonat termenul de “Mamă a lui
Dumnezeu”. Imediat, el i-a acuzat atât pe călugări cât şi pe Nestorius şi a denunţat ca eretică acea
noutate. Ambele părţi au fost curând atât de incitate încât au folosit cuvinte grele, pe care nu merită să le
repetăm acum. Este de ajuns să spunem că, atunci când Nestorius a descoperit că Chiril reuşise, cu multă
abilitate, să-l atragă de partea lui pe influentul Celestin, episcop al Romei, şi s-a lovit şi de alte dificultăţi,
a cerut convocarea unui consiliu general. Cum şi unii dintre oponenţii lui ceruseră o asemenea adunare,
s-a ajuns la un acord, şi împăratul Teodosius a dat porunci pentru convocarea unui consiliu la Efes, în
anul 431, care a fost numit Al treilea Consilui Gneral. Ei s-au strâns în luna iunie. A prezidat Chiril, în
virtutea demnităţii conferite de scaunul lui episcopal. Lucrurile au decurs în defavoarea lui Nestorius: el
a fost condamnat ca vinovat de blasfemie şi decăzut din demnitatea episcopală, exclus de la preoţie şi
trimis în exil, el sfârşindu-şi zilele în exil cam prin anul 450.
Aproximativ două sute de episcopi au semnat sentinţa împotriva lui Nestorius, şi totuşi cei mai mulţi
istorici îşi pun în continuare întrebarea dacă el chiar era vinovat de a fi susţinut erorile pentru care a fost
condamnat. Însă toţi sunt de acord că el era aspru şi neponderat în limbajul lui, că avea o elocinţă
deşartă şi că desconsidera scrierile Părinţilor şi că era dispus să vadă câte o erezie în orice diferea cumva
de frazeologia dogmatică cu care se obişnuise el din tinereţea lui. Este totuşi greu de determinat care a
fost principalul cauzator al acestei controverse, dacă a fost Chiril sau Nestorius*.
* London’s Manual of Councils, p. 225; Neanter, vol. 4, p. 141; Mosheim, vol. 1, p. 468
Sfârşitul perioadei Pergam
Consiliul de la Efes nu a reuşit nici pe departe să pună capăt acestor controverse care sunt o ruşine. În
loc să readucă armonia în biserică, el mai curând a adus mai multe tulburări. Ioan, episcop de Antiohia,
împreună cu alţi prelaţi din est, au judecat că Chiril şi prietenii lui au procedat foarte nedrept şi că au
acţionat pripir în cazul lui Nestorius, ceea ce a dus la o nouă controversă şi din care a răsărit o nouă
erezie – eutihianismul, care a produs mari tulburări în bisericile răsăritene timp de aproximativ douăzeci
de ani.
Eutih, stareţ al unei mânăstiri de la Constantinopole, din zel împotriva nestorianismului, a ajuns în
cealaltă extremă. El a fost acuzat că avea învăţături nesănătoase cu privire la încarnare şi a fost denunţat
ca fiind eretic. Aceasta a dus la un alt consiliu, care a avut loc la Calcedonia, în anul 451, numit Al
patrulea Consiliu General. Dar detaliile acestei controverse locale nu intră în limitele pe care ni le-am
propus pentru această scurtă istorie, noi având planul de a-i oferi cititorului o schiţă, cât mai pe scurt cu
putinţă, prezentând doar câteva detalii pentru cazurile în care numele unei persoane a ajuns să fie
sinonim pentru opiniile pe care le dădea ca învăţătură, cum este situaţia cu Arius, Pelagius, etc., sau
când evenimentele – cum ar fi marile persecuţii – cer simpatia pentru biserică de-a lungul veacurilor.
Urmărind aceste ţeluri, acum este necesar să ne îndreptăm atenţia în special asupra puterii în creştere şi
a marilor pretenţii ale bisericii de la Roma. Prin Leon cel Mare putem vedea încheierea perioadei
Pergam şi apropierea monarhiei papale. Dar, înainte de a ne aventura în aceste ape agitate, vom zăbovi
un pic pentru a cerceta harta noastră divină – istoria profetică a bisericii, cea prezentată de Dumnezeu cu
privire la această perioadă întunecată şi furtunoasă.
Istoria Bisericii Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira
Capitolul 13. Epistola către biserica din Tiatira

“Şi îngerului adunării din Tiatira scrie-i: «Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Săi ca o
flacără de foc şi picioarele Sale ca arama strălucitoare: «Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi
slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar am împotriva ta
că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să
curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor. Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu vrea să se pocăiască
de curvia ei! Iată, o arunc în pat, şi pe cei care comit adulter cu ea, în necaz mare, dacă nu se pocăiesc de
faptele ei, şi pe copiii ei îi voi ucide cu moarte; şi toate adunările vor cunoaşte că Eu sunt Cel care
cercetează rărunchii şi inimile; şi vă voi da fiecăruia după faptele lui. Dar vouă vă spun, celorlalţi care
sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut «adâncimile lui Satan», cum spun
ei: Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni. Şi celui care învinge şi
celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un
toiag de fier, cum sunt zdrobite vasele de lut, după cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu; şi-i voi da
steaua de dimineaţă»” (Apocalipsa 2:18-29).
Considerăm că se cere numai puţin discernământ spiritual şi o cunoştinţă relativ redusă a istoriei
ecleziastice pentru a vedea că această epistolă prezintă anticipat papalitatea din evul mediu. În Efes am
văzut părăsirea “dragostei dintâi”, în Smirna persecuţia din partea puterii romane, în Pergam pe Balaam
seducând biserica şi unind-o cu lumea, dar în Tiatira lucrurile stau şi mai rău. Aici avem consecinţele
triste, dar naturale, ale acestei uniri necurate. Şi cum altfel ar fi putut să fie dacă toţi cei care erau supuşi
ritualului exterior al botezului erau priviţi ca şi când ar fi născuţi din Dumnezeu? Uşa era astfel larg
deschisă pentru ca jefuitorul şi cel care corupe să pătrundă în incinta sacră a bisericii lui Dumnezeu.
Toată mărturia îşi pierduse deja caracterul ceresc şi poziţia despărţită de lume. Biserica falsificase
cuvântul Domnului, care le spusese ucenicilor săi: “ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din
lume” (Ioan 17:14). Este adevărat că, aparent, creştinismul câştigase o victorie deoarece crucea era
împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, dar aceasta era gloria lumii şi nu Hristos crucificat. De fapt,
lumea era aceea care a câştigat victoria, iar umilirea bisericii era completă.
Numai Domnul putea estima consecinţele grozave ale unei asemenea stări a lucrurilor. Ochiul Lui a
văzut corupţia, idolatriile şi persecuţia din ceea ce poartă numele “evul întunecat”, pentru care biserica
din Tiatira este o imagine preînchipuitoare remarcabilă. Vom arunca acum o privire rapidă asupra
conţinutului epistolei.
1. În primul rând trebuie să notăm titlurile Domnului. Ele sunt pline de învăţături potrivite pentru
puţinii credincioşi atunci când creştinii in corpore au ajuns să se identifice cu această lume. El se prezintă
ca Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca o flacără de foc şi picioarele ca arama curată. Când Petru a făcut
mărturisirea că Isus este “Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, El i-a spus imediat “pe această stâncă
voi zidi biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui”. Acum, anticipând tot ceea ce avea să
urmeze, El le reaminteşte alor săi temelia neclintită pe care este zidită biserica. El Îşi asumă atributele
judecăţii divine: focul este simbolul judecăţii pătrunzătoare, ochii ca para focului simbolul judecăţii
căreia nimic nu-i scapă, iar picioarele ca arama aprinsă simbolul judecăţii iminente.
Modul în care Se prezintă Domnul binecuvântat n asigură de siguranţa deplină a rămăşiţei credincioase
dar şi de afirmaţia că judecata va veni negreşit asupra falsei profetese şi asupra numeroşilor ei copii
stricaţi, copii ai curviei şi corupţiei ei. Izabela era nu numai o profetesă ci şi om mamă: ea nu numai că a
sedus poporul lui Dumnezeu prin doctrinele ei false, ucigând şi mulţi dintre ei, dar mulţi oameni răi au
ajuns să-şi câştige existenţa prin corupţia ei. Aceasta s-a arătat clar pe parcursul întregii perioade a
evului întunecat – starea Izabela a bisericii. Ea s-a aşezat în biserică întocmai ca şi cum ar fi fost propria
ei casă şi le-a vestit tuturor că este infailibilă şi că ea trebuie să fie ascultată în mod implicit în orice
chestiune de credinţă. Acceptarea unor asemenea pretenţii îndeamnă infidelitate faţă de Hristos, iar
respingerea lor ducea la suferinţă şi moarte.
2. Pe măsură ce pretenţiile Romei erau exprimate cu mai multă putere şi întunericul devenea mai dens,
mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu au devenit din ce în ce mai devotaţi lui Hristos şi drepturilor Lui. Ceea ce I
se cuvine lui Hristos trebuie să fie întotdeauna avut în vedere de către creştin şi nu să păzească ceea ce li
se cuvine celor sus-puşi. S-ar părea că în acel timp se manifesta o energie spirituală care trecea mult
peste ceea ce se văzuse după zilele apostolilor. Aceasta este har – harul minunat al lui Dumnezeu faţă de
adevăraţii Lui sfinţi din vremea celor mai grele încercări. Este firul de argint al iubirii Lui, care este atât
de preţios în ochii Lui. Se poate ca noi să nu-l putem urmări pe tot parcursul istoriei ecleziastice, dar el
este prezent, şi acolo el străluceşte înaintea ochiului şi inimii lui Dumnezeu chiar în mijlocul mulţimii de
nedreptăţi. Aceasta este o perioadă care trebuie să ne-o notăm şi de care să ne amintim întotdeauna ca
fiind cea mai încurajatoare pentru creştin atunci când trece prin încercări. Ascultaţi ceea ce spune
Domnul Însuşi: “Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din
urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Avem iubirea, credinţa şi speranţa exercitate în viaţă, cele trei
mari principii fundamentale ale creştinismului practic sănătos, iar apoi lucrările de la urmă, care sunt
mai multe decât cele dintâi. Nu am mai întâlnit o mărturie atât de credincioasă, nici o atât de mare
măsură de dăruire din zilele de început ale bisericii din Tesalonic. Se poate totuşi ca răutatea din jur să
facă fidelitatea lor şi mai scumpă inimii Domnului şi să-L facă să-i laude mai mult, dar nici o inimă care
bate pentru El în zile rele nu rămâne necunoscută, nebăgată în seamă şi nerăsplătită.
3. Dar, deşi Domnului îi place să laude tot ce poate lăuda la ai săi şi să remarce lucrurile bune înainte de
a vorbi despre cele rele, vederea Lui este ageră pentru a detecta neregulile. Ei erau în pericol de a se
amesteca cu învăţătura falsă şi sistemul religios fals al Izabelei.
“Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe
robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor” (Apocalipsa 2:20). Cu toată fidelitatea
multor suflete credincioase din Tiatira (sau din biserica din evul mediu), duhul rău era admis să se arate
în public: “îngădui pe femeia Izabela”. Aceasta era umbra întunecată pe firul argintiu, astfel încât uneori
acest fir aproape că nu se mai vede deloc. Dar, ca şi în vechime, Domnul a ridicat martori pentru El.
După cum erau sfinţi în casa Cezarului, un Obadia în casa lui Ahab şi o rămăşiţă credincioasă în Israel
care nu-şi plecase genunchii înaintea lui Baal, tot aşa Domnul nu a rămas niciodată fără o mărturie
credincioasă de-a lungul evului mediu. Dar, cu toate acestea, răul era în general îngăduit, ceea ce a
întristat inima Domnului şi a atras judecăţile Lui.
Este bine să observăm că femeia este folosită ca simbol pentru starea generală, iar bărbatul, după cum se
spune, este simbol al activităţii responsabile. Balaam şi Izabela sunt nume simbolice – un profet şi o
profetesă. Ce dintâi i-a sedus pe sfinţi, iar cea din urmă s-a aşezat în biserica mărturisitoare şi pretinde
autoritate absolută. Aceasta merge mult mai departe decât răutatea lui Balaam. Ştim cu toţii ce era
Izabela când a ajuns regină în Israel. Numele ei a ajuns până la noi asociat cu fapte crude şi sângeroase.
Ea i-a urât şi i-a persecutat pe martorii lui Dumnezeu şi a încurajat şi a asigurat patronajul ei pentru
preoţii idolatri şi profeţii lui Baal. Ea a adăugat violenţa la corupţie şi totul a ajuns ruină şi confuzie. Şi
acesta este numele pe care Domnul l-a ales pentru a reprezenta starea generală a bisericii mărturisitoare
în perioada evului mediu. În Tiatira, Cel ai cărui ochi sunt ca para focului, putea vedea germenele a ceea
ce urma să aducă roade atât de rele în zilele din urmă, astfel încât El i-a îndemnat pe ai săi să ţină cu tărie
ceea ce aveau, să ţină la El. “Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi
veni”. Din vreme ce starea Izabela continuă până la sfârşit şi nu se poate îndrepta nicicând, Domnul
îndreaptă atenţia rămăşiţei credincioase către venirea Lui – “până voi veni”. Speranţa strălucită a venirii
Lui este astfel reprezentată ca o mângâiere pentru inimă în mijlocul ruinei generale, şi sfinţii sunt
eliberaţi de încercările zadarnice de a îndrepta ceva în biserică sau în lume de venirea Domnului Însuşi.
Ce eliberare plină de îndurare! Dar sărmana fire omenrească nu poate înţelege aceasta, şi, ca urmare,
încearcă iarăşi şi iarăşi să repare lucrurile atât în biserică cât şi în stat.
4. În această epistolă se vorbeşte în mod clar de trei categorii de persoane. (1) Copiii Izabelei, adică aceia
care au căpătat numele de creştini şi au poziţia pe care o au datorită sistemului ei corupt. O judecată
necruţătoare va veni asupra acestora. Li s-a dat timp să se pocăiască, dar ei nu s-au pocăit; de aceea
judecata lui Dumnezeu va veni asupra lor. “Pe copiii ei îi voi ucide cu moarte”. (2) Cei care nu sunt
copiii ei, dar nici nu i se opun, ci iau lucrurile cu uşurătate. Şi, vai! în zilele noastre sunt foarte numeroşi
cei care intră în această categorie. Aceasta caracterizează starea generală a creştinătăţii. Fără conştiinţă
înaintea lui Dumnezeu, ei se mulţumesc să plutească lin duşi de curent, în comuniune cu câte un sistem
religios, după cum le pare lor mai plăcut, fără să-şi fi pus vreodată problema dacă Îi este plăcut lui
Dumnezeu. Şi totuşi, ei sunt copiii Lui. Judecata care va veni asupra acestora este “necaz mare, dacă nu
se pocăiesc de faptele ei”. (3) Rămăşiţa credinciosă, “biruitorii”, sunt aceia care aici sunt numiţi “restul”.
Ei vor avea putere asupra naţiunilor împreună cu Hristos, când El va veni să domnească. Până atunci, ei
au această promisiune scumpă: “steaua de dimineaţă”. Aceasta reprezintă asocierea conştientă cu El
chiar acum. Biserica medievală s-a făcut vinovată în mod special de două lucruri: plină cu multă
aroganţă şi răutate, ea a căutat să aibă puterea supremă asupra naţiunilor; şi a persecutat rămăşiţa
credincioasă a sfinţilor, cum au fost waldensii şi alţii. Dar sfinţii care au fost atât de persecutaţi odată vor
avea totuşi împărăţia şi vor domni împreună cu Hristos o mie de ani, iar întregul sistem al Izabelei va fi
distrus complet şi pentru totdeauna: “Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic” (Apoc 18:8).
5. Mai rămâne un lucru de remarcat în această schiţă a stării publice a creştinătăţii de la începutul
sistemului papal: îndemnul de a asculta este plasat după promisiunea specială. Aceasta arată că rămăşiţa
este ceva deosebit şi separat de corpul general de mărturisitori. La primele trei biserici, cuvântul de
avertisment - “cine aure urechi de auzit să audă” – vine înaintea promisiunii, dar la celelalte patru catre
urmează avem promisiunea înainte de avertisment. Semnificaţia pentru această schimbare este solemnă:
la primele trei chemarea le este adresată tuturor, iar la ultimele patru chemarea este adresată numai
rămăşiţei credincioase. S-ar părea că nu se aşteaptă să asculte altcineva decât învingătorii. Corpul
general al mărturisitorilor seamănă a fi şi orb şi surd din cauza puterii lui Satan şi a întinărilot Izabelei.
Ce stare groaznică! Trebuie, de asemenea, să reţinem faptul că cele patru stări care reprezintă ultimele
patru biserici continuă în timp până la sfârşit, sau până la venirea Domnului. Fie ca El să ne păzească de
tot ceea ce îi place Izabelei pentru ca noi să putem aprecia cum se cuvine faptul că suntem una cu El şi să
ne bucurăm de promisiunile Lui pentru cel ce va birui.
După ce am făcut o cercetare succintă a tabloului zugrăvit divin care prezintă starea Izabela a bisericii în
perioada evului întunecat, ne întoarcem la amplele dar groaznicele consemnări privind istoria ei.
Începutul perioadei papale
În general se consideră că această perioadă începe cu pontificatul lui Grigore cel Mare, în 590, şi se
încheie odată cu Reforma, la începutul secolului al şaisprezecelea. Dar, înainte de a trece la prezentarea
istoriei generale, ne vom strădui să răspundem la o întrebare care s-a pus şi pe care, fără-ndoială, mulţi o
au în minte: când şi prin ce mijloace a ajuns pontiful roman să aibă o asemenea putere care să-i asigure
supremaţia şi guvernarea despotică în perioada evului mediu? Întrebarea este interesantă, dar pentru a
da un răspuns complet ar fi necesar să depăşim limitele lucrării noastre. Vom indica numai câteva fapte
din şirul de evenimente care au dus la stabilirea marii puteri şi a suveranităţii Scaunului de la Roma.
Din vremea faimosului edict de la Milano, în 313, istoria bisericii şi-a schimbat caracterul. Dintr-o stare
în care era în necaz şi persecutată, ea a ajuns la culmea prosperităţii şi onorurilor lumeşti, astfel încât
istoria ei a ajuns să cuprindă şi alte probleme decât cele strict legate de creştinism. Odată intrată în
alianţă cu statul, calea ei a fost, în mod necesar, determinată de noile ei relaţii. Biserica nu mai putea
acţiona pur şi simplu în numele Domnului Isus şi potrivit cuvântului Său sfânt. Dar nici nu putea fi un
amestec complet omogen. Una era din cer, iar cealaltă de pe pământ. Deci lucruri de naturi opuse. Fie că
biserica a căutat să domine statul, fie că statul a intervenit în domeniul bisericii şi i-a nesocotit drepturile.
Aceasta s-a şi întâmplat. La scurt timp după moartea lui Constantin a început lupta între aceste două
puteri – între biserică şi stat. Pentru a-şi asigura succesul în acest conflict, pontifii de la Roma au recurs la
mijloace pe care nu le vom caracteriza aici deoarece le vom vedea pe parcurs.
Înainte ca împăratul Constantin să mute capitala imperiului la Bizanţ şi să construiască oraşul

Constantinopole, Roma era metropola recunoscută, iar episcopul ei era primatul. Dar, când
Constantinopole a devenit cetatea imperială, episcopul ei a fost înălţat la rangul de patriarh, şi curând
după aceea a ajuns să reclame demnitatea pe care o aveau pontifii romani. Aceasta a marcat începutul
bisericii greceşti ca o comuniune separată şi îndelungata dispută dintre este şi vest. Potrivit planului
împăratului, ajunseseră să fie patru patriarhi: la Roma, la Constantinopole, la Antiohia şi la Alexandria.
Rangul episcopului era dat de superioritatea oraşului peste care era el, şi, cum Constantinopole era
atunci capitala lumii, episcopii ei nu erau dispuşi să cedeze nimănui din onorurile şi măreţia lor. Alţii au
fost geloşi. Şi Roma a făcut reclamaţii. A început disputa şi ruptura s-a agravat. Dar Roma nu s-a lăsat
până nu a căpătat ascendenţă asupra rivalilor ei mai slabi şi mai puţin ambiţioşi.
Avantajele Romei
Curtea de la Constantinopole, chiar dacă a încurajat speranţele şi ambiţiile episcopilor de acolo, şi-a
asumat totuşi să guverneze biserica cu o putere despotică şi să hotărască în controverse religioase din
cele mai serioase. În vest nu a fost aşa. Pontifii romani, începând din acea perioadă, au arătat spiritul
independent şi agresiv al papalităţii, care avea să ajungă la culme în secolele următoare. Prin aceasta
episcopii din est au fost dezavantajaţi din cauza dependenţei lor de curetea imperială şi a certurilor lor
cu împăraţii. Apoi, prezenţa şi grandoarea împăratului în est făcea ca episcopul să fie pe locul al doilea.
La Roma nu era nimeni care să poată disputa cu pontiful primul loc în societate.
Retragerea de la Roma a împăraţilor, care înceta astfel să fie reşedinţa imperială, a fost favorabilă
dezvoltării puterii ecleziastice, pentru că, deşi fusese părăsită de conducătorii ei, cetatea tot mai era
venerată ca adevărata capitală a lumii. Aceasta făcea ca Roma să aibă multe avantaje în competiţia
pentru episcopatul suprem. Dar ceea ce a contribuit mult la consolidarea puterii Romei a fost credinţa
tot mai răspândită în creştinătate că Sf. Petru era fondatorul bisericii de la Roma. Episcopii romani negau
că întâietatea lor s-ar baza pe măreţia oraşului şi susţineau că ea este datorită descendenţei de la Sf.
Petru. Această dogmă a fost în general acceptată fără comentarii la începutul secolului al cincilea.
Prin aceste argumente biserica de la Roma şi-a stabilit dreptul de a guverna biserica universală. Ea
susţinea că Petru era primul dintre apostoli şi câ întâietatea lui se transmitea episcopilor Romei. Este
bine să observăm aici aspectul dublu al romanismului: cel ecleziastic şi cel politic. Sub ambele aspecte
Roma reclama supremaţia. În domeniul ecleziastic ea susţinea că: 1) episcopul Romei este judecătorul
infailibil pentru orice chestiuni doctrinare; 2) că el a moştenit dreptul natural de guvernare supremă în
consiliile generale şi de a le prezida; 3) avea dreptul de a numi în funcţii ecleziastice; 4) cei ce se separă
de comuniunea cu biserica Romei se fac vinovaţi de schismă. În plan politic, ea reclama şi urmărea să
obţină întâietatea şi puterea asupra întregii societăţi europene şi a tuturor guvernelor europene. De-a
lungul mistoriei pe care o vom parcurege vom vedea numeroase dovezi pentru aceste caracteristici ale
ei.
Abia după primul consiliu de la Niceea s-a ajuns ca supremaţia episcopilor de la Roma să fie în general
recunoscută. Primii episcopi de la Roma abia dacă sunt cunoscuţi în istoria ecleziastică. Ascensiunea lui
Inocenţiu I, în anul 402, a dat putere şi a definit acest nou precept al bisericii latine. Până atunci nu fusese
nici o recunoaştere legală a supremaţiei Romei, deşi ea era considerată cea mai importantă biserică din
vest, şi la ea apelaseră deseori alţi mari episcopi pentru judecăţi spirituale în chestiuni care erau în
dispută. Când biserica greacă a căzut în arianism, cea latină a aderat cu fermitate la crezulm din Niceea,
ceea ce a făcut ca prestigiul ei să crească mult în vest. “S-ar părea că în mintea lui Inocenţiu a apărut
prima dată concepţia supremaţiei ecleziastice universale, deşi nu foarte bine conturată, dar totuşi ca o
schiţă completă şi cuprinzătoare,” spune Milman.
Leon I, supranumit cel Mare
Putem trece fără întrerupere de la numele lui Inocenţiu la cel al lui Leon, care s-a suit pe scaunul Sf.
Petru în anul 440 şi l-a ocupat timp de douăzecişiunu de ani. El a fost remarcabil prin talentul lui politic,
învăţătura lui teologică şi o mare energie ecleziastică. Cu toată trufia romană şi cu tot zeul omului
bisericii, el a susţinut că toate pretenţiile şi practicile bisericii erau lucruri care ţineau de succesiunea
apostolică neîntreruptă. Totuşi, în ansambli, el pare să fi avut o credinţă sănătoasă cu privire la mântuire
şi s-a opus cu mult zel tuturor ereticilor. Bisericile din est le-a scăzut reputaţia în creştinătate din cauza
îndelungilor şi ruşinoaselor controverse. Dar ambiţia Romei era puterea, nu subtilităţile. Leon a
condamnat întreaga rasă a ereticilor, de la Arius până la Eutih, dar în special erezia maniheistă.
Prin marile lui eforturi şi prin geniul lui, el a ridicat pretenţiile episcopului de la Roma ca reprezentant al
Sf. Petru la înălţimi fără precedent. “Apostolul,” spunea el, “a fost numit Petra, stânca, nume prin care el
se constituie ca temelie... În scaunul lui stă autoritatea eternă. Fraţii să recunoască deci că el este cel
dintâi dintre toţi episcopii şi că Hristos, care dă daruri tuturor, nu le dă nimănui altfel decât prin el*”.
* Greenwood - Cathedra Petri, vol. 1, p. 348
Având îngăduinţa care se cuvine ţinând cont de caracteristicile acelei vremi şi de opiniile moştenite
oficial, considerăm că Leon era sincer în convingerile lui şi că era probabil un creştin. Inima lui era
pentru poporul lui Dumnezeu, şi, nu numai odată, prin rugăciunile lui şi prin abilitatea lui politică, a
salvat Roma de barbari. Când Atila, cel mai groaznic dintre cuceritorii străini, având numeroase armate,
era pe punctul de a ataca Italia şi a veni asupra capitalei fără apărare, Leon, în numele Domnului şi în
calitate de conducător spiritual al Romei, a ieşit înaintea “Nimicitorului”. Şi el s-a rugat atât de stăruitor
pentru poporul său încât patimile sălbatice ale hunului s-au potolit, şi, spre marea mirare a tuturor, al a
fost de acord cu condiţiile prin care cetatea a fst salvată de la pustiire şi măcel. Dar principalul obiectiv
pe care l-a urmărit Leon toată viaţa lui, şi pe care l-a şi realizat deplin, a fost acela de a pune temelia
marii monarhii spirituale a Romei. În timpul pontificatului său, el a fost cel mai renumit om din tot
imperiul, dacă nu chiar în toată creştinătatea. El a murit în anul 461.
Împăratul Justinian
Numele împăratului Justinian este atât de renumit în istorie şi atât de legat de legislaţie, atât cea civilă
cât şi cea ecleziastică, încât ar fi nedrept pentru cititorii noştri să trecem mai departe fără a-l menţiona,
deşi nu a fost în legătură imediată cu biserica latină. El a fost în este şi mai mult a încurcat vestul în loc să
contribuie la înălţarea lui.
Justinian s-a suit pe tronul de la Constantinopole în anul 527 şi l-a ocupat timp de aproape patruzeci de
ani. El a încredinţat miniştrilor şi generalilor săi chestiunile politice şi militare şi s-a dedicat acelor
lucruri pe care el le considera importante. A petrucut mult timp în studii teologice şi în reglemantarea
chestiunilor religioase ale supuşilor săi, dând indicaţii ce credinţe şi ce practici trebuie să aibă preoţii şi
poporul. Îi plăcea să intervină în controverse şi să acţioneze ca legiuitor în chestiuni religioase. Credinţa
lui, sau, mai curând, superstiţia lui slavă, se distingea printr-o ortodoxie extrem de rigidă şi o mare parte
a domniei sale şi-a ocupat-o cu nimicirea ereziei. Aceasta însă a dus şa mai multe persecuţii, atât publice
cât şi private.
Între timp, Justinian a văzut un nou câmp în care să-şi desfăşoare energiile în altă direcţie, şi imediat şi-a
îndreptat atenţia într-acolo. După moartea lui Teodoric cel Mare, în anul 526, situaţia Italiei a ajuns să fie
confuză, iar noii cuceritori erau departe de a fi bine instalţi pe tron. Incitând ostilitatea naţionalistă a
romanilor împotriva barbarilor, armata imperială era unită şi hotărâtă, şi, “condusă de generalii
Belizarius şi Narses, a cucerit în scurt timp Italia şi Africa. La vederea binecunoscutelor acvile, soldaţii
barbarilor au refuzat să mai lupte şi naţiunile au răsturnat supremaţia ostrogoţilor. Generalii imperiului
au dus apoi un război de exterminare. S-au făcut estimări că, în timpul domniei lui Justinian, Africa a
pierdut cinci milioane de locuitori. Arianismul s dispărut din acea regiune. Şi în Italia numărul celor care
au pierit de foamete sau în alte moduri se presupune că a depăşit populaţia ei actuală. Suferinţele acestor
ţări în timpul revoluţiilor din acea perioadă au fost mai mari decât cele îndurate mai înainte sau după
aceea. Astfel, atât evenimentele seculare din timpul domniei lui Justinian cât şi lucrările lui legislative au
avut o mare influenţă, deşi nefericită, în cursul istoriei creştinismului.
După ce a înălţat biserica Sf. Sofia şi alte douăzeci şi cinci de biserici în Constantinopole şi a publicat o
nouă ediţie a codului său de legi, Justinian a murit în anul 565*”.
* Milman, vol. 1, p. 350; J.C. Robertson, vol. 1, p. 473; Milner, vol. 2, p. 336
Vom trece la marele fondator al edificiului papal.
Grigore I, supranumit cel Mare - anul 590
Am ajuns spre sfârşitul celui de-al şaselea secol al creştinismului. Cam în această perioadă se încheie
istoria timpurie a bisericii şi începe istoria medievală. Pontificatul lui Grigore poate fi privit ca linia de
demarcaţie dintre cele două perioade. A avut loc o mare schimbare. Bisericile răsăritene au decăzut şi nu
s-au mai remarcat, în timp ce bisericile din vest, în special cea de la Roma, au atras mult atenţia
istoricilor. Cum Grigore poate fi considerat omul reprezentativ pentru această perioadă de trenziţie, ne
vom strădui să-l prezentăm corect înaintea cititorului.
Grigore s-a născut la Roma prin anul 540, familia lui fiind de rang senatorial, şi el însuşi a fost nepotul
unui papă numit Felix, astfel încât descendanţa lui îmbina atât demnităţi civile cât şi ecleziastice. Prin
moartea tatălui său, el a ajuns să aibă în posesie o mare avere, pe care imediat a dedicat-o pentru utilizări
religioase. El a fondat şi a înzestrat şapte mânăstiri: şase în Sicilia, iar a şaptea, care era dedicată Sf.
Andrei, în conacul familiei sale, la Roma. Şi-a vândut hainele scumpe, bijuteriile şi mobila şi le-a dat
săracilor. De la vârsta de treizeci şi cinci de ani el a renunţat la slujbele lui civile şi a locuit într-o
mânăstire de la Roma, trăind o viaţă ascetică strictă. Deşi era mânăstirea înfiinţată de el, el a început cu
cele mai de jos slujbe monastice. Tot timpul şi-l petrecea în rugăciune, lectură, scriere şi exerciţii de
abstinenţă din cele mai dure. Faima pentru abstinenţa şi mila lui a ajuns departe. Cu timpul, el a ajuns
stareţ al mânăstirii sale, şi, la moartea papei Pelagius, el a fost ales de senat, de cler şi de popor să ocupe
postul vacant. El a refuzat, şi, prin diferite mijloace, a căutat să scape de onorurile şi de greutăţile
postului de papă, dar a fost ordinat forţat, prin iubirea poporului.
Scos din liniştea mânăstirii şi din meditaţiile lui paşnice, Grigore s-a văzut implicat în probleme din cele
mai complicate, atăt de-ale statului, cât şi ale bisericii. Dar el era în mod evident potrivit pentru marea şi
dificila lucrare care-i sta înainte. Vom remarca mai întâi
Milostenia ferventă a lui Grigore
Caracterul lui Grigore s-a remarcat prin fervoarea cu care făcea milostenie. Deşi a fost înălţat pe tronul
papal, el a trăit într-un stil monastic simplu. Palatul lui era înconjurat de săraci în suferinţă, cum fusese
şi mânăstirea lui, şi ajutoarele erau distribuite cu generozitate. Şi el nu se mulţumea numai să dea el, ci îi
îndemna stăruitor şi pe fraţii lui episcopi să facă la fel. El spunea: “Episcopul să nu considere că ajunge
numai să citească şi să predice sau să stea retras în studiu şi mâna lui să rămână închisă păstrând
bogăţiile, ci mâna lui să fie darnici şi să le dea tuturor celor care sunt în nevoie. Să se gândească la
nevoile celorlalţi cum se gândeşte la nevoile lui, pentru că, fără aceste calităţi, numele de episcop este
doar un titlu deşert”.
Bogăţia scaunului de la Roma i-a permis să facă milostenii deosebite. Ca administrator al fondurilor
papale, Grigore are reputaţia de a fi fost drept, omenos şi foarte muncitor. Biografii lui istorisesc atât de
mult despre faptele lui bune încât ar fi greu să încercăm să facem numai o scurtă schiţă. Oricum, putem
socoti că el era un credincios al lui Hristos, chiar dacă era într-o poziţie nepotrivită - şi din acea poziţie a
decurs şi faptul că nu a putut vedea adevăratul caracter al bisericii -, şi ne face plăcere swă zăbovim
puţin asupra lui, şi, de asemenea, să urmărim firul de argint al harului lui Dumnezeu în pofida
amestecului lucrurilor lumeşti cu cele sfinte.
În prima zi de luni a fiecărei luni el distribuia mari cantităţi de provizii la toţi. Cei bolnavi şi infirmi erau
ajutaţi de persoane numite pentru a cerceta fiecare stradă. Înainte de a se aşeza la masă, o parte era
trimisă celui flămând care era la uşa lui. Numele, vârstele şi adresele celor care primeau ajutor papal
umpleau un volum mare. Atât de serioasă era milostenia lui Grigore încât, într-o zi, auzind că un om
sărac a murit de foame, s-a condamnat la penitenţă grea considerându-se vinovat de neglijenţă ca slujitor
al dărniciei divine. Iar binefacerile lui nu s-au limitat doar la cetatea Romei, ci s-au extins aproape în
toată lumea. El se implica în toate problemele care ţineau de bunăstarea tuturor claselor şi dădea
reglementări pentru toţi, pentru ca săracul să nu fie expus asupririi celui bogat sau cel slab să fie oprimat
de cel puternic. Acestea vor putea fi văzure mai pe larg prezentând
Poziţia ecleziastică şi cea temporală a lui Grigore
Grija pastorală faţă de biserică era, în mod evident, principalul scop şi plăcerea inimii lui Grigore. Se
consideră că aceasta este lucrarea lui, şi la aceasta se angaja din toată inima, pentru că, potrivit
superstiţiei din acea vreme, el era profund convins că guvernarea întregii biserici îi fusese încredinţată
lui în calitate de succesor al Sf. Petru şi, de asemenea, că el avea obligaţia de a susţine demnitatea
specială a scaunului epuiscopal de la Roma. Dar situaţia tulbure a Italiei şi grija pentru siguranşa
poporului – a turmei lui dragi - l-a obligat să se implice în multe chestiuni aducătoare de necaz, cu mult
diferite ce chemarea lui spirituală. Invadatorii lombarzi* erau atunci o groază pentru italieni. Goţii
ajunseseră, în cea mai mare parte, să fie civilizaţi şi romanizaţi, dar aceşti noi invadatori erau barbari
nemiloşi şi fără remuşcări, deşi, lucru ciudat, erau apărători juraţi ai arianismului. Puterea imperială, în
loc să-i protejeze pe supuşii italieni, mai curând i-a împiedicat să-şi exercite dreptul de a se apăra.
Războiul, foametea şi noala au pustiit şi depopulat ţara până într-atât încât toate inimile erau descurajate
şi s-au îndreptat către episcop ca singurul om potrivit pentru asemenea vremuri – atât de puternică era
convingerea cu privire la integritatea lui şi la capacitatea lui.
* Lombarzii erau un trib Germanic din Brandenburg. Potrivit credinţei populare, ei fuseseră invitaţi în Italia de
Justinian pentru a lupta împotriva goţilor. Căpetenia lor, Alboin, a înfiinţat un regat care a ţinut din 568 până în
774. Ultimul lor rege, Deziderius, a fost detronat de Carol cel Mare. Din vreme ce vom mai spune despre ei în
istoria noastră, notăm sursa despre originea lor – Haydn, Dictionary of Dates
Astfel vedem cum, la început, puterea temporală i-a fost dată Papei mai curând fără ca el s-o fi dorit. Nu
s-ar zice că el a căutat să aibă acea poziţie, pe care succesorii lui s-au arătat atât de dornici s-o apuce, ci
mai curând, cu multe reticenţe, şi-a asumat nişte îndatoriri care nu se potriveau mai deloc cu marele
scop al vieţii sale. Fiind forţat, el a părăsit viaţa contemplativă de călugăr şi s-a angajat în problemele de
stat privindu-le ca o îndatorire faţă de Dumnezeu şi faţă de ţară. Conducerea intereselor politice ale
Romei i-a revenit, în cea mai mare parte, lui Grigore. El a ajuns păzitor al cetăţii şi apărător al populaţiei
Italiei împotriva lombarzilor. Toată istoria mărturiseşte despre marea lui capacitate, lucrarea lui
continuă şi numeroasele lucruri de care s-a ocupat ca un suveran al Romei.
Dar, chiar dacă Grigore nun era conştient de efectele pe care le avea marea lui reputaţie, totuşi aceasta a
contribuit mult la dominaţia ecleziastică şi seculară a Romei. Întâietatea pe care a avut-o el, deşi este
ceva trist pentru un creştin, a fost dezinteresată şi el şi-a exercitat poziţia în mod benefic, ceea ce nu a
mai fost valabil pentru succesorii lui. Infailibilitatea Papei, tirania spirituală, persecuţia pentru
exprimarea unei opinii diferite, idolatria, învăţătura despre meritul câştigat prin fapte, purgatoriul şi
slujbele pentru morţi, care au devenit note distinctive pentru papalitate nu ajunseseră încî să fie
instituite, dar putem spune că se întrevedeau.
Totuşi, deocamdată nu se cuvine să mergem mai departe cu acest subiect, ci ne îndreptăm atenţia spre
unul mai interesant şi mai potrivit pentru gândurile noastre
Zelul misionar al lui Grigore
Cu toată decăderea bisericii şi a tuturor claselor sociale din cauza venirii barbarilor, Domnul
binecuvântat veghea la răspândirea evangheliei în alte ţări, şi, cu siguranţă, a fost marea Lui îndurare că
oştile invadatoare care s-au revărsat peste provinciile imperiului au ajuns curând să fie convertite la
creştinism. Se poate ca ei să fi înţeles foarte puţin în legătură cu noua lor religie, dar aceasta le-a
îmblânzit mult şi a făcut ca învinşii lor să sufere ceva mai puţin. Grigore a fost extrem de zelos în
lucrările pentru răspândirea cunoştinţei despre evanghelie şi de aducerea naţiunilor barbare la credinţa
catolică. Planul lui favorit, care era demult în inima lui, a fost evanghelizarea anglo-saxonilor.
Frumoasa istorie cu privire la inceidentul care l-a făcut pe Grigore să se gândească la convertirea
britanilor este mult prea plăcută ca să nu-şi găsească loc în această scurtă istorie. În zilele de la începutul
vieţii lui monastice, sau, cel puţin înainte de a fi fost înălţat în demintatea de papă, atenţia i-a fost atrasă
într-o zi la vederea unor băieţi blonzi expuşi spre vânzare într-o piaţă. Se spune că ar fi avut loc
următoarea conversaţie. El a întrebat din ce ţară erau aceia. “Din Britania,” a fost răspunsul. “Locuitorii
acelei ţări sunt creştini sau păgâni?” “Sunt încă păgâni”. “Vai!” a spus el, “că se poate ca prinţul
întunericului să posede fiinţe atât de frumoase! Păcat că la o înfăţişare atât de frumoasă lipseşte
frumuseţea sufletului”. A întrebat cum erau numiţi şi i s-a răspuns: “Anglii”. Făcând un joc de cuvinte, a
spus: “Într-adevăr sunt îngeri1! Din ce provincie sunt!” “Din Deira” – Northumberland. “Sigur că ei
trebuie salvaţi de ira”2. “Care este numele regelui lor?” “Ella,” a fost răspunsul. “Da,” spus Grigore,
“Aleluia trebuie să se cânte în domeniile acestui rege”.
1
n.tr.) angles – anglii şi angels - îngeri
2
n.tr.) de ira – în latină: “de mânie”
“A fi primul misionar către acest popor frumos,” spune Milman, “şi a cuceri pentru Hristos insula
barbară îndepărtată, asemenea uni Cezar creştin, a devenit ambiţia sfântă a lui Grigore. El a stăruit
pentru a obţine consimţămânrul Papei, care nu prea a era dispus să i-l dea. Şi pornise deja la drum şi
mersese trei zile când a fost ajuns din urmă de mesageri care îl chemau înapoi. Întreaga Romă se ridicase
într-un fel de răzvrătire evlavioasă şi îl obligase pe papă să retragă permisiunea pe care o dăduse”*. Dar,
deşi a fost împiedicat să îndeplinească personal această misiune, niciodată nu a pierdut din vedere ţelul
lui nobil. De atunci nu i s-a mai permis să se întoarcă în mânăstire şi a fost obligat să se implice în
chestiuni publice, mai întâi ca diacon, apoi ca pontif suprem. Dar toate aceste demnităţi i-au fost impuse
forţat lui Grigore. Inima lui era pentru mântuirea tinerilor blonzi din Anglia şi ar fi dorit de o mie de ori
mai mult să fi făcut călătoria până în insula noastră, cu toate greutăţile şi pericolele, decât să fie
încununat cu onorurile de papă. Dar caracterul lui era astfel încât a urmărit neobosit şi cu toată dăruirea
fiecare plan evlavios pe care şi l-a făcut vreodată. Ca urmare, după ce a fost înălţat pe tronul papal, a
avut posibilitatea de a pregăti şi trimite patruzeci de misionari pe coastele Britaniei. Dar, înainte de a
vorbi despre caracterul misiunii, este interesant să aruncăm o privire rapidă peste istoria de la început a
insulelor britanice.
* Latin Christianity, vol. 1, p. 434
Ridicarea în Britania a primei cruci
Cu mult înainte, în zilele de început ale simplităţii apostolice, credem că crucea lui Hristos a fost ridicată
în insula noastră. Există dovezi istorice destul de puternice pentru a crede că Claudia – ce amenţionată
de Pavel în a doua epistolă către Timotei, era fiica unui rege britanic, care se căsătorise cu un roman de
neam ales, Pudens. Această împrejurare nu pare a fi ceva improbabil dacă avem în minte că, pe tot
parcursul stăpânirii romane în această ţară trebuie să fi fost multe ocazii pentru răspândire a
creştinismului şi că acestea au fost folosite de aceia care-L iubeau pe Domnul Isus şi sufletele oamenilor.
Apoi, mai era şi obiceiul regilor şi nobililor britanici de a-şi trimite fiii la Roma pentru a căpăta educaţie,
şi se spune că această prectică a fost atât de largă încât s-a construit şi un palat special pentru ei şi că a
fost impusă o taxă de un ban asupra fiecărei case din Anglia pentru a finanţa acel palat.*
* Pentru detalii, vedeţi Life of Paul de Conzbeare şi Howson şi English Monasticism de Travers Hill
O altă mărturie privind sădirea de timpuriu a creştinismului în această ţară este dată de Părinţi. Iustin
Martirul, Irineu şi Tertulian, care au scris în secolul al doilea, afirmă că în orice ţară cunoscută de romani
erau mărturisitori creştini – de la cei ce aveau care sau care nu aveau case, nu exista vreun neam de
oameni printre care să nu se fi adus rugăciuni în numele lui Isus cel crucificat. Avem şi mărturia
Părinţilor. Succesiunea istorică pare a fi susţinută de faptul că sunt menţionaţi episcopi britanici ca
participanţi la mai multe consilii din secolul al patrulea şi ortodoxia lor pe percursul controversei ariene
este consemnată de Atanasius şi Ilarie, aceasta constituid o dovadă importantă. Era, de asemenea, demn
de notat că împăratul Constantin – care petrecuse ceva timp alături de tatăl său în Britania -, într-o
scrisoare adresată bisericilor din imperiu în legătudă cu controversa cu privire la Paşte, dădea bisericile
din Britania ca exemplu de ortodoxie. Se spune că erezia pelagiană a fost introdusă în Britania de un
anume Agricola prin anul 492 şi că a fost larg acceptată, dar la o conferinţă ţinută la St. Albans,
învăţătorii eretici au fost înfrânţi de clerul ortodox*.
* J.C. Robertson, vol. 1, p. 450
Biserica britanică în antichitate
Deşi biserica britanică ajunsese să fie renumită pentru ortodoxia ei, avem foarte puţine informaţii cu
grad mare de încredere despre formarea şi dezvoltarea ei şi despre mijloacele prin care au avut loc
formarea şi dezvoltarea ei. Există multe tradiţii, dar ele nu prea merită să fie repetate şi nu se potriveşte
să fie cuprinse într-o istorie scurtă. Există totuşi suficiente dovezi că la începutul secolului al patrulea,
deci cu cel puţin două secole înainte de sosirea călugărilor italieni, biserica britanică era o organizaţie
dompletă, cu episcopi şi mitropoliţi.
Potrivit cu mărturiile istoricilor antici şi moderni, doctrinele şi ritualurile bisericii din antichitate erau
din cele mai simple în comparaţie cu cele greceşti şi romane, deşi ele erau totuşi departe de simplitatea
Noului Testament. Ei învăţau unitatea Dumnezeirii, Trinitatea, natura umană şi firea divină a lui
Hristos, răscumpărarea prin moartea Luin şi eternitatea răsplatei şi pedepsei viitoare. Ei priveau masa
Domnului ca fiind un simbol şi nu ca pe un miracol şi luau pâinea şi vinul după cum poruncise Domnul
nostru să fie luate, în amintirea Lui şi nu excludeau de la vin pe laici. Ierarhia lor era constituită din
episcopi şi preoţi, dar aveau şi alţi slujitori şi se ţineau o anumită slujbă la ordinarea lor. Căsătoria era
ceva normal la cler. Erau şi mânăstiri în care trăiau călugări juraţi sărăciei, castităţii şi ascultării de stareţ.
Erau zidite biserici în onoarea martirilor, fiecare biserică avea multe altare, iar slujba era ţinută în limba
latină, preoţii cântând cuvintele. Disputele erau reglementate de sinoduri provinciale care se ţineau de
două ori pe an, iar hotărârile lor în chestiuni disciplinare erau fără drept de apel. Astfel vedem că
doctrinele bisericii din antichitate erau caracterizate de simplitatea apostolică, iar biserica era o instituţie
liberă şi nu dependentă*.
* Vedeţi English Monasticism de Travers Hill, p. 141; lucrările lui Gildas, The Ecclesiastical History of the
English Nation de Bede; The Ecclesiastical History of Great Britain, de Jeremy Collier, vol. 1
Este bine să fim mulţumitori că biserica din vechime din ţara noastră a avut un nume atât de bun în
comparaţie cu suoerstiţiile şi corupţia din est şi din vest. Dar, vai! ea nu a putut exista mult timp ca o
instituţie separată. Abia a putut supravieţui până la jumătatea secolului al şaptelea. Nenorocirile s-au
abătut asupra ei în trei valuri succesive, şi acestea erau dinafara jurisdicţiei ei: retragerea trupelor
romane din Britania, cucerirea saxonă şi misiunea lui Augustin. Vom arunca o privire rapidă asupra
fiecăreia din aceste faze şi a efectelor ei.
Am văzut câteva lucruri cu privire la declinul şi apropiata cădere a Imperiului roman. În urma
calamităţilor care s-au abătut asupra cetăţii Romei şi a provinciilor romane, trupele au fost treptat retrase
din insulă pentru a proteja capitala. Romanii, văzând că nu mai puteau menţine suficiente forţe pentru o
ocupaţie militară a Britaniei, au părăsit definitiv insula noastră pe la jumătatea secolului al cincilea, la
aproximativ patru sute şaptezecişicinci de ani după ce Iulius Cezar a debarcat pe ţărmurile ei.
Guvernarea a încăput în mâinile mai multor prinţişori, care, evident, au avut conflicte. Au rezultat
războaie civile, slăbiciune naţională şi demoralizare împreună cu judecăţile obişnuite.
Retragerea trupelor romane a expus ţara năvălirii invadatorilor, în mod special ale scoţienilor şi picţilor.
Căpeteniile britanice, incapabile să se opună acelor prădători îndrăzneţi, au apelat la Roma pentru
ajutor. “Barbarii,” spuneau ei, “pătrund dincolo de zidurile noastre ca lupii în stau şi pleacă cu prada şi
revin an de an”. Dar, oricât de mult îi compătimeau roamnii pe vechii lor prieteni, nu puteau să-i ajute.
Dezamăgiţi de nu primeau ajutor de la Roma şi disperaţi că nu se puteau apăra singuri împotriva
triburilor prădătoare de ma nord, britanicii au apelat la saxoni pentru a primi ajutor*.
* Encyclopedia Britannica, vol. 5, p. 301
Sosirea saxonilor în Anglia
Pe la jumătatea secolului al cincilea, navele saxonilor au ajuns pe coastele Britaniei, şi, sub conducerea
lui Hengist şi Horsa, au debarcat câteva sute de războinici fioroşi şi disperaţi. Faimoşii conducători s-au
angajat imediat în luptă cu supuşii lor şi i-au înfrânt complet pe picţi şi scoţieni. Dar acel remediu s-a
dovedit a fi chiar mai rău decât boala, pentru că după ce a fost evitat un rău, a venit în schimb altul mai
mare. Saxonii, văzând că acea ţară pe care fuseseră angajaţi s-o apere avea o climă mai plăcută decât ţara
lor, şi dornici să schimbe coastele sumbre ale nordului cu câmpurile roditoare ale Britaniei, au invitat
mai mulţi compatrioţi să li se alăture, astfel încât, din apărători, ei au devenit cuceritori şi stăpâni ai
nenorociţilor britanici. Anglii şi alte triburi s-au răspândit prin ţară, şi, deşi britanicii nu au cedat fără
luptă, saxonii au biruit şi i-au supus complet pe băştinaşi sau i-au făcut să se adăpostească în munţii din
Ţăra Galilor, Cornwall şi Cumberland. Mulţi au emigrat şi s-au stabişlit în Armorica, Bretagne de azi,
din nordul Franţei.
Saxonii şi Anglii nu numai că erau războinici feroci, ci erau şi păgâni nemiloşi şi sălbatici şi i-au
exterminat pe creştini peste tot unde au făcut cuceriri. Potrivit cu “venerabilul Bede”, episcopii şi ai lor
au fost măcelăriţi şi trecuţi prin foc şi sabie fără deosebire şi nu a fost nimeni care să înmormânteze
cictimele acelor cruzimi. Şi clădirile publice şi casele particulare au fost distruseşi preoţii au fost ucişi la
altare; unii care au fugit în munţi au fost prinşi şi ucişi la grămadă, iar alţii înfometaţi s-au predat
devenind sclavi pentru tot restul veiţii; unii au fugit peste mare, iar alţii au trăit în sărăcie prin munţi,
păduri şi pe stânci abrupte.
După aceste evenimente, Britania a recăzut într-o starre de barbarie întunecată, încetând să mai facă
parte din lumea civilizată şi cufundându-se în mizerie şi cruzime. Şi totuşi aceia erau poporul pe care
Domnul îi pusese pe inima lui Grigore să-l câştige pentru El prin evanghelia păcii. Cum puteau câţiva
călugări săraci, fără vreo flotă sau vreo armată, să se aventureze pe asemenea ţărmuri? Darămite să aibă
speranţă să câştige inimile şi să-i supună evangheliei păcii şi practicilor unei vieţi de credinţă pe
asemenea sălbatici? Este totuşi aceeaşi evanghelie care a triumfat asupra iudaismului, a orientalismului
şi păgânismului şi aceeaşi putere divină a triumfat, nu peste mult timp, şi asupra anglo-saxonilor. Cât de
slabă şi de nebunească este necredinţa care pune la-ndoială originea divină a , puterea ei şi destinul ei!
Vom trece acum să privim progresul acelei misiuni.
Misiunea lui Augustin în Anglia
În anul 596, la aproximativ 150 de ani după sosirea saxonilor în Britania, faimoasa misiune a lui Grigore
a pornit din Italia spre insula noastră. Patruzeci de călugări misionari, sub îndrumarea lui Augustin, au
fost trimişi să predice evanghelia la anglo-saxonii care trăiau în întuneric. Dar, auzind de caracterul
sălbatic al acelui popor şi necunoscând limba lor, ei au fost descurajaţi şi s-au temut să meargă mai
departe. Augustin a fost trimis înapoi de ceilalţi pentru a-l ruga pe Grigore să-i retragă din misiune. Dar
el nu era omul care să abandoneze o asemenea misiune, pentru că nu era ceva făcut în grabă, ci era
rezultatul multor rugăciuni. De aceea, el i-a încurajat să înainteze având încredere în Dumnezeul cel viu
şi cu speranţa că vor vedea în eternitate roadele strădaniilor lor. El le-a dat scrisori de recomandare
pentru episcopi şi prinţi şi le-a asigurat tot ajutorul care-i sta în putere să li-l putea dea. Încurajaţi astfel,
ei şi-au continuat călătoria, şi, trecând prin Franţa, au ajuns în Britania.
Cei patruzecişiunu de misionari, după ce au coborât pe ţărmurile insulei Thanet, l-au anunţat pe
Ethelbert, regele Kentului, de sosirea lor de la Roma şi că ei erau însărcinaţi să aducă veşti bune pentru
el şi pentru tot poporul. Împrejurările au favorizat mult misiunea lor. Regina Bertha (fiica lui Clotaire I,
regele francilor), era creştină, iar tatăl ei stipulase în aranjamentul pentru căsătoria ei că ea urma să fie
liberă să mărturisească religia creştină, în care fusese educată. La curtea ei erau un episcop şi mai multe
sute de creştini şi se ţineau slujbe divine după formele de la Roma. În acea situaţie, Domnul s-a folosit de
acea femeie, cum a făcut şi în multe alte ocazii, pentru a răspândi evanghelia printre păgâni. Aceste
femei apar într-un contrast favorabil cu genul de femei Izabela şi au păstrat firul de argint al harului lui
Dumnezeu în acele veacuri întunecate. Bertha era din familia lui Clovis şi a Clotildei.
Influenţat de regina lui, Ethelbert i-a primit cu bunăvoinţă pe misionari. Augustin şi suita lui au primit
permisiunea de a merge la Canterbury, reşedinţa regelui, care a consimţit să aibă o întrevedere cu ei, dar
în aer liber, de teamă că ei ar putea recurge la o magie. Călugării s-au apropiat de suita regală în modul
cel mai impunător cu putinţă. Unul dintre ei, purtând o cruce mare de argint cu chipul Mântuitorului,
deschidea procesiunea, iar ceilalţi îl urmau cântând imnuri creştine. Ajungând la stejarul care era stabilit
ca loc al întrevederii, li s-a permis să-i vestească evanghelia prinţului şi suitei sale. Regele a fost informat
atunci că ei veniseră cu veşti bune, aducând chiar viaţă eternă celor care îi primeau şi binecuvântăril
cereşti pentru totdeauna. Regele a avut o impresie favorabilă şi le-a dat un conac în oraşul regal
Canterbury şi le-a dat libertatea de a predica evanghelia la curtea lui şi în poporul lui. Ei au mărşeluit
spre oraş cântând în cor litania: “Te rugăm, o, Doamne, în toată mila Ta, ca mânia şi furia Ta să se
depărteze de acest oraş şi de casa Ta cea sfântă, pentru că au păcătuit. Aleluia!”
Prin aceşti paşi pregătitori, calea misionarilor a ajuns să fie mai clară şi mai uşoară. Aprobarea
monarhului a inspirat încredere supuşilor lui şi le-a deschis inimile pentru a-i primi pe învăţători.
Numărul celor convertiţi a crescut rapid. Se spune că până în ziua de Crăciun a anului 597, nu mai puţin
de zece mii de păgâni fuseseră strânşi prin botez în staulul bisericii catolice. Ethelbert s-a supus
botezului, iar creştinismul în forma romană a devenit religia oficială a regatului său. Acesta a fost primul
cap de pod al Romei în Anglia, şi Roma era hotărâtă să supună papalităţii biserica britanică, stabilind
autoritatea papei asupra Marii Britanii, după cum făcuse în Franţa.
Formarea ierarhiei romane în Anglia
Auzind de succesul pe care l-a avut Augustin, Grigore a trimis şi mai mulţi misionari, care au adus cu ei
mai multe cărţi, inclusiv evanghelii, şi veşminte bisericeşti, relicve şi palium-ul cu care să-i dea
investitura lui Augustin ca arhiepiscop de Canterbury. I-a dat şi instrucţiuni să consacre doisprezece
episcopi în provincia lui, şi, dacă considera că ar fi de folos pentru propagarea credinţei, să stabilească la
York un alt mitropolit, care urma apoi să aibă autoritate pentru a numi alţi doisprezece episcopi în
regiunile din nordul insulei. Acestea au fost începuturile bisericii engleze şi atât de mult a dorit Grigore
să aibă supremaţia ecleziasctică încât a plănuit o guvernare a unor locuri care nu fuseseră încă vizitate de
vreun evanghelist.
“Din punct de vedere ecleziastic,” spune Greenwood, “biserica anglo-saxonă a fost o autentică fiică a
Romei. Dar, cu excepţia de modul în care a fost întemeiată, nu se poate spune că biserica Romei avea în
vreun fel ascendenţă asupra ei în insulele britanice. În regiunile din nord şi din vest mai existau încă
numeroşi creştini, ale căror tradiţii nu confirmau biserica Romei ca mamă. Disciplina spirituală a
bisericilor britanice, galeze şi irlandeze diferea sub mai multe aspecte de cea a Romei şi a latinilor în
general. Ele ţineau sărbătoarea de Paşte potrivit practicilor bisericilor orientale, iar forma tonsurii lor şi
ritualul botezului urmau acelaşi model, aceste deosebiri fiind suficiente pentru a elimina ipoteza unei
origini pur latine a acestor biserici*”.
* Cathedra Petri, vol. 3, p. 215
Augustin, ajuns capul unei ierarhii compuse din doisprezece episcopi, a făcut imediat încercarea
îndrăzneaţă de a aduce sub jurisdicţia Romei vechea biserică britanică. Prin influenţa lui ethelbert, el a
obţinut o întrevedere cu câţiva episcopi britanici într-un loc care de atunci încolo a fost numit stejarul lui
Augustin, pe râul Severn. El a cerut în mod poruncitor: “Recunoaşteţi autoritatea episcopului Romei”. Ei
au răspuns cu blândeţe: “Dorim să-i iubim pe toţi oamenii, şi orice facem pentru voi vom face şi pentru
acela pe care voi îl numiţi papa”. Surprins şi indignat de refuzul lor, Augustin i-a îndemnat să adopte
obiceiurile romane pentru sărbătorirea paştelui, tonsură şi administrarea botezului pentru ca în insulă să
fie o uniformitate a disciplinei şi închinării. Ei au refuzat deschis să facă aşa. Cum ei primiseră
creştinismul nu de la Roma, ci din est, şi niciodată nu recunoscuseră ca mamă biserica Romei, ei se
considerau independenţi de scaunul episcopal de la Roma. A avut loc şi al doilea consiliu, şi al treilea,
dar fără rezultate mai bune. I s-a spus lui Augustin că episcopii britanici nu acceptă pe nici un om ca
stăpân suprem în via Domnului. Arhiepiscopul a poruncit, a argumentat, a emis interdicţii şi a făcut
miracole, dar fără vreun rezultat, pentru că britanicii au rămas fermi. În cele din urmă i s-a spus clar că ei
nu se supuneau nici trufiei Romei, nici tiraniei saxonilor. Indignat şi incitat la mânie de fermitatea lor
liniştită, preotul a exclamat: “Dacă nu-i veţi primi pe nişte fraţi care vă aduc pacea, veţi primi vrăjmaşi
care vă aduc războiul! Dacă nu vă veţi uni cu noi pentru a le arăta saxonilor calea vieţii, atunci veţi primi
de la ei lovituri de moarte”. Mândrul arhiepiscop s-a retras şi se presupune că a murit la scurt timp după
aceea (anul 605), dar profeţia lui de rău augur s-a împlinit la scurt timp după moartea lui.
Edelfrid, unul dintre regii anglo-saxoni, încă păgân, a strâns o armată numeroasă şi a înaintat spre
Bangor, centrul creştinismului britanic. Călugării au fugit înspăimântaţi. Cam o mie două sute cincizeci
dintre ei s-au întâlnit într-un loc retras, unde au convenit să rămână împreună în rugăciune şi post.
Edelfried s-a apropiat, şi, văzând un număr de oameni neînarmaţi, i-a întrebat unde mergeau. Când i s-a
spus că erau călugări din Bangor care se duceau să se roage pentru succesul compatrioţilor lor, el a
strigat: “Atunci, deşi nu au arme, ei luptă împotriva noastră!” şi a poruncit soldaţilor lui să se arunce
asupra călugărilor care se rugau. Se spune că aproximativ o mie două sute au fost ucişi şi doar cincizeci
au scăpat fugind. Aşa a început stăpânirea Romei în Anglia, ea continuând timp de aproape o mie de
ani.
Este greu de spus dacă Augustin a avut cumva a face cu uciderea călugărilor. Cei care au un punct de
vedere foarte protestant asupra cazului sfirmă că, în ultimele luizile, Augustin s-a ocupat cu aranjamente
pentru ca să se împlinească ameninţarea lui. Alţii, care au puncte de vedere opuse, neagă existenţa
vreunor dovezi că el i-a influenţat pe păgâni pentru a provoca acea grozavă tragedie. Dar, indiferent va
fi fost, mereu rămân întunecate bănuieli în ceea ce priveşte politica Romei. Cuvintele răzbunătoare ale
lui Augustin şi întreaga ei istorie confirmă bănuielile. Aşa este firea intolerantei Izabela – când
argumentele logice nu au reuşit, ea a recurs la sabie. De atunci încolo romano-catolicismul a fost
caracterizat de aroganţă şi vărsare de sânge. Vechea biserică britanică, care rămăsese doar în zonele
muntoase ale Ţării Galilor, treptat a scăzut numeric şi a dispărut*.
* Gardner, vol. 1, p. 391
Reflecţii asupra misiunii lui Augustin şi a caracterului lui Grigore
Unii istorici spun că augustin era un creştin devotat şi că lucrarea lui misionară a fost una dintre cele mai
mari din analele bisericii. Dar, fără a dori să negăm în vreun fel măreţia omului sau a misiunii lui, nu
trebuie să uităm totuşi că scriptura este singurul standard adevărat după care trebuie apreciate
persoanele şi lucrările. Din ea învăţăm că “roada Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă-
răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare”. Şi este clar că acest mare om al
bisericii nu a manifestat harul dragostei, caracter paşnic şi conciliant faţă de fraţii creştini britanici, ci,
dimpotrivă, a fost mândru, poruncitor, trufaş şi a căutat o glorie deşartă.
Aceste mari defecte ale caracterului să nu îi erau necunoscute lui Grigore, după cum spunea el într-o
scrisoare pe care i-a adresat-o: “Ştiu că Dumnezeu a făcut prin tine mari minuni în mijlocul poporului,
dar să ne amintim că, atunci când ucenicii i-au spus Stăpânului cu multă bucurie: «Doamne, până şi
demonii ne sunt supuşi prin numele Tău», că el le-a spus: «Bucuraţi-vă mai curând că numele voastre
sunt scrise în ceruri». Când Dumnezeu te foloseşte astfel în lucrarea exerioară, aminteşte-şi, scump frate,
să te judeci pe tine însuţi în lăuntrul tău pentru ca să cunoşti bine ceea ce eşti. Dacă L-ai lezat pe
Dumnezeu prin cuvânt sau prin faptă, să te gândeşti la acele lucruri pentru ca inima ta să nu se umfle de
glorie deşartă, ci gândeşte-te că darul de a face miracole nu este pentru tine însuţi ci pentru aceia la a
căror mântuire lucrezi tu”. Într-o altă scrisoare îl avertiza cu privire la “vanitate şi pompă” şi îi
reamintea că “acel palium al demnităţii lui trebuia să-l poarte numai în slujba bisericii şi nu pentru a fi în
competiţie cu purpura regală la ceremoniile de stat”.
El era extrem de nepotrivit pentru o misiune care cerea răbdare şi o tandră grijă faţă de alţii. Biserica
britanică avea o existenţă de secole, episcopii ei luaseră parte la mari consilii ecleziastice şi semnaseră
decretele lor. Numele de Londra, York şi Lincoln se găseau în scrierile Consiliului de la Arles (anul 314),
astfel încât nu se poate să nu-i respectăm pe britanici pentru dorinţa lor de a rămâne la liturghia
transmisă de strămoşii lor şi de a se opune dorinţei Romei de a-şi asuma supremaţia spirituală asupra
lor. Augustin nu a învăţat deloc lecţiile smereniei pe care i le-a dat marele lui maestru şi nu este atât de
vrednic de respectul şi admiraţia noastră.
Marele prelat, ca şi marele misionar, nu a supravieţuit mult cuceririi spirituale a angliei. Obosit în final
după marile lui lucrări şi infimităţile lui, a murit în anul 604, asigurându-şi prietenii că aşteptarea morţii
era unica lui mângâiere şi cerându-le să se roage pentru eliberarea lui de suferinţele trupeşti.
Purtarea lui Grigore în timpul celor treisprezece ani şi şase luni cât a fost episcop al Romei a afişat un zel
şi o sinceritate care nu prea au mai avut egal în istoria bisericii Romane. El a fost lucrător harnic şi a
arătat lepădare de sine în ceea ce credea că înseamnă slujbă pentru Dumnezeu şi în îndatoririle lui faţă
de biserică şi faţă de omenire. Culegerea scrisorilor lui, în număr de aproape opt sute cincizeci, dă
mărturie despre capacitatea lui şi activitatea lui în chestiunile omeneşti ţi în fiecare sferă a vieţii. “De la
discuţii cu patriarhi, regi sau împăraţi în legătură cu probleme ale bisericii şi statului, el trecea la
gestionarea directă a unei ferme sau la ajutorarea unui om în nenorocire care venea cu o cerere din
vreuna din regiunile îndepărtate de sub stăpânirea lui. El apare ca papă, ca suveran şi ca episcop şi ca
stăpân de pământuri. El a luat măsuri pentru apărarea ţării, pentru convertirea păgânilor şi pentru
reprimarea şi reconcilierea schismaticilor,” etc*.
Dar, cu toate marile lui calităţi, care erau şi atât de variate, Grigore a fost infectat cu principiile spiritului
veacului în care a trăit. Spiritul Izabelei era în mod evident la lucru, deşi era încă la începuturile lui.
Zadarnic am căuta simplitate creştină în biserica din vremea lui Grigore. Nu ne putem îndoi de evlavia
persoanală a lui Grigore, dar ce era el în calitate de ecleziastic? Otrăvit până în străfunduri de amăgirea
grosolană cu privire la drepturile universale ale scaunului Sf. Petru, el nu putea admite vreun rival,
după cum vedem că a manifestat o opoziţie îndârjită faţă de pretenţiile lui Ioan, episcopul de
Constantinopole. Şi, ceea ce era şi mai întunecat, vedem acelaşi spirit manifestat în triumful lui la
asasinarea Împăratului Mauriţiu* şi a familiei lui de trădătorul Foca numai pentru că el îl suspecta pe
Mauriţi de ceea ce el numea erezie. S-ar părea că Mauriţiu îl aproba pe Ioan în ceea ce Grigore numea
uzurpare a titlului de episcop universal. Dar până şi aprobarea unor asemenea pretenţii era o mare
crimă în mintea pontifului Roman. Şi aşa era cu Grigore. Când a aflat despre tragedia sângeroasă, el s-a
bucurat, având impresia că era un act providenţial pentru a scăpa biserica de vrăjmaşii ei. Înseşi
izvoarele îndurării faţă de rivalii ecleziastici par să fi secat în inimile tuturor celor care au stat vreodată
pe tronul papal. Dreptatea sinceră, omenia şi orice sentiment potrivit pentru un creştin trebuie să dea
prioritate pretenţiilor bisericii false. Până şi Grigore s-a plecat înaintea “acelei femei, Izabela” şi a fost
corupt de ea.
* n.tr.) Flavius Mauricius Tiberius Augustus, 539 – 27 noiembrie 602, a fost împărat al Bizanţului din 582
Superstiţia şi idolatria lui Grigore
Marele pontif a fost caracterizat de ambiţie amestecată cu smerenie şi de superstiţie amestecată cu

credinţă. Acest ciudat amestec şi această confuzie a rezultat, fără-ndoială, în urma faptului că el ocupa o
poziţei nepotrivită. Este greu de înţeles cum anume un om cu o sensibilitate atât de sănătoasă a putut fi
cufundat atât de adânc în superstiţie încât să creadă în lucrări miraculoase făcute prin intermediul
relicvelor şi să recurgă în învăţăturile lui la asemenea lucruri cu scopul de a confirma prin ele adevărul
scripturii. Dar tristul adevăr este că el era orbit de marele obiectiv ce absorbea totul: interesele bisericii
Romei, în loc să fie devotat intereselor lui Hristos. Pavel putea spune: “una fac”, pe când Grigore
spunea: “una ştiu”. Întâi trebuie să ştim că suntem iertaţi şi primiţi, apoi să facem ceea ce Îi este plăcut
lui Hristos este chemarea înaltă şi cerească a creştinului. “Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi
comuniunea suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui... Dar una fac: uitând de cele din
urmă şi întinzându-mă spre cele dinainte, alerg drept spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui
Dumnezeu, în Isus Hristos” (Filipeni 3:10-14). Aşa era şi aşa trebuie să fie întotdeauna duhul şi respiraţia
creştină. Dar ce găsim la sfârşitul secolului al şaselea? Care era unicul obiectiv pe care-l avea Grigore în
vedere? Este clar că nu drepturile unui Hristos ceresc şi ca el să fie asemenea Lui în înviere, în suferinţe
şi în moarte, ci putem afirma că unicul obiectiv al vieţii lui publice a fost acela de a stabili în modul cel
mai de necontestat autoritatea episcopală universală a Romei. Şi, în acet scop, în loc să îndrume sufletele
să-şi găsească desfătarea în căile lui Hristos şi în Hristos ca persoană – cu a făcut întotdeauna Pavel -, el a
urmărit propăşirea scaunului episcopal al Romei prin idolatrie şi corupţie. Şi până nici duhul de
persecuţie nu a lipsit cu desăvârşire la el.
Sub patronajul lui Grigore, monasticismul a fost revigorat şi s-a extins mult, mai ales urmând regulile
mai stricte ale lui benedict. Doctrina despre purgatoriu, respectul faţă de relicve, închinarea la statui,
idolatrizarea sfinţilor şi martirilor şi meritul pelerinajelor la locuri sfinte, toate au fost fie date ca
învăţături de Grigore, fie aprobate de el, fiind legate de sistemul ecleziastic, toate acestea fiind trăsăturile
evidente ale activităţii lui Balaam şi ale corupţiei Izabelei.
Am ajuns acum la secolul al şaptelea. Venea evul întunecat, o epocă cu adevărat întunecată. Papalitatea a
început să capete forma bine definită, iar noi am ajuns cu istoria noastră la sfârşitul unie perioade a
creştinismului şi la începutul altei perioade, fapt pentru care ar fi de folos să ne oprim puţin timp pentru
a privi înaintarea evangheliei în diferite ţări.
Istoria Bisericii Capitolul 54. Anglia
Capitolul 54. Anglia

Din vremea lui John Wycliffe, marele reformator englez, Domnul a păstrat în Anglia o rămăşiţă de
martori pentru adevăr care au mărturisit şi împotriva învăţăturilor şi superstiţiilor Romei. I-am găsit pe
descendenţii lolarzilor, sau urmaşii lui Wycliffe, în districtele din vestul Scoţiei, care au fost gata să
primească învăţăturile teologilor de pe continent. Aşa a fost şi în Anglia. În clasele sociale inferioare erau
mulţi, foarte mulţi, care încă mai ţineau învăţăturile pe care le primiseră de la marele lor conducător, dar
ei erau obligaţi să se ascundă şi să aibă adunări secrete. “Trăiau în anonimat până ce persecuţia îi scotea
la lumină şi-i ducea în cer”. Cel mai slab murmur de dezaprobare faţă de Sfânta Mamă Biserica era
pedepsit cu cea mai mare asprime. De exemplu, la Coventry, în 1519, au fost arşi pe rug şase bărbaţi şi o
femeie numai pentru că îi învăţau, în limba poporului, pe copii rugăciunea tatăl nostru, cele zece porunci
şi crezul apostolilor.
Asemenea evenimente se produceau zilnic în Anglia cu puţin timp înainte de reformă. Preoţii, cum
spunea apostolul, erau “lupi îngrozitori, care nu cruţă turma”. Richard Hun, un negustor cinstit din
Londra, cu toate că rămăsese în comuniunea Romei, studia cu mult sârg Biblia şi era cu adevărat un om
evlavios. La moartea unuia dintre copiii săi, preotul i-a cerut o taxă exorbitantă, pe care el a refuzat să o
plătească, fapt pentru care a fost citat să se înfăţişeze înaintea tribunalului legatului papal. Însufleţit de
duhul care-i caracteriza pe compatrioţii săi, el s-a simţit indignat că un englez era chemat spre a fi
judecat de un tribunal stăin şi a emis o acuzaţie împotriva preotului pe baza legii Praemunire*. O
asemenea îndrăzneală, care era ceva extraordinar în acel timp, a înfuriat la maxim clerul. “Asemenea
cutezanţă,” su spus ei, “trebuie pedepsită sever, altfel orice laic va îndrăzni să se opună preotului”. Hun
a fost acuzat de erezie şi aruncat în Turnul lolarzilor de la St. Paul, unde a fost ţinut cu o bandă de fier în
jurul gâtului, de care era legat un lanţ greu, încât abia de se putea târâ pe duşumea.
* n.tr.) Legea a fost emisă de Parlamentul Angliei în 1392 în scopul limitării abuzurilor bisericii romano-catolice
Când a fost adus înaintea judecătorilor nu a putut fi adusă nici o dovadă de erezie, ba chiar au observat
că şi în închisoare avusese mătăniile la el. Persecutorii săi erau în mare încurcătură: dacă-l eliberau,
atunci ei s-ar fi recunoscut înfrânţi, şi cine i-ar mai fi putut opri pe reformatori dacă cineva se putea
opune cu atâta succes preoţimii? Au fost trimişi trei agenţi pentru a-i scoate din încurcătură pe sfinţii
părinţi. La miezul nopţii, clopotarul, care era unul dintre ei, i-a condus pe ceilalţi la celula lui Hun. Au
venit asupra lui şi l-au strangulat, după care i-au pus centura în jurul gâtului şi i-au agăţat trupul
neînsufleţit de un inel din perete: aşa l-a găsit dimineaţa temnicerul. “Preoţii l-au ucis,” s-a spus în toată
Londra, şi poporul a cerut să se facă o cercetare a trupului. Cum asupra trupului s-au găsit semne de
violenţă şi în celulă erau urme de sânge, juriul a ajuns la concluzia că fusese asasinat. Şi nu numai atât, ci
doi din cei trei criminali, având mari mustrări de conştiinţă, şi-au mărturisit vina. Preoţii au ajuns atunci
într-o încurcătură mai mare ca niciodată. Ce să mai facă? Aceea ar fi fost o lovitură gravă dacă nu ar fi
găsit un mijloc de a se justifica. U cercetat casa lui Hun şi au găsit o Biblie: era traducerea lui Wycliffe.
Atât a fost îndeajuns: a fost condamnat ca eretic şi trupul i-a fost ars la Smithfield. Dar aceasta mai
curând le-a expus vinovăţia în loc să o acopere. Cazul a fost cercetat de Parlament, Hun a fost
îndreptăţit, preoţii au fost acuzaţi de crimă, iar bunurile lui au fost restituite familiei sale. Dar, prin
influenţa lui Wolsey, criminalii nu au fost pedepsiţi.
Martiriul lui John Brown
Cu toate că în cazul lui Hun clerul nu a avut noroc şi s-a expus ruşinii şi oprobiului public, ei nu au fost
câtuşi de puţin descurajaţi de la a recurge la măsuri crude de persecuţie. În acea epocă au fost mulţi care
au suferit şi mulţi martiri, conform martirologului nostru englez.
În primăvara anului 1517 – anul în care Luther a bătut în cuie tezele sale pe uşa bisericii – John Brown
din Ashford, un creştin inteligent, s-a întâmplat să stea alături de un preot într-o barcă ce traversa râul la
Gravesend. “Ştii cine sunt?” l-a întrebat cu multă trufie preotul. “Nu, domnule,” i-a răspuns Brown.
“Atunci trebuie să ştii că sunt un preot; eşti prea aproape de mine”. “Într-adevăr, domnule! Sunteţi un
paroh, vicar sau capelan?” “Nu, sunt un preot al sufletelor, care caântă mesa sufletelor”. “Dacă aşa faceţi,
domnule, atunci bine faceţi,” i-a răspuns Brown, “dar îmi puteţi spune unde găsiţi un suflet când
începeţi mesa?” “Nu pot”, i-a răspuns preotul. “Cum adică?” a continuat Brown, “Nu ştiţi unde găsiţi
sufletul, nici unde-l lăsaţi, dar odată ce aţi spus mesa l-aţi salvat?” “Du-te,” i-a răspuns supărat preotul,
“eşti un eretic, iar eu ţi-o voi plăti”.
De îndată ce a coborât la Gravesend, preotul a mers la Canterbury şi l-a denunţat pe Brown

arhiepiscopului. La trei zile după acea conversaţie, când Brown cina cu familia lui, au venit ofiţerii lui
Warham şi l-au luat cu forţa din casa lui, l-au legat pe un cal şi l-au dus repede. Ţipetele sfâşietoare ale
soţiei sale şi ale copiilor au fost zadarnice pentru că ofiţerii primatului erau prea obişnuiţi cu asemenea
lacrimi pentru ca să li se mai facă milă. Brown a fost aruncat în temniţă, unde a stat patruzeci de zile,
timp în care familia lui nu a ştiut unde era, nici ce se întâmplase cu el. În cele din urmă, el a fost adus
înaintea tribunalului arhiepiscopului de Canterbury şi al episcopului de Rochester. I s-a cerut să
retracteze “blasfemia”. “Hristos S-a jertfit o singură dată,” a spus Brown, “pentru a purta păcatele
multora, şi prin sacrificiul Lui suntem mântuiţi, nu prin ceea ce repetă preoţii”. La acest răspuns,
arhiepiecopul a făcut un semn călăilor, care i-au scos imediat din picioare încălţările şi ciorapii şi i-au
pus creştinului evlavios tălpile pe o tigaie cu cărbuni aprinşi. Acea cruzime nemiloasă era o încălcare
flagrantă a legii engleze, care interzicea ca vreun supus al coroanei să fie torturat, dar clerul se considera
deasupra legilor. “Mărturiseşte eficacitatea mesei!” au trigat către cel chinuit cei doi episcopi. “Dacă-L
tăgăduiesc pe pământ pe Domnul mei, atunci El mă va tăgădui înaintea Tatălui său în ceruri,” a răspuns
el. Carnea i-a fost arsă până la os, dar John Brown a rămas ferm şi neclintit. Episcopii, simţindu-se slabi
în prezenţa puterii divine, au poruncit ca el să fie ars de viu – ultimul lucru pe care-l mai putea face
cruzimea omenească.
Martirul a fost dus înapoi la Ashford, servitorul familiei s-a întâmplat să fie afară şi să-l vadă primul
când venea, şi atunci a alergat în casă exclamând: “L-am văzut! L-am văzut!” Sărmana lui soţie s-a grăbit
sp-l vadă. El era atât de strâns legat în lanţuri încât abia de-şi putea întoarce capul atunci când vorbea cu
soţia lui. Ea a stat jos alături de el: trăsăturile feţei îi erau schimbate în urma suferinţei; lacrimile şi
necazul ei rămân de nedescris. I-a mulţumit Domnului că l-a susţinut sub tortură şi că i-a dat putere să-L
mărturisească pe Domnul Isus cel binecuvântat, şi a îndemnat-o pe soţia sa, Elisabeta, să continue să-L
iubească pe Domnul, pentru că El este bun, şi să crească copiii pentru El.
Cum a doua zi era Duminica Cincizecimii, el a fost scos din butuci şi legat pe rug. Soţia lui şi fiica lui,
Alice, şi unul dintre copii lui, împreună cu câţiva prieteni, s-au strâns în jurul rugului pentru a primi
binecucântarea lui de rămas bun. A cântat o cântare în timp ce flăcările jucau în jurul lui, şi, când a simţit
că focul era gata să-şi desăvârşească lucrarea, a rostit ultima rugăciune către Domnul şi Stăpânul său:
“Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul,” adăugând, “Tu m-ai răscumpărat, Dumnezeul
adevărului”. Martirul a rămas tăcut, dar strigăte puternice au sfâşiat cerul. Soţia şi fiica lui păreau să-şi fi
pierdut minţile. Spectatorii au fost profund mişcaţi şi au simpatizat cu familia în nenorocire şi i-au privit
cu mânie şi indignare pe călăi. “Haideţi,” a spus Chilton, un ofiţer brutal, “să-i aruncăm în foc pe copiii
ereticului, ca nu cumva şi ei să devină eretici. Spunând acestea, s-a repezit la Alice, dar fata a fugit
ţipând de frică şi a scăpat de zdrahon*”.
* Pentru detalii vedeţI Foxe – Book of Martyrs, vol. 2, ed. Folio, p. 7-14
Aşa erau slujitorii arhiepiscopului şi aşa scene sfâşietoare aveau loc în Anglia până la vremea lui Luther
şi a lui Henry al VIII-lea, de care ne vom ocupa în cele ce urmează.
Henry al VIII-lea
Din cauza pretenţiilor familiilor York şi Lancaster, timp de mulţi ani a fost un conflict dur pentru tronul
Angliei. Lupta facţiunilor opuse ale nobilimii este cunoscută în istorie sub numele “Războiul rozelor” şi
ea a izbucnit cam pe când Guttenberg şi-a pus în funcţiune presa tipografică. Războiul a împiedicat mult
răspândirea paşnică a literaturii şi dezvoltarea artelor. Acest război civil a afectat profund ţara toate
domeniile. Comerţul a scăzut, ignoranţa era predominantă şi adevărata evlavie era ceva rar, ea
întâlnindu-se numai printre lolarzii cei dispreţuiţi şi persecutaţi*.
* Universal History, vol. 6, p. 27
Aşa stăteau lucrurile în 1509, când Henry al VIII-lea s-a suit pe tron, unind în persoana lui pretenţiile
caselor rivale York şi Lancastern beneficiind de supunerea amândoura. Totul părea favorabil tânărului
monarh şi dădea speranţe în legătură cu o domnie paşnică şi plăcută poporului. Tatăl său, Henry al VII-
lea, îndemeiase cu succes dinastia Tudor şi-i lăsase un popor care era în pace şi cu o trezorerie plină cu
valori care, la preţurile din zilele noastre, ar fi de aproximativ zece sau douăsprezece milioane de lire
aur. Era tânăr – în vârstă de aproximativ optesprezece ani -, se spunea că era “cu statură impunătoare,
deosebit de chipeş şi cu o sănătate şi o stare de spirit înfloritoare”. Era direct şi deschis, şi, fiind deosebit
de înzestrat pentru exerciţiile bărbăteşti la modă în acea epocă, a devenit idolul naţiunii. Căsătoria şi
încoronarea lui au fost urmate de o mulţime de petreceri şi distracţii din cele mai costisitoare, care au
redus rapid comorile acumulate de tatăl său cel econom.
Lui Henry îi plăcea şi literatura şi era încântat să fie în compania învăţaţilor şi să le ofere patronajul său.
Cum tatăl său îl destinase bisericii şi îl educase în acel scop, mintea lui ageră în mod natural s-a
dezvoltat mult prin educaţie, aşa că din punct de vedere intelectual el îi depăşea de departe pe principii
de vârsta lui. Studiul literaturii clasice redescoperite era deja cultivat de câtva timp în Anglia. Nu era
vorba de reformă, dar acel studiu expunea ignoranţa clerului şi pregătea mintea poporului pentru
schimbarea care avea să vină. Preoţii au ajuns atunci să fie şi contra învăţaţilor, cum erau şi contra
ereticilor. Ei strigau împotriva invenţiei tiparului, a hârtiei şi a introducerii unor cuvinte atât de păgâne
ca “substantiv” şi “adverb”: toate erau de la Satan şi surse de erezie – dar regele îi favoriza pe cei mai
iluştri învăţaţi, aşa că nu le era uşor să-i asasineze sau să-i ardă ca pe bietul Hun sau Brown.
Dintre toţi învăţaţii care erau atunci în Anglia cel mai mult îl urau pe Erasmus. După cum am văzut deja
pe parcursul istoriei noastre, acesta nu putea suferi lăcomia şi ignoranţa călugărilor. Deseori a lansat
împotriva lor cele mai abile împunsături şi cea mai aspră satiră. Unele dintre sarcasmele lui inteligente
au fost împotriva episcopului de St. Asaph, aşa că, cu toate că era favorit la curte, trebuia să fie exilat
dacă nu putea fi ars. Episcopii s-au pus de acord să lucreze în acel sens. Erasmus, văzând ce intenţii
aveau ei, după cum îi era caracterul, a părăsit ţara. Acel eveniment a fost însă întors, prin providenţa
divină, spre a aduce o binecuvântare deosebită: Erasmus a mers direct la Basel şi a publicat Noul
Testament în greacă şi latină. Imediat au fost trimise copii la Londra, Oxford şi Cambridge, unde au fost
primite cu mult entuziasm. Preoţii gândiseă că puteau menţine întunericul alungându-l pe literat, dar
plecarea lui a fost mijlocul prin care Angliei i-a fost redată lumina adevărului etern – evanghelia curată a
Domnului Isus Hristos. Luther îşi afişase tezele şi sfintele scripturi circulau prin Anglia. Astfel, reforma
s-a înfăptuit în principal prin cuvântul lui Dumnezeu. Era descoperită Persoana şi gloria lui Hristos ca
Mântuitor al păcătoşilor, mântuirea prin credinţa în sângele Lui scump şi unitatea cu El prin Duhul Sfânt
care locuieşte în credincioşi.
“În Anglia, probabil în mai mare măsură decât pe continent, reforma s-a produs prin cuvântul lui
Dumnezeu,” spunea D’Aubigne, “În Anglia nu apar mari personalităţi cum am întâlnit ăn Germania,
Elveţia şi Franţa – ca Luther, Zwingli şi Calvin -, ci sfânta scriptură a circulat larg. Ceea ce a adus lumină
în Insuslele Britanice după anul 1517, şi pe o scară mult mai largă după 1526, a fost cuvântul - puterea
invizibilă a Dumnezeului cel viu. Religia rasei anglo-saxone cerea mai mult ca oricare alta ca oracolele
lui Dumnezeu să circule în toată lumea şi această caracteristică o distinge conferindu-i în mod special un
caracter Biblic*”.
* History of the Reformation, vol. 5, p. 199
Thomas Wolsey
Tocmai când totul părea să ducă la înaintarea rapidă a reformei, în scenă a intrat un preot puternic –
Thomas Wolsey -, care pentru un timp a împiedicat avansul ei.
Acest om remarcabil era, potrivit tradiţiei, fiul unui măcelar bogat din Ipswich şi s-a născut în 1471. S-ar
părea că el fusese încă de la o vârstă fragedă destinat bisericii. A fost educat la Colegiul Magdalena de la
Oxford. Cam pe la 1500, prin influenţa lui Fox, episcop de Winchester, el a fost numit capelan al lui
Henry al VII-lea. Sârguinţa şi capacitatea de a lucra de care a dat dovadă au atras curând
atenţiabătrânului rege, care l-a răsplătit dându-i funcţia de decan de Lincoln. A avut la fel de mult succes
în a câştiga favoarea fiului său, Henry al VIII-lea. Cu toate că era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât
stăpânul său cel nou, el s-a adaptat tinereţii acestuia, cu toate înclinaţiile lui. Nu era un preot ascet şi dur,
şi se spune că viciul nu era niciodată suprimat prin prezenţa lui. Era atât de deştept, de adaptabil şi de
lipsit de scrupule încât putea fi vesel sau sobru, după cum era mai de folos pentru ambiţiile sale. Treptat,
el a câştigat o asemenea influenţă asupra minţii lui Henry încât a ajuns să fie conducătorul ţării. A
câştigat rapid bogăţii, onoruri şi funcţii ecleziastice şi laice. A fost făcut episcop de Tournay şi, în 1514, a
primit şi scaunele episcopale ale Lincolnului şi Yorkului, după care, în anul următor, a primit şi pălăria
de cardinal şi funcţia de lord cancelar*.
* n.tr.) aproximativ echivalentul funcţiei de prim-ministru, şef al guvernului
Averea lui imensă, pe care a acumulat-o din surse atât de variate, atât din ţară cât şi de peste hotare, i-a
permis să rămână în acea poziţie înaltă afişând un fast regal. “Ori de câte ori apărea în public, doi preoţi,
dintre cei mai înalţi şi mai chipeşi purtau înaintea lui cruci de argint, una care era însemnul demnităţii
de arhiepiscop, cealaltă a celei de legat papal. Şambelani, gentlemeni, paji, ofiţeri, capelani, corişti,
funcţionari, paharnici, bucătari şi alţi servitori – peste cinci sute de persoane -, printre care nouă sau zece
lorzi şi cei mai respectabili oameni din ţară umpleau palatul său. De regulă purta un veşmânt roşu, de
catifea şi mătase, împodobit cu perle şi pietre preţioase”. Cu toată pompa şi măreţia, el avea o mare
capacitate de a conduce afacerile şi se înălţa şi dobândea mai multe funcţii. El patrona învăţătura,
simpatiza cu înclinaţiile literare ale lui Henry, iar în chestiunile de stat era un consilier cu cunoştinţe
profunde. La curtea Angliei, prin ambiţiile lui, el da deseori direcţia*.
* D’Aubigne, vol. 5, p. 184; Wylie, vol. 3, p. 355; Universal History, vol. 6, p. 32
Aşa a îngăduit Domnul, ca Biserica Romei, mama curvelor, să se prezinte prin intermediul omului care
guverna biserica şi statul şi era împodobită cu toată gloria lumească de care ne spune Apocalipsa 17. Era
un fel de papalitate în Anglia care dorea doar coroana triplă, iar poporul englez a fost martor al gloriei
pe care o preţuia papalitatea înainte ca aceasta să dispară din ţară.
Începutul reformei
Înălţarea unui asemenea prinţ al Romei, care avea în politica internă şi externă un rol chiar mai
important decât Henry însuşi, nu era deloc favorabilă reformei. Preoţii, căpătând îndrăzneală ca urmare
a acelor manifestări ale puterii, erau hotărâţi să se opună învăţaţilor şi reformatorilor, dar era prea târziu
pentru a mai avea un efect semnificativ, cu toate că pe atunci erezia mai era încă pedepsită sever.
Sosiseră zorii reformei: minţile oamenilor erau agitate, papalitate îşi pierduse puterea tradiţională asupra
conştiinţelor şi a sentimentelor poporului, iar Noul Testament, pe care Erasmul îl dăduse Angliei, făcea o
lucrare mai mare decât toţi învăţătorii din ţară. Acum au apărut nume atât de dragi inimii oricărui
creştin şi atât de faimoase în istoria Angliei.
Thomas Bilney, un student la Trinity College, Cambridge, auzindu-i pe câţiva prieteni că vorbeau
despre Noul Testament al lui Erasmus, s-a grăbit să obţină o copie. Era strict interzis de catolici, dar se
vindea în secret. Bilney a deschis cartea despre care i se spusese că ar fi fost sursa tuturor ereziilor, şi
privirea i s-a oprit asupra următoarelor cuvinte: “Vrednic de încredere este cuvântul şi demn de toată
primirea, că Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1
Tim. 1.15). “Cum?!” a exclamat el, “Sf. Pavel era cel dintâi dintre păcătoşi, dar, cu toate acestea, era sigur
că era mântuit!” Duhul Sâfnt a aruncat o luminp divină asupra paginii sacre, descoperindu-i pe Hristos
şi mântuirea sufletului, astfel încât el a început imediat să predice altora. A fost un instrument
binecuvântat în mâinile lui Dumnezeu, aducând pe mulţi la cunoştinţa lui Hristos, printre care şi
celebrul Hugh Latimer.
William Tyndale, de pe valea Severnului – cel care mai târziu a tradus în limba engleză Biblia – era pe
atunci student la Oxford. El avea o reputaţie de tânăr cu virtuţi deosebite şi de om cu un caracter fără
pată şi de iubitor al literaturii sacre. A obţinut cartea care atrăgea atât de mult atenţia, şi Dumnezeu a
folosit aceasta pentru convertirea lui. Aproape imediat, el a început să ţină prelegeri publice despre
evanghelia lui Hristos şi despre calea mântuirii prin credinţa în El, dar cum Oxfordul încă nu era în stare
să îndure aşaceva, el a plecat şi i s-a alăturat evanghelistului Bilney, la Cambridge.
John Fryth, de la Sevenoaks, s-a distins printre studenţii de la colegiul regal prin capacitatea lui de a
înţelege rapid şi printr-o viaţă de om integru. A ajuns să-L cunoască pe Hristos prin intermediul lui
Tyndale, şi aceşti trei tineri studenţi, emancipaţi complet de sub jugul Romei numei prin cuvântul lui
Dumnezeu, au fost printre primii predicatori ai învăţăturilor reformei şi în final L-au onorat pe
Dumnezeu primind coroana de martir. Tyndale a avut în special pe inimă să traducă sfintele scripturi în
limba engleză, dar negăsind în Anglia condiţii potrivite pentru aceastp lucrare, el s-a retras pe continent,
unde, stabilit la Antwerp, a publicat prin 1527 o traducere a Noului Testament.
Lucrările lui Luther ajung în Anglia
Chiar în acel timp când Duhul lui Dumnezeu lucra într-un mod atât de evident în universităţi, scrierile
lui Luther au ajuns în regat şi au circulat mult în popor. S-a vorbit mult despre poziţia nobilă pe care acel
călugăr o luase în Dieta de la Worms, şi aceasta a trezit un interes deosebit pentru scrierile lui. Clerul a
fost tulburat mult şi episcopii s-au întrunit într-un consiliu pentru a discuta ce era de făcut. Bula Papei
Leo împotriva lui Luther a fost trimisă în Anglia, iar Wolsey a emis şi el o bulă împotriva lui. Bula lui
Leo, care cuprindea o descriere a opiniilor perverse ale lui Luther a fost bătută în cuie de uşa bisericii, iar
cea a lui Wolsey a fost citită cu glas tare în timpul mesei. Cardinalul a transmis episcopilor ordinul de a
confisca toate cărţile eretice şi cele care cuprindeau erorile lui Martin Luther şi a înştiinţat toate bisericile
că orice persoană care avea asemenea cărţi şi nu le preda în maximum cincisprezece zile avea să fie
excomunicată. Dar aceasta nu a fost tot, ci cardinalul legat, cu mare pompă, a mers la Sf. Paul şi a ars
public cărţile marelui eretic.
Acele măsuri de a publica aşanumitele erori ale lui Luther afişându-le la uşile catedralelor şi bisericilor,
după cum spun mai mulţi, a avut în principal rezultatul de a face mai cunoscute lucrările lui şi de a trezi
interesul poporului englez, care dormita de un timp, pregătindu-l pentru mărturisirea fără teamă a
învăţăturilor reformei. Episcopii se sfătuiseră să oprească înaintarea evangheliei, dar, ca şi în multe alte
cazuri, eforturile adversarilor nu au avut alt efect decât acela de a accelera lucrarea cea mare şi mânia
neputincioasă a oamenilor a produs în final laudă pentru Dumnezeu.
Henry şi Luther
Când scrierile lui Luther atrăgeau atât de mult atenţia, regele a ieşit la înaintare ca un luptător pentru
biserică, angajându-se în polemică. Pe atunci Henry era un vrăjmaş bigot al principiilor reformei şi era
plin de furie împotriva lui Luther pentru că acesta îl trata cu dispreţ pe autorul său favorit – Thomas
Aquinas. Dar Luther nu s-a temut deloc de adversarul său regal şi nu a fost câtuşi de puţin convins de
logica lui de rege, aşa că i-a răspuns curând în stilul său caracteristic, arătând clar că, în apărarea
principiilor reformei, el nu ţinea cont de poziţiile oamenilor.
Căsătoriile regelui
În aceste momente, în schimbările minunate care au avut loc, nu este dificil să vedem mâna providenţei
divine care răstoarnă lucrurile, şi, de asemnea, putem vedea cât de puţin demn de încredere este chiar şi
mai mare om. Acelaşi viteaz Henry, care arătase atât de mult zel pentru Sfântul Scaun de la Roma şi care
fusese răsplătit cu titlul de “Cel mai creştin rege şi apărător al credinţei”, etc., a ajuns la scurt timp după
aceea să nege autoritatea papei, să renunţe la supremaţia lui şi să-şi scoată regatul de sub jurisdicţia
papală. Aceeaşi politică duplicitară care l-a făcut pe Henry să-şi schimbe opiniile a dus şi la căderea lui
Wolsey. Roma la piedut atât pe Henry cât şi pe Wolsey, iar reforma a câştigat mult, chiar dacă în mod
indirect. Dar evenimentele care au dus la aceste rezultate au fost atât de detaliat relatate de toţi istoricii
noştri încât putem presupune că cititorul le cunoaşte deja.
Conflictul dintre rege şi papă s-a declanşat în legătură cu căsătoriile regale. Arthur, fiul cel mai mare al
lui Henry al VII-lea, se căsătorise cu Caterina, fiica lui Ferdinand şi a Isabellei, şi a murit la şase luni
după căsătorie fără a avea urmaşi. Socrul cel rapace şi doritor de bani, pentru a păstra în continuare
avantajele alianţei cu Spania şi a păstra şi dota de două sute de mii de ducaţi, i-a propus Caterinei să se
căsătorească cu Henry, cel de-al doilea fiu al său, pe atunci Prinţ de Wales. Unii dintre episcopi s-au
opus căsătoriei, ca fiind contrară legilor lui Dumnezeu, pe când alţii au fost în favoarea ei, dar pentru a
ajunge la o decizie au apelat la Iulius al II-lea. Căsătoria a avut loc la scurt timp după urcarea pe tron a
lui Henry. Timp de şaptesprezece ani nu s-a pus nicidecum în discuţie validitatea acelei căsătorii. Din cei
cinci copii pe care i-au avut – trei fii şi două fiice – numai Mary a supravieţuit copilăriei.
Unul dintre motivele sugerate pentru îndoielile pe care le-a avut regele cu privire la validitatea căsătoriei
a fost pierderea copiilor. S-ar părea că începuse să creadă că era judecata lui Dumnezeu pentru că se
căsătorise cu văduva fratelui său. Dar mult mai mulţi cred că la originea îndoielilor sale era pasiunea
pentru Anne Boleyn. Marea problemă cu privire la divorţ a ajuns să fie discutată în anul 1527, şi în scurt
timp a ajuns să fie ceea ce a determinat schimbări importante atât în biserică cât şi în stat şi în întreaga
naţiune. S-a apelat la papă pentru a pronunţa nulă căsătoria lui Henry cu Catherine şi ca regele să capete
dispensa pentru a se căsători din nou. Papa a ajuns atunci într-o mare încurcătură: dacă ar fi declarat
nulă căsătoria cuplului regal, atunci, prin aceea, ar fi afirmat înaintea întregii creştinătăţi că predecesorul
său cel infailibil, Iulius al II-lea, greşise decalrând-o validă. Cu toate acestea, vicleanul papă era dornic să
şi-l facă dator pe regele Angliei şi nu i-ar fi venit greu să dea drept corect divorţul, însă armatele
puernicului Carol – nepotul Caterinei – erau în Italia, şi ar fi fost indignat dacă mătuşa lui ar fi fost
repudiată.
Interesele încurcate au condus la cele mai ruşinoase scheme şi intrigi din partea curţii papale, în care
jocul dublu al lui Wolsey – căruia Carol îi promisese tiara dacă ar fi împiedicat divorţul – a fost
descoperit de rege, ceea ce a făcut ca Wolsey să cadă în disgraţie şi să aibă un sfârşit nedemn. Timp de
şapte ani, prin diplomaţia lui, papa l-a făcut pe impetuosul Henry să aştepte, fapt care, pe de altă parte,
arată cât de mare importanţă avea cuvântul papei chiar în mintea unui monarh absolut. Adus la
exasperare, Henry a hotărât să-şi facă singur dreptate şi a desfiinţat complet puterea papală în Anglia.
“În 1534, fără a întâmpina opoziţie semnificativă, a fost emis un act al parlamentului care punea capăt
autorităţii papale ca şi diferitelor taxe care până atunci fuseseră plătite de laici sau de clerici Scaunului
episcopal al Romei*”.
* Marsden – Dictionary of Churches, p. 213; Miss Strickland – Queens of England, vol. 4; Fuller - - Church
History of Britain, vol. 2; Universal History, vol. 6, cap. 4; Burnet – History of Reformation, vol. 1, part 1
Începutul persecuţiei
Regele, în mod înţelept, a cerut clerului superior să aprobe schimbările pe care el le introducea în
constituţia ecleziastică a Angliei. Episcopii au fost foarte încurcaţi. “Dacă-l recunoaşte pe rege în calitate
de cap suprem al bisericii Angliei,” au spus ei, “atunci îl negăm pe papă”, dar au fost obligaţi să se
supunp legilor regelui, altfel atrăgându-şi ura lui. Pentru a ispăşi supunerea lor laşă faţă de Henry şi că
l-au sacrificat pe papă, ei au hotărât reaprindă focurile persecuţiei, care nu prea arseseră mai deloc în
ultimii ani ai domniei lui Wolsey. Predicatorii evanghelici deveneau din ce în ce mai numeroşi,
lutheranismul câştiga rapid teren, aşa că liderii trebuiau să fie arşi.
“Înălţimea voastră,” i-au spus regelui episcopii, “aţi apărat odată biserica cu pana dumneavoastră pe
când eraţi numai un membru al ei, dar acum când sunteţi capul ei suprem, majestatea voastră trebuie să-
i zdrobească pe vrăjmaşii ei, astfel încât meritele voastre să întreacă laudele”. Înainte de a reda răspunsul
lui Henry la această linguşire perfidă este necesar să spunem că, cu toate că modificările introduse de
rege desfiinţaseră autoritatea papală în Anglia, ele nu făcuseră nimic în sensul de a da libertate
reformatorilor persecutaţi. Pe atunci Henry nu avea nici o intenţie de a duce mai departe reforma, cu
toate că măsurile pe care le luase au fost folosite de Dumnezeu pentru a ajuta înaintarea marii mişcări.
Legea care recunoştea supremaţia regelui declara că “prin aceasta nu intenţiona să difere de la articolele
catolice ale credinţei creştine sau în alte privinţe să se abată de la ceea ce scripturile şi cuvântul lui
Dumnezeu declară că este necesar pentru mântuire”.
Cum Henry o rupsese cu papa şi nu putea avea încredere în fidelitatea clerului, el a simţit că era necesar
să se apropie mai mult de ei, şi, cum era extrem de încântat de titlul de “Apărător al credinţei,” el a
consimţit să-i dea pe mâna preoţilor pe discipolii ereticului Luther. Astfel, s-a ajuns la o înţelegere între
rege şi cler cum cu greu se poate găsi pe paginile istoriei alta mai infamă. Regele le-a dat autoritate să-i
întemniţeze şi să-i ardă pe reformatori, cu condiţia ca preoţii să-l ajute să păstreze puterea pe care o
uzurpase papa. Aceasta a fost suficient: preoţii ar fi fost de acord cu orice, ar fi jurat orice, numai să li se
dea autoritatea de a-i arde pe eretici. Episcopii au început imediat să-i vâneze pe prietenii evangheliei,
pe sfinţii lui Dumnezeu.
Regretăm că, din lipsă de spaţiu, nu putem da mai multe detalii cu privire la martirii din acea perioadă,
dar acestea pot fi găsite în multe istorii*, şi suntem sigur că acestea sunt consemnate în cer, şi, dacă
cititorul crede evanghelia, credinţă care pe atunci era numită erezie, îi va întâlni în dimineaţa primei
învieri. Aceasta este speranţa sigură a tuturor credincioşilor. “Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu
glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în
Hristos; apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe
domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:16-17). Nimic
nu poate fi mai clar ca aceste cuvinte alem adevărului etern. Biserica, aceea care este trupul Său, este
completă, Domnul Însuşi va veni să o ia; ea aude vocea Lui, fie că este în gropile mormintelor, fie că este
în viaţă pe pământ, şi se înalţă în carele ei de nori; El o întâlneşte în aer şi o conduce la casa unde sunt
multe locaşuri – în casa iubirii, care a pregătit-o pentru mireasa inimii Sale. Printre miile de mii de oşti
ale cerului, în acea zi va străluci puternic oastea nobilă a martirilor. Totul va fi perfect, după cum Hristos
Însuşi este perfect, şi bucuria va fi bucuria comună a tuturor, pentru că toţi vor fi asemenea lui Hristos,
vor fi reflexia desăvârşită a gloriei Lui. Închisorile, rugurile şi camerele unde au zăcut bolnavi vor fi
uitate în acea zi, rămânând ca despre acelea să se vorbească doar în legătură cu harul care ne-a permis
să-L glorificăm pe El într-o oarecare măsură. Nu va fi o masă în care nu se vor deosebi unul de altul,
pentru că fiecare îl va cunoaşte pe celălalt, iar legăturile care s-au format prin Duhul Sfânt mai înainte,
când erau pe pământ, vor rămâne pentru totdeauna. Aşa este viitorul strălucit şi binecuvântat pe care-l
aşteptăm, pe care-l dorim, pentru care ne rugăm, dar ştim că El este prea credincios pentru ca să vină
înainte de timpul potrivit. Şi acesta este viitorul tuturor celor care cred în Isus, atât al celor mai slabi cât
şi al celor mai puternici. Toţi cei care vin acum la Isus sunt primiţi: El nu respinge pe nimeni. El
deplânge că: “Nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa”, “Pe acela care vine la Mine nicidecum nu-l voi
da afară” (v. Ioan 5:40; 6:37).
* Foxe – Book of Martyrs, vol. 2, ed. folio; Strype – Memorials of the Reformation; D’Aubigne – Luther, vol. 5;
Calvin, vol. 4
Numele lui Bilney, Byfielf, Tewkesbury, Barnes, Bainham, Fryth, şi mulţi alţii care au suferit martiriul în
acea epocă au ajuns să fie cunoscute ca primii reformatori din Anglia. Pentru orice om cinstit era dificil
să scape de persecuţie în acea epocă. Reformatorii sufereau ca eretici, iar mulţi papistaşi ca trădători. Cei
care refuzau să depună jurămîntul de supremaţie erau condamnaţi ca pentru înaltă trădare. Bătrânul Dr.
Fisher, episcop de Rochester, la aproape optzeci de ani, Sir Thomas More, fost lord cancelar, numit şi
Erasmus al Angliei, au fost condamnaţi şi executaţi în anul 1534 pentru că au refuzat să-i recunoască lui
Henry calitatea de cap suprem al bisericii. Tiranul cel crud şi răzbunător nu a ţinut cont nici de vârstă,
nici de învăţătură, nici de virtuţi, nici de serviciile aduse. În acel timp când eşafodurile şi rugurile se
înmulţeau rapid în ţară, una dintre domnişoarele din suita reginei Ana a atras atenţia regelui şi i-a
stârnit pasiunile. Cum nu se găsea nici un temei pentru a divorţa de Anne Boleyn, el s-a hotărât, după
cum a spus cineva, să-şi elibereze calea cu securea pentru o nouă căsătorie cu Jane Seymour. Pretinzând
că are bănuieli cu privire la fidelitatea ei, monstrul a aruncat-o în Turn. I-a fost refuzată până şi asistenţa
unui avocat la proces şi a fost scoasă vinovată de judecători care erau obligaţi să se plece înaintea tiraniei
stăpânului lor. Frumoasa, şi, după cum mulţi spun, virtuoasa Anne Boleyn, a fost decapitată la 19 mai
1536, iar Henry şi Jane Seymour s-au căsătorit a doua zi.
Desfiinţarea mânăstirilor
Henry a fost excomunicat de papă, iar supuşii săi au fost absolviţi de la jurământul de credinţă faţă de el.
Carol al V-lea putea să invadeze regatul lui şi să răzbune cauza mătuşii sale regale – Caterina. Dacă ar fi
avut loc o rebeliune papistaşă, atunci toţi călugării s-ar fi strâns sub steagul revoltei. Regele a acţionat în
temeiul unor asemenea considerente şi temeri pentru a desfiinţa mânăstirile şi a-şi însuşi bogăţiile lor
înainte de a veni pericolul. Primul său ministru, Sir Thomas Cromwell, un om energic şi favorabil
reformei, a primit de la stăpânul său autoritatea pentru a constitui o comisie pentru a cerceta mânăstirile
de călugări şi de călugăriţe şi universităţile din regat şi a întocmi un raport cu privire la situaţia şi
statutul lor. Rezultatul a fost extraordinar: în loc de ascultare, sărăcie şi milă, pentru care acele case
religioase trebuiau să fie exemple, ele nu numai că se scăldau în bogăţii, ci se şi înălţau deasupra legilor
ţării, iar în ceea ce priveşte practicile lor, lăsăm istoriile originale să vorbească despre ele. Episcopul
Burnet spunea: “Am văzut un extras dintr-o parte a acestui raport, cu privire la o sută patruzeci şi patru
de case, care cuprinde urâciuni pe măsura celor din Sodoma*”.
* History of the Reformation, partea 1, cartea 3, p. 334
Regele şi parlamentul, auzind raportul întocmit de membrii comisiei, au hotărât să desfiinţeze

mânăstirile. Mânăstirile mari şi cele mici ajunseseră să fie în număr de şase sute petruzeci şi cinci, iar
terenurile lor erau evalutate ca reprezentând cam o cincime din regat – “cel puţin o cincime din
pământurile Angliei era în mâinile călugărilor”. Înafara avuţiei imense care revenea coroanei, din
desfiinţarea mânăstirilor regele a obţinut racla cea bogată a lui Thomas a Becket de la Canterbury, iar
numele lui ca sfânt a fost şters din calendar. Călugării şi călugăriţele au ajuns pe drumuri să se descurce
pe cont propriu, ceea ce a produs tulburări în ţară. Cranmer şi Latimer au pledat ca acele proprietăţi
confiscate să fie consacrate pentru întemeierea de spitale pentru cei bolnavi şi săraci şi pentru instituţii
care să cultive învîţătura, dar regele şi curtenii săi nu erau dispuşi să lase mare lucru pentru asemenea
scopuri. După cum spuna Tyndale: “Măsurile nu au fost luate cu o inimă curată şi din dragoste faţă de
adevăr, ci pentru a se răzbuna şi pentru a mânca din carnea curvei şi a suge măduva oaselor ei”.
Cele şase articole
În pofida aparentei reforme, Henry era, în inima lui, un mare catolic: păstra învăţăturile Romei în timp
ce desfiinţa autoritatea pontifului roman pe teritoriul regatului său. Sub influenţa lui Gardiner şi Bonner,
doi papistaşi bigoţi, regele a trecut prin parlament şase articole, care în mod obişnuit sunt numite “Legea
sângeroasă”. Aceasta îi condamna pe toţi cei care se opuneau învăţăturii transsubstanţierii, confesiunii
auriculare, jurămintelor de castitate şi meselor private şi pe toţi cei care erau pentru căsătoria clerului şi
pentru a da potirul laicilor. Acel crez era în esenţă romano-catolic. Cranmer s-a folosit de toată influenţa
lui, riscând să atragă asupră-şi mânia regelui, dar nu a reuşit să împiedice darea acelei legi. Latimer, care
ajunsese episcop de Worcester, a fost aruncat în închisoare, şi la scurt timp i-au urmat mulţi alţii.
Închisorile Londrei gemeau de tot felul de persoane suspectate de erezie. Papistaşii erau spânzuraţi
pentru că negau supremaţia regelui, iar femei şi copii erau trimişi la rug în mare număr pentru că negau
transsubstanţierea. Au fost instituiţi delegaţi care să pună în aplicare legea, şi cine mai putea scăpa
atunci? Cine era un papistaş cinstit nega supremaţia regelui, iar cine era un protestant cinstit nega
prezenţa reală a lui Hristos în sacramente. Nu se poate cunoaşte nici azi numărul exact al celor care au
fost executaţi sub domnia lui Henry al VIII-lea. Unii spun că ar fi fost şaptezeci şi două de mii*.
* Wylie – History of Protestantism, vol. 3, p. 401
Adevărata sursă a reformei
Cunoaştem că sunt scriitori care consideră că reforma în Anglia se datorează legilor date de rege, dar noi
considerăm că ei fac o mare greşeală. Mişcarea cea puternică avea un izvor mult mai curat decât inima
de ucigaş a lui Henry. El a fost un catolic până la sfârşit şi a dat mari sume de bani pentru a se face slujbe
pentru odihna sufletului său. Lucrarea a fost în mod evident de la Dumnezeu şi a fost făcută prin
intermediul evangheliştilor şi a cuvântului Său.
Am văzut că învăţaţii Angliei aveau Noul Testament în greacă şi latină, dar oamenii din popor, dacă nu
aveau traducerea lui Wycliffe, trebuiau să primească învăţătură de la predicatori ca Bilney, Latimer şi
alţii. William Tyndale a fost omul ales de Dumnezeu care a tradus din greacă în engleză la Antwerp şi a
trimis în Anglia mii de exemplare ale Noului Testament al său, ascunse pe navele care intrau în porturi.
Uneori acestea erau confiscate şi arse, dar multe nu erau descoperite şi circulau larg. În 1535 a apărut
Biblia în întregime tradusă în engleza acelui timp de Tyndale ajutat şi de Miles Coverdale. Aceasta a fost
dedicată regelui, fiind prima ediţie a scripturilor publicată cu autorizaţia regelui. Probabil sub influenţa
lui Cranmer, Henry a poruncit să se lase libertate pentru vânzarea Bibliei şi ca orice parohie din ţară să
aibă o copie în latină şi una în engleză, care să fie legată cu un lanţ de un stâlp sau de un pupitru de la
cor, pentru ca orice om să aibă acces la ea şi să o citească. “Mă bucur,” îi scria Cranmer lui Cromwell, “să
văd că acum a venit în Anglia această zi a reformei, din vreme ce lumina cuvântului lui Dumnezeu
străluceşte nestânjenită de vreun nor”.
Anglia se scuturase de tirania Romei, desfiinţase sistemul monastic şi restabilise autoritatea scripturii.
Cu toate acestea, reforma nu a înaintat prea mult în restul vieţii lui Henry. Urzeala tradiţiilor romane se
destrămase şi, prin faptul că Biblia a fost redată poporului, a fost pusă temelia pentru edificiul cel nou,
dar mai trebuia multă răbdare, multă trudă şi suferinţă până la încheierea construcţiei.
Domnia lui Edward al VI-lea
La moartea lui Henry, în 1547, reforma engleză a căpătat un cu totul alt aspect. Edward al VI-lea, copilul
celei de-a treia soţii a lui Henry, Jane Seymour, a fost recunoscut rege al Angliei la 28 ianuarie 1547, când
avea doar nouă ani. A fost încoronat în luna februarie, când prietenii evangheliei au fost eliberaţi din
închisoare şi legea celor “şase articole” a fost abolită. Mulţi s-au întors din exil şi în rândurile
reformatorilor au venit mulţi recruţi. Când procesiunea era pe cale de a se pune în mişcare dispre
Westminster Abbey spre palat, înaintea regelui au mers trei săbii, ca simboluri ale celor trei regate ale
sale. Văzând aceasta, regele a remarcat: “Mai lipseşte încă una”. Unul dintre nobilii săi a întrebat ce era
aceea, iar el a răspuns: “Biblia,” adăugând, “ – acea carte este sabia Duhului şi este mai bună decât
acelea. Aceasta se cuvine să ne guverneze şi fără ea nu suntem nimic. Cel care guvernează fără ea nu se
cuvine să se numească slujitor al lui Dumnezeu, nici rege”. A fost adusă Biblia şi a fost purtată cu respect
în procesiune.
Se spune că Edward avea daruri native deosebite, prin care se ridica multe deasupra vârstei copilăriei.
Tatăl său, în mod înţelept, îi rânduise învăţători evlavioşi, care ereu prieteni ai evangheliei. S-au păstrat
încă multe scrisori în latină şi în franceză scrise de acel prinş precoce încă înainte de vârsta de zece ani.
Catherine Parr, cea de-a şasea soţie a tatălui său, care se spune că era o doamnă deosebit de virtuoasă şi
de inteligentă, a vegheat asupra educaţiei lui.
În timpul domniei lui Edward a fost încurajatp mult răspândirea Bibliei în engleză. Cu toate că domnia
lui a durat numai puţin peste şapte ani, au fost publicate nu mai puţin de unsprezece ediţii ale Bibliei şi
şase ale Noului Testament. Au fost introduse mai multe înbunătăţiri în desfăşurarea slujbei: imaginile au
fost înlăturate din biserici, nu s-au mai făcut rugăciuni pentru morţi, confesiunea auriculară şi
transsubstanţierea au fost declarata nescripturale, clerului i s-a permis să se căsătorească şi s-a poruncit
ca slujba să fie în limba engleză în loc de latină. În cadrul unei adunări s-a căzut de acord asupra
articolelor de credinţă, în număr de patruzeci şi două. În timpul domniei Elisabetei, acestea au fost
reduse la treizeci şi nouă, care au continuat. În urma mai multor revizuiri, să fie menţinute ca standardul
bisericii Angliei. Liturghia a fost revizuită işi re-revizuită, în principal de către Cranmer şi Ridley - după
ce s-au consultat cu Bucer şi Martirul -, acestea fiind cunoscute sub numele “Prima şi a doua carte a lui
Edward al VI-lea” şi fiind ratificată după cuviinţă de rege şi de parlament şi intrând în folosinţă în 1552.
Aceasta este în general Cartea de Rugăciune folosită în prezent.
În timp ce aceste lucrări reformatoare se desfăşurau cu toată forţa, evlaviosul rege Edward a murit la
vârsta de şaisprezece ani, la 6 iulie 1553, şi moartea lui timpurie a făcut ca un întuneric grozav să
înconjoare reforma din Anglia. Ultima sa rugăciune a fost: “Doamne, Dumnezeul meu, binecuvântează
poporul meu şi salvează moştenirea Ta; Doamne, Dumnezeule, salvează poporul tău cel ales al Angliei,
apără această ţară de papalitate şi păstrează religia Ta curată, ca poporul meu să laude numele Tău cel
sfânt, pentru Isus Hristos Te rog”. În timpul scurtei sale domnii reforma s-a împământenit şi
protestantismul a fost adoptat în toate aspectele esenţiale în care îl găsim astăzi. “În 1547, când Henry al
VIII-lea era coborât în mormânt, Angtlia era aproape un câmp de ruine, peste tot găsindu-se resturi din
vechiul material, pe care loviturile grozave ale regelui îl făcuseră bucăţi, şi, înainte ca aceste obstacole să
poată fi înlăturate – acele maxime tradiţionale să fie desfiinţate, să fie smulse din rădăcină prejudecăţi
inveterate şi să se risipească ignoranţa tuturor claselor sociale – pentru a putea începe construirea
edificiului cel nou, s-a spus că mai trebuia să treacă încă o generaţie*”. Cu toate acestea, lucrările s-au
desfăşurat cu o asemenea rapiditate încât vechea credinţă, care a fost ţinută ca sfântă timp de o mie de
ani, a dispărut pentru totdeauna în numai şase ani.
* History of Protestantism, vol. 3, p. 418; Faiths of the World, vol. 1, p. 825; Marsden – Churcehs, p. 227
Domnia Mariei
Prinţesa Mary s-a suit pe tron în iulie 1553. De la mama ei, Caterina de Aragon, moştenise o ură
neîmpăcată contra religiei protestante şi un puternic ataşament faţă de credinţa romano-catolică. Primul
lucru pe care l-a făcut a fost că a abrogat legile date de tatăl ei în favoarea reformei şi împotriva papei şi
a închinării papistaşe. Gardiner şi Bonner au fost eliberaţi din Turn, iar liderii reformei – Cranmer,
Hooper, Coverdale, Rogers şi alţii au fost trimişi să ocupe locurile rămase libere în închisori. Între timp,
cardinalul Pole a venit din Italia având puteri depline din partea Papei pentru a trage regatul Angliei în
ţeapa Romei. A început persecuţia şi toţi se temeau de cumplita furtună. “O mie de reformatori,” spunea
Marsden, “inclusiv cinci episcopi, mulţi nobili, cincizeci de demnitari ai bisericii şi alţii care aveau o
poziţie în societate de natură să-i facă indezirabili, s-au grăbit să plece, fugind mai ales la Geneva, Basel
şi Zurich, unde religia reformată era stabilită oficial”. 1555 a fost desemnat anul rugurilor şi sângelui.
Roger, vicar al Sf. Mormânt, care fusese tovarăş al lui Tyndale şi Coverdale la traducerea scripturilor, a
fost primul care a suferit. Pe când era condus spre Smithfield şi-a văzut soţia în mulţime aşteptând să-l
vadă. Ea avea un copil în braţe şi alţi zece în jurul ei. Şi-a putut lua adio de la ea numai aruncându-i o
privire cu credinţă şi dragoste. Când a ajuns la rug i s-a oferit iertarea cu condiţia să-şi nege credinţa.
“Ceea ce am predicat,” a spus el cu fermitate, “voi pecetlui cu sângele meu”, “Eşti un eretic,” i-a spus
şeriful. “Aceea se va arăta în ziua din urmă,” a răspuns martirul. Au pus foc şi flăcările s-au ridicat în
jurul lui, iar el, cu mâinile înălţate spre cer, a suferit cu un calm perfect chinul până ce s-a prăbuşit în foc.
Aşa a murit Rogers, primul martir al persecuţiei Mariei.
Hooper, care a fost episcop de Gloucester, a fost ars de viu în faţa propriei sale catedrale. Era într-o zi de
piaţă şi, pentru a fi martori la ultimele clipe ale celui pe care-l iubeau mult, se adunase o mulţime de nu
mai puţin de şapte mii de oameni. Vrăjmaşii, temându-se de puterea elocvenţei sale, i-au interzis să
vorbească ameninţând că-i vor tăia limba. Dar se spune că blândeţea şi seninătatea neobişnuită a
înfăţişării sale şi curajul cu care a suferit chinurile prelungite şi groaznice au dat o mărturie mai nobilă
pentru cauza lui decât ar fi putut-o face orice cuvinte. El era cufundat în rugăciune şi probabil cea mai
mare parte dintre cei şapte mii era în lacrimi. “Fără să mai vorbim despre evalvia lui,” spune un alt
istoric, “şi de cauza pentru care a suferit, el a fost un specimen nobil al caracterului englez sincer, un om
de o onestitate transparentă, cu un curaj neînfricat, cu o fermitate de neclintit şi cu afecţiuni calde şi cu o
inimă iubitoare”. Ultimele lui cuvinte au fost: “Doamne Isuse, primeşte Duhul meu”. În numai câteva
zile după moartea lui Hooper, la Coventry a fost ars Saunders, la Hadleigh Dr. Taylor, în Suffolk Ferrar –
episcopul de St. David la Carmarthen, în Ţara Galilor. Toţi aceştia au fost clerici.
În toate regiunile Angliei au fost aprinse ruguri pentru a răspândi groaza în rândurile poporului şi a-i
determina, prin aceste grozave exemple, să nu se alăture reformatorilor. Dar efectul a fost exact contrar:
oamenii au putut vedea contrastul dintre tratamentul blând aplicat papistaşilor în timpul domniei lui
Edward şi cruzimile aplicate unor oameni nevinovaţi în timpul domniei Mariei. Aşa de barbar cum era
atunci poporul şi cu o educaţie catolică, a fost totuşi şocat peste măsură de duritatea curţii Mariei, mai
ales când consiliul ei a dat ordin şerifilor din diferitele comunităţi să stoarcă de la martiri promisiunea ca
să nu ţină nici o cuvântare, sub ameninţarea că le vor tăia limba. Astfel, rudele şi prietenii au fost lipsiţi
de dreptul de a auzi cuvintele sacre ale celor care mureau. Până şi cei mai rigizi papistaşi s-au declarat
ruşinaţi de acele măsuri crude când au văzut ce efect aveau ele asupra naţiunii. Respectul superstiţios a
fost atunci înlocuit de o ură nestinsă împotriva bisericii care încuraja asemenea atrocităţi. Inimile a zeci
de mii de oameni din popor au fost mişcate de simpatie pentru a trece de partea celor oprimaţi. În vara
acelui an de groază, Bradford, diacon* la Sf. Pavel, a fost ars la Smithfield împreună cu un ucenic, un
flăcău de nouăsprezece ani şi mulţi alţii ale căror nume nu le cunoaştem. Dar trebuie să remarcăm trei
nume cunoscute şi onorate din martiriologia Angliei.
* n.tr.) engl. prebendary – o funcţie administrativă specifică în catedralele anglicane
Ridley, Latimer şi Cranmer
După ce au fost cercetaţi de către delegaţii reginei, la Oxford, sub acuzaţia de erezie, ei au fost
condamnaţi să fie arşi ca eretici încăpăţânaţi. Ei erau vechi slujitori ai lui Hristos, bătrâni, învăţaţi şi
foarte respectaţi. Latimer avea optzeci şi patru de ani şi a fost unul dintre cei mai elocvenţi predicatori ai
Angliei. Au fost trimişi înapoi în închisoare, unde au fost ţinuţi aproape douăsprezece luni, sentinţa de
moarte planând asupra lor. În octombrie 1555 s-a dat ordinul pentru executarea lui Ridley şi Latimer. Ei
au fost duşi la şanţul oraşului, în dreptul colegiului Balliol. După ce au petrecut câteva clipe în
rugăciune, au fost legaţi de rug. Întâi au dat foc lemnelor din jurul lui Ridley. Bătrânul Latimer i s-a
adresat tovarăşului său cu cuvinte care şi-au păstrat prospeţimea până şi la trei secole după ce au fost
rostite prima dată: “Curaj, jupâne Ridley, şi fii bărbat. Astăzi vom aprine o asemenea lumânare, care,
prin harul lui Dumnezeu, am credinţa că nu va fi stinsă niciodată”. Amândoi s-au plecat ca pentru a
îmbrăţişa flăcările – carul de foc ce avea să-i ducă în cer - şi sufletele lor au plecat curând pentru a fi
pentru totdeauna cu Domnul. În pace, ei s-au odihnit în iubirea eternă aceşti trei sute de ani, şi acolo se
vor odihni până în dimineaţa primei învieri, când ţărâna răscumpăraţilor lui Dumnezeu va fi înviată şi
trupurile lor vor fi schimbate pentru a fi asemenea trupului glorios al lui Hristos, “potrivit lucrării prin
care El poate să-Şi supună toate lucrurile”.
Cranmer a mai rămas înn închisoare. Cum el avusese un rol important sub doi regi – Henry şi Edward -,
şi în biserică şi în stat, trebuia să fie silit să bea drojdiile celei mai amare umilinţe. Şi mai şi votase în
favoarea divorţului, ceea ce, în ochii Mariei, era un păcat de neiertat. A fost vizitat de partida romano-
catolică şi tratat cu curtoazie. Ei au pretins s avea dorinţa ca el să mai trăiască pentru a sluji în viitor şi i-
au sugerat că s-ar putea să capete o slujbă liniştită undeva la ţară. Duhul său blând, vârsta şi lipsa de
curaj l-au făcut să cedeze, şi astfel a căzut în mod ruşinos înaintea vicleniilor şi a semnat actul de
supunere care i-a fost prezentat. Catolicii au exultat la unilinţa victimei lor şi au avut speranţa că aceea
avea să fie o rană de moarte dată reformei, dar Mary şi cardinalul Pole nici nu gândeau să-l ierte, ci au
trimis la Oxford instrucţiuni secrete pentru a pregăti execuţia lui. În dimineaţa zilei de 21 martie 1556,
venerabilul arhiepiscop, în veşminte sărăcăcioase, a fost condus în procesiune până la biserica St. Mary.
Între timp, harul făcuse o lucrare profundă în inima lui Cranmer: el se pocăise cu adevărat, sufletul i-a
fost restaurat şi era în totul pregătit să facă o curajoasă mărturisire de credinţă. A fost aşezat pe o
platformă ridicată în faţa amvonului. Dr. Cole a ţinut o predică, după cum era obiceiul în asemenea
situaţii. “El,” spunea Foxe, “era fostul arhiepiscop metropolitan şi primatul Angliei, fost consilier al
regelui, şi era atunci într-o cămaşă simplă şi zdrenţuită, sărăcăcios îmbrăcat, având pe cap o pălărie
pătrată veche. Expus dispreţului tuturor, el era o mustrare nu numai pentru nenorocirea lui ci şi pentru
starea lor. De peste douăzeci de ori lacrimile au şiroit abundent pe faţa lui părintească”.
Martiriul lui Cranmer
După ce a încheiat predica, Dr. Cole i-a cerut ca, printr-o mărturisire publică, să înlăture orice suspiciune
de erezie. “Voi face aceasta,” a spus Cranmer, “şi încă de bunăvoie”. S-a ridicat şi s-a adresat marii
adunări declarând cât de scârbit era de învăţăturile romano-catolice şi exprimându-şi aderenţa fermă la
credinţa protestantă. “Acum,” a spus el, “am ajuns la marea problemă care-mi tulbură conştiinţa mai
mult decât orice altceva am făcut în toată viaţa mea. Pentru că mâna mea a făcut răul de a scrie contrar
inimii mele, mâna mea va fi pedepsită prima pentru că, atunci când voi ajunge la foc, ea va fi arsă
prima”. Abia de-a apucat să rostească acele cuvinte că preoţii, plini de furie că au auzit o mărturisire
diferită de ceea ce se aşteptau ei, l-au târât repede la rug. Rugul era ridicat în acelaşi loc unde fusese şi
pentru Latimer şi Ridley. De îndată ce flăcările s-au apropiat de el, îndreptându-şi mîna spre flăcările
cele mai puternice, el a exclamat: “Mână nevrednică!” şi şi-a ţinut acolo mîna până ce a fost consumată,
repetând “Mână nevrednică!” Fermitatea lui i-a uimit pe persecutori. În mijlocul flăcărilor a rămas la fel
e neclintit ca rugul de care era legat. Ultimele sale cuvinte au fost cele familiare pentru atâţia martiri, cele
rostite de primul şi cel mai nobil dintre martiri: “Doamne Isuse, primeşte duhul meu”. Peste câteva clipe,
sufletul său fericit, eliberat de toate grijile şi necazurile, s-a alăturat tovarăşilor săi în paradisul lui
Dumnezeu, fiind “absent din trup şi prezent cu Domnul” (v. 2. Corinteni 5:8).
Într-un interval de trei ani (din 1555 până în 1558), potrivit istoricilor vremii, două sute optzeci şi patru
de martiri au suferit prin foc, iar mulţi au pierit în închisori de foame şi rele tratamente. “În toată
Anglia,” spunea cineva, “de la comitatele din est până la Ţara Galilor şi din nord până la Canalul
Mânecii au fost aprinse acele focuri nefaste. Indiferent de sex sau vârstă sau de starea socială, de la
băiatul de opt ani până la bătrânul de optzeci de ani, oameni au fost târâţi la rug spre a fi arşi, uneori
câte unul singur, alteori în grupuri de zeci de persoane. Cu numai două zile înainte de moartea reginei,
cinci martiri au fost arşi pe un rug la Canterbury”. Ştirea despre moartea ei a umplut ţara de bucurie. Se
spune că atunci au fost aprinse focuri de bucurie şi că oamenii au pus mese pe străzi, aducând pâine şi
vin şi că au mâncat şi au băut şi s-au veselit. Astfel s-a împlinit zicala regelui înţelept: “Când celui drept
îi merge bine, cetatea se bucură, iar atunci când piere cel rău sunt strigăte de bucurie” (Proverbe
11:10-11). Lumea, cu toată vrăjmăşia caracteristică a inimii ei, dă mărturie despre evlavia consecventă
atât la principi cât şi la cei din popor, şi ce mărturie împotriva răutăţii este atunci când moartea uni
conducător rău ajunge să fie o bucurie naţională! Aşa a fost la moartea Mariei: au fost strigăte de bucurie
în toată ţara. Aşa a fost şi bucuria Romei la moartea lui Nero şi cea a Franţei la moartea lui Robespierre.
Şi aşa va fi în final, când Dumnezeu va judeca curva şi va răzbuna sângele sfinţilor săi vărsat de mâna ei:
cerul se va bucura şi va striga tare aleluia (v. Apocalipsa 18:20).
În aceeaşi zi în care Mary şi-a dat duhul, la 17 noiembrie 1558, a murit şi cardinalul Pole, consilierul ei
vinovat. Sistemul Izabelei, care s-a menţinut cu un mare preţ de sânge, a căzut odată cu aceştia doi şi nu
a mai fost restaurat niciodată. Zelul Mariei pentru Roma a fost alimentat spre fanatism prin căsătoria ei
cu Filip al II-lea al Spaniei şi de cei trei consilieri ai săi – bigotul Gardiner, brutalul Bonner şi sângerosul
Pole -, astfel încât ea a crezut că arderea supuşilor ei protestanţi era voia lui Dumnezeu. Când ea se
plângea de inima rece a lui Filip, care rareori a vizitat-o, Pole a asigurat-o că faptul că soţul ei s-a
înstrăinat de ea era din cauza că Dunezeu era mâniat pe ea pentru îngăduinţa ei faţă de amaleciţi. Atunci
mai erau sacrificaţi încă câţiva pentru a-l aduce la ea pe bigotul mohorât, dar Filip tot nu venea, fapt
care, asociat cu altele, prin îndurarea lui Dumnezeu faţă de naţiunea în necaz, a grăbit moartea ei, care a
avut loc când era în vârstă de numai patruzeci şi trei de ani şi în al şaselea an de domnie*.
* Pentru detalii amănunţite vedeţi Foxe – Book of Martyrs; Froude – History of England; Fuller – Church History;
Burnet – History of the Reformation; Wylie – History of Protestantism
Istoria Bisericii Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa
Capitolul 14. Răspândirea creştinismului în Europa

Sistemul ecleziastic pe care călugării italieni l-au introdus în Anglia s-a răspândit rapid, şi, în cele din
urmă, a triumfat. În aproximativ două sute de ani de la venirea lui Augustin, creştinismul era mărturisit
în toată Britania anglo-saxonă. Biserica engleză întemeiată pe modelul roman nu se putea să nu aibă o
poziţie de dependenţă faţă de Roma. Această unire a fost la început promovată şi întărită de călugării
englezi, de călugăriţe, episcopi, nobili şi prinţi care făceau dese pelerinaje la mormântul Sf. Petru de la
Roma. În nici o altă ţară nu au avut misionarii romani mai mult succes decât în cea a strămoşilor noştri
anglo-saxoni, deşi ei erau consideraţi cei mai aprigi din neamul teutonic. Clerul britanic, deşi mai ţinea
la vechile lui obiceiuri şi era dispus să se împotrivească asumării de nişte străini a unor asemenea poziţii,
a fost silit să se retragă în marginile ţării. Romano-catolicismul a biruit în toată Anglia.
S-ar părea că Scoţia şi Irlanda au fost binecuvântate de creştinism cam în aceeaşi perioadă ca şi Britania.
Evenghelia a fost predicată prin soldaţi, marinari, misionari şi creştini persecutaţi veniţi din sud, şi mulţi
au crezut. Dar, cum istoria religioasă timpurie a acestor ţări este atât de plină de legende, ne vom referi
doar la evenimentele care sunt bine autentificate.
Primii predicatori ai creştinismului în Irlanda
Patrick, apostolul Irlandei, se presupune că s-a născut în anul 372 pe malurile râului Clyde. Se spune că
de la el vine numele Kilpatrick. Părinţii lui erau creştini serioşi; tătăl lui era diacon, iar bunicul lui era
presbiter. Mama lui, care a căutat să-i pună în inimă învăţăturile creştine, era soră a lui Martin,
arhiepiscop de Tours. Dat tânărul Succath – pentru că acesta era numele lui iniţial – nu avea înclinaţii
spre aceasta. Când Succath avea şaisprezece ani şi se juca pe ţărmul mării împreună cu cele două surori
ale lui, nişte piraţi irlandezi comandaţi de O’Neal i-au luat pe toţi trei şi i-au vândut în Irlanda. Timp de
şase ani el a fost angajat să crească vitele.
În perioada sclaviei a suferit multe greutăţi, iar păcatul lui i-a fost descoperit şi el a devenit serios şi
gânditor. Când era în vârstă de aproximativ cincisprezece ani el comisese un mare păcat, care a ajuns
atunci să-i apese conştiinţa zi şi noapte. El se ruga des şi plângea mult. Atât de înflăcărat era sufletul lui
încât a ajuns să fie insensibil la frig, ploaie şi alte greutăţi la care era expus. Se gândea la casă, la
cuvintele tandre ale mamei sale şi la rugăciunile ei stăruitoare. Şi Dumnezeu, în harul Lui, a folosit acele
amintiri legate de evanghelie pentru binecuvântarea sufletului său. “Aveam şaisprezece ani,” spune el,
“şi nu-l cunoşteam pe Dumnezeul cel adevărat, dar în acea ţară străină Dumnezeu mi-a deschis ochii, şi,
deşi târziu, mi-am amintit de păcatele mele şi m-am întors din toată inima la Domnul Dumnezeul meu,
care a privit la starea mea de jos şi a avut milă de tinereţea şi ignoranţa mea şi m-a mângâiat aşa cum îi
mângâie un tată pe copii lui. Iubirea lui Dumnezeu a crescut din ce în ce mai mult în mine, împreună cu
credinţa şi teama de Numele Lui. Duhul mă îndemna în aşa fel încât făceam până şi o sută de rugăciuni
într-o singură zi. Şi, în timpul nopţii, în pădurile şi prin munţii unde păzeam turma, ploaia, zăpada,
gerul şi suferinţele mă făceau să-L caut şi mai mult pe Dumnezeu. Atunci nu simţeam indiferenţa pe
care o simt acum şi Duhul clocotea în inima mea*”.
* D’Aubigne, vol. 5, p. 25
Dacă putem avea încredere că aceste cuvinte au venit de pe buzele lui Succath, ele prezintă o mărturie
mult mai curată pentru adevărul evangheliei decât ceea ce am putea găsi vreodată în biserica Romei. Ele
ne prezintă un suflet exersat în apropierea de Dumnezeu. Formele şi preoţia romană distrug această
frumoasă comuniune personală cu Dumnezeu şi cu Hristosul Lui prin harul şi puterea Duhului Sfânt.
Dar aşa a fost, fără-ndoială, creştinismul în Insulele Britanice înainte de a fi fost corupt de emisarii
papali.
După un timp, Succath şi-a câştigat libertatea, şi, după ce a călătorit mult şi a predicat mult, s-a întors la
familia lui. Dar, curând după aceea a simţit o dorinţă irezistibilă să se întoarcă în Irlanda şi să le predice
evanghelia păgânilor printre care el Îl găsise pe Mântuitorul. Zadarnic au încercat părinţii şi prietenii să-l
reţină, pentru că el a dat la o parte orice piedică, şi, cu inima plină de zel creştin, a plecat în Irlanda. Pe
atunci avea peste patruzeci de ani, şi, potrivit cu unii scriitori, fusese hirotonit ca prezbiter şi a fost
consacrat episcop al irlandezilor. După aceea el a fost cunoscut sub numele Sfântul Patrick. Tot restul
vieţii sale a fost închinat irlandezilor, în mijlocul cărora a lucrat cu efecte deosebite, deşi a trecut prin
multe greutăţi şi pericole. Se consideră că prin el a fost convertită Irlanda. Anul morţii lui rămâne incert.
Zelul misionar al Irlandei
Roadele binecuvântate ale lucrării Sf. Patrick s-au arătat din belşug în anii ulteriori. Irlanda acelui timp
este descrisă ca un fel de elizee a păcii şi evlaviei şi faima pentru învăţătura scripturală pură de acolo a
făcut ca ea să fie numită “Insula Sfinţilor”. Lucrările clerului irlandez nu s-au limitat la teritoriul ţării lor,
ci, având o înclinaţie naturală spre a călători şi a explora şi fiind însufleţiţi de iubire pentru suflete, mulţi
dintre ei au părăsit ţara în grupuri de misionari sub comanda unui stareţ iubit şi devotat. Se spune că, în
acel timp, mânăstirile erau atât de pline de călugări evlavioşi încât în ţara lor nu mai era suficient loc
pentru desfăşurarea deplină a zelului lor, astfel încât ei au simţit că era de datoria lor să-şi desfăşoare
activitatea în alte ţări. Astfel, vedem un fir argintiu larg al harului lui Dumnezeu manifestat în acel
popor necultivat mai mult decât în orice altă parte a creştinătăţii. Lăudat fie numele Domnului! Să luăm
exemplu văzând această lucrare.
Misiunea lui Columba
Columba, un om evlavios, descendent al unei familii regale şi având multe lucrări bune, a fost pătruns
profund de importanţa vestirii evangheliei în alte ţări. El s-a gândit la Scoţia şi s-a hotărât să viziteze ţara
faimosului Succath. După ce le-a transmis intenţiile câtorva dintre tovarăşii lui creştini, care s-au
implicat mult în planurile lui, s-a ajuns la un acord pentru misiunea lor. Prin anul 565, Columba,
împreună cu doisprezece tovarăşi, a pornit de pe ţărmurile Irlandei într-o barcă de răchită acoperită cu
piei, şi, după ce su fost mult bătuţi de valuri în mica lor ambarcaţiune rudimentară, nobila ceată
misionară a ajuns la Insulele Vestice – un grup de insule la vest de Scoţia, numite şi Hebride. Au acostat
lângă stânca golaşo Mull, la sud de cavernele bazaltice de la Staffa şi s-au aşezat pe o mică insulă, care de
atunci încolo se numeşte Insula Iona sau Icolmkill. Acolo el a întemeiat o mânăstire, care a căpătat mai
târziu mare faimă în istoria bisericii. Tradiţia a marcat printr-o movilă în formă de barcă întoarsă cu
susul în jos locul de pe coastă unde au coborât ei pe ţărm, acea movilă semănând întrucâtva cu aceea în
care navigaseră acei călugări evlavioşi*.
* Pentru detalii, vedeţi “The Church History of Scotland from the commencement of the Christian era to the
present time” de Rev. John Cunningham, preot de Crieff, A. and C. Black, Edimburgh, 1859.
Se consideră că un număr de creştini evlavioşi se refugiaseră deja pe acea stâncă stearpă. În acea vreme
se pare că locul era aproape complet izolat de alte aşezări omeneşti. Apele Hebridelor sunt atât de
agitate încât navigaţia în bărci descoperite este extrem de periculoasă. Numele Iona înseamnă “Insula
Valurilor”. Pe lângă mareele puternice şi învolburate, curenţi şi stânci, furtunile puternice umflă
Atlanticul de-a lungul ţărmurilor. Vom mai vorbi despre călugării din Iona, dar încă mai avem ceva de
spus despre Irlanda.
Columbanus, un alt călugăr de o sfinţenie remarcabilă, se spune că şi-ar fi părăsit chilia la aproximativ
şaizeci de ani dup Columba. El se născuse la Leinster şi fusese educat în marea mânăstire de la Bangor,
pe coasta Ulster. O societate de trei mii de călugări, condusă de fondatorul ei, Comgal, trăia în acea
mânăstire. Şi, pe atunci, biserica Irlandei era încă liberă şi nu robită de biserica Romei. Ei erau simpli şi
serioşi în creştinismul lor, în comparaţie cu formele seci ale preoţiei papalităţii şi nici sediile lor
religioase din acel timp nu se asemănau cu mânăstirile papistaşe de mai târziu. Şi totuşi ei se depărtaseră
mult de simplitatea creştinismului apostolic.
Cuvântul lui Dmnezeu nu mai era singurul lor îndrumar. Creştinismul a fost mult denaturat pe
parcursul existenţei sale de până atunci, de şase sute de ani. Trecuse prin multe evenimente deosebit de
importante pentru istoria bisericii. Gnosticismul, monasticismul, arianismul şi pelagianismul erau mari
rele în acele zile de la început, iar monasticismul era o instituţie populară la sfârşitul secolului al şaselea.
Caracteristicile unui călugăr superior
În acele zile se considera că un om cu o evlavie mistică eficientă+ face miracole, rosteşte profeţii şi se
bucură de viziuni divine. Un astfel de om era înconjurat de o asemenea sfinţenie care inspira veneraţie
încât nimeni nu îndrăznea să se atingă de omul lui Dumnezeu. El ieşea din chilia lui sărăcăcioasă ca
dintr-o altă lume, plin de praf şi cenuşă, el şi hainele lui, şi îi înfrunta pe cei mai cruzi tirani, ameninţa cu
răsturnarea dinastiilor şi-şi aroga un ton de superioritate asupra tuturor autorităţilor seculare.
Aşa era Columbanus. Împreună cu o colonie de călugări, el a navigat din Irlanda prin anul 590. El
intenţionase să vestească evanghelia dincolo de teritoriile stăpânite de franci, dar a debarcat în Galia.
Renumele legat de evlavia lui a ajuns la urechile lui Guntram, regele Burgundiei , care l-a invitat să se
stabilească în acea ţară. Respingând oferta regelui, abatele a cerut permisiunea de a se retrage într-o
sălbăticiune în care era greu de ajuns. S-a stabilit în Vosgi. Pentru un timp, misionarii au avut de îndurat
multe greutăţi. Deseori, zile la rând nu au mâncat nimic altceva decât ierburi, scoarţă de copac şi
probabil peşti din râu. Dar, treptat, au făcut o impresie bună asupra poporului din vecinătate, astfel încât
toate clasele sociale îi priveau cu respect. Le-au fost trimise provizii, mai ales de către aceia care doreau
să capete avantaje în urma rugăciunilor acelor oameni sfinţi. Aprovizionarea lor a fost descrisă ca
miraculoasă. Evlavia şi miracolele stareţului au făcut ca în jurul lui să se strângă mulţimi. În diferite
locuri au fost construite mânăstiri şi închinătorii veneau în turme pentru a le umple.
Columbanus conducea toate aceste instituţii în calitate de stareţ. Conducerea lui era aceea a Bangorului
din Irlanda. Deşi plăcerea lui era să rătăcească prin păduri sălbatice sau să stea zile în şir într-o grotă
singuratică, el totuşi exercita o supraveghere strictă asupra tuturor mânăstirilor pe care le întemeiase.
Munca, regimul alimentar, citirea, timpul pentru rugăciune şi aplicarea sancţiunilor, toate erau hotărâte
de el. El a scris despre acestea Papei Grigore şi lui Bonifaciu şi a considerat biserica de la Ierusalim
superioară celei de la Roma deoarece acela era locul de unde înviase Domnul. A lucrat şi în Metz, Elveţia
şi Italia, întemeind multe mânăstiri. A murit la Roma în anul 610.
Cel mai renumit urmaş al marelui stareţ a fost compatriotul lui, Sf. Gall, care l-a însoţit în toate căile lui,
dar, fiind bolnav când maestrul lui a mers în Italia, nu l-a putut urma acolo şi a rămas în Elveţia. După
aceea el a predicat poporului în limba lor, a întemeiat faimoasa mânăstire care îi poartă numele şi este
cinstit ca apostol al Elveţiei. A murit cam prin anul 627. Din vremea Sf. Patrick şi până la jumătatea
secolului al doisprezecelea, biserica Irlandei a continuat să-şi afirme independenţa faţă de Roma şi să-şi
menţină poziţia de ramură vie şi activă a bisericii, care nu recunoaşte a avea un cap pe pământ*. Vom
vedea acum Scoţia.
* Gardner, Faiths of the World, vol. 1, p. 150
Primii predicatori ai creştinismului în Scoţia
Cu aproximativ o sută cincizeci de ani înainte ca renumitul Columba să fi debarcat pe insula Iona, Sf.
Ninian, “un om foarte evlavios de naţionalitate britanică”, după cum îl numeşte Bede, a predicat
evanghelia în regiunile sudice ale Scoţiei. Acest misionar, ca aproape toţi sfinţii din vremurile de la
început, se spune că ar fi avut sânge regal. El a fost educat la Roma şi a primit învăţătură de la faimosul
Martin de Tours, şi, întorcându-se în Scoţia, şi-a stabilit reşedinţa principală la Galoway.
Dacă este să avem încredere în biografii lui, atunci trebuie să credem că el a mers peste tot predicând
Cuvântul şi că sălbaticii dezbrăcaţi au ascultat, s-au minunat şi au fost convertiţi. “El s-a angajat cu
multă sârguinţă în lucrarea pentru care fusese trimis de Duhul, la porunca lui Hristos, şi, fiind primit în
ţara lui, mult popor s-a strâns laolaltă, cu multă bucurie, o închinare minunată, şi peste tot au răsunat
laude pentru Hristos. Unii l-au considerat a fi profet. Perseverentul lucrător a intrat în câmpul Domnului
şi a început să smulgă din rădăcini acele lucruri sădite rău, să risipească cele strânse laolaltă în mod
nepotrivit şi să distrugă cele rău construite.” Se spune că mii de oameni au fost botezaţi şi s-au alăturat
oastei celor credincioşi.
El a început să construiască o biserică pe coastele Solway, dar, înainte de a fi încheiat construcţia, el a

primit veşti despre moartea prietenului şi patronului său, Sf. Martin, şi, cu evlavie, a dedicat biserica în
onaorea lui. Se spune că aceasta a fost prima clădire de piatră ridicată în Scoţia, iar aspectul ei alb
strălucitor, în contrast cu cabanele din buşteni şi pământ, atrăgea atenţia. În limba saxonă, clădirea era
numită whithern sau whitehorn datorită aspectului ei, şi aşa este până în ziua de azi*.
* Cunningham, vol. 1, p. 52
Nu ştim nimic despre cei care au urmat imediat după Sf. Ninian: până la misiunea lui Columba, istoria
creştinismului în Scoţia este puţin cunoscută. Fără-ndoială, Domnul a menţinut focul pe care îl aprinsese
şi a păstrat şi a răspândit adevărul evangheliei, care fusese primit de atât de mulţi. Printre picţi, la sud
de Grampiani, s-ar părea că Ninian a lucrat mult şi cu succes, dar cu renumitul Columba a început cea
mai interesantă perioadă din analele istoriei ecleziastice antice a Scoţiei.
Am văzut deja cum Columba şi colonia lui de călugări s-au aşezat în Insula Iona. Acolo el a zidit o
mânăstire, Şi atât de renumit a ajuns să fie colegiul de la Iona încât timp de mulţi ani, ba chiar multe
secole, a fost considerat ca find lumina lumii occidentale. Oameni eminenţi în învăţătură şi de evlavie au
fost trimişi pentru a întemeia episcopate şi universităţi în toate părţile Europei. Timp de treizeci şi patru
de ani, Columba a trăit şi a lucrat pe acea stâncă singuratică. Ocazional, el vizita pământul făcând
lucrarea unui evanghelist printre scoţienii şi picţii barbari, întemeind biserici şi exercitând o mare
influenţă asupra tuturor claselor sociale, dar obiectul lui principal era acela de a pregăti oameni pentru
lucrarea evangheliei în ţară şi peste hotare. Fără-ndoială, s-a menţinut o legătură strânsă de prietenie
între nordul Irlandei şi vestul Scoţiei, care în acel timp erau considerate popoare identice şi erau numite
în general scoţieni.
Misionarii de la Iona
Pe la sfârşitul secolului al şaselea şi începutul secolului al şaptelea, misionari au început să plece din
mânăstirile de pe Insula Iona, ducând lumina creştinismului nu numai în diferite regiuni ale Scoţiei, ci şi
în Anglia şi pe continent. Augustin şi călugării lui italieni au debarcat în Kent cu puţin timp înainte ca
faimosul Aidan din Iona şi călugării lui să fi ajuns în Northumberland. Aşa a fost Anglia saxonă
invadată de misionari creştini la ambele capete.
Oswald, regele Northumbriei, era creştin. El se convertise, fusese botezat şi era în comuniune cu biserica
scoţiană de când, în tinereţe, a fost exilat în acea ţară. Recâştigând tronul strămoşilor săi, el a dorit ca şi
poporul său să fie adus la a-L cunoaşte pe Mântuitorul. La cererea lui, bătrânii din Iona au trimis o ceată
misionară condusă de evlaviosul şi credinciosul Aidan. Regele le-a dat ca reşedinţă insula Lindisfarne.
Acolo, Aidan a stabilit sistemul de la Iona şi comunitatea a trăit după regulile monastice. Mulţi s-au
strâns la noua mânăstire, atât din Scoţia cât şi din Irlanda. Însuşi regele, plin de zel, a ajutat la
răspândirea evangheliei, uneori predicând, alteori traducând din limba celtică, pe care o învăţase în
timpul cât fusese în exil. Bede, deşi cu afecţiuni romane puternice, dă mărturie despre virtuţile acestor
clerici din nord: “Zelul lor, blândeţea lor, smerenia şi simplitatea lor, seriozitatea cu care studiază
Scriptura, felul în care sunt liberi de orice egoism şi avariţie, îndrăzneala cinstită cu care îi tratează pe cei
mari, bunătatea şi grija faţă de săraci, viaţa lor sobră şi lepădarea de sine*”.
S-ar părea că, atât prin Augustin cât şi prin Aidan, lucrările de convertire au prosperat. Călugării italieni
şi-au extins învăţăturile şi influenţa în sudul şi sud-vestul regatului, în timp ce călugării scoţieni au
răspîndit adevărul unei evanghelii mai clare şi mai simple în provinciile din nord, est şi centru. Într-o
vreme scaunele episcopale de la York, Durham, Lichfield şi Londra au fost ocupate de scoţieni. Astfel,
Roma şi Iona s-au întâlnit pe pământ englez, ceea ce a dus, în mod inevitabil, la o coliziune. Cine urma
să biruie? Augustin, care fusese consacrat primat al Angliei de către papă, a cerut călugărilor celţi să se
conformeze disciplinei romane, ceea ce ei au refuzat în mod constant să facă, apărând cu fermitate
propria lor disciplină şi regulile de la Iona. S-a ajuns la dispute serioase. Roma nu era dispusă să se
supună vreunui rival şi era hotărâtă să domine Anglia.
După moartea piosului şi generosului Oswald, pe tron a venit fratele lui, Oswy, care se convertise şi el la
creştinism şi fusese botezat în Scoţia în timpul captivităţii lui. Dar prinţesa lui aderase la obiceiurile
Romei, iar familia a urmat-o pe mamă. Astfel, persoane cu o mare influenţă au fost împotriva călugărilor
scoţieni, şi, obosiţi de şicanările continue ale agenţilor fără scrupule ai pontifului, atât ale celor laici cât şi
clerici, presbiterii îndărătnici s-au hotărât să părăsească Anglia şi să se întoarcă la Iona. Cea mai mare şi
mai importantă parte a ţării fusese convertită la creştinism prin lucrările lor, dar triumful Romei la
conferinţa de la Whitby din 664, prin abilitatea preotului Wilfred, i-a descurajat atât de mult încât ei s-au
retras în linişte din câmpul unde lucraseră timp de aproape treizeci de ani. “Columba al vostru poate să
fi fost sfânt,” a spus vicleanul Wilfred, “dar l-aţi prefera voi pe el în locul prinţului apostolilor, despre
care Hristos a spus «Tu eşti Petru, şi ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor»?” Regele Oswy, care era
prezent acolo, a mărturisit ascultarea faţă de Sf. Petru, pentru ca, spunea el: “Nu cumva când voi ajunge
la poarta cerului, să nu fie cine să-mi deschidă”. Poporul şi-a urmat curând prinţul, şi, în scurt timp,
întreaga Anglie a ajuns să fie supusă Romei. Dar nici argumentele, nici intimidarea, nici batjocora nu au
avut efect asupra presbiterilor din nord, care au refuzat să se recunoască a fi datori cu ceva faţă de
episcopul Romei. Scoţia a rămas încă liberă. Atunci romanii şi-au pus problema cum să o înrobească. Ca
de obicei, preoţii au fost puşi să lucreze asupra prinţilor. Şi aceasta s-a împlinit în felul următor:
Tonsura clericală
Printre numeroasele subiecte în dispută între misionarii celţi şi italieni, ziua cea adevărată pentru
sărbătoarea Paştelui şi forma adevărată a tonsurii clericale au dus la cele mai aprinse controverse şi au
stârnit cele mai puternice pasiuni, ducând în final la căderea bisericii scoţiene şi la triumful preoţilor
Romei. Din vreme ce am vorbit deja despre chestiunea cu privire la Paşte cu ocazia consiliului de la
Niceea, ne vom opri acum la disputa asupra tonsurii.
Poate părea ceva ciudat pentru cititorii noştri tineri protestanţi, care se poate să nu fi văzut niciodată un
preot catolic fără pălărie pe cap, faptul că a avea capul ras în creştet era considerat ceva mai important
decât învăţătura sau evlavia, ba până şi felul în care era ras era considerat atât de important încât era
luat ca un test al ortodoxiei lui. Călugării scoţieni urmau bisericile din est atât în ceea ce priveşte
sărbătorirea Paştelui cât şi în forma tonsurii. Ei îşi rădeau partea de dinainte a capului, în formă de
semilună. Cei din est pretindeau că Ioan şi Policarp erau exemple de autoritate pentru ei. Italienii
mărturiseau că erau foarte şocaţi de o asemenea barbarie şi numeau aceea “tonsura lui Simon Magul”.
Clerul roman folosea o tonsură circulară, care consta în raderea uni cerc în jurul creştetului capului, cerc
care se lărgea pe măsură ce clericul avansa în rangul sfânt. Tonsura a ajuns să fie o condiţie necesară prin
secolul al cincilea sau al şaselea.
Augustin şi aceia care i-au urmat în scaunul episcopal de la Canterbury, urmând scrierile celor mai vechi
şi mai venerabili dintre Părinţi, afirmau că tonsura a fost introdusă de prinţul apostolilor în onoarea
coroanei de spini care a fost pusă pe capul Răscumpărătorului şi că instrumentul născocit de iudei
pentru batjocora şi tortura lui Hristos poate fi purtat de apostolii lui ca podoabă şi glorie. Timp de peste
un secol, controversa a fost foarte aprinsă. Şi lucrurile stăteau aşa: un om era considerat ca fiind eretic
sau nu după cum şi rădea partea dinainte a capului sau creştetul capului. Roma s-a aprins de mânie
pentru că mijloacele omeneşti păreau a nu fi suficiente pentru a-i birui pe nişte nenorociţi de presbiteri
dintr-un colţ al insulei: ei refuzau să i se supună. Ce să facă atunci? Ca întotdeauna când nu a putut reuşi
printr-un preot, a recurs la favoriţii de la curte, la nobili şi prinţi. Naitam, regele picţilor, a fost făcut să
creadă că supunându-se papei el va ajunge să le fie e`gal lui Clovis şi Clotaire. Flatat de perspectiva unei
asemenea glorii viitoare, el a recomandat întregului cler din regatul lui să primească tonsura Sf. Petru.
Atunci, neîntârziat, el a trimis scrisori în fiecare provincie şi a făcut ca toţi călugării din toate mânăstirile
să fie tunşi după moda Romei. Unii au refuzat. Bătrânii de pe stâncă au rezistat pentru un timp, dar
poruncile regelui, exemplele clerului şi slăbiciunea unora dintre ei au dus la căderea insulei Iona şi a
întregii Scoţii. Pe la începutul secolului al optulea a fost introdus briciul şi ei au primit tonsura latină,
devenind şerbii Romei, ceea ce a continuat până la Reformă*.
* D’Aubigbe, vol. 5, p. 77; Cunningham, vol. 1, p. 90
Cine erau culdeii
Culdeii, după cum spune numele lor, erau un fel de oameni religioşi care trăiau în locuri izolate.
Comunitatea creştină de la Iona a fost numită culdee, şi acesta este probabil motivul pentru care
Columba a ales acel loc izolat pentru mânăstirea lui. Deşi nu erau deloc contaminată de corupţiile
marilor mânăstiri de pe continent, instituţiile lui Columba erau strict monastice. Din relatările culese
pare destul de sigur că ei “se glorificau cu miracolele lor, se închinau la relicve, făceau penitenţe,
posteau miercuri şi vineri, aveau ceva foarte asemănător confesiunii auriculare, absoluţiei şi slujbe
pentru morţi. Dar este sigur că niciodată nu s-au supus decretelor Papei în legătură cu celibatul.” Mulţi
dintre culdei erau căsătoriţi. Sf. Patrick era fiul unui diacon şi nepotul unui preot*.
Dar, deşi aceşti oameni buni şi sfinţi erau atât de contaminaţi de superstiţiile vremurilor, poziţia lor
izolată, simplitatea obiceiurilor lor şi sărăcia ţării lor trebuie că i-au păzit mult de influenţele romane şi
de viciile care erau atât obişnuite în mânăstirile cele mai bogate. Era ca un fel de seminar în care oamenii
erau pregătiţi pentru slujire. În anii care au urmat, liniştea călugărilor a fost adesea tulburată şi uneori ei
au fost ucişi de piraţi. În secolul al doiprezecelea, Iona a trecut în stăpânirea călugărilor romani. “S-a dus
credinţa ei curată, de început,” spune Cunningham, “ca şi renumele ei pentru evlavie şi învăţătură, dar a
rămas amintirea lor şi aceasta este acum privită cu mai mult respect superstiţios ca oricând. Cu mult
înainte ca ea să fi devenit loc de înmormântare pentru regi mulţi făceau pelerinaje acolo, apoi regii şi
mărimile au dotat-o prin donaţii din zeciuieli şi pământuri. Zidurile care acum stau să cadă se înălţau,
iar călătorul priveşte aceste venerabile rămăşiţe ecleziastice ridicate pe o stâncă în mijlocul oceanului cu
sentimente oarecum asemănătoare celor faţă de templele de la Teba, pe jumătate îngropate în nisipurile
deşertului”.
Vom lăsa acum, pentru un timp, Insulele Britanice. Prima aşezare a crucii în Anglia, Scoţia şi Irlanda şi
triumful Romei în aceste ţări sunt evenimente deosebit de interesante, şi, din vreme ce au avut loc în ţara
noastră, merită să le acordăm atenţie. De atunci au avut loc schimbări în istoria exterioară a bisericii, deşi
se poate să fi fost multe lupte interne cauzate de numeroasele abuzuri şi pretenţiile îndrăzneţe ale
Romei.
Răspândirea creştinismului în Gemania şi în ţinuturile învecinate ei
Este extrem de probabil ca în inima pădurilor germane, ca şi în oraşele şi regiunile supuse Imperiului
roman, crucea să fi ajuns foarte devreme. Numele mai multot episcopi din Germania se găsesc pe listele
consiliilor de la Roma şi Arles, care au avut loc sub autoritatea lui Constantin în anii 313 şi 314. Dar abia
la sfârşitul secolului al şaselea şi începutul celui de-al şaptelea a ajuns creştinismul să fie mai răspândit şi
să aibă rădăcini puternice. Britanicii, scoţienii şi irlandezii au avut onoarea de a fi instrumentele folosite
de Dumnezeu pentru această mare şi binecuvîntată lucrare. Înflăcăratul Columbanus, de a cărui misiune
am vorbit deja, a fost conducătorul primei cete care a venit pentru a-i ajuta pe păgânii de pe continent. El
a trecut întâi în Franţa, apoi a mers în regiunea Rinului şi a lucrat la convertirea şvabilor, bavarezilor,
francilor şi a altor naţii din Germania. I-a urmat Sf. Kilian, un scoţian, evanghelist foarte devotat. El este
considerat apostol al Franconiei şi cinstit ca martir al credinţei creştine, suferind martiriul prin anul 692.
Willibrord, un misionar englez, însoţit de unsprezece compatrioţi, a trecut în Olanda pentru a lucra
printre Frieslandezi, dar, ca şi alţi anglo-saxoni din acea perioadă, el a fost foarte devotat scaunului
episcopal de la Roma. El a fost ordinat de papă ca episcop de Witterburg, iar tovarăşii lui au răspândit
evanghelia în Westphalia şi în ţinuturile învecinate.
Dar cel care a adus naţiile Germaniei ca o turmă sub păstorul de la Roma a fost faimosul Winfrid. El s-a
născut la Crediton, în Devonshire, dintr-o familie nobilă, prin anul 680. A intrat în mânăstire la vârsta de
şapte ani şi s-a mutat apoi la Nursling în Hampshire, unde a ajuns să fie renumit ca predicator şi
prezentator la Scripturii. Încă din tinereţe s-a simţit chemat de Dumnezeu să plece în străinătate ca
misionar la păgâni. Prin anul 716 a navigat până în Frizia. Lucrările lui au fost îndelungate şi bogate. În
trei rânduri a vizitat Roma şi a fost onorat mult de papă. Sub numele de Sf. Bonifaciu şi ca apostol al
Germaniei, a murit ca martir la şaizeci şi cinci de ani. Dar, deşi a fost un misionar care a avut mult succes
şi un om cu caracter puternic, foarte învăţat şi care a dus o viaţă sfântă, el a fost vasal jurat papei şi a
urmărit mai mult propăşirea bisericii Romei decât răspândirea evangheliei lui Hristos*.
* Pentru detalii, vedeţi Hardwick – Middle Ages, J.C. Robertson, vol. 2, p. 95
Planurile de mărire ale papalităţii
Răspândirea creştinismului în acest secol a depăşit cu mult limitele anterioare, atât în ţările din est cât şi
în cele din vest. Am văzut câteva din triumfurile lui în vest. Se spune că în est nestorienii au lucrat cu o
râvnă incredibilă perseverând în a răspândi evanghelia în Persia, Siria, India şi printre naţiile barbare şi
sălbatice care locuiau în deşerturi şi pe cele mai îndepărtate coaste ale Asiei. În special marele imperiu al
Chinei a fost luminat cu lumina creştinismului prin zelul lor. De-a lungul mai multor secole, patriarhul
nestorienilor a trimis un episcop pentru a conduce bisericile din China. Acei oameni deosebiţi au respins
închinarea la icoane, confesiunea auriculară şi învăţătura despre purgatoriu, ca şi multe alte învăţături
corupte ale bisericilor Romei şi Greciei.
S-ar părea că biserica greacă din est a fost împiedicată de disensiunile interne în răspândirea evangheliei
printre păgâni. În vest a fost multă activitate, dar vai! nu pentru răspândirea evangheliei, nici pentru
convertirea sufletelor*.
* Mosheim, vol. 2, p. 29
Perioada de tranziţie a papalităţii
Revenim acum la Roma deoarece importanţa şi influenţa ei în calitate de centru cer să-i acordăm ceva
atenţie. Teritoriile în care papa avea dominaţia spirituală erau mult extinse. Din toate părţile imperiului
episcopi, prinţi şi popoare priveau spre Roma ca mama credinţei lor şi cea mai înaltă autoritate din
creştinătate. Dar, deşi era înălţat la cel mai înalt rang de suveranitate spirituală, pontiful suprem, în
relaţie cu imperiul din est, mai era încă supus lui, ceea ce era de nesuferit pentru ambiţia Romei. A
început deci lupta pentru puterea politică. Aceasta a continuat pe tot parcursul secolelor al şaptelea şi al
optulea, care au constituit o perioadă de tranziţie de la o poziţie de subordonare faţă de puterea civilă la
o independenţă politică. Independenţa politică era marea problemă pe care se străduia Vaticanul să o
rezolve, dar dominaţia spirituală nu putea fi menţinută fără puterea seculară.
Lombarzii – cei mai apropiaţi şi mai de groază vecini ai papalităţii – şi Imperiul grec erau cele două mari
obstacole în calea suveranităţii seculare a papei. Căderea Imperiului de vest şi absenţa unui guvern
naţional care să aibă o influenţă politică a făcut ca poporul roman să-l privească pe episcop ca fiind, în
modul cel mai natural, conducătorul lor. Astfel, el a fost investit cu o influenţă politică specială, care era
ceva net diferit de caracterul ecleziastic. Invaziile lombarzilor, după cum am văzut, şi slăbiciunea
grecilor au făcut ca pontifii să aibă din ce în ce mai multă putere politică. Dar aceasta a fost numai ceva
accidental sau a părut ca o necesitate în situaţii de urgenţă, deoarece statele romane erau încă guvernate
de reprezentanţi ai imperiului din est, şi chiar şi papa, dacă îl ofensa pe împărat, putea fi arestat şi
aruncat în închisoare, cum s-a şi întâmplat cu Papa Sf. Martin, în anul 653, el murind în exil anul
următor.
Unicul mare obiectiv al papalităţii
Pe zi ce trece devenea din ce în ce mai evident că Roma nu putea avea o pace durabilă şi nici o fundaţie
solidă pentru supremaţia spirituală pe care o câştigase deja altfel decât prin desfiinţarea completă a
puterii grecilor şi lombarzilor în Italia, astfel încât Sfântul Scaun să le ia prada. Acesta a ajuns de atunci
să fie unicul mare obiectiv al succesorilor Sf. Petru, pentru care aveau de luptat, pentru că via lui Nabot
din Izreel trebuia să fie luată în stăpânire pe orice căi, fie cât de incorecte. Izabela a făcut uneltiri şi Nabot
a fost omorât. Istoria regilor lombarzi şi marea controversă iconoclastică din secolele al şaptelea şi al
optulea ne luminează cu privire la mijloacele folosite în acest scop, dar despre acestea vom spune numai
câteva cuvinte, indicându-i cititorului să cerceteze istoriile generale*.
* În special Greenwood – Cathedra Petri
“Există suficiente temeiuri istorice pentru a crede,” spune Greenwood, “că acest obiectiv căpătase o
formă foarte clară în mintea papilor, şi anume că teritoriul adversarului religios, Împăratul, trebuia să fie
definitiv anexat patrimoniului Sf. Petru, împreună cu cât mai multe teritorii cu putinţă. Dar aceasta era
un ţel înalt şi aparent nu erau speranţe de a smulge teritoriile de la inamicii lombarzi. Şi, de fapt,
întreaga politică papală a urmărit de atunci împlinirea acestui unic obiectiv”.
Pepin şi Carol cel mare, anii 741 - 814
Atenţia papei se îndreptase deja de un timp spre Franţa ca posibil ajutor care să-i elibereze. Naţiunea
francilor era catolică de la începutul creştinismului, dar o relaţie mai strânsă cu Roma a fost stabilită prin
intermediul Sf. Bonifaciu, călugărul englez. Plin de respect faţă de Sf. Petru şi de succesorii lui, el şi-a
folosit influenţa asupra episcopilor Franţei şi Germaniei pentru a extinde autoritatea scaunului episcopal
al Romei. Aceasta a pregătit calea pentru soluţia la marea problemă a papilor.
Pepin, care era majordom la palatul lui Childeric al-III-lea, regele francilor, exercitase mult timp puterea
în stat şi toate atribuţiile suveranului, lipsindu-i doar titlul. A ajuns la gândul că venise vremea să pună
capăt domniei stăpânului său, regele, pentru ca să aibă el numele şi onorurile. El avea toate calităţile pe
care nobilimea şi poporul le aprecia atunci la prinţi. El era războinic viteaz şi om de stat experimentat.
Printr-o serie de succese strălucite el extinsese mult stăpânirea francilor. Bietul rege, neavând asemenea
calităţi, scăzuse mult în ochii poporului şi ajunsese să fie numit Cel Prost. Pepin a avut însă
înţelepciunea de a acţiona cu precauţie în acea fază a planurilor lui. Bonifaciu, care a avut un rol
important în această chestiune, a fost trimis în secret la Roma pentru a-l regăti pe papă pentru mesajul
lui Pepin, având şi instrucţiuni cum să-i răspundă papei. Nobilii au fost de părere că papa era primul
care trebuia consultat dacă era bine să facă ceea ce dorea majordomul. Ca urmare, doi ecleziastici de
încredere au fost trimişi la Roma pentru a-i prezenta papei Zaharia următoarea chestiune: “Nu permite
oare legea divină ca un popor viteaz şi războinic să detroneze un monarh imbecil şi indolent, care este incapabil să
indeplinească funcţiile unui rege, pentru ca în locul lui să pună pe cineva mai vrednic să conducă, pe unul care a
adus deja mari servicii statului?” Răspunsul prompt şi laconic al papei, care cunoştea deja toate secretele a
fost favorabil: “Cel care are deplin puterea regală are şi dreptul de a lua titlul de rege”.
Fără-ndoială, papa a răspuns exact cum doreau cei care i-au pus întrebarea. Pepin a fost atunci sigur că
urma să câştige. Întărit de aprobarea celei mai înalte autorităţi ecleziastice şi sigur de recunoaşterea
poporului, a luat cu îndrăzneală titlul de rege. A fost încoronat de Bonifaciu la Soissons, în anul 752, în
prezenţa nobililor şi a prelaţilor ţării. Şi caracterul religios al încoronării a marcat creşterea puterii
clerului. Ceremonia iudaică a ungerii a fost introdusă de Bonifaciu pentru a-l sfinţi pe uzurpator, iar
episcopii au stat în jurul tronului ca unii de rang egal cu nobilii care purtau arme. Potrivit obiceiului
francilor, Pepin a fost ridicat pe scut în aclamaţiile poporului şi proclamat rege al francilor. Childeric,
ultimul rege merovingian, a fost dezbrăcat de atributele regale fără a se opune, a fost tuns şi închis într-o
mânăstire.
Zaharia aprobă uneltirea lui Pepin
Rolul pe care l-au avut Bonifaciu şi patronul lui, papa, în această revoluţie, ca şi moralitatea
procedurilor, sunt controversate. Scribii papei au avut dificultăţi în a-i exonera pe preoţii fără scrupule,
iar scriitorii protestanţi s-au străduit să-i incrimineze, dar dacă este să comparăm purtarea lor cu
principiile Noului Testament, atunci nu mai poate fi nici o controversă. Orice principiu şi sentiment
drept, atât omenesc cât şi divin, a fost sacrificat de papă pentru a şi-l asigura pe Pepin ca aliat împotriva
grecilor şi lombarzilor. Violarea legii sacre a drepturilor regilor şi a marii legi a succesiunii ereditare cu
absolvirea supuşilor de la respectarea jurământului de credinţă au fost aprobate de papalitate ca fiind
drepte înaintea lui Dumnezeu, numai ca acestea să-i ajute să dobândească suveranitatea temporară. Aşa
a fost răutatea îndrăzneaţă şi groaznica blasfemie a scaunului episcopal al Romei la jumătatea secolului
al optulea. Studentul istoriei bisericii se cuvine să-şi noteze acest eveniment ca unul care redă o
caracteristică a papalităţii şi ca un precedent pentru pretenţiile afişate în viitor. Aceasta este în general
prezentată ca fiind prima intervenţie a papei în drepturile prinţilor şi în chestiunea loialităţii supuşilor.
Şi Zaharia a folosit mult acest precedent în anii care au urmat. De atunci încolo, papii au afirmat că regii
Franţei au căpătat autoritate de la papă şi că numai aprobarea papei face ca titlul lor să fie legal. Nici
Pepin, nici Zaharia nu au putut prevedea efectele imense pe care negocierea lor le-a avut în istoria
bisericii şi a lumii. Acesta a fost primul mare pas spre regatul viitor al episcopului Romei, o verigă
importantă dintr-un lanţ de evenimente.
Stabilirea suveranităţii temporare a papei
Printr-un schimb reciproc de bune oficii, la mai puţin de trei ani după încoronare, Pepin a trecut Alpii în
fruntea unei armate numeroase şi i-a înfrânt pe lombarzi şi a cucerit teritoriul Italiei de la imperiul din
est. Justiţia ar fi cerut ca acel teritoriu să-i fie redat Împăratului, căruia îi aparţinea, sau ca să-l păstreze
Pepin pentru sine, dar el nu a procedat nici aşa, nici aşa, ci, fiind atent la obligaţia pe care o avea faţă de
Sfântul Scaun, el a spus că nu a mers la război pentru vreun om, ci numai pentru Sf. Petru pentru ca să
obţină iertarea păcatelor. Astfel el a transferat episcopului Romei suveranitatea asupra acelor provincii.
Aceasta a constituit baza stăpânirii temporare a papilor.
Astolph, regele lombarzilor, i-a jurat lui Pepin să-i înapoieze Sf. Petru oraşele pe care le cucerise, şi
trupele franceze s-au retras. Dar marea “donaţie,” în ceea ce-l privea pe papă, era doar pe hârtie, pentru
că papa nu fusese pus în stăpânirea teritoriilor care-i fuseseră cedate şi nu avea mijloacele de a lua în
stăpânire acel dar regal. Ca urmare, de îndată ce trupele francilor au trecut înapoi Alpii, Astolphus a
refuzat să se achite de angajamentele luate. El şi-a strâns trupele risipite şi a reluat atacurile în teritoriile
divizate ale bisericii. El a pustiit ţara până la zidurile Romei şi a asediat cetatea. Papa, înfuriat atât de
comportamentul evaziv al lui Pepin cât şi de perfidia lombarzilor, a trimis în grabă pe mare – pentru că
orice cale pe uscat era blocată - mesageri către protectorul franc. Prima lui scrisoare îi reamintea regelui
Pepin că el risca să fie condamnat pentru eternitate dacă nu-şi finaliza donaţia la care se angajase pentru
Sf. Petru. A urmat o a doua scrisoare şi mai patetică şi mai explicită, dar francii tot nu s-au grăbit. În
final, papa a scris o a treia scrisoare, ca din partea Sf. Petru însuşi. Pretenţia îndrăzneaţă exprimată de
această scrisoare este atât de grozavă încât o vom reda în întregime ca exemplu pentru mijloacele folosite
de papă cu scopul de a-i înspăimânta pe barbari şi a-i determina să apere Sfântul Scaun şi să extindă
stăpânirea lui. El considera ca juste orice fel de mijloace. Astfel, el scria:
“Eu, Petru, apostolul, mărturisesc, mustru şi te rog, pe tine, Pepin, cel mai creştin rege, Carol şi
Carloman, împreună cu toată ierarhia de episcopi, stareţi, preoţi şi călugări, şi pe toţi judecătorii, ducii,
conţii şi tot poporul francilor. Şi mama lui Dumnezeu de adjură, te mustră şi îţi porunceşte, ea împreună
cu tronurile şi stăpânirile şi toată oştirea cerurilor, să salvezi cetatea Romei de belstemaţii de lombarzi.
Dacă asculţi, eu, Petru, apostolul, îţi promit protecţie în această viaţă, iar în cea viitoare îţi voi pregăti cel
mai glorios palat în cer şi îţi voi da bucurii eterne în paradis. Preia cauza Romei şi îţi voi da orice vei
cere. Te conjur să nu laşi acest oraş să fie rănit şi chinuit de lombarzi, pentru ca sufletul tău să nu fie rănit
şi chinuit în iad împreună cu diavolul şi îngerii lui necuraţi. Dintre toate naţiunile de sub cer, francii sunt
cea mai preţuită de Sf. Petru şi mie îmi sunteţi datori pentru toate victoriile voastre. Fii ascultător şi
ascultă degrabă, şi, cu sprijinul meu, Domnul Isus Hristos îţi va da multe zile, siguranţă, victorie şi în
viaţa viitoare şi Îşi va înmulţi binecuvântările asupra ta printre sfinţii şi îngerii Lui sfinţi*”.
* Pentru o descriere mai bună a acestei perioade importante, vedeţi Milman: “Latin Christianity”, vol. 2, p. 243
Antetipul omului păcatului
Nimic altceva nu ne poate da o imagine mai expresivă pentru grozava apostazie a bisericii Romei decât
această scrisoare. Dreptul la viaţa eternă se capătă numi prin ascultarea de papă şi cea mai înaltă datorie
a omului este protejarea şi extinderea stăpânirii Sfântului Scaun. Şi unde este Hristos? Ce mai este cu
drepturile Lui? Ce mai este creştinismul? În loc să caute să-i convertească pe barbari şi să le câştige
pentru Hristos sufletele, numele cel sfânt al Domnului şi numele apostolului sunt înjosite pentru a sluji
celor mai meschine scopuri. Soldatul care luptă cel mai bine pentru Sfântul Scaun de la Roma, chiar dacă
nu are nici un fel de calităţi morale şi religioase, este asigurat că va avea mari avantaje temporare în viaţa
de pe pământ şi că şi în cea de dincolo va avea cea mai înaltă poziţie în cer. Este clar că aici avem “taina
fărădelegii” şi antetipul omului păcatului, “fiul pierzării, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de
orice se numeşte dumnezeu şi de orice la care se aduce închinare, încât el însuşi se aşează în templul lui
Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu ... A cărui venire este potrivit lucrării lui Satan, cu
orice putere şi semne şi minuni ale minciunii...” (2. Tesaloniceni 3:3-12).
Pepin şi-a pus în mişcare francii. Ameninţările şi promisiunile Sf. Petru au avut efectul dorit. Ei au
invadat din nou Italia. Astplph a cedat din nou în faţa cererilor lui Pepin şi a părăsit teritoriul disputat.
La încheierea tratatului au fost prezenţi ambasadori din est, care au cerut retrocedarea Ravenei şi a
teritoriului ei către stăpânul lor, Împăratul, dar Pepin a declarat că singurul obiectiv al acestui război a
fost acela de a-şi arăta veneraţia faţă de Sf. Petru şi de a-i da lui şi succesorilor lui dreptul de cuceritor.
Reprezentanţii papei au străbătut ţara şi au primit onoruri de la autorităţi şi li s-au dat cheile cetăţilor.
Dar teritoriul pe care-l primise de la un potentat străin sub formă de donaţie îi aparţinea stăpânului său,
Împăratul din est. Pentru o mare sumă de bani, care s-a îngrijit ca să fie plătită în cer, papa a angajat un
străin pentru a-l fura pe suveranul lui de drept, pe care, fără ruşine, a vrut să-l prade. Regele Franţei a
putut fi detronat şi umilit de slujitorul lui, iar Împăratul grec putea fi prădat şi sfidat de preotul lui,
numai ca puterea bisericii să crească. Aşa a fost dintotdeauna politica Romei.
Dar marea donaţie a lui Pepin, care a murit în anul 768, mai trebuia să fie confirmată de fiul lui, Carol cel
Mare (Charlemagne). În anul 774, când lombarzii au mai ameninţat încă odată teritoriile Romei, iarăşi a
fost solicitat ajutoru Franţei. Ni se spune că romanii l-au primit pe rege cu o neţărmurită bucurie: treizeci
de mii de cetăţeni i-au ieşit în întâmpinare, tot clerul cu cruci şi stindarde şi copiii din şcoli purtând
ramuri de măslin şi l-au aclamat cântând imnuri de bun-venit. El a descălecat şi a înaintat spre biserica
Sf. Petru, unde-l aştepta papa cu clerul. Regele a sărutat cu devotament fiecare treaptă a scărilor, şi,
plecându-se, l-a sărutat pe Papă şi a intrat ţinând mâna lui dreaptă. El a petrecut ajunul Paştelui în
exerciţii evlavioase şi rugăciuni. Iar când inima regelui era încălzită şi sensibilizată, papa Adrian a
deschis subiectul unei noi donaţii către Sfântul Scaun. Carol cel Mare a extins mult donaţia pe care Pepin a
făcut-o bisericii, a confirmat-o prin jurământ şi a pus în mod solemn actul de donaţie pe mormântul
apostolului. După încheierea solemnităţilor de paşte, el l-a părăsit pe pontif şi s-a alăturat din nou
armatei sale. Armatele lui au învins peste tot şi el nu s-a oprit până nu a desfiinţat complet imperiul
lombarzilor şi s-a proclamat rege al Italiei.
Donaţia lui Carol cel Mare
Este foarte greu de stabilit cât de mare a fost donaţia lui, dar opinia generală a istoricilor este că ea nu
includea ex-arhatul Ravenei, dar cuprindea ducatele Spoleto şi Benevento, Veneţia, Istria şi alte teritorii
din nordul Italiei, pe scurt întreaga peninsulă şi Insula Corsica. Via fiecărui Nabot a fost răpită şi singele
lui a fost vărsat pentru a satisface ambiţiile Izabelei şi pentru ca ea să-şi instaureze tronul nedreptăţii.
Dar, notaţi culmea răutăţii manifestată în felul în care papa a căutat să împace rolul lui de vicar al lui
Hristos cu noua lui poziţie. El a argumentat astfeş: din vreme ce toţi oamenii trebuie să i se supună lui
Hristos, tot aşa ei trebuie să i se supună şi vicarului şi reprezentantului său în tot ceea ce ţine de regatul
lui. Iar acel regat se extinde peste toate, şi iată de ce nimic care este în această lume şi nimic din afacerile
lumii nu poate fi înafara jurisdicţiei scaunului Sf. Petru. El spunea: împărăţia noastră nu este din lumea
aceasta, ci este ca aceea a lui Hristos, în toate, peste toate şi deasupra tuturor. Potrivit acestei teorii, nici o
putere temporară, oricât ar fi de mare, nu poate fi nepotrivită cu declaraţia Mântuitorului cu privire la
Împărăţia Lui. Acesta este temeiul pentru acţiunile papilor de atunci încolo. Şi de aici s-au amestecat ei
în relaţiile dintre preot şi popor, dintre rege şi supuşi, pe pământ, pe mare şi în orice lucru din lume.
Carol cel Mare a vizitat din nou Roma în anul 781 şi a treia oară în 787, şi, de fiecare dată, a îmbogăţit
biserica prin daruri date, după cum mărturisea el, în limbajul acelei vremi, “pentru binele sufletului
său”. Copleşit de recunoştinţă, şi conştient că avea nevoie de un apărător permanent, papa l-a încoronat
pe Carol cel Mare în ajunul Crăciunului din anul 800, proclamându-l Cezar Augustus. Un prinţ franc, un
teuton, a fost astfel declarat succesorul cezarilor şi avea toată puterea de Împărat în vest. “Imperiul lui
Charlemagne,” spune Milman, “era cam toată creştinătatea latină; Anglia era singurul teritoriu mare
care recunoştea supremaţia Romei şi nu era supus noului imperiu din vest*”. Acest eveniment
marchează o mare epocă în analele creştinismului roman.
* V. Milman, vol. 2; Greenwood, vol. 2
Vom părăsi deocamdată vestul pentru un timp şi ne vom întoarce spre o altă mare revoluţie religioasă,
care s-a produs brusc, pe neaşteptate, în est: mahomedanismul.
Istoria Bisericii Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei
Capitolul 15. Mahomed, profetul fals al Arabiei

Am urmărit cu mult interes înaintarea continuă şi puterea în creştere pe tot cuprinsul Europei, pe
parcursul secolelor al şaptelea şi al optulea, a creştinismului în forma lui latină. Numele lui Isus s-a
răspândit larg, şi Dumnezeu a putut folosi parfumul scump al acestui nume spre binecuvântare, în
pofida formelor rigide ale Romei care l-au înconjurat peste tot. Dar toate aceste cuceriri ale evangheliei
sub conducerea papei şi prin influenţa misionarilor au devenit cuceriri ale scaunului episcopal de la
Roma. E greu să ne imaginăm cât de mult s-ar fi putut extinde dominaţia ei spirituală şi cât de mare ar fi
fost puterea ei dacă ea nu ar fi întâmpinat o opoziţie formidabilă. Dumnezeu a îngăduit să se ridice un
vrăjmaş, care nu numai că a oprit înaintarea romano-catolicismului, ci în mai multe rânduri l-a făcut
până şi pe pontif să tremure pentru siguranţa lui în scaunul Sfântului Petru. Este vorba de Mahomed,
impostorul din Arabia.
Începutul secolului al şaptelea – epoca în care a apărut acest om remarcabil – era o perioadă deosebit de
favorabilă pentru împlinirea marelui său obiectiv. Aproape toată lumea era nebună după idoli: în
templul de la Mecca erau 360 de idoli, exact câte zile avea anul arab. Păgânismul cu marele lui număr de
zei falşi ocupa încă largi zone pe pământ. Şi, vai! până şi creştinismul ajunsese idolatru, atât în biserica
greacă cât şi în cea romană. În această perioadă a apărut Mahomed în lume ca un monoteist serios şi
auster. El s-a simţit chemat să restaureze învăţătura fundamentală despre Unitatea divină, redându-i
întâietatea în credinţa religioasă a omenirii. Dar ideile cu privire la încarnare, răscumpărare şi
Răscumpărător şi de relaţie de comuniune cu Dumnezeu şi influenţele iubirii sfinte nu se găsesc deloc în
sistemul profetului. Prăpastia imensă care-l desparte pe păcătos de Dumnezeu rămâne de netrecut în
religia lui Mahomed. Dar, înainte de a spune ceva despre sistemul lui, vom arunca o privire rapidă
asupra familiei şi tinereţii lui.
Familia şi tinereţea lui Mahomed
Potrivit tradiţiei arabe, el era dintr-o familie nobilă a coreiţilor. Acel trib, coreiţii, în vremea când s-a
născut Mahomed (se consideră că aceasta a fost prin anul 569), era ca o ierarhie care exercita o
supremaţie religioasă, ei fiind recunoscuţi ca păzitorii templului de la Kaaba, cu piatra sfântă de la
Mecca. Tatăl lui a murit la scurt timp după naşterea lui, iar mama lui a murit când el era foarte tânăr,
astfel că el a rămas orfan şi singur. Cum alţi membri ai familiei lui au murit şi ei, guvernarea oraşului
Mecca şi cheile Kaaba au trecut la o altă ramură a familiei. Nu prea avem informaţii despre primii
douăzeci şi cinci de ani din viaţa lui, decât că el a avut activităţi comerciale şi că a avut atât de mult
succes şi s-a purtat atât de onorabil încât a primit titlul de Amin, sau cel credincios. La vârsta de douăzeci
şi opt de ani s-a căsătorit cu o văduvă dintre rudele lui, care avea o mare avere. La doisprezece ani după
căsătoria lui, când era în vârstă de patruzeci de ani, profetul a început să audă despre misiunea lui
viitoare. Nenorocirile familiei lui şi recâştigarea demnităţii pe care o avusese mai înainte au fost primele
lucruri care i-au venit în minte. Potrivit obiceiului compatrioţilor lui, în fiecare an el se retrăgea într-o
grotă din munte şi petrecea un timp într-o singurătate religioasă. Potrivit cu relatările lui, când era în
una din acele peşteri, el a primit prima comunicare din cer, sau, după cum considerăm noi, din adânc.
Treptat el a ajuns să aibă convingerea că era chemat în mod special de Dumnezeu pentru a fi un
instrument prin care să fie distrusă idolatria şi să fie propagată adevărata credinţă. Oracolele lui, pe care
el mărturisea că le-a primit direct din cer prin îngerul Gabriel, sunt păstrate în Quran şi sunt considerate
de credincioşii lui ca fiind cuvântul lui Dumnezeu.
Religia islamică
Noua religie a fost numită Islam, ceea ce înseamnă supunere sau resemnare faţă de voia lui Dumnezeu.
Învăţătura lui poate fi rezumată prin propriul lui aforism: “Nu există alt Dumnezeu în afară de
Dumnezeul cel adevărat, iar Mahomed este profetul lui”. Cele şase puncte principale ale credinţei
islamice sunt: 1. credinţa în Dumnezeu; 2. în îngerii Lui; 3. în scripturile Lui; 4. în profeţii Lui; 5. în
înviere şi ziua judecăţii; 6. în predestinare. Şi partea practică a crezului profetului era la fel de justă,
potrivit cu gândirea religioasă şi obiceiurile religioase ale vremii. Ea îmbrăţişează patru mari principii: 1.
rugăciunile şi purificarea; 2. milostenia; 3. postul; 4. pelerinajul la Mecca, care este considerat atât de
esenţial încât oricine murea fără a-l fi făcut putea la fel de bine să moară fiind iudeu sau creştin.
Singurul lucru nou şi de speriat în religia islamului era misiunea divină a lui Mahomed ca apostol şi
profet al lui Dumnezeu. Dar dincolo de aparenţele frumoase este viclenia lui Satan. Asemenea principii
religioase elementare nu par a face rău nimănui, dar înşeală pe mulţi, şi istoria arată că opiniile lui s-au
schimbat pe măsură ce el a avut succes şi că el a devenit tot mai intolerant şi mai violent pe măsură ce a
avut mai multă putere, până ce religia lui a devenit religia săbiei, a violului şi a senzualităţii. “El era un
predicator blând,” spunea Milman, “până atunci când scotea sabia din teacă”. Odată scoasă sabia din
teacă, el era tranşant în orice chestiune şi nu avea remuşcări. Odată vedem că principiul răsăritean al
toleranţei religioase este mărturisit explicit: diversitatea religiilor este prezentată ca o rânduială, toţi
bucurându-se de aceeaşi favoare a lui Dumnezeu. Dar, mai apoi, Quran-ul revizuieşte treptat aceste
enunţuri blânde şi ajunge la limbajul unei superiorităţi jignitoare, exprimând o aversiune nedisimulată.
Deşi Quran-ul are multe asemănări atât cu iudaismul cât şi cu creştinismul, s-ar zice că Mahomed nu
cunoştea bine nici Vechiul şi nici Noul Testament, ci că mai curând şi-a extras materialul din legendele
talmudice şi din nişte evanghelii false şi alte scrieri eretice, amestecate cu vechi tradiţii arabe.
Primii convertiţi ai lui Mahomed pentru noua lui religie au fost dintre prietenii şi rudele lui apropiate,
dar lucrarea de convertire înainta încet şi cu greu. După treisprezece ani, el avea doar paisprezece
oameni care îl urmau. Nemulţumit de rezultate, el a luat hotărârea de a declara public religia lui. Întâia a
făcut apel la familia lui ca să-l recunoască drept profet al lui Dumnezeu, şi, fiind acceptat ca profet de
familia lui, a aspirat apoi la poziţia de profet al tribului. Dar el a fost refuzat de coreiţi, care nu au
acceptat pretenţiile lui, aşa că el şi cei care îl urmau au fost persecutaţi.
Intrarea triumfală a lui Mahomed în Medina
Până atunci s-a străduit să-şi răspândească opiniile numai prin persuasiune, dar oamenii erau foarte
încăpăţânaţi şi superstiţioşi şi l-au ameninţat pe profet cu martiriul. El a fost deci obligat să fugă din
oraşul lui natal, Mecca, centrul comercial şi religios al Arabiei, din care spera să facă centrul noului său
imperiu spiritual. A fugit la Medina, unde a fost primit ca un prinţ. Unii dintre cei mai distinşi cetăţeni ai
oraşului au îmbrăţişat cauza lui şi s-a format un fel de partid în favoarea lui. Anul 622 este privit ca
marcând o mare epocă în viaţa profetului şi ca anul de început al cronologiei mahomedane. Atunci a
căpătat forţă şi a primit o nouă revelaţie pentru propagarea credinţei. Şi s-a schimbat şi caracterul
revelaţiilor cereşti, ele devenind mai crunte şi mai sângeroase. Gura i-a fost umplută, asemenea
profeţilor lui Ahab, de un duh de minciună.
În câţiva ani, după lupte între cetăţile rivale şi între cei de religii opuse, puterea profetului a crescut atât
de mult încât în anul 630 a cucerit Mecca. A curăţit Kaaba de cei 360 de idoli ai ei şi a ridicat acolo marele
sanctuar al islamului. De atunci, Mecca a devenit centrul sistemului său; întreaga populaţie i-a jurat
credinţă şi toate triburile Arabiei au ajuns sub stăpânirea lui şi să urmeze religia lui.
Mecca, capitala islamului
Mahomed domnea la Mecca. Din cel mai înalt minaret al moscheii era proclamată unitatea lui
Dumnezeu, ca şi misiunea lui profetică. Idolii au fost făcuţi bucăţi, iar vechiul sistem al idolatriei a
dispărut de teama armelor, dar şi datorită simplităţii noii credinţe. Următorul pas al politicii profetului a
fost acela de a asigura unitatea religioasă absolută a Arabiei. Prin intermediul lui au dispărut vechile
conflicte dintre triburi şi rase, şi toţi au devenit o armată religioasă unită împotriva necredincioşilor. Era
un război declarat împotriva tuturor formelor de necredinţă, adică era în mod special un război
împotriva creştinismului, şi erau hotărâţi să propage mahomedanismul prin puterea sabiei.
Mahomed ajunsese un suveran independent. Arabia eliberată de idoli a îmbrăţişat religia islamului. Dar,
deşi profetul era atunci un prinţ al vremii şi un războinic de succes, el nu şi-a neglijat îndatoririle de
preot, ci a condus mereu închinarea celor care-l urmau, a făcut rugăciuni publice şi a predicat la
sărbătorile săptămânale ţinute în zilele de vineri. Şi-a arogat, în mod blasfemiator, funcţiile de profet,
preot şi rege. Acest amestec şi această amăgire inspirate din infern sunt capodopera lui Satan, ele
izvorând din ţinutul întunericului. Fanatismul adepţilor lui era stârnit prin perspectiva prăzilor şi a
satisfacţiei oricărei pofte rele. Însuşirea ca pradă a oricărei femei capturate era recunoscută ca o lege a
războiului şi ca o recompensă a vitejiei. Maximele cu care erau educaţi credincioşii lui erau de genul: “O
picătură de sânge vărsată pentru cauza lui Dumnezeu sau o noapte sub arme valorează mai mult decât
două luni de post şi rugăciune. Oricine cade în bătălie are păcatele iertate, şi, în ziua judecăţii, rănile lui
vor străluci ca purpura şi vor mirosi ca moscul parfumat, iar membrele pe care le-au pierdut în luptă vor
fi înlocuite cu aripi de îngeri şi heruvimi”. Strigătul de luptă al temerarului Khaled era: “Luptaţi, luptaţi,
nu vă temeţi! Paradisul, paradisul este sub umbra săbiilor voastre! Iadul cu flăcările lui vine asupra celui
care fuge din bătălie, iar paradisul îi este deschis celui care cade în luptă”. Astfel însufleţite, oştile
musulmane erau entuziasmate, şi, însetate după prăzile învingătorului pe pământ şi de un paradis
senzual dincolo, ei se aruncau în bătălie fără teamă.
Aşa au fost puse temeliile imperiului arab. Mahomed a chemat nu numai prinţişorii din regatele
învecinate, ci şi cele două mari puteri ale lumii mai civilizate, regele Persiei şi Împăratul din est, să se
supună supremaţiei sale religioase. Se spune că Heraclius a primit cu respect comunicarea, dar
Chosroes, persanul, a rupt în bucăţi scrisoarea în mod dispreţuitor. Auzind de aceasta, profetul a
exclamat: “Aşa îţi va rupe Dumnezeu regatul şi va respinge rugăciunile lui Chosroes”. Şi aşa s-a şi
întâmplat: regatul Persiei a fost în scurt timp redus de către armatele mahomedane la câteva comunităţi
răzleţe. Dar, deşi se lărgea cercul islamului, centrul lui trecea. După ce, cu lacrimi şi gemete, şi-a condus
la mormânt fiul cel mai mare, profetul a întreprins pelerinajul lui de adio la Mecca şi a murit în anul 632,
în vârstă de şaizeci şi patru de ani. Se zice că nu a avut nici un fel de remuşcări pe patul de moarte, dar
sângele pe care l-a vărsat şi mulţimile pe care le-a amăgit îl vor urma la scaunul de judecată.
Misiunea rea era îndeplinită: el organizase cea mai grozavă confederaţie pe care o cunoscuse lumea până
atunci. În intervalul scurt de numai zece ani el sădise în est o religie care a prins rădăcini puternice, care,
cu toate revoluţiile şi schimbările, după douăsprezece secole, tot mai are control asupra minţii şi
conştiinţei a peste o sută de milioane de fiinţe omeneşti*.
* n.tr.) reamintim că autorul scria despre situaţia din secolul al XIX-lea
Succesorii lui Mahomed
După moartea profetului, succesorii, califii, lui au declarat război întregii omeniri. Cei mai mari dintre
aceştia au fost: Abu Bakr cel înţelept, Omar cel credincios, Ali cel viteaz şi Khaled, sabia lui Dumnezeu.
Aceştia erau cei mai vechi tovarăşi ai profetului şi rude ale lui. În câteva luni de la moartea lui, aceşti
generali au fost urmaţi de mari mulţimi venite din deşert şi au acoperit câmpiile Asiei. Istoria acestor
războaie, deşi a afectat mult înaintarea creştinismului, nu intră în sfera acestei scurte istorii. Dar, cum
multe naţiuni şi mulţi din poporul Domnului au căzut victime ale acestei calamităţi, merită să ne oprim
puţin asupra ei. Mulţi cred că lăcustele sarazine reprezintă o împlinire parţială a ceea ce spune
Apocalipsa 9:1-12.
Păgânii persecutori cum a fost Chosroes, necredinciosul şi sfidătorul rege al Persiei, dar şi creştinii
mărturisitori fără viaţă, au fost pedepsiţi de Dumnezeu prin succesorii lui Mahomed, dar episcopii
mândrii şi preoţii au fost în mod special obiectele răzbunării lor. “Nu distrugeţi pomii fructiferi, nici
ogoarele fertile pe care le întâlniţi,” spuneau califii, “fiţi drepţi şi menajaţi sentimentele celor învinşi.
Respectaţi toate persoanele religioase care trăiesc în sihăstrii sau mânăstiri şi cruţaţi-le clădirile. Dar,
dacă veţi întâlni un alt soi de necredincioşi, care umblă raşi în creştetul capului şi aparţin sinagogii lui
Satan, despicaţi-le capetele ca să nu vină la credinţa cea adevărată şi să se închine”. Astfel, mulţimile
puternice au înaintat cu un entuziasm pe care nimic nu l-a putut stăvili. A căzut Siria şi Persia şi Egiptul
şi multe alte ţări s-au predat în faţa puterii lor. Multe cetăţi, ca Ierusalimul, Boţra, Antiohia, Damascul,
Alexandria, Cirena şi Cartagina, au căzut în mâinile lor. Au invadat şi India şi au asaltat Europa
cucerind Spania şi înaintând până la Loara, unde au fost înfrânţi în anul 732 de Charles Martel şi au fost
nevoiţi să se retragă. Vom mai nota doar modul în care i-au tratat ei pe cei învinşi de la Ierusalim.
În anul 637, Ierusalimul a căzut în mâinile califului Omar, care a construit o moschee pe terenul unde
fusese templul. Întregul popor al acelei cetăţi vinovate a fost degradat fiind plasat de cuceritorii mândri
într-o castă inferioară, care trebuia să-i onoreze pe musulmani şi să le acorde prioritate peste tot.
Creştinismul a ajuns să fie redus la stadiul umilitor de religie tolerată; crucea nu mai putea fi expusă
înafara bisericilor, clopotele au fost reduse la tăcere, iar creştinii trebuiau să-şi plângă morţii în tăcere.
Musumanii credincioşi nu trebuiau să fie ofensaţi de vederea simbolurilor creştine, iar persoana unui
musulman era considerată sacră, astfel încât era o crimă ca un creştin să-l lovească pe un musulman.
Aceasta era situaţia creştinilor care locuiau la Ierusalim după căderea cetăţii, în care su rămas continuu,
acea stare nefiind deloc tulburată de vreo agresiune de-a creştinilor până la cruciade. Putem crede că
nişte condiţii asemănătoare au fost impuse asupra tuturor creştinilor din Siria. Aşa a procedat
Dumnezeu, în sfânta lui providenţă, faţă de multe naţiuni, atât din est cât şi din vest, care erau dens
populate cu evrei şi creştini, condamnând milioane de oameni la servitute faţă de mahomedani, ceea ce
contină până în zilele noastre*.
* V. Milman – Latin Christianity, vol. 2, p. 4-52; James White – Eighteen Christian Centuries, p. 143
Reflecţii asupra mahomedanismului şi romano-catolicismului
Odată ajunşi cu istoria noastră, atât cea civilă cât şi cea ecleziastcă, la sfârşitul secolului al optulea, ne
putem opri pentru un moment pentru a reflecta la ceea ce am văzut, unde am ajuns şi ce putem aştepta.
Am văzut înălţarea scaunului episcopal de la Roma în vest şi cum au ajuns la culme ambiţiile lui. Am
văzur şi ridicarea în est a unei mari puteri adverse, inferioară creştinismului numai în ceea ce priveşte
extinderea influenţei ei religioase şi sociale. Prima putere s-a înălţat treptat chiar în centrul
creştinismului luminat; cea de-a doua a ţâşnit ieşind dintr-odată din anonimat în deşertul sălbatic. Ne
putem întreba care este lecţia morală pe care o putem extrage privind caracterul şi rezultatele acestor
două mari puteri? Ambele au fost îngăduite de Dumnezeu, şi, dacă este să judecăm drept, ele au fost
îngăduite de El ca o judecată divină asupra apostaziei din creştinism şi asupra păgânilor pentru idolatria
lor. De-o parte era strigătul de război înălţat împotriva tuturor celor care refuzau să primească credinţa
sau să plătească tribut credincioşilor califilor şi armatelor lor, iar de cealaltă parte un şi mai neîndurător
strigăt de război împotriva oricu refuza să creadă în Fecioară şi sfinţi, viziuni şi miracole, relicvelor şi
icoanelor pe care Roma idolatră le impunea în intoleranţa ei. Bisericile din est au fost slăbite încă din
zilele lui Origen de o filozofie Platonică în forma unei teologii metafizice, care a dus la disensiuni
necontenite. În vest au fost evitate controversele, obiectivul fiind cucerirea puterii. De secole, Roma
aspira la stăpânirea asupra creştinătăţii, de fapt, asupra lumii. Ambele biserici au fost judecate de
Dumnezeu prin potopul crunt venit din Arabia. Totuşi mahomedanismul rămâne pedeapsa lui
Dumnezeu în est, iar biserica romană pedeapsa în vest.
Monoteliţii. Iconoclasmul.
În timp ce arabii conduşi de Abu Bakr şi de Omar cotropeau ţările grecilor şi smulgeau provincie după
provincie din imperiul lor, Împăratul se limita la a trimite armate pentru a-i respinge şi rămânea în
capitală pentru a se preocupa cu dezbaterile în chestiuni teologice. De la încheierea cu succes a
războaielor cu Persia, religia a devenit aproape unicul lucru de care se interesa. Două mari controverse
tulburau pe atunci întreaga lume creştină. Prima dintre ele era controversa numită monotelită, care
poate fi în general descrisă ca o înviere, într-o formă întrucâtva modificată, a vechii erezii monofizite sau
eutihiene. Sub numele generic de monofiţi sunt cuprinse patru mari ramuri ale celor care s-au despărţit
de biserica din est, şi anume: iacobiţii sirieni, copţii, abisinienii şi armenii. Originatorul acestei
numeroase şi puternice comuniuni creştine era Eutihes, stareţul unei mânăstiri de călugări de la
Constantinopole în secolul al cincilea. Monofiziţii neagă existenţa celor două firi ale lui Hristos, iar
monoteliţii, pe de altă parte, neagă existenţa unei voinţe divine şi a unei voinţe omeneşti la Domnul
binecuvântat. Împăratul Heraclius a făcut o încercare bine intenţionată de a-i reconcilia pe monofiziţi cu
biserica greacă, dar fără succes. Dar, cum zarva controverselor rareori s-a mai auzit în bisericile din est şi
o relatare detaliată a disputelor lor nu ar prezenta interes pentru cititorii noştri, le lăsăm pe paginile
istoriei ecleziastice*.
* Pentru detalii complete cu privire la diferitele secte, vedeţi Marsden – Dictionary of Christian Churches and
Sects şi Gardner Faiths of the World
Iconoclasmul sau furtuna distrugerii icoanelor merită însă să fie cercetată atent deoarece ea a afectat
inima creştinătăţii ca nici o altă controversă până atunci şi constituie o epocă importantă în istoria
scaunului episcopal de la Roma. Izabela s-a arătat în aceasta în toate caracteristicile ei adevărate, şi, de
atunci încolo, caracterul ei a rămas profund imprimat asupra papalităţii. Papii care ocupau atunci
scaunul Sf. Petru au apărat în mod deschis şi au justificat închinarea la chipuri. Acesta a fost în mod clar
începutul papalităţii – maturitatea sistemului care Îl dezonorează pe Dumnezeu. S-au descoperit clar
fundamantele papalităţii şi s-a văzut că speculaţiile şi idolatria sunt stâlpii pe care se sprijină stăpânirea
ei arogantă.
Primul obiect vizibil al închinării creştine
Avem motive serioase să credem că, timp de mai bine de trei sute de ani de la prima vestire a
evangheliei, nici imagini, nici icoane, nici alte obiecte vizibile pentru închinarea religioasă nu su fost
admise în slujbele publice desfăşurate în biserici şi nu au fost nici adoptate în închinarea particulară.
Probabil că până la zilele lui Constantin creştinii nu au gândit la aşa ceva şi putem considera aceasta ca
primul rod al unirii bisericii cu statul. Până atunci marea mărturie a creştinilor era împotriva idolatriei
păgânilor, şi pentru aceea ei au suferit moartea. Şi este remarcabil că împărăteasa Elena, mama lui
Constantin a fost prima a cărei gândire creştină s-a degradat prin această superstiţie. Se spune că, în
zelul ei pentru locuri religioase, ea ar fi descoperit şi dezgropat lemnul “adevăratei cruci”. Aceasta a fost
suficient ca ocazie pentru ca vrăjmaşul să să-şi atingă scopul. S-a aprins predilecţia omului pentru
obiecte văzute ale închinării şi flacăra s-a răspândit rapid, consecinţa naturală fiind idolatria care a
urmat.
Similar, au fost descoperite obiecte de amintire legate de Fecioara Maria şi de apostolii inspiraţi. Cele
mai sacre relicve care au fost ascunse timp de secole au fost descoperite prin viziuni. Atât de mare şi de
reuşită a fost înşelăciunea cu care a venit vrăjmaşul încât toată biserica a căzut în cursă. Din vremea lui
Constantin şi până la invazia arabă, închinarea la icoane şi statui şi relicve s-a răspândit din ce în ce mai
mult. Veneraţia relicvelor era caracteristică în vest, iar a icoanelor în bisericile din est, dar din timpul lui
Grigore cel Mare, sentimentele vestului au devenit mai favorabile imaginilor. Ca urmare a decăderii şi
dispariţiei aproape complete a literaturii, atât în rândul clerului cât şi al laicilor, folosirea imaginilor a
dat clerului o mare putere. Picturile, statuile şi reprezentările vizibile ale obiectelor sacre cel mai
convenabil mod de a transmite învăţătura, de a încuraja închinarea şi a întări sentimentele religioase ale
poporului. Cei mai intelectuali din cler s-au străduit să facă deosebirea dintre respectul acelor imagini ca
mijloace pentru închinare şi nu ca obiecte ale închinării, dar închinarea poporului necultivat nu ţinea deloc
cont de aceste subtilităţi. Apologeţii puteau face o desosbire subtilă între imagini ca obiecte faţă de care
se cuvine respect şi imagini ca obiecte ale închinării, dar nu avem nici o îndoială că, pentru cei ignoranţi
şi cu minte superstiţioasă, respectul şi închinarea înaintea unor imagini – fie că erau picturi sau statui –
ducea, în mod invariabil, la idolatrie.
Înainte de sfârşitul secolului al şaselea, idolatria era bine înrădăcinată în biserica din est, iar în cursul
secolului al şaptelea a cucerit treptat şi vestul, unde mai înainte căştigase ceva teren. Devenise ceva
obişnuit ca omul să cadă la pământ înaintea unor imagini, să se roage la ele, să le sărute şi să le
împodobească cu pietre şi cu metale preţioase, să pună mâna pe ele pentru un jurământ şi chiar să le
folosească drept sponsori pentru botez.
Leon încearcă desfiinţarea idolatriei - aproximativ anul 726
Împăratul Leon al treilea, supranumit Isauricus, un prinţ deosebit de capabil, a avut îndrăzneala de a se
angaja, chiar înfruntând mari dificultăţi, în acţiunea de a curăţi biserica de idolii detestabili. Din vreme
ce scrierile celor care au eşuat au fost distruse cu grijă, istoria nu poate decât să rămână tăcută când este
vorba de motivele împăratului, dar noi suntem dispuşi să credem că noul crez şi succesul lui Mahomed
l-au influenţat mult pe Leon. Înafară de aceasta, era un sentiment general printre creştinii din est că
idolatria în creştere în biserică adusese asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu sub forma invaziei
mahomedane. Creştinii erau mereu numiţi idolatri, atât de iudei cât şi de mahomedani. Este evident că
marea controversă a izbucnit în aceste împrejurări.
Leon a venit pe tron în est în anul 717, şi, după ce a asigurat pacea imperiului în relaţiile cu adversarii
externi, el s-a preocupat de chestiunile religioase. Zadarnic a căutat el să schimbe sau să amelioreze prin
porunci imperiale religia supuşilor săi. Prin anul 726, el a emis un edict împotriva folosirii superstiţioase
a imaginilor, dar nu pentru distrugerea lor. Nu putem presupune că Isaurian, când a făcut aceasta, a fost
motivat de teama de Dumnezeul cel adevărat, ci mai curând că motivele lui erau pur egoiste. Fiind capul
imperiului, şi, încă în mod oficial, cap şi al bisericii, prin edicetele lui a căutat să obţină simultan abolirea
completă a idolatriei în imperiu şi stabilirea unei autocraţii ecleziastice, dar Leon îşi supraestimase mult
puterea temporară în acele chestiuni spirituale. Trecuse vremea când edictele imperiale schimbau religia
imperiului, iar el, spre marele lui necaz, nu cunoştea nici puterea mândră, obraznică şi dispreţuitoare a
pontifilor, nici cât de ataşat era poporul de imaginile lor.
Primul edict doar interzicea închinarea la imagini şi poruncea ca ele să fie aşezate la o asemenea înălţime
încât să nu poată fi atinse sau sărutate. Dar, imediat ce mâna împăratului neevlavios s-a îndreptat
împotriva idolilor, s-a produs o mare tulburare peste tot. Interdicţia afecta toate clasele sociale, drept
care printrei cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, printre preoţi şi pe ţărani, călugări şi soldaţi, clerici şi laici,
bărbaţi, femei şi chiar copii, s-a produs o mare agitaţie. Edictul a avut ca efect imediat un război civil atât
în est cât şi în vest. Călugării aveau o mare influenţă, aşa că ei au stabilit un pretendent la tron, au
înarmat mulţimile şi au adus la Constantinopole o flotă prost echipată. Dar focul grecesc a respins acel
asalt prost organizat, iar conducătorii au fost prinşi şi executaţi. Întărâtat de opoziţia cu care a fost
întâmpinat edictul său, Leon a emis un al doilea edict şi mai strict, prin care a poruncit să fie distruse
toate imaginile şi să fie văruiţi toţi pereţii pe care erau pictate asemenea imagini.
Publicarea celui de-al doilea edict
Deşi edictul era extrem de aspru, se spune că ofiţerii imperiali au depăşit limitele poruncilor. Cele mai
sacre statui şi picturi au fost peste tot sparte fără milă, rupte în bucăţi sau arse în public sub privirile
închinătorilor înfuriaţi. “Nesocotind pericolul de moarte,” spune Greenwood, “bărbaţi, femei şi chiar şi
copii au sărit în apărarea obiectelor care le erau la fel de scumpe ca propria lor viaţă. Ei i-au atacat şi i-au
omorât pe ofiţerii imperiali angajaţi în distrugerea lor, iar acei ofiţeri, sprijiniţi de trupe regulate, au
ripostat cu o ferocitate la fel de mare, încât străzile metropolei au devenit scene de masacru cum se poate
vedea numai în urma aprinderii patimilor religioase. Conducătorii revoltelor au fost, în cea mai mare
parte, ucişi pe loc, închisorile s-au umplut până la refuz, şi mari mulţimi, după ce au suferit pedepse
corporale, au fost duse în exil în colonii penal*”.
* Greenwood – Cathedra Petri, vol. 3, p. 474
Poporul a fost atunci întărâtat la mânie şi nici chiar prezenţa împăratului nu le-a impus respect. Un ofiţer
imperial primise porunca să distrugă statuia Mântuitorului care era deasupra Porţii de Bronz a palatului
imperial şi era cunoscută sub numele “Chezăşia”. Acea statuie era renumită pentru miracolele ei şi era
venerată de popor. Mulţimi de femei s-au strâns în jurul locului şi l-au implorat pe soldat să cruţe statuia
lor favorită, dar el s-a suit pe scară şi a lovit cu securea chipul pe care ele îl priviseră atât de des, şi
despre care gândeau că le privea. Cerul nu a intervenit, cum s-ar fi aşteptat ele, dar femeile au apucat
scara şi l-au aruncat la pământ pe ofiţerul neevlavios şi l-au făcut bucăţi. Împăratul a trimis gărzi
înarmate pentru a suprima revolta, mulţimea s-a alăturat femeilor şi a avut loc un masacru groaznic.
“Chezăşia” a fost dată jos, iar în locul ei a fost pusă o inscripţie prin care Împăratul îşi declara
adversitatea faţă de imagini*.
* J.C. Robertson, vol. 2, p. 83; Milman, vol. 2, p. 156
Executarea poruncii imperiale a fost întâmpinată cu multă împotrivire peste tot, atât în capitală cât şi în
provincii, iar entuziasmul popular era atât de mare încât nu a putut fi stins decât cu mari eforturi ale
puterii civile şi militare. Patimile s-au aprins de ambele părţi, ceea ce a dus la cea mai îndrăzneaţă
rebeliune şi la cea mai violentă persecuţie.
Papa respinge edictele lui Leon
Vestea despre prima agresiune a lui Leon împotriva imaginilor de la Constantinopole i-a umplut pe
italieni de indignare şi mânie, iar când au venit ordinele pentru aplicarea prin forţă a decretului fatidic în
provinciile italiene ale imperiului, toţi s-au ridicat cu arme, de la cel mai mare până la cel mai mic. Papa
a refuzat să se supună ordinului şi l-a sfidat pe Împărat, iar tot poporul s-a jurat să-l apere cu preţul
vieţii pe papă şi imaginile sfinte. Chestiunile politice complicate ale momentului nu i-au permis
împăratului să impună prin forţă aplicarea edictului său în ţinuturile dominate de papă. Grigore i s-a
adresat împăratului în cel mai trufaş mod cu putinţă, tonul răspunsului său la manifestul imperial
respirând cea mai sfidătoare răzvrătire. Călugării, văzându-si periclitat meşteşugul – adică superstiţia de
pe urma căreia ei se îmbogăţeau şi aveau influenţă – au predicat împotriva împăratului, prezentându-l
ca pe un apostat părăsit de Dumnezeu. El era zugrăvit de acei sclavi ai idolatriei ca unul care îmbina
toate ereziile care au întinat vreodată credinţa creştină şi au pus în pericol sufletele oamenilor. Pentru a
expune duhul papalităţii, atât în apărarea superstiţiilor lor dragi, a idolatriei, cât şi în sfidarea puterii
temporare, vom transcrie extrase din epistolele originale ale lui Grigore al doilea şi al treilea, lăsându-l
pe cititor să examineze portretul.
Papa Grigore al-II-lea, i-a spus împăratului: “În timpul celor zece ani curaţi şi fericiţi, ne-am bucurat an
de an de mângâierile scrisorilor voastre regale semnate cu cerneală purpurie de propria voastră mână,
garanţii sacre ale ataşamentului vostru la crezul ortodox al părinţilor voştri. Ce schimbare deplorabilă!
Ce scandal imens! Acum îi acuzaţi pe catolici de idolatrie, şi, prin această acuzaţie, daţi dovadă de
neevlavie şi ignoranţă. Faţă de această ignoranţă suntem obligaţi să răspundem într-un stil dur şi cu
argumente tari: primele elemente ale scrisorilor sacre sunt suficiente pentru a te face de ruşine, şi, dacă
ar fi să intri într-o şcoală şi să te declari adversarul închinării noastre, copii cei curaţi şi evlavioşi îţi vor
da în cap cu tăbliţele lor”.
După această salutare neloială şi ofensatoare, papa a încercat să apere închinarea la imagini în modul
obişnuit. S-a străduit să-i demonstreze lui Leon marea diferenţă dintre imaginile creştine şi idolii din
antichitate: cei din urmă erau reprezentări imaginative ale demonilor, iar cei dintâi erau asemănarea
adevărată a lui Hristos, a mamei Sale şi a sfinţilor Săi. Apoi, pentru a justifica închinarea la ele, a apelat
la decoraţiile din templul iudeilor: scaunul îndurării, heruvimii şi diferitele ornamente făcute de
Beţalaleel spre gloria lui Dumnezeu. El afirma că numai idolii naţiunilor erau interzişi prin legea iudaică.
El nega că catolicii se închină la lemn şi piatră, spunând că acele obiecte sunt numai amintiri menite să
trezească sentimente evlavioase.
Avem un pasaj ce prezintă un interes deosebit sub aspect istoric, care vorbeşte despre zidirea lui
spirituală când privea la picturile şi chipurile din biserici şi ne prezintă subiectele acelor picturi.
“Portretul miraculos al lui Hristos trimis lui Abgarus, regele Edessei; picturile cu miracolele Domnului;
mama fecioară cu pruncul Isus la sânul ei înconjurată de corul îngerilor; ultima cină; învierea lui Lazăr;
miracolul prin care orbul a căpătat vedere; vindecarea paraliticului şi cea a leprosului; hrănirea
mulţimilor în pustiu; transfigurarea; crucificarea, înmormântarea, învierea şi înălţarea lui Hristos; darul
Duhului Sfânt; şi jertfirea lui Isaac*”.
* Milman – Latin Christianity, vol. 2, p. 160
Grigore a ajuns apoi la argumentele obişnuite în apărarea imaginilor şi i-a reproşat împăratului călcarea
celor mai solemne angajamente, ajungând la tonul dispreţuitor exprimat prin cuvintele: “Ceri un
consiliu: revocă edictele şi încetează distrugerea imaginilor, şi atunci nu va fi nevoie de consiliu. Ne
ataci, tiranule, cu trupe carnale şi militare: neînnrmaţi şi goi, nu putem decât să-L implorăm pe Hristos,
căpetenia oştilor cereşti, ca El să-ţi trimită un diavol pentru distrugerea trupului şi pentru salvarea
sufletului tău. Declari cu o aroganţă nesăbuită că îţi vei trimite ordinele la Roma şi vei face bucăţi chipul
Sf. Petru, iar Grigore, ca şi predecesorul lui, Martin, va fi dus în lanţuri şi în exil, la picioarele tronului
imperial. Fie ca Dumnezeu să-mi permită să calc pe urmele sfântului Martin, dar soarta lui Constans
trebuie să fie un avertisment pentru cei care persecută biserica. Însă este datoria noastră să trăim pentru
a zidi poporul credincios şi pentru a-i fi un sprijin şi nu se cuvine să ne riscăm siguranţa în situaţia când
va fi o luptă. Cum eşti incapabil să-ţi aperi supuşii romani, poate numai situarea la mare a cetăţii o
expune prădăciunilor tale, dar numai să ne retragem până la prima fortăreaţă a lombarzilor, şi atunci ai
putea la fel de bine să alergi după vânt. Nu ştii tu că papii sunt cei care crează unitatea şi mediatorii
păcii dintre este şi vest? Ochii întregii naţiuni sunt asupra smereniei noastre şi ei ne respectă ca
Dumnezeu pe pământ, ca pe apostolul Sf. Petru, a cărui imagine ameninţi să o distrugi”.
Încheierea scrisorii papei se referă în mod clar la noii lui aliaţi de dincolo de Alpi. Francii au ascultat cu
bunăvoinţă recomandările papale ale lui Bonifaciu, apostolul Germaniei şi începuseră deja tratative
secrete pentru a-şi asigura ajutorul lor. Am văzut în scrierile noastre anterioare rezultatele acestor
negocieri. Ca urmare, papa îşi asigura corespondentul lui regal: “regatele îndepărtate din vest şi din
interior îşi aduc omagiile lui Hristos şi viceregelui său şi acum ne pregătim să-l vizităm pe unul dintre
cei mai puternici monarhi ai lor, care doreşte să primească din mâinile noastre sacramantul botezului.
Barbarii s-au supus jugului evangheliei; numai tu ai rămas surd la vocea Păstorului. Aceşti barbari
evlavioşi s-au aprins de mânie şi sunt setoşi să se răzbune pentru persecuţiile din est. Abandonează
această întreprindere nesăbuită şi fatală, cugetă, tremură şi pocăieşte-te. Dacă persişti, atunci suntem
nevinovaţi de sângele care se va vărsa în luptă, acesta să fie asupra capului tău*”.
* Greenwood – Cathedra Petri, vol. 3
Duhul de minciună în gura papalităţii
După citirea atentă a acestor vechi epistole este imposibil să credem că Grigore ar fi putut fi atât de
ignorant încât să prezinte înaintea lui Leon atâtea argumente, care erau evident false, în favoarea
închinării la imagini, ci suntem mai curând înclinaţi să credem că el ştia că argumentele lui erau false,
dar conta pe ignoranţa împăratului. “Spui,” continua Grigore, “că ne este interzis să ne închinăm la
imagini create de mâinile oamenilor, dar eşti neînvăţat şi ar fi trebuit să-i fi întrebat pe prelaţii tăi
învăţaţi care este sensul adevărat al poruncii. Dacă nu ai fi încăpăţânat şi ai vrea să ştii, atunci ai fi aflat
de la ei că faptele tale sunt direct contra mărturiei unanime a părinţilor şi învăţătorilor bisericii şi mai
ales incompatibile cu autoritatea celor şase consilii generale”. Aceste argumente sunt de o falsitate atât
de evidentă încât nu se poate să nu ne mirăm că a putut cineva să le scrie ca şi când ar fi adevărate, mai
ales cea mai înaltă autoritate ecleziastică a creştinătăţii. Dar aceasta dovedeşte că, de la început, a fost un
duh de minciună în gura papalităţii, cum fusese în gura profeţilor lui Baal (1. Împăraţi 22:23). Până şi
Greenwood spune: “În nici unul din consiliile generale nu apare vreun cuvânt despre imagini şi
închinarea la imagini. Afirmaţia cu privire la mărturia unanimă a părinţilor este la fel de şchioapă. Cu
excepţia lucrărilor lui Grigore cel Mare, în scrierile părinţilor din primele şase secole nu am întâlnit nici o
menţiune privind închinarea la imagini*”.
* Greenwood, vol. 3, p. 476
Dar duhul mincinos merge şi mai departe, spunând că apariţia văzută a lu Hristos în carne a lăsat o
asemenea impresie printre ucenici încât “imediat după ce L-au văzut, ei s-au grăbit să facă portrete ale
Lui şi le-au purtat asupra lor, expunându-le lumii întregi, pentru ca, la vederea lor, oamenii să fie
convertiţi de la închinarea către Satan la slujirea lui Hristos, - dar ca să li se închine nu cu o adorare
absolută, ci numai cu o veneraţie relativă”. Tot aşa, papa îl asigura pe Leon că “au fost făcute portrete ale
lui Iacov, fratele Domnului, ale lui Ştefan şi ale altor sfinţi deosebiţi. Şi acestea au fost trimise în toate
locurile pe pământ pentru înaintarea cauzei evangheliei”.
Printr-o ciudată pervertire şi confuzie a relatărilor din Scriptură, papa l-a comparat pe împărat cu
“neevlaviosul Uza”, care, “în mod nelegiuit a scos afară şarpele de bronz pe care-l făcuse Moise şi l-a
fărâmat în bucăţi”. În aceasta putem considera că papa a fost ignorant şi că el cunoştea mai puţin Biblia
decât cele şase consilii generale. El pare să fi încurcat istoria lui Uza, pe care Domnul l-a lovit pentru că
întinsese mâna pentru a sprijini chivotul când s-au poticnit boii, cu aceea a împăratului Ezechia, care a
făcut bucăţi şarpele de aramă tocmai pentru ca poporul să nu se mai închine la el (v. 1. Cronici 13:9 şi 2.
Împăraţi 18:4). el spunea: “Uza” – deşi, de fapt, era Ezechia – “ a fost fratele tău, la fel de încăpăţânat ca
tine şi îndrăznind să fie violent împotriva preoţilor lui Dumnezeu”. Ne-am putea întreba ce i-ar spune
acum copiii acelui papă care l-a încurcat pe Ezechia, cel bun, cu un rege rău şi a distrugerea şarpelui de
bronz a dat-o drept faptă neevlavioasă? Ne-am putea la fel de bine aştepta ca ei să-i dea în cap lui
Grigore cu tăbliţele lor. Dar am spus îndeajuns pentru a-i arăta cititorului spiritul caracterul papalităţii
chiar de la începuturile ei. Ea a minţit în faţă şi a fost un sistem idolatru,deşi nenumăraţi sfinţi ai lui
Dumnezeu au fost în acel sistem în cele mai întunecate perioade ale lui. Numele Mântuitorului Isus a
fost continuu susţinut chiar în mijlocul celor mai mari absurdităţi şi idolatrii şi oricine crede în Numele
Lui este, cu siguranţă, mântuit. Degetul credinţei care atinge marginea veşmintelor Lui, chiar dacă
credinciosul este împins spre un tron al idolatrilor, deschide iszvoarele eterne ale tuturor virtuţilor
vindecătoare şi orice izvor al bolii se încetează imediat. Atunci, indiferent ce ar face mulţimile sau tronul,
El va privi în jur pentru a-l vedea pe acela care L-a atins prin credinţă şi îi va vorbi acelui suflet necăjit
(Marcu 5:25-34).
Finalul iconoclasmului
Grigore nu a mai trăit mult după aceste epistole, iar în anul următor i-a urmat un al treilea papă cu
acelaşi mune: Grigore al-III-lea, Şi el a fost la fel de zelos pentru cauza imaginilor şi s-a străduit ca ele să
fie şi mai mult venerate de popor. La Roma el a dat cel mai mare exemplu de închinare la imagini. A fost
convocat un consiliu solemn al tuturor episcopilor din teritoriile lombarde şi bizantine, în număr de
nouăzeci şi trei. Adunarea a avut loc chiar în prezenţa relicvelor sfinte ale apostolului Petru şi la ea a
participat tot clerul din cetate, consuli şi mult popor. A fost întocmit un decret care a fost adoptat şi
semnat în unanimitate, de toţi cei prezenţi, care spunea: “Oricine, de acum înainte, va dispreţui vechile
obiceiuri ale credinţei tuturor creştinilor, şi în special ale bisericii apostolice, va fi socotit nimicitor,
defăimător sau blasfemiator al imaginilor Dumnezeului şi Domnului nostru Isus Hristos şi ale Mamei
Sale, imaculata şi pururea Fecioara Maria, a apostolilor binecuvântaţi şi a tuturor celorlalţi sfinţi, şi va fi
exceptat de la trupul şi sângele Domnului şi exclus din comuniunea bisericii universale*”.
Leon, indignat de îndrăzneala papei, i-a arestat pe mesagerii lui şi a hotărât să pregătească o flotă
numeroasă şi o armată pentru a supune Italia. Dar flota greacă a întâmpinat o mare furtună în Adriatica
şi a fost grav afectată, astfel încât Leon a fost obligat să amâne planurile de a impune executarea
edictelor sale în provinciile Italiei. El şi-a mai acoperit pierderea confiscând veniturile papale din Sicilia,
Calabria şi alte părţi dominate de papă şi transferând Grecia şi Iliria de la patriarhia Romei la cea a
Constantinopolului. Dar, deşi s-a terminat cu ambii adversari, însă conflictul nu s-a încheiat. Atât
Grigore cât şi Leon au murit în anul 741. Împăratului i-a urmat Constantin, a cărui domnie a avut durata
neobişnuit de mare de treizeci şi patru de ani. Lui Grigore i-a urmat Zaharia, un om deosebit de abil şi
profund pătruns de spiritul papalităţii. Până la sfârşitul domniei sale, Constantin a fost adversar
neînduplecat al închinătorilor la imagini. El este învinuit de mari cruzimi împotriva călugărilor, dar,
fără-ndoială, a fost provocat la maximum de comportamentul lor violent şi fanatic.
Irina, soţia fiului şi moştenitorului lui Constantin, o prinţesă ambiţioasă şi intrigantă, a apucat frâiele
puterii la moartea soţului ei, guvernând în numele fiului ei, care avea numai zece ani. Pentru un timp ea
a disimulat planurile ei de a restaura închinarea la imagini. Politica şi idolatria s-au sfătuit în inima ei. Ea
era geloasă, abilă şi crudă. Istoria ei este una a urii lăuntrice şi trădării ascunse sub aparentă curtoazie.
Dar noi ne vom ocupa numai de aspectele religioase ale domniei ei.
Al doilea consiliu de la Niceea
S-a luat hotărârea de a ţine un consiliu la Niceea – oraş sfinţit prin sesiunile primului mare consiliu al
creştinătăţii – pentru a decide chestiunea închinării la imagini. Au fost prezenţi cam 350 de ecleziastici.
Oamenii aleşi de ea au prezidat şi, fără nici o-ndoială, totul fusese aranjat anterior. Printre actele
preliminarii ale consiliului s-a dezbătut în ce clasă de eretici să fie puşi iconoclaştii. Tarasius,
preşedintele adunării, a afirmat că era ceva mai rău decât cea mai rea erezie, fiind o negare completă a
lui Hristos. Toată desfăşurarea consiliului a fost caracterizată de acelaşi ton de condamnare a
adversarilor închinării la imagini. După ce ei au consfinţit decretele primelor şase consilii şi anatemele
împotriva ereticilor denunţaţi de ele, ei, “sub îndrumarea Duhului Sfânt,” potrivit cu declaraţia lor, au
adoptat următorul canon:
“Împreună cu venerabila cruce, cea dătătoare de viaţă, vor fi ridicate şi venerate imagini sfinte, în
mozaic sau picturi sau din alte materiale, acestea fiind în bisericile consacrate lui Dumnezeu, pe vasele şi
veşmintele sfinte, pe pereţi şi pe pietre, în case şi pe drumuri. Aceste imagini, adică ale Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Isus Hristos, a imaculatei mame a lui Dumnezeu, a cinstiţilor îngeri şi ale tuturor
oamenilor sfinţi, vor fi tratate ca memorialuri, se va aduce închinare înaintea lor şi vor fi sărutate, numai
că nu li se va aduce acea adorare specială care este destinată numai Invizibilului şi Incomprehensibilului
Dumnezeu. Toţi cei care vor încălca această regulă, care este afirmată ca o tradiţie imemorială a bisericii,
şi vor încerca prin forţă sau prin viclenie să înlăture vreo imagine, daca sunt ecleziastici, vor fi destituiţi
şi excomunicaţi, iar dacă sunt călugări sau laici, vor fi excomunicaţi”.
Consiliul nu s-a limitat numai la această declaraţie oficială solemnă, ci, într-un glas, au izbucnit într-o
lungă aclamaţie: “Cu toţii credem şi cu toţii afirmăm şi recunoaştem că aceasta este credinţa apostolilor,
că aceasta este credinţa bisericii, credinţa celor ortodocşi şi credinţa întregii lumi. Noi, cei care adorăm
Trinitatea, ne închinăm înaintea imaginilor. Cine nu face la fel să fie anatema! Să fie anatema toţi cei care
numesc idoli aceste imagini! Să fie anatema toţi cei care au legături cu cei care nu se închină înaintea
imaginilor... Glorie eternă romanilor ortodocşi, lui Ioan din Damasc! Lui Grigore al Romei, glorie eternă!
Glorie eternă tuturor predicatorilor adevărului!”
Elena şi Irina
Aşa s-a încheiat cea mai critică problemă care s-a ridicat de când creştinismul a devenit religia lumii
romane. Prin cel de-al şaptelea consiliu general, idolatria a fost declarată oficial şi cu vehemenţă ca felul
de închinare al marelui sistem papal şi au fost prinunţate anateme împotriva tuturor celor care ar
îndrăzni să se abată de la aceasta. Au urmat persecuţii nemiloase împotriva celor numiţi separatişti. Dar,
potrivit cu punctul nostru de vedere asupra caracterului Izabelei, este de reţinut că o femeie a fost prima
care a introdus închinarea la imagini şi tot o femeie a fost aceea care a restaurat închinarea la imagini
după ce ea a fost respinsă. Elena, mama lui Constantin cel Mare, a fost o femeie credincioasă
ireproşabilă, dar a fost folosită de vrăjmaş pentru a introduce relicve şi memoriale sacre, care au
schimbat creştinismul de la o închinare pur spirituală la acea formă de religie păgânizatoare, care s-a
dezvoltat atât de rapid în secolele ce au urmat. Vicleana Irina a fost şi ea folosită de Satan pentru a
restaura şi reaşeza închinarea la imagini. Din acea zi şi până azi, atât biserica greacă cât şi cele latine
aderă la această formă de închinare şi susţine că imaginile şi picturile lor sunt sacre.
Rezultatele politice ale controversei iconoclastice au fost la fel de mari şi de importante. Roma s-a
eliberat de legăturile ei cu estul, separându-se definitiv de Imperiul bizantin,iar creştinismul grec a
devenit de atunci o religie separată, după cum şi imperiul a fost un stat separat. Vestul, primind un
important ascendent în urma acestei revoluţii, şi-a creat în cele din urmă propriul lui imperiu, format
prin alianţe cu regii francilor, şi a pus coroana imperiului occidental pe capul lui Carol cel Mare
(Charlemagne), după cum am văzut deja.
Istoria Bisericii Capitolul 16. Firul de argint al harului
Capitolul 16. Firul de argint al harului

Monarhia papală a fost întemeiată. Curtea Franţei şi papalitatea sunt unite. Roma a ajuns să fie
despărţită de est şi centru de influenţă în vest. Dar, după ce am urmărit liniile întunecate ale apostaziei
creştinătăţii latine, de la începutul secolului al patrulea până la începutul secolului al nouălea, ne vom
strădui acum să urmărim firul de argint al harului suveran al lui Dumnezeu în aceia separaţi de
comuniunea cu ea în acea perioadă. Dacă Satan a fost activ în a corupe biserica văzută, Dumnezeu a
lucrat pentru a-i strânge pe ai Săi scoţându-i din masa coruptă şi întărindu-i pentru a fi nişte martori
deosebiţi. Din zilele lui Augustin, nobilul martor al harului Său împotriva pelagianismului în biserica
din vest, până la reformă, poate fi urmărită o succesiune de martori credincioşi care au mărturisit
împotriva idolatriei şi titaniei Romei şi au predicat mântuirea prin credinţa în Hristos Isus, fără lucrări
prin care omul să-şi câştige merite*. În afară de mulţi care au fost hrăniţi în mod particular cu adevărul
pur al evangheliei, atât în mânăstiri cât şi în familii, vom nota, pe scurt, câţiva dintre cei mai remarcabili
martori, care constituie verigi importante în marele lanţ al mărturiei, mai ales în legătură cu istoria
bisericii din Europa.
* vedeţi E.B. Elliott – Hora Apocalyptica, vol. 2, p. 219
Nestorienii şi paulicienii
Am menţionat deja despre apariţia nestorienilor în secolul al cincilea şi marele lor zel misionar. Ei erau
conduşi de un episcop care purta titlul de Patriarh al Babilonului, a cărui reşedinţă era în Seleucia. Se
spune că, din Persia, ei au dus evanghelia spre nord, est şi sud. În secolul al şaselea ei au predicat cu
succes evanghelia hunilor, indienilor, mezilor şi elamiţilor. Pe coasta Malabar şi în insulele oceanului
mulţi au fost convertiţi. Urmând drumurile comerciale, misionarii au mers din India în China şi au
pătruns în pustiurile de la frontiera de nord a Chinei. În anul 1625, iezuiţii au descoperit lângă Singapore
o piatră pe care este o lungă inscripţie, parte în siriacă, parte în chineză, cu numele misionarilor care au
lucrat în China şi istoria creştinismului în acea ţară între anii 636 – 781. Dar, se presupune că propagarea
creştinismului a stârnit gelozia statului, aşa că, după un succes al evangheliei, creştinimul a fost
persecutat, iar creştinii au fost probabil exterminaţi sau au fugit cam pe la sfârşitul secolului al optulea.
Nestorienii au beneficiat de patronajul unora dintre regii persani, iar în timpul domniei califilor ei au
fost protejaţi şi au propăşit mult. Ei au fost numiţi creştini caldeeni sau asirieni, şi încă mai există sub
acest nume*.
* Faiths of the world, vol. 2, p. 527; J.C. Robertson, vol. 2, p. 163
Învăţăturile şi istoria paulicienilor au fost un subiect controversat şi nu li s-a permis să lase posterităţii
ceva care să spună despre ei înşişi deoarece scrierile lor au fost distruse cu grijă de catolici, aşa că ei ne
sunt cunoscuţi numai prin relatările vrăjmaşilor lor înverşunaţi, care îi înfierează ca eretici şi ca strămoşi
ai reformatorilor protestanţi. Pe de altă parte, unii scriitori protestanţi acceptă acest pedigree şi afirmă că
paulicienii erau păstrători ai unui creştinism scriptural pur, pe care papalitatea îl clasifica eretic. Această
ultimă ipoteză, din ceea ce am spus deja, pare credibilă. Cele mai mari corupţii, atât ale doctrinei cât şi
ale închinării, nu numai că au fost admise în biserica catolică, ci au fost chiar impuse cu mult înainte de
apariţia paulicienilor. Nici duhul, nici simplitatea evangheliei nu s-au păstrat, aceasta făcând ca un
creştinism scripturral să le apară celor care se închinau la idoli ca fiind o erezie.
Fără a ne mai opri la mai multe nume de martori vrednici pentru adevăr, începând din timpul Sf.
Augustin, ajungem să cercetăm
Originea paulicienilor - anul 653
Gnosticii, care au fost atât de numeroşi şi de puternici în zilele de început ale creştinismului, ajunseseră
doar o rămăşiţă obscură, ei găsindu-se în principal în satele de pe cursul Eufratului. Ei fuseseră izgoniţi
de atotputernicii catolici din capitalele din est şi din vest, iar rămăşiţele diferitelor lor secte au fost
clasificate sub numele odios de maniheişti.
În acea regiune, în satul Mananalis, în apropiere de Samosata, prin anul 653 a trăit un om numit
Constantin, care este descris de scriitorii romano-catolici ca provenind dintr-o familie de maniheişti. La
scurt timp după ce sarazinii au cucerit Siria, un diacon armean care se întorcea din captivitate de la
sarazini a ajuns să fie găzduit de Constantin. În semn de recunoştinţă pentru ospitalitate, diaconul i-a
făcut cadou un manuscris ce cuprindea cele patru evanghelii şi cele paisprezece epistole ale Sf. Pavel.
Acela a fost un dar excepţional, din vreme ce scripturile încă de pe atunci erau ascunse pentru ca laicii să
nu aibă acces la ele. Studiul acelor cărţi sacre a produs o revoluţie completă a principiilor lui religioase şi
a schiimbat şi cursul vieţii lui. Unii spun că fusese educat în gnosticism, alţii spun că el era un membru
al bisericii oficiale greceşti, dar, oricum va fi fost, acele cărţi au devenit singurul obiect al studiilor sale şi
regula pentru credinţa şi practica lui.
Constantin s-a gândit să formeze o nouă sectă, sau, mai curând, să revină la creştinismul apostolic. A
renunţat la cărţile lui manieheiste, pe care le-a aruncat, după cum spun vrăjmaşii lui, a abjurat
maniheismul şi a făcut pentru adepţii lui o regulă ca ei să nu citească alte cărţi înafară de evanghelii şi de
epistolele din Noul Testament. Aceasta a dat prilej vrăjmaşilor lor să-i acuze că ei respingeau Vechiul
Testament şi cele două epistole ale Sf. Petru, dar cel mai probabil este că ei nu posedau acele părţi din
cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, este de aşteptat că, având acest ataşament deosebit faţă de scrierile şi
caracterul Sf. Pavel, ei au neglijat alte scripturi.
Există un consens general că numele de paulicieni l-au luat de la numele marelui apostol al naţiunilor.
Colaboratorii lui, Silvan, Timotei, Tit şi Tihic erau reprezentaţi de Constantin şi discipolii lui. Adunările
lor, care au răsărit în diferite locuri au fost numite după numele bisericilor apostolice. În această
“alegorie nevinovată” – cum a fost ea numită - este greu să vedem cum anume au fost atât de rău
ofensaţi catolicii de paulicieni sau cum vor fi găsit ei pretext pentru a-i urmări cu foc şi sabie. Şi totuşi
aşa au făcut catolicii, după cum vom vedea. Păcatul lor de neiertat era separaţia lor de statul-biserică,
mărturia lor împotriva superstiţiei şi apostaziei şi faptul că au reînviat amintirea creştinismului pur de la
început.
Silvan la Cibossa
Constantin, care-şi luase numele Silvan, şi-a adresat primele apeluri locuitorilor unei localităţi numite
Cibosa, din Armenia, pe care el i-a numit macedoneni. “Eu sunt Silvan,” a spus el, “ iar voi sunteţi
macedoneni”. Acolo şi-a stabilit el reşedinţa şi a lucrat neobosit timp de aproape treizeci de ani. A avut
mulţi convertiţi, atât din biserica catolică cât şi de la religia zoroastriană. În cele din urmă, cum secta
ajunsese să fie destul de numeroasă pentru a atrage atenţia, vestea despre aceasta i-a fost adusă
împăratului, care, în anul 684, a emis un edict împotriva lui Constantin şi a adunărilor pauliciene.
Executarea decretului i-a fost încredinţată unui ofiţer al curţii imperiale numit Simeon. El avea ordine să-
l omoare pe învăţător şi să-i disperseze pe adepţii lui printre clerici şi în mânăstiri pentru ca ei să fie
recâştigaţi. Guvernul, fără-ndoială, a dat ordinele după cum a fost îndrumat de biserică, cum a fost cazul
şi cu Ahab, care acţiona “după cum îl întărâta Izabela” (1 Împăraţi 21:25). Dar Domnul este deasupra
tuturor şi poate face ca mânia omului să se întoarcă spre lauda lui.
Simeon l-a pus pe Constantin – principala ţintă a răzbunării preoţilor – înaintea unei mari mulţimi de
tovarăşi ai lui, cărora le-a poruncit să-l ucidă cu pietre. Ei au refuzat, şi, în loc să asculte, toţi au lăsat jos
pietrele cu care erau înarmaţi, cu excepţia unui singur tânăr, iar Constantin a fost ucis de o piatră
aruncată de acel tânăr fără inimă – propriul lui fiu adoptiv, Iustus. Acel apostat nerecunoscător a fost
lăudat de vrăjmaşii paulicienilor ca un alt David, care cu o singură piatră a ucis un alt Goliat, un gigant
al ereziei. Dar, în urma uciderii lui Constantin, ca şi în urma uciderii lui Ştefan, un nou conducător a fost
ridicat chiar în persoana ofiţerului imperial care l-a ucis. Simeon a fost atât de impresionat de ceea ce
văzuse şi auzise încât nu şi-a putut alunga acele gânduri. A discutat atunci cu unii dintre sectanţi şi a
fost convertit. El s-a întors la curtea imperială, dar, după ce a petrecut trei ani la Constantinopole, chinuit
de gânduri, a fugit abandonându-şi toate proprietăţile şi s-a dus să locuiască la Cibossa, unde, luându-şi
numele Tit, a devenit succesorul lui Constantin Silvan.
La aproape cinci ani de la martiriul lui Constantin, acelaşi renegat Iustus i-a trădat pe paulicieni.
Asemenea trădătorului din vechime, el cunoştea obiceiurile şi mişcările comunităţii şi ştia că avea să fie
recompensat pentru trădarea lui. El a mers la episcopul de Colonia şi i-a spus despre renaşterea aşa-
numitei erezii. Episcopul i-a transmis această informaţie împăratului Iustinian al II-lea, şi, ca urmare,
Simeon şi un mare număr dintre cei care-l urmau au fost arşi de vii pe un rug funerar. Crudul Justinian a
căutat zadarnic să facă să dispară numele şi amintirea paulicienilor printr-un singur rug; părea că
sângele martirilor nu făcea altceva decât ca ei să devină tot mai numeroşi şi mai puternici. Din cenuşa lor
s-a ridicat o succesiune de învăţători şi de adunări. Noua sectă s-a răspândit în regiunile învecinate, Asia
Mică, Pont şi marginile Armeniei şi la vest de Eufrat. Pe parcursul mai multor domnii succesive, ei au
suferit cu răbdare creştină mânia intolerantă a conducătorilor instigaţi de preoţi. Dar premiul pentru cea
mai mare cruzime i se cuvine, fără-ndoială, Teodorei, care a readus imaginile în biserica orientală.
Încă o Izabela la putere - anul 842
După moartea împăratului Teofil, Teodora, văduva lui, a guvernat ca regentă cât timp fiul ei era minor.
Ataşamentul ei ascuns faţă de idolatrie era ceva binecunoscut preoţilor. De îndată ce a murit Teofil, ea s-
a dedicat îndeplinirii marelui ei obiectiv. Când a avut calea liberă, ea a rânduit un festival solemn pentru
restaurarea imaginilor. “Întregul cler de la Constantinopole şi toţi cei care au putut veni din vecinătate s-
au strâns în palat şi în faţa palatului arhiepiscopului şi au mărşeluit către biserica Sf. Sofia într-o
procesiune purtând cruci, torţe şi tămâie. Ei au fost întâmpinaţi de împărăteasă împreună cu copilul ei,
Mihai. Ei au mers în jurul bisericii purtând torţe şi închinându-se la fiecare statuie şi pictură care fusese
restaurată cu grijă, spre a nu mai fi distrusă până la venirea celor mai grozavi iconoclaşti, turcii
otomani*”.
După o atât de triumfală reinstituire a imaginilor, partida victorioasă, a gândit că era timpul potrivit să
se străduiască pentru a obţine un nou triumf şi a îndemnat-o pe împărăteasă să se ocupe de suprimarea

completă a paulicienilor. Ei predicaseră împotriva imaginilor, relicvelor şi a lemnului putred al crucii,
deci nu se cuvenea ca ei să mai trăiască. Catolicii au câştigat: sub regenţa Teodorei a fost emis un edict ca
paulicienii să fie exterminaţi prin foc şi sabie sau să fie readuşi în biserica greacă. Ei au respins toate
tentativele de a fi recâştigaţi, aşa că persecuţia cruntă a venit asupra lor. Inchizitorii ei au explorat
oraşele şi munţii din Asia Mică şi şi-au îndeplinit misiunea în modul cel mai crud. Cât de numeroasă era
secta şi cât de dură a fost persecuţia se poate aprecia după mulţimea celor ucişi cu sabia, decapitaţi,
înecaţi sau arşi. Atât istoricii laici cât şi cei ecleziastici afirmă că, pe parcursul unei scurte domnii, au fost
ucişi o sută de mii de paulicieni. A mai fost vreodată o fiică a Izabelei mai autentică? Ea nici măcar nu a
avut vreun Ahab pe care să-l întărâte să facă acea lucrare crudă, ci a făcut-o cu propria ei mână! O mână
de femeie, prin decretul ei, a măcelărit o sută de mii de sfinţi* ai lui Dumnezeu, reinstituind închinarea
la idoli şi primind ca hrană favorurile preoţilor idolatri ai Romei.
* Nu intenţionăm să afirmăm că toţi cei ucişi de Teodora pentru că erau paulicieni ar fi fost creştini autentici. Nu
putem judeca inima, dar ei au mărturisit că doreau să moară ca martiri.
În istoria iconoclasmului s-a remarcat în mod deosebit influenţa femeilor. Elena a fost prima care a
propus şi a încurajat închinarea la relicve; Irina a fost aceea care a reinstituit închinarea la imagini atunci
când aceasta era ameninţată cu distrugerea, iar apoi Teodora nu numai că a reinstituit idolatria, pe care
soţul ei se străduise să o suprime, ci i-a persecutat pe adevăraţii închinători. Cu siguranţă “femeia aceea.
Izabela” – simbolul bisericii dominante din evul întunecat – îşi are antetipul în aceste trei femei, mai ales
în ultimele două. Asemănarea este mult prea izbitoare pentru a o pune la-ndoială. Şi întregul sistem al
catolicismului respiră acest duh groaznic şi este caracterizat de trăsăturile de caracter rele ale Izabelei.
Cuvântul Domnului nu poate da greş. “Nu fusese nimeni ca Ahab, care s-a vândut să facă rău în ochii
Domnului, după cum îl întărâta Izabela, soţia sa” (1 Împăraţi 21:25). Acesta este tipul. Antetipul este:
“Dar am împotriva ta că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe
robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor. Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu vrea
să se pocăiască de curvia ei” (Apocalipsa 2:20-21).
Admiraţia Romei faţă de purtarea Teodorei
Nicolae I, care a devenit papă la Roma în 858, într-o scrisoare, laudă mult purtarea superstiţioasei şi
crudei Teodora. El admiră mai ales ascultarea ei implicită faţă de scaunul episcopal al Romei. El spunea:
“Ea s-a hotărât să-i aducă pe paulicieni la adevărata credinţă sau să-i taie de la rădăcină. Urmărind
înfăptuirea hotărârii ei, ea a trimis nobili şi magistraţi în diferite provincii ale imperiului, şi, prin ei, unii
dintre acei nenorociţi au fost crucificaţi, alţii ucişi cu sabia, alţii aruncaţi în mare şi înecaţi”. Nicolae a
observat că ereticii au întâmpinat din partea ei hotărârea şi vigoare unui bărbat, încât aproape că nu le
venea sa creadă că aveau a face cu o femeie. Într-adevăr, puterea care orbeşte a unei superstiţii idolatre
schimbase la Teodora (aşa cum s-a întâmplat şi cu regina noastră, “Maria cea sângeroasă”1) inima blândă
şi miloasă de femeie într-o inimă neîndurătoare, de tiran setos de sânge. Din propriile cuvinte ale papei,
este foarte clar că scaunul apostolic de la Roma era implicat în măcelărirea paulicienilor. După ce i-a
spus că ereticii erau îngroziţi de ea, şi, în acelaşi timp, o admirau pentru statornicia ei în hotărârea de a
păstra curată credinţa catolică, el a mai adăugat: “şi, oare de ce, dacă nu pentru că ai urmat îndrumările
Scaunului Apostolic?2 Este greu de crezut că acela care se mărturisea a fi vicarul lui Hristos şi păstorul
oilor Lui, ar fi putut vreodată scrie aşa ceva, dar i s-a îngăduit aceasta, şi aceste lucruri au ajuns până la
noi ca mărturii adevărate ale tiraniei anti-creştine stabilite la Roma în secolul al nouălea.
1
n. tr.) “bloody Mary”, Mary I Tudor, fiica lui Henry al VIII-lea, 1516 – 1558, regină a Angliei din 1553 până la
moarte
2
Milner, vol. 2, p. 498
Revolta paulicienilor împotriva guvernului
Ca unii dintre albigenzi, husiţi din Boemia şi calvinişti din Franţa, paulicienii din Armenia şi din
provinciile învecinate s-au hotărât să se opună persecutorilor lor. Aceasta a fost trista lor cădere şi rodul
rău al ascultării sugestiilor lui Satan. Timp de aproape două sute de ani ei suferiseră ca nişte creştini,
onorând evanghelia printr-o viaţă de credinţă şi răbdare. Potrivit mijloacelor de care dispunem pentru a
judeca, ei par să fi păstrat adevărul pe parcursul unui lung drum de suferinţă, într-un duh nobil de
pasivitate, potrivit cu Hristos. Dar credinţa şi răbdarea lor au cedat în final şi ei s-au răzvrătit pe faţă
împotriva guvernării. Lucrurile s-au petrecut astfel:
Carbeas, un ofiţer imperial de rang înalt, auzind că tatăl lui fusese tras în ţeapă de inchizitorii catolici, a
încetat să mai slujească imperiului, şi, împreună cu cinci mii de tovarăşi, şi-a căutat refugiu printre
sarazini. Califul i-a primit cu bucurie pe dezertori şi le-a permis să se aşeze pe teritoriul lui. Carbeas a
construit şi a fortificat oraşul Tephrice, care a devenit cartierul general al paulicienilor. În modul cel mai
firesc, ei s-au strâns la această nouă casă căutând adăpost de legile imperiului. Curând au ajuns să fie o
comunitate puternică. Sub comanda lui Carbeas, ei au purtat război împotriva imperiului având mai
multe succese timp de mai bine de treizeci de ani, dar ne abţinem să dăm detalii care ar fi mai curând
deprimante decât interesante.
Paulicienii în Europa
Cam pe la jumătatea secolului al optulea, Constantin, supranumit Copronymus, fie ca favoare, fie ca
pedeapsă, a strămutat un mare număr de paulicieni în Tracia, un avanspost al imperiului, unde ei au
fost ca o misiune religioasă. Prin această imigraţie, învăţăturile lor au fost introduse şi răspândite în
Europa. Se pare că ei au lucrat cu mult succes printre bulgari. Pentru a păzi tânăra biserică a Bulgariei,
Petru din Sicilia, prin anul 870, i-a adresat episcopului bulgarilor un tratat în care îl prevenea împotriva
contaminării aduse de paulicieni. Acest document este cea mai importantă sursă de informaţie cu privire
la sectă. În secolul al zecelea, împăratul Ioan Zimisces a organizat o altă mare migraţie în văile Munţilor
Hemus. După acea perioadă, istoria paulicienilor este o istorie europeană. Ei s-au bucurat de toleranţă în
ţara în care au fost exilaţi, ceea ce le-a uşurat mult situaţia şi a întărit comunitatea lor. Din acele aşezări
bulgare li s-a deschis calea către vestul Europei. Mulţi bulgari li s-au alăturat, ceea ce a făcut ca numele
bulgarilor, într-o formă brută sau coruptă să fie folosit ca apelativ urâcios, care a fost asociat
paulicienilor peste tot unde au fost.
Cu privire la istoria ulterioară a acestor oameni interesanţi, istoricii au păreri divergente. Tot ce se
cunoaşte despre ei provine din scrierile vrăjmaşilor lor, ceea ce, dintr-un simţ al dreptăţii, ne face să nu
prea dăm crezare afirmaţiilor lor. Totuşi, un lucru este sigur: ei au protestat împotriva închinării la sfinţi
şi la imagini practicate de catolici şi a legitimităţii preoţiei care susţinea idolatria. De asemenea, ei
protestau împotriva multor lucruri din doctrinele, disciplina şi autoritatea pe care şi-o asuma Roma.
Scriitorii catolici îi desemnează în general ca manieheişti, cei mai odioşi eretici. Dar sunt câţiva scriitori
protestanţi care au cercetat cu grijă tot ce poate arunca o lumină asupra istoriei lor şi au ajuns la
concluzia că ei nu erau vinovaţi de ereziile care le sunt atribuite şi susţin că ei erau martori credincioşi ai
lui Hristos şi ai adevărului Său în perioada aceea întunecată a evului mediu*.
* Pentru detalii, vedeţi Hora Apocalyptica, vol. 2, p. 249-344, ediţia a cincea
Războaiele religioase ale lui Carol cel Mare - aproximativ 771 - 814
Din vremea lui Pepin, istoria aşa-numit ecleziastică se întreţese cu istoria regilor franci şi cu ruşinoasele
intrigi ale papilor în aşa fel încât trebuie să urmărim, pe scurt, cursul evenimentelor care prezintă
importanţă pentru caracterul papalităţii şi al istoriei bisericii.
Puterea în creştere a lui Carol cel mare (Charlemagne), fiul cel mai tânăr al lui Pepin, a fost privită cu un
interes deosebit de cei din scaunul Sf. Petru şi a fost folosită de ei pentru împlinirea planurilor lor
ambiţioase. Papii Adrian I şi Leon al-III-lea, ambii oameni abili, s-au succedat pe tronul papal în timpul
lungii domnii a lui Carol, şi, prin războaiele religioase, au reuşit să facă să se înalţe mult Scaunul de la
Roma.
Un conflict între Desiderius, regele lombarzilor, şi papa Adrian, a dus la un război cu Franţa, ceea ce a
dus la desfiinţarea completă a regatului lombard din Italia. Acesta a fost rezultatul unui mare plan al
papalităţii, înfăptuit prin politica neprincipială şi de trădare a pontifului. Carol era ginerele lui
Desiderius, dar, după un an de căsătorie, el a divorţat de Hermingard, fiica lombardului, şi imediat s-a
căsătorit cu Hildegard, o doamnă dintr-o casă nobilă a şavabilor. Tatăl ofensat, primindu-şi înapoi fiica
repudiată, a făcut apel, în mod normal, la papă, capul bisericii, al cărei fiu ascultător era Carol, pentru a
primi o reparaţie. Dar, deşi biserica, atunci când aceasta se potrivea scopurilor ei, afirma în termenii cei
mai categorici sfinţenia legăturii căsătoriei, această călcare pe faţă a regulii a trecut neobservată, papa
refuzând să se amestece.
Roma conta pe serviciile pe care i le aducea Carol şi nu-şi putea permite riscul de a nu-i fi pe plac, aşa că
nu a spus nici un cuvânt în legătură cu purtarea monarhului desfrânat. În final, Desiderius, plin de ură
în urma insultei din partea lui Carol şi a complicităţii lui Adrian, a venit în Italia papală în fruntea
trupelor sale, atacând şi devastând peste tot şi ameninţându-l chiar pe papă în capitală.
Adrian trimite după Carol cel Mare
Papa a trimis atunci, cu cea mai mare grabă, mesaje pentru a-l implora pe Carol să-i vină imediat în
ajutor, şi, în acelaşi timp, s-a ocupat personal de pregătirile militare pentru apărarea cetăţii şi siguranţa
tezaurului ei. Şi, potrivit unei vechi strategii a Romei, Adrian a trimis trei episcopi pentru a-l impresiona
pe rege şi a-l ameninţa cu excomunicarea dacă îndraznea să violeze proprietatea bisericii. Papa a câştigat
astfel timp, iar Carol, cu rapiditatea lui obişnuită, şi-a strâns forţele, a traversat Alpii şi a asediat Pavia.
În timpul asediului, care a durat mai multe luni, Carol i-a făcut o vizită Papei, cu mult fast şi a fost
primit cu toate onorurile posibile. El a fost aclamat de nobili, de senatori şi de cetăţeni ca patrician al
Romei şi fiu ascultător al bisericii, care a dat ascultare imediat chemării părintelui său spiritual şi a venit
pentru a-i elibera de urâcioşii şi groaznicii lombarzi. Când s-a încheiat perioada sărbătorilor sfinte, Carol
şi ofiţerii lui au revenit la armata lor.
În cele din urmă, Pavia a căzut. Desiderius, succesorul marelui şi înţeleptului Luitprand, a fost detronat
şi s-a refugiat într-o mânăstire – locul de azil obişnuit pentru regii detronaţi; viteazul lui fiu, Adelchis, a
fugit la Constantinopole; şi aşa a sfârşit regatul lombarzilor, vrăjmaşii de moarte ai italienilor şi cea mai
mare piedică în calea agresiunii papale. Era deschisă astfel calea pentru cuceritor ca să-i dea papei un
regat nu numai pe hârtie, cum făcuse Pepin, tatăl lui, ci cu oraşe, provincii şi venituri. Şi aşa a şi făcut,
ratificând marea donaţie a tatălui său. Având drepturi de domn în urma cuceririi, Carol cel Mare a
dăruit succesorilor Sf. Petru, ca dar absolut şi perpetuu, regatul lombardiei, şi unii spun că i-ar fi dăruit
chiar întreaga Italie. În acelaşi timp, Carol a reclamat titlul regal şi a exercitat suveranitatea asupra
întregii Italii şi chiar asupra Romei. Dar papa, fiind acum sigur de posesiunea teritoriilor, şi-a permis să
permită ca marele lui binefăcător să primească toate onorurile regale.
Suveranitatea pontifilor romani - anul 775
Papa devenise un prinţa temporar. Venise ziua pe care o aşteptase demult şi pentru care suspinase mult
timp; se realizase visul de secole. Succesorii Sf. Petru sunt proclamaţi suverani pontifi şi domni ai cetăţii
şi teritoriilor Romei. Ultima legătură a vasalităţii de formă fusese ruptă definitiv, şi Roma devenise din
nou capitala recunoscută a vestului.
Papa Adrian şi-a asumat imediat puterea şi privilegiile ca şi limbajul unui suveran temporar, căruia i se
cuvine loialitate. Murmurele dinspre Ravena şi cele din este au fost rapid reduse la tăcere şi Roma
domnea suprem. Limbajul papei chiar şi faţă de Carol cel Mare este cel al unui egal: “După cum oamenii
tăi nu pot veni la Roma fără permisiunea ta şi scrisori speciale, nici oamenii mei nu se pot prezenta la
curtea Franţei fără aceleaşi credenţiale din partea mea”. Din partea italienilor el solicita aceeaşi loialitate
pe care lui Carol cel Mare i-o datorau supuşii săi. “Justiţia era administrată în numele papei; nu numai
datoriile ecleziastice şi arenzile pentru proprietăţile lui făceau parte din patrimoniul Sf. Petru, ci şi taxele
pe veniturile cetăţenilor intrau în tezaurul lui... Adrian, cu toată puterea, şi-a asumat măreţia unui
potentat... Odată cu creşterea veniturilor papale, Roma a început să-şi recapete spelndoarea antică”.
Epoca cea mai strălucită în analele papalităţii
Din vreme ce imperiul lui Carol cel Mare este legat în mod deosebit de istoria bisericii şi constituie epoca
cea mai strălucită din analele Scaunului episcopal al Romei, se cere ca acesta să fie studiat mai atent.
Romano-catolicismul îi este la fel de îndatorat marelui prinţ după cum mahomedanismul îi este
îndatorat marelui profet arab şi succesorilor săi. “Războaiele saxone ale lui Carol cel Mare,” spune
Milman, “care au adăugat aproape întreaga Germanie la teritoriile lui, au fost declarate războaie
religioase. Daca Bonifaciu a fost apostolul creştin al evangheliei, Carol cel Mare a fost apostolul ei
mahomedan. Obiectivul declarat al invaziei lui era acela de a face să dispară păgânismul: fie să se
supună credinţei creştine, fie să fie exterminaţi. Botezul era semnul subjugării şi loialităţii, pe care
saxonii îl acceptau sau îl respingeau, după cum erau supuşi sau răzvrătiţi. Aceste războaie erau
inevitabile, fiind doar continuarea marilor lupte purtate între barbarii din nord şi est şi sudul şi vestul
mai civilizat, cu deosebirea că populaţia romană şi creştină, revigorată acum de infuzia de sânge
teutonic, în loc să aştepte agresiunea, devenise ea agresorul. Fluxul cuceririlor se inversase: supuşii
regatelor din vest, ale imperiului din vest, în loc să aştepte să-şi vadă casele călcate de hoardele
invadatoare, au pătruns cu îndrăzneală în inima ţării vrăjmaşilor lor, prin pădurile lor, au traversat
mlaştinile lor şi au aşezat tribunale feudale, biserici şi mânăstiri până în cele mai îndepărtate şi mai
sălbatice regiuni, până la Elba şi ţărmurile Mării Baltice”.
Saxonii erau împărţiţi în trei triburi importante: Ostfalienii, Westfalienii şi Angarienii. Fiecare trib,
potrivit cu vechile obiceiuri teutone, era compus din nobili, oameni liberi şi sclavi, iar uneori întreaga
naţiune se întrunea sub arme. Saxonii îi batjocoreau şi îi detestau pe francii romanizaţi, iar francii îi
socoteau barbari şi păgâni pe saxoni. Timp de treizeci şi trei de ani, puternicul Carol a fost angajat în
supunerea hoardelor sălbatice ale saxonilor. “Ţinutul locuit de aceste triburi,” spune Greenwood,
“cuprindea toată zona Westfaliei moderne şi o mare parte a Saxoniei inferioare, de la Lippe la Wesser şi
Elba, învecinându-se la nord cu rudele lor, iutlanzii, anglii şi danezii, iar la est cu cei de origine slavă,
care treptat au înaintat mai mult în vechile teritorii teutone din Germania de est”. Dar ne vom limita în
principal la aspectele religioase ale acestor războaie, deşi este interesant să stiudiem aceste relatări
antice, după ce abia am văzut încheierea marelui război din 1870-71, dintre descendenţii anticilor franci
şi germani.
Sabia lui Carol cel Mare sau botezul
Obiectivul declarat al lui Carol cel Mare era acela de a stabili creştinismul în cele mai depărtate părţi ale
Germaniei, dar este regretabil că a folosit mijloace violente pentru îndeplinirea acestui scop. Mii de
oameni au fost forţaţi să intre în apele botezului numai pentru a scăpa de o moarte crudă. Condiţiile
cuceritorului erau: sabia sau botezul. A fost dată o lege care pedepsea cu moartea refuzul botezului. El
nu accepta vreo pace şi nu încheia nici un tratat dacă nu era satisfăcută condiţia principală: convertirea
sau exterminarea era deviza francilor. Şi, chiar dacă vechea religie nu avea prea mare autoritate în
conştiinţa saxonilor, ei nu vedeau nimic mai biun în noua religie, deoarece, în mintea lor, botezul se
identifica cu sclavia, iar creştinismul însemna subjugarea de către un străin. A primi botezul însemna a
renunţa nu numai la vechea religie, ci şi la libertatea persoanlă.
Cu asemnea sentimente anti-creşltine şi inumane, războiul a fost purtat, după cum am spus, timp de
treizeci şi trei de ani. În fruntea armatelor sale superioare, el a oprimat triburile sălbatice, care erau
incapabile să se unească pentru a-şi asigura împreună securitatea. Şi, se spune, niciodată francii nu au
întâlnit forţe inamice egale numeric, ca disciplină sau ca armament. Dar, după lupte cu enorme vărsări
de sânge, fără precendent prin încăpăţânarea şi durata lor, superioritatea numerică, disciplina şi vitejia
le-a asigurat victoria francilor în faţa eforturilor neorganizate ale saxonilor. “Cei rămaşi după treizeci de
campanii de măcel nediscriminatoriu,” spune Greenwood, “şi expatrieri în masă au primit botezul şi au
ajuns să fie permanent incorporaţi în imperiul francilor şi în creştinătate. Abaţii, mânăstiri şi aşezăminte
religioase de toate tipurile su răsărit în fiecare parte a teritoriilor cucerite, iar noile biserici au primit
slujitori din şcoala lui Bonifaciu – acea şcoală care nu admitea că poate exista vreo deosebire între legea
lui Hristos şi legea Romei”.
Botezul era singura garanţie a păcii pe care o acceptau francii şi singurul semn pentru supunerea
saxolilor. Astfel – cât de trist! – când s-a încheiat cucerirea şi măcelul a luat sfârşit, au venit la lucru
preoţii care aveau misiunea de a-i boteza pe cei învinşi. Mii de barbari au fost astfel forţaţi, fiind
ameninţaţi cu sabia, să intre în ceea ce preoţii numeau “apele regeneratoare ale botezului”. Dar, pentru
saxoni, botezul însemna nici mai mult, nici mai puţin decât renunţarea la religia şi la libertatea lor. Ca
urmare, de îndată ce s-au retras armatele lui Carol, neobosiţii saxoni s-au revoltat din nou şi au călcat
limitările impuse de imperiu, făcând ravagii pe unde ajungeau. În furia lor şi dorul lor de răzbunare, ei
au tăiat crucile, au ars bisericile, au distrus mânăstirile şi i-au măcelărit pe cei din ele, fără a ţine cont nici
de vârstă, nici de sex, până ce toată ţara a ajusn să pară în flăcări şi cu râuri de sânge. Se spune că
asemenea revolte au fost deseori provocate de limbajul obraznic şi comportamentul ofensator al
călugărilor misionari şi de avariţia cu care ei storceau taxele. Dar aceste revolte ale saxonilor au fost
urmate de o nouă invazie a francilor şi un măcel nemilos, până ce trib după trib s-a predat înaintea
armatelor învingătoare ale lui Carol cel Mare. Odată, Carol a masacrat cu sânge rece 4500 de războinici
viteji care s-au predat. Acest crud şi laş abuz de putere lasă o pată neagră de neşters pe istoria lui, pe
care nici o scuză nu o poate îndepărta. Până şi istoricul sceptic vorbeşte despre aceasta într-un mod
mişcător: “Într-o zi a judecăţii, fiii fratelui său, Carloman, prinţul merovingian al Aquitaniei, şi cei patru
mii cinci sute de saxoni care au fost decapitaţi pe loc, vor avea ceva de spus contra dreptăţii şi omeniei
lui Carol cel Mare. Modul în care i-a tratat pe saxonii învinşi a fost un abuz al dreptului de cuceritor”.
Influenţa rea a misionarilor papei
Oricât de trist este să medităm la groaznica măcelărire a saxonilor şi la botezul forţat al celor rămaşi în
viaţă, tristeţea noastră creşte şi mai mult când vedem că aceia care se pretindeau mesageri ai îndurării au
fost aceia care au declanşat aceste războaie de exterminare. În loc ca ei să fie misionari plini de îndurare
ai evangheliei păcii, ei au fost de fapt emisarii cruzi ai papei, ai puterii întunericului. Carol cel Mare a
fost, fără-ndoială, în mare măsură înşelat şi îndemnat de preoţi în acţiunile lui.
Cu scopul declarat de a cimenta unirea dintre biserică şi stat, spre beneficiul temporar şi spiritual al
omenirii şi pentru stabilitatea puterii imperiale, viclenii preoţi au găsit o cale pentru a obţine propria lor
mărire temporară şi suveranitatea absolută a Romei. Şi orice istorien afirmă că aşa au fost lucrurile.
Foarte curând ei au căpătat o poziţie înaltă în lume, deasupra poporului cucerit şi peste pământurile lor.
În acea perioadă a avut loc o mare schimbare în poziţia văzută a clerului şi în societate în general. Se
spune că istoria antică s-a încheiat cu moartea lui Pepin şi a început viaţa medievală. Fiul lui a inaugurat
o nouă formă de societate – cea a ultimilor regi barbari şi a primilor monarhi feudali. Dar noi ne ocupăm
de istoria ecleziastică, şi iarăşi, preferăm să dăm citate din decanul la care ne-am referit atât de des, care
nu va fi acuzat de o severitate excesivă şi a cărui mărturie este de o integritate deosebită.
“Subjugarea ţării pare să fi fost completă înainte ca regele Carol să fi întemeiat succesiv marile lui colonii
religioase, cele opt episcopate: Minden, Selingstadt, Verden, Bremen, Munster, Hildesheim, Osnaburg şi
Padeborn. Acestea, împreună cu multe mânăstiri bogat dotate, ca Hersfuld, au devenit centre deosebite
de unde creştinismul şi civilizaţia s-au propagat în cercuri din ce în ce mai largi. Acestea erau atât
aşezăminte militare cât şi religioase, ecleziasticii fiind numai străini. Şefii saxoni mai credincioşi şi mai
de încredere, care păreau să se fi convertit în mod sincer la creştinism, au fost făcuţi conţi. Astfel,
mărturisirea credinţei creştine era unicul test de loialitate...”
“Carol cel Mare marchează istoria creştină, chiar mai mult decât prin subjugarea Germaniei faţă de
evanghelie, prin organizarea completă, dacă nu chiar prin punerea bazelor, ierarhiei feudale în cea mai
mare parte a Europei. Se poate spune că, în tot imperiul occidental, s-a stabilit, oarecum constituţional,
această dublă aristocraţie ecleziastică şi civilă. Peste tot, clericii superiori şi nobilii erau, şi apoi, în mod
similar, mai jos, pe diferite trepte ale societăţii, de acelaşi rang şi cu aceleaşi îndatoriri multiple, aveau
autoritate uneori egală, altetori coordonată. Fiecare district îşi avea episcopul lui şi contele lui; diocezele
şi comitatele ocupau, de cele mai multe ori, acelaşi teritoriu...”
“Carol cel Mare nu era mai puţin darnic decât regii mai slabi în ceea ce priveşte imunităţile, drepturile şi
darurile oferite bisericilor şi mânăstirilor. Împreună cu regina lui, Hidegard, el a înzestrat mânăstirea Sf.
Martin de Tours cu pământuri în Italia. Darurile lui către Sf. Denis, Lorch, Fulda, Prum, şi mai ales
Heresfuld, şi către multe alte abaţii italiene, se arată printre faptele domniei lui.”
“Şi moşiile nu erau întotdeauna obţinute de la regi sau nobili, ci cei care erau administratori peste cei
săraci îi şi jefuiau pe acei săraci. Chiar şi sub Carol cel Mare au existat plângeri împotriva uzurpării
proprietăţilor de către episcopi şi stareţi, ca şi împotriva conţilor şi a altor laici. Ei îl obligau pe omul
liber sărac să-şi vândă proprietatea sau îl forţau să slujească în armată, şi aceea în mod permanent, astfel
încât el îşi lăsa pământul fără proprietar, având multe şanse să nu se mai întoarcă, sau îl lăsa în grija
celor care rămâneau acasă în linişte, iar ei nu scăpau nici o ocazie de a lua pământul în stăpânire. Via nici
unui Nabot nu putea scăpa avariţei lor mereu treze”.
“În fieful lui, episcopul sau stareţul exercita toate drepturile unui stăpân feudal... Astfel, ierarhia,
devenită o instituţie feudală, paralelă şi coordonată aristocraţiei feudale tempore, urmărea să se bucure,
şi chiar se şi bucura demult, de puterea suzeranilor şi domnilor. Episcopii şi stareţii aveau privilegiile de
a avea domenii inalienabile, şi, în acelaşi timp, au început, fie cu supărare, fie cu trufie, să refuze să
achite plăţile de vasalitate, care erau semnificative pentru alte pământuri. În timpul domniei lui Carol cel
Mare, această teorie a imunităţii spirituale era mai curând într-o adormire, sau încă nu era activă. Ea a
fost apoi vestită cu îndrăzneală şi a avansat rapid în competiţia cu fiul său, Louis cel Pios. Atunci s-a
afirmat de către ierarhia ecleziastică cum că orice proprietate dată bisericii, săracilor, sfinţilor, lui
Dumnezeu Însuşi – aceasta era frazeologia folosită – era dată în mod absolut, irevocabil şi fără rezerve.
Regele avea putere să perceapă taxe de la cavaleri, dar el nu avea nici o putere asupra proprietăţilor
bisericii. Asemenea pretenţii erau neevlavioase şi un sacrilegiu care implica pierderea vieţii eterne.
Clerul aparţinea unui alt domeniu, avea o altă cetăţenie şi era complet şi absolut independent de puterea
civilă*”.
Sistemul ierarhic feudal
De secole, papalitatea striga către fiecare monarh: “Dă şi iar dă, înzestrează-ne, înzestrează-ne şi
binecuvântatul Petru îţi va da victorie asupra vrăjmaşilor tăi, prosperitate în lume şi pace alături de el în
cer”. Şi acest strigăt a primit răspuns în cea mai mare parte favorabil la începutul secolului al nouălea.
Extrasele de mai sus îi vor da cititorului o idee despre prada care i-a revenit clerului din victoriile lui
Carol cel Mare în Germania. În principal din aceşti treizeci şi trei de ani de război sângeros s-a format
sistemul ierarhic feudal. Nenumărate mii de oameni au fost măcelăriţi pentru a face loc episcopilor şi
stareţilor – aristocraţia ecleziastică. Pe pământul cucerit au răsărit palate princiare ale acestor mari
ecleziastici, temeliile lor fiind aşezate pe cruzime, nedreptate şi sânge.
Deşi au trecut mai bine de o mie de ani de la moartea marelui patron al bisericii, palatele mai există încă
şi sunt dese peste tot în Europa. Inima se strânge când gândim la originea acestor palate care se
mărturiseau ale păcii, mai ales dacă avem în minte adevăratul caracter al evangheliei şi faptul că
slujitorii lui Hristos trebuie întotdeauna să caute să arate duhul blând şi smerit al lui Isus. Sufletele şi nu
proprietăţile oamenilor trebuie să fie obiectivul lor. “Nu caut ale voastre, ci pe voi” (2. Corinteni 13:2)
trebuie să fie motto-ul lor, mergând nu pentru a lua lucruri de la naţiuni. Dar exemplul lui Hristos fusese
uitat demult; biserica s-a scufundat la nivelul spiritual al lumii atunci când Constantin a unit-o cu statul.
Aceasta a fost marea ei cădere, din care a rezultat dureroasa ei inconsistenţă. Iubirea lumii, dorul de
putere absolută, şi de stăpânire universală a pus stăpânire pe ea cu totul. Înşelată de Satan, pe al cărui
tron stă (Apocalipsa 2), nedreptatea neruşinată a cursului ei poate fi explicată numai prin puterea lui
care orbeşte. În ochii ei, orice mijloace sunt justificabile pentru propăşirea scaunului episcopal de la
Roma.
Reflecţii asupra grijii Domnului faţă de ai săi
Domnul avea, fără-ndoială, mulţi credincioşi ai Lui ascunşi, chiar şi în cele mai întunecate timpuri, ca în
Tiatira. “Dar vouă vă spun, celorlalţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi
cunoscut «adâncimile lui Satan», cum spun ei: Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu
tărie, până voi veni” (Apocalipsa 2:24-25). Numai un singur lucru trebuia să preocupe credinţa după
stabilirea apostaziei: Mântuitorul înălţat, Omul în glorie. Şi tuturor celor care se preocupă cu aceasta le
este dată promisiunea: “şi-i voi da steaua de dimineaţă”. Dar biserica mărturisitoare vizibilă, cea aliată
cu statul, era coruptă până în străfunduri, sufundată, orbită şi împietrită în cea mai făţişă răutate, pentru
că în scaunul Sf- Petru se găseau concentrate toate formele răului. Până şi războaiele religioase ale lui
Carol cel Mare par nevinovate în comparaţie cu papa Adrian.
Să ne reamintim faptul că Carol era un rege barbar, deşi probabil cel mai mare din istoria Europei după
Alexandru şi Cezar, astfel încât este de înţeles că obiectivul lui era să-şi consolideze un mare imperiu,
dar, în ceea ce priveşte lucrurile divine, el era ignorant şi superstiţios, deşi în mintea lui elementul
religios era puternic. Papa s-a folosit de sentimentul lui religios făcându-l să creadă că o biserică
puternică şi bogată va face statul să fie puternic şi bogat şi că, dacă este plăcut cerului şi va câştiga viaţa
eternă, atunci unitatea armonioasă a bisericii cu statul trebuie să fie la baza tuturor planurilor lui pentru
guvernare. El îl iubea personal pe Adrian, era gata să asculte chemarea lui şi să se supună sfaturilor lui şi
a plâns când a auzit de moartea lui, care a avut loc la 26 decembrie 795, după un pontificat neobişnuit de
lung, de peste douăzeci şi trei de ani. Se poate ca el să fi întrevăzut adevăratul obiectiv al papei dincolo
de cea mai mare viclenie, dar, având multă încredere în sine, el a trecut peste aceste gânduri fără a avea
sentimentele de neîncredere şi gelozie care s-ar fi născut la un caracter mai slab. Nu întâmplător, el a fost
un bun prieten.
Falsul papei
Dar bunătatea lui Carol cel Mare nu a făcut altceva decât să stârnească şi mai mult lăcomia şi invidia
preoţilor rapaci. Ei nu s-au mulţumit cu moşiile şi zeciuielile lor, ci au dorit să aibă o poziţie superioară
seniorilor laici şi chiar să fie deasupra monarhului însuşi. Stimulaţi de succesele de mai înainte, ei au
încercat, printr-un fals îndrăzneţ, să-şi atingă obiectivul ambiţiilor lor seculare. A fost produs pentru
prima dată un titlu cu putere imperială, şi aceasta după aproape 450 de ani. Acel act de donaţie arăta că
tot ceea ce Pepin sau Carol cel Mare dăduseră bisericii Romei era doar o rată a darului regal al “piosului
împărat Constantin” către scaunul Sf. Petru.
Cum principalul nostru obiectiv pentru această perioadă a istoriei bisericii este acela de a prezenta
caracterul adevărat al sistemului papal, mijloacele prin care el a ajuns să aibă acestă influnţă şi putere
deosebită, şi efectele secularizatoare ale alianţei dintre biserică şi stat, copiem scrisoarea papei prezentată
de Greenwood. Cititorul va fi, fără-ndoială, surprins că vreun om cu oarecare pretenţii de
respectabilitate – şi cu atât mai mult capul bisericii – ar fi putut produce un asemenea document pentru
a câştiga şi mai multe teritorii şi mai multă putere. Dar trebuie să ne amintim că Tiatira era caracterizată
de “adâncimile lui Satan”, şi aşa a fost papalitatea de la prima ei suflare şi aşa trebuie să fie până îşi va
da duhul. Apocalipsa 17; 18 descriu caracterul ei şi sfârşitul ei.
“Având în vedere,” spunea papa Adrian, “că în zilele binecuvântatului pontif Silvestru, acel prea
evlavios împărat, prin această donaţie, a înălţat şi a lărgit sfânta biserică catolică şi apostolică a Romei,
dându-i putere supremă asupra întregii regiuni a vestului, te rugăm deci, ca în această zi fericită, această
sfântă biserică să sară de bucurie şi să fie înălţată şi mai mult, pentru ca toţi cei care vor auzi de aceasta
să exclame «Dumnezeu să-l ocrotească pe rege şi să ne asculte în ziua în care Îl vom chema» Pentru că,
iată, în acele zile s-a ridicat Constantin, împăratul creştin prin care Dumnezeu s-a angajat să dea toate
lucrurile preasfintei sale biserici, bisericii binecuvântatului Petru, prinţul apostolilor. Toate acestea,
împreună cu multe alte teritorii, pe care diferiţi împăraţi, patricieni şi oameni temători de Dumnezeu le-
au dat binecuvântatului Petru şi sfintei biserici romane apostolice a lui Dumenzeu, pentru sufletul lor şi
pentru iertarea pacatelor, ţinuturi din Toscana, Spoleto, Beneventum, Corsica, Savona – teritorii care au
fost luate de neamul neevlavios al lombarzilor, fă ca toate acestea să fie restituite, potrivit cu felul în care
ai dat numeroase daruri, pentru care actele sunt păstrate în arhivele noastre de la Lateran. În acest scop
i-am îndrumat pe trimişii noştri să-ţi prezinte acele acte pentru ca să fii satisfăcut, şi, în virtutea lor, îţi
cerem să porunceşti restituirea completă în mâinile noastre a patrimoniului Sf. Petru, pentru ca, prin
această conformare a ta, sfânta biserică a lui Dumnezeu să fie pusă în posesia deplină şi netulburată a
drepturilor ei, astfel încât prinţul apostolilor însuşi să mijlocească înaintea tronului Celui Atotputernic
pentru ca să ai viaţă lungă şi reuşită în orice întreprindere”.
Ignoranţa şi credulitatea vremii
Atât de mare era ignoranţa şi credulitatea în acel timp încât cele mai absurde născociri erau primite cu
mult respect de toate clasele sociale. Preoţii vicleni ştiau cum să-şi mascheze cele mai mari falsuri sub
aparenţa celei mai mari evlavii pentru a orbi atât poporul, cât şi pe rege. Potrivit unei legende,
Constantin fusese vindecat de lepră de către papa Silvestru, şi împăratul a fost atât de recunoscător încât
i-a cedat papei suveranitatea deplină şi perpetuă asupra Romei, Italiei şi a provinciilor din vest şi s-a
hotărât să-şi întemeieze o nouă capitală în est.
Obiectivul lui Adrian când a falsificat un asemenea act şi a scris acea scrisoare a fost, fără-ndoială, acela
de a-l influenţa pe Carol cel Mare să imite presupusa dărnicie a marelui său predecesor. Dacă el îi punea
pe papi în posesia aşa zisei donaţii a lui Constantin, el acţiona numai ca executorul lui Constantin, iar,
dacă dorea să fie un binefăcător spontan al bisericii, atunci trebuia să depăşească limitele darului
original. Dar încă nu am evaluat mărimea acesti fals. El dorea să arate că, pe parcursul secolelor,
împăraţi greci erau vinovaţi de uzurpare, ei furând patrimoniul Sf. Petru, iar papii aveau tot dreptul să-
şi însuşească acele teritorii şi să se revolte împotriva autorităţii lor, iar darurile lui Pepin şi Carol cel
Mare nu erau mai mult decât restituirea unei părţi din ceea ce i se cuvenea de drept ca proprietate
scaunului Sf. Petru, iar el, Carol cel Mare, trebuie să se considere dator lui Dumnezeu şi bisericii Lui, cât
timp mai rămânea ceva neplătit din acea datorie.
Acestea erau efectele documentului, atât de adecvate scopului lui Adrian în acel timp; dar, deşi i-a adus
mari avantaje papalităţii, atât pe moment cât şi mai târziu, falsul a fost demascat demult. Odată cu
revederea scrisorilor şi cu câştigarea libertăţii, decretul fictiv a fost condamnat împreună cu Decretele
false – cel mai îndrăzneţ şi mai elaborat din acele fraude evlavioase. Vorbind despre Decrete, Milman
observă: “Ele sunt în prezent abandonate de toţi şi nici un glas nu se ridică în favoarea lor, ci aceia care
nu pot suprima regretele că au fost demascate nu pot face mai mult decât să încerce sa minimalizeze
vinovăţia falsificatorului, să pună la-ndoială sau să micşoreze influenţa pe care ele au avut-o la vremea
lor şi în istoria ulterioară a creştinătăţii*”.
* Milman, vol. 2, p. 375; Greenwood, cartea 6, cap. 3, p. 82
Fundaţiile edificiului papalităţii
Acestea sunt, vai! fundaţiile marelui edificiu papal. Am întâmpinat unele greutăţi în cercetarea modului
în care au fost ele aşezate, dar nu ne-am înşelat. Dacă ar fi să caracterizăm individual pietrele de temelie,
putem să spunem că ele sunt cele mai extraordinare pretenţii, cea mai ofensatoare aroganţă, cele mai
flagrante falsuri, cele mai deschise şi sfidătoare idolatrii, cea mai fără scrupule însuşire prin furt a unor
proprietăţi, cel mai neînduplecat spirit de persecuţie, iar despre piatra din vârf se poate spune că ea este
cea mai mare dorinţă de suveranitate temporă. Şi ce găsim dacă cercetăm interiorul casei? Este plin de
blasfemii, de cele mai rele corupţii şi concentrează toate atracţiile carnale (Apocalipsa 18:12-13).
Aspectele esenţiale ale creştinsimului, fie au fost corupte, fie respinse, cum ar fi: jertfa, slujirea şi preoţia.
Liturghia a fost pusă în locul lucrării desăvârşite a lui Hristos; învăţătura dogmatică a bisericii în locul
slujbei Duhului Sfânt; şi marele sistem al preoţiei, sau, mai curând, meşteşugul preoţesc, în locul preoţiei
comune a tuturor credincioşilor, ba chiar în locul preoţiei lui Hristos Însuşi.
Masa Domnului a fost treptat schimbată de la simpla amintire a iubirii Lui şi memorialul morţii Sale,
ajungându-se la ideea de jertfă. Multe superstiţii se practicau în legătură cu pâinea sfinţită sau anafora.
Se spunea că acel sacrificiu avea valoare pentru morţi la fel ca şi pentru cei vii, de unde practica de a o da
morţilor, îngropând-o împreună cu ei. Învăţătura distrugătoare pentru suflet despre purgatoriu, care a
fost confirmată de Grigore cel Mare, se răspândise mult. S-ar părea că ea a prins rădăcini în biserica
engleză înainte de secolul al nouălea. Dar înşelăciunea este evidentă, deoarece nu există purgatoriu
datorită sângelui lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, după cum spune apostolul Ioan: “Sângele lui Isus
Hristos, Fiul său, ne curăţeşte de orice păcat” (1. Ioan 1:7). Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că puterea
curăţitoare a sângelui lui Isus, Fiul Său, nu cunoaşte limite şi toţi cei care au credinţă în acel sânge sunt
“mai albi ca zăpada”, în totul potriviţi pentru a fi în prezenţa lui Dumnezeu. Doctrina purgatoriului
loveşte la temelie adevărul şi a devenit un instrument puternic în mâinile preoţilor pentru a stoarce bani
de la cei pe moarte şi pentru a asigura bisericii mari moşteniri, aproape totul fiind făcut în acest scop
josnic. Adevărul lui Dumnezeu, lucrarea lui Hristos, caracterul bisericii, sufletele şi trupurile oamenilor
au fost toate sacrificate pentru înălţarea scaunului episcopal al Romei şi pentru înălţarea clerului
subordonat sistemului papal.
Viaţa neevlavioasă a celor cărora li se încredinţase guvernarea bisericii şi grija faţă de sufletele oamenilor
este subiectul unor amare reproşuri pe care le face orice istoric cinstit, atât din acel timp ca şi din zilele
noastre. Poate că este bine să introducem şi o relatare fidelă – Mosheim – ca martor şi confirmare pentru
ceea ce am spus cu privire la această perioadă.
Rezumatul lui Mosheim
“În est, planurile sinistre, ranchiuna, conflictele şi gelozia erau predominante peste tot. La
Constantinopole, sau Noua Romă, cei înălţaţi în scaunul patriarhal erau favoriţi ai curţii, şi, când
pierdeau acea favoare, un decret al împăratului îi da jos din acea poziţie înaltă. În vest, episcopii erau pe
la curţile prinţilor şi se bucurau de toate plăcerile, în timp ce clerul de rang inferior şi călugării erau
senzuali şi, prin cele mai grosolane vicii, corupeau poporul la care erau trimişi pentru a-l reforma. În
multe locuri, ignoranţa clerului era atât de mare încât puţini dintre ei ştiau să citească şi să scrie. De
aceea, oricând era să fie scrisă o scrisoare, sau trebuia să fie scris ceva important, se făcea de obicei apel
la unul care se spunea că ar fi avut abilităţi în asemenea chestiuni...”
“Episcopii şi conducătorii mânăstirilor aveau vaste proprietăţi şi arendau pământ. De aceea, când era un
război, ei erau chemaţi personal în tabăra militară şi erau însoţiţi de un număr de soldaţi pe care trebuia
să-i ofere suveranului lor. Regii şi prinţii, pentru a-şi răsplăti slujitorii şi soldaţii pentru serviciile aduse,
luau proprietăţile consacrate pentru a le da în dar. Ca urmare, preoţii şi călugării care înainte se
întreţineau din acele proprietăţi, căutau să-şi asigure existenţa comiţând tot felul de crime şi
excrocherii”.
“Puţini dintre aceia care s-au ridicat în acea perioadă în posturi înalte în biserică puteau fi lăudaţi pentru
înţelepciune, învăţătură, virtute şi capacităţi potrivite pentru un episcop. Cea mai mare parte a lor, prin
numeroasele lor vicii, şi toţi prin aroganţa lor şi setea lor de putere, au lăsat triste amintiri. De la Leon al-
IV-lea, care a murit în anul 855 şi Benedict al-III-lea, se spune că o femeie care şi-a ascuns sexul şi şi-a
luat numele Ioan, şi-a deschis calea către tronul pontifical prin învăţătura şi geniul ei şi a guvernat
biserica pentru un timp. Ea este în general numită Papesa Ioana. În cele cinci secole care au urmat,
martorii acestui eveniment extraordinar sunt nenumăraţi şi nici unul înainte de reforma lui Luther nu a
privit acest lucru ca fiind incredibil sau ruşinor pentru biserică”.
“Toţi sunt de acord că, în acele zile întunecate, starea creştinătăţii era peste tot deplorabilă; nu numai din
cauza uimitoarei ignoranţe, mama superstiţiei şi decăderii morale, ci şi din alte cauze... Ordinul sacru,
atât în est cât şi în vest, era compus în general din oameni analfabeţi, proşti şi care nu cunoşteau nimic
cu privire la religie... Ce erau pontifii greci ne arată bine chiar şi numai exemplul lui Teofilact, care, după
cum mărturisesc istorici credibili, făcea comerţ cu toate lucrurile sfinte şi nu-i păsa decât de câinii şi de
caii lui. Dar, deşi patriarhii greci erau oameni nevrednici, totuşi ei aveau mai multă demnitate şi virtute
decât pontifii romani. Istoria episcopilor romani în acel secol este o istorie nu a oamenilor, ci a
monştrilor, o istorie a celor mai mari atrocităţi, viclenii şi crime, după cum recunosc cei mai buni
scriitori, cu excepţia celor care pledează pentru autoritatea pontificală”.
“Atât grecii cât şi latinii considerau că esenţa religiei este închinarea la imagini, cinstirea sfinţilor
răposaţi, căutarea şi păstrarea relicvelor şi îmbogăţirea preoţilor şi călugărilor. Abia de îndrăznea cineva
să se apropie de Dumnezeu înainte să fi dat toată atenţia imaginilor şi sfinţilor. Toată lumea era nebună
căutând să obţină acele relicve*”.
* Mosheim – History, vol. 3, p 184 şi 272
Deocamdată, nu credem că ar mai fi ceva de spus cu privire la natura – rădăcina şi ramura – sistemului
papal. Prin gura a trei martori competenţi a fost confirmat tot ceea ce am spus cu privire la Roma, de la
începutul perioadei Tiatira. Şi nu am spus nici măcar jumătate, mai ales cu privire la imoralitate. Nu am
putea transcrie pe paginile noastre desfrânarea preoţilor şi călugărilor. Unii consideră că papalitatea a
căzut în cea mai adâncă degradare în secolele al nouălea şi al zecelea. Timp de mai mulţi ani, de tiara
papală au dispus infama Teodora şi cele două fiice ale ei, Marozia şi Teodora. Aşa a fost puterea lor şi
influenţa rea pe care au avut-o prin viaţa lor imorală încât au pus pe cine au vrut ele în scaunul Sf. Petru
– oameni răi, asemenea lor. Paginile noastre ar fi pângărite dacă ar fi să redăm imoralităţile lor
neruşinate. Aşa a fost succesiunea papală. Este cert că Izabela a fost reprezentată de aceste femei şi prin
influenţa pe care au avut-o ele asupra papilor şi a cetăţii Romei. Dar, vai! Izabela, cu toate asocierile ei,
stricăciunile, tiraniile şi idolatriile ei, cu folosirea sabiei civile, a fost prea fidel reprezentată de papalitate
chiar de la întemeierea ei.
Istoria Bisericii Capitolul 17. Propagarea creştinismului
Capitolul 17. Propagarea creştinismului

Secolul al nouălea
Este o adevărată uşurare, atât pentru scriitor cât şi pentru cititor să ne depărtăm de lucrurile pângărite
de Roma pentru a urmări firul de argint al harului mântuitor al lui Dumnezeu în răspândirea
evangheliei şi dăruirea multora dintre slujitorii Lui. Totuşi, nu trebuie să ne aşteptăm la prea mult
despre Hristos sau la ceea ce este o evanghelie clară în mărturia misionarilor din acea perioadă. Trebuie
să privim starea generală a Europei în secolul al nouălea, în comparaţie cu secolul al nouăsprezecelea,
pentru ca inimile noastre să se înalţe către Dumnezeu cu mulţumire pentru acea zi a lucrurilor mici.
Preferinţa scrierilor unor oameni în detrimentul scripturilor era deja un obicei, cel puţin oriunde a
predominat influenţa Romei. Paulicienii, şi probabil şi alţii care s-au despărţit de comuniunea Romei, au
susţinut autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, dar misionarii romani erau instruiţi şi obligaţi să ţină la
hotărârile Părinţilor. Se făcea mereu apel la canoanele consiliilor şi scrierile marilor învăţători, astfel
încât Cartea Sacră era complet neglijată. Cu mult înainte de acea perioadă, Cuvântul lui Dumnezeu
începuse să fie tratat ca obscur, încurcat şi nepotrivit să fie citit de publicul larg, şi aşa este considerat de
catolici de atunci şi până azi. Şi totuşi, Dumnezeu este deasupra tuturor şi schimbă toate spre gloria Lui,
pentru răspândirea creştinismului şi mântuirea păcătoşilor. “Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine, şi pe cel
care va veni la Mine, nicidecum nu-l voi scoate afară” (Ioan 6:37).
Revigorarea educaţiei
Deşi ambiţia sângeroasă şi viaţa destrăbălată a lui Carol cel Mare ne împiedică să credem că el şi-ar fi
însuşit vreun principiu creştin autentic, totuşi este corect să recunoaştem că el a fost folosit de
Dumnezeu pentru dezvoltarea educaţiei în ţara lui şi pentru răspândirea peste hotare a creştinismului.
S-au construit şcoli, au fost întemeiate universităţi, au fost aduşi învăţaţi din Italia, Anglia şi Irlanda
pentru ridicarea nivelului moral, religios şi intelectual al supuşilor săi. Spre sfârşitul lungii sale domnii,
la reşedinţa lui regală de la Aix-la-Chapelle, el era înconjurat de literaţi din toate ţările. Învăţaţii,
grămăticii şi filozofii vremii erau bineveniţi în sala mare de audienţe. Dar, cel mai de seamă dintre
aceştia era compatriotul nostru, călugărul anglo-saxon Alcuin, născut în Northumbria, şi tutore al
familiei imperiale.
Alcuin era cel mai important, atât pentru învăţătura lui, cât şi pentru lucrările lui ca învăţător al
francilor. Dar şi mai important este faptul că el pare să fi avut câteva gânduri corecte despre creştinism.
Deseori el l-a mustrat pe împărat pentru impunerea zeciuielilor asupra saxonilor nou-convertiţi şi pentru
administrarea nediscriminatorie a botezului. “Întâi trebuie dată învăţătura”, spunea el, “cu privire la
principiile de bază ale doctrinei şi practicii creştine, şi apoi trebuie să vină sacramentul. Botezul poate fi
impus prin forţă, dar credinţa nu. Botezul primit fără credinţă sau fără înţelegerea raţională de către
persoană este la fel de nefolositoare ca spălarea trupului*”.
* Robertson, vol. 2, p. 131
Cât ne înviorează duhul şi cât suntem de mulţumitori găsind o asemenea purtare cinstită faţă de marele
împărat! Aceasta ne arată că Domnul a avut martorii Lui în orice vreme şi în orice loc. Să sperăm că el a
fost folosit de Domnul pentru răspândirea adevărului şi a binecuvântării în acele cercuri înalte.
Se apropia sfârşitul marelui Carol. Deşi se înconjurase cu literatură, muzică şi tot ce poate fi plăcut şi
satisface fiecare gust şi pasiune a lui, şi deşi, se spune, anticamerele lui erau pline de monarhi căzuţi ai
teritoriilor cucerite, care aşteptau favorurile lui sau căutau să le fie restituite domeniile ce li se cuveneau,
el a trebuit să primeascăm acea lovitură cereia nimeni nu I se poate împotrivi. El a murit la 28 ianuarie
1814, la vârsta înaintată de şaptezeci şi doi de ani, după o lungă domnie de patruzeci şi trei de ani. El l-a
numit succesor pe fiul său, Louis.
Ludovic cel Pios
Nu avem îndoieli că Ludovic (Louis), supranumit cel Pios, era un creştin sincer şi smerit. Nicicând nu a
fost vreun om într-o poziţie mai nepotrivită decât blândul Ludovic atunci când imperiul i-a căzut în
mâini. El a trăit până în anul 840, iar viaţa lui este una dintre cele mai impresionante, tragice şi vrednice
de milă din analele regilor. Când şi-a făcut cunoscute principiile lui de guvernare a avut loc un fel de
răzvrătire universală. El era mult prea blând şi scrupulor pentru soldaţii lui şi mult prea evlavios pentru
clerul lui. Le-a interzis episcopilor lui să poarte sabie şi arme sau pinteni sclipitori la călcâie. Călugării şi
călugăriţele au găsit în el un al doilea Sf. Benedict. Imoralitatea de la curtea tatălui său a dispărut rapid
din incinta sacră a palatului său, dar el a fost mult prea blând în a-şi disciplina fiii. După cum ne putem
uşor imagina, o asemenea evlavie a fost riduculizată şi nu a putut fi suportată mult timp. El a fost părăsit
de soldaţii lui, a căror avere creştea din prada de la adversari; fiii lui, Pepin, Louis şi Lothaire, s-au
ridicat în mai multe ori cu arme împotriva lui. Clerul, care s-ar fi cuvenit ca, în zilele de necaz, să-l
înconjoare cu simpatie pe monarhul căzut, s-au folosit de ocazie pentru a-şi arăta puterea băgându-l în
adâncul unei mânăstiri, şi, pentru a da o aparenţă de justiţie actului lor, l-au obligat să mărturisească
nişte păcate de care nu se făcuse nicidecum vinovat. Clerul a luat partea lui Lothaire, fiul răzvrătit, om
deosebit de crud, care însă se temea de pedeapsă şi nu i-a luat viaţa tatălui său, ci, împreună, au hotărât
să-l degradeze civil şi ecleziastic pe rege pentru ca să nu-şi mai poată exercita autoritatea regală. El a fost
obligat la penitenţă publică pentru nişte presupuse crime; a fost obligat să dezbrace armura şi hainele
regale şi să le lase la altarul Sf. Sebastian şi să îmbrace haina neagră de călugăr*.
* Pentru detalii, vedeţi Milman – Latin Christianity, vol. 2s
Dar mândria nobililor lui a fost insultată de această afişare a aroganţei ecleziastice şi poporul a plâns
soarta bunului şi blândului împărat. Reacţia a fost inevitabilă: indignat de cum fusese tratat regele,
poporul a cerut restaurarea lui. A fost scos din mânăstire, îmbrăcat din nou şi reinvestit, dar numai
pentru ca să aibă parte de o şi mai mare umilinţă. În cele din urmă, el a fost salvat prin mâna providenţei
divine de purtarea anormală a fiilor săi şi de persecuţia nemiloasă a clerului, care urmărea doar să-şi
etaleze şi să-şi consolideze propria putere. Purtând un crucifix presat pe piept, cu ochii spre cer şi
iertându-l pe fiul său, Ludovic, care era atunci cu armele împotriva lui, el a părăsit această viaţă pentru a
fi cu Hristos, ceea ce este mult mai bine (Filipeni 1:23).
Convertirea naţiunilor din nord
Răspândirea evangheliei spre extremităţile nordice ale Europei în timpul secolelor al nouălea şi al
zecelea a fost atât de detaliată în istoriile generale încât nu vom face altceva decât să numim principalele
locuri şi protagoniştii implicaţi în lucrarea bună. Şi ne bucurăm să putem urmări calea acelor misionari
care s-au lepădat de sine şi au mers până în inima regatului lui Satan, unde de secole el domnea
netulburat. Am văzut deja cum sabia lui Carol cel Mare a deschis calea către frislandezi, saxoni, huni şi
alte triburi.
În prima parte a domniei fiului său, Ludovic, evanghelia le-a fost prezentată danezilor şi suedezilor.
Disputele pentru tronul Danemarcei între Harold şi Godfrid l-au determinat pe Harold să caute protecţia
lui Ludovic. Împăratul evlavios a gândit că aceea era o bună ocazie pentru a introduce creştinismul
printre danezi. El i-a promis deci ajutor lui Harold cu condiţia ca el să îmbrăţişeze creştinismul şi să
primească predicatori în ţara lui. Regele a acceptat condiţiile şi a fost botezat la Mentz, în anul 826,
împreună cu regina lui şi cu o numeroasă suită. Ludovic a fost naş pentru Harold, împărăteasa pentru
regină, iar Lothaire pentru fiul lui, iar pentru membrii suitei regale au fost naşi de ranguri adecvate.
Astfel creştinat, potrivit cu gândirea din acel timp, el s-a întors acasă vorbind cu învăţătorii creştini. În
eventualitatea că Harold nu şi-ar fi recâştigat regatul, Ludovic i-a dat o moşie în Friesland.
Ansgarius şi Auberg, cei doi călugări francezi care i-au însoţit, au lucrat cu mult zel şi succes, dar
Auberg, un călugăr dintr-o familie nobilă a murit în doi ani angajat în lucrarea misionară.
Neobositul Ansgarius, la moartea tovarăşului său de lucru, a mers în Suedia. Acolo a fost la fel de fericit
în lucrare şi avut la fel de mult succes. În anul 831, Ludovic i-a răsplătit marile lucrări făcându-l episcop
al Hamburgului şi al nordului. Deseori el a avut de întâmpinat multă împotrivire, dar de obicei i-a
dezarmat pe persecutori prin bunătatea lui şi purtarea lui dreaptă. El a trăit până în anul 865 şi a lucrat
printre danezi, cimbrii şi suedezi.
Slavii primesc evanghelia
În acel timp s-au făcut unele eforturi pentru convertirea ruşilor, ungurilor, etc., dar lucrarea evangheliei
nu pare să fi progresat în acele locuri până la cucerirea Boemiei de către Otto, în anul 950, sau, mai
curând, până la căsătoria lui Vladimir, prinţul ruşilor, cu Ana, sora lui Vasile, împăratul grec. El a
îmbrăţişat credinţa reginei sale şi a trăit până la o vârstă foarte înaintată, iar supuşii lui i-au urmat
credinţa. Şi convertirea ducelui Poloniei se datorează influenţei unei regine creştine. În acele zile,
credinţa prinţului devenea regula pentru poporul lui, atât în ce priveşte credinţa cât şi în practică, şi, în
general, credinţa reginei devenea regula pentru rege. De aici influenţa soţiei în sens bun sau în sens rău.
Se poate să fi observat aceasta din zilele Clotildei şi ale lui Clovis. “Este o ciudată uniformitate,” spune
Milman, “în instrumentele folosite pentru convertirea barbarilor. O femeie cu rang înalt şi cu influenţă,
un călugăr zelos şi o calamitate care se abătea asupra poporului, şi imediat ce convergeau aceşti trei
agenţi, ţara păgână se deschidea pentru creştinism”.
Bulgaria. Despre cum a fost introdus creştinismul în Bulgaria am spus în relatarea despre paulicieni.
Bulgarii erau un popor barbar şi sălbatic. După huni, bulgarii erau cei mai groaznici invadatori ai
Europei. Sora lui Bogoris, regele lor, a fost luată captivă de greci în copilăria ei şi a fost educată la
Constantinopole în credinţa creştină. După ce a fost răscumpărată şi s-a întors acasă, ea a fost mult
afectată de obiceiurile idolatre ale fratelui ei şi ale poporului său. S-ar părea că ea era o creştină serioasă,
dar toate apelurile ei în favoarea creştinismului au părut inutile până ce o foamete şi o ciumă au făcut
ravagii în Bulgaria. Regele a fost, în cele din urmă, convins să se roage dumnezeului creştinilor. Domnul,
în marea Lui îndurare, a oprit ciuma. Bogoris a recunoscut puterea Dumnezeului creştinilor şi a acceptat
să permită misionarilor să vestească poporului evanghelia.
Metodi şi Chiril, doi călugări greci, s-au remarcat prin zelul şi învăţătura lor, învăţându-i pe bulgari
adevărurile şi binecuvântările evangheliei lui Hristos. Regele a fost botezat, iar poporul lui i-a urmat
exemplul. Se spune că regele i-a trimis papei Nicolae I o sută şase întrebări cu privire la chestiuni de
disciplină ecleziastică, ceremonii şi obiceiuri. Se spune că răspunsurile au fost întocmite pentru a fi
discrete şi potrivite pentru a minimaliza ferocitatea acelei naţiuni sălbatice.
Din Bulgaria, zeloşii misionari au vizitat multe triburi slave şi au pătruns în regiuni de barbarie pură,
unde dialectele lor nu aveau nici o scriere. Aceşti oameni devotaţi au învăţat limba ţării şi le-au predicat
evangehelia în propria lor limbă. Acela a fost un lucru nou în acel timp, dar creştinismul ceresc aduce cu
sine multe daruri de preţ. Practica obişnuită a vremii era aceea de a predica şi a da învăţătură în limbile
ecleziastice – greacă şi latină. S-au făcut plângeri către papă cu privire la noutatea închinării într-o limbă
barbară, dar scrupulele pontifului au fost biruite de motivele misionarilor. Cu toate acestea, controversa
a reapărut în epocile care au urmat, din vreme ce unii considerau, din prostie, că ţinerea slujbelor într-o
limbă barbară ar fi o desacralizare a slujbelor bisericii. Se spune că Chiril a inventat un alfabet şi a învăţat
scrierea pe acel popor necultivat. El a tradus in dialectul moravilor liturghia şi unele cărţi ale Bibliei.
Oare cine poate spune ce efecte va fi avut lucrarea lui Chiril până în zilele noastre? Regele Moraviei a
fost botezat, şi, ca de obicei în acel timp, supuşii lui i-au urmat exemplul.
Provincia Dalmaţiei si multe altele, care până atunci fusesera într-un întuneric gros, au primit evanghelia
în secolul al nouălea şi al zecelea.
Cursul râului vieţii
Ce bine că Domnul, Capul bisericii, a trimis din sanctuar apele Sale vii în multe ţări îndepărtate atunci
când Roma, centru creştinătăţii, era o baltă stătută şi stricată. Chiar în acel timp, Baronius, renumit
analist al bisericii romane, care era un binecunoscut partizan al scaunului de la Roma, striga: “Cât de
schimonosită şi de groaznic deformată era faţa Romei! Sfântul Scaun căzuse sub tirania a două femei cu
viaţa în neorânduială, care puneau episcopi după toanele lor, şi (mi-e groază s-o spun), şi-au pus
curtezanii lor pe scaunul Sf. Petru” etc. Cu privire la aceeaşi perioadă, Arnold, episcopul de Orleans,
exclama: “Nenorocită Romă! Odinioară aveai atâţi mari luminători glorioşi pentru înaintaşii noştri, şi în
ce întuneric ai căzut devenind infamă pentru toate secolele viitoare*”.
* Du Pin, vol. 2, p. 156
În timp ce aceasta era starea Romei, a Izabelei, corupătoarea cea mai mare, râul dătător de viaţă eternă
de la Mântuitorul înălţat curgea liber la marginile imperiului. Multe naţiuni şi triburi şi limbi au primit
evanghelia cu multele binecuvântări care o însoţesc. Fără-ndoială, ea a fost însoţită de multe superstiţii,
dar acelora le-a fost făcut cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi numele lui Isus, iar Duhul poate face
minuni cu acel Nume nespus de binecuvântat şi cu Cuvântul cel mai scump. Mântuitorul a fost predicat,
iubirea lui Dumnezeu şi lucrarea lui Hristos par să fi fost vestite însoţite de ungerea divină care a dus la
convingerea barbarilor neciopliţi. Oare Pavel nu ar fi spus în asemenea cazuri: “mă bucur în toate
acestea, da, mă bucur” (Filipeni 1:18).
Anglia, Scoţia şi Irlanda
Înainte de a încheia scurta noastră trecere în revistă a lucrărilor Domnului în acel timp, vom remarca
câteva nume care spun despre starea lucrurilor la noi în ţară.
Nu este nevoie să mai spunem despre gloria domniei lui Alfred. Unii istorici consideră că el a fost
aproape suveranul perfect. Oricum, putem spune că el a fost un rege creştin adevărat şi a fost o
binecuvântare atât pentru biserică cât şi pentru lume. Războiul lui victorios împotriva danezilor, faptul
că a salvat Anglia de o reîntoarcere la barbarie, modul în care a încurajat învăţătura şi pe oamenii
învăţaţi, numeroasele lui lucrări personale şi credinţa lui sunt binecunoscute în istoria engleză. El i-a
urmat la tron tatălui său în anul 871, când era în vârstă de douăzeci de ani, şi a domanit treizeci de ani.
Astfel, secolul al nouălea, care a început cu zilele măreţe ale lui Carol cel Mare, s-a încheiat cu zilele şi
mai glorioase ale lui Alfred, probabil numele cel mai onorat din istoria medievală.
Clement, un ecleziastic evlavios al bisericii scoţiene, a apărut în Europa centrală pe la mijlocul secolului
al optulea ca predicator al învăţăturilor evanghelice. Istoria ne spune despre el că era un apărător
îndrăzneţ şi neînfricat al Cuvântului lui Dumnezeu, opus lui Bonifaciu, care lupta pentru autoritatea
tradiţiei şi hotărârilor consiliilor. Dacă îi privim pe aceştia doi ca misionari şi reprezentanţi a două
sisteme – unul reprezentant al marii organizaţii omeneşti a Romei, iar celălalt al creştinătăţii spirituale
din Scoţia - aceasta poate arunca o oarecare lumină asupra stării creştinătăţii şi a istoriei bisericii.
Alarmat de îndrăzneala lui Clement, Bonifaciu, arhiepiscopul bisericilor germane, a luat asupra sa
sarcina sa i se opună. El a pus înaintea scoţianului legile bisericii romei, hotărârile diferitelor consilii şi
scrierile celor mai iluştri părinţi ai bisericii latine. Clement i-a răspuns că nici o lege a bisericii, nici o
decizie a vreunui consiliu şi nici vreo scriere a părinţilor care este contrară Sfintelor Scripturi nu are
autoritate asupra creştinilor. Bonifaciu a făcut apel la unitatea invincibilă a bisericii catolice cu Papa,
episcopii şi preoţii ei ş.a.m.d., dar adversarul lui a susţinut că mireasa lui Isus Hristos este numai acolo
unde locuieşte Duhul Sfânt.
Bonifaciu a rămas incurcat. Cum nu a reuşit prin mijloace corecte, a trebuit să recurgă la cele necinstite.
Clement a fost condamnat ca eretic de un consiliu întrunit la Soissons în martie 744, după care a fost
trimis sub pază la Roma. Nu conoaştem istoria ulterioară a lui Clement, dar este uşor să ne închipuim
care trebuie să fi fost soarta lui.
Unii spun că Clement ar fi avut nişte idei ciudate cu privire la coborârea Domnului nostru în locuinţa
morţilor, cu privire la căsătorie şi predestinare, dar nu putem avea mare încredere în declaraţiile
inamicilor lui. La judecata lui, Bonifaciu s-a prezentat şi ca adversar, şi-ca acuzator şi ca judecător. Să
sperăm, mai curând, că Clement va fi fost un adevărat reprezentant al vechii credinţe a ţării lui. Totuşi
nu trebuie să ne închipuim că Clement a fost singurul care s-a opus misionarilor Romei în acea perioadă.
Nişte scoţieini care se numeau episcopi au fost condamnaţi de un consiliu la Chalons în anul 813. Cum
formele clericale luaseră locul cuvântului lui Dumnezeu, cei luminaţi şi credincioşi erau condamnaţi ca
eretici.
John Scot Erigena, de origine din Irlanda, a trăit mai mult în Franţa, la curtea regelui Carol cel Chel.
Hallam spune despre el că, in sens literar şi filozofic, era cel mai remarcabil om în acel ev întunecat. Dar
el era mai mult filozof decât teolog, deşi a scris mult pe teme religioase şi pare să fi aparţinut unui ordin
clerical. El studiase părinţii bisericii de la început şi filozofia platonică şi era prea înclinat spre a favoriza
raţiunea umană chiar atunci când era vorba de primirea adevărului divin. Totuşi, potrivit cu d’Aubigne,
în inima lui era o evlavie autentică. “Doamne Isuse,” a exclamat el, “nu-ti cer nici o altă fericire decât
aceea de a înţelege, fără a amesteca cu teorii înşelătoare, Cuvântul Tău inspirat, prin Duhul Sfânt! Arată-
Te acelora care Te caută numai pe Tine”. Se presupune că el a murit prin anul 852.
Teologii irlandezi din secolul al optulea preţuiau atât de mult învăţătura încât Carol cel Mare a invitat la
curtea lui literaţi mai ales din Irlanda. Până în vremea lui Henry al-II-lea, regele Angliei, biserica Irlandei
a continuat să-şi afirme independenţa de Roma şi să se menţină ca o ramură vie şi activă a bisericii lui
Hristos, care nu recunoaşte un cap al ei pe pământ. Dar se pare că, după acea perioadă, biserica
Irlandeză originală, cu reputaţia ei, a dispărut complet.
Nordicii
Dacă nu ar fi să credem că aceşti vrăjmaşi puternici ai creştinătăţii – nordicii sau piraţii din nord – au fost
instrumente folosite de Dumnezeu pentru a pedepsi biserica apostată a Romei, atunci nu i-am fi introdus
în această scriere, dar, din vreme ce s-ar părea că ei nu sunt altceva decât judecata lui Dummnezeu
împotriva caracterului din ce în ce mai lumesc al preoţimii catolice, vom vorbi despre ei pe scurt.
La început ei au venit de pe ţărmurile Balticii, din Danemarca, Norvegia şi Suedia. Ei erau, probabil, un
amestec de goţi, danezi, norvegieni, suedezi şi frizieni. Deşi erau din atîtea triburi diferite, toţi împreună
urmăreau ca principal obiectiv jaful şi măcelul. Regi şi căpeteniile lor erau piraţi experimentaţi, dintre cei
mai îndrăzneţi care au invadat vreodată ţărmurile creştinătăţii occidentale. Ei înaintau cu bărcile lor
uşoare cât puteau de mult în susul râurilor dând foc, ucigând şi jefuind pe oriunde treceau.
“De pe ţărmurile Balticii,” spune Milman, “de la insulele scandinave, din golfuri şi lacuri, flotele lor
mergeau oriunde le duceau curenţii şi furtunile. În bărcile lor prost constuite ei păreau a sfida cea mai
urâtă vreme şi a fi capabili să debarce pe cele mai inaccesibile coaste, şi să-şi croiască drum pe cele mai
puţin adânci râuri. De atacurile prin surprindere ale acelor sălbatici nimic nu era în siguranţă, nici chiar
în inima ţării”. Ei au fost numiţi “arabii mării”, dar, spre deosebire de mahomedani, ei nu purtau un
război religios, ci erau păgâni feroci, iar zeii lor erau ca şi ei – războinici şi piraţi. Obiectivul lor era jaful
şi nu propagarea credinţei. Castelul sau mânăstirea, stăpânul nobil sau episcopul sau călugărul, toţi erau
pentru ei surse de pradă. Cel mai mult au suferit domeniile religioase, mai ales cele din Franţa. Bogăţiile
şi poziţiile neapărate ale mânăstirilor au făcut ca acestea să fie principalele obiective ale atacurilor lor.
Venise ziua răsplătirii: mâna lui Dumnezeu era aspră împotriva acelora care se numeau popor al Lui şi
mânia Lui se aprinsese. Biserica a avut atunci să plătească mult pentru măreţia şi gloria ei lumească. De
secole ea avusese ambiţia de a fi mare în lume, iar Carol cel Mare o ridicase la mari bogăţii şi onoruri
lumeşti. Dar abia se aşezasera ei în acele poziţii, că invaziile barbare au început să pustiască imperiul lor
şi să distrugă edificiile lor religioase. Cu cât era abaţia mai bogată, cu atât era prada mai tentantă şi mai
fără remuşcări sabia barbarului. Fără a cunoaşte diferitele ordine clericale, ei masacrau
nediscriminatoriu. Focul şi sabia au fost armele lor pe tot parcursul carierei lor. “Franţa mişuna de
episcopi şi călugări care fugiseră din sihăstriile lor în ruine şi din mânăstirile în flăcări şi din bisericile
pustiite, purtând cu ei relicvele preţioase ale sfinţilor lor, care amplificau panica universală şi predicau
disperarea oriunde mergeau”.
Pentru a cumpăra un răgaz de la războinicii normanzi, care şi-au croit drum în susul Senei şi au asediat
Parisul timp de doi ani, regele Carol cel Simplu al Franţei a cedat ducatul Normandiei conducătorului
lor Rollo, în anul 905. Astfel, piratul din Marea Baltică a adoptat religia creştină şi a devenit primul Duce
al Normandiei şi unul dintre cei doisprezece pairi ai Franţei. William, cuceritorul Angliei în 1066, a fost
al şaptelea Duce al Normandiei.
Şi Anglia, ca şi Franţa, a fost mult tulburată şi pustiită de nordici. Prima lor debarcare, care s-a resimţit
din greu, s-a produs în anul 830. De atunci invaziile au fost necontenite. Şi aici, ca şi în Franţa, ei au găsit
cele mai bogate prăzi în mânăstirile fără apărare. Sanctuarele au fost pustiite prin foc şi sabie. În final,
după victoria câştigată de Alfred asupra lui Gudrun în anul 878, danezilor le-a fost cedat un mare
teritoriu în estul Angliei cu condiţia ca ei să îmbrăţişeze creştinismul şi să trăiască după, aceleaşi legi ca
şi mai vechii locuitori ai ţării. Dar aceasta a obţinut pacea numai pentru un timp*.
Presupusul sfârşit al lumii
Nici o altă perioadă din istoria bisericii, sau din vreo altă istorie sau ţară nu prezintă un tablou mai
întunecat decât Europa creştină la sfârşitul secolului al zecelea. Degradarea papalităţii, corupţia din
interiorul bisericii şi marele număr de vrăjmaşi puternici din exterior ameninţau biserica cu dispariţia
completă. În afară de necredincioşii mahomedani, în est, şi de nordicii păgâni, în vest, un nou inamic –
ungurii – a venit pe neaşteptate asupra creştinătăţii. În limbajul puternic al istoriei, ei sunt prezentaţi ca
hoarde sălbaticie sau ca nişte fiare sălbatice venite asupra omenirii. Nu se ştia de unde au venit, dar
păreau a fi fără număr. Masacrul nediscriminatoriu părea a fi singura lor lege, iar civilizaţia şi
creştinismul se uscau sub marşul lor pustiitor şi toată omenirea era cuprinsă de panică.
În afară de aceste calamităţi, predomina foametea aducând cu ea şi molimele. Se spune că semne din cele
mai îngrozitoare au apărut în soare şi în lună. Pare că se împlineau predicţiile Domnului nostru: “Şi vor
fi semne în soare, şi în lună, şi în stele, şi pe pământ necaz al naţiunilor în nedumerire, auzind urletul
mării şi al valurilor, oamenii murind de frică în aşteptarea celor care vin peste pământul locuit, pentru că
puterile cerurilor vor fi clătinate”. Dar, deşi acele cuvinte descriu bine starea lucrurilor, profeţia era
departe de a se împlini, din vreme ce Domnul nostru a adăugat imediat după aceea: “atunci Îl vor vedea
pe Fiul omului venind în nor cu putere şi cu glorie mare” (Luca 21:25-27).
Dacă omului i se poate vreodată ierta că a crezut că vine sfârşitul lumii, atunci acea vreme este potrivită
pentru acesta. Clerul predica sfârşitul, iar poporul îl credea. Şi aceasta s-a răspândit rapid în toată
Europa. Se proclama cu îndrăzneală că lumea se va sfârşi la o mie de ani de la naşterea Mântuitorului.
Începând din anul 960 panica a fost în creştere, iar anul 999 a ajuns să fie privit ca ultimul an al acestei
lumi. Înşelăciunea universală prin puterea lui Satan se întemeia pe neînţelegerea şi interpretarea greşită
a profeţiei cu privire la împărăţia milenară a sfinţilor împreună cu Hristos. “Fericit şi sfânt este cel care
are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu
şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apocalipsa 20:1-7).
Anul de groază
Oamenii au abandonat lucrurile normale ale vieţii. Au lăsat pământul nelucrat: de ce să mai are şi de ce
să mai semene dacă tot nu va mai rămâne nimeni ca să culeagă? Casele au fost lăsate în paragină: de ce
să mai construiască, de ce să mai repare şi de ce să se mai îngrijească de proprietăţi, dacă în câteva luni
avea să se termine cu toate lucrurile pământeşti? Istoria a fost neglijată: de ce să mai fie consemnate
evenimentele dacă tot nu mai aveau să fie urmaşi care să citească cronicile? Cei bogaţi, cei nobili, prinţii
şi episcopii şi-au abandonat prietenii şi familiile şi s-au grăbit să meargă pe ţărmurile Palestinei, cu
convingerea că Muntele Sionului va fi tronul lui Hristos când El va coborâ să judece lumea. Mari sume
de bani au fost date bisericilor şi mânăstirilor pentru a asigura o sentinţă mai favorabilă a Judecătorului
Suprem. Regi şi împăraţi se rugau la uşile mânăstirilor să fie primiţi în ordinele sfinte; mulţimi de
oameni de rând dormeau la porţile locaşurilor sfinte, sau măcar la umbra lor.
Dar, în acel timp, mulţimile trebuiau să se hrănească. Ultima zi a celor o mie de ani nu sosise încă. Dar
nu mai era hrană. Grâul şi vitele se terminaseră şi ei nu pregătiseră nici un fel de provizii pentru viitor.
Oamenii au suferit cele mai mari chinuri, lucruri mult prea revoltătoare pentru a fi relatate aici. Ziua se
apropia din ce în ce mai mult. A sosit şi ultima seară a mileniului: o noapte de nesomn pentru întreaga
Europă. Imaginaţia poate umple tristul tablou. Dar, în loc de convulsii extraordinare, pe care toţi le
aşteptau tremurând, acea noapte a trecut ca şi altele, iar dimineaţa soarele şi-a aruncat razele la fel de
paşnic ca până atunci. Mulţimile uimite, dar uşurate, au început să se întoarcă la casele lor, să-şi repare
construcţiile, să are, să semene şi să-şi reia ocupaţiile de dinainte.
Astfel s-a încheiat prima mie de ani din istoria bisericii, cea mai neagră zi din domnia Izabelei şi din
analele creştinătăţii.
Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire a
Istoria Bisericii bisericilor
Capitolul 18. Revigorarea spiritului de construire a bisericilor

Începutul secolului al unsprezecelea a fost marcat de multă activitate de reparaţie şi construcţie de
biserici, dar, dacă nu ar fi să avem în vedere multitplele scopuri ale locaşurilor sacre pentru oamenii
săraci, aceasta nu ar merita atenţia noastră. Putem, în mod normal, presupune că, în ultimii treizeci sau
patruzeci de ani oamenii nu prea au fost dispuşi să se angajeze în asemenea lucrări, dar a trecut noaptea
cea groaznică şi a răsărit în lume prima zi a anului 1001, iar speranţele naţiunilor au reînviat. La sfârşitul
secolului al zecelea minţile oamenilor căzuseră în cea mai adâncă disperare, iar după aceea a avut loc o
evoluţie ascendentă, în care s-a acordat atenţie în primul rând clădirilor sfinte, prin virtuţile cărora, după
cum se credea atunci, judecata fusese îndepărtată şi oamenii recăpătaseră favoarea cerurilor.
Sentimentele superstiţioase au fost, fără-ndoială, factorul care a condus la mari eforturi arhitecturale cu
rezultate deosebite care caracterizează această perioadă. Multe dintre clădirile de atunci sunt şi azi
atestând măreţia planurilor şi soliditatea lucrărilor. “Fundaţiile erau largi şi adânci, pereţii aveau o
grosime imensă, acoperişurile erau abrupte şi înalte pentru a se scurge zăpada şi ploaia... Stâlpi înalţi
sprijineau bolţile înalte care erau în locul acoperişurilor plate de mai înainte. Marele turn pătrat, care
simboliza rezistenţa faţă de agresiunea lumii, a fost înlocuit de turla înaltă care indica încurajator către
cer*”.
* James – Eighteen Christian Centuries
Dar nu trebuie să presupunem că acele imense clădiri erau folosite în exclusivitate ca locuri de închinare
publică, ci biserica satului în perioada medievală avea rolul mai multor clădiri deosebite din zilele
noastre. Ea era destul de mare pentru ca întreaga populaţie a satului să poată în ea. Casele celor săraci
erau colibe mizerabile în care se retrăgeau pentru a dormi, dar vasta şi marea clădire consacrată religiei
era palatul celui sărac, unde el îşi petrecea timpul liber şi unde se simţea ca şi cum ar fi fost totul al lui.
Era ca primăria, piaţa, agenţia de ştiri, sala de clasă a şcolii, locul de întâlnire a prietenilor, toate la un
loc. Noi, care trăim în casele confortabile din secolul al nouăsprezecelea nu putem avea idee cât de utile
erau atunci aceste clădiri. Dar şi acestea, ca orice altceva în acele vremuri, duceau la creşterea puterii
clerului şi la aservirea poporului. Nu numai că sanctuarul era sfinţit, ci şi preoţii erau glorificaţi în ochii
poporului, ajungând să-i eclipseze în demnitate şi pe regi.
Revigorarea literaturii
Începutul secolului al unsprezecelea a fost faimos nu numai pentru marea etalare de talent arhitectural,
ci şi pentru reînnoirea energiilor minţii omeneşti în diferite domenii de învăţătură. Vechea credinţă
prostească, care de veacuri nu punea nici un fel de întrebări, avea să fie tulburată de un duh sănătos de
cercetare liberă.
Se spune că energia intelectuală a Europei a fost într-o decădere continuă din secolul al cincilea până la
jumătatea secolului al optulea, şi, deşi starea lucrurilor în Insulele Britanice şi lucrările venerabilului
Bede par să facă excepţie de la regula generală, în acea perioadă ignoranţa ajunsese cea mai adâncă
ajunsese să fie cel mai larg răspândită. Vom observa în treacăt faptul că Bede este omul care merită să fie
numit învăţătorul Angliei. S-a născut în anul 673, în satul Jarrow, în Northumberland şi a fost călugăr şi
preot, dar şi un om evlavios şi muncitor, unul din marile obiective ale vieţii lui fiind învăţătura tinerilor,
de care s-a ocupat până în ultimul ceas. A murit înconjurat de învăţăceii lui iubiţi la 26 mai 735*.
* Neander, vol. 5, p. 197
Revigorarea literelor de către arabi
Vom vedea acum un fenomen curios şi neaşteptat în istoria literaturii în acest ev întunecat, şi, deşi acesta
nu prea s-ar încadra în schema istoriei bisericii, este totuşi un fenomen mult prea interesant pentru a fi
trecut cu vederea. Cei care în acea vreme se numeau învăţători ai creştinătăţii erau, după cum se ştie,
cufundaţi într-o adâncă ignoranţă, dar vedem că sarazinii ajunseseră să studieze literatura naţională a
Greciei. Aceasta a fost ceva remarcabil la începutul secolului al unsprezecelea.
Am văzut deja cum, în secolul al şaptelea, tovarăşii şi succesorii lui Mahomed au pustiit pământul cu
armele lor şi l-au întunecat prin ignoranţa lor, iar actele lor de barbarie – cum ar fi arderea bibliotecii din
Alexandria – atestă dispreţul lor faţă de învăţătură şi aversiunea lor faţă de monumentele pe care le-au
distrus. În secolul al optulea, arabii par să se fi aşezat în ţările pe care le-au supus, şi, având avantajele
unei clime mai favorabile şi unui sol mai bogat, au început să studieze ştiinţele şi cunoştinţele
folositoare. “În secolul al nouălea,” spune decanul Waddington, “sub auspiciile unui calif generos, ei s-
au ocupat de literatură cu aceeaşi ardoare cu care până atunci se ocupaseră numai de arme. Au fost
înfiinţate mari şcoli în principalele oraşe din Asia – Bagdad, Cufa şi Basra -, au fost înfiinţate cu multă
grijă biblioteci, iar oamenii învăţaţi au fost invitaţi la splendida curte a lui Almamunis. Grecia, cea care
civilizase Republica romană şi care avea mai târziu să ilumineze marginile occidentului, a fost atunci
chemată să-şi verse înţelepciunea ei în sânul sterp al Asiei, pentru că pe atunci Grecia era singura ţară
care avea o literatură originală. Cele mai nobile creaţii ale ei au fost traduse în limba conducătorilor din
est, iar arabilor le-a plăcut să urmeze speculaţiile lor şi să se supună regulilor filozofiei ei”.
“Impulsul astfel dat duhului şi activităţii din Asia s-a transmis rapid de-a lungul ţărmurilor Egiptului şi
Africii până la şcolile de la Sevilla şi Cordoba, iar şocul s-a făcut simţit la aceia care l-au primit. De atunci
încolo, duhul de învăţătură a însoţit şi armele sarazinilor. Ei au cucerit Sicilia, iar din Sicilia au invadat
provinciile din sudul Italiei, ca pentru a completa evoluţia excentrică a revoluţiei aduse de literatura
greacă. Înţelepciunea lui Pitagora a fost readusă în ţara ei de origine de descendenţii unui războinic
arab*”.
* Waddington – History, vol. 2, p. 44
Învăţătura arabilor importată de creştinătate
Papa Silvestru al-II-lea, care era pe scaunul S. Petru în zorii primei zile a secolului al unsprezecelea, a
constituit veriga de legătură dintre înţelepciunea şi învăţătura arabilor şi ignoranţa şi credulitatea
romanilor. El studiase la şcolile mahomedane din cetatea regală Cordoba, unde a căpătat multe
cunoştinţe utile pentru viaţa lui, pe care a început să le prezinte şi să le practice la Roma. Dar aşa de
întunecat de superstiţie era poporul în general încât ei atribuiau marile lui realizări unor arte magice şi
susţineau că asemenea puteri nu pot fi obţinute decât în urma unui pact cu cel rău. Timp de secole, Papa
Silvestru a fost numit cu groaza că scaunul Sf. Petru a putut fi ocupat de un vrăjitor. Dar, cu trecerea
timpului, s-a ieşit din ce în ce mai mult din întunericul secolului al zecelea şi a apărut o clasă de oameni
deosebiţi nu numai prin mari realizări în filozofie, ci şi prin aceea că studiau sfintele scripturi şi erau
devotaţi înaintării creştinismului. În acel timp, a şti să citeşti şi a înţelege sensul cuvintelor, mai ales când
era vorba de scrierile sacre, era o mare binecuvântare pentru omenire. Superioritatea secolului al
unsprezecelea asupra secolului anterior se datorează în principal progresului învăţăturii ca mijloc folosit
de Domnul.
Mai trebuie să mai spunem ceva despre Silvestru, pentru că ar fi nedrept să lăsăm ca umbra
prejudecăţilor să rămână asupra unui om atât de mare. Istoria luminată şi imparţială ne spune că el era
cel mai eminent prelat al epocii sale. Numele lui propriu era Gerbert. “La învăţătură fără egal, în evlavie
ireproşabil – aşa era Gerbert din Ravena,” spune Milman. El a fost tutorele, îndrumătorul şi prietenul lui
Robert, fiul şi succesorul lui Hugo Capet, cel care, în anul 987, printr-o mare revoluţie paşnică, a fost
aşezat pe tron în locul descendenţilor imbecili ai lui Carol cel Mare. Elevul ajuns rege pare să fi avut
mari foloase în urma învăţăturii primite de la Gerbert. El a ajuns pe tronul Franţei prin anul 996 şi încă
mai domnea în anul 1031. El era un mare prietem al învăţăturii, supranumit Cel Înţelept, şi a fost plâns
la moartea lui. În anul 998, Gerbert a fost numit papă de Otto al-III-lea, împăratul Germaniei, şi atunci el
şi-a luat numele Silvestru al-II-lea. A murit la 12 mai 1003.
Căile firului de argint al harului lui Dumnezeu
Ştefan, cel mai evlavios rege al Ungariei, a fost botezat de Adelbert, episcopul de Praga, şi a început să
domnească în anul 997. A fost un zelos sprijinitor al evangheliei, al şcolilor şi lucrărilor misionare.
Deseori el îi însoţea pe predicatori şi uneori predica el însuşi. Regina lui evlavioasă, Gisla, fiica lui
Henric al-III-lea, l-a ajutat mult. El a introdus şi multe reforme sociale, a fost bun cu cei săraci şi s-a
străduit să suprime neevlavia în toate domeniile lui. Sub binecuvântarea lui Dumnezeu, el a trăit să vadă
cum întreaga Ungarie a devanit creştină. A murit în anul 1038. Schimbarea guvernului a adus persecuţie
şi lucrătorii evlavioşi au fost opriti din lucrările lor bune.
Othingar, un episcop din Danemarca şi Unwan, episcop de Hamburg, au fost slujitori devotaţi ai lui
Hristos, folosiţi de El pentru răspândirea adevărului. John, un scoţian, episcopul de Mecklemburg, a
botezat un mare număr dintre cei din Schalauen, dar prusacii s-au împotrivit tuturor încercărilor de a
introduce evanghelia printre ei. Boleslav, regele Poloniei, s-a străduit să-i evanghelizeze forţat, însă în
zadar. Atunci au venit optsprezece misionari conduşi de unul numit Bonifaciu pentru a lucra printre
prusaci vestindu-le evanghelia în mod paşnic, însă au fost masacraţi de poporul barbar. S-ar părea că
prusacii au fost ultima naţie europeană care s-a supus sub jugul lui Hristos. Creştinismul nu a prins
deloc rădăcini în Prusia până în secolul al treisprezecelea.
Domnia lui Olaf, care a ajuns rege al Suediei spre sfârşitul secolului al zecelea şi a murit în 1024, a fost
renumită pentru răspândirea evangheliei în acea ţară. Clerul englez plin de zel s-a folosit de ocazie şi
mulţi au mers pentru a vesti evanghelia în Suedia. Printre aceia a fost Sigfred, arhidiacon de York, care a
lucrat mulţi ani printre suedezi. Dar zelul lui Olaf l-a condus la măsuri violente pentru a extinde
creştinismul şi a incitat o ură generală împotriva lui printre cei care aderau la vechea religie. După multe
lupte şi multă vărsare de sânge, religia creştină a ajuns să fie bine stabilită pe la sfârşitul secolului al
unsprezecelea. În Suedia ajunseseră să fie cam 1100 de biserici.
Înaintarea evangheliei în Norvegia a fost lentă din vremea misiunii lui Ausgar, dar când Olaf, fiul lui
Harold, a ajuns rege, în 1015, el a fost hotărât să continue cu mult zel lucrarea bună. Au fost invitaţi
mulţi misionari din Anglia, în fruntea lor fiind un episcop numit Grimkil, care a întocmit un cod de legi
ecleziastice pentru Norvegia. Regele a urmat însă metodele – lucru atât de obişnuit în acel timp şi
întotdeauna caracteristic sistemului roman – coercitive de a impune creştinismul prin confiscarea averii
şi pedepse corporale grave, chiar prin pedeapsa cu moartea. Deseori el a întâmpinat rezistenţă armată.
În cele din urmă s-a ajuns la un acord pentru un consiliu. Regele şi misionarul lui, Grimkil, l-au întâlnnit
pe preotul păgân la Dalen, în 1025. Se spune că Olaf ar fi petrecut o mare parte din noapte în rugăciune.
Zeul Thor, pe care păgânii îl vedeau superior Dumnezeului creştinilor pentru că putea fi văzut, a fost
adus în sala de consiliu. În dimineaţa în care s-au întâlnit, Dumnezeu le-a arătat soarele care răsărea ca
mărturie vizibilă pentru Dumnezeul său, care îl crease, şi, în timp ce păgânii priveau la strălucirea lui,
un soldat uriaş a ridicat măciuca şi a făcut bucăţi idolul. Un roi de creaturi scârboase, care au fost astfel
tulburate, s-a răspândit fugind în toate părţile, iar oamenii din Dalen au fost convinşi de vanitatea vechii
lor superstiţii şi au primit să fie botezaţi. Olaf a fost apoi ucis într-un război civil, dar se zvonea că
sângele lui ar fi vindecat rana de la mâna războinicului care îl omorâse şi se spune că prin intermediul
lui au mai fost multe alte miracole. El a fost canonizat şi Sf. Olaf a fost ales ca ocrotitor al Norvegiei.
Triumfurile evangheliei au fost remarcabile în Danemarca spre sfârşitul acestui secol. Adam din Bremen,
scria în 1080 spunând: “Priviţi la naţia feroce a danezilor; de mult timp ei s-au obişnuit să-L laude pe
Dumnezeu. Priviţi la poporul de piraţi, care acum a ajusn să fie mulţumit de roadele propriei lui ţări.
Priviţi la regiunea odinioară groaznică şi complet inaccesibilă din cauza idolatriei, care acum primeşte cu
bunăvoinţă predicatorii Cuvântului”. Istoria îi reprezintă pe danezi şi pe englezi ca bucurându-se de o
scenă milenială în urma efectelor lucrărilor misionare. În încredere reciprocă şi dragoste, ei se bucurau
împreună de binecuvântările creştinismului. Aceasta trebuie că era ceva într-adevăr minunat şi
surprinzător pentru cei care cunoscuseră cu ce barbarie sălbatică pustiiseră mai înainte danezii locuinţele
englezilor. Acestea erau triumfurile paşnice ale evangheliei lui Hristos. Predicarea crucii, însoţită de
energia Duhului Sfânt, are cu singuranţă efecte binecuvântate şi produce schimbări la cel mai necioplit
popor. Evanghelia nu numai că emencipează sufletul nemuritor de sclavie şi de blestemul păcatului, ci
îmbunătăţeşte mult situaţia omului şi răspândeşte în lume precepte ale păcii, ordinii şi bunei guvernări.
Acestea sunt efectele evangheliei, dar ele sunt deseori stricate şi împiedicate de vrăjmăşia naturală a
inimii omului, mai ales de aceia care au sabia la dispoziţia lor.
Lafranc şi Anselm sunt nume faimoase în istoria bisericii din această epocă, deşi nu atât de mult pentru
har cât pentru învăţătura lor şi controverse. Ambii au fost arhiepiscopi de Canterbury. Ambii au fost
călugări şi învăţători renumiţi în acel ordin călugăresc. Până la patru mii de studenţi au ascultat
prelegerile lui Lafranc atunci când era călugăr la Caen. Anselm a avut o la fel de mare reputaţie în
Normandia. Lafranc a avut totuşi reputaţia deloc de invidiat de a fi confirmat prin învăţătura lui dogma
transsubstanţierii. Aceasta apăruse cu autoritate în biserică în întunericul secolului al zecelea. Ea a fost
atacată de Berengar de Tours, care a folosit toate puterile minţii şi a recurs la toate resursele disponibile
atunci pentru a demonstra cât de nesănătoasă era acea doctrină. Dar Lafranc a apărat acea învăţătură, şi,
având de partea lui majoritatea clerului, l-a respins pe Berengar, l-a dezbrăcat de demnităţile lui clericale
şi l-a condamnat să fie închis tot restul vieţii. Berengarismul a ajuns să fie cuvânt de ocară şi învăţătura
lui să fie considerată erezie. Astfel, pe la jumătatea secolului al unsprezecele, s-a stabilit dogma
prezenţei reale. Lafranc a murit în 1089. William Rufus l-a numit pe Anselm ca succesor al lui. El avea
reputaţia de a fi un mare teolog şi un creştin sincer şi ireproşabil ca mod de viaţă. A murit în 1109, în al
şaisprezecelea an al slujbei de arhiepiscop şi în vârstă de şaptezeci de ani. Atât Lafranc cât şi Anselm,
abia dacă mai este nevoie s-o spunem, au fost suporteri zeloşi ai puterii Romei.
Margareta, regina Scoţiei, a fost în mod evident un canal al harului lui Dumnezeu în acele zile, cu tot
legalismul papalităţii. Ea era fiica lui Ethelred şi sora lui Edgar Atheling, ultimul din linia prinţilor
saxoni. Rapacitatea şi neevlavia prinţilor normanzi, mai ales a lui William Rufus, i-au făcut pe Edgar şi
Margareta să se retragă în Scoţia. Regele Malcolm Canmore s-a căsătorit cu prinţesa engleză. Se spun
cele mai minunate lucruri despre evlavia ei, dărnicia şi smerenia ei. A avut cu Malcolm şase fii şi două
fiice. Trei dintre fiii ei au domnit succesiv, iar fiica ei Matilda a fost soţia lui Henry I al Angliei şi era
considerată o creştină evlavioasă.
Din vreme ce viaţa şi caracterul Margaretei ne vor da o imagine mai bună a ceea ce era creştinismul
roman în cele mai strălucite exemple ale lui, mai bine decât am putea descrie noi, vom cita câteva pasaje
din viaţa ei reală. “Doamna care fusese onorată fiind canonizată, deşi era foarte superstiţioasă şi
întrucâtva ostentativă în binefacerile ei, avea totuşi multe virtuţi deosebite şi trebuie să fie socotită
printre cele mai bune regine ale noastre. Ea a exercitat o mare influenţă asupra soţului ei viteaz dar
analfabet, care, deşi nu putea citi cărţile ei de închinare, avea obiceiul de a le săruta. În fiecare dimineaţă
ea pregătea hrana pentru nouă orfani şi îi hrănea stând în genunchi. Ea slujea cu propriile ei mâini
servind la mese pentru săracii care se strângeau pentru a avea parte de dărnicia ei, şi, în fiecare noapte,
înainte de a se retrage pentru odihnă, ea dădea o şi mai izbitoare dovadă de umilinţă spălând picioarele
a şase dintre ei. Ea era deseori în biserică prosternându-se în faţa altarului, şi acolo, cu suspine şi lacrimi
şi lungi rugăciuni, se oferea pe sine ca jertfă Domnului. Când venea Postul Paştelui, ea nu numai că
recita diferite slujbe, ci parcurgea întreaga Psaltirie de trei ori în douăzeci şi patru de ore. Înainte de a se
prezenta la liturghia publică, ea se pregătea pentru solemnitate ascultând cinci sau şase liturghii private,
şi, când se termina slujba, ea hrănea douăzeci şi patru de săraci, arătându-şi astfel credinţa prin lucrări.
Şi ea nu se retrăgea pentru masa ei sărăcăcioasă până ce acei săraci nu erau sătui. Dar în toată această
paradă de smerenie era afişată o la fel de mare mândrie. Îmbrăcămintea ei era splendidă, suita ei era
mare, iar hrana ei simplă trebuia să-i fie servită în vase de aur şi de argint, lucru nemaiîntâlnit în Scoţia
până la ea”.
“Cum avusese fericirea de a fi beneficiat de o educaţie bună, Sf. Margareta avea o deosebită plăcere să-şi
arate cunoştinţa ei în ale scripturilor. Deseori ea discuta cu clerul Scoţiei chestiuni teologice, şi, prin
influenţa ei, Postul Paştelui a fost ţinut de atunci încolo potrivit rânduielilor catolice. Ea a slujit bine
religia în multe feluri, dar viaţa acestei regine bune a fost scurtată din cauza severităţii posturilor ei, care
i-au afectat treptat sănătatea... Ea zăcea epuizată şi muribundă, cu crucifixul înaintea ei, când fiul ei,
Edgar, a sosit de la bătălia de la Alnwick. «Cum îi merge regelui şi lui Edward al meu?» a întrebat mama
pe moarte. Tânărul a rămas în tăcere. «Ştiu totul,» a strigat ea, «ştiu totul, şi te jur, pe crucea Lui ce
sfântă, pe dragostea ta de fiu, să-mi spui adevărul!» «Soţul şi fiul tău au fost ucişi amândoi,» i-a spus
tânărul. Ridicându-şi mâinile şi ochii spre cer, ea a spus «Lăudat şi binecuvântat fii Tu, Dumnezeule
Atotputernic, că ai găsit plăcut să mă faci să sufăr atâta nelinişte în ceasul plecării mele, ca, prin aceasta
să mă purifici într-o oarecare măsură de stricăciunile păcatului meu, şi Tu, Doamne Isuse Hristoase,
care, prin voia Tatălui, ai dat lumii viaţă prin moartea Ta! Eliberează-mă!» Şi-a dat sufletul uşor, având
încă pe buze aceste cuvinte*”.
* Cunningham – Church History of Scotland, vol. 1, p. 97; Milner vol. 2, p. 566; Robertson, vol. 2, p. 441
Reflecţii asupra spiritului misionar al Romei
Urmărind lucrarea cea bună a evangheliei în diferite ţări, am văzut activitatea, energia şi caracterul
agresiv al bisericii Romei. Deşi era “evanghelia lui Dumnezeu” era amestecată cu grozav de multă
tradiţie omenească împreună cu multe absurdităţi, totuşi mai era vestit numele lui Isus Hristos şi
mântuirea prin El, dar vai! nu era mântuirea numai şi numai prin El. Cu toate acestea, Dumnezeu, în
harul Lui, putea folosi acel nume binecuvântat pentru ca ochiul credinţei să vadă valoarea Lui chiar în
mijlocul gunoaielor superstiţiilor romane. Evanghelia curată şi completă a lui Hristos se pierduse de tot.
Subiectul nu era Hristos şi numai El, ci Hristos şi o mie de alte lucruri. Erau predici elocvente care
spuneau despre lucrări bune, dar, în acelaşi timp, credinţa era ţinută în întuneric cu privire la sursa
oricărei lucrări bune. “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29); “Priviţi la Mine şi
veţi fi salvaţi, toate marginile pământului! Pentru că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isaia 45:22);
“veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28); “pe cel care vine la
Mine, nicidecum nu-l voi scoate afară” (Ioan 6:37). Asemenea texte dau ideea despre o evanghelie care,
prin credinţă, aduce sufletul numai la Hristos personal şi nu la Hristos plus nenumărate ritualuri şi
ceremonii necesare pentru ca sufletul să fie mântuit. A fi convertit la Hristos este cea mai bună
convertire, iar a te baza pe eficacitatea sângelui lui Hristos este mântuire sigură a sufletului şi pace
desăvârşită cu Dumnezeu.
Erau, fără-ndoială, mulţi oameni buni şi sinceri în câmpul lucrărilor misionare, a căror stare spirituală
era mult mai bună decât cea ecleziastică, şi pe care Dumnezeu i-a putut folosi pentru a aduce la El
suflete scumpe. Dar nu poate fi nicio-ndoială că spiritul misionarilor Romei era acela de a prozelitiza
mai mult pentru biserica Romei decât pentru credinţa în Hristos şi ascultarea de El. Botezul, supunerea
implicită şi faţă de autoritatea papei, fără a o pune în discuţie, era ceea ce cereau de la toţi cei convertiţi,
fie ei conducători sau supuşi. Credinţa în Hristos nu era ceea ce doreau ei să vadă. Ambiţia scaunului de
la Roma era aceea de a cuprinde întreaga lume, şi, cel puţin în Europa, orice mărturisire creştină care se
declara independentă de dominaţia Romei trebuia să fie suprimată imediat şi nimicită cu desăvârşire.
În acel timp a apărut pe scenă un călugăr de origine umilă, dar cu un caracter extraordinar, prin care s-
au împlinit toate visele dragi Romei de a stăpâni asupra minţii oamenilor. Până atunci acea misiune a
papalităţii nu se împlinise. Din vreme ce niciodată până atunci nu a fost un asemenea papă, şi nici de
atunci încolo nu a mai fost unul asemenea lui, trebuie să-i prezentăm pe scurt cariera.
Istoria Bisericii Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea
Capitolul 19. Pontificatul lui Grigore al VII-lea

Hildebrand, originar din Toscana, născut pe la începutul secolului al unsprezecelea, a îmbrăţişat din
copilăria lui ideile rigide ale monasticismului. Nemulţumit de delăsarea călugărilor italieni, el a trecut
Alpii şi a intrat într-o mânăstire austeră de la Cluny, în Burgundia, care pe atunci era una din cele mai
bogate mânăstiri şi cu cei mai numeroşi călugări.
În anul 1049, Bruno, episcopul de Toul, înveşmântat în toată splendoarea şi însoţit de suita lui, cea a
unui pontif ales, a ajuns la Cluny şi a cerut ospitalitatea şi omagiul călugărilor. Bruno era vărul lui
Henric al-III-lea şi fusese numit de el pentru a ocupa scaunul episcopal de la Roma rămas vacant.
Hildebrand, stareţul de la Cluny, a ajuns în scurt timp să aibă o mare influenţă asupra minţii lui Bruno.
El l-a convins că făcuse o mişcare greşită acceptând numirea de la un laic şi i-a recomandat să dezbrace
veşmintele pontificale pe care le îmbrăcase prematur, să călătorească la Roma ca un pelerin şi să
primească de la cler şi de la popor acea funcţie apostolică, pe care nici un laic nu o putea da. Bruno a fost
de acord. Imaginea mândră pe care Hildebrand o avea cu privire la demnitatea ecleziastică a biruit în
mintea mai paşnică a noului său prieten. I-a urmat sfatul, şi-a dezbrăcat veşmintele, şi luându-l ca
tovarăş pe călugăr, şi-a continuat călătoria către Roma în veşmintele unui simplu pelerin.
Aceasta a produs o impresie extrem de favorabilă pentru Bruno, pentru că nici o etalare de splendoare
sacerdotală sau imperială nu ar fi avut o asemenea putere asupra poporului. Se spune că, pe drumul lui,
el a fost însoţit de miracole şi că prin rugăciunile lui răurile umflate su scăzut revenind în matca lor. El a
fost salutat cu aclamaţii generale ca Papa Leon al-IX-lea. Hildebrand a fost imediat răsplătit pentru
serviciile aduse fiind înălţat la rangul de cardinal şi primind funcţia de seub-diacon al Romei împreună
cu alte mari avantaje. De atunci el a ajuns să fie practic papă, fiind adevăratul călăuzitor al papalităţii.
Caractere extreme
Tocmai în acest moment al istoriei, prin viclenia lui Satan, întâlnim cele mai opuse trăsături de caracter.
Unicul obiectiv al lui Hildebrand era acela de a subjuge lumea, pe când, prin chinuri auto-impuse, alţii
căutau să subjuge lumea din lăuntrul lor.
Pietro Damiano, episcop de Ostia, era un ascet foarte sever: se îmbrăca în pânză de sac în secret, postea,
veghea şi se ruga. Pentru a-şi potoli patimile, el se scula noaptea şi sta timp de mai multe ore într-un râu
până ce membrele lui înţepeneau de frig, după care petrecea restul nopţii vizitând bisericile şi recitând
din Psaltirie. El mărturisea că obiectivul lui era acela de a restaura demnitatea preoţiei şi o disciplină mai
severă în biserică. Aşa este puterea înşelătoare a vrăjmaşului în biserica Romei.
Dar un călugăr numit Dominic este considerat marele erou al luptei împotriva sărmanului trup
nevinovat. În această înşelăciune Satan ascundea diferenţa dintre trup şi faptele trupului. Dominic purta
direct pe piele o platoşă de fier, pe care nu o scotea niciodată cu alt scop decât pentru a se pedepsi.
Trupul şi braţele lui erau prinse în verigi de fier şi gâtul împovărat cu lanţuri grele, iar hainele lui
sărăcăcioase erau zdrenţuite. Hrana lui era cea mai proastă,pielea lui era neagră ca a unui african în
urma efectelor disciplinei care şi-o impunea. Exerciţiul lui obişnuit era acela de a recita Psaltirea de două
ori pe zi în timp ce se biciuia cu ambele mâini, la un raport de o mie de lovituri la zece psalmi. Era o
socoteală că trei mii de lovituri de bici făceau cât un an de penitenţă. Deci, întreaga Psaltire ar fi fost
echivalentul a cinci ani. În Postul Paştelui, sau cu ocazii speciale pentru penitenţă, media zilnică se ridica
la trei psaltiri, el ajungând “uşor” (?!) până la douăzeci în şase zile – echivalentul a o sută de ani de
penitenţă. Odată, la începutul Postului Paştelui, el s-a rugat ca să-i fie impusă o penitenţă de o mie de
ani, şi s-a achitat de aceasta înainte de Paşte.
Se presupunea că aceste flagelări sunt un fel de satisfacţie pentru păcatele altor oameni – lucrări de
supererogaţie*, care constituiau capitalul necesar pentru vânzarea indulgenţelor, despre care vom vorbi
mai târziu. În anul 1062, moartea a pus capăt în mod îndurător acestor amăgiri.
* n. tr.) adică lucrări de ispăşire care plăteau şi pe deasupra
Să luăm un alt exemplu pentru modul în care Satan a găsit câte ceva adaptat pentru toate gusturile.
Prelaţii lumeşti aveau obiceiul de a călări însoţiţi de trupe înarmate cu săbii şi lănci şi, asemenea unor
generali păgâni, erau înconjuraţi de oameni înarmaţi. În fiecare zi ei aveau banchete regeşti, în fiecare zi
parăzi, mese încărcate cu delicatese şi invitaţii lor se bucurau de plăcerile lor favorite. Nelegiuirea şi
poftele chefuiau în palatele prelaţilor. Atât de mare era răutatea Romei în secolul al zecelea încât istoricii,
cu un consens general, consimt să tragă perdeaua asupra ei pentru a nu ofensa cea mai elementară
omenie. Să nu ştie oare concetăţenii noştri înşelaţi, care se grăbesc să meargă la Roma, că timp de un
secol şi jumătate, în acea perioadă, scenele de la Vatican erau atât de groaznice încât “doi papi au fost
asasinaţi, cinci au fost exilaţi, patru au fost destituiţi, iar trei au demisionat din acea funcţie
periculoasă”? “Unii au fost aşezaţi pe scaunul pontifical prin forţa armelor, unii cu bani, iar alţii au
primit tiara din mâinile curtezanilor prinţilor... Ar fi o erezie să spunem că porţile iadului au biruit
împotriva centrului catolicismului, dar Baronius însuşi poate fi citat pentru a arăta că acele porţi se
deschiseseră pentru a trimite duhuri rele cu misiunea de a vărsa asupra ei cupe de amărăciune şi
mânie*”.
* Sir James Stephen – Ecclesiastical Biography, vol. 1, p. 2; Milman, vol. 3, p. 103; Robertson, vol. 2, p. 515
Vom reveni acum la următorul obiect al istoriei noastre: cariera lui Hildebrand ca Grigore al-VII-lea, de
pe buzele căruia vom auzi istoria infailibilor papi relatată cu totul altfel decât în paragraful anterior.
Grigore al VII-lea şi independenţa clericală
Ziua când antihristul din 2. Tesaloniceni 2, cu putere de la Satan şi condus de el, se va “înălţa mai presus
de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare”, este în viitor, dar viaţa şi caracterul
lui Grigore reprezintă un întunecat antetip al capodoperei vrăjmaşului. Dacă istoria planurilor lui
Hildebrand nu ar fi o ilustrare a ceea ce spune Scriptura, atunci am găsi plăcut să trecem peste această
istorie. În nici un act al guvernării lui nu se poate găsi un pic de har, nici de dragoste, fie ea omenească
sau divină, ci putem găsi numai vorbe mari, pline de blasfemii îndrăzneţe, în care el spunea că este
succesorul Sf. Petru, urmaşul lui Isus şi gura lui Dumnezeu. În acelaşi timp, este evident pentru toţi că el
era întruchiparea mândriei antihristice, aroganţei şi intoleranţei. Prin limbajul lui, uneori el aproape că-şi
asumă divinitatea, apropiindu-se prin aceasta de omul păcatului.
Din momentul când a ajuns la Roma ca tovarăş al lui Bruno până când s-a aşezat pe scaunul pontifical,
pentru o perioadă de douăzeci şi patru de ani, el a fost cel care conducea la Vatican, dar nu s-a grăbit să-
şi asume demnitatea. Cu o perseverenţă aproape supraomenească, el a cercetat starea bisericii şi relaţiile

ei cu statul şi a dobândit cunoştinţe cu privire la mersul lucrurilor în Europa, în timp ce pregătea un plan
mândru de autocraţie spirituală a Papei. Toate s-au manifestat când a ajuns pe tron şi şi-a asumat
personal responsabilitatea puterii pe care o mânuia deja de mult timp, deşi fusese într-o poziţie
subordonată. Obiectivul lui declarat deschis de la început a fost libertatea şi independenţa absolută a
clerului de puterea imperială şi de orice ingerinţă a laicilor, indiferent de ce categorie ar fi ei, în numirea
sau consacrarea vreunui cleric. Pe baza acestei libertăţi, el afirma cu îndrăzneală că autoritatea spirituală
este mai înaltă şi mai legitimă decât cea temporară. Aceste pretenţii mândre au făcut ca biserica Romei,
prin persoana pontifului, să uzurpe stăpânirea în imperiul din vest şi în toate regatele Europei, ba chiar
în întreaga lume. Pentru o confirmare a acestor afirmaţii nu este nevoie de nimic mai mult decât de
următoarele dictate.
Dictatele lui Grigore
În cele ce urmează prezentăm câteva din maximele lui Grigore pentru a-i da cititorului o idee despre ce
era omul şi despre spiritul papalităţii. “Se spune că Pontiful roman este episcopul universal şi că numele
lui este unic în întreaga lume. Numai lui îi revine să destituie sau să pună episcopi şi el îi poate destitui
chiar în absenţa lor şi fără a convoca vreun sinod. Numai el are dreptul de a da legi noi pentru biserică,
de a diviza sau uni sau muta episcopiile. Numai el poate folosi semnele imperiului şi toţi prinţii sunt
datori să-i sărute picioarele. El are dreptul de a destitui împăraţi şi îi poate absolvi pe supuşii împăraţilor
de jurământul de credinţă. El deţine puterea de a media în chestiuni de război şi pace şi numai el poate
adjudeca succesiunile la tron contestate, pentru că toate regatele sunt primite ca feude din partea Sf.
Petru. Cu permisiunea lui, cei de rang inferior îşi pot acuza superiorii. Nici un consiliu nu se poate numi
consiliu general dacă nu este prin porunca lui. Biserica Romei nu a greşit niciodată, şi, după cum
mărturiseşte Scriptura, nu va greşi niciodată. Papa este deasupra oricărei judecăţi, şi, prin meritele Sf.
Petru, el este sfinţit în mod indiscutabil. Biserica nu are rostul de a fi slujnica prinţilor, ci stăpâna lor;
dacă ea a primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega în cer , cu atât mai mult ea trebuie să aibă
o asemenea putere în cele pământeşti*”.
Dar, în timp ce stăpânirea suverană a bisericii a fost visul dintotdeauna al lui Hildebrand, el a considerat
că erau necesare unele reforme pentru a-şi putea atinge obiectivul, şi el s-a ocupat de aceasta cu toată
energia şi fermitatea caracterului său întreprinzător.
Reformele lui Grigore
Cam la sfârşitul primului său an în funcţie (martie 1074), el a convocat la Roma un consiliu numeros, cu
scopul declarat de a declara război împotriva celor două mari rele ale clerului european, care erau şi
mari piedici în calea planului său teocratic, şi anume concubinajul şi simonia, adică căsătoria preoţilor şi
cumpărarea slujbelor. Mulţi care erau favorabili reformelor au considerat că edictul pentru celibat nu
numai că era aspru, ci chiar nedrept, din vreme ce el se aplica şi la cele mai onorabile căsătorii şi la cea
mai josnică desfrânare. În consiliu, fără opoziţie, s-a luat hotărârea ca: în primul rând, preoţii să nu se
căsătorească, iar, în al doilea rând, cei care erau căsătoriţi să se despartă de soţiile lor sau să renunţe la
preoţie, şi, în al treilea rând, nimeni să nu fie primit în ordinele sfinte altfel decât cu jurământ de
castitate.
Mulţi dintre Părinţii de la început s-au străduit să stabilească o legătură între celibat şi sfinţenie şi să
convingă că aceia care erau căsătoriţi cu biserica trebuiau să evite întinarea printr-o unire pământească.
Mai mulţi papi au susţinut celibatul, dar numai în cele mai aspre discipline personale şi în cele mai
stricte comunităţi monastice au fost respectate aceste indicaţii, iar aceasta nu s-a impus ca regulă în afara
greniţelor Italiei. Dar, de la Vatican, Grigore şi-a făcut vocea auzită şi temută până la marginile
creştinătăţii latine. El a trimis scrisori arhiepiscopilor, episcopilor, prinţilor, oamenilor puternici şi
laicilor care aveau poziţii de autoritate, ameninţându-i cu pedepse aspre şi cu pierzarea eternă dacă nu îi
vor destitui fără milă pe toţi preoţii şi diaconii căsătoriţi şi nu vor respinge slujirea lor ca fiind întinată.
Aceste scrisori erau pline de anateme împotriva tuturor celor care se împotriveau decretelor lui.
Asumându-şi poziţia lui Dumnezeu, el spunea: “Cum vor putea căpăta iertarea păcatelor lor aceia care îl
dispreţuiesc pe cel care deschide şi închide porţile cerului după cum îi place lui? Să ia aminte toţi cei care
atrag mânia divină asupra capetelor lor... cum atrag ei blestemul apostolic în loc să dobândească harul şi
binecuvântarea revărsate asupra lor de binecuvântatul Petru! Să le fie clar că nici un prinţ şi nici un
prelat nu va scăpa de pedeapsă dacă nu îi alungă şi exclud cu rigurozitate pe toţi preoţii simoniaci sau
căsătoriţi, şi toţi cei care vor asculta apelurile la simpatie şi afecţiune carnală, sau din vreun motiv
lumesc oarecare îşi vor opri sabia de la a vărsa sânge pentru cauza sfântă a lui Dumnezeu şi a bisericii
Lui, sau se vor ţine departe în timp ce aceste erezii aducătoare de blestem macină religia vitală ... vor fi
priviţi, fără deosebire, ca nişte complici ai ereticilor şi ca înşelători*”.
* Greenwood – Cathedra Petri, vol. 4, p. 331
Celibatul şi simonia
Promulgarea acestui edict, după cum ne putem imagina, a adus mare tulburare şi necaz în toată
creştinătatea. Până atunci, mai bine sau mai rău, căsătoria a fost regula, iar celibatul excepţia, iar
nedreptatea edictului l-a făcut să fie şi mai nesuferit, pentru că el îl lovea pe cel virtuos la fel de aspru ca
pe cel vicios, stigmatizându-i la fel, ca vinovaţi de concubinaj. Îl lăsăm pe cititor să-şi imagineze efectul
unui asemenea decret asupra a mii şi zeci de mii de familii fericite, deoarece detaliile ar umple volume.
Decretul dizolva cele mai onorabile căsătorii şi despărţea ceea ce unise Dumnezeu, despărţea soţi, soţii şi
copii şi ducea la cele mai jalnice conflicte, provocând peste tot dezastre. Mai ales soţiile erau aduse la
disperare şi expuse celor mai mari dureri şi ruşini. Dar, cu cât era mai puternică opoziţia, cu atât mai
tare răsunau anatemele împotriva oricărei amânări a executării întocmai a poruncilor pontifului. Cei
neascultători erau daţi pe mâna magistraţilor pentru a fi persecutaţi, pentru a le fi confiscate
proprietăţile şi a fi supuşi la tot felul de suferinţe şi umilinţe. Una din scrisorile pe această temă spunea:
“Cel pe care carnea şi sângele îl fac să se îndoiască sau să amâne este carnal şi este deja condamnat; el nu
are parte în lucrarea Domnului, ci este o ramură putredă, un câine mut, un mădular cangrenat, un rob
necredincios şi ipocrit”.
Cum nici unul dintre suveranii Europei nu era dispus să lupte pentru soţiile preoţilor, papa a obţinut
curând rezolvarea pe care o dorea, iar multora dintre preoţii desfrânaţi nu le-a părut rău că erau
absolviţi de obligaţiile pe care le implicau căile lor rele.
Simonia. Conflictul rezultat în urma legii pentru suprimarea simoniei a fost mult mai dificil de
gestionat, a durat mulţi ani şi a adus mari dezastre atât pentru biserică cât şi pentru stat.
Erezia simoniacă
În secolul al unsprezecelea sistemul feudal ajunsese la maturitate, iar păcatul simoniei – sau dobândirea
de funcţii ecleziastice pentru bani – ajunsese la culme. În acel timp, după cum ne spune istoria, de la
papalitate până la cea mai umilă parohie, fiecare demnitate spirituală era evaluată în bani şi ajunsese să
fie de vânzare. Până şi scaunul episcopal de la Roma fusese în mod clar vândut şi cumpărat în acea
epocă, încât la un moment dat au ajuns să fie în acelaşi timp trei papi: Benedict al-IX-lea – la Lateran,
Silvestru al-III-lea – la Vatican şi Grigore al-VI-lea – la Santa Maria. Şi atât de ruşinoase erau conflictele şi
atât de crunt era războiul dintre papi şi acoliţii lor încât Împăratul Henric al-III-lea a fost implorat de
italieni să vină la Roma pentru a judeca pretenţiile celor trei pontifi. În anul 1044 s-a ţinut un consiliu la
Sutri, unde, înaintea lui Henric, au fost dovedite imoralităţi nemaiauzite şi cea mai flagranta simonie. Nu
ştim care dintre cei trei este considerat de biserică succesorul legitim al Sf. Petru, dar nu există nicio-
ndoială că toţi trei erau descendenţi ai lui Simon Vrăjitorul, care a gândit că darul lui Dumnezeu putea fi
cumpărat cu bani. Puţini, foarte puţini, au fost adevăraţi urmaşi ai lui Simon Petru, care a lăsat totul şi L-
a urmat pe Isus.
Răul s-a întins în jos, şi fiecare treaptă a ierarhiei clericale a fost afectată, dacă nu chiar coruptă prin acest
păcat. Când episcopul descoperea că plătise prea mult pentru episcopia lui, atunci el mărea preţul
pentru posturile din subordinea lui pentru a-şi acoperi cheltuiala. Astfel, marii prelaţi ai bisericii s-au
angajat în cel mai josnic şi lumesc trafic. Nu există ceva mai josnic şi aceasta a deschis calea pentru
pătrunderea în biserică a celor mai răi oameni. Laici needucaţi şi barbari necivilizaţi cumpărau funcţii în
ordinele sfinte şi se impuneau printre preoţi aducând în rândul preoţilor cele mai mari rele din lume şi
cele mai mari monstruozităţi ale păgânilor. Simonia ajunsese să fie păcatul răspândit peste tot în acel
timp, şi din ea venea, în modul cel mai firesc, orice rău. Ne vom strădui să lămurim originea acestui
păcat.
Apariţia şi evoluţia simoniei
Cât timp biserica a fost săracă, persecutată şi dispreţuită de lume, nu au fost oameni care să caute să
cumpere slujbe. Când cineva îşi pierdea reputaţia devenind creştin şi se expunea întemniţării şi morţii,
atunci nu exista trafic de funcţii ecleziastice, dar, după unirea bisericii cu statul, când bogăţia lumii a
ajuns să intre în visteria bisericii, atunci a apărut marea tentaţie de a intra în ordinele sacre pentru a avea
privilegiile şi imunităţile pe care le asigurau o asemenea poziţie. Simonia a ajuns astfel consecinţa
inevitabilă a îmbogăţirii episcopatelor mai mari.
La început, episcopul era ales de cler şi de cei din dioceza lui, dar, cu timpul, alegerile episcopale au
ajuns să fie atât de importante încât suzeranii laici şi regii au fost tentaţi să intervină şi, în cele din urmă,
să capete şi dreptul de a numi în funcţie. Însuşi Carol cel Mare a fost un exemplu prin modul în care şi-a
ridicat fiii în mari demnităţi ecleziastice. Privilegiul astfel uzurpat a ajuns să devină un abuz obişnuit.
Funcţiile cele mai importante erau fie date favoriţilor, fie vândute public celui care oferea mai mult, fără
a ţine cont de interesele religiei, de sfinţenie, de caracter şi chiar dacă erau sau nu alfabetizaţi.
Ecleziasticii au urmat practica feudală generală de a da daruri suveranului sau suzeranului cu ocazia
fiecărei promovări. La moartea unui episcop sau a unui stareţ se obişnuia ca, mai întâi să se anunţe la
curte că postul era vacant, apoi inelul şi cârja episcopală a decedatului erau date în mâinile stăpânului
temporar. Următorul episcop sau stareţ era obligat, conform obiceiului, să dea un dar, ceea ce a făcut ca
această tranzacţie să fie ca un fel de târg sau de vânzare. Darul, care la început era acceptat ca onorific, ca
dar de bunăvoie, a ajuns apoi să fie cerut cu rapacitate fără scrupule ca un preţ. De aceasta se lega marea
problemă a investiturii. Inelul era simbolul mistic al căsătoriei cu dioceza, iar toiagul era sceptrul
guvernării spirituale. Investitura dădea drepturi asupra unor posesiuni temporare şi a unor înzestrări şi
beneficii. Aceasta nu însemna o consacrare, ci îi permitea celui consacrat să-şi exercite slujba într-un
anumit domeniu şi sub protecţia puterii civile.
Multe episcopate au fost înzestrate cu drepturi suverane şi venituri în domeniile lor. Episcopiile şi
abaţiile ajunseseră să fie adevărate principate şi guvernări, iar acestor prinţi ecleziastici li se acordau
slujbe în stat şi poziţii de consilieri. În sistemul feudal, episcopii deveniseră în toate privinţele egali
nobililor seculari. “În fiecare oraş,” spune Milman, “episcopul, dacă nu era cel dintâi om, era măcar egal
cu cel dintâi, iar la ţară era domn peste întinse domenii. Arhiepiscopii erau aproape egali cu regii. Cine
oare nu ar fi poftit să aibă poziţia şi autoritatea lui Hincmar, arhiepiscop de Rheims, mai curând decât
aceea a slabului monarh carolingian?*”
Iar clerul superior nu era în nicio privinţă mai puţin înaintat în practici corupte de vânzare a slujbelor
spirituale din subordinea lor. Episcopii şi stareţii îşi vindeau bisericile fără ruşine sau remuşcări pentru
a-şi acoperi cheltuielile pentru numirea lor. Ceea ce obţineau prin mijloace nevrednice era folosit în
scopuri nevrednice. Aşa de groaznică ajunsese să fie starea bisericii şi a statului şi asemenea oameni
neevlavioşi ajunseseră în rândul ordinelor sfinte când Hildebrand a emis faimosul decret împotriva
practicilor simoniace şi împotriva oricărei investituri a unui cleric de către un suveran temporar, prinţ,
nobil sau alt laic.
Grigore şi investitura - anul 1075
Inaugurarea oficiala a unui episcop sau stareţ prin încredinţarea unui inel şi a unui toiag era obiceiul
împăraţilor, regilor şi prinţilor europeni cu mult înainte de stabilirea sistemului feudal de către Carol cel
Mare, probabil incă din vremea lui Clovis. Şi, dacă am reţinut care era relaţia dintre biserică şi stat şi care
era sursa privilegiilor, pare a fi corect şi drept, deşi pentru o minte spirituală este o nepotrivită
combinaţie a puterilor spirituale şi temporare, dăunătoare pentru ambele. “Când primii cuceritori din
vest,” spune Dean Waddington, “au dat pământuri bisericii, cei care au căpătat acele beneficii au fost
obligaţi să se prezinte la curte, să jure credinţă regelui şi să primească din mâinile lui un simbol al
lucrurilor care îi fuseseră încredinţate. Aceeaşi ceremonie a fost impusă pentru funcţiile ecleziastice ca şi
pentru feude, ceremonia fiind numită investitură. Ulterior, când prinţii, prin uzurpare, şi-au arogat
dreptul să dăruiască toate lucrurile de valoare, chiar şi acelea care nu ţineau de dărnicia lor regală, ei nu
mai făceau nici o deosebire între diferitele surse de venit, ci i-au supus pe toţi cei care căpătau o
demnitate la acelaşi jurământ de credinţă şi aceeaşi ceremonie de investitură s-a aplicat şi la laici*”.
* History of the Church, vol. 2, p. 70
Din fervoarea de a avea convertiţi, cuceritorii, începând de la Constantin, au avut obiceiul de a da

mânăstirilor şi bisericilor o parte din proprietatea de curând dobândită. Însă darurile dinastiilor care s-
au succedat au fost relativ moderate în comparaţie cu cele ale casei imperiale a Saxoniei. Sub împăraţii
germani, biserica a acumulat rapid proprietăţi vaste. “În secolele al unsprezecelea şi al doisprezecelea,”
spune Greenwood, “bisericile au căpătat multe stăpâniri în perpetuitate. Episcopii şi stareţii s-au
îmbogăţit, nu ca mai înainte, cu loturi de pământ sau ferme, ci căpătând oraşe întregi cu târguri,
cantoane şi comitate. Astfel, Otto I a dat mânăstirii din Magdeburg mai multe târguri cu suburbiile lor şi
regiunile rurale aparţinătoare. Otto al-II-lea a dat trei târguri din domeniul imperial bisericii din
Aschaffenburg, cu toate terenurile aparţinătoare. Condiţiile în care au fost date nu par să difere de cele
obişnuite la darurile lumeşti de acest gen. Şi, practic, indiferent de caracterul şi chemarea celor care
primeau darurile, seamănă că aceleaşi cerinţe se aplicau şi pentru vasalul laic şi pentru cleric. Astfel,
episcopii şi stareţii, mergeau la luptă în armură şi călare, în fruntea vasalilor lor, pentru a-şi îndeplini
obligaţiile feudale rezultate ca urmare a pământurilor pe care le primiseră, iar vasalii lor nu se puneau în
mişcare altfel decât conduşi de şefii lor”.
“Marii ecleziastici, în loc să obiecteze la asemenea cerinţe neprofesionale, mergeau bucuroşi la război şi
arătau pe câmpul de luptă o măiestrie războinică potrivită celui mai viteaz cavaler laic*”.
Aceasta era starea a ceea ce putem numi clientela creştină atunci când Hildebrand a emis memorabilul
lui edict împotriva investiturilor laice şi aşa erau drepturile sau obiceiurile coroanei de a numi în cele
mai înalte demintăţi ecleziastice, acordând beneficii. Planul lui Hildebrand era acela de a desfiinţa
complet orice pretenţie şi ingerinţă a laicilor în numirile spirituale şi de a-i lipsi pe suverani de dreptul
de investitură, pe care ei îl căpătaseră potrivit legilor şi obiceiurilor de secole, pe care regii îl considerau
ca unul dintre cele mai importante prerogative ale coroanei lor. Aceasta era chestiunea în dispută,
pentru care s-a dus o mare bătălie între puternicii europei şi slabul călugăr de la Vatican. Grigore s-a
angajat în conflict, în cea mai mare luptă în care s-a angajat vreodată în decursul istoriei un om de unul
singur.
Grigore şi Henric al-IV-lea
Ochiul pătrunzător al pontifului vigilent a cercetat mult timp mişcările din toată creştinătatea, astfel
încât el ajunsese să cunoască bine viaţa morală şi politică, puterea şi slăbiciunile fiecărei naţiuni. În
războiul spiritual el a temporizat când avea a face cu un adversar puternic şi angajându-se cu toată
puterea împotriva celui slab. El a vorbit dispreţuitor despre regele cel slab al Franţei şi a pretins tribut ca
un vechi drept al lui. El a spus că împăratul Carol cel Mare fusese colectorul de taxe al papei şi că el îi
dăduse Saxonia apostolului. Dar, faţă de temutul William al Angliei şi Normandiei, el s-a arătat
curtenitor. Mândrul normand şi-a susţinut independenţa teutonică, a pus episcopi şi stareţi după voia
lui şi a fost stăpân absolut peste ecleziastici ca şi peste vasalii lui feudali*.
* Latin Christianity
Faţă de Spania şi de naţiunile nordice, Grigore a arătat mai multe pretenţii şi a avut mai mult succes, dar
el şi-a concentrat forţele împotriva imperiului, fiind hotărât să măsoare puterile papalităţii cu toată
puterea lui Henric. Dacă îl putea umili pe cel mai mare şi mai mândru monarh, pe succesorul cezarilor,
atunci victoria lui avea să-i marcheze pe toţi ceilalţi suverani.
Tinereţea şi lipsa de experienţă a lui Henric, tendinţele demoralizante ale educaţiei lui, revolta prinţilor
germani şi necazurile care afectează deseori o ţară când suveranul este minor, l-au încurajat pe preotul
îndrăzneţ în planurile lui. Hotărârile consiliului ţinut în 1074 împotriva păcatului universal al simoniei şi
al căsătoriei clerului, i-au fost transmise Împăratului în modul cuvenit. Abilul papă s-a folosit de ocazie
pentru a se da drept mare prieten al lui Henric. El l-a mustrat ca un părinte să se întoarcă la sânul mamei
sale, sfânta biserică a Romei, pentru ca aşa să conducă imperiul într-un mod mai demn, abţinându-se de
la a primi daruri simoniace şi fiind supus superiorului său spiritual.
Împăratul a primit în mod curtenitor pe legatul papei, a lăudat zelul papei pentru reformarea bisericii şi
s-a arătat supus prin vorbirea lui, însă Grigore nu a fost satisfăcut de laude şi aparenta pocăinţă, ci dorea
să i se permită să fie arbitrul suprem în toate problemele Germaniei şi să convoace consilii pentru ca toţi
cei acuzaţi de simonie să fie condamnaţi şi destituiţi. Dar nici Henric, nici episcopii, nu i-au permis
legatului papal să convoace în Gemania un consiliu în acel scop. Clerul s-a temut de o cercetare serioasă
a modului în care ei îşi căpătaseră funcţiile, iar împăratul se temea să piardă controlul. Dar zelul
nerăbdător al preotului ambiţios nu a admis vreo întârziere sau opoziţie.
În anul următor (1075), el a convocat un consiliu la Roma, şi a adoptat măsurile pe care dorea să le fi
aplicat sinoduri în Germania. Clerul roman de frunte a votat pentru cauza lui din interes şi din mândrie,
el fiind hotărât ca, cu orice risc, să lovească la rădăcină toate abuzurile cuprinse sub odiosul nume de
simonie. Cu acea ocazie, el i-a excomunicat pe arhiepiscopul de Bremen, pe episcopii de Strasburg,
Spires şi Bamberg, în afară de câţiva episcopi lombarzi şi cinci de la curtea imperială, de care împăratul
se folosise pentru a vinde slujbele. De asemenea, el a hotărât ca “oricine va da o episcopei sau abaţie şi
oricine va primi acestea de la un laic va fi excomunicat”. Henric a mărturisit că se pocăieşte şi a
recunoscut existenţa simoniei şi a declarat intenţia de a descuraja aceasta în viitor, dar că în nici un caz
nu va renunţa la puterea de a numi episcopi şi stareţi şi la investitura care ţinea de acea putere. Grigore,
în schimb, exasperat de neascultarea regelui şi de numirile lui pentru scaunul episcopal din Milano şi
alte episcopate fără a aştepta decizia Scaunului apostolic, i-a trimis mesajul poruncitor să se prezinte la
Roma pentru a răspunde pentru ofense înaintea tribunalului papei şi a unui sinod ecleziastic, cu
ameninţarea că, dacă va refuza sau va amâna, va fi excomunicat. Ziua de 22 februarie a fost stabilită ca
termen pentru înfăţişarea lui.
“Astfel,” spune Milman, “regele cel victorios al germanilor, a fost citat ca un criminal, să răspundă la
nişte acuzaţii nedefinite şi să fie acuzat în temeiul unor legi pe care judecătorul avea dreptul să le dea, să
le intrepreteze şi pentru care să decidă în final pedepse. Toate chestiunile imperiului au rămas în
suspensie cât timp regele a stat înaintea judecătorului. Nu a fost admisă nici o amânare, alternativa
solemnă şi neclintită fiind umilirea şi ascultarea imediată sau sentinţa care implica destituirea din poziţia
de împărat şi pierzarea eternă”.
Împăratul, care era un prinţ mândru şi cu un temperament aprins, extrem de indignat de acest mandat,
l-a tratat ca pe o insultă neruşinată şi a convocat imediat un consiliu al episcopilor germani la Worms. El
avea scopul de a-l destitui pe papă, căre ii declarase lui personal război până la moarte. Acei prelaţi,
după ce au dezaprobat mai multe lucruri în purtarea lui Hildebrand, l-au declarat nevrednic de
demintatea lui, l-au destituit şi au hotărât un consiliu pentru alegerea unui nou pontif. La primirea
sentinţei transmise de rege prin curieri, nu a fost deloc tulburat de asemenea denunţuri, ci, într-o
adunare a o sută de episcopi, i-a suspendat pe ecleziasticii care votaseră împotriva lui, după care a
pronunţat excomunicarea împăratului declarând: “el şi-a pierdut drepturile asupra regatelor Germaniei
şi Italiei, iar supuşii lui sunt absolviţi de jurămîntul de credinţă faţă de el”.
Împăratul destituit de papă
În adunare, Grigore a vorbit astfel: “Iată, deci, fraţilor, se cuvine să scoatem din teacă sabia răzbunării.
Acum trebuie să-l lovim pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al bisericii Sale; acum capul lui rănit, în mândria
lui, care se ridică împotriva temeliilor credinţei, va cădea, potrivit cu sentinţa pronunţată împotriva
mândriei lui, condamnat să se târască pe burtă şi să mănânce ţărână. Nu te teme, turmă mică, spune
Domnul, pentru că este voia Tatălui să vă dea împărăţia. Destul l-aţi suferit şi l-aţi mustrat: conştiinţa lui
arsă cu fierul roşu să fie făcută s-o simtă!” Tot sinodul a răspuns într-un glas: “Înţelepciunea ta,
preasfânt părinte, pe care îndurarea divină l-a pus să cârmuiască lumea în zilele noastre, să rostească
sentinţele împotriva acestui balsfemiator, uzurpator, tiran şi apostat, ca să fie doborât la pământ şi să fie
un avertisment în veacurile viitoare... Scoate sabia, execută judecata, ca cei drepţi să se bucure văzând
răzbunarea şi să-şi spele mâinile în sângele celui netemător de Dumnezeu”.
A urmat sentinţa oficială: preotul îndrăzneţ, în modul cel mai blasfemiator, s-a identificat cu măreţia
divină şi a rostit cuvinte solemne cu cea mai hâdă ipocrizie. După ce, cu o limbă mincinoasă, a afirmat că
cu multă greutate a fost convins să se aşeze pe tronul pontifical, el a spus: “Având deplina încredinţare
cu privire la autoritatea pe care Dumnezeu a delegat-o Sf. Petru asupra tuturor creştinilor, pentru
onoarea şi în apărarea bisericii, în numele Dumnezeului cel Atotputernic, al Tatălui, Fiului şi Duhului
Sfânt, cu puterea şi autoritatea Sf. Petru, regelui Henric, fiul împăratului Henric, care, în mândria lui
nemaipomenită, s-a ridicat împotriva bisericii, îi interzic să guverneze asupra Germaniei şi Italiei. Îi
absolv pe toţi creştinii de la jurămintele pe care i le-au făcut sau pe care i le vor face lui şi le interzic să îl
asculte ca rege ... Pentru că a rămas în comuniune cu cei excomunicaţi şi a dispreţuit mustrările, pe care,
după cum ştiţi, le-am făcut spre mântuirea lui ... îl leg în numele tău cu anatema, ca toate naţiunile să ştie
şi să recunoască faptul că tu eşti Petru şi că pe tine, ca stâncă, Fiul lui Dumnezeu a zidit biserica Lui şi că
porţile locuinţei morţilor nu vor birui împotriva ei”.
Înainte de a suspenda sinodul, Grigore a trimis scrisori către “toţi creştinii”, ataşând copii ale hotărârilor
consiliului şi poruncind tuturor celor care doreau să fie socotiţi în turma binecuvântatului Petru să
primească poruncile din scrisoare şi să le dea ascultare, mai ales celor cu privire la anatema împotriva
regelui şi a “episcopilor falşi şi lucrătorilor respinşi”. După ce a îndemnat tot poporul să i se opună lui
Henric până la sânge, preotul mincinos a îndrăznit să spună: “Dumnezeu ne este martor că noi nu
suntem motivaţi de dorinţa unor avantaje temporare sau de vreun fel de considerente carnale când îi
mustrăm pe prinţii răi, ci facem toate numai din respect pentru slujba înaltă care ne-a fost încredinţată şi
spre onoarea prerogativelor Scaunului apostolic” etc.
Marele război civil
Astfel s-a declarat războiul, acele scrisori difuzate într-un regat care era deja dezbinat şi în mijlocul unui
popor nemulţumit şi obişnuit să se revolte a avut un efect imens. Atât biserica cât şi statul au fost
dezbinate, unii fiind de partea regelui iar alţii de partea pontifului. A izbucnit un război civil care a făcut
ravagii în întregul Imperiu roman timp de şaptesprezece ani, un episcop ridicându-se împotriva altuia şi
un popor împotriva altuia. După cum spunea cineva: “pământul era adăpat cu sângele vărsat şi groapa
îi primea în egală măsură pe cei care sufereau şi pe cei care provocau suferinţele”. Întreaga Germanie era
tulburată, plină de disensiuni, aproape complet ruinată.
Ducii de Şvabia, profitând de sentimentul aproape general împotriva lui Henric, fiind încurajaţi şi de
legatul papal, s-au ridicat cu arme împotriva suveranului căruia îi juraseră credinţă şi l-au ales rege pe
Adolphus. Între timp, Hildebrand s-a folosit de toate mijloacele lui de luptă, ducând un fel de luptă
pentru care era foarte talentat, în care folosea ca arme vorbe mari, ca: “numele lui Dumnezeu; pacea lui
Dumnezeu; poruncile lui Dumnezeu; mântuirea lui Dumnezeu; cheile binecuvântatului Petru;
închiderea porţilor cerului; deschiderea porţilor iadului; pierzarea eternă,” etc. Aceste cuvinte îi
umpleau pe oameni de groază şi erau lanţurile cu care el îi înrobea.
Pe parcursul acestei lupte, puterea papei creştea, iar cea a lui Henric scădea şi el simţea că îi piere. Inima
îi era cuprinsă de mâhnire. Totul părea să fie distrus de blestemul Sf. Petru: prinţii se revoltau, prelaţii şi
poporul renunţau la jurământul lor de credinţă şi peste tot se urzeau conspiraţii. Aşa era influenţa rea a
papei, care a ieşit înainte înarmat cu toată panoplia ecleziastică, sau, mai curând, diabolică, pentru a-l
călca în picioare pe stăpânul căruia îi fusese vasal. În acea situaţie deprimantă şi zdrobitoare, Henric a
ajuns la o înţelegere cu prinţii răzvrătiţi, ca ambele părţi să-şi prezinte cauza înaintea papei, care a fost
invitat să prezideze un consiliu ţinut la Augsburg în acel scop.
Henric pleacă în Italia
Împăratul căzut era prins în cursa vrăjmaşului. Politica lui Grigore reuşise: el produsese o revoluţie şi
făcuse să fie vărsat mult sânge în luptele dintre prinţii din ţinuturile lui Henric, în care, cu multă
abilitate, el a dat o turnură religioasă chestiunilor politice, ca apoi să pozeze în pacificator. Astfel, el a
rostit cuvinte atât de ipocrite ca următoarele: “Trataţi-l cu blândeţe pe Henric şi arătaţi faţă de el
dragostea care acoperă o mulţime de păcate”. Vom vedea ce fel de blândeţe a arătat Grigore faţă de
Henry.
Cauza regelui ajunsese disperată: dezbrăcat de toată puterea lui, până şi de semnele regalităţii şi simţind
că nu mai avea nici o speranţă dinspre o alianţă a supuşilor răzvrătiţi şi a adversarului său declarat, el a
hotărât, ca ultima posibilitate, să încerce să obţină o întrevedere personală cu papa, aruncându-se la
picioarele lui ca un penitent. Cu mare dificultate, el a strâns de la puţinii prieteni rămaşi suficienţi bani
pentru cheltuielile călătoriei în Italia. A părăsit Spires în plină iarnă, însoţit de soţia lui cu copilul mic şi
de un servitor credincios. Între ei şi Italia erau Aplpii, şi până şi natura părea a fi de partea papei şi
împotriva regelui căzut, pentru că vremea era nobişnuit de rea. Ronul şi Padul erau complet îngheţate,
iar zăpada care acoperea Alpii era îndesată şi lunecoasă ca gheaţa. Înafară de aceasta, trecătorile erau
păzite cu mare grijă de ducii de Bavaria şi Carinthia, adversarii lui Henric. Părea imposibil să treacă
Alpii, dar, cu totate pericolele, trebuiau să facă acel efort. Potrivit acordului dintre Henric şi prinţii rivali,
sau stările generale, el trebuia să obţină într-un interval de un an şi o zi de la data pronunţării anatemei
papale sau să renunţe pentru totdeauna la regatul lui, dar, dacă obţinea absoluţiunea în acel interval de
timp, ei aveau să revină la statutul de vasali ai lui.
Trebuia să treacă Alpii. Ziua fatală de 23 februarie se apropia repede. A angajat ghizi care cunoşteau
bine cărările şi au croit un fel de drum prin zăpadă pentru suita regală. Cu mare greutate au ajuns la
vârful trecătorii, după care coborârea a fost şi mai periculoasă: arăta ca o mare pantă cu gheaţă lucioasă.
Dar trebuiau să depăşească acel obstacol. Oamenii s-au târât pe coate şi pe genunchi, alunecând deseori
şi rostogolindu-se pe pantele sticloase. Regina, copilul mic şi servitoarea ei au fost trase la vale de ghizi
în piei de bou, asemenea săniilor. Caii au fost coborâţi prin diverse improvizaţii. Unii, având picioarele
obosite, au fost lăsaţi să se rostogolească la vale, alţii au fost ucişi şi puţini dintre ei au ajuns jos într-o
stare în care să mai fie de folos.
Henric la Canosa
Sosirea neaşteptată a lui Henric în Italia a produs mare senzaţie: prinţi şi episcopi s-au adunat în mare
număr şi l-au primit cu cele mai mari onoruri. Italienii se aşteptau ca el să le rezolve necazurile. Cei care
fuseseră excomunicaţi de Hildebrand erau dornici de răzbunare, iar nobilimea lombardă şi prelaţii
sperau că el va fi venit pentru a-l de jos pe groaznicul şi detestatul Grigore. Pe măsură ce înainta, tot mai
mulţi l-au urmat, dar Henric nu se putea opri pentru a face planuri noi pentru că era în pericol să piardă
tronul Germaniei dacă nu obţinea absoluţiunea înainte de data fatidică de 23 februarie.
Între timp, Grigore pornise spre Germania, dar vestea că Henric cobora în Italia l-a făcut să se oprească
din drum nefiind sigur dacă el venise ca un umil petiţionar sau era în fruntea unei mari armate, ceea ce
l-a făcut să meargă în grabă la Canosa, un castel fortificat din Munţii Apenini care aparţinea unei
prietene şi aliate a sa, marea contesă Matilda.
Episcopii şi stareţii care fuseseră excluşi de către papă au urmat exemplul regelui şi s-au grăbit să
meargă la Canosa. Cu picioarele goale şi îmbrăcati în sac, ei s-au prezentat înaintea pontifului,
implorând umili iertarea şi absolvirea de sub groaznica anatemă. După câteva zile de penitenţă în
singurătate şi cu hrană puţină, el i-a absolvit, cu condiţia ca, până la împăcarea cu regele, ei să nu ia
deloc legătura cu el. Pentru Henric papa a pregătit condiţii şi mai umilitoare.
La sosirea lui la Canosa, regele a obţinut o întrevedere cu Matilda, marchiza Adelaide (soacra lui) şi
Hogo, stareţul de Cluny, de la care a solicitat ca ei să mijlocească la papă pentru a privi cu îndurare cazul
lui. După multe obiecţiuni pretenţioase ale necruţătorului papă şi rugăminţi fierbinţi ale lui Henric,
Grigore a propus în cele din urmă ca: “dacă este ca el să se pocăiască sincer atunci să-i dea în mâini
coroana şi însemnele regalităţii şi să se mărturisească nedemn de numele şi demnitatea regală”. Această
cerere părea extrem de dură până şi pentru cei mai fervenţi admiratori ai papei, care l-au rugat “să nu
rupă o trestie frântă”, şi, din condescendnţă pentru insistenţele lor, el le-a promis să-i acorde regelui o
întrevedere.
Penitenţa regelui
Spre sfârşitul lunii ianuarie, când anul de graţie era pe sfârşite, Henric s-a hotărât să accepte condiţiile
papei. El s-a hotărât să sufere totul pentru a frusta uneltirile supuşilor săi răzvrătiţi şi a-şi păstra
imperiul.
“Într-o groaznică dimineaţă de iarnă,” spune Milman, “cu un strat gros de zăpadă, regele, moştenitorul
unei lungi linii de împăraţi, a căpătat permisiunea de a trece de primele două ziduri de la exterior din
cele trei care înconjurau castelul Canosa. El a dezbrăcat orice semn al regalităţii sau al unei poziţii sociale
înalte, şi, îmbrăcat numai cu haina alb de penitentm după ce a postit, a aşteptat într-o umilinţă
răbdătoare bunăvoinţa papei. Dar porţile nu i s-au deschis. A stat şi a doua zi în frig şi flămând şi
păstrând speranţe deşarte, după care, peste capul regelui care-şi pierduse coroana, a venit şi a treia zi, el
rămânând tot afară de dimineaţa până seara. Toate inimile au fost înduioşate, mai puţin aceea a
reprezentantului lui Isus Hristos. Chiar şi în prezenţa lui Grigore s-au auzit murmure împotriva
mândriei neapostolice şi a lipsei lui de omenie. Henric nu a mai putut răbda, aşa că s-a adăpostit în
biserica Sf. Nicolae, pentru a implora, cu lacrimi, încă odată, medierea stareţului de Cluny. A fost de faţă
şi Matilda, iar inima ei de femeie s-a înmuiat şi ea i s-a alăturat lui Henric în rugăminţile lui către stareţ.
«Numai tu poţi face aceasta,» i-a spus stareţul contesei. Henric a căzut în genunchi, şi, doborât de necaz,
a implorat medierea ei îndurătoare. La rugăminţile femeii, Grigore a cedat permiţându-i regelui să vină
în prezenţa lui, totuşi nu cu bunăvoinţă. Regele, un om înalt şi deosebit de nobil, obişnuit să dea porunci
şi să-i îngrozească pe vrăjmaşi, a stat cu picioarele goale şi tot în veşmântul de penitent înaintea papei,
un om cărunt, cu o statură deloc impunătoare şi încovoiat de ani*”.
Condiţiile care i-au fost impuse lui Henric manifestau un caracter neînduplecat şi tiranic, papa lucrând
în acea situaţie ca un duşman înverşunat decât ca o fiinţă umană. Văzând că penitentul regal ajunsese să
fie atât de umilit încât ar fi acceptat orice condiţii, l-a forţat să bea până la fund cupa umilirii. Nu
considerăm că este cazul să-i prezentăm cititorului numeroasele puncte pe care le stipula actul, dar
asemenea cereri erau nemaiîntâlnite în analele omenirii. Obiectivul principal era consolidarea planului
autorităţii papale potrivit planului elaborat de el. Odată ce-şi pusese piciorul pe grumazul celui mai
mare monarh al lumii, el a căutat să stabilească drepturile pontifului în faţa întregii Europe de a judeca
regii şi a dispune de regatele lor, absolvindu-i pe supuşi de la jurământul de credinţă şi excomunicându-
i pe regi. Aceasta îi da papei o putere enormă asupra lumii văzute şi constituia o răzvrătire împotriva
unui suveran de drept şi o nesocotire a îndatoririlor sacre faţă de biserică şi de Dumnezeu.
Efectele politicii papale
Nu peste mult timp, Grigore a descoperit că mersese prea departe şi că umilinţa adusă la Canosa nu va
putea fi uitată niciodată şi ca monarhul nu mai putea avea somn până nu se va răzbuna. Compasiunea,
dar şi interesele, i-au făcut pe mai mulţi prinţi şi prelaţi să se alăture regelui căzut după ce el fusese scos
de sub excomunicare. Hildebrand era urât de mai toţi din cauza tiraniei lui politice şi producea groază
prin interdicţiile lui ecleziastice. Prinţii răzvrătiţi ai Germaniei au fost încurajaţi în secret de papă pentru
a disputa stăpânirea lui Henric, ceea ce l-a încurcat şi l-a împiedicat să-şi îndrepte armele împotriva
Romei. El s-a rugat ca Henric să nu aibă niciodată succes în război, şi, în numele apostolilor, şi cu
binecuvântarea lor, i-a încredinţat regatul Germaniei lui Rudolf, duce de Şvabia. Papa chiar s-a
aventurat să profeţească faptul că până într-un an Henric avea să fie dat jos sau mort, şi, ca şi cum ar fi
cunoscut de la început sfârşitul, i-a trimis viitorului rege o coroană purtând o inscripţie care spunea că
era un dar de la Hristos către Sf. Petru şi de la Sf. Petru către Rudolf. Dar foarte curând s-a dovedit că era
un profet mincinos şi un preot mincinos fără scrupule şi incitator la război civil*.
Cu toate uneltirile rele şi crude ale lui Grigore, puterea regelui a crescut treptat, şi, după cel mai cumplit
război civil şi cea mai grozavă vărsare de sânge, armatele lui Henric şi cele ale lui Rudolf, rivalul său, s-
au mai întâlnit o dată pe malurile Ulterului, în octombrie 1080. Lupta a fost de durată şi îndâtjită, dar
căderea liui Rudolf i-a adus lui Henric victoria. Se spune că Rudolf a fost rănit mortal de lacea lui
Godfrey, care a ajuns mai târziu primul rege al Ierusalimului, iar o lovitură de sabie a altcuiva i-a retezat
mâna dreaptă. Se spune că prinţul muribund, privind la mâna care-i fusese tăiată, a recunoscut cu
durere: “Cu acea mână am semnat jurământul de credinţă faţă de suveranul meu, Henric. Pedeapsa este
dreaptă. Acum mi-am pierdut şi viaţa şi regatul”. Odată ce adversarii lui au ajuns descurajaţi şi
paralizaţi, regele şi-a îndreptat forţele spre cel mai formidabil şi neîmpăcat vrăjmaş. El a trecut Alpii, a
intrat în Italia şi şi-a aşezat tabăra sub zidurile Romei.
Cum oraşul avea mari rezerve de provizii, zidurile erau întărite şi loialitatea romanilor fusese asigurată
prin avuţia Matildei, Henric timp, de trei ani, a fost mai mult sau mai puţin angajat în asedierea Romei,
iar în anul 1083 a cucerit cetatea vinovată. Grigore s-a refugiat în castelul Sant Angelo, iar o parte din
partizanii lui s-au adăpostit în propriile lor case fortificate. Henric dorea să ajungă la o înţelegere cu
Hildebrand şi să primească din mâinile lui coroana imperială, dar papa nu voia să audă de nimic altceva
decât supunerea necondiţionată a împăratului. “Regele să renunţe la demnitatea lui şi să se supună la
penitenţă,” acestea erau condiţiile lui Grigore. Clerul – episcopii, stareţii şi călugării – împreună cu laicii
l-au implorat să aibă milă de cetatea în necez şi să ajungă la o înţelegere cu regele.
Dar toate înercările de negociere au fost fără rezultat, inflexibilul papă dispreţuind atât rugăminţile cât şi
ameninţările, supunerea absolută a lui Henric şi satisfacţia deplină a bisericii rămânând cererile mândre
ale papei chiar în captivitate. Dar Henric nu mai era acel om frânt care la Canosa implora la picioarele
lui.
Încoronarea lui Henric şi a Berthei - anul 1084
Romanii, nemaiputând îndura mizeriile asediului şi fără a mai avea speranţă dinspre normanzii italieni,
s-au declarat în cele din urmă favorabili lui Henric. El a ajuns să stăpânească cea mai mare parte a
oraşului. Prima lui mişcare a fost aceea de a-l pune pe Guibert, arhiepiscopul de Ravena, pe tronul papal
cu numele de Clement al-III-lea. El a fost numit viitor papă de un sinod de episcopi, iar din mâinile lui,
Henric, împreună cu regina Bertha, a primit coroana şi a fost salutat ca împărat de poporul roman.
Situaţia lui Grigore părea disperată: era prizonier şi putea fi în scurt timp lăsat pradă răzbunării lui
Henric. El nu mai putea aştepta ajutor de la Filip al Franţei, iar William al Angliei nu era dispus să se
implice în conflictele papei. Putea conta numai pe Matilda, contesa Toscanei, care era foarte puternică,
bogată şi susţinătoare zeloasă a intereselor bisericii în acea ţară. După moartea mamei şi a soţului ei, cât
încă mai era tânără şi frumoasă, abilul papă o convinsese să-şi lase bisericii Romei toate posesiunile ei,
care mai apoi s-au numit Statul bisericii. Dar oamenii şi banii Matildei nu erau îndeajuns în situaţia în
care era atunci papa. În acea situaţie disperată el a implorat ajutor de la Robert Guiscard, un mare
războinic normand, care fusese suspectat că ar fi fost complice al lui Cencius în conspiraţia împotriva lui
Grigore şi fusese sub interdicţia bisericii timp de mai mulţi ani. Papa s-a arătat gata să-l scoată de sub
excomunicare şi chiar i-a întreţinut speranţa că va căpăta coroana imperială dacă-i va veni în ajutor.
Marele normand a acceptat condiţiile papei şi şi-a pus necruţătoarea sabie în slujba lui Grigore.
Robert Guiscard intră în Roma - anul 1084
Pentru a răspunde dorinţelor papei şi a căpăta binecuvântarea lui alungându-i pe vrăjmaşii lui, Robert
Guiscard a strâns o armată de 30.000 de infanterişti trupe neregulate şi 6.000 cavaleri normanzi, pe care
i-a pus în marş spre Roma. Era o oaste sălbatică şi pestriţă în care erau aventurieri de multe naţii, unii
veniţi pentru a-l salva pe papă, alţii pentru că le plăcea războiul, iar printre ei erau şi sarazini, care se
înrolaseră în mare număr. La Roma a sosit curând vestea că forţe copleşitoare înaintează pentru a veni în
ajutorul fortăreţelor asediate.
Înţelegând situaţia periculoasă, Henric, care-şi trimisese în alte părţi o mare parte a trupelor sale şi nu
avea forţe care să poată face faţă acelei oştiri formidabile, s-a retras în mod prudent, asigurându-i pe
prietenii săi romani că va reveni curând. S-a retras la Civita Castellana, de unde putea supraveghea toate
mişcările de trupe.
La trei zile după ce trupele lui Henric au părăsit oraşul, armata normandă a apărut la zidurile cetăţii. Vai
de locuitorii cetăţii vinovate! Venea o zi mai neagră şi mai rea decât toate cele prin care mai trecuse până
atunci şi toată nenorocirea ei era din cauza spiritului răzbunător al marelui ei preot neînduplecat. Decât
să cedeze în faţa puterii temporare, el a preferat să verse până şi sângele Romei, propria lui capitală.
Stăpânirea papei asupra regatelor lumii era marele lui obiectiv şi nici o opiziţie nu-l putea determina să
scadă un pic marile lui pretenţii. Chiar şi în închisoare papa rămânea la fel de inflexibil ca şi în palat.
“Regele să-şi depună coroana şi să dea satisfacţie bisericii,” erau cuvintele mândre şi pline de dispreţ ale
lui Hildebrand chiar când era prizonier, deşi atât clerul cât şi laicii îl rugau să ajungă la o înţelegere cu
Henric. El a dispreţuit în egală măsură murmurele, ameninţările şi rugăminţile tuturor. El trebuie să fi
cunoscut caracterul hoardelor ucigaşe care ajunseseră la porţile oraşului şi care aveau să fie consecinţele
intrării lor în oraş, dar el era hotărât să-şi urmărească scopurile lui indiferent ce preţ de sânge şi suferinţă
ar fi implicat.
Romanii nu erau pregătiţi să se apere şi abia de au opus o rezistenţă formală. Poarta San Lorenzo a fost
forţată rapid şi oraşul a căzut în mâinile lor. Primul act al lui Robert Guiscard, acel îndatoritor fiu al
bisericii, a fost eliberarea papei din lunga lui captivitate în castelul San Angelo. Normandul a primit în
mod oficial binecuvântarea pontificală. Ridicându-se de la picioarele papei, astfel binecuvântat – ce
grozavă batjocoră şi blasfemie! – Robert a dat liber bandelor de huligani asupra turmei fără apărare a aşa
numitului mare păstor. Timp de trei zile Roma a fost supusă ororilor jafului. Normanizii şi
necredincioşii sarazini au dat iama prin toate cartierele oraşului. Măcelul, jaful, pofta şi violenţa s-au
manifestat fără frâu. A treia zi, când normanzii benchetuiau şi veseleau fără grijă, locuitorii ajunşi la
disperare s-au ridicat într-o insurecţie generală, cu arme pe străzi şi au început să-i masacreze pe
cuceritori. Normanzii surprinşi au alergat la arme, şi imediat întreaga cetate a ajuns scena unei lupte
disperate.
Arderea vechii Rome
“Cavaleria normandă,” spune Milman, “s-a revărsat pe străzi, dar romanii erau în avantaj, stăpânind
casele şi cunoscând terenul şi tindeau să câştige, iar normanzii au ajuns în pericol. Atunci, fără
remuşcări, Guiscard a ordonat să se dea foc caselor. Flăcările au izbucnit cu furie din toate părţile: case,
palate, mânăstiri şi biserici au fost văzute arzând la căderea nopţii. Locuitorii disperaţi au ieşit grabnic
pe străzi, nemailuptând să se apere, ci să-şi salveze familiile. Au fost seceraţi cu sutele. Sarazinii, aliaţii
papei, care fuseseră primii la jaf, au fost primii şi la incendieri şi masacre*”.
* History of Latin Christianity, vol. 3, p. 197
Se spune că Grigore s-a străduit atunci – vai! – nu pentru a-şi salva aşanumita turmă de cruzimea
normanzilor, ci pentru a salva câteva biserici mai importante de incendiul general. Guiscard a ajuns în
final să stăpânească oraşul, sau, mai curând ruinele vechii Rome, dar setea lui de răzbunare nu se
potolise încă. Mii de romani au fost vânduţi public ca sclavi şi alte mii au fost luaţi ca prizonieri. Se
spune că nici goţii, nici vandalii, nici grecii, nici germanii nu au devastat oraşul aşa de rău ca acea
cucerire a normanzilor. Şi, ceea ce arată adevăratul spirit al papalităţii, cititorul se cuvine să reţină că
Guiscard a fost mituit de Grigore pentru a deveni aliatul lui, eliberatorul, protectorul şi răzbunătorul lui.
Nenorocirile, masacrele şi ruina Romei au fost pe drept atribuite atunci încăpăţânării papei, şi aşa sunt
considerate de atunci de toţi scriitorii imparţiali. Şi nimeni altcineva nu era mai convins de acest fapt
decât însuşi Grigore, care niciodată nu s-a simţit în siguranţă, nici chiar în interiorul fortăreţei San
Angelo, după plecarea aliaţilor lui normanzi.
Moartea lui Grigore - anul 1085
Acoperit pentru totdeauna de ruşine, purtând pentru eternitate stigmatul infamiei şi cu groază că va
auzi reproşuri pentru că fusese autorul ultimelor calamităţi, Grigore s-a retras din oraşul Sf. Petru, în
tovărăşia aliaţilor lui, pe când ruinele încă mai fumegau, străzile erau pustii şi locuitorii odinioară
numeroşi fuseseră măcelăriţi, arşi sau duşi în captivitate. Slăbit şi cu inima zdrobită, fără-ndoială din
cauza mândriei rănite, el a rămas întâi la mânăstirea Monte Casino, apoi a mers la castelul întărit al
normanzilor de la Salerno. Nu a mai văzut niciodată Roma.
Un mare număr de ecleziastici devotaţi promovării marilor pretenţii ale papei, l-a urmat la Salerno. El a
ţinut acolo un sinod ca şi cum nu ar fi fost emoţionat şi zdruncinat de lucrurile groaznice pe care le
cauzase şi le văzuse înfăptuite. A mai tunat din nou anateme şi excomunicări împotriva lui Henric, a
anti-papei Clement şi a tuturor aderenţilor lor. Dar acelea au fost ultimele lui tunete, pentru că moartea
venea repede. Marele şi neînduplecatul susţinător al supremaţiei ordinului sacerdotal a trebuit să moară
ca orice alt om. I-a chemat la el pe tovarăşii lui de exil, a făcut o mărturisire de credinţă – mai ales cu
privire la euharistie, după ce fusese suspectat că ar fi simpatizat cu punctul de vedere al lui Berengar -, i-
a iertat şi i-a absolvit pe toţi aceia pe care-i anatemizase, cu excepţia împăratului şi a anti-papei. După
aceea i-a însărcinat pe cei care-l urmau să nu aibă pace până nu vor supune totul bisericii.
Se spune că, pe când prietenii papei erau lângă patul de moarte al papei, s-a dezlănţuit o furtună
grozavă. Ultimele lui cuvinte consemnate sunt: “Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea; de aceea
mor în exil”. “În exil, domnul meu,” a spus cu sinceritate un episcop, a cărui mândrie preoţească nu
fusese afectată de acea manifestare a caracterului muritor, “nu se poate să mori în exil! Vicar al lui
Hristos şi al apostolilor Lui, tu ai primit de la Dumnezeu pe păgâni ca moştenire şi marginile
pământului le-ai primit în stăpânire!” Cu suflul îndrăzneţ al blasfemiei, care-l înconjurase pe tot
parcursul, s-a încheiat viaţa acestui mare om al bisericii. Duhul lui s-a dus departe de linguşirile
prietenilor pentru a se înfăţişa înaintea unui alt tribunal, unde vor fi judecaţi toţi nu după principiile
papalităţii, ci potrivit cu adevărul etern al lui Dumnezeu, care a fost descoperit în Persoana şi în lucrarea
Domnului Isus Hristos.
“Binecuvântaţi sunt toţi cei care-şi pun încrederea în El” (Psalmul 2:12) este un cuvânt care întăreşte
inima, pentru că ce valoare trebuie să aibă cuvântul “binecuvântat” atunci când este rostit de Dumnezeu
Însuşi! Dar, vai! ce va fi cu cei care trăiesc şi mor fără Hristos! El va spune în cele din urmă: “secerişul a
trecut, s-a sfârşit vara, şi voi tot nu sunteţi mântuiţi!” (Ieremia 8:20) Cine poate măsura nenorocirea lor,
vaiul etern al cuvintelor “nu sunteţi mântuiţi!” Ce text pentru un predicator! Ce avertisment pentru un
păcătos! Fie ca cititorul să pună la inimă aceasta înainte de a lăsa din mână acest volum, şi să privească
atent contrastul dintre moartea acestui mare om al bisericii şi cea a marelui apostol, care spunea: “am
luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am ţinut credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa
dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor
celor care iubesc arătarea Sa” (2. Timotei 4:7-8). Până şi un profet fals a fost obligat să spună: “Să mor de
moartea celui drept şi sfârşitul meu să fie ca al lui” (Numeri 23:10).
Ultimii ani ai lui Henric şi moartea lui
După ce am văzut atât de multe cu privire la împărat în relaţie cu papa vom nota, pe scurt, sfârşitul lui,
înainte de a trece la alt capitol.
El i-a supravieţuit cu douăzeci şi unu de ani marelui său vrăjmaş. Viaţa agitată a lui Henric s-a încheiat
la 7 august 1106, după o domnie de cincizeci de ani plină de evenimente deosebite. Istoria este plină de o
mulţime de detalii cu privire la fiecare incident din viaţa marelui monarh, din copilăria lui până la
moartea lui, dar nu intră în planul nostru să schiţăm viaţa lui politică. Este un contrast remarcabil între
afecţiunea poporului său şi vrăjmăşia bisericii, aspect deosebit de grăitor. Deşi fusese înfierat de papă cu
semnul fiarei, el a fost iubit de popor. El avea multe defecte obişnuite la regi, dar avea un loc important
în inima poporului. “Auzind de moartea lui,” spune Greenwood, “iubirea lor s-a manifestat prin multe
plângeri amarnice. Un mare bocet s-a auzit pe străzile oraşului Liege; curtenii şi poporul, văduvele şi
orfanii, mulţimea celor săraci nevoiaşi ai oraşului şi cei de la ţară a venit la funerariile suveranului lor, a
prietenului şi binefăcătorului lor. Înălţându-şi glasul, ei au plâns pierderea părintelui lor; înlăcrimaţi ei
au sărutat mâinile lui reci, i-au îmbrăţişat picioarele ţepene şi cu greu au putut fi convinşi să-i lase pe cei
însărcinaţi cu înmormântarea să pregătească trupul. Nici nu au putut fi convinşi să părăsească
mormântul, ci multe zile au vegheat şi s-au rugat la locul unde îl înmormântaseră*”.
* Cathedra Petri, book 11, p. 606
Nimic nu poate fi mai frumos sau mai emoţionant decât mărturia dată despre bunăvoinţa împăratului
de aceşti bocitori sinceri. Dar, vai, cât de diferit, cât de trist şi de dureros este să ne îndreptăm spre aşa
numita biserică şi spre aşa zişii reprezentanţi ai blândului şi smeritului Isus! S-ar părea că mânia
adversarilor papali s-a aprins de şapte ori mai tare când au auzit de onorurile care au fost aduse la
trupul lui Henric cel excomunicat. Tânărul rege, fiul său, Henric al-V-lea a fost ameninţat cu anatema de
la cer dacă nu exhuma rămăşiţele blestemate ale tatălui său pentru a le arunca într-un loc necurat, sau –
ca o pretenţie a unei răutăţi de neconceput – la osemintele lui să se aplice absoluţiunea post-mortem!
Episcopul credincios lui, Albert, care-l înmormântase după cuviinţă în biserica Sf. Lambert, a fost
obligat, ca penitenţă pentru acel act de recunoştinţă şi iubire, să-i dezgroape trupul cu propriile lui mâini
şi să-l ducă într-o clădire nesfinţită de pe o insulă de pe Moselle. Dar aceste necinstiri ale trupului
neînsufleţit al împăratului răposat au produs reacţii. Tânărul rege, deşi fusese pregătit de Papa Pascal al-
II-lea să-şi înşele tatăl şi să se răzvrătească făţiş împotriva lui, a ajuns să fie alarmat de acel terorism
spiritual şi a dat ordin ca trupul să fie adus la Spires şi pus în mod solemn în mormântul strămoşilor lui.
Procesiunea a fost însoţită de aproape întreaga populaţie. Slujba pentru morţi a fost ţinută cu toate
solemnităţile şi onorurile obişnuite în asemenea situaţii.
Episcopul Gibbard, unul dintre cei mai aprigi persecutori ai împăratului, s-a întâmplat să fie plecat de
acasă atunci, dar veştile despre ceea ce se întâmplase l-au adus înapoi în grabă. Fierbând de indignare, el
a făcut ca trupul să mai fie exhumat încă o dată şi pus în pământ nesfiinţit şi a impus penitenţă tuturor
celor care participaseră la procesiune. Dar glasul afecţiunii nu a putut fi redus la tăcere de episcopul
neînduplecat, ci cetăţenii cu toţii împreună au venit cu mari plângeri la noul loc de odihnă al trupului.
“Ei i-au reamintit episcopului,” spune Milman, “cu câtă generozitate îmbogăţise împăratul biserica din
Spires; au enumerat ornamentele de aur şi argint şi pietre preţioase, veşmintele de mătase, operele de
artă, altarul de aur împodobit bogat, dar de la Împaratul din est, Alexius, care făcuse acea catedrală cea
mai splendidă şi mai faimoasă din Germania. Ei şi-au exprimat cu glas tare supărarea şi nemulţumirea şi
abia au fost reţinuţi să se revolte. Dar nu au biruit. Totuşi catafalcul lui Henric a continuat să fie vizitat
de martori sinceri şi dezinteresaţi ai carităţii lui fără margini. În final, după cinci ani de ceartă, lui Henric
i-a fost permis să se odihnească în cavoul sfinţit al înaintaşilor lui imperiali*”.
Reflecţii asupra luptei dintre Henric şi Grigore
Am prezentat astfel o relatare mai detaliată a luptei neobişnuite dintre Grigore şi Henric pentru ca
cititorului să-i fie prezentat un bun exemplu al spiritului şi faptelor papalităţii în evul mediu. Şi, să ştiţi
că acel spirit nu se schimbă, chiar dacă faptele se schimbă potrivit cu puterea şi posibilităţile papei în
funcţie. Este acelaşi duh ca şi atunci, şi tot aşa va fi. Nici un limbaj nu poate exagera blasfemia, cruzimea
şi tirania papalităţii, şi acelaşi duh străbare, mai mult sau mai puţin, fiecare membru al comunităţii ei.
Pentru că, ne putem pe drept întreba care fusese crima lui Henric ca să fi adus asupra lui asemenea
persecuţii îndârjite în timpul vieţii lui şi după moartea lui? Cititorul îşi poate aminti că investiturile erau
în dispută.
Dreptul tradiţional al monarhilor de a avea un cuvânt în numirea episcopilor şi a demnitarilor bisericii

în statele lor era ceva recunoscut de secole, şi nu de puţine ori ei au numit pentru Scaunul de la Roma la
fel ca şi pentru alte episcopii de sub stăpânirea lor. Chiar şi Hildebrand a aşteptat cu răbdare să fie ales şi
să primească ratificarea împăratului. Dar, de îndată ce a fost înălţat pe scaunul pontifical, el i-a scris
împăratului o scrisoare insultătoare, poruncindu-i să se abţină de la simonie şi să renunţe de la dreptul
de investitură cu inel şi sceptru. În apărarea lui, Henric a afirmat prerogativele exercitate de predecesorii
săi în mod indiscutabil, mai ales de la Carol cel Mare. Grigore a tunat împotriva lui sentinţa de
excomunicare, i-a dezlegat pe supuşii lui de jurământul lor de credinţă şi l-a pronunţat destituit pentru
neascultare. Papalitatea şi-a dat astfel jos masca, şi lumea nu mai putea avea dubii cu privire la ţelurile şi
obiectivele puterii spirituale, dar atât de mare era ignoranţa în acea vreme încât până şi cele mai enorme
pretenţii au găsit suporteri, şi atât de superstiţios era poporul încât a fost făcut să creadă că toţi cei care
se ridicau cu arma împotriva regelui excomunicat erau priviţi ca luptători pentru credinţă.
Acesta era primul şi cel mai de seamă aspect al ofensei aduse de Henric papalităţii şi cauza pentru atâta
vărsare de sânge şi suferinţă: neînduplecatul preot nu voia să cedeze niciun pic, iar împăratul lupta
pentru drepturile lui tradiţionale, şi astfel marea luptă a continuat până când moartea le-a pus capăt.
Istoria Bisericii Capitolul 20. Cruciadele
Capitolul 20. Cruciadele

Vrăjmaşul a schimbat atunci tactica, după ce papa nu câştigase mai nimic prin lungile războaie cu
imperiul şi prin insulta adusa bunului simţ elementar al omenirii prin obrăznicia nemaiîntâlnită. A fost
nevoie să găsească mijloace mai plauzibile, mai înşelătoare şi aparent mai pioase. Rămânea în continuare
o problemă ca puterea spirituală să capete ascendenţă asupra celei temporare.
Geniul rău al Romei, care prezida în consiliile ei, a sugerat un război cu scopul de a salva mormântul lui
Hristos din mâinile necredincioşilor turci. Papa Urban a îmbrăţişat imediat ideea şi a devenit
susţinătorul ei. Tot Vaticanul a fost de acord. Era evident că lungile expediţii în Palestina urmau să sece
vlaga Europei, ca ea să fie epuizată şi tazaurele ei să fie golite. Nu era nici o preocupare pentru
convertirea necredincioşilor la credinţa lui Hristos – adevărata misiune a creştinismului -, ci doar gândul
de a slăbi puterea monarhilor temporari pentru ca pontifii să domnească asupra lor. Papalitatea se arăta
în principiu necredincioasă. “Căsătoria să fie onorată în totul” spune Cuvântul lui Dumnezeu, dar
Grigore a spus că aceea la preoţi este concubinaj şi un păcat care condamnă sufletul. Cuvântul lui
Dumnezeu rămâne însă neschimbat şi neschimbabil şi căsătoria este onorabilă în toţi, nu numai la unii,
ci în toţi. Dumnezeu Insuşi, care a adus femeia la bărbat, a instituit aceasta, iar Hristos a confirmat-o şi,
prin Duhul Sfânt, a proclamat-o “onorabilă în totul*”. “Predicaţi evanghelia la orice făptură” este
misiunea pe care Mântuitorul şi Domnul le-a încredinţat-o alor săi, dar Urban a spus în schimb că
necredincioşii trebuie măcelăriţi fără milă, că aceea este lucrarea pe care le-o cerea Dumnezeu.
Buruienile să fie smulse din rădăcini şi aruncate în foc pentru a fi arse. Şi aceasta nu era tot. Puterea
naţiunilor trebuia redusă pentru ca pontiful să triumfe asupra lor. Rezultatele vor arăta că aşa au fost
planurile geniului rău al papalităţii.
* n. tr.) “în totul” sau “în toţi” – expresia în traducerea engleză permite în egală măsură ambele interpretări
Locurile sfinte
Dintr-o perioadă timpurie, pelerinajele în Ţara sfântă au ajuns să fie o pasiune pentru cei mai evlavioşi şi
superstiţioşi. Ieronim spune de mari mulţimi care veneau din toate ţările. Presupusa descoperire a
adevăratului mormânt, dezgroparea adevăratei cruci şi magnifica biserică ridicată pe locul mormântului
de către cuvioasa Elena şi fiul ei, Constantin, au trezit la toate clasele sociale un entuziasm pentru a
vizita Ţara Sfântă. Din acel timp – aproximativ 326 după Hristos -, mulţimi din ce în ce mai mari de
pelerinii au curs continuu până când Ierusalimul a fost cucerit de mahomedani, în anul 637, sub Califul
Omar. Până atunci pelerinii fuseseră protejaţi şi ajutaţi, ei având de îndurat numai privaţiunile şi
pericolele unei călătorii lungi, dar, sub guvernarea mahomedană, li se permitea să intre în cetatea sfântă
numai plătind tribut califului pentru acel privilegiu. Odată ce s-a făcut acel aranjament, cei evlavioşi au
început din nou să vină în turme din ce în ce mai numeroase pentru a se închina la sfântul mormânt.
Prin anul 1067, o nouă rasă de cuceritori a ajuns să stăpânească Palestina, aceştia dovedindu-se mai aspri
decât sarazinii. Aceştia erau seleucizii, un trib de tătari cunoscut acum sub numele de turci. Ei veniseră
iniţial din stepele Asiei centrale, îmbrăţişaseră religia mahomedană şi ajunseseră să fie nişte islamişti mai
fanatici decât urmaşii arabi ai “profetului”. Zelul intolerant al acestor de curând convertiţi la islam se
combina şi cu tirania şi caracterul inuman al barbarilor. Sub aceşti noi stăpâni ai Palestinei, situaţia
locuitorilor creştini şi a pelerinilor s-a înrăutăţit mult. În loc să fie trataţi numai ca supuşi tributari, ei
erau dispreţuiţi şi trataţi ca nişte sclavi, iar pelerinii erau expuşi la persecuţii severe.
Petru sihastrul
Creştinii europeni au fost, în mod normal, impresionaţi auzind de cruzimile şi insultele la care erau
supuşi fraţii lor din est de către stăpânitorii necredincioşi ai Ţării Sfinte, ceea ce a făcut ca un război sfânt
să pară a fi ceva drept.
În anul 1093, Petru, originar din Amiens, a vizitat Ierusalimul ca pelerin. Duhul lui a fost tulburat mult
la vederea ocărilor suferite de creştini. Sângele războinic al francului a început să fiarbă la vederea
suferinţelor şi umilinţelor suferite de fraţii săi. El a vorbit cu Simeon, patriarhul Ierusalimului, despre
eliberarea lor, dar deznădăjduitul Siomeon nu a făcut decât să plângă situaţia lor fără speranţă, din
vreme ce grecii, cei care în mod natural îi protejau pe creştinii din Siria, erau prea slabi pentru a-i ajuta.
Atunci Petru i-a promis ajutorul latinilor. “Voi ridica marile naţiuni războinice ale Europei în sprijinul
cauzei voastre,” a exclamat el crezând că angajamentul pe care şi-l lua era ratificat în ceruri. Pe când sta
prosternat în templu el a auzit vocea Domnului Isus zicându-i: “Scoală-te, Petru, mergi şi fă cunoscute
necazurile poporului meu; a sosit ceasul să fie eliberaţi slujitorii Mei şi să fie recâştigate locurile sfinte”.
În acel timp, era un obicei al călugărilor care trăiau într-o izolare austeră, a căror imaginaţie era excitată,
ca ei să creadă orice le venea în minte şi să aibă vise şi revelaţii care să le confirme orice ar fi crezut ei.
Petru credea în misiunea lui, ceea ce făcea ca el să fie acela prin care şi alţii să fie făcuţi să creadă aceasta.
El s-a grăbit să meargă la Roma. Papa Urban al-II-lea a fost contaminat de fervoarea lui şi a aprobat
deplin ca el să predice eliberarea imediată a Ierusalimului. Călugărul, având atât aprobarea cerului cât şi
cea a papei, a pornit în misiunea lui. După ce a traversat Italia, a trecut Alpii în Franţa. El este descris ca
un om scund şi slab, cu un ten negricios, dar cu ochii în flăcări. El călărea pe un catâr având un crucifix
în mână, cu capul descoperit şi picioarele goale, purtând o robă lungă şi încins la mijloc cu o frânghie şi
având o manta de pustnic din material grosolan. El le predica celor suspuşi şi celor de jos, în biserici şi
pe drumuri şi în pieţe. Elocvenţa lui brută trezea inima poporului pentru că el provenea dintre ei. El
făcea apel la fiecare pasiune, la indignare şi la milă, la mândria războinicului şi la compasiunea
creştinului, la iubirea de fraţi şi la ura faţă de necredincioşi, la pângărirea ţării care fusese sfinţită prin
naşterea şi trăirea acolo a Răscumpărătorului. “De ce,” exclama el vehement, “să fie lăsaţi necredincioşii
să mai rămână în stăpânirea unor asemenea teritorii creştine ca Muntele Măslinilor şi grădina
Ghetsimani? De ce urmaşii nebotezaţi ai lui Mahomed, acei fii ai pierzării, să pângărească cu picioarele
lor duşmane pământul sacru care a fost martor la atâtea miracole şi care are atât de multe relicve care
arată puteri supraomeneşti? Oase de-ale martirilor, veşminte de-ale sfinţilor, cuie de la cruce, spini din
cunună, toate sunt acolo numai gata să fie culese de preoţia sfântă care se va duce în expediţie. Terenul
Sionului să fie curăţit prin vărsarea sângelui necredincioşilor măcelăriţi*”.
* White – Eighteen Christian Centuries, p. 246
Când nu mai găsea cuvinte sau nu mai avea suflu, atunci plângea, gemea, se bătea cu pumnii în piept şi
ridica crucifixul ca şi cum Hristos Însuşi i-ar fi implorat să se alăture armatei lui Dumnezeu. Delirul
nebuniei lui a avut un mare efect în toate clasele sociale şi în toate ţările. Bărbaţi, femei şi copii se
îmbulzeau să se atingă de veşmintele lui şi până şi părul care cădea de la catârul lui era strâns ca relicvă
de preţ. Nu peste mult timp s-a întors la papă, asigurându-l că peste tot apelurile lui fuseseră primite cu
entuziasm, încât cu greu i-a putut opri pe cei care l-au auzit să pună imediat mâna pe arme şi să-l
urmeze în Ţara Sfântă. Nu mai trebuia decât să se facă un plan, să fie conducători şi o organizaţie, iar
papa s-a hotărât să se ocupe de acestea.
Papa Urban şi cruciadele
În martie 1095, Urban a convocat un consiliu la Placenţia pentru a se consulta în legătură cu războiul
sfânt şi alte chestiuni importante. S-au prezentat două sute de episcopi, patru mii de clerici şi treizeci de
mii de laici. Cum nu exista o clădire suficient de mare pentru a cuprinde toată mulţimea, sesiunile cele
mai largi au avut loc pe un câmp de lângă oraş. În afară de proiectul pentru războiul sfânt, papa s-a
folosit de ocazia favorabilă pentru a confirma şi a susţine principiile lui Grigore. La Placenţia au fost
confirmate definitiv cele două caracteristici de bază ale doctrinei şi disciplinei bisericii romane, şi anume
transsubstanţierea şi celibatul clerului*.
În acelaşi an, în noiembrie, a fost convocat un alt consiliu la Clermont, în Auvergne. Citaţiile pentru acel
consiliu au fost urgente, iar clerul a primit sarcina să-i ridice pe laici pentru cauza cruciadei. S-a strâns o
mare adunare de arhiepiscopi, episcopi, stareţi, etc., iar oraşele şi satele din vecinătate s-au umplut de
străini, mulţi fiind nevoiţi să se adăpostească în corturi. Sesiunea a durat zece zile. Au fost supuse
canoanele obişnuite de condamnare a simoniei, etc. Urban s-a încumetat să meargă şi mai departe decât
Grigore, interzicând nu numai practica investiturii laice, ci şi ca orice ecleziastic să jure credinţă vreunui
stăpân laic, interdicţie care intenţiona să lichideze definitiv orice dependenţă a bisericii de puterea
seculară. Astfel, vedem cum abilul papă a profitat de marea lui popularitate când mintea tuturor era
captivată de subiectul cruciadei sfinte. Nu se putea găsi moment mai favorabil pentru înaintarea marelui
obiectiv al ambiţiei papale: recunoaşterea supremaţiei papei asupra creştinătăţii latine şi ridicarea lui
Urban deasupra papei rival – Clement şi deasupra suveranilor temporari care îl susţineau.
La cea de-a şasea sesiune a fost propusă cruciada. Urban s-a suit la un amvon înălţat în piaţă şi s-a
adresat mulţimilor. Discursul său a fost lung şi impresionant. El a zăbovit asupra vechii glorii a
Palestinei, unde fiecare petec de pământ fusese sfinţit prin prezenţa Mântuitorului, a Mamei Sale
Fecioare şi a altor sfinţi. El a prezentat pe larg situaţia de atunci a locurilor sfinte - stăpânite de un popor
fără teamă de Dumnezeu, de copiii roabei egiptene -, a prezentat umilinţele, violenţele şi tirania la care
erau supuşi creştinii, cei răscumpăraţi prin sângele lui Hristos. Şi nu a omis să vorbească despre
asuprirea progresivă a creştinilor de către turci. “Alungă pe roabă şi pe fiul ei!” a strigat el. “Toţi oamenii
credincioşi să ia arme. Mergeţi şi Dumnezeu va fi cu voi. Răscumpăraţi-vă păcatele – jaful, arderea şi
vărsarea de sânge – prin ascultare. Faimoasa naţiune a francilor să-şi arate vitejia într-o cauză pentru
care moartea asigură binecuvântarea. Socotiţi o bucurie să muriţi pentru Hristos acolo unde Hristos a
murit pentru voi. Nu vă gândiţi la rude sau la casă pentru că îi datoraţi lui Dumnezeu o iubire şi mai
mare. Pentru un creştin, orice loc este exil şi orice loc este casa şi ţara lui”. Nu a existat vreo pasiune pe
care să nu o incite papa care-şi urmărea interesele lui. Adevăratul lui scop şi marele lui obiectiv era acela
de a scăpa de baronii pe care nu-i putea controla şi de monarhii încăpăţânaţi angajându-i într-o expediţie
ruinatoare într-o ţară depăratată, pentru ca, în absenţa lor, el să ţină în mâinile lui toate sforile şi să
consolideze planurile mândre ale predecesorului şi învăţătorului său, Hildebrand.
În concluzie, papa cel blasfemiator oferea absoluţiune pentru toate păcatele – pentru crime, adultere,
jafuri şi incendieri -, şi încă fără penitenţă, tuturor celor care ar lua armele pentru acea cauză sacră. El l-e
promis viaţa eternă tuturor celor care ar fi urmat să sufere glorioasa tragedie a morţii în Ţara Sfântă sau
în drum spre ea. Cruciatul urma să intre direct în paradis. Lupta dintre Cruce şi semilună trebuia să se
decidă odată pentru totdeauna în Ţara Sfântă. Cât despre el însuşi, papa spunea că trebuia sa rămână
acasă, pentru că îl reţinea grija faţă de biserică. Dacă împrejurările i-ar permite, i-ar urma şi el, dar, ca
Moise, în timp ce israeliţii îi măcelăreau pe amaleciţi, el trebuia să fie continuu angajat în rugăciune
fierbinte pentru victoria lor*.
* Robertson, vol. e, p. 630; Milman, vol. 3, p. 233; Waddington, vol. 2, p. 77
Discursul papei a fost întrerupt de uralele entuziaste ale întregii adunări. “E voia lui Dumnezeu! E voia
lui Dumnezeu!” sunt cuvintele care au devenit strigătul de luptă al cruciaţilor, şi întreaga adunare s-a
declarat a fi armata lui Dumnezeu. Nebunia contagioasă s-a răspândit cu o rapiditate de neconceput.
“Probabil că niciodată,” spune cineva, “nu a avut un singur discurs al unui om rezultate atât de
extraordinare şi atât de durabile ca acela al lui Urban al-II-lea la consiliul de la Clermont”. Un altul
spune: “A fost primul suflu al fanatismului care a zdruncinat toate structurile societăţii din extremul
occident până în inima Asiei timp de aproape două secole”.
După ce am exprimat clar şi cat se poate de concis cauzele cruciadelor, sau, mai curând, motivele
papalităţii, nu ne mai rămâne decât să prezentăm datele şi câteva detalii pentru fiecare expediţie.
Prima cruciadă - anul 1096
Sărbătoarea Adormirii Sfintei Maria, 15 august 1096, a fost fixată ca data la care cruciaţii aveau să
pornească în marş. Femeile şi-au îndemnat bărbaţii, fraţii şi fiii să ia crucea, iar aceia care refuzau
ajungeau să fie dispreţuiţi de toţi. Au fost vândute tot felul de proprietăţi pentru a strânge bani, dar toţi
voiau să vândă şi nimeni nu dorea să cumpere, ceea ce a făcut ca ele să fie vândute la preţuri foarte joase.
Şi majoritatea celor care au cumpărat făceau parte din cler, astfel încât proprietăţile ţării au ajuns în
mâinile clerului. Godfrey şi-a lăsat zălog castelul său Bouillon, din Ardeni, episcopului de Liege.
Fabuloasa splendoare şi bogăţie a estului a fost pusă înaintea imaginaţiei lor, care era deja stimulată de
legende romantice cu privire la Carol cel Mare şi pairii lui. În afară de entuziasmul religios care-i
însufleţea pe toţi, mai existau o mulţime de alte motive diferite. Ţăranul avea ocazia de a părăsi viaţa lui
oprimată pentru a purta arme şi a scăpa de corvezile impuse de stăpânul lui feudal. Tâlharul, piratul şi
haiducul erau graţiaţi şi reabilitaţi în societate; datornicul scăpa de datoria lui. Şi toţi cei care luau crucea
erau asiguraţi că moartea în războiul sfânt îi va face părtaşi gloriei şi fericirii martirilor. Şi atât de mare
era entuziasmul produs de această epidemie papală, încât cu mult înainte de termenul stabilit pentru
pornirea în expediţie, mulţimea nerăbdătoare nu s-a mai putut opri.
La începutul primăverii anului 1096, Petru, primul misionar al cruciadei, a pornit în marş spre est în
fruntea unei oşti sălbatice şi pestriţe. Cam şaizeci de mii din poporul din Franţa şi Lorena s-au strâns ca
o turmă în jurul pustnicului şi l-au presat să-i conducă la sfântul mormânt. Deşi nu avea aptitudinile
necesare, el şi-a asumat rolul de general şi a condus marşul de-a lungul Rinului şi Dunării. Walter cel
fără un ban, un soldat sărac dar viteaz, l-a urmat cu aproximativ cincisprezece mii de oameni. La puţin
după Petru şi Walter a mai urmat şi un călugăr numit Gottschalk, însoţit de douăzeci de mii de săteni
din Germania. În urma lor a venit un al patrulea roi de aproape două sute de mii dintre scursurile
poporului, condus de contele Emecho. Mulţimile care s-au succedat numărau cu totul trei sute de mii de
aşa-numiţi soldaţi ai crucii. Dar curând s-a văzut că ei erau însufleţiţi de alt duh, pentru că nici unul
dintre ei nu cunoşteau crucea în vreun alt fel decât ca un simbol idolatru vizibil. Bătrâni şi neputincioşi,
femei şi copii şi drojdia poporului, cei care nu aveau de lucru, au urmat tabăra cruciaţilor.
Nimic mai trist şi mai dezastruos ca purtarea şi soarta acelor mulţimi amăgite. Nevoile lor i-au obligat în
scurt timp să se risipească. Erau fără ordine şi fără disciplină, iar cei mai mulţi dintre ei nu avea nici
arme nici bani. Şi nu aveau idee la ce distanţă era Ierusalimul, nici ce dificultăţi aveau de întâmpinat pe
drum. Unii erau atât de ignoranţi încât, la vederea primului oraş pe care nu-l cunoşteau au şi întrebat
dacă acela era Ierusalimul. În loc de sobrietate şi ordine, marşul lor a fost marcat de ucidere, jaf,
destrăbălare şi tot felul de fapte condamnabile. Paşnicii locuitori iudei din oraşele de pe Moselle, Rin,
Main şi Dunăre prin care au trecut, au fost jefuiţi şi măcelăriţi ca fiind ucigaşii lui Hristos şi vrăjmaşi ai
crucii. Populaţia Ungariei şi Bulgariei s-a ridicat împotriva lor din cauza obiceiurilor lor de a jefui, aşa că
mulţi dintre ei au fost ucişi.
După repetate dezastre şi aventuri prosteşti, au ajuns la Constantinopole, dar Alexius, împăratul grec, a
fost mai curând alarmat decât mulţumit de acei aliaţi, fapt pentru care i-a trecut peste Bosfor in grabă,
spre pierzarea lor. La scurt timp după aceea a avut loc o mare bătălie sub zidurile Niceei – capitala turcă.
Armata pustnicului a fost tăiată în bucăţi de Soliman, sultanul turc de Iconium. Walter cel fără un ban a
fost ucis împreună cu cea mai mare parte a celor care l-au urmat, iar oasele lor au fost strânse pentru a
forma o mare grămadă ca avertisment pentru tovarăşii lor cu privire la zădărnicia întreprinderii lor. Se
estimează că în aceste expediţii prost conduse au pierit trei sute de mii de oameni, unii măresc cifra la
jumătate de milion. Dintre cei care porniseră sub conducerea lui Petru şi a locotenenţilor săi, nu mai
mult de douăzeci de mii au supravieţuit, iar aceia s-au străduit să ajungă acasă numai pentru a istorisi
soarta tristă a tovarăşilor lor care muriseră doborâţi de săgeţile turcilor, ale ungurilor sau de lipsuri şi
oboseală. Abia dacă vreunul din armata lui Petru va fi ajuns la hotarele Ţării Sfinte. Papa Urban a trăit
pentru a vedea necazurile şi nenorocirile lucrării lui rele, dar a murit înainte de cucerirea Ierusalimului.
A doua ramură a primei cruciade
În timp ce mulţimea plebe săracă, lipsită şi amăgită, era tăiată în bucăţi, aristocraţia vestului a luat crucea
şi s-a încurajat pregătindu-se să pornească în aceeaşi misiune sfântă. Va fi necesar să spunem ceva
despre conducători, pentru a avea o idee cât de mult afectase acea epidemie toate clasele sociale.
Cel mai eminent era Godfrey de Bouillon, un descendent al lui Carol cel Mare, care este socotit cel dintâi
atât la război cât şi la sfat. El îl însoţise pe William al Normandiei în invazia Angliei, apoi, în slujba lui
Henric al-IV-lea, se spune că l-ar fi rănit mortal pe Rudolph, punând capăt războiului civil. Şi el a fost
primul din armata lui Henric care s-a suit pe zidurile Romei. El este prezentat de cronicari ca un om
remarcabil prin evlavia şi blândeţea lui în viaţa de zi cu zi, dar înţelept la sfat şi curajos ca un leu pe
câmpul de luptă. El a fost însoţit de cei doi fraţi ai săi – Eustace şi Baldwin; Hugh, fratele regelui Franţei;
de conţii Raymond de Toulouse, Robert de Flandra şi Stephane de Blois; şi de ducele Robert al
Normandiei, fiul lui William Cuceritorul. Dar atât de mare şi atât de general era entuziasmul încât
aproape toţi mai marii viteji ai Europei au fost inspiraţi cu curaj cavaleresc şi rivalităţi naţionale ca să se
distingă în acest război sfânt.
Se spune că şase sute de mii de oameni şi-au părăsit casele în acelaşi timp, împreună cu numeroşi
servitori, femei şi slujitori şi tot felul de lucrători. Dificultăţile de a aproviziona atât de mulţi oameni i-a
determinat să-şi împartă forţele şi să înainteze spre Constantinopole pe căi diferite. Au hotărât să se
întâlnească cu toţii acolo şi de acolo să înceapă operaţiunile împotriva turcilor. După un marş lung şi
dureros, în care au pierit mii de oameni, supravieţuitorii au ajuns la capitala răsăriteană. Alexius, deşi ar
fi fost mulţumit ca o forţă de dimensiuni medii din vest să-l ajute împotriva turcilor, care erau periculos
de aproape de el, a fost uimit şi alarmat la vederea atâtor mari căpetenii şi armate numeroase. Pace la
hotarelor lui fusese tulburată de jafurile mulţimii promiscue conduse de Petru sihastrul, dar el se temea
de consecinţe mai grave în urma sosirii unor trupe atât de puternice conduse de Godfrey. Aflând de la ei
că urma să mai vină curând o altă armata, el i-a trecut in graba peste Bosfor, ca ei să nu se reunească în
imediata vecinătate a capitalei lui. Astfel, deşi nu fără a fi ameninţaţi, cruciaţii au trecut în Asia înainte
de sărbătoarea Cincizecimii.
Asediul Niceei
Zelul şi indignarea pelerinilor au fost mult incitate la vederea piramidei de oase care marca locul unde
căzuse Walter împreună cu tovarăşii lui. Niceea a fost asediată şi a căzut în cam cinci săptămâni, dar ei
au fost tare dezamăgiţi de prada de acolo. Când au văzut că nu-şi mai puteau menţine poziţia, turcii i-au
predat cetatea lui Alexius. Pe citadelă a fost ridicat stindardul imperial şi importanta cucerire a rămas
păzită cu vigilenţă de perfizii greci. Murmurele căpeteniilor au fost inutile, şi, după câteva zile de
odihnă, ei au mărşăluit către Frigia.
Marea bătălie de la Dorylium a avut loc la aproape două săptămâni după asediul Niceei. Soliman şi-a
strâns hoardele de turci şi a urmărit ceea ce el numea “barbarii din vest”. El i-a atacat prin surprindere
înainte ca ei să fi ajuns la Dorylium. Creştinii spun că avea o cavalerie în număr de peste trei sute de mii.
Atât de grozav a fost începutul luptei şi atât de dens valul de săgeţi otrăvite încât cruciaţii au fost
copleşiţi. Ei au fost atât de derutaţi încât, dacă nu ar fi fost vitejia şi conducerea lui Bohemnod, Tancred,
Robert de Normandia, şi, în ultimă instanţă, ajutorul lui Godfrey şi Raymond, întreaga aramtă ar fi
pierit. În cele din urmă, lunga bătălie s-a decis în favoarea cruciaţilor şi tabăra lui soliman a căzut în
mâinile lor. Superstiţia afirmă că victoria a fost câştigată de luptători cereşti care au venit pentru a-i ajuta
pe creştini.
Pe parcursul unui marş de cam opt sute de kilometri, armata a avut mult de suferit. Foametea, setea,
căldura extremă, raritatea surselor de hrană şi greutăţile marşurilor au subţiat mult rândurile armatei.
Sute de oameni mureau de sete într-o singură zi. Au murit aproape toţi caii. Şi, ca lucrurile să se încurce
şi mai mult, au apărut dezbinări între conducători, mergând până la conflict deschis. Dar, în pofida
dificultăţilor, marea masă de cruciaţi care a supravieţuit calamităţilor şi-a continuat drumul spre
Ierusalim. Baldwin, fratele lui Godfrey, a reuşit să ia în stăpânire oraşul Edessa şi a întemeiat primul
principat al latinilor dincolo de Eufrat.
Asediul Antiohiei
La 18 octombrie 1097, “războinicii crucii” au asediat Antiohia, cetatea în care ucenicii fuseseră pentru
prima dată numiţi creştini, care a devenit la puţin timp după aceea centul lucrărilor misionare ale
marelui apostol. Cât de diferite erau duhul, obiectivele şi mijloacele acelui aşa-zis succesor al
apostolului, ale aceluia care îşi luase în mod blasfemiator titlul de locţiitor al lui Hristos, dar la a cărui
uşă stă vina pentru vărsarea de sânge şi pentru cea mai mare amăgire a poporului! Pentru ca Izabela să-
şi realizeze ambiţia de a domni încă, atât în biserică cât şi în stat, prietenii trebuie sacrificaţi ca şi
vrăjmaşii. Dar se apropie grăbită ora când i se va cere socoteală pentru sânge şi va veni judecata
potrivită pentru motivele şi faptele ei. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru mărturia care a pornit
de la Antiohia în primul secol, care este la fel de clară acum ca şi atunci şi are tot atâta autoritate asupra
conştiinţei chiar dacă zece mii de izvoare de corupţie pretind să fi ieşit din aceeaşi fântână. Trebuie să
ţinem la învăţătura apostolului, nu la tradiţia părinţilor bisericii. În orice epocă, crezul creştinului trebuie
să fie persoana lui Hristos pentru inimă, lucrarea lui Hristos pentru conştinţă şi cuvântul lui Dumnezeu
pentru calea lui.
Asediul Antiohiei a durat opt luni şi privaţiunile suferite în acea perioadă sunt groaznice. Pentru un
timp s-au putut bucura, chiar până la exces, de roadele pământului şi de o climă mai bună, dar a venit
iarna şi a pus capăt lucrurilor plăcute. Ploile abundente le-au inundat tabăra, iar vânturile le-au dărâmat
corturile. Au ajuns să domnească foametea şi molimele cu consecinţele lor. Au devorat cu lăcomie carnea
cailor, a câinilor şi chair a inamicilor ucişi. La începutul asediului cruciaţii aveau şaptezeci de mii de cai,
iar la sfârşitul lui numai două mii, dintre care abia câtiva erau apţi. În cele din urmă le-a venit un ajutor,
fără de care ar fi pierit până la ultimul. Prin trădarea unui ofiţer sirian din cetate, care se bucura de
favoarea emirului şi comanda trei turnuri, a fost deschisă o poartă. Armata a dat năvală atunci în cetate
cu strigătul de luptă al cruciaţilor – “E voia lui Dumnezeu!” Şi Antiohia a ajuns din nou în mâinile
creştinilor. Dar victoria nu era completă pentru că citadela a refuzat să se predea, şi la puţin timp după
victoria aparentă s-a arătat o copleşitoare forţă a turcilor condusă de Kerboga, prinţul de Mosul. Timp de
douăzeci şi cinci de zile, cruciaţii au fost din nou pe punctul de a fi complet distruşi, fiind prinşi între
Kerboga şi garnizoana din fortăreaţă.
Când toate inimile erau pe cale să se înmoaie şi predomina o indiferenţă generală, un călugăr abil numit
Bartolomeu s-a prezentat la uşa consiliului şi a declarat că i se descoperise intr-un vis ceresc că sub
altarul bisericii Sf. Petru vor găsi lancea cu care a fost străpuns pe cruce Mântuitorul. Au început să sape,
dar după ce au săpat aproape patru metri nu au găsit ceea ce căutau. Seara, cu picioarele goale şi în
haină de penitent, Bartolomeu s-a coborât în groapă şi în scurt timp a ieşit de acolo tras afară cu o lance.
S-a auzit un zăngănit de oţel: era arma sfântă. La prima sclipire a lăncii sfinte, cruciaţii au trecut de la
disperare la entuziasm. Preoţii şi călugării au intonat un psalm de luptă: “Scoală-te, Dumnezeule, şi să
fie risipiţi vrăjmaşii Tăi!” Porţile Antiohiei au fost deschise şi războinicii fanatici au năvălit afară, lancea
sfântă fiind purtată de legatul capelanului. Şarja a fost irezistibilă. Sarazinii au fugit în faţa atacului
neaşteptat, lăsând în urmă o pradă imensă.
Bohemond a fost proclamat Prinţ al Antiohiei, cu condiţia ca el să-i însoţească la Ierusalim.
Asediul Ierusalimului
În loc să pornească imediat spre Ierusalim, când erau astfel încurajaţi şi întăriţi în urma victoriei şi când
inamicii erau buimăciţi, ei au pierdut timpul bucurându-se de luxul din Siria cam zece luni, şi, când au
venit ordinele să pornească în marş, anul următor, în mai, mai rămăsese numai o mică parte din
puternica armată. Se presupune că trei sute de mii au ajuns la Antiohia, dar foametea, boala şi sabia le-
au redus numărul la puţin peste patruzeci de mii. Rămăşiţele armatei s-au pus în mişcare în luna mai. Pe
măsură ce se apropiau de obiectivul propus pentru lunga si periculoasa lor călătorie şi recunoşteau
locurile sfinte, cum ar fi Tirul, Sidonul, Cezareea, Lida, Emaus şi Betleem, entuziasmul lor era fără
margini, iar când au ajuns pe o înălţime de pe care puteau vedea cetatea sfântă, a izbucnit strigătul:
“Ierusalimul! Ierusalimul! E voia lui Dumnezeu! E voia lui Dumnezeu!”. Toţi au căzut atunci în
genunchi şi au sărutat pământul sfânt. Mintea lor s-a umplut de scene din istoria evangheliei şi au
zăbovit încântaţi. Dar Ierusalimul era în mâinile necredincioşilor, iar ei nu aveau maşinile necesare
pentru asalt.
Asediul a durat patruzeci de zile, care au fost însă zile de mari suferinţe pentru asediatori, mai ales din
cauza setei grozave ca urmare a soarelui arzător din miezul verii în acea ţară. Pârâul Chedron secase,
rezervoarele de apă fuseseră distruse sau otrăvite, şi necazul era aşa de mare încât erau pe punctul de a
cădea în disperare. Dar, ca şi în situaţiile de mai înainte, le-a venit ajutorul. Au fost salvaţi de superstiţie.
Godfrey a văzut pe Muntele Măslinilor un războinic al cerului făcându-i semn cu scutul lui strălucitor ca
pentru un nou asalt. Cu o fervoare militară reînnoită, i-au atacat pe necredincioşi, şi, după o luptă
aprigă, au ajuns stăpânii cetăţii sfinte. Istoricii, de comunn acord, spun că la 15 august 1099, într-o zi de
vineri, la ora trei după amiază – adică în ziua şi la ora patimilor Mântuitorului -, Godfrey de Bouillon
stătea victorios pe zidurile Ierusalimului. El a alergat în cetatea închinată însoţit de Tancred şi urmat de
soldaţi care au măcelărit pe fiecare stradă.
“Cruciaţii,” spune Robertson, “cuprinşi de o mânie nebună la gândul nedreptăţilor comise împotriva
fraţilor lor şi la rezistenţa înverşunată întâmpinată din partea celor asediaţi, nu i-au cruţat nici pe
bătrâni, nici pe femei, nici pe copii. Au fost masacraţi şaptezeci de mii de mahomedani. Mulţi cărora
căpeteniile le promiseseră viaţa au fost măcelăriţi de soldaţi. Porticul templului lui Solomon a ajuns plin
de sânge până la genunchii calului, şi, în furia generală împotriva vrăjmaşilor lui Hristos, iudeii au fost
arşi în sinagoga lor. Godfrey nu a participat deloc la aceste atrocităţi, dar a apărut la biserica sfântului
mormânt imediat după victorie, îmbrăcat ca un pelerin, pentru a mulţumi că i se îngăduise să ajungă în
cetatea sfântă. Urmând exemplul lui, mulţi şi-au întrerupt lucrările sălbatice pentru a vărsa lacrimi de
penitenţă şi bucurie şi pentru a oferi la altar prada pe care o luaseră. Dar, printr-o revenire la
sentimentele lor fireşti, au ajuns din nou într-o stare de excitare în care s-au întors la lucrarea sălbatică,
astfel încât timp de trei zile în Ierusalim au curs râuri de sânge*”.
* Robertson – Church History, vol. 2, p. 641; White – Eighteen Christian Centuries
Ierusalimul în mâinile creştinilor
Ierusalimul, care fusese sub jugul mahomedanilor de la cucerirea de către Omar, în anul 637, a ajuns din
nou în mâinile creştinilor, şi, la opt zile după memorabilul eveniment, căpeteniile victorioase au trecut la
alegerea unui rege. Prin vocea armatei, exprimată liber şi în unanimitate, Godfrey de Bouillon a fost
proclamat cel mai vrednic luptător al creştinătăţii şi rege al Ierusalimului. Dar smeritul şi evlaviosul
pelerin, acceptând poziţia şi responsabilitatea, a refuzat să poarte numele şi însemnele de rege. Cum
putea el să se numească rege şi să poarte o coroană de aur când Împăratul împăraţilor, Mântuitorul şi
Domnul, purtase o coroană de spini? El s-a mulţumit cu titlul de Apărător şi Baron al Sfântului
Mormânt.
Abia s-a aşezat Godfrey pe tron, că a trebuit să meargă din nou pe câmpul de luptă. O mare forţă de
sarazini din Egipt venea în grabă pentru a răzbuna pierderea Ierusalimului. Cruciaţii au ieşit din nou
victorioşi în ceea ce se numeşte bătălia de la Ashkelon. Cum poziţia lor în Ţara Sfântă ajunsese să fie
considerată sigură, cea mai mare parte a armatei s-a pregătit să se întoarcă în Europa. După ce s-a suit pe
dealul Calvaria, înconjurat de imnurile puternice ale clerului, stropind cu lacrimi pământul sfânt,
scăldându-se în Iordan, purtând ramuri de palmier de la Ierihon şi nenumărate relicve, ei s-au îndreptat
spre casă. Printre cei care s-au întors a fost Petru sihastrul, care şi-a petrecut restul vieţii într-o mânăstire
întemeiată de el, la Huy, lângă Liege, până în 1115, când a murit.
Numai trei sute de cavaleri şi două mii de pedeştri i-au rămas lui Godfrey pentru a apăra Palestina. Dar
tânărul regat avea să fie curând atacat de un nou inamic, unul pe care-l cunoaştem prea bine: nesăţiosul
preot de la Roma. În numele papei a fost instalat Patriarhul Ierusalimului, care a pretins asemenea
venituri şi proprietăţi pentru biserică încât statul a ajuns să fie sărăcit. Evlaviosul Godfrey s-a supus.
Atât el cât şi Bohemond au primit investitura de la preot, astfel încât sceptrul Ierusalimului a ajuns în
mâinile papei, sau, mai curând, a fost apucat de ambiţiosul papă. Obosit după toată truda lui şi simţind
că şi-a împlinit lucrarea lui cea mai importantă, Godfrey nu a mai fost dispus să lupte împotriva
preotului, aşa că i-a permis să-i uzurpe poziţia şi jurisdicţia, atât în chestiunile spirituale cât şi în cele
seculare. Creştinii greci au fost persecutaţi de cei latini ca fiind schismatici, ceea ce a făcut să se lărgească
ruptura dintre este şi vest.
După ce a stabilit franceza ca limbă oficială şi a pus bazele unui cod de legi, cunoscut după aceea sub
numele “Codul de la Ierusalim”, deţinând funcţia puţin mai mult de un an, viteazul şi victoriosul
Godfrey – adevăratul erou al cruciadei – a murit la 17 august 1100.
Cea de-a doua cruciadă - anul 1147
După ce am prezantat o relatare destul de detaliată a primei cruciade, nu cred că trebuie să facem mai
mult decât să prezentăm câteva date şi aspecte specifice pentru următoarele şapte. Aceleaşi cauze
iraţionale şi ne-scripturale, dar excitante şi aceleaşi rezultate dezastruoase s-au arătat în fiecare din
aceste expediţii. Ele s-au prezentat ca tot atâtea copii nereuşite ale originalului.
Descendenţii imediaţi ai primilor cruciaţi sunt descrişi ca unii care s-au dedat la o viaţă uşuratică şi
luxoasă în Siria, ajungând depravaţi şi efeminaţi. Pe de altă parte, mahomedanii şi-au revenit după
groaza şi consternarea iniţială, şi-au strâns forţele şi i-au hărţuit continuu pe creştini cu războaie. În 1144,
Zenghis, prinţul de Mosul, a devenit stăpânul Edessei. Locuitorii au fost măcelăriţi, oraşul a fost jefuit şi
complet distrus. Bucuria mahomedanilor a fost fără margini. Ei ameninţau Antiohia, iar creştinilor le-a
pierit curajul. Ei au implorat cu lacrimi ajutorul regilor creştini şi al armatelor Europei. Vrăjmaşii crucii
înaintează, au strigat ei; mii de creştini au fost măcelăriţi şi nu va mai rămâne nici unul în viaţă în Ţara
Sfântă dacă nu ne veniţi în ajutor cât mai repede.
Pontiful roman, Eugen al-III-lea, a răspuns favorabil acelor cereri şi a hotărât să stârnească o nouă
cruciadă. Regii şi prinţii Europei au fost chemaţi prin papă, prin scrisori, la războiul sfânt, iar cu
predicarea cruciadei în acele ţări el l-a însărcinat, în mod înţelept, pe celebrul Bernard, stareţ de
Clairvaux. Acesta era un om care avea o influenţă imensă, un caracter sfânt şi o mare reputaţie pentru
lucrări miraculoase. Cu cea mai strălucită elocvanţă, el a zugrăvit suferinţele creştinilor din est,
profanarea locurilor sfinte de către necredincioşi şi succesul sigur al armatelor Domnului. Ludovic al-
VII-lea al Franţei, regina lui şi un mare număr de nobili de-ai lui au jurat şi s-au dedicat pentru războiul
sfânt. Conrad al-III-lea, împăratul Germaniei, după ce pentru un timp a rezistat chemărilor Sf. Bernard,
s-a declarat în final gata să asculte chemarea în slujba pentru Dumnezeu. Mulţi dintre oamenii de seamă
din Germania au urmat exemplul pe împăratului luând crucea – cum era pe atunci expresia consacrată -,
dar era o cruce care nu era însoţită nici de adevăr, nici de har, ci o grozavă amăgire a lui Satan şi o
prostituare a simbolului sacru cu scopul de a orbi şi a ruina milioane de oameni.
Imediat ce aceşti monarhi au făct jurământul au şi început pregătirile. Au fost strânse trupe şi tot felul de
provizii, şi, în 1147, armatele lor puternice, compuse în principal din francezi, germani şi italieni,
numărând peste nouă sute de mii de oameni, s-au deplasat în două coloane spre Palestina. Înaintând,
după cum gândeau ei şi îi asigura Bernard, cu aprobarea cerului, ei se aşteptau să dea lovitura finală
puterii mahomedanilor şi să asigure stabilitatea regatului Ierusalimului şi pace pentru creştinii latini.
Sub unele aspecte, cea de-a doua cruciadă diferea de prima. A fost rezultatul entuziasmului popular, a
fost un mare moment european, sub conducerea a doi mari suverani europeni, urmaţi de nobilii lor,
sprijiniţi de bogăţia şi influenţa naţiunilor, dar ei nu au avut mai mult succes decât Petru sihastrul. Ei au
fost trădaţi în mod crunt de greci, care s-au temut mai mult de cruciaţi decât de mahomedani.
Apropierea a o sută patruzeci de mii de cavaleri greu înarmaţi, însoţiţi de slujitorii lor şi de trupe cu
arme uşoare, infanterie şi preoţi şi călugări, femei şi copii, cu totul aproape de un milion de oameni, i-a
speriat pe greci până într-atât încât împăratul a trimis soli pentru a le cere să jure că nu plănuiesc să
atace imperiul lor. Teama lor a luat forma ostilităţii atunci când cruciaţii au pătruns în teritoriile
imperiale şi au apărut dificultăţi din toate părţile.
Istoria celei de-a doua cruciade în Ţara Sfântă este şi mai tristă, mai ruşinoasă şi mai dezastruoasă decât
cea a primei cruciade. În 1149, Conrad şi Ludovic au condus înapoi în europa puţinii soldaţi care au
supravieţuit. Ce se întâmplase cu restul? Oasele lor albeau drumurile din pustiul prin care au mers. Un
milion de oameni a pierit în mai puţin de doi ani. S-au înălţat murmure puternice împotriva lui Bernard,
din vreme ce el era preotul prin ale cărui predici, profeţii şi miracole fusese promovată cruciada. Dar
vicleanul stareţ a convins poporul că el avea dreptate în ceea ce spunea, însă eşecul expediţiei a fost
pedeapsa pentru păcatele cruciaţilor. Astfel, singurul efect al celei de-a doua cruciade a fost acela de a fi
secătuit o bună parte din avuţia Europei şi din floarea armatelor ei, fără a ameliora cumva situaţia
creştinilor din est.
A treia cruciadă - anul 1189
În anul 1187, vestitul Saladin, sultanul Egiptului, a invadat Ţara Sfântă în fruntea unei mari armate.
Obiectivul lui declarat era acela de a recuceri Ierusalimul. După ce a câştigat o mare victorie la Tiberiada,
şi-a condus armata la zidurile Cetăţii Sfinte, a asediat-o şi l-a luat prizonier pe rege. Ierusalimul s-a
predat lui Saladin la 3 octombrie. Crucea a fost dată jos, relicvele au fost risipite, locurile sfinte au fost
profanate şi închinarea mahomedană a fost restaurată. Totuşi, purtarea lui Saladin, deşi era un cuceritor
şi un mahomedam, nu a fost deloc cu acel spirit răzbunător care a fost o pată pe caracterul francilor
conduşi de Godfrey. El a cruţat sfântul mormânt şi le-a permis creştinilor să-l viziteze pentru o anumită
taxă. Generozitatea lui faţă de prizonieri este lăudata de toţi scriitorii. Mii de oameni au fost eliberaţi fără
a li se cere răscumpărare şi mai multora li s-a dat libertatea să meargă în Europa pe cheltuiala lui.
Creştinilor li s-a permis să rămână în casele lor cu condiţia să plătească tribut.
Ştirile despre noile nenorociri, în special despre cucerirea Ierusalimului, au produs cea mai mare
indignare în creştinătate. S-a făcut din nou auzit strigătul de ajutor al creştinilor din est către fraţii lor din
vest. Dar, la-nceput, cei din vest au fost cam tari de urechi pentru că trecuseră numai patruzeci de ani de
la ultima expediţie şi Europa abia dacă uitase de nenorocirile ei şi mai recuperase după acea epuizare.
Dar papa Clement al-III-lea a preluat cauza cu multă vigoare, iar cardinalii s-au jurat să umble călare
“cât timp ţara în care călcase Domnul era călcată în picioare de vrăjmaş” pentru a predica cruciada ca
nişte cerşetori. Interesul a crescut, deşi la-nceput oamenii au ezitat să se lanseze într-o astfel de
întreprindere. Preoţii au perseverat, şi cei mai mari trei prinţi ai Europei au fost influenţaţi pentru a
primi crucea din mâinile episcopului, iar supuşii lor au fost puşi să plătească taxa numită “zeciuiala
pentru Saladin” pentru a acoperi cheltuielile de război.
În primăvara anului 1189, Frederic I al Germaniei, supranumit Barbarossa, a pornit cea de-a treia
cruciadă împreună cu Philippe Auguste al Franţei şi Richard I al Angliei, supranumit Inimă-de-leu.
Barbarossa, care era atunci în vârstă de şaizeci şi şapte de ani, cu marea lui armată, a traversat Ungaria,
Bulgaria şi Grecia, cum făcuseră pelerinii de mai înainte, şi au fost şi ei hărţuiţi de primii şi trădaţi de cei
din urmă. Optzeci şi trei de mii de germani au traversat Helespontul, şi timp de câteva zile marşul lor
prin Asia Mică a avut succes. Dar ghizii şi traducătorii pe care ii dăduseră grecii fuseseră mituiţi pentru
a-i înşela, şi, după ce i-au atras în pustiu, s-au făcut nevăzuţi. Nu existau pieţe, aşa că le-au murit caii din
lipsă de hrană, iar soldaţii le-au devorat carnea. Totuşi împăratul a mai pututm menţine disciplina, şi,
chiar cu rândurile mult rărite, i-a atacat cu îndrăzneală şi i-a înfrânt pe turci, făcând un mare măcel, în
timp ce fiul său asedia Iconium, obligându-l pe sultan să predea cetatea. Armata, cu proviziile
împrospătate la Iconium, a înaintat cu speranţa că avea să-şi atingă rapid ţinta expediţiei, dar marele ei
conducător a murit anul următor în apropiere de Tars, şi, cum Frederic cel tânăr a murit la scurt timp
după aceea, mulţi dintre supravieţuitori au abandonat cruciada şi s-au întors în Europa. Şaizeci şi opt de
mii de oameni din armata germană au pierit în mai puţin de doi ani.
Armatele englezilor şi francezilor au ajuns în Palestina în anul 1190 şi au luptat sub acelaşi stindard, dar,
după cucerirea Acrei, Philippe s-a întors în Europa, lăsându-l pe Richard să continue războiul. Vitejia
regelui cu “inimă de leu” a fost atât de mult lăudată, atât de istoricii englezi cât şi de cei mahomedani,
încât nu considerăm că mai este nevoie să spunem decât că l-a înfrânt pe Saladin la Ashkelon, şi, după ce
a încheiat o pace care le asigura unele privilegii pelerinilor la Ierusalim şi de-a lungul coastei, s-a întors
în Anglia în 1194, deşi cu mari dificultăţi şi mari cheltuieli. Saladin a murit în 1195, în timp ce Richard
era în drum spre casă. Se estimează că în expediţia care s-a încheiat astfel, au pierit peste o jumătate de
milion dea creştini mărturisitori. Numai la asediul Acrei au murit o sută douăzeci de mii de creştini şi o
sută optzeci de mii de mahomedani. Aşa au fost aşa-numitele războaie sfinte purtate în urma consiliilor
de la Roma de inspiraţie infernală.
Celelalte cruciade - anii 1195 - 1270
Cea de-a patra cruciadă, care a început în anul 1195 sub conducerea împăratului Henric al-VI-lea, a fost
mai curând una politică decât religioasă, având în vedere nu atât eliberarea Ţării Sfinte cât distrugerea
imperiului grec. După câteva lupte izbutite, Henric a murit, iar germanii s-au hotărât să se întoarcă
acasă. Papa Celestin al-III-lea, care îndemnase la acea expediţie i-a supravieţuit împăratului, murind în
1198.
Descrierea celei de-a cincea şi a celei de-a şasea cruciade ar implica multe repetiţii, dar cea de-a şaptea
merită să fie descrisă în câteva cuvinte.
Ludovic al-XI-lea, regele Franţei, cunoscut în general cu numele Sf. Ludovic, credea că se însănătoşise
după o boală grea pentru că cerul hotărâse ca el să recucerească ţara sfântă, şi nimic nu l-a putut
convinge să nu-şi împlinească jurământul. După patru ani de pregătiri, el a navigat la Cipru în 1249,
însoţit de regina lui, de cei trei fraţi ai săi şi de toţi cavalerii Franţei. După câteva succese şi cucerirea
Damiettei, el a fost înfrânt şi luat prizonier împreună cu doi dintre fraţii săi. Contele de Salisbury, care îl
însoţise, împreună cu toţi englezii care îl urmau, au pierit şi ei. Molima şi foametea îşi începuseră
groaznica lucrare printre franci. Necazul a ajuns şi mai mare după ce flota a fost distrusă şi sarazinii, în
mare număr, erau pe punctul de a veni asupra lor. În cele din urmă, regele şi-a cumpărat libertatea în
schimbul unei mari sume şi s-a încheiat un armistiţiu pentru zece ani. După ce a vizitat în linişte câteva
dintre locurile sfinte, regele s-a întors în Franţa, dar chiar prins în problemele guvernării în ţara lui,
Ludovic nu a uitat niciodată jurământul lui de cruciat. A fost mereu urmărit de ideea că cerul îi
încredinţase o misiune măreaţă.
În cele din urmă, la 14 martie 1270, a pornit în cea de-a doua cruciadă a lui şi a opta cruciadă. Era atât de
slab încât nu putea purta armură şi nici nu putea sta mult în şa. Dar de îndată ce a ajuns cu armatele lui
pe coastele Africii, că toate viziunile lui însângerate au pierit. Trupele sultanului, clima, lipsa apei şi a
hranei au şi început să-şi facă efectul. Armata lui a fost aproape complet distrusă, iar Ludovic însuşi,
împreună cu fiul său, Tristan, s-au scufundat şi au murit în luna august. Supravieţuitorii s-au întors în
Europa. Astfel s-au încheiat războaiele sfinte, obiectivul declarat al cruciadelor rămânând la fel de
departe ca înainte de Petru sihastrul.
Cruciada copiilor - anul 1213
Între cruciada a cincea şi cea de-a şasea, cam prin anul 1213, excitaţia şi nebunia vremii s-au manifestat
printr-un copil. Un păstor numit Ştefan, de lângă Vendome, a mărturisit că fusese chemat de
Mântuitorul, care-i apăruse într-o viziune, să predice crucea. Curând, prin revelaţiile lui minunate, el a
strâns în jurul lui alţi copii, şi ei şi-au început călătoria, aşteptându-se să-i biruie pe necredincioşi
cântând imnuri şi spunând rugăciuni. Au trecut prin oraşe şi sate purtând stindarde şi cruci şi cântând
“Doamne, ajută-ne să recuperăm crucea Ta cea adevărată şi sfântă”. O mişcare asemănătoare a pornit,
cam în acelaşi timp, şi din Germania. Se spune că numărul lor a crescut pe drum până ce au ajuns să fie
cam nouăzeci de mii de băieţi cu vârste între zece şi doisprezece ani, gata să mărşeluiască spre Ţara
Sfântă. Dar toată trupa s-a topit în scurt timp. Mulţi dintre nenorociţii copii au murit de foame şi
epuizare, alţii au fost trădaţi de căpitanii de corăbii care le promiseseră să-i ducă pe ţărmurile Palestinei,
dar se presupune că i-au vândut ca sclavi. Aşa a fost nebunia acelor vremuri, că, în loc să oprească o
asemenea mişcare, papa a declarat că zelul manifestat de copii făcea de ruşine indolenţa celor mai în
vârstă*.
Reflecţii asupra cruciadelor
Există o multitudine de opinii diferite ale istoricilor cu privire la originea, caracterul şi efectele
cruciadelor, dar toţi sunt de acord că ele au avut o mare influenţă asupra cursului istoriei, mai ales în
Europa şi Asia. Prin providenţa lui Dumnezeu, care schimbă totul, ele au fost mijlocul prin care a fost
schimbată întreaga structură a societăţii în acele ţări ca şi în altele. De la şerb până la suveran, toţi au
trecut prin mari schimbări. Starea socială a vasalului şi a şerbului s-a îmbunătăţit, iar numărul şi puterea
stăpânilor feudali a scăzut şi puterea suveranului a crescut. Prin aceleaşi mijloace, comerţul a crescut
mult, iar baronii au sărăcit, mulţi dintre ei ipotecându-şi moşiile la cetăţeni bogaţi, ceea ce a făcut ca
aceia să devină, în scurt timp, o a treia clasă socială – burghezia. Libertăţile Europei, atât cele civile cât şi
cele religioase s-au născut în această a treia clasă.
Dar papalitatea a fot aceea care a avut cel mai mult de câştigat în urma cruciadelor, rezultatul lor imediat
fiind o mare creştere a puterii şi influenţei papei, a clerului şi a instituţiilor monastice. Şi acesta era
marele obiectiv al politicii papale, acela pentru care a luptat Hildebrand, întrezărindu-l de la distanţă, şi
pe care Urban l-a folosit cu multă abilitate şi putere. Şi supremaţia pe care a obţinut-o prin mijloace
aparent bune şi sfinte, dar care era de fapt extrem de subtile şi satanice. Teoria era aceasta: “Cruciatul era
un soldat al bisericii, şi aceasta era prima lui obligaţie, care îl elibera de orice alte îndatoriri”. Nicicând
nu a fost propusă omenirii vreo teorie mai nedreaptă care să măture şi să niveleze totul. Sub aparenşa
evlaviei se ascundea o profundă viclenie.
Când Urban s-a aşezat în fruntea armatelor credinţei, în anul 1095, el şi-a asumat rolul de conducător al
mişcărilor şi de dătător de binecuvântări şi consilier şi legiuitor infailibil. El predica nu că ar fi fost un
război naţional al Italiei, Franţei sau Germaniei împotriva imperiului egiptului, ci un război sfânt al
creştinilor împotriva mahomedanilor, că nici un creştin nu trebuia să meargă la război împotriva unui alt
creştin, ci toţi trebuiau să se unească într-o alianţă sfântă împotriva vrăjmaşului lor comun –
necredincioşii. Privilegiile promise tuturor soldaţilor lui Hristos, după cum se poate vedea din
cuvântarea lui Urban erau iertarea sigură şi imediată a tuturor păcatelor, şi paradisul lui Dumnezeu
dacă aveau să cadă în luptă sau dacă mureau în drum spre Ţara Sfântă, iar, în ceea ce priveşte viaţa pe
pământ, papa declara că toate obligaţiile seculare, cetăţeneşti şi sociale erau dizolvate prin luarea crucii.
Astfel erau desfăcute toate legăturile care menţin coeziunea socială, fiind înlocuite cu un nou principiu
al ascultării, papa devenind stăpânitorul întregii omeniri*.
* Milman – Latin Christianity, vol. 3, p. 242
Cavalerii Templieri şi Ospitalieri
Înainte de a părăsi acest subiect vom nota că, în timpul acestor războaie ale creştinilor împotriva
mahomedanilor, au fost întemeiate trei ordine religioase militare de renume: Cavalerii Templului de la
Ierusalim, Cavalerii Ospitalieri şi Cavalerii Teutoni. Principalele îndatoriri ale acestor cavaleri, potrivit
cu întemeietorii ordinelor, erau acelea de a-i proteja şi a-i ajuta pe cei săraci, bolnavi şi răniţi dintre
pelerini şi a apăra sub toate formele Ierusalimul şi Ţara Sfântă. În scurt timp, aceste ordine au devenit
deosebit de populare şi mulţi nobili din Europa au luat crucea şi au mărturisit jurământul cavalerilor din
Palestina. Superstiţia i-a îmbogăţit, şi, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, i-a şi corupt, iar bogăţia lor
a stârnit lăcomia altora. După ce creştinii au pierdut teritoriile din Ţara Sfântă, aceşti cavaleri s-au risipit
în mai multe ţări. Ordinul Templierilor a fost dizolvat prin Consiliul de la Vienne, în secolul al
paisprezecelea, iar cel al teutonilor a fost dizolvat în secolul al şaptesprezecelea de autorităţile germane.
Ospitalierii au obţinut de la Carol al-V-lea insula Malta şi sunt cunoscuţi acum sub numele de Cavaleri
de Malta*.
* Haydn – Dictionary of Dates
Istoria Bisericii Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Grigore
Capitolul 21. Henric al V-lea şi succesorii lui Grigore

După ce am prezentat cronologic istoria cruciadelor, care ne-a adus la sfârşitul secolului al
treisprezecelea, trebuie să ne întoarcem acum într-un punct unde rămăsesem mai înainte pentru a relua
firele istoriei noastre generale.
Lungile şi devastatoarele războaie ocazionate de disputa dintre Grigore şi Henric în legătură cu dreptul
de investitură, nu au reuşit deloc să apropie o rezolvare a problemei. Succesorii lui Grigore, adânc
pătrunşi de spiritul lui, s-au străduit să îndeplinească planul lui prin orice mijloace. Pe de altă parte,
Henric al-V-lea era la fel de hotărât să se opună cererilor papalităţii şi să recupereze tot ceea ce pierduse
coroana lui din cauza tiraniei spirituale a papilor. El a investit episcopi cu inel şi cu cârja episcopală, cum
făcuseră şi înaintaşii lui şi i-a obligat pe prelaţii Germaniei să-i consacre. Împotriva împăratului papii şi
consiliile au tunat cu anateme şi excomunicări, dar el le-a lăsat liniştit să treacă. Astfel a continuat
disputa, deşi cu mult mai puţină vărsare de sânge decât în vremea lui Grigore.
Donaţia Matildei
În anul 1115 a murit Matilda, marea contesă a Toscanei. Înainte de moarte ea a dat Scaunului Romei
vastele ei posesiuni. Actul ei era ceva cu totul împotriva legilor feudale, dar în perfect acord cu legea
pontificală, aşa că din această donaţie a luat naştere încă un subiect de dispută între papi şi împăraţi.
Dacă papei i s-ar fi permis să ia în stăpânire domeniile ei, atunci el ar fi fost ca un rege în Italia. Dar,
indiferent cât de devotată bisericii Romei va fi fost acea mare femeie şi indiferent cât de sinceră va fi fost
în darul ei, actul era contrar legii şi nu a putut fi complet executat niciodată, deşi, în final, a contribuit
mult la puterea temporară a papilor. Nu considerăm că este necesar să dăm detalii. Lumea începea să se
cam sature de istoria papilor şi antipapilor, cu facţiuni, jurăminte false, ipocrizii, ca şi de monotonia
vărsărilor de sânge şi devastărilor care au durat ceva mai bine de jumătate de secol. Toate sufletele
tânjeau după pace, după cum spune cineva, şi dorinţa de a lupta s-a stins de ambele părţi. Focul
discordiei civile şi religioase aprins de Grigore şi aţâţat de succesorii lui. După multe eforturi, în anul
1122, delegaţii papei şi ai împăratului au ratificat o pace în următoarele condiţii:
Concordatul de la Worms
Papa Calixtus, deşi afirma în mod inflexibil drepturile papei, văzând dorinţa generală de pace, i-a
instruit pe legaţii săi să convoace la Metz un consiliu general al tuturor episcopilor şi clerului Franţei şi
Germaniei, cu scopul de a analiza stabilirea unei înţelegeri între Sfântul Scaun şi Imperiu. Când acest act
celebru a căpătat forma finală şi a primit sigiliul de aur al imperiului, adunarea s-a mutat de la Metz într-
o pajişte întinsă din apropierea oraşului Worms. Acolo, nenumărate mulţimi s-au strâns pentru a fi
martori la schimbul de copii ale tratatului ratificat care urma să readucă pacea civilă şi religioasă întregii
Europe. Ceremonia s-a încheiat, potrivit obiceiului vremii, cu o mesă solemnă şi un Te Deum ţinut de
cardinalul episcop de Ostia, în care nunţiul papal a fost în comuniune cu împăratul şi, în numele Papei,
i-a dat sărutul de pace.
Tratatul a fost privit de atunci şi până astăzi ca o definire fundamentală a drepturilor papei şi ale
împăratului. El stipula următoarele:
“Împăratul îi cedează lui Dumnezeu, Sfântului Petru, şi bisericii catolice dreptul de investitură cu inel şi
cârjă episcopală, dă clerului din tot imperiul dreptul de a alege liber, restituie bisericii Romei şi tuturor
celorlalte biserici şi nobililor proprietăţile şi suveranităţile feudale care le-au fost luate pe parcursul
războaielor din timpul tatălu său şi de sub domnia lui, dându-le imediat pe cele care sunt în posesia lui
şi angajându-se să se folosească de influenţa lui pentru restituirea celor care nu sunt în posesia lui.
Împăratul garantează pacea papei şi susţinătorilor lui şi se angajează să protejeze în toate privinţele
biserica Romei, atunci când este chemat să o facă”.
“Dinspre partea lui, papa garanta că toţi episcopii şi stareţii urmau să fie aleşi în prezenţa împăratului
sau a delegaţilor săi, dar fără mită şi fără violenţă, iar în caz de alegeri contestate, se va face apel la
episcopii metropolitani şi de provincie. Episcopul ales în Germania urma să primească, prin atingerea
sceptrului, toate drepturile temporare, domeniile şi proprietăţile Scaunului, cu excepţia celor care erau
subordonate imediat Romei, şi urma să se achite în mod loial de toate îndatoririle faţă de împărat care
decurg din deţinerea acelor proprietăţi. În toate celelalte părţi ale imperiului, proprietăţile urmau să-i fie
date episcopului consacrat în termen de şase luni. Papa îi garantează împăratului şi susţinătorilor lui
pacea şi promite să îi acorde asistenţă în toate situaţiile legitime*”.
* Milman, vol. 3, p. 320; Greenwood, book 11, p. 673
Aşa s-a încheiat conflictul care a devastat Germania prin război civil timp de cincizeci de ani şi Italia prin
cele mai dezastruoase invazii. Câteva momente de reflecţie asupra aranjamentului care a pus capăt
conflictului şi a concesiilor făcute de fiecare parte vor arăta grozava nedreptate a celor care au prelungit
lupta. Nici Calixtus, nici Henric nu au supravieţuit mult Concordatului de la Worms. Papa a murit în
anul 1124, iar împăratul în 1125.
Nu este necesar să spunem mai multe despre evenimentele din acest secol, caracteristicile principale care
îl marchează fiind cruciadele şi rezultatele lor, pe care le-am examinat deja. Totuşi este bine să
remarcăm, pe scurt, doi sau trei oameni remarcabili care au apărut în acel timp, ale căror nume ne sunt
cunoscute şi astăzi şi ale căror istorii ne conduc la secretele adânci ale mânăstirilor. Înafară de aceasta,
din asemenea istorii învăţăm mai multe despre starea religiei, a literaturii şi despre obiceiuri decât am
înţelege din nişte afirmaţii abstracte.
Sfântul Bernard de Clairvaux
Cel mai celebru dintre aceşti oameni vestiţi este Sf. Bernard, care este considerat ca fiind cel mai strălucit
reprezentant al religiei romano-catolice după zilele lui Ieronimk, Ambrozie, Augustin şi Grigore. Timp
de jumătate de secol, el apare ca fiind conducătorul creştinătăţii şi oracolul Europei. Papii sunt eclipsaţi
de strălucirea stareţului. “El este centrul,” spune unul dintre biografii lui, “în jurul căruia gravitează
marile evenimente ale istoriei creştine, din mintea căruia vin impulsurile care însufleţesc şi călăuzesc
creştinătatea latină şi spre care converg gândurile religioase ale oamenilor. El conduce atât lumea
monastica cât şi consiliile suveranilor seculari şi toate evoluţiile intelectuale ale vremii. Într-un veac care
îl admira, el este considerat ca fiind acela care l-a făcut de ruşine pe Abelard şi a reprimat învăţăturile şi
mai periculoase ale lui Arnold din Brescia”. Celor care au citit despre viaţa lui, această imagine nu li se
va părea exagerată. Pentru a arunca o lumină asupra acelor timpuri, vom vedea întâi care a fost
pregătirea lui.
Bernard s-a născut într-o familie nobilă a Burgundiei. Tatăl lui, Tesselin, a fost un cavaler renumit pentru
vitejie şi evlavie, conform cu ideile despre religie care dominau acel timp. Mama lui, Alith, a fost, de
asemenea, dintr-o familie nobilă şi un model de închinare şi caritate. Bernard, al treilea fiu al lor, s-a
născut la Fontaines, în apropiere de Dijon, în anul 1091. Încă din copilărie el a fost meditativ şi dedicat
religiei şi studiului. Mama lui a murit când el era încă tânăr, lăsând în urmă şase fii şi o fiică. I-a fost dată
libertatea de a-şi alege ocupaţia. Ce avea să fei? Nu prea avea multe opţiuni: fie să devină un cavaler
războinic, fie un călugăr care să postească şi să se roage. S-a hotărât, în cele din urmă, să se retragă din
lume şi să se dedice vieţii monastice. La vârsta de douăzeci şi trei de ani a intrat în mânăstirea de la
Citeaux.
Când au auzit de această hotărâre a lui, familia a fost împotrivă. Tatăl lui, Tesselin, şi doi fraţi ai lui,
Guido şi Gerard, îl urmau pe marele duce al Burgundiei în războaiele lui, ca militari şi nobili. Dar atât de
puternic era caracterul lui Bernard încât i-a influenţat pe fraţii săi, ca, unul după altul, să depună
jurământul, şi pe sora lui de asemenea, astfel încât întreaga familie a dispărut în scurt timp după zidurile
mânăstirii.
Sf. Bernard şi monasticismul
Cum creştinismul sau entuziasmul monastic, conform teoriei Romei, era atunci singura adevărată
perfecţiune creştină, îi vom prezenta cititorului din secolul al-XIX-lea câteva caracteristici ale sistemului
pentru ca să poată judeca personal cât de orbiţi erau credincioşii ca Sf. Bernard şi cât de pervertit
ajunsese să fie numele sacru al creştinismului. Dacă dovezile nu ar fi fost incontestabile, atunci faptele ar
părea de necrezut. Renunţarea la lume, singurătatea, ascetismul şi chinuirea trupului erau predicate ca
fiind singura cale sigură către cer. Presupusele merite ale călugăriei şi nu lucrarea completă a lui Hristos
erau considerate temeiul pentru ca Sf. Petru să primească pe cineva în ţinutul gloriei. De aceea, cu cât era
un călugăr mai sincer, cu atât mai tare se tortura pe sine însuşi în toate felurile. Aceasta era înşelăciunea:
“Cu cât te depărtezi mai mult de ce este omenesc, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu, iar măsura
sfinţeniei era măsura în care omul rupea din rădăcini toate simpatiile omeneşti, toate sentimentele
sociale, legăturile de rudenie şi afecţiunile în familie, de măsura durerii şi rugăciunii, durerea şi
rugăciunea fiind singurele ocupaţii ale unei vieţi sfinte”.
Cu siguranţă, aceasta este o capodoperă a lui Satan şi cea mai mare înşelăciune a consiliilor infernale. Fie
ca Sfânta Scriptură să vă fie îndrumarul şi fiţi siguri că toţi cei care cred în Domnul Isus sunt, deci nu este
vorba că vor fii, ci chiar sunt mântuiţi, iar toţi cei care cred vor fi atenţi să facă lucrări bune în virtutea firii
divine şi a puterii Duhului Sfânt.
Mânăstirile cisterciene
Stephen Harding, un englez originar din Sherborne în Dorsetshire, a fost stareţ al mânăstirii cisterciene
de la Citeaux. El urma regulile Sf. Benedict cu o severitate şi mai mare. Ei aveau numai o singură masă
pe zi în comun şi lucrau timp de douăsprezece ore până să o primească. Niciodată nu gustau carne,
peşte sau ouă, iar lapte luau numai rareori.
Când cineva dorea să fie călugăr la Citeaux, spune biograful Sf. Bernard, era obiceiul ca el să aştepte
patru zile înainte de a fi luat în consistoriu, în prezenţa adunării celor din mânăstire. După aceea, el
rămânea prosternat înaintea stranei, iar stareţul îl întreba ce dorea, la care el răspundea: “Îndurarea lui
Dumnezeu şi a voastră”. Stareţul îi cerea să se ridice şi îi prezenta severitatea regulamentului şi îl întreba
din nou care îi erau intenţiile, şi, dacă răspundea că dorea să ţină totul, stareţul spunea: “Fie ca
Dumnezeu, care a început o lucrare bună în tine, s-o împlinească”. Această ceremonie era repetată timp
de trei zile, şi, după cea de-a treia, el trecea din casa de oaspeţi în chiliile novicilor, începând imediat
anul de probă.
În anii lui Bernard, rutina mânăstirii era următoarea. La ora două dimineaţa suna clopotul cel mare şi
călugării se ridicau imediat de pe paturile lor tari şi se grăbeau, în linişte solemnă, de-a lungul culoarelor
întunecate, către biserică. O singură lampă mică agăţată de acoperiş dădea o lumină licărindă, atât cât să
poată vedea calea prin clădire. După rugăciune sau serviciul divin, se retrăgeau, şi după pentru o scurtă
odihnă, ca să se scoale din nou pentru matutini1, care dura cam două ore. După aceea urmau alte slujbe,
unele dintre ele corelate cu anotimpul – vară sau iarnă, dar erau angajaţi în diferite exerciţii religioase
până la ora nouă, când mergeau să lucreze pe câmp. Prânzeau la ora două, iar la căderea serii – şase sau
opt după amiază, în funcţie de anotimp - se strângeau pentru vesper2; încheiau ziua cu rugăciune şi
treceau imediat în dormitor.
1
n.tr.) slujba de dimineaţă
2
n.tr.) slujba de seară
Dar, chiar aşa de severe cum erau, aceste austerităţi erau departe de a satisface zelul şi spiritul de
autochinuire al lui Bernard. El îşi petrecea timpul în singurătate şi în studiu. Timpul pentru somn el îl
considera timp pierdut şi era înclinat să compare somnul cu moartea, considerând că cei care dorm pot fi
priviţi ca morţi printre oameni după cum cei morţi sunt adormiţi înaintea lui Dumnezeu. Citea
scripturile cu multă sârguinţă şi se străduia să-şi eleboreze propria lui concepţie despre religia perfectă şi
angelică. Atât de mult îşi izolase simţurile de comunicarea cu lumea exterioară încât ele păreau moarte
faţă de orice impresie exterioară: ochii lui nu puteau spune dacă se afla într-o cameră care avea tavan sau
nu sau dacă avea o fereastră sau trei. Nu simţea gustul hranei sărăcăcioase pe care o lua şi nu putea
spune dacă era bună sau greţoasă. Bea ulei şi nu-l putea deosebi de apă. Şi acest om, despre care nu
avem vreo îndoială că era mântuit prin har, făcea toate acelea pentru mântuirea lui şi, desigur, tot nu era
mulţumit. Spunea despre sine că era numai în noviciatul lui, că el abia începuse sfinţirea lui, tinzând
către o sfinţenie la care alţii poate că au ajuns deja.
Mărturisirea lui Bernard
Trecuse un an de când Bernard intrase la Citeaux. S-a încheiat perioada lui de probă şi trebuia să facă
mărturisirea. Acea ceremonie s-a desfăşurat cu toată solemnitatea şi înconjurată cu tot ce-i putea conferi
măreţie pentru a impresiona. Novicele a fost chemat în consistoriu, şi, înaintea tuturor, s-a dezis de toate
lucrurile lumii pe care le-ar fi putut poseda. I-a fost tuns capul şi părul lui i-a fost ars de un sacristan
într-un vas făcut special pentru aceasta. Mergând pe treptele presbiteriului, a citit formula de
mărturisire, şi-a făcut semnul crucii, şi, înclinându-se, s-a apropiat de altar. A aşezat formularul cu
mărturisirea la dreapta altarului pe care l-a sărutat, apoi s-a retras pe trepte. Stareţul, stând de cealaltă
parte a altarului, a scos mărturisirea din pergament în timp ce novicele, cu faţa la pământ, pe palme şi pe
genunchi, implora iertarea repetând cuvintele: “Primeşte-mă, o, Doamne!” Întreaga mânăstire
răspundea cu “Gloria Patri (Glorie Tatălui)”, iar cantorul a început psalmul “Dumnezeule, ai milă de
mine,” care era cântat alternativ de două coruri. Novicele se prosterna la picioarele stareţului, după care
făcea acelaşi lucru înaintea adjunctului său şi succesiv înaintea tuturor fraţilor, chiar şi înaintea celor
bolnavi dacă erau bolnavi. Spre sfârşitul psalmului, stareţul, purtând cârja lui, se apropia de novice şi îl
făcea să se ridice. O glugă era binecuvântată şi stropită cu apă sfinţită, iara stareţul, dând jos hainele
lumeşti ale novicelui, îl îmbrăca cu veşmintele călugăreşti. Era rostit “crezul” şi novicele devenea călugăr
şi-şi lua locul în cor*.
* Aceste relatări sunt luate în principal din The Life and Times of St. Bernard, de James Catter Morisson, M.A.
Bernard părăseşte Citeaux
Sosirea la Citeaux a lui Bernard, urmat de rudele lui şi de alţii, s-a dovedit un punct de răscruce în
istorie. A crescut popularitatea micii mânăstiri şi dormitoarele ei au ajuns să se aglomereze, şi curând a
fost nevoie să caute să întemeieze o altă mânăstire. Pentru aceasta, Bernard a fost ales de Stephen,
generalul comunităţilor cisterciene din Franţa, şef al comunităţii. Doisprezece călugări şi tânărul lor
stareţ, reprezentându-L pe Domnul şi apostolii săi, s-au strâns în biserică. Stephen i-a pus o cruce în
mâini lui Bernard, care, în mod solemn, a ieşit din Citeaux în fruntea micii trupe. După ce au mers spre
nord aproape nouăzeci de mile, au ajuns la o vale din Champagne, numită Valea Pelinului, al cărei
nume a fost schimbat în Clairvaux – adică “Valea Strălucită”. Era o pustietate stearpă, şi, pentru un timp,
mica comunitate a avut de îndurat privaţiuni deosebit de grele. Cu propriile lor mâini au ridicat o pânză
grosolană care-i adăpostea de vânt, ploaie, căldură şi frig. Au fost nevoiţi să trăiască cu frunze, nuci şi
rădăcini amestecate cu grăunţe până ce Domnul a făcut ca, din compasiune, ţăranii din vecinătate să le
dea cele necesare pentru nevoile lor. Sigur că aprovizionarea lor cu bani şi grâne a fost atriibuită
intervenţiei miraculoase a Sf. Bernard, cu evlavia lui, rugăciunile lui şi viziunile lui profetice, dar
Domnul a avut îndurare şi i-a salvat pe acei bieţi oameni rătăciţi ca să nu moară de foame.
Guillaume de Champeaux, episcopul de Chalons, auzind că viaţa lui Bernard era în pericol din cauza
severităţii deosebite a chinurilor lui, a reuşit să-l ia de la Clairvaux timp de doisprezece luni, şi,
obligându-l să mănânce o hrană decentă şi să se odihnească, l-a salvat de la o sinucidere lentă, dar
sigură. În anii de mai târziu, Bernard şi-a exprimat dezaprobarea faţă de asemenea chinuri exagerate,
prin care el îşi slăbise trupul şi-i scăzuse puterea.
Puterea predicilor lui Bernard
După această perioadă, potrivit cu relatările biografilor săi, faima şi influenţa lui Bernard au crescut
rapid şi au ajuns departe. Sănătatea lui suferise atât de mult din cauza practicilor ascetice încât el nu mai
putea lucra la câmp împreună cu fraţii săi pentru a-şi asigura existenţa, dar lucra cu pana şi predicile lui
erau de o solemnitate impresionantă şi de o elocvenţă convingătoare. Faţa lui palidă, chipul lui măcinat
şi slăbiciunea trupului său erau într-un ciudat contrast cu vocea lui puternică, vorbirea lui curgătoare şi
fervoarea emoţionantă a apelurilor sale. Când se afla că avea să predice într-un anumit loc, soţiile se
grăbeau să-şi depărteze soţii, mamele să-şi depărteze fiii şi prietenii să-şi ţină departe prietenii de teamă
ca nu cumva puterea irezistibilă a stareţului să-i determine să renunţa la lume şi să se închidă într-o
mînăstire. Reputaţia lui ca predicator şi scriitor s-a răspîndit rapid în întreaga creştinătate, şi toată lumea
ajunsese să considere că el producea o asemenea impresie prin puterea divină şi să considere că el avea
darul de a face miracole.
“Valea Strălucită” a ajuns în scurt timp să fie asaltată de candidaţi ca să fie admişi în mânăstire, iar
numărul celor închişi acolo a ajuns rapid la şapte sute, pe când numărul mânăstirilor întemeiate de
Bernard însuşi s-a ridicat la o sută şaizeci. Aceste mânăstiri erau răspândite în Franţa, Italia, Germania,
Anglia şi Spania, de fapt în toate ţările din vest, şi, după cum era şi de aşteptat, toate priveau cu o
admiraţie superstiţioasă şi afecţiune la fondatorul lor. Clairvaux a devenit astfel un fel de tribunal la care
toţi puteau apela în mod gratuit, şi, de la care, se spune, toţi plecau mulţumiţi, indiferent dacă erau
îndreptăţiţi sau erau condamnaţi. El ştia cum să se adreseze persoanelor din toate categoriile sociale, în
stilul cel mai potrivit nivelului lor de înţelegere, exercitând astfel o influenţă imensă asupra a tot felul de
oameni. Discipolii lui care călătoreau se întreceau în a vesti miracolele făcute de mâinile lui sau de
rugăciunile lui, până ce fiecare faptă a lui devenea un miracol şi fiecare cuvânt al lui o profeţie.
Evangheliile nu cuprind atât de multe miracole ca viaţa lui Bernard. El vindeca boli cu atingerea lui,
pâinea pe care o binecuvânta el avea efecte supranaturale şi un orb şi-a recăpătat vederea numai pentru
că a stat în acelaşi loc în care stătuse omul sfânt!
Epoca miracolelor şi viziunilor
Pentru cei care cunosc cât de puţin spiritul şi temperamentul din evul mediu, asemnea credinţe
neîntemeiate nu reprezintă deloc o surpriză, dar celor care cunosc numai epoca noastră trebuie că li se
pare ciudat că se găsea măcar unul atât de slab ca să le creadă. Dacă acestea nu ar avea o valoare istorică,
nici nu ar trebui să ne gândim să le transcriem, dar ele arată, cum nimic altceva nu o poate face mai bine,
modul de a gândi şi dezvoltarea intelectuală a omului în acea vreme, şi numai pe acest temei putem
înţelege şi explica cum asemenea istorii nebune şi ficţiuni absurde au putut fi primite ca revelaţii ale lui
Dumnezeu. Rezultatul a fost că, după cum plănuia Satan chiar şi în cazul adevăraţilor creştini, cuvântul
lui Dumnezeu, care este singurul standard pentru credinţă şi practică, a fost dat laoparte complet şi au
fost crezute minciunile înşelătorului. Până şi un om bun şi talentar, cu trebuie că a fost Bernard, a ajuns
să fie pătruns de credulitatea superstiţioasă a epocii. Şi el, ca şi alţii, credea că Dumnezeu făcea minuni
prin intermediul lui. Şi toţi oamenii din secolul al doisprezecelea, ca şi în mai multe secole, atât
anterioare cât şi ulterioare aceluia, credeau în miracole, viziuni, revelaţii şi în intervenţia îngerilor buni şi
a celor răi în cele de sub soare.
Efectul sistemului monastic în evul mediu trebuie să fie explicaţia faptului că ei erau dispuşi să creadă
orice ar fi spus un călugăr, mai ales dacă era vorba despre bine şi rău, despre cer şi iad. Sunetul
clopotelor mânăstirii îi amintea mereu seniorului războinic ca şi vasalilor săi de ocupaţia cerească a
călugărilor, care, în mintea lor superstiţioasă, trebuia să aibă un mare efect. Şi nu este de mirare. În valea
singuratică, în izolare, sta sfânta mânăstire. Prinţul, ţăranul şi omul sărac puteau bate la poarta ei şi
puteau găsi adăpost între zidurile ei sfinţite. Celor care intrau acolo li se promitea pacea în această viaţă
şi cerul în cea de dincolo. Corul, veghile şi slujbele de dimineaţă şi cele din timpul nopţii trebuie să fi
trezit sentimentele religioase ale tuturor elor din jur şi să le fi umplut inimile cu cea mai sfântă admiraţie
faţă de acei oameni nepământeşti. De aceea mânăstirea era privită ca poarta cerului, iar cei închişi acolo
erau consideraţi slujitorii Celui Preaînaşt. Fără-ndoială că, în acel timp, aceea era o mare îndurare pentru
cel sărac, şi pentru popor în general, mai ales în perioada când domnea feudalismul.
Degenerarea monasticismului
Înainte de a părăsi subiectul mânăstirilor, după ce am văzut cum erau ele sub conducerea lui Bernard,
este bine sp vedem ce erau ele înainte de el şi ce au devenit după aceea. Cele mai multe mânăstiri vechi
au ajuns bogate şi au suferit consecinţele naturale panteu aceasta. Unele dintre ele au relaxat complet
disciplina şi au renunţat demult la sărăcie, nesocotind jurământul de ascultare faţă de stareţ şi de
adjunctul lui. Ele şi-au fertilizat pământurile din vecinătate, şi, ca şi când nu ar fi avut decât să se bucure
de roadele muncii lor, s-au cufundat într-o odihnă indolentă, iar lenea afost urmată de zeci de mii de
păcate. Milman spune că monasticismul a urmat aceleaşi cicluri în toate epocile, fapt care este atât de
adevărat şi atât de plastic descris de el încât vom cita întregul pasaj. Dar trebuie să adăugăm că el omite
în acest paragref grozavele imoralităţi, disensiunile şi nesupunerea care au fost întotdeauna consecinţele
bogăţiei.
“Sălbăticia, izolarea completă, cea mai adâncă sărăcie, lupta cu pădurea îndărătnică şi cu mlaştina
nesănătoasă, cea mai înaltă evlavie, închinarea care nu găsea că sunt suficiente ceasurile din zi şi din
noapte ca să se exercite, regula care nu putea fi îndeajuns de strictă, ascetismul în care se întreceau,
disciplina autoimpusă cu tot felul de invenţii, inepuizabila ingeniozitate în a găsi mijloace de a se tortura
pe sine, mândra servilitate a ascultării, apoi faima evlaviei, darurile bogate ale credincioşilor, donaţiile
senoirului care se pocăia, înzestrările date de regele care avea remuşcări, opulenţă, putere şi măreţie.
Cocioaba din nuiele, sihăstria săpată în stâncă devine grandioasă mânăstire; umila biserică din lemn
devine splendida abaţie; pădurea sălbatică cu tufe devine dumbrava umbroasă; mlaştina devine un
domeniu cu păşuni şi lanuri de grâu; pârâul spumegând sau torentul devine o succesiune de eleştee
liniştite pline de peşte. Stareţul, odinioară gârbovit şi smerit, ros de griji, palid şi slab, cu o hană
grosolană încinsă la mijloc cu o sfoară, ajunge un abate călare, în straie bogate, purtând pe piept o cruce
de argint şi care călătoreşte pentru a se aşeza alături de cei mai mari din ţară*”.
O nouă ordine şi o nouă instituţie s-a dezvoltat sub mâna lui Bernard. Clairvaux a fost începutul unei
noi epoci în istoria monasticismului. Oameni din toate clasele sociale au fost atraşi de ordinul cistercian,
cu toată stricteţea disciplinei lui, şi multe mânăstiri au răsărit în pustietate după modelul celei din
Clairvaux. Dar toată puterea lui Bernard nu a putut împiedica rivalităţile amarnice şi disensiunile
nepotrivite care s-au iscat între călugării din ordinele noi şi cei din cele mai vechi, mai ales cu odinioară
celebra mânăstire de la Cluny, unde Hildebrand se pregătise pentru tronul papal.
Bernard părăseşte Clairvaux - anul 1130
O mare schismă apărută în biserică din cauza a doi papi neprincipiali a fost ceea ce, cu greu, l-a făcut pe
Bernard să iasă din paşnica sa izolare pentru a se arunca în problemele lumii. Pentru a avea un exmplu
cu privire la ceea ce era obişnuit în alegerea papilor, vom prezenta câteva detalii. Cititorul va putea
vedea şi judeca singur cum este infailibilitatea papală. Vai! puţini papi au fost decenţi în manifestările
exterioare.
La moartea papei Honorius al-II-lea, cu puţin înainte ca papa să-şi de ultima suflare, cardinalul Pietro
Leonis, nepotul unui cămătar evreu, a făcut un efort îndrăzneţ pentru a ajunge pe scaunul Sf. Petru. Dar
muribundul papă, fiind adus la fereastră şi arătat poporului ca fiind încă în viaţă, Pietro şi prietenii lui s-
au retras pentru un timp. O altă partidă, hotărâtă să-l excludă pe Pietro, a vegheat până la moartea papei
, şi imediat după aceea l-a proclamat pe cardinalul Grigore pontif suprem al creştinilor sub numele de
Inocenţiu al-II-lea. În acelaşi timp, partida lui Pietro a trecut prin formalităţile alegerii papei lor, l-a
îmbrăcat în veşmintele pontificale şi a declarat că, sub numele de Anacletus al-II-lea, el era autenticul
locţiitor al lui Hristos.
Roma, scena unor continue rivalităţi şi lupte, a ajuns să fie plină de două armate de partizani feroci.
Devastări şi vărsari de sânge au urmat repede după ameninţările lor spirituale şi blestemele lor. Se
spune că Anacletus, în fruntea unei cete de mercenari, a început atacul asediind biserica Sf. Petru. El a
intrat cu forţa în sanctuar şi a scos afară crucifixul de aur şi tot tezaurul de aur, argint şi pietre scumpe.
Acele bogăţii au făcut ca mulţi să i se alăture. Înafară de aceasta, el era bogat şi îşi putea permite să-i
plătească pe cei care-l urmau. El a asaltat şi a prădat bisericile don capitală una după alta. Inocenţiu a
fost în scurt timp convins să părăsească Roma, unde, aşa cum era atunci starea de spirit, nu putea găsi
un loc sigur. S-a hotărât să fugă deoarece era în pericol. Cu mare dificultate, el şi prietenii lui au scăpat
pe două galere şi au ajuns în portul Pisa. De acolo au plecat în Franţa, unde au fost rimiţi cu braţele
deschise de comunităţile de la Cluny şi Clairvaux.
Bernard a îmbrăţişat cu mult zel cauza lui Inocenţiu şi acel zel l-a făcut să iasă din bârlogul lui. El a
călătorit de la un suveran la altul, de la un conte la altul şi de la o mânăstire la alta până ce a ajuns să se
poată lăuda că Inocenţiu era recunoscut de regii Franţei, Angliei, Spaniei şi de împăratul Lothaire şi de
cei mai puternici clerici şi de comunităţile religioase din acele ţări. Numai puternicul duce rugiero al
Siciliei a susţinut cauza lui anacletus, ceea ce l-a împiedicat pe Inocenţiu să se întoarcă la Roma. Dar
moartea a rezolvat curând problema. Anacletus a murit în fortăreaţa inexpugnabilă Sant Angelo, în
ianuarie 1138, după ce timp de opt ani îşi sfidase inamicii. Inocenţiu s-a întors la Roma avându-l alături
de el pe Bernard şi a fost recunoscut ca pontif suprem.
Marele consiliu de la Lateran - anul 1139
Inocenţiu, ajuns stăpân indiscutabil al Romei, a convocat un consiliu general la Lateran. Nicicând nu mai
văzuse Roma sau vreun alt oraş al creştinătăţii un consiliu la care să fie atât de mulţi participanţi. Au fost
prezenţi o mie de episcopi şi nenumăraţi demnitari ecleziastici. Discursurile şi hotărârile redau o
imagine a creştinătăţii din acel timp. Marele subiect declarat a fost autoritatea feudală a papei. El a
declarat că, “din vreme ce Roma este metropola lumii, de unde izvorăşte orice putere pământească, şi
tronul pontifical este sursa pentru orice autoritate şi demnitate ecleziastică şi că orice asemenea funcţie
sau demnitate trebuie să fie primită din mâinile pontifului roman ca dar încredinţat de Scaunul de la
Roma, faţă de care cel care a primit darul are obligaţii ca faţă de marele stăpân spiritual”.
După cum se obişnuia în asemenea situaţii, Inocenţiu a anulat toate decretele adversarului său,
Anacletus, care a fost donsemnat în teritoriul lui Satan, iar prelaţii care primiseră consacrare schismatică
au fost degradaţi şi au fost citaţi să se prezinte înaintea papei. Papa i-a asaltat cu reproşuri indignate, le-a
smuls din mâini cârjele episcopale, le-a dat dat jos de pe umeri mantiile şi le-a luat inelele episcopale.
După aceasta, ca pentru a duce până la capăt cea mai josnică ipocrizie, a fost declarat “armistiţiul lui
Dumnezeu”, adică o încetare a conflictelor particulare. Dar canonul care prezintă cel mai mare interes
pentru noi este cel pronunţat împotriva a două categorii de oameni, despre care vom vorbi ceva mai
încolo. “Îi excludem din biserică drept eretici pe cei care, sub pretextul religiei, condamnă sacramentele
trupului şi sângelui lui Hristos, botezul copiilor, preoţia,” etc. Această anatemă şi aceia împotriva cărora
ea a fost aruncată sunt ca mijirea zorilor marii lupte pentru libertatea religioasă care a dus la glorioasa
reformă.
Acest nenorocit om şi-a petrecut tot restul vieţii în război, cu toate că el a instaurat “armistiţiul lui
Dumnezeu”. El a înfiinţat şi a condus o armată împotriva lui Rugiero al Siciliei, prietenul lui Anacletus,
dar a căzut prizonier la normanzi. Aceştia au fost cuprinşi de tamă având un prizonier aşa de sfânt încât
s-au plecat înaintea lui, au obţinut binecuvântarea lui şi l-au lăsat să plece acasă. Dar viaţa lui era pe
sfârşite, şi curând el va trebui să se înfăţişeze înaintea Judecătorului întregului pământ. “Pentru că toţi
trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele
făcute în trup, după faptele lui, fie bine, fie rău” (2. Corinteni 5:10).
La 24 septembrie 1143, pontiful şi-a dat ultima suflare în mijlocul tulburărilor unei revolte populare şi al
conflictului, iar Celestin al-II-lea a domnit în locul lui.
Bernard şi Abelard
Înainte de moartea lui Inocenţiu, Bernard a fost chemat să părăsească Clairvaux, unde se retrăsese
pentru a avea linişte, pentru a se angaja în luptă împotriva unui nou vrăjmaş al bisericii, în persoana lui
Pierre Abelard. Acest conflict s-a iscat în legătură cu mişcările intelectuale din acel timp şi marchează o
epocă în istoria bisericii, a literaturii şi a libertăţilor cetăţeneşti. Vom spune pe scurt ce anume a dus la
acest conflict.
Cei mai mulţi dintre cititori ştiu că învăţătura care s-a acumulat în limba greacă şi în limba latină a fost
aproape complet distrusă de barbari în secolul al cincilea. Literatura anticilor s-a pierdut aproape
complet când naţiunile barbare au pus stăpânire pe ruinele Imperiului roman. Timp de aproape cinci
sute de ani, ignoranţa a fost predominantă şi orice cunoştinţe sa-u mai putut păstra au fost deţinute în
rândul ecleziasticilor, iar lor, în acea perioadă, li s-a interzis să studieze sau să facă copii ale cărţilor de
învăţătură seculară. Cu toate acestea, unii dintre călugări, mai ales cei din ordinul benedictin, au
colecţionat şi au copiat manuscrise antice, şi, spune Hallam, “nu trebuie să uităm că, dacă nu ar fi fost ei,
acea literatură ar fi fost complet pierdută. Dacă ei ar fi fost mai puţin tenaci în liturghia lor latină, a
traducerii în vulgata a scripturii, şi în autoritatea Părinţilor, este îndoielnic că s-ar fi dezvoltat mai puţine
suăerstiţii, dar nu putem ezita să spunem că fără ei toată învăţătura gramatică ar fi fost complet
abandonată. Totuşi, printre ei, deşi erau mulţi foarte ignoranţi, necesitatea de a păstra limba latină, în
care erau scrise scripturile, canoanele şi alte autorităţi ale bisericii şi în care erau scrise şi liturghiile,
singura limbă în care putea fi purtată corespondenţa elor mari, a continuat să curgă chiar dacă în ele mai
grele timpuri a fost doar un firicel firav*”.
* Literature od Europe in the Middle Ages, vol. 1, p. 4
Printre acei călugări trebuie să fi fost diferite minţi: unii, fără-ndoială neciopliţi, leneşi şi rutinieri, alţii
rafinaţi, activi, şi cercetători, care nu puteau fi închişi în limitele rigide ale doctrinei catolice sau supuşi
puterii ordinului preoţesc. Aşa era, şi aceasta s-a şi arătat. Reformatorul şi protestantul au răsărit din
ordinul monastic. Au fost mulţi gen Luther înainte de vreme. S-a spus că în orice revoluţie, fie ea
religioasă sau filozofică, împotriva sistemului dogmatic dominant, conducătorul a fost un călugăr, şi au
fost trei sau patru asemnea mişcări revoluţionare înainte de Abelard. În secolul al nouălea, Gotschalk a
fost biciuit şi întemniţat pentru credinţa lui încăpăţânată în predestinare. John Scott Erigena, un călugăr
foarte învăţat din Irlanda sau din insulele Scoţiei, a fost invitat de Hincmar, arhiepiscopul de Rheims, să
i se opună lui Gotschalk, dar el a tulburat biserica la fel de mult ca şi adversarul său prin aceea că a făcut
apel la o nouă putere ca superioară autorităţii catolice – raţiunea umană. El a fost un mare raţionalist,
dar a făcut multe speculaţii în teologia scolastică. Fiind sub interdicţia bisericii, el a fugit în Anglia, unde
se spune că a găsit adăpost la noua universitate a lui Alfred, la Oxford.
Zorii zilei în evul întunecat
În ultima parte a secolului al unsprezecelea întâlnim faimoasele nume ale lui Lafranc, Anselm şi
Berengar. Lucrările acestor învăţători eminenţi au dat un nou impuls activităţii intelectuale. Cam prin
acel timp, vechile şcoli din catedrale s-au dezvoltat ajungând seminarii de învăţătură generală, din care
s-au născut apoi universităţile noastre moderne. Această activitate intelectuală după o lungă perioadă de
apatie ajunsese să fie atât de atrăgătoare încât mii de oameni se înghesuiau la prelegeri, şi, ca oameni
cărora mult timp le fusese oprit pomul cunoaşterii, ei au fost chiar prea dispuşi să primească ceea ce
auzeau. Dar era o reacţie faţă de autoritatea dogmatică a bisericii, pentru că le spunea oamenilor că
puteau să gândească şi să cerceteze.
Pierre Abelard a fost cel mai îndrăzneţ, şi, de departe, cel mai popular dintre cei care ţineau prelegeri pe
tema dialecticii – ceea ce se declara a fi ştiinţa sau arta de a deosebi adevărul de eroare prin raţiunea
omenească. Acest om remarcabil s-a născut în anul 1079, în apropiere de Nantes, în Bretagne. Tatăl lui,
Berengar, a fost senior al castelului Le Pallet, şi, deşi Pierre a fost cel mai mare dintre fiii săi, el a preferat
de timpuriu “conflictele disputelor verbale în locul trofeelor obţinute cu armele”, şi, lăsându-el fraţilor
săi moştenirea familie, el s-a dedicat vieţii de învăţat. A fost întâi elev al lui Rosselin, apoi al lui
Guillaume, arhidiaconul Parisului, şi al lui Anselm, lectorul teologic din Laon. Dar nu este cazul să
urmărim istoria lungă şi extraordinară a acestui om – o istorie de victorii, crime şi nenorociri. El a fost, în
acelaşi timp, reprezentant şi victimă a teologiei scolastice care periclita puterea şi constituţia bisericii
Romei. El a fost primul om care a practicat ştiinţa teologiei fără a fi preot. Mii de învăţaţi entuziaşti îl
înconjurau oriunde mergea. Biograful lui Bernard soune: “Mulţimi de mii de oameni traversau munţii şi
mprile, suferind privaţiuni, pentru a se bucura de privilegiul de a asculta prelegerile lui Abelard”.
“Elocvenţa lui,” spune un altul, “era atât de fascinantă încât ascultătorul se vedea luat de val; dacă un
adversar i se opunea, logica lui ascuţită era la fel de infailibilă ca şi torentul oratoric şi el câştiga în orice
dispută*”.
* Life and Times of Bernard, Morrison, p. 290; Eighteen Christian Centuries, White, p. 266
Abelard scria, pe multe teme importante, la fel de bine după cum vorbea, dar era extrem de nesanătos în
ceea ce priveşte învăţăturile fundamentale ale creştinismului. Cu toate acestea, în toată Europa nu se
găsea nici un apărător al adevărului şi ortodoxiei care să se confrunte singur cu acest gigant al ereziei. În
cele din urmă au făcut apel la Bernard de Clairvaux. O scrisoare de la Guillaume, stareţul de la Saint
Thierry, l-a făcut să iasă din mânăstirea lui. Sfântul şi logicianul s-au întâlnit la Sens în 1140. Era prezent
regele Franţei împreună cu un mare număr de episcopi şi ecleziastici. Abelard era înconjurat de
discipolii lui, iar alături de Bernard erau doi călugări. Logicianul se adresa raţiunii câtorva, pe cânf
călugărul aprindea inimile şi pasiunile tuturor claselor sociale. Unul fusese denunţat ca eretic, celălalt
avea reputaţia de afi cel mai sfânt om din timpul său, deasupra regilor, a prelaţilor şi chiar a papei. În
acea situaţia, Abelard nu avea nici o şansă. Curând el a simţit ce putere îi sta împotrivă, şi, înainte de a se
citi toate pasajele incriminatoare, el s-a ridicat şi, spre uimirea tuturor celor de faţă, a spus: “Refuz să mai
ascult sau să răspund la întrebări; fac apel la Roma,” şi a părăsit adunarea.
Unii spun, ca pentru a explica purtarea lui neaşteptată, că feţele ostile pe care le-a văzut în jurul lui nu
numai că i-au stins entuziasmul ci l-au făcut să simtă că viaţa îi era în pericol. Auzind că o relatare a
consiliului sjunsese la Roma şi că papa îl condamnase, în disperarea luji, el a apelat la “venerabilul”
Pierre de Cluny, care, din milă faţă de nenorocirea lui, l-a adăpostit în mânăstirea lui, deşi se opunea
învăţăturilor lui.
Vom nota în treacăt binecunoscuta istorie a frumoasei sale Heloïse, care a dat naştere unei noi idei cu
privire la rolul femeii în societate, fără care nici o civilizaţie adevărată nu ar fi putut exista. Până atunci
biserica privea femeia cu dispreţ pentru că ea fusese prima în călcarea poruncii, dar emoţionanta istorie
a nenorocirilor eloisei a făcut ca femeia să capete locul cuvenit în societate.
Abelard, căzut şi cu inima zdrobită, după ce a petrecut doi ani în singurătate la Cluny, beneficiind de
multă bunătate din partea stareţului milos, şi satisfăcându-i pe judecătorii săi ecleziastici prin umilirea şi
pocăinţa lui, şi-a găsit sfârşitul vieţii agitate în anul 1142. Merită să notăm că principiile lui sunt active în
multe discipline.
Arnold din Brescia
Deşi Arnold a fost socotit un discipol al lui Abelard, totuşi, din ceea ce am putut afla, este evident că el
era un alt fel de om. Există motive să credem că el era un creştin sincer şi că avea mai multe trăsături de
reformator, deşi era într-o epocă încă nepregătită pentru reformă. În afară de aceasta, el era prea politic,
prea mare admirator al Republicii romane, pentru ca să poată fi folosit de Dumnezeu pentru a pune
bazele solide ale unei reforme a bisericii Lui. El a avut onoarea de a fi martir, dar aceasta a fost mai mult
din cauza că el susţinea libertăţile cetăţeneşti decât pentru că el predica supunerea faţă de Hristos şi de
Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, se cuvine să-l respectăm şi să-i fim recunoscători ca unui
semănător timpuriu al seminţelor marii reforme.
Arnold s-a născut în Brescia, în Lombardia, probabil prin anul 1105. Într-o perioadă timpurie a istoriei
lui, el s-a despărţit de clerul secular, a îmbrăţişat viaţa monastică şi a început să predice în mod
necruţător împotriva corupţiei clerului şi a călugărilor. S-ar părea că el avea o convingere interioară că el
avea o misiune divină împotriva mândriei, luxului şi imoralităţii preoţiei, începând cu papa însuşi şi
până la cel mai de jos rang din ierarhia bisericii. Pentru această misiune el şi-a dedicat neînfricat toată
puterea. Având, potrivit cu toate relatările, un stil de exprimare extrem de viguros şi combinat cu o
elocvanţă deosebit de bogată şi fluentă, el se adresa cu putere maselor oriunde predica. “Cuvintele lui,”
spune Bernard, “sunt mai lunecoase decât uleiul şi mai ascuţite ca nişte săbii”. Marea lui idee era
separarea completă a bisericii de stat. Vechiul edificiu papal, care luase proporţii începând din zilele lui
Constantin, şi care, sub Grigore al-VII-lea, aspira să guverneze întreaga lume şi să stăpânească toate
naţiunile pământului ca tot atâtea stăpâniri ale Sf. Petru – susţinea el cu multă îndrăzneală, trebuie să fie
demolat şi ras de pe faţa pământului. Ca text, el folosea pasajul pe care îl folosesc mulţi de atunci, deşi
nu cunoştea semnificaţia lui spirituală: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Slujitorii evangheliei,
spunea el, nu trebuie să aibă altă putere decât aceea de a guverna spiritual turma lui Hristos şi nu
trebuie să aibă alte averi decât zeciuielile pe care le dau cei credincioşi şi darurile lor de bună voie. Relele
imense şi discordiile care au apărut în biserică, afirma el, sunt în principal din cauza marilor bogăţii ale
pontifilor, episcopilor şi preoţilor.
Deşi era mult adevăr în ceea ce spunea el, în cel mai trist mod, el amesteca dorul lui pentru vechea
libertate romană cu religia smerită a lui Isus şi duhul rigid al călugărului cu cel al republicanului aprig.
“Dacă Hristos a fost sărac,” exclama el, “dacă apostolii Săi au fost săraci, dacă cei a căror viaţă se
aseamănă cu cea a apostolilor şi cu a lui Hristos sunt călugări slabi care postesc, trudesc, au feţele trase
de foame şi ochii cufundaţi, cât de departe de apostoli şi cât de departe de Hristos sunt acei episcopi cu
înfăţişare princiară, acei stareţi domni, cu mantii îmblănite, de cărămizii şi purpurii, care călăresc pe cai
de rasă, cu zăbale de aur şi având pinteni de argint, ţinând curţi ca de regi!” În acord cu aceasta, el le mai
spunea oamenilor şi că “suveranul temporar este sursa normală de onoare, bogăţie şi putere, şi că el nu
se cuvine să dea bisericii proprietăţile lui, să dea domenii mânăstirilor şi daruri papii şi episcopilor*”.
Efectele predicării lui Arnold
Poporul din Brescia asculta cu mult interes acele învăţături noi şi periculoase. Aceasta le descoperea
paginile întunecate ale istoriei ecleziastice pe care am văzut-o cu puţin înainte. Întregul oraş era într-o
stare de agitaţie- Şi nu este de mirare că poporul a fost atât de entuziasmat când a auzit că bogăţiile
clerului trebuie să le fie redate laicilor, şi că, în viitor, păstorii lor trebuie să fie susţinuţi financiar prin
contribuţiile turmelor lor. Până şi în secolul al nouăsprezecelea, numai un predicator îndrăzneţ ar cuteza
să stârnească fanatismul poporului cu asemenea apeluri şi propuneri, dar ce trebuie să fi fost aşa ceva în
secolul al doisprezecelea, în mijlocul întunericului, ignoranţei şi superstiţiei? Astfel de om era
reformatorul înainte de vreme din Brescia, şi, fiind un călugăr auster, cu o viaţă ireproşabilă, de o
ortodoxie incontestabilă şi bucurându-se în totul de simpatia poporului, puterea lui se arăta irezistibilă.
Marele obiectiv al eforturilor sale era răsturnarea completă a puterii sacerdotale – a supremaţiei
temporale a papei. El îndrăznea să atace marele plan papal pentru dominaţia universală, făcând ca
edificiul să se clatine din temelii pentru o clipă. Papa a fost detronat şi a fost proclamată republica, a fost
înălţat stindardul libertăţii şi a fost proclamată separarea puterilor spirituale şi temporare, iar
guvernarea preoţilor a fost abolită. Însă entuziasmul cetăţenilor a fost trecător şi ei nu au avut coeziune
pentru că terenul nu era încă pregătit ca libertatea să poată creşte. Nelegiuirea sistemului anti-creştin nu
ajunsese încă la culme, iar setea Izabelei nu se potolise cu sângele sfinţilor lui Dumnezeu: mai trebuiau
să piară încă milioane înainte ca ea să fie rănită mortal. Aceasta vom vede în ceea ce urmează.
Arnold nu mai era în siguranţă în Italia pentru că ura clerului era mai puternică şi mai adâncă decât
simpatia poporului. El a fugit dincolo de Alpi şi a găsit un adăpost primitor la Zurich. Acolo,
înaintaşului faimosului Zwingli i s-a permis să ţină prelegeri pentru un timp, iar cei simpli au păstrat
mult timp spiritul învăţăturilor lui. Dar unui asemenea om nu îi era permis să trăiască atunci pe faţa
pământului. Bernard îi urmărea mişcările şi l-a îndemnat pe papă să ia măsuri extreme; le-a scris aspru
celor care îl adăpostiseră, avertizându-i împotriva contaminării periculoase cu erezie. El l-a mustrat
aspru pe episcopul diocezei Zurich pentru că-l proteja: “De ce,” scria el, “nu l-ai alungat demult pe
Arnold? Cel care se însoţeşte cu un suspect devine şi el suspect; cel care îl ajută pe unul aflat sub
excomunicarea papală este împotriva papei şi chiar împotriva Domnului Însuşi. Acum, din vreme ce
cunoşti omul cu care ai a face, izgoneşte-l de la voi, sau, mai bine, leagă-l cu lanţuri ca să nu mai facă
rău”.
După mai multe aventuri, de genul celor obişnuite pentru asemenea oameni, pe care nu considerăm
necesar să le relatăm, Arnold a ajuns din nou la Roma, unde i s-a permis să rămână pentru un timp
deoarece pontiful era unul slab şi cetatea era într-o situaţie tulbure. Dar, de când Papa Adrian s-a suit pe
tronul Sf. Petru, zilele lui Arnold au ajuns să fie numărate.
Martiriul lui Arnold - anul 1155
Noul papă era un englez deosebit de abil - şi se spune că a fost singurul englez care a stat vreodată pe
tronul papal. La origine, el era din St. Albans, dar a fost obligat să-şi părăsească familia din cauza
severităţii tatălui său. După ce a călătorit pe continent pentru un timp şi a studiat cu multă pasiune şi cu
mult succes teologia şi legea canonică, promovând treaptă cu treaptă în ierarhia ecleziastică, el a ajuns în
final la cel mai înalt rang ecleziastic luând numele Adrian al-IV-lea. Numele lui englez era Nicholas
Breakspeare.
S-a ivit ocazia ca papa să scape de reformatorul cel îndrăzneţ. Împăratul Barbarosa venea la papa Adrian
pentru a primi din mâinile lui coroana imperială, aşa că papa a trimis înaintea lui o delegaţie de trei
cardinali pentru a-i cere, ca un fel de preţ pentru încoronare, să i-l predea pe Arnold din Brescia. Unui
om ca Frederick, care nu prea preţuia viaţa omenească, i s-a părut ceva uşor, aşa că el i-a obligat pe
prietenii lui Arnold să-l predea în mâinile emisarilor papali. Nu era timp de pierdut, de teamă ca nu
cumva prietenii lui Arnold să afle că era prizonier şi să încerce să-l salveze. Biserica a luat asupra sa
condamnarea la repezeală şi execuţia rebelului, fără a recurge, ca de obicei, la sabia seculară. Înainte de
ivirea zorilor, slujbaşul papei îşi mânjise deja mâinile cu sângele victimei lui, trupul lui fusese ars, iar
rămăşiţele aruncate în Tibru, ca nu cumva poporul să strângă relicvele prietenului lor martirizat şi să se
închine la ele. Clerul a triumfat prin moartea lui, dar el a rămas în amintirea romanilor. “Cenuşa rugului
funerar al lui Arnold,” spune Milman, “a fumegat timp de secole, pentru ca în final să producă un
incendiu de o violenţă irezistibilă”.
Bernard, marele adversar al lui Abelard şi al lui Arnold, se stinsese în pace la Cleirvaux în 1153. Sfântul,
filozoful şi reformatorul s-au dus într-o altă lume, pentru a fi judecaţi nu după decretele papale, ci
potrivit cu tronul dreptăţii şi sfinţeniei imaculate. Credinţa în Domnul Isus Hristos şi în lucrarea pe care
el a împlinit-o pentru păcătoşii pierduţi este singurul temei pentru iertare şi pentru a fi primit de
Dumnezeu. Nu există nici un purgatoriu, ci doar sângele scump al crucii Lui curăţeşte. Ce îndurare că
acel sânge poate curăţi până şi pe cel mai rău om! “Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat, spală-mă, şi voi
fi mai alb decât zăpada” (Psalmul 51:7). Mântuirea este numai prin credinţă, fără lucrările legii. Nimic
altceva decât sângele lui Isus poate face un suflet mai alb decât zăpada şi bun pentru cer; orice alte
mijloace sunt doar o mascaradă şi o amăgire a lui Satan care adânceşte şi permanentizează vinovăţia
sufletului. Pentru ca să putem aduce rod pentru Dumnezeu trebuie să fim altoiţi în viţa cea adevărată.
Hristos este singurul care aduce rod, iar credincioşii sunt ramurile. “Cine zice rămâne în El este dator şi
el însuşi să umble cum a umblat el” (1. Ioan 2:6). Fără o credinţă vie şi adevărată în Hristos nu este
iertare, nici mântuire, nici fericire şi nu ai parte de cer, dar “ferice de toţi cei care se încred în El”
(Psalmul 2:12).
Vom relua firul istoriei noastre pentru a nota
Întâlnirea dintre papa Adrian şi Frederic
Dacă nu ar fi fost o anumită împrejurare pe care noi o considerăm copilărească, am fi putut trece peste
întâlnirea dintre Adrian şi Frederic fără a nota nimic despre ea, din vreme ce nu prezintă importanţă
pentru istoria bisericii, dar, din vreme ce ea este importantă pentru istoria papalităţii, considerăm că este
potrivit să notăm tot ce constituie o manifestare a spiritului ei în această perioadă Tiatira. Apoi, uneori
cel mai nesemnificativ incident descoperă cele mai profunde scopuri şi poate trădă cele mai neclintite
hotărâri.
Bunăvoinţa cu care i-a fost dată viaţa lui Arnold nu a înlăturat din mintea lui Adrian toate suspiciunile
pe care le avea faţă de intenţiile lui Frederic. Cu toate acestea, negocierile au dat în final rezultate
satisfăcătoare, şi Adrian a venit în tabăra lui Frederic. El a fost întâmpinat cu curtoazie de câţiva nobili
germani, care l-au condus la cortul regal. Papa a rămas în şa, aşteptând ca împăratul să vină şi să-i ţină
scările pentru ca el să descalece. Dar a aşteptat în zadar, pentru că Frederic nu a făcut nici o mişcare în
acel sens, iar în final papa a coborât de pe cal fără ajutorul lui. Această neglijenţă de a-l onora pe
supremul pontif a fost considerată o mare ofensă şi un semn de ostilitate. Cei mai mulţi dintre cardinali
au fugit atunci speriaţi, dar temerarul Nicholas Breakspeare a rămas pe loc. Frederic a invocat
necunoaşterea obiceiului, dar papa a refuzat să se împace sau să-i dea sărutarea păcii înainte ca
împăratul să se umilească prin acel ceremonial. Germanul cel mândru a spus că trebuia să se consulte cu
nobilii săi. A urmat o lungă discuţie. Adrian susţinea că acela era obiceiul din zilele lui Constantin cel
Mare, care îi ţinea scara papei Silvestru, dar afirmaţia lui era complet falsă, pentru că primul asemenea
omagiu fusese adus de Conrad, fiindu, nevrednicul fiu răzvrătit al lui Henric al-IV-lea, cu cincizeci de
ani mai înainte. Dar, pentru partida papală nu prea conta că un împărat era umilit, ci totul era ca papa să
fie înălţat. Au fost fabricate precedente pentru a arăta că acel obicei exista de opt sute de ani, şi că, în
consecinţă, “din cauza că împăratul nu-i dăduse onorurile cuvenite apostolilor Petru şi Pavel, nu putea fi
pace între biserică şi imperiu înainte ca el să-şi îndeplinească obligaţiile până în cele mai mici detalii”.
Aşa de blasfemiatoare era îngâmfarea acelor oameni răi. Ei îşi impuneau pretenţiile ca omenirea să-i
omagieze prezentându-se ca fiind în locul apostolilor, al lui Hristos şi al lui Dumnezeu Însuşi. Cum
dovezile păreau a fi în favoare papei, iar lui Frederic nu i-a păsat cât de departe mergea papa, s-a lăsat
convins că acele precedente erau adevărate şi că se cuvenea ca el să-l omagieze pe papă. Ca urmare, a
doua zi, ca un supus fiu al bisericii, împăratul a descălecat la venirea lui Adrian, a luat frâul şi i-a ţinut
scara pentru ca papa să coboare din şa. S-a revenit astfel la amiciţia exterioară, iar părintele spiritual şi
fiul cel serviabil au înaintat spre cetatea sfântă şi au trecut la încoronare.
După o domnie de aproximativ patru ani, şi, putem adăuga, după continue rivalităţi şi vărsări de sânge,
Adrian a murit în 1159. El se pregătea să-l excomunice pe împărat şi să-i declare război deschis atunci
când moartea a pus capăt conflictului. Aşa au trăit şi au murit cei mai mulţi papi, în război pe faţă cu
puterea seculară. Se spune că Frederic Barbarossa a fost cel mai puternic suveran care a domnit până
atunci în Europa după Carol cel Mare. El a pornit în cea de-a treia cruciadă, şi, după cum am văzut, a
murit în 1189 sau s-a înecat în râul Saleph, în apropiere de Tars, în 1190.
Istoria Bisericii Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116
Capitolul 22. Abuzurile Romei în Anglia - anul 116

Ne apropiem de o perioadă din istoria noastră care trebuie să trezească un interes deosebit pentru
cititorul englez. Cârmuirea anglo-saxonă era înlocuită cu cea anglo-normandă, atât în biserică cât şi în
stat. În întreaga ţară, situaţia era în schimbare, dacă nu se schimbase deja. Dar preotul italian tot nu era
satisfăcut cu terenul pe care-l câştigase sub domnia normanzilor, ci tot mai poftea via în floare a lui
Nabot, pe care trebuia s-o ia în stăpânire prin orice fel de mijloace, fie ele corecte sau necinstite. Anglia,
cu toată mândria, bogăţia şi puterea ei trebuia să fie redusă la starea de servitoare a Scaunului de la
Roma. Acesta era scopul hotărât al Romei şi ea trebuia să-şi îndeplinească planurile. Mai întâi vom nota
situaţia adversarilor, apoi natura şi finalul conflictului aprig.
În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, un pontif abil, viclean şi vigilent, în Anglia a avut loc un mare
conflict între Henry al II-lea şi Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury, conflict care, timp de mai
mulţi ani, a captivat atenţia întregii Europe. Sub mai multe aspecte, semăna cu conflictul dintre Henry al
IV-lea şi Grigore al VII-lea, cu deosebirea că, dacă era cu putinţă, a fost purtat cu mai multă înverşunare
şi încăpăţânare, iar finalul a fost mai tragic. Din zilele lui Constantin nu s-a mai văzut o coliziune mai
violentă între puterea spirituală şi cea temporară. Caracterul şi poziţiile liderilor au făcut, fără-ndoială,
ca acest conflict să prezinte interes pentru întreaga lume. Dar era mult mai mult decât un conflict
personal, ci se punea problema puterii Romei în Anglia, a prerogativelor suveranului şi a
responsabilităţilor supuşilor. Henry, cu sânge de normand, era hotărât să fie rege şi să-i guverneze pe
supuşii săi după legile ţării, dar Becket, un om al bisericii violent, era la fel de hotărât să susţină, potrivit
infailibilelor decrete ale Romei, că ierarhia bisericii este o comunitate separată şi privilegiată, un fel de
castă care are dreptul să fie exceptată de la judecata autorităţilor civile şi care-şi are propria ei jurisdicţie.
Cititorul englez din secolul al XIX-lea poate fi foarte surprins că o hotărâre a papei, trimisă prin nunţiul
papal, pentru a schimba legile şi obiceiurile din Anglia, ar fi fost măcar ascultată un moment, darămite
să mai şi intre în vigoare. Dar aşa stăteau lucrurile atunci, şi cei mai puernici monarhi ai Europei erau
nevoiţi să se plece la picioarele pontifului, într-o ruşinoasă supunere. De ce erau oare înrobiţi de această
temere faţă de Roma? Din cauza ignoranţei şi superstiţiei poporului. “Sistemul roman, cu pretenţiile lui
neruşinate, era încă învăluit cu un halo însângerat de teamă superstiţioasă, care îndepărta gândurile sau
le înăbuşea prin frica de moartea temporară şi eternă”. Vicleanul preot pretindea a zăngăni cheile Sf.
Petru înaintea adversarului său, ameninţându-l că-i va închide cerul şi că îl va închide în iad dacă nu se
supunea bisericii. Sfinţenia cu care se lăudau ei şi sucirea textului Scripturii le da o mare putere asupra
celor ignoranţi şi superstiţioşi.
Legea şi obiceiurile engleze
Din cele mai vechi timpuri, regii Angliei erau recunoscuţi atât de cler cât şi de laici ca având puteri
depline în lucrurile văzute care ţineau de guvernarea bisericii. Fie că era vorba de proprietăţile şi
înzestrările bisericii, fie de cele ale membrilor clerului, potrivit obiceiului ţării, autoritatea coroanei era
supremă. Edward, regele anglo-saxon, a spus clerului că ei “mânuiau sabia Sf. Petru”, iar el “mânuia
sabia lui Constantin”, iar despre William Cuceritorul, biograful său scria: “toate chestiunile, atât cele
ecleziastice cât şi cele seculare, depindeau de bunul lui plac”. Dar, în timpul secolului al doisprezecelea,
ţara s-a cufundat treptat într-o tristă supunere faţă de Scaunul de la Roma.
În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că, deşi biserica a evoluat spre supunerea faţă de Roma, în
nemărginita Lui îndurare, Dumnezeu făcut ca puterea temporară a clerului şi marile aşezăminte
ecleziastice ale călugărilor să contribuie la protecţia celor săraci şi să fie spre binecuvântarea lor. El,
binecuvântat fie numele Său, se gândeşte întotdeauna la “sărmanii turmei”. În urma cuceririi normande
s-a instaurat o ierarhie străină şi o nobilime străină, dar poziţiile inferioare erau în general ocupate de
saxoni, a căror limbă şi ale căror sentimente îi făceau să fie mai apropiaţi de populaţia băştinaşă, dându-
le o mare putere asupra poporului. Ei erau priviţi ca adevăraţii păstori ai turmei şi mângâietorii celor în
necaz. Normanzii, a căror limbă şi ale căror sentimente le erau străine, erau urâţi de popor, ca asupritori
şi jecmănitori. William îi sacrificase pe englezi pentru a le dărui multe pământuri şi funcţii mari celor
care-l urmaseră, astfel încât saxonii au fost nevoiţi să devină servitori ai cuceritorilor, dependenţi de ei.
Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. Păcatul lui îl va ajunge din urmă, cu siguranţă. Dar
sentimentul de a fi nedreptăţit, care este ingredientul oricărui conflict dintre popoare, era altceva decât
ceea ce s-a arătat în marea luptă dintre regele normand şi primatul englez, şi aceasta ne poate ajuta să
evaluăm importanţa şi rezultatele conflictului. Mai întâi să vedem cauzele imediate care au dus la
conflict.
Introducerea legii canonice în Anglia
După mai multe încercări şi eşecuri ale papei de a introduce în Anglia puterea nunţiului, el a reuşit
aceasta în timpul perioadei agitate a domniei lui Stephen, în anul 1135. Aceasta era ceva cu totul nou în
ţară şi cel mai îndrăzneţ lucru din partea Romei. Din vreme ce aceasta marchează o epocă în istoria
bisericii din Anglia, este cazul să notăm cu grijă schimbarea. Pentru a fi exacţi, vom cita câteva pasaje din
istoricul nostru în chestiuni juridice, Thomas Greenwood, avocat, cartea 12, vol. 5.
“Publicarea şi adoptarea Decretelor Isidoriene a schimbat ordinea şi distribuţia puterilor ecleziastice.

Orice funcţia de conducere în biserică era încredinţată clerului, ceea ce era ca şi cum i-ar fi revenit papei
de la Roma, în calitate de şef suprem al lor. În orice chestiune legată de viaţa şi comportamentul, secular
sau spiritual, al oamenilor bisericii, autoritatea statului era contestată vehement şi respinsă: posesiunile
lor erau declarate sacre şi inalienabile; ei nu puteau fi supuşi nici unui control în afară de cel al
superiorilor lor oficiali, iar persoanele lor erau scoase de sub jurisdicţia seculară, ei nemaiputând fi
pedepsiţi şi orice intervenţie a unui prinţ sau a unui laic în numirea episcopilor, a preoţilor sau a vreunei
alte funcţii spirituale era declarată de natura simoniei. Deşi aceste principii ale legislaţiei bisericii au fost
numai în puţine cazuri aplicate deplin, ele au fost primite fără opoziţie şi au fost, în parte, adoptate de
clerul Franţei, Italiei şi Germaniei. În Normandia avusese deja loc separarea completă a jurisdicţiei
ecleziastice. În Anglia, totuşi, până atunci singurele canoane cunoscute de cler sau de laici au fost cele
adoptate de biserica naţională însăşi, având şi aprobarea şi acordul suveranului... Eforturile de
romanizare a episcopilor Angliei după cucerire au fost în mod constant în sensul introducerii celor mai
importante articole din Codul Isidorian, mai ales pentru emanciparea proprietăţilor bisericii şi a
înzestrărilor ei de sub dependenţa de coroană şi de autorităţile seculare şi a persoanelor şi cauzelor
membrilor clerului de ingerinţele judecătorilor regelui ...”
“Hotărârile anterioare ale lui William Cuceritorul pentru separarea tribunalelor ecleziastice de cele laice
nu au fost niciodată puse în aplicare până la a-i scoate pe oamenii bisericii de sub responsabilitatea de a
respecta legea. Dar, atât Cuceritorul cât şi succesorii lui până la John, s-au străduit să urmeze o cale de
mijloc între canoane şi prerogativele regelui. În solicitudinea lor faţă de curtea de la Roma, deseori ei au
luat măsuri care au periclitat siguranţa poziţiei lor, dar niciodată nu au schimbat vechile baze ale legii
ţării sau drepturile coroanei. În disputa aprigă dintre Anselm, arhiepiscopul de Canterbury, şi Henry I,
cel din urmă şi-a susţinut în mod viguros dreptul său de a hotărâ pe care dintre cei doi pretendenţi la
papalitate să îl recunoască clerul din ţinuturile de sub stăpânirea lui, iar atunci când Anselm, fără
consimţământul regelui, a insistat ca el să-şi transfere către Urban al II-lea vasalitatea lui spirituală şi nu
către Clement al-III-lea, Henry l-a informat dur că “nu cunoştea vreo lege sau vreun obicei care să-i dea
vreunui supus al său dreptul ca, fără permisiunea regelui, să pună un papă de-al lui peste regatul
Angliei şi că oricine s-ar îngâmfa într-atât încât să-i ia dreptul la acea decizie ar putea la fel de bine să
aibă şi dreptul de a-i lua coroana de pe cap...”
“Lupta dintre Henry şi Anselm a fost îndelungă şi încăpăţânată. Episcopul a fugit la Roma, iar regele a
luat în stăpânire averile scaunului său episcopal. Când disputa era încă nedecisă, pe ţărmuri a venit un
emisar al papei care s-a anunţat a fi nunţiul curţii de la Roma, căruia papa îi încredinţase puterea de
legat asupra întregii Anglii. Însă regele a susţinut că era un prerogativ special al coroanei sale să accepte
sau să respingă asemenea ingerinţe ale unui prinţ străin în guvernarea ecleziastică, aşa că nunţiul a fost
expediat înapoi fără să fi fost primit de rege. La cincisprezece ani după aceea, acelaşi papă a încercat, a
doua oară, să introducă în regat un nunţiu extraordinar, dar tot fără succes... Şi a treia încercare a
aceluiaşi pontif a fost la fel de nereuşită. Atunci s-a înţeles destul de bine că legea şi obiceiurile Angliei
respingeau funcţia de nunţiu ca pe o ingerinţă ilegală în guvernarea normală a bisericii, pe care legea o
lăsa sub supravegherea regelui”.
Dar, după moartea lui Henry I, care a avut loc în 1135, vicleanul şi perseverentul papă Alexandru al III-
lea a avut mai mult succes. Sub domnia lui Stephen, un monarh slab, un nunţiu al Romei a ajuns în
insula noastră. Prelaţii Angliei au înţeles bine mersul lucrurilor, astfe in sinodul ţinut la Londra au
protestat în faţa nunţiului împotriva pretenţiilor unui preot străin de a prezida peste arhiepiscopi,
episcopi, stareţi şi nobilimea întregii ţări a Angliei. Totuşi, prostestul a fost fără efecte. Ignoranţa
predominantă a maselor, caracterul lumesc al clerului şi starea jalnică a întregii ţări sub domnia lui
Stephen au dat ocazii favorabile pentru ca partida romanizatoare să calce în mod sistematic
prerogativele coroanei şi libertăţile bisericii naţionale. Episcopii anglo-normanzi din acea vreme erau
mai curând baroni decât prelaţi, palatele lor erau castele, slujitorii lor erau vasali înarmaţi, aproape toţi
purtau arme, se amestecau în războaie şi se bucurau de toate cruzimile şi prăzile din războaie. Aşa erau
prelaţii Angliei în anul 1154, când Henry al-II-lea s-a suit pe tron. Opoziţia lui Becket faţă de acest rege
bogat şi puternic ne luminează mai bine cu privire la ambiţiile seculare ale Romei decât ar face-o oricare
dintre conflictele de care am spus până acum.
Thomas A Becket şi Henry al II-lea
Nu este cunoscută naşterea, nici originea lui Becket. Probabil că originea lui a fost ascunsă de biografii
lui. Unii spun că el s-a născut cam prin anul 1119. Potrivit cu Du Pin, el şi-a început studiile la Londra şi
le-a încheiat la Paris, la cea mai bună şcoală a normanzilor francezi.
La puţin timp după ce s-a întors în Anglia, el i-a fost recomandat cu căldură lui Theobald, Arhiepiscopul
de Canterbury, care l-a angajat să se ocupe de administrarea afacerilor lui. Becket a ajuns astfel pe o cale
spre înalte demintăţi. Theobald, care bănuia că, de la tatăl său, tânărul rege Henry ajunsese să fie
impregnat de spiritul de împotrivire faţă de pretenţiile Romei, a dorit să aibă în apropierea regelui pe
cineva care să contrabalanseze acele tendinţe. Primatul cel inteligent a putut vedea la arhidiaconul lui nu
numai capacitatea de a administra afacerile ci şi spiritul unui om al bisericii devotat, mândru şi hotărât.
La recomandarea lui, Becket a fost înălţat la rangul de cancelar. “A ajuns să fie a doua putere civilă în
ţară deoarece pecetea lui era necesară pentru a contrasemna toate decretele regale. Şi avea şi o mare
influenţă ecleziastică, din vreme ce capelanul numea toţi capelanii regelui şi numea şi episcopi şi stareţi
în posturile rămase vacante şi hotăra şi beneficiile lor”. Cum Thomas Becket , în poveştile despre istoria
Angliei, ne-a fost prezentat ca un sfânt şi un martir, să facem o scurtă cercetare a lui, mai întâi ca om din
lume.
Thomas a Becket în funcţia de cancelar - anul 1158
Felul lui amabil, aparenta lui supunere, perspicacitatea lui şi modul atrăgător în care se prezenta au
făcut ca el să câştige curând încrederea şi afecţiunea regelui, care a ajuns să-l ia ca tovarăş al lui la toate
plăcerile şi distracţiile sale. Dar Henry a profitat mult de înţelepciunea şi prudenţa cancelarului său în
chestiunile mai problematice ale guvernării. Se spune că abilităţile lui de curtean, conducător militar şi
om de stat erau neegalate. Pentru cititorul din zilele noastre, ca un ecleziastic care are mai multe beneficii
clericale să mai fie şi un general viteaz poate părea tare ciudat, dar aşa era renumitul sfânt. Unul dintre
biografii săi spunea: “În expediţia regelui Henry cu scopul de a-şi afirma suzeranitatea asupra conţilor
de Toulouse, Becket a mers în fruntea a o sută de cavaleri care îi slujeau şi viteazul cancelar a fost cel
dintâi în fapte de arme. Mai târziu i s-a încredinţat misiunea de a distruge câteva castele care se opuneau
stăpânului său, şi deseori s-a distins prin bravura lui personală. El s-a întors la Henry în Normandia în
fruntea a o mie două sute de cavaleri şi patru mii de călăreţi, toţi strânşi şi întreţinuţi pe cheltuiala lui”.
Un altul observa: “Cine oare poate socoti măcelurile şi pustiirile pe care le-a făcut el în fruntea unei trupe
puternice? A atacat castele, a ras de pe faţa pământului târguri şi oraşe, a ars case şi ferme fără pic de
milă şi niciodată nu a arătat îndurare faţă de vreunul care s-a ridicat împotriva autorităţii stăpânului
său*”.
Cei mai sobri oameni ai bisercii, chiar dintre cei din vremea lui, sigur că ar deplânge asemenea fapte ale
arhidiaconului de Canterbury, dar acea practică era mult prea obişnuită pentru ca să mai surprindă. Vai!
demnităţile seculare ajunseseră să fie obiectivul principal al ambiţiilor pentru aproape toţi membrii
clerului, astfel încât se găseau mult mai mulţi care să admire evoluţia lui Becket decât cei care s-o
deplângă. Bogăţia, măreţia şi puterea lui erau fără precedent. Era aproape ca un rege, numai că nu avea
titlul. Se spune că lumea nu mai văzuse prieteni aşa de apropiaţi. Dar, ca prieteniile din lume, dintre doi
oameni egoişti, ambiţioşi şi fără scrupule, aceasta a ţinut numai cât timp a slujit intereselor lor. Vom
vedea aceasta manifestându-se într-un mod cum rareori s-a mai văzut.
Thomas a Becket arhiepiscop de Canterbury - anul 1162
La aproximativ un an după moartea lui Theobald, regele l-a numit pe Becket arhiepiscop de Canterbury
şi primat al întregii Anglii. Înainte de aşezarea lui pe scaunul episcopal, el se prefăcuse a fi în totul
devotat intereselor stăpânului său regal, dar, din momentul în care alegerea lui i-a fost adusă la
cunoştinţă lui Alexandru al-III-lea, şi mai ales după întâlnirea lor la Consiliul de la Tours, inima lui s-a
schimbat complet faţă de suveranul său. De la Tours, el s-a întors la Canterbury mărturisind a fi vasalul
inflexibil al Romei şi vrăjmaşul regelui şi al legilor ţării. Aşa era, aşa este şi aşa va rămâne duhul
papalităţii. Intenţiile regelui de a limita puterea în creştere a bisericii îi erau binecunoscute lui Becket,
care prezidase consiliile lui secrete. El trebuia să se opună cu orice preţ acelor intenţii ale regelui, aşa că a
început bătălia.
Pretenţiile ordinului sacerdotal ca o castă deosebită a omenirii, de la cel mai mare până la cel mai de jos,
ajunseseră să încurce guvernarea civilă şi să fie o piedică în calea administraţiei. Biserica cerea să fie
complet exclusă de sub controlul legii seculare. Se susţinea cu multă îndrăzneală că persoanele şi
proprietăţile clerului trebuiau să fie în afara jurisdicţiei tribunalelor obişnuite şi să fie responsabile
numai faţă de superiorii lor şi supuse direct, cu viaţa şi proprietăţile lor, numai hotărârilor Romei. Dar
nelegiuirea conduce la violenţă , iar rezultatul acestei agresiuni papale în Anglia a fost o creştere grozavă
a delictelor care puneau în pericol viaţa şi proprietatea supuşilor. “De exemplu,” spune avocatul nostru,
“s-a dovedit că, de la începutul domniei lui Henry al II-lea, funcţionari din ordinele preoţeşti au comis
nu mai puţin de o sută de crime fără a fi pedepsiţi deloc. Violatori, incendiatori şi jefuitori se adăposteau
sub roba preotului sau sub sutana călugărului; nici un fel de pedepse existente în legea ad-hoc nu erau
potrivite pentru reprimarea unor crime atât de mari, astfel încât regele Henry a ajuns în cele din urmă
să-şi pună problema dacă vechile legi şi obiceiuri ale ţării mai erau respectate”.
Regele s-a hotărât să rezolve aceste mari probleme şi a convocat parlamentul la Westminster, cerând un
răspuns clar la întrebările lui. Clerul i-a răspuns regelui că vechile legi şi obiceiuri ale ţării trebuie să fie
respectate şi menţinute, dar “au susţinut mereu privilegiile ordinului lor”. Acest răspuns, aparent
evaziv, era de fapt un refuz. Consternat, regele a suspendat adunarea, a părăsit Londra şi a început să-i
ia lui Becket puterea ca şi privilegiul şi onoarea de a-i educa fiul. Episcoii, alarmaţi, cunoscând mândria
şi puterea lui Henry, i-a cerut primatului lor fie să retragă, fie să schimbe răspunsul atât de ofensator.
Dar, la început, el a declarat că şi dacă un înger din cer l-ar sfătui să arate o asemenea slăbiciune, el l-ar
considera blestemat. În cele din urmă, el a cedat totuşi. Unii spun că a cedat sub influenţa papei
Alexandru, pentru că Henry a ameninţat că nu va mai plăti “banul lui Petru”. Astfel, pe tot parcursul
disputei, papa a fost alături de rege când a avut nevoie de bani şi a fost de partea lui Becket când se
putea descurca fără a mai primi bani.
Constituţia de la Clarendon
După ce a primit un răspuns afirmativ de la ierarhie, regele a convocat consiliul ţării la Clarendon, un
palat regal lângă Salisbury, pentru a ratifica acea concesie. Regele dorea pacea. Legea ţării era peste tot
sfidată de biserică, exercitarea justiţiei era oprită şi ţara era în pericol de război intern. Regele a pus să fie
întocmit un act legal cuprinzând legile şi rânduielile, pe care l-au semnat baronii laici şi episcopii şi a
sperat că prin aceasta va pune capăt conflictului dintre coroană şi biserică. Este greu de spus dacă de
teama mâniei regelui sau din motive politice sau pentru că plănuia trădarea, totuşi arhiepiscopul a
depus jurământul şi a semnat celebra “Constituţie de la Clarendon”. Ceilalţi episcopi l-au urmat. Astfel,
ei au scăpat de mâna regelui şi a baronilor. Totuşi este extrem de clar că Becket nu a intenţionat nici o
clipă să se supună legilor pe care le-a semnat în mod solemn şi pe care a jurat să le respecte onorându-l
pe rege. El ştia ce anume putea justifica cel mai josnic sperjur şi nu a pierdut o clipă, ci i-a spus papei
ceea ce făcuse cu atâtea reticenţe, aşa că, în mai puţin de o lună a primit condamnarea oficială a
“Constituţiei”, însoţită de scrisori care-l absolveau “de toate angajamentele contrare canoanelor şi de un
mandat către toţi episcopii şi prelaţii regatului, ca, fără nici un fel de scrupule, să încalce orice
promisiuni vor fi făcut”.
Poate fi oare comis un sperjur mai deliberat şi cu mai mult sânge rece? Şi cel care a făcut aceasta era cel
mai mare din biserică şi fusese şi cel mai apropiat de rege! Inima se îmbolnăveşte când condeiul transcrie
o asemenea răutate neruşinată. Cu siguranţă, nu există răutate mai mare decât aceea comisă luând
numele lui Isus şi cel al creştinătăţii ca justificare. Asemenea revelaţii ne redau cele mai înfricoşătoare
idei izvorâte din duhul cel rău al papalităţii. Cele mai rele crime împotriva lui Dumnezeu şi a omului
erau îndreptăţite dacă acestea duceau la creşterea puterii şi măreţiei lumeşti a bisericii. Având înaintea
noastră o asemenea duplicitate, ne putem întreba când şi în ce împrejurări poţi să-i acorzi încredere
unui adevărat papistaş. Suntem mulţumitori că nu noi suntem aceia care să-l judecăm, ci Dumnezeu este
acela care va judeca omenirea. “Pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin
Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit
prin faptul că L-a înviat din morţi” (Fapte 17:31).
Arhiepiscopul, care câştigase încrederea regelui şi îi cunoştea bine sentimentele inimii, l-a ţinut pe papă
la curent cu tot ce se petrecea între ei, astfel încât Papa a ştiut bine când să-i facă pe plac regelui şi când
să-l susţină pe slujitorul lui cel plin de zel. Cu siguranţă, aceasta este cea mai josnică speţă de trădare din
partea unui slujitor şi cea mai nedreaptă purtare pentru un îndrumător spiritual. Nimeni nu poate sluji
la doi stăpâni, ci trebuie să-l trădeze pe unul dintre ei. Şi aşa a fost şi în cazul care ne stă înainte, care este
unul dintre cele mai triste din analele istoriei. Imediat după ce primatul şi-a pus pecetea pe “Constituţia
de la Clarendon”, Alexandru a fost înştiinţat şi de pocăinţa lui şi că el se dezicea de ea. “Imediat după ce
a înghiţit otrava, antidotul a şi ajuns la buzele lui*”.
* Cathedra Petri, cartea 12, vol. 5, p. 219. Vedeţi şi relatarea completă a disputei în History of Latin Christianity, a
lui Milamn, vol. 3, p. 434-528. Prima scriere poate fi considerată o privire constituţională asupra conflictului, iar
cea de-a doua o privire istorică.
Thomas a Becket se împotriveşte regelui
S-a declarat război între prerogativele coroanei şi pretenţiile bisericii. Aceeaşi luptă care s-a purtat între
Henric al IV-lea al Germaniei şi Grigore al VII-lea avea să aibă loc din nou pe terenul Angliei între rege şi
arhiepiscop. Becket a demisionat din funcţia de cancelar şi a predat sigiliul. S-a retras de la plăcerile
curţii, de la vânători, banchete, turniruri, războaie şi consilii şi a devenit brusc un călugăr auster şi
chinuit. Purta sutană de călugăr, o cămaşă de postav, şi se biciuia cu un bici de fier. A părăsit toate
obiceiurile lui rafinate; postea numai cu pâine şi apă, se întindea pe podeaua tare şi, în fiecare noapte, cu
mâinile lui, spăla picioarele la treisprezece cerşetori. Această aparentă sfinţenie intangibilă era puterea
lui în luptă: mâinile oamenilor lumii nu-l puteau atinge pe sfântul lui Dumnezeu, pe marele preot, unsul
Domnului. Becket îşi cunoştea omul pentru că îi studiase fiecare aspect al caracterului.
Henry a fost uimit, încurcat şi dezamăgit. Îl ridicase pe slujitorul său favorit în poziţia cea mai înaltă de
arhiepiscop de Canterbury pentru ca serviciile lui să fie şi mai eficiente împotriva partidei
romanizatoare. De observat că nu se punea problema privilegiilor legale ale bisericii în Anglia, pe care
Henry nu s-a arătat deloc dornic să le încalce, ci că biserica, prin instrucţiunile primite din partea Papei,
a arătat hotărârea de a călca drepturile coroanei şi ale întregului popor al Angliei. Şi regele nu cunoştea
în tot regatul său nici un om în stare să-i combată, prin talentele şi perspicacitatea lui, pe emisarii Romei,
mai capabil ca veselul său cancelar, beneficiarul generozităţii lui.
Gândise că pusese în fruntea bisericii şi a statului pe cineva care avea să se lupte pentru libertpţile
coroanei şi ale poporului ţării sale natale. Dar nu cu aceste scopuri nobile primise Becket inelul şi cârja
episcolală, ci, din momentul în care a atins crucifixul episcopal, el a fost un vasal jurat să apere până la
moarte Scaunul de la Roma şi un vrăjmaş declarat al oricărui om şi oricărui principiu care s-ar opune
intereselor scaunului Sf. Petru. În scurt timp Henry a descoperit că abilul şi serviabilul lui cancelar, “care
se aşteptase să-l sprijine şi să-i aducă victoria, s-a întors împotriva lui cu cea mai neînduplecată
vrăjmăşie şi a mers mai departe ca niciodată până atunci în susţinerea pretenţiilor Romei*”.
* White – Eighteen Christian Centuries, p. 275
Consternarea regelui
Nu este greu să ne închipuim ce sentimente au stârnit la mândrul Plantagenet ofensat veştile despre
purtarea primatului său. Henry nu numai că era mai bogat şi mai puternic decât orice alt monarh din
acea vreme, ci era şi un om capabil, hotărât şi întreprinzător. După mai multe încercări nereuşite de a-l
aduce la pocăinţă pe preotul îndărătnic, el a poruncit să fie tratat ca un trădător. Becket, cunoscând
puterea şi temperamentul lui Henry, a ajuns la concluzia raţională că persoana lui nu avea şanse să mai
fie în siguranţă decât prin fugă. Regele Franţei l-a primit nu ca pe un fugar, ci ca pe un oaspete distins.
Arhiepiscopul a fost atunci proclamat trădător, prietenii lui personali şi rudele lui au fost exilaţi şi au
fost luate măsuri severe pentru a împiedica comunicarea lui cu partizanii săi din Anglia. Ca răspuns,
Becket i-a excomunicat pe toţi adversarii săi. Astfel, furtuna şi conflictul au bântuit timp de şapte ani,
perioadă în care au fost implicaţi mulţi suverani, papi şi anti-papi, prelaţi şi demnitari de tot felul.
După ce am examinat cu grijă cum se punea problema între biserică şi stat – chestiune într-o anumită
măsură de interes naţional -, care a condus la acest conflict urât, considerăm că ne-am îndeplinit
misiunea. Detaliile din acei şapte ani ar fi plictisitoare şi nefolositoare pentru cititor şi ar cere un mare
efort pentru a le scrie. În acestea s-au manifestat din plin cele mai rele patimi ale naturii umane căzute.
Apoi, acest gen de dispute nu se pot termina altfel decât prin moartea preotului sau prin supunerea
regelui. Potrivit principiilor papale, nu se poate ca preotul să greşească şi preotul nu trebuie să cedeze
niciodată.
Aceasta era poziţia lui Becket, pe care şi-a susţinut-o inflexibil. În cele din urmă, prin mijlocirea regelui
Franţei şi a papei, i s-a permis să se întoarcă din exil. El se îndoia destul de mult de sinceritatea lui
Henry, dar considera revenirea lui un triumf asupra regelui. El a rămas adversarul putrenic şi inflexibil
dintotdeauna. El a cerut restituirea imediată a domeniilor Scaunului său episcopal şi a refuzat categoric
să-i absolve pe episcopii pe care-i excomunicase, ca şi pe ceilalţi excomunicaţi.
Ca de la începutul conflictului, purtarea lui a fost ofensatoare şi sfidătoare. Purtarea lui Becket de la
revenirea lui i-a fost relatată în mod amănunţit lui Henry de către episcopi, care au implorat protecţia lui
pentru ei înşişi şi pentru clerul ţării. Unul dintre ei a spus, în mod imprudent: “Cât timp trăieşte
Thomas, nu vei avea pace”. Regele a fost profund tulburat si a căutat ajutor. Fiind inflamat la nebunie de
fermitatea neclintită şi de aroganţa lui Becket, dorinţa lui secretă i-a venit pe buze: “Sunt un prinţ
nefericit. Cine oare mă va răzbuna pe un singur preot neruşinat, care-mi face atâta necaz şi se
străduieşte, pe toate căile, să-mi anuleze autoritatea regală!”
Asasinarea lui Thomas a Becket - anul 1171
Nu este deloc sigur că regele avea un scop ucigaş când a rostit acele vorbe necugetate, dar cei din jurul
lui le-au interpretat fiecare în felul lui. Patru cavaleri, şambelani ai regelui, oameni cruzi şi războinici, s-
au hotărât să aducă acel serviciu dorit cu disperare. Reginald Fitz-Urse, Williem de Tracy, Hugh de
Morville şi Reginald Brito, au dispărut de la curte şi au mers la Bayeux. Temându-se de intenţiile
cavalerilor absenţi, regele l-a trimis în grabă pe contele de Manderville cu ordinul de a-l aresta pe primat
şi de a-i rechema pe cei patru cavaleri. Dar asasinii au traversat în grabă canalul şi l-au asasinat pe
arhiepiscop înainte ca mesagerii regelui să-i ajungă din urmă.
Detaliile acestei fapte sângeroase le sunt binecunoscute cititorilor noştri, fapt pentru care nu vom zăbovi
mult asupra lor aici. Dar, putem adăuga, ca un fapt istoric dovedit, nu rezultă clar că cei patru cavaleri
erau hotărâţi să-l ucidă pe primat înainte de a se strădui să obţină de la el o promisiune că se va supune
regelui şi că-i va absolvi pe episcopi. Ca urmare, ei au intrat neînarmaţi în camera lui. Dar cererile lor
poruncitoare şi răspunsurile lui arogante şi sfidătoare au stârnit cele mai rele patimi ale lorzilor feudali,
care aveau un puternic sentiment al loialităţii faţă de suveranul lor, aşa că ei s-au înfuriat şi s-au repezit
afară pentru a-şi lua armele. Uşile au fost închise în urma lor şi le-a trebuit un timp să le spargă pentru a
intra. Toţi ştiau ce avea să urmeze. Arhiepiscopul ar fi putut scăpa, dar nu a vrut. Victoria era deja a lui
şi avea să fie şi mai mare dacă el era martirizat. Clopotul suna pentru slujba de seară. A intrat în mod
solemn în biserică, purtând cârja episcopală. În mânăstire s-a auzit zgomotul oamenilor înarmaţi, iar
călugării speriaţi au fugit. “Unde este trădătorul?” a strigat unul dintre ei. Nici un răspuns. “Unde este
arhiepiecopul?” “Iată-mă,” a răspuns el. Cavalerii au cerut din nou absolvirea episcopilor şi jurământul
de supunere faţă de rege. El a refuzat. A urmat o altercaţie aprinsă, care s-a încheiat cu lovituri şi
arhiepiscopul a fost tăiat în faţa altarului. Ucigaşii au fugit mai întâi la Roma pentru a face penitenţă,
apoi la Ierusalim, unde, potrivit poruncilor papei, ei şi-au petrecut restul vieţii în penitenţă şi austeritate.
Umilirea lui Henry al II-lea
Regele a fost extrem de tulburat când a auzit de acea crimă sacrilegiu. Creştinătatea a fost străbătută de
un sentiment de oroare, iar regele a fost clasat ca un tiran fără religie şi Becket a fost adorat ca un sfânt
martirizat. S-a considerat că el fusese omorât în urma ordinului direct al regelui. Trei zile şi trei nopţi,
monarhul nefericit s-a închis în singurătate şi a refuzat hrana şi orice mângâiere, încât servitorii săi au
ajuns să se teamă pentru viaţa lui. La sfârşitul penitenţei lui, el a trimis emisari la papă pentru a se
dezinculpa de orice fel de participare la crimă. La început, Alexandru a fost indignat şi nu a vrut să audă
nimic şi nici măcar ca numele urâcios al regelui Angliei să fie rostit în prezenţa lui. El a ameninţat că
avea să-l excomunice pe rege personal şi să pronunţe o interdicţie solemnă asupra tuturor domeniilor
din stăpânirea lui. “S-au găsit totuşi mediatori,” spune Greenwood, “care au făcut ca acel caz să fie
cercetat de tribunalul papal. Au fost chemaţi anumiţi cardinali care nu s-au arătat inaccesibili faţă de
argumentele emisarilor. Primind o prezentare a lucrurilor, papa a fost înduplecat”. Au fost discutate
condiţiile reconcilierii, dar în acea situaţie papa avea piciorul pe grumazul regelui şi era hotărât să-şi
impună condiţiile pentru a-l absolvi. Triumful lui asupra regelui a fost atât de complet pe cât şi-l dorise.
Alexandru a trimis doi cardinali cu autoritate de nunţiu pentru a-l întâmpina pe Henry în Normandia şi
a cerceta cazul mai în amănunt şi pentru a fi martori la penitenţa regelui. Henry a jurat pe evanghelie că
nu poruncise şi nici nu dorise moartea lui Becket şi că nu fusese mai profund îndurerat nici la moartea
tatălui său sau a mamei sale. Şi totuşi a mărturisit că vorbele pe care le spusese la mânie împotriva acelui
om sfânt s-ar putea să fi dus la moartea lui, fapt pentru care era pregătit să facă penitenţa pe care
pontiful ar considera să o ceară. Sfântul Scaun a cerut şi Henry a primit ca: “1. Să susţină pe cheltuiala lui
două sute de cavaleri în Ţara Sfântă; 2. Până în trei ani el personal avea să ia crucea în afară de situaţia
când Sfântul Scaun îl va absolvi de această obligaţie; 3. Să abroge Constituţia de la Clarendon şi toate
obiceiurile rele introduse pe parcursul domniei lui; 4. Să restituie bisericii de la Canterbury toate
drepturile şi posesiunile ei şi să ierte şi să restituie proprietăţile tuturor acelora care fuseseră victime ale
mîniei lui din cauza primatului; 5. El şi fiul său, Henry cel tânăr să ţină coroana Angliei credincioasă
Papei Alexandru şi succesorilor săi şi că ei şi succesorii lor nu se vor considera regi cu adevărat până ce
papa şi succesorii lui nu îi vor recunoaşte ca atare”. După ce a fost pecetluit după cuviinţă actul oficial,
regele a fost reconciliat cu papa în porticul bisericii, la 22 mai 1172. Dar el nu scăpase încă din mâinile
preoţilor nemiloşi pentru că umilirea lui nu era încă desăvârşită.
Clerul a predicat de la amvoane şi poporul a fost dispus sa creadă că anumite încercări ale familiei regale
erau judecăţi ale lui Dumnezeu pentru că îl persecutase pe sfântul Lui. Poporul fusese şi făcut să creadă
că acel sfânt luptase pentru cei săraci împotriva celor bogaţi, în special pentru saxonii săraci şi asupriţi
împotriva normanzilor cruzi şi avari. Deprimat în urma nenorocirilor, acuzat de complicitate cu
criminalii şi bântuit de temeri superstiţioase, nefericitul prinţ a fost gata să facă ispăşire completă pentru
păcatele lui. El a fost asigurat că nimic mai puţin decât o umilinţă publică nu ar putea îndupleca cerul şi
pe sfântul cel martirizat. Scenele de la Canosa trebuiau să se mai desfăşoare încă odată. Acesta este
adevăratul spirit al neînduplecatului cler al Romei. Dacă nu pot vărsa sângele victimelor lor, atunci îi vor
forţa să bea până la fund cea mai amară cupă a umilinţei.
Penitenţa lui Henry la mormântul lui Thomas Becket - anul 1174
La aproximativ trei ani după moartea lui Becket, regele a vizitat mormântul lui de la Canterbury. Când a
ajuns într-un loc de unde se putea vedea biserica în care era înmormântat arhiepiscopul, el a descălecat
şi a mers pe jos o distanţă de trei mile îmbrăcat în veşmânt de pelerin şi cu picioarele goale sângerând
prin pietrele drumului. S-a aruncat cu faţa la pământ înaintea mormântului sfântului care fusese
canonizat. După ce a zăcut mult timp în acea poziţie, el i-a rugat pe călugări să-l biciuiască, ceea ce ei s-
au şi arătat dornici să facă. Astfel, în toată biserica, a fost satisfăcută mândria călugărilor, fiecare dintre ei
lăsând câteva brazde pe spinarea mândrului normand. El a petrecut apoi toată ziua şi toată noaptea pe
pietrele reci fără a primi ceva care să-l învioreze.
Puterea spirituală a triumfat deplin asupra celei temporare, în persoana regelui, dar şi asupra legilor
ţării. Astfel, scopurile ambiţioase ale papalităţii au fost mai deplin atinse prin moartea apărătorului lor
decât ar fi putut fi dacă el ar fi trăit mai mult.
Reflecţii asupra sfârşitului luptei
Pentru a-l ajuta pe cititor să aibă o apreciere mai corectă asupra acestui îndelungat şi crunt conflict, mai
adăugăm câteva gânduri. Credem că nimic nu îl poate ajuta pe un cititor protestant să aprecieze mai just
adevăratul spirit al papalităţii decât istoria planurilor ei ambiţioase şi a mijloacelor pe care ea le-a
întrebuinţat fără scrupule pentru îndeplinirea lor.
Dacă întrebăm care era de fapt miza pentru această mare şi tragică luptă, ce răspuns putem găsi? Era
oare pentru libertăţile spirituale ale bisericii lui Dumnezeu, ca ea să aibă privilegiile de a I se închina Lui
şi de a-I sluji potrivit Cuvântului său? A avut oare primatul sau papa în vedere libertăţile cetăţeneşti şi
religioase ale creştinilor individuali sau binele omenirii în general? Sau şi-au ridicat ei glasul pentru a-l
mustra pe rege şi curtea lui pentru încălcarea flagrantă a legilor lui Dumnezeu şi ca să-i prevină asupra
judecăţii viitoare? Toţi cei care s-au străduit să cerceteze detaliile controversei au fost nevoiţi să admită,
oricât de trist ar fi, că nici unul dintre aceste motive mai demne nu şi-a găsit loc în gândurile lor. Ei au
avut un singur obiectiv şi numai unul: puterea preoţilor! Adevărul. Creştinismul, pacea bisericii, pacea
naţiunii, ca să nu mai vorbim de gloria lui Hristos sau de realităţile eterne, toate au fost sacrificate pe
altarul zeificat al pretenţiilor clerului. Becket a fost reprezentantul acelor pretenţii şi a cerut ca
persoanele şi proprietăţile clerului să fie sfinţite ca absolut inviolabile. “De la început până la sfârşit,”
spune Milman, “a fost o dispută pentru autoritatea, imunitatea şi proprietăţile clerului. Libertatea
bisericii era considerată scoaterea bisericii de sub autoritatea legii, ca ea să aibă o existenţă separată,
exclusivă şi deosebită de restul lumii. Toţi trebuie să recunoască faptul că, dacă regele ar fi consimţit ca
oamenii bisericii să dispreţuiască orice lege, dacă nu ar fi insistat ca preoţii vinovaţi de ucidere să fie
spânzuraţi la fel ca orice laic, el şi-ar fi putut continua cariera lui ambiţioasă fără probleme, ar fi putut
trăi încălcând fiecare principiu creştin al dreptăţii, omeniei şi fidelităţii conjugale fără să-l mustre cineva,
ar fi putut stoarce orice taxe de la supuşii săi fără să fie mustrat de cler, numai să nu se atingă de
comorile bisericii”.
Aşa este judecata solemnă a unui demnitar al bisericii, care nu poate fi acuzat că are prejudecăţi
împotriva clasei din care el însuşi face parte şi ale cărui critici sunt considerate extrem de valoroase,
după cum şi istoria scrisă de el este demnă de încredere şi în alte privinţe.
Nu numai că suntem de acord cu tot ce spune decanul, ci am mai adăuga că alte cuvinte, oricâtă greutate
şi solemnitate ar fi să aibă, nu ar exprima mai bine profunzimea răului protejat şi propagat de sistemul
papal. De observat că noi nu vorbim despre biserica catolică, sau, mai curând, despre biserică privită ca
fiind ceva distinct de papalitate, ci de ambiţiile lumeşti şi politica fără scrupule a papilor, mai ales
începând din timpul lui Hildebrand. Cu toate acestea, în ea au fost totuşi, chiar şi în cele mai întunecate
perioade ale istoriei, mulţi sfinţi scumpi ai lui Dumnezeu, care nu au ştiut nimic despre căile rele ale
episcopului Romei şi ale consiliului său. Domnul Însuşi spune aceasta în mesajul său către Tiatira: “Dar
vouă vă spun, celorlalţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut
«adâncimile lui Satan»” (Apocalipsa 2:24). Aici vedem că există o rămăşiţă credincioasă într-un sistem
caracterizat prin “adâncimile lui Satan”.
Dar, înainte de a încheia cu această istorie care este deja destul de lungă, am mai adăuga că tragica
moarte a lui Becjet a fost imediat înfurmuseţată cu multă sârguinţă de discipolii din şcoala lui. Ni se
spune că biografii şi memorii ale martirului au fost multiplicate şi răspândite cu multă hărnicie.
Elemnetul puternic al idolatriei, prezent dintotdeauna în biserica Romei, a ajuns să se manifeste puternic
de atunci în Anglia. Au ajuns la modă pelerinajele la mormântul martirului pentru iertarea păcatelor, iar
sfântul a ajuns să fie obiectul închinării poporului. Pelerini din toate părţile veneau la racla lui şi au
îmbogăţit biserica cu daruri din cele mai scumpe. S-a făcut mult comerţ cu articole care se spune că ar fi
venit în contact cu persoana lui şi că ar fi avut puteri miraculoase. Într-o zi au fost înregistraţi chiar o
sută de mii de pelerini la Canterbury. Până şi Ludovic al VII-lea al Franţei a făcut un pelerinaj la
mormîntul făcător de minuni şi a pus la raclă un giuvaer evaluat ca fiind cel mai valoros din creştinătate.
Dar Henry al VIII-lea a îndrăznit să jefuiască bogatul altar, a poruncit să fie luat sfântul, să-i fie arse
oasele şi cenuşa lui să fie risipită în vânt.
Istoria Bisericii Capitolul 23. Teologia bisericii Romei
Capitolul 23. Teologia bisericii Romei

Trecem acum în secolul al treisprezecelea. Protagoniştii şi marile evenimente ale secolului al
doisprezecelea au trecut. Avem de reflectat în mod solemn. Este bine că nu putem trece dincolo de
hotarul care separă cele două stări ale fiinţei. Dacă marea agitaţie din secolul al doisprezecelea nu ar fi –
deşi destul de departe – în relaţie cu reforma din secolul al şaisprezecelea, aceasta nu ar prezenta mai
deloc interes pentru noi în secolul al nouăsprezecelea, dar la acei oameni, în timpul lor, putem vedea
principalele curente de gândire şi simţire umană care au apărut în mânăstire şi rezultatele lor în ceea ce
priveşte libertăţile cetăţeneşti şi religioase de care noi ne bucurăm acum, prin providenţa cea bună a lui
Dumnezeu.
A apărut o nouă generaţie, un alt fel de oameni. Papii, primaţii, împăraţii, călugării, filozofii şi
demagogii despre care am aflat ceva au făcut loc altora- Dar unde s-au dus? Unde sunt ei acum? Punem
această întrebare numai pentru ca să ne fie de folos în ziua de astăzi şi să nu ne scape ocazia pe care o
avem, ca să nu ajungem să ne lamentăm împreună cu profetul din vechime: “A trecut secerişul, s-a
sfârşit vara, şi noi tot nu suntem mântuiţi” (Ieremia 8:20)
Considerăm că a venit timpul ca martorii pentru Dumnezeu şi adevărul Lui să ocupe un loc deosebit în
istoria noastră. Ei ies în evidenţă spre sfârşitul secolului al doisprezecelea. Dar, mai întâi, ar fi bine să
prezentăm cititorilor noştri câteva definiţii teologice şi obiceiuri ale bisericii romane din acel timp,
pentru că vom vedea că pe temeiul acestora au fost judecaţi acei martori şi prin ele a câştigat papalitatea
putere asupra vieţii şi libertăţii sfinţilor lui Dumnezeu.
Cele şapte sacramante
În Noul Testament, totul este simplu şi clar. Citim doar despre două sacramente sau instituţii divine
rânduite pentru un popor mântuit: botezul şi masa Domnului. Dar, atât în biserica greacă, cât si în cea
latină, numărul a fost umflat mult şi a fost diferit în învăţăturile diferiţilor teologi. A ajuns să nu mai fie
ceva care ţine de revelaţia divină, ci de imaginaţia omenească. Unii vorbesc chiar despre douăsprezece
sacramente, dar în biserica occidentală a fost, în cele din urmă, stabilit numărul mistic şapte, care
corespunde ideii darurilor înşeptite ale Duhului Sfânt. Acestea sunt: botezul, confirmarea, euharistia,
penitenţa, ultima ungere şi căsătoria*.
* V. J.C. Robertson, vol. 3, p 259-272
Astfel le-a fost întinsă o cursă celor care-L urmează pe Hristos. Nu mai conta cât de sincer Îl credea un
om pe Dumnezeu şi cât asculta de Cuvântul Lui, pentru că, dacă nesocotea sacramentele bisericii şi
numeroasele ei ceremonii, se expunea acuzaţiei de erezie, cu toate consecinţele ei. Pe de altă parte, nu
conta că era dispreţuit complet Cuvântul lui Dumnezeu dacă cineva mărturisea ascultare faţă de
biserică. Cei care Îl urmau pe Domnul potrivit Cuvântului Său nu aveau nici o posibilitate de a scăpa:
erau prinşi în cursă.
Transsubstanţierea
O enumerare a rânduielilor religioase exterioare adăugate ar fi interminabilă. Multe ritualuri, ceremonii,

obiceiuri, zile sfinte şi sărbători au fost adăugate pe parcursul istoriei, atât de către pontifi în mod public,
cât şi de preoţi în particular. Dar nici o invenţie preoţească nu a deschis în mod mai clar o cale şi nu avut
un efect mai mare asupra minţii poporului decât cea a transsubstanţierii. Această dogmă nu apare
nicăieri în scrierile părinţilor greci, nici în ale celor latini. Prima urmă a acestei învăţături poate fi găsită
în secolul al optulea. În secolul al nouălea, perioadă de întuneric gros, călugărul Pascasius pare să fi dat
forma definitivă monstruoasei superstiţii. În secolul al nouălea, Berengar de Tours s-a opus energic
acestei învăţături, iar Anselm de Canterbury a apărat-o în mod abil. Ea a continuat să fie un subiect
disputat printre învăţători până la cel de-al patrulea consiliu de la Lateran, în anul 1215, când ea a fost
pusă în rândul învăţăturilor oficiale ale bisericii Romei. Un canon al consiliului afirmă că, atunci când
preotul oficiant rosteşte cuvintele consacrării, elementele sacramentale – pâinea şi vinul – se transformă
în substanţa trupului şi sângelui Domnului Isus Hristos. “Trupul şi sângele lui Hristos,” spun ei, “sunt
cuprinse la altarul sacramental sub forma pâinii şi vinului; pâinea fiind transsubstanţiată în trupul lui
Isus Hristos, iar vinul în sângele Său, prin puterea lui Dumnezeu, de către preotul oficiant. Schimbarea
produsă astfel este declarată atât de perfectă şi de completă încât elementele îl conţin în integralitate pe
Hristos, cu divinitatea Lui, umanitatea, sufletul, trupul şi sângele, cu toate părţile ei componente*”.
* Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 905. Vedeţi şi un eseu reuşit al lui Edgar pe această temă: Variations of
Popery, p. 347-388
De atunci, pâinea sfinţită a euharistiei a primit onoruri divine. Au fost introduse schimbări importante şi
în modul de administrare a acestui sacrament. S-a spus că vinul sfinţit era în pericol de a fi profanat prin
înmuierea bărbii în potir sau pentru că aceia care erau bolnavi nu puteau să-l înghită, iar copiii puteau
să-l verse, aşa că acea cupă nu le-a mai fost dată laicilor, nici celor bolnavi, iar comuniunea copiilor a fost
oprită complet la latini, pe când grecii încă o mai practicau.
În modul cel mai firesc, din această doctrină a transsubstanţierii au rezultat cele mai grozave superstiţii.
Într-un anumit moment al serviciului mesei, preotul ridică ostia consacrată, iar poporul se prosternează
în închinare. În unele situaţii, pâinea este aşezată într-un fel de sicriu frumos şi purtată în mod solemn în
procesiune pe străzi, fiecare om îngenunchind în închinare la trecerea ei. În Spania, când preotul aduce
pâinea sfinţită la cineva care e pe moarte, este însoţit de un om care sună dintr-un clopoţel, şi, la sunetul
acelui clopoţel, toţi sunt datori să cadă în genunchi şi să rămână în acea poziţie cât timp aud clopoţelul.
Preoţii au făcut poporul să creadă că Dumnezeul cel viu este în acel sicriu sub forma pâinii şi că poate fi
purtat dintr-un loc într-altul. Sigur că aceasta este culmea nelegiuirii, idolatriei şi blasfemiei şi face ca
toate lucrurile sfinte să poată fi ridiculizate de către cei neevlavioşi. Acest obicei a fost produs şi
întreţinut într-un timp de mare ignoranţă, depravare şi superstiţie.
Aşa a fost răutatea îndrăzneaţă a preoţiei papale şi atât de jalnică, dar şi vinovată, a fost orbirea bisericii
romane. Cu toate acestea, Dumnezeu a îngăduit-o timp de o mie de ani. Dar va veni o zi a judecăţii, când
El va judeca secretele inimilor oamenilor nu după standardul ritualurilor romane, ci potrivit evangheliei
lui Isus Hristos, Domnul nostru. “Pentru că este scris: «Viu sunt Eu,» spune Domnul, «că orice genunchi
se va pleca înaintea Mea şi orice limbă Îl va mărturisi pe Dumnezeu». Astfel că fiecare dintre noi va da
socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14:11-12).
Închinarea la Maria
Închinarea la fecioara Maria şi-a avut sursa iniţial în spiritul ascetic, care a ajuns să domine secolul al
patrulea. Înainte de acea perioadă nu s-a găsit nici un indiciu că ar fi existat închinare către Maria. Cam
în acelaşi timp, adică spre sfârşitul secolului al patrulea, s-a descoperit şi s-a răspândit mult vorba că în
templul de la Ierusalim erau fecioare închinate lui Dumnezeu, printre care a crescut Maria cu jurământul
de virginitate perpetuă. Această nouă învăţătură a dus la venerarea Mariei ca reprezentanta stării ideale
de celibat şi a susţinut mărturisirea castităţii religioase. În scurt timp s-a ajuns ca fecioara să fie numită
“Mama lui Dumnezeu”, ceea ce a dus la controversa nestoriană. Dar, în pofida opoziţiei, închinarea la
Maria a ajuns predominantă şi imagini frumoase ale fecioarei ţinând în braţe pruncul Isus au apărut în
toate bisericile. Odată ce s-a ajuns la aceasta, ea a ajuns repede un obiect al închinării directe şi
mariolatria a ajuns pasiunea dominantă a bisericii romane. Slujbele zilnice pentru Maria şi zilele şi
sărbătorile în onoarea ei au fost confirmate de Urban al-II-lea la Consiliul de la Clermont, în anul 1095.
Respectul pentru fecioara binecuvântată a devenit o doctrină şi o practică stabilită oficial a bisericii
Romei, continuând să fie aşa până în ziua de azi. Romano-catolicii pot nega că ei o onorează pe Maria
prin acea închinare care se cuvine să-I fie adusă numai lui Dumnezeu, dar în cărţile lor de rugăciune
fecioara ocupă un loc important. Nicio rugăciune nu este mai des folosită decât “Ave Maria”, care, după
ce citează pasajul din salutul îngerului Gabriel, adaugă “Sfântă Marie, Mamă a lui Dumnezeu, roagă-te
pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul morţii. Amin”. În altă rugăciune se adresează din nou fecioarei:
“Alergăm la ajutorul tău, O sfântă Mamă a lui Dumnezeu, nu ne dispreţui cererile în nevoile noastre, ci
scapă-ne de toate pericolele, tu veşnic glorioasă şi binecuvântată fecioară!” Alta sună în felul următor:
“Glorie ţie, sfântă Regină, Mamă a îndurării, viaţa noastră, dulceaţa şi speranţa noastră! Către tine
strigăm, noi, sărmani fii izgoniţi ai evei, către tine se îndreaptă gemetele noastre, jalea şi plânsul nostru
în valea plângerii. Întreaptă-ţi deci către noi ochii tăi plini de har şi de îndurare,” “Stea a dimineţii,”
“Adăpostul păcătoşilor,” şi mulţi alţi asemenea termeni, care arată clar poziţia de idol pe care o are
Maria în închinarea bisericii romane*.
* Pentru detalii vedeţi “Mariolatria,” Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 372; Butler – Lives of the Saints, 1
octombrie – marea carte a romano-catolicilor pe această temă
Rozariul este o serie de rugăciuni şi un şirag de mărgele care sunt numărate în cincisprezece grupe de
câte zece. Fiecare grupă de zece conţine zece Ave Maria, marcate de mărgele mici, precedate de Pater
Noster, marcate de mărgele mai mari şi se încheie cu un Gloria Patri. Şi breviarul roman, cartea
universală pentru rugăciune, din care orice preot trebuie să citească un pasaj în particular, fiind
ameninţat cu pedeapsa ca pentru un păcat de moarte dacă omite aceasta, foloseşte următorul limbaj
puternic cu privire la fecioară: “Dacă se stârneşte vântul ispitei, dacă ai naufragiat pe stâncile necazului,
priveşte la stea şi cheamă pe Maria. Dacă eşti aruncat încoace şi-ncolo de valurile mândriei, ambiţiei, ale
distracţiilor sau invidiei, priveşte la stea şi chemă pe Maria. Dacă mânia sau avariţia sau ispita cărnii îţi
chinuie mintea, priveşte la Maria. Dacă eşti tulburat de greutatea păcatelor tale, de conştiinţa ta întinată,
decă eşti îngrozit de judecată, dacă începi să aluneci în prăpastia tristeţii, în abisul disperării, gândeşte la
Maria. În pericole, în greutăţi, în îndoieli, gândeşte la Maria, cheamă pe Maria”. Atât de mult a ajuns
închinarea la Maria să fie închinarea creştinătăţii încât fiecare catedrală şi aproape fiecare biserică mai
mare are “Capela Doamnei noastre”.
Din aceste citate este extrem de evident că Mariei îi sunt adresate rugăciuni nu numai ca unei
mijlocitoare la Fiul ei, ci ca celui mai înalt obiect al închinării. Şi acestea sunt numai câteva exemple
calme şi sobre în comparaţie cu limbajul exotic al închinării cavalereşti, care se găseşte în imnuri, psaltiri
şi breviare. Ei îi sunt atribuite toate atributele dumnezeirii şi ea este reprezentată ca Împărăteasa
Cerurilor, aşezată între heruvimi şi serafimi. Dogma concepţiei imaculate a fost rezultatul firesc al
acestei adoraţii a Mariei. Aceasta a fost reafirmată, ca un articol al credinţei bisericii Romei de către
actualul papă şi a fost general acceptată.
Închinarea la sfinţi
Se poate considera că închinarea la sfinţi a început în aceeaşi perioadă ca şi închinarea la Maria şi că ea a

răsărit pe acelaşi teren. Şi, într-adevăr, este acelaşi lucru, singura deosebire fiind aceea că Maria este
înălţată deasupra întregii oşti a sfinţilor şi martirilor datorită sfinţeniei sale deosebite şi a influenţei sale
mai mari în cer.
În vremurile de început ale creştinismului erau veneraţi aceia care dăduseră o mărturie credincioasă şi
suferiseră pentru Hristos, ceea ce a condus la practica de a-i invoca pe sfinţi şi a implora mijlocirea lor. O
afecţiune scuzabilă a devenit veneraţie superstiţioasă şi a ajuns în final adoraţie. Trecerea de la veneraţie
la adorare este uşoară şi firească, deşi uneori are loc fără a-ţi da seama. De aceea este important
îndemnul apostolului: “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” Potrivit acestui cuvânt, rezultă că toţi cei care nu
au înaintea lor Persoana lui Hristos ca unicul obiect care le conduce inima, au un idol. Apostolul tocmai
spusese despre un loc minunat şi de binecuvântări minunate în El, după care a spus: “Suntem în Cel
adevărat, în Fiul Său Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu şi viaţă eternă” (1. Ioan 5:20-21). Cum
avem viaţa eternă în El şi suntem identificaţi cu El în ceea ce priveşte poziţia noastră înaintea lui
Dumnezeu, sigur că El trebuie să fie unicul nostru obiectiv. Orice altceva este un idol. Şi chiar şi cei mai
buni creştini sunt în pericol să onoreze prea mult vreun învăţător sau conducător favorit. Cum va apărea
aceasta în lumina epistolei lui Ioan în ziua cea mare de la urmă? Să ne păzească Domnul de o veneraţie
necuvenită pentru vreo făptură de-a Lui, fie ea în viaţă sau moartă!
Prin subtilitatea preoţilor, pornind de la aceste mici începuturi, s-a ridicat un sistem foarte influent, care
în cele din urmă a adus bisericii mari bogăţii. Din acest sistem fac parte pelerinajele cu banii pentru
ispăşire şi darurile de bunăvoie. În vremurile de început era obiceiul de a face slujebe religioase mai
deosebite la mormintele sfinţilor şi martirilor. Dar, pe măsură ce întunericul a devenit mai gros şi a
crescut spiritul superstiţios, aceasta a ajuns să nu mai fie suficient. În secolul al patrulea, pe locul
umilelor lor morminte au fost construite biserici splendide şi chiar şi unele presupuse relicve ale sfinţilor
au ajuns să fie puse în racle şi expuse la loc de cinste în clădirile înălţate în onoarea lor. De obicei se
afirma că trupul sfântului făcător de miracole era îngropat sub altar şi că mijlocirea unor asemenea sfinţi
era deosebit de eficientă. Aceasta a atras sute de mii de oameni la altarele lor, unii venind pentru a vedea
minuni, alţii pentru ca să aibă parte de minuni în favoarea lor sau ca sufletele lor să aibă parte de
binefaceri.
În scurt timp pelerinajele au devenit cea mai populară formă de închinare, şi, cum închinătorii erau
darnici, inimile lor fiind calde şi sensibile, preoţia materialistă a încurajat mult aceasta. În timpul
secolului al şaselea, a fost ridicat un mare număr de temple în onoarea sfinţilor şi au fost instituite multe
sărbători în amintirea acelor oameni sfinţi.
Potrivit cu Milman şi alţii, închinarea la sfinţi ajunsese să fie atât de populară încât sfinţii puteau fi
neglijaţi pentru că erau prea mulţi la număr, sau, mai curând, pentru că erau nenumăraţi. “În calendarul
atât de încărcat nu se mai putea găsi o zi care să fie dedicată unui nou sfânt fără ca aceasta să se
suprapună cu cea a unui sfânt vechi sau să o anuleze. Estul şi vestul se întreceau unul cu altul în
fertilitate. Dar, dintre nenumăraţii sfinţi din est, numai puţini au fost primiţi în vest, iar estul a arătat un
la fel de mare dispreţ faţă de mulţi sfinţi faimoşi, care erau adoraţi în vest. Mulţimea sfinţilor este o
mărturie a universalităţii idolatriei”. Rivalitatea dintre o biserică şi alta, dintre un regat şi altul şi dintre
un ordin călugăresc şi altul au produs emoţii timp de secole pentru a atrage mulţimi de închinători la
patronul lor sfânt. Faima vreunui nou sfânt celebru, cum ar fi Sf. Thomas de Canterbury, a atras pentru
un timp comerţul şi profitul în detrimentul altor locuri. Din aceasta a apărut nevoia de a produce noi
emoţii prin descoperiri noi, care să atragă cursul în favoarea noului altar. Chiar când scriem noi – în
septembrie 1873 -, este trist să spunem că aproape o mie de pelerini din Anglia sunt pe drum , deşi nu cu
picioarele goale, ca odinioară, spre Parayle-monial, în Franţa, pentru a se pleca înaintea raclei “Inimii
Sfinte”, în onoarea binecuvântatei Mame, Margaret Marie Alacoque. Aceasta este o surpriză pentru toţi
şi trezeşte gânduri profunde în mintea multora cu privire la adevăratul obiectiv al papalităţii. Sigur că,
în mod declarativ, este spre binele sufletului pelerinului, spre onoarea sfântului şi triumful bisericii.
Dacă mergem înapoi în timp până la Origen, care a fost primul care a stabilit închinarea la sfinţi prin
altarul lui Martin de Tours, care a fost cel mai cunoscut în secolele patru şi cinci, până în zilele noastre
avem cam o mie patru sute de ani de închinare la sfinţi şi pelerinaje, atât în biserica greacă cât şi în cea
latină. Atunci nu-i de mirare că mahomedanii au concluzionat că toţi creştinii sunt idolatri.
Cei mai mulţi dintre noi cunosc numele celor care pot fi numiţi sfinţi universali, cum ar fi părinţii de la
început şi patronii sfinţi ai regatelor, dar cercetarea mai îndeaproape a extinderii idolatriei ne face să ne
cutremurăm. În toată întinderea creştinătăţii romane, fiecare comunitate şi fiecare individ are un
mijlocitor cu Hristos, care este Cel Mare, Mijlocitorul între Dumnezeu şi om. Mulţi catolici îşi aleg
patronul lor sfânt potrivit cu ziua de naştere, adică după ziua sfântului în care s-au născut ei. Acel sfânt
este considerat protectorul special al acelui om, al comunităţii sau al ţării, astfel încât patronului sfânt îi
este de regulă atribuită puterea divină şi voinţa divină. Argumentul în favoarea acestei atitudini este că,
cum aceia au fost oameni, ei mai au încă simpatii omeneşti şi nu sunt atât de înfricoşători cum este
Hristos şi sunt mai accesibili decât El şi pot să-şi exercite influenţa pe lângă El în folosul acelor locuri şi a
celor care locuiesc acolo. Sfinţii sunt reprezentaţi ca nişte oameni schimbători şi care se ofensează uşor.
Secerişurile bogate, victoriile în războaie, ieşirea din necaz, siguranţa în călătorie şi alte asemenea haruri
le sunt atribuite rugăciunilor sfinţilor, iar dacă este vorba de calamităţi, se spune că sfântul a fost ofensat
şi că, pentru a se împăca cu el, oamenii trebuie să onoreze mai mult altarul lui şi să aducă mai multe
daruri de preţ.
Închinarea la relicve
Istoria închinării la relicve este similară celei a închinării la sfinţi, aşa că sunt suficiente numai câteva
remarci scurte. Ea are aceeaşi origine. Pasiunile şi slăbiciunile firii noastre de a păstra amintiri legate de
cei dragi au fost folosite de vrăjmaş pentru a-i coborâ pe creştini la cea mai degradantă formă de
închinare. S-a invocat că, dacă este scuzabil ca noi să păstrăm amintiri ale afecţiunilor noastre omeneşti şi
ne este atât de plăcut, “cu cât mai mult când este vorba de obiecte ale unei iubiri sfinte, ale sfinţilor, ale
binecuvântatei Fecioare şi ale Mântuitorului?” Oricât de frumoase ar părea asemenea raţionamente, ele
nu sunt nici cinstite, nici drepte. Marea amăgire, puterea satanică şi răutatea grozavă a închinării la
relicve stau în aceea că biserica Romei susţine că relicvele au o putere inerentă şi indiscutabilă de a face
miracole, şi, fiind aşa, ele sunt folosite şi sunt adorate, de la papă până la cel mai de jos membru al
bisericii în comuniune.
Chiar din zilele lui Constantin, respectul faţă de relicvele sfinţilor şi martirilor au ajuns să capete forma
unei adoraţii. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin, în zelul ei superstiţios de a cinsti locurile din
Palestina care fuseseră sfinţite prin trăirea şi moartea Mântuitorului, a ridicat biserici splendide în
locurile unde se presupune că S-a născut, a murit şi de unde S-a înălţat. Se spune că, în timpul
săpăturilor făcute, a fost descoperit Sfântul Mormânt şi că acolo au fost găsite trei cruci şi tableta cu
inscripţia scrisă de Pilat în trei limbi. Vestea despre această descoperire minunată s-a răspândit rapid în
întreaga creştinătate şi a produs impresii puternice. Cum nu era cert de care cruce aparţinea tableta, un
miracol a decis care era “adevărata cruce”. Şi cuiele de la care a suferit Mântuitorul au fost descoperite în
sfântul mormânt. Aceste comori preţioase, abia dacă mai este nevoie s-o spunem, s-au dovedit a fi un
capital inepuizabil pentru traficul de relicve. Bucăţi din “adevărata cruce” au fost folosite ca material
pentru a face crucifixuri pentru cei bogaţi şi fragmente din ea au fost depozitate în racle în biserici, atât
în est cât şi în vest. Atât de repede a crescut lemnul crucii – spun cei mai isteţi – încât a devenit în scurt
timp o pădure.
Pasiunea pentru relicve, care a crescut secol după secol a fost alimentată şi de cruciade. Atunci,
creştinilor din vest, le-au fost prezentaţi mulţi sfinţi care înainte nu le erau cunoscuţi şi nenumărate
relicve. Trecând peste marile cantităţi de oase vechi ale sfinţilor renumiţi şi de alte relicve mai mici, care
au fost aduse din est, vom remarca două sau trei dintre cele mai renumite. Cea mai de seamă dintre
aceste relicve era “vasul sfânt” – o cupă de sticlă verde, care se spunea că ar fi fost un smarald – adus din
Cezareea şi venerat ca fiind acela folosit la ultima cină. O altă relicvă faimoasă era cămaşa Domnului,
dintr-o singură ţesătură, care se spune că a fost găsită în 1156 la Argenteuil, şi, de asemenea, haina
sfântă, care se spune că i-ar fi fost dăruită de împărăteasa Elena arhiepiscopului de Treves.
Ca o ilustraţie practică a închinării la relicve, mai adăugăm că, în fiecare an, în Săptămâna Sfântă, papa şi
cardinalii merg în procesiune la biserica Sf. Petru, de la Roma, pentru a se închina la cele trei mari
relicve. În cadrul acestei ceremonii, ei îngenunchează în fata bisericii, iar relicvele care sunt expuse din
balconul de deasupra statuii Sf. Veronica, constau într-o bucată din lemnul adevăratei cruci, o jumătate
din lancea care a străpuns coasta Mântuitorului şi chipul sfânt. Aceasta din urmă este o bucată de pânză
pe care se spune că Domnul şi-ar fi imprimat în mod miraculor faţa, pânză care a fost adusă în Italia
pentru a-l vindeca pe împăratul Tiberius când era afectat de lepră. Ceremonia are loc într-o tăcere
solemnă. Nici un act de închinare vizibil nu este mai profund în biserica romano-catolică. Ne întrebăm
deci, este posibil oare ca absurditatea sau slăbiciunea omenească sau puterea lui Satan să meargă mai
departe? Faptul că oameni cu educaţie, şi, în multe cazuri, oameni cu o cultură evlavioasă, se pleacă în
cea mai profundă adoraţie înaintea unei bucăţi de lemn putrezit, a unei lănci rupte şi a unei pânze
vopsite poate fi explicat numai pe baza principiului solemn al orbirii judiciare. Un întuneric dens s-a
coborât demult, atât peste preot cât şi peste popor, din cauza că, în mod voit, ei au ascuns Cuvântul lui
Dumnezeu şi au stins lumina Duhului Sfânt. Şi aşa se întâmplă întotdeauna, într-o măsură mai mare sau
mai mică, atât pentru catolici cât şi pentru protestanţi, când Dumnezeu şi Cuvântul Său este nesocotit,
după cum spunea profetul: “Daţi glorie Domnului, Dumnezeului vostru, mai înainte de a aduce El
întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii. Şi veţi aştepta lumina, dar El o va
schimba în umbra morţii şi o va preface în întuneric adânc” (Ieremia 13:16).
Purgatoriul
Se spune că Augustin, episcopul de Hipo, este primul care a sugerat existenţa unei stări intermediare,
dar opiniile lui sunt vagi şi nesigure. Aceasta nu a fost acceptată ca o dogmă oficială a bisericii Romei
până la Gricore cel Mare, în anul 600. El are reputaţia de a fi descoperitorul flăcărilor purgatoriului.
Vorbind despre starea sufletului după moarte, el a spus în mod clar: “Trebuie să credem că, pentru o
greşeală mică, există un foc purificator înainte de ziua judecăţii”. Dar, cum dezvoltarea aceste învăţături
pe parcursul a sute de ani este extrem de greu de urmărit, ne vom referi acum la decretele Consiliului de
la Trento, cea mai mare şi nedisputată autoritate pe această temă.
“Există un purgatoriu,” spune Consiliul, “şi sufletele închise acolo primesc ajutor de la cei credincioşi,
dar mai ales prin acceptarea mesei de sacrificiu. Acest sfânt consiliu porunceşte tuturor episcopilor să
depună eforturi ca, această învăţătură sănătoasă cu privire la purgatoriu, primită de la venerabilii părinţi
şi de la consiliile sfinte, să fie crezută, susţinută, învăţată şi predicată peste tot de către credincioşii lui
Hristos... În focul purgatoriului, printr-o pedeapsă temporară, sunt curăţite sufletele oamenilor drepţi
pentru ca ei să fie primiţi în ţara eternă, unde nu intră nimic întinat... Sacrificiul mesei se aduce pentru
cei morţi în Hristos care nu au fost curăţiţi în totul”*.
* Paul – Council of Trent, p. 750; pentru detalii vedeţi şi Milner: End od Controversy, Letter 43
Scriitorii romano-catolici încearcă să sprijine această groaznică dogmă cu diferite pasaje din Scriptură,
dar mai ales din apocrife şi din tradiţie. Cu ultimele două noi nu avem nici o legătură, deoarece orice
doresc oamenii poate fi demonstrat din asemenea surse incerte, dar nimic nu poate fi mai îndrăzneţ, şi,
în acelaşi timp, mai imposibil decât aplicarea nepotrivită a Scripturii în acest scop. Să luăm ca exemplu
două texte: 1. “Cu niciun chip nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ” (Matei 5:26).
Aici catolicii sunt inconsecvenţi, pentru că dacă păcatele lăcomiei sunt iertate în purgatoriu, pasajul
vorbeşte de a plăti până la ultimul bănuţ. E clar că nu putem vorbi de a ierta o datorie, şi, în acelaşi timp
a o şi plăti până la cel din urmă bănuţ. 2. “Înviat prin Duhul, în care a şi mers şi le-a predicat duhurilor
în închisoare” (1. Petru 3:18-19). Acest pasaj nu poate fi o referinţă la sufletele din presupusa închisoare a
purgatorilui, pentru că, dacă este vorba despre cei vinovaţi de păcate de moarte, ei nu merg acolo. Şi, în
mod ciudat, inconsistent cu versiunea Douay a acestui pasaj, antediluvienii erau necredincioşi, deci
vinovaţi de păcat de moarte. Şi, după cum am văzut din extrasele noastre, purgatoriul este numai pentru
“cei morţi în Hristos, care nu au fost curăţiţi în totul”. Pasajul ne învaţă şi că Hristos nu a predicat în
persoană, ci le-a predicat în Duh, prin Noe, antediluvienilor care sunt acum în închisoare. Atât de puţin
vin aceste texte în sprijinul purgatoriului încât romano-catolicii mai gânditori se străduiesc să sprijine
dogma numai prin autoritatea bisericii.
Sunt multe lucruri vagi la scriitorii romani şi chiar şi la Consiliul de la Trento în ceea ce priveşte unde se
află purgatoriul şi ce anume este el de fapt. În general opinia este că se află sub pământ şi în vecinătatea
iadului, adică într-o poziţie între cer şi iad, în care sufletul trece prin focul purificator înainte de a intra în
cer.
Scriitorii catolici au fost destul de precauţi să nu spună cum anume poate un foc material purifica un
duh. Cei aflaţi în starea intermediară, spune Consiliul de la Florenţa – anul 1439 – sunt într-un loc de
chin, “dar nu putem spune dacă este foc, furtună sau altceva”. Totuşi, majoritatea spun că aceea este o
închisoare în care este ţinut sufletul şi este şi chinuit şi curăţit în acelaşi timp, iar aceasta nu prin nelinişti
mentale şi remuşcări, ci printr-un foc real sau prin ceea ce produce focul. Totuşi atât de diferite sunt
opiniile celor mai buni teologi de-ai lor încât unii au reprezentat chinul ca trecerea bruscă de la căldură
extremă la frig extrem. Dar vagile speculaţii ale lui Augustin şi dogma la care s-a aventurat Grigore, au
fost curând autentificate prin vise şi viziuni. În evul întunecat erau mulţi călători care au cercetat
subteranele şi au relatat secretele purgatoriului. Să luăm ca exemplu o relatare care este dintre cele mai
blânde şi mai puţin agresive.
Ţinutul purgatoriului
“Drithelm, a cărui istorie este relatată de autorităţi de talia lui Bede şi Bellarmine, a fost condus în
călătoria lui de un înger în veşminte strălucitoare, şi, împreună cu ghidul lui, a înaintat spre răsăritul
soarelui. Călătorii au ajuns, în cele din urmă, într-o vale imensă. Această regiunea avea, la stânga
cuptoare încinse, iar la dreapta grindină, zăpadă şi gheaţă. Întreaga vale era plină de suflete omeneşti, pe
care o furtună părea să le arunce în toate părţile. Sufletele nefericite, care, într-o parte, nu puteau suporta
căldura arzătoare, erau apoi aruncate în frigul pătrunzător, ca după aceea să fie din nou împinse în
flăcările care nu pot fi stinse. O nenumărată mulţime de suflete schimonosite era aruncată de colo-colo şi
torturată necontenit prin alternanţa dintre căldura extremă şi frigul extrem. Potrivit cu ghidul angelic
care-l conducea pe Drithelm, acela era locul de pedeapsă pentru aceia care amână confesiunea până în
ceasul morţii. Şi totuşi, toţi aceştia vor fi primiţi în cer în ziua din urmă, în timp ce mulţi, prin milostenii,
veghi, rugăciuni, şi mai ales prin mese, vor fi eliberaţi înainte de judecata generală”*. Oricine poate
vedea din prima intenţia acestei viziuni: ea a fost întocmită cu multă abilitate pentru a acţiona cu putere
în temeiul temerilor celor mai serioşi în senusl de a spori puterea preoţiei şi a asigura bisericii mari
moşteniri.
Ne putem întreba, deci, acesta să fie locul în care “sfânta mamă biserica” îşi trimite copiii ei evalvioşi şi
penitenţi? Da, ba încă numai cei îndreptăţiţi merg acolo! Cei care mor fiind vinovaţi de un păcat de
moarte merg direct în iad, dincolo de porţile pe care este scris: “Nici o speranţă”. Cât de groaznic trebuie
să fie gândul la purgatoriu pentru orice suflet evalvios! Pentru a ilustra aceasta menţionăm o
imprejurare cu privire la o tânără doamnă care a îmbrăţişat religia catolică, sau, cum se spune, “a trecut
de partea Romei”. Ea arată un devotament rigid faţă de biserică, are prospeţimea primei ei iubiri, dar în
mod evident se înfioară când gândeşte la purgatoriu. “Cred că voi merge acolo,” spune ea, “Sper să
merg acolo, pentru că nu pot pretinde că sunt destul de bună pentru ca să merg direct în cer după ce voi
muri. Trebuie să trec prin purgatoriu, dar s-ar putea să nu stau acolo mai mult de cinci sute de ani”. Nu
există nici un dubiu că ea este o creştină adevărată şi că este îndreptăţită în toate, dar aşa este puterea de
a orbi a lui Satan şi a sistemului papal. Nu putem decât să ne bucurăm că, nu peste mult timp, aceştia
vor fi primiţi, după cum spun multe texte din Cuvântul lui Dumnezeu, cum ar fi: “Mulţumind Tatălui,
care ne-a făcut împreună-moştenitori cu sfinţii în lumină” ... “Absent din trup, dar prezent cu
Domnul”... “Astăzi vei fi cu mine în paradis”... “Dorind să plec ca să fiu cu Hristos, ceea ce este mult mai
bine”... “Păcatele tale, cele multe, sunt iertate” (Coloseni 1:2, 2. Corinteni 5, Luca 23, Filimon 1, Luca
16:22).
* Edgar: Variations of Popery, p. 455
Din aceste pasaje, ca şi din multe altele care ar mai putea fi citate, este extrem de clar că, de îndată ce
părăseşte trupul, sufletul credinciosulu este prezent cu Domnul în paradisul lui Dumnezeu, cu siguranţă
în cel mai fericit loc din cer. Şi atunci care este scopul pentru care biserica Romei perverteşte Scriptura
într-atât încât neagă eficacitatea sângelui lui Hristos, despre care se spune că el curăţeşte orice păcat?
Pentru a răspunde al această întrebare, mintea trebuia să se confrunte cu adâncimile lui Satan şi să le
înţeleagă.
Modul în care este folosit purgatoriul
Istoric, preoţia romană s-a folosit de această superstiţie satanică pentru a acţiona asupra temerilor şi
afecţiunilor oamenilor. Oare ce n-ar da tânăra doamnă despre care am amintit, sau părinţii ei, pentru a
scăpa de acei cinci sute de ani de chin în sălaşul de groază? Rugăciunea pentru scoaterea sufletelor din
purgatoriu, prin mesele ţinute în contul lor au ajuns o sursă de mari venituri pentru biserică. La moartea
unui om bogat, care nu-şi poate lua cu el bogăţiile, şi care se teme de chinurile din purgatoriu, preotul îşi
poate impune condiţiile. Şi nu numai atât, ci din această superstiţie s-a născut scandalosul trafic de
indulgenţe papale, cu scopul de a reduce chinurile din acea stare intermediară.
Dar mai este încă un aspect al răutăţii acestei dogme, de care ne minunăm cum a putut-o concepe inima
omului sau a lui Satan, şi anume autoritatea preotului asupra victimei sale după moarte şi
înmormântare. Preotul face sufletul care pleacă să creadă că va mai fi dependent de influenţa lui, de
intervenţia lui şi că el are cheia purgatoriului şi că soarta lui atârnă de cuvântul rostit de buzele
preotului. Cu siguranţă, acestea sunt adâncimile lui Satan şi ne înfiorăm încercând să le pătrundem. Dar
toate sunt minciuni şi este cea mai grozavă blasfemie ca vreun om să spună că lui i-au fost încredinţate
cheile cerului, iadului şi ale purgatoriului.
“Nu te teme,” îi spunea lui Ioan Domnul binecuvântat, “eu am cheile locuinţei morţilor şi ale morţii”.
Numai El are putere şi autoritate în lumea nevăzută, iar Scriptura arată clar credinţei că Dumnezeu “ne-
a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a stramutat în împărăţia Fiului dragostei Sale”. Aici ni se
spune clar că cel credincios nu numai că este iertat şi mîntuit, ci este acum eliberat de sub puterea
ţinutului întunericului şi mutat în împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu. Limbajul nu poate fi
interpretat greşit: “care ne-a mutat”, nu care ne va muta, nici care ne poate muta, ci “care ne-a mutat”.
Aceasta este valabil în prezent şi ne putem bucura acum de aceasta. Nimeni altul în afară de Domnul
înviat nu are putere şi nu există purgatoriu, ci doar sângele Său scump împreuă cu “spălarea cu apă,
prin cuvânt”. “Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat. Spală-mă, şi voi fi mai alb ca zăpada!” (Apocalipsa
1:17-18, Coloseni 1:13, Psalmul 51, Ioan 13, 15, 1. Ioan 5).
Bisericile greacă, abisiniană şi armeană resping învăţătura despre purgatoriu, dar o susţin prin practică.
Şi acolo se spun rugăciuni pentru morţi, se ţin slujbe pentru morţi şi se arde tămâie la mormintele celor
decedaţi*.
* Gardner: Faiths of the World, p. 721; Milman, vol. 6, p. 428
Ungerea extremă
Ca orice sistem fals, papalitatea este şocant de inconsecventă. Falsitatea, mama minciunilor, este înscrisă
pe fruntea ei, chiar dacă sunt multe suflete cinstite şi evlavioase în comuniunea ei. Cât de mult se
deosebeşte de unitatea perfectă a adevărului divin! Deşi scris de atât de multe persoane diferite şi având
atâtea subiecte diferite, în împrejurări atât de deosebite, şi în atât de multe locuri din lume şi în atâtea
epoci, avem totuşi un întreg perfect. Poate oare cineva să nu vadă gloriile crucii, bogăţiile harului divin,
starea de om pierdut a păcătosului şi mântuirea lui deplină cum răzbate din toată Scriptura; de exemplu
prin mielul lui Abel, arca lui Noe şi curăţirea leprosului? Dar trecând de la un sacrament al sistemului
roman la altul găsim cele mai flagrante contradicţii. Aşa stau lucrurile cu purgatoriul şi ungerea extremă.
Dacă există vreun crâmpei de adevăr în ungerea extremă, atunci purgatoriul este o amăgire şi nu poate
exista un asemenea loc şi nu este nevoie de un asemenea loc. Scopul declarat şi efectul uleiului sacru,
potrivit cu Consiliul de la Trento, este acela de a şterge rămăşiţele păcatului. Ereticul care îl dispreţuieşte
merge drept în iad. Aşa este administrată ungerea extremă.
“Preotul, la intrarea în casă, va îmbrăca anteriul violet şi îi va prezenta crucea celui bolnav pentru ca să o
sărute. După rostirea rugăciunilor şi stropirea apei sfinţite, preotul îşi va înmuia degetul mare în uleiul
sfânt şi îl va unge pe bolnav făcând semnul crucii. Începând cu simţul vederii, el va unge fiecare ochi,
spunând: «Domnul, prin ungerea Lui sfântă şi prin compasiunea Lui cea plină de îndurare, îţi iartă orice
păcate vei fi comis prin vedere». În acest fel sunt şapte ungeri: câte una pentru fiecare din cele cinci
sinţuri – ochii, urechile, nasul, gura, mîinile, iar celelalte două sunt pentru piept şi picioare”. După multe
rugăciuni şi semne ale crucii şi ceremonia arderii pânzei cu care a fost şters uleiul de pe diferitele părţi
ale trupului uns şi de pe degetul mare al preotului, persoana care este pe moarte este pronunţată
pregătită să treacă în siguranţă în portul fericirii eterne.
Acest sacrament nu este administrat atâta timp cât mai există vreo speranţă de însănătoşire. Este numit
ungere extremă pentru că este ultimul lucru care se administrează. Prin intermediul acestui aşa numit
sacrament infailibil pentru muribund, ar fi de aşteptat ca purgatoriul să primească puţini supuşi ai
bisericii Romei, astfel încât el trebuie să fie populat de protestanţi care dispreţuiesc ungerea preoţească
sau şi de aceia din comuniunea Romei care s-au descalificat de la acest sacrament. Dar, în această
privinţă, există mai multe opinii diferite printre romano-catolici. Unii consideră că fiecare suflet, fără nici
o excepţie, începând de la papă, indiferent cât de sfântă va fi fost viaţa lui sau cât de bine i-a fost
administrat ultimul sacrament, trebuie să treacă prin purgatoriu şi nici un suflet nu poate trece de pe
pământ direct în cer. Ei argumentează că, din vreme ce nici un om nu are control desăvârşit asupra
gândurilor sale, gânduri nebune şi păcătoase pot trece prin mintea lui chiar şi în timpul administrării
ungerii extreme sau imediat după aceea, fapt pentru care sufletul trebuie să treacă prin purgatoriu în
drumul lui către cer. Sigur că păcatul poate fi atât de mic încât detenţia să fie foarte sucrtă, dar până şi
un Grigore sau un Bernard trebuie să fie curăţit de focurile purgatoriului. Vai de copiii Romei! Am
exclama noi, că trebuie să fie cu toţii sclavi ai prinţului purgatoriului înainte de a putea gusta libertatea
şi fericirea cerului. Cât de groaznice şi de negre trebuie să fie atunci gândurile la moarte! Cât de diferite
de gândurile şi sentimentele marelui apostol când spunea: “Pentru mine, a trăi este Hristos, iar a muri
este un câştig”. Dacă trăia, trăia Hristos şi se bucura de cea mai dulce comuniune cu El, iar dacă murea,
el avea de câştigat din aceea... “Doresc să plec pentru a fi cu Hristos, ceea ce este mult mai bine”. Înafară
de aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu este clar cu privire la toţi credincioşii în Isus Hristos: “Absent din
trup, prezent cu Domnul” (Filipeni 1:21-23, 2. Corinteni 5:8).
Aluzia din Noul Testament la practica antică a ungerii le-a dat curaj catolicilor să susţină necesitatea
acestui sacrament, dar ei au grijă să omită sau să ascundă faptul că ungerea scripturală era pentru
vindecarea miraculoasă a trupului şi prelungirea vieţii. Ungerea romană este însă pentru suflet, un
sacrament permanent pentru a transmite harul, pentru iertarea păcatelor şi pentru a căpăta mântuirea
chiar în ceasul morţii. Ungerea apostolică era pentru însănătoşire, pe când ungerea extremă este ultima
pregătire pentru moarte. “Şi au scos mulţi demoni şi au uns cu untdelemn mulţi bolnavi şi i-au
vindecat”. “Este cineva bolnav printre voi? Să cheme bătrânii bisericii şi ei să se roage pentru el,
ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei îl va salva pe cel bolnav şi
Domnul îl va ridica” (Marcu 6:13, Iacov 5:14-15).
Nu este greu să înţelegem cum superstiţia poate folosi asemenea pasaje pentru a-şi atinge scopurile şi
este extrem de clar că iniţial ungerea era pentru însănătoşirea unor anumite persoane şi că a continuat
cât timp s-au manifestat darurile de vindecare şi alte lucrări miraculoase, care e puţin probabil să mai fi
fost după încheierea epocii apostolice. Dar ungerea extremă, în forma ei actuală, nu era cunoscută în
biserică în primele unsprezece secole, ci a primit pecetea de aprobare a Consiliului de la Trento.
Confesiunea auriculară
Sacramentele bisericii catolice, care erau considerate necesare pentru viaţa spirituală, fiind la dispoziţia
preoţimii, îi dădea o enormă putere. Dar nici unul dintre numeroasele sacramente nu tindea să mărească
influenţa preoţilor sau să robească mai mult poporul şi să scadă moralitatea, aşa cum o făcea confesiunea
auriculară. De la împărat până la ţăran, inima oricărui om aparţinea bisericii Romei şi se deschidea
înaintea preotului. Cel puţin în evul mediu, nici o faptă şi nici măcar un gând nu rămânea secret înaintea
părintelui confesor. Ascunderea sau cosmetizarea adevărului era un păcat care se pedepsea cu cea mai
umilitoare penitenţă sau cu pedeapsa eternă în iad. Cine oare nu tremura înaintea unei asemenea puteri
arbitrare, exercitată în mod atât de iresponsabil? Preoţii erau astfel un soi de poliţie spirituală, la care
fiecare om era obligată să dea informaţii împotriva lui însuşi. Ei cunoşteau secretele tuturor oamenilor,
ale tuturor familiilor, ale guvernelor şi din toate societăţile, şi astfel ei ştiau cum să acţioneze pentru a
atinge orice scopuri şi-ar fi propus. Conştiinţa, fiinţa morală şi religioasă sau spirituală a omului, era sub
puterea lor. Aceasta era ca o pecete şi o culme a răutăţii şi blasfemiei. Taţii şi fiii, mamele şi fiicele,
stăpânii şi servitorii, toţi îşi destăinuiau preoţilor secretele şi erau sub supravegherea şi sub controlul lor.
Puterea căştigată prin intermediul confesionalului era exercitată spre ceea ce afirmau a fi binele bisericii,
preoţii uneori amânând sau refuzând absoluţiunea, după caz. Totul ţinea de ceea ce avea de câştigat
biserica: informaţia furnizată astfel cu religiozitate, era folosită în cele mai neprincipiale, mai egoiste şi
mai crude moduri cu putinţă. Ne referim mai ales la cazurile disputelor îndelungate şi la măsurile
disciplinare care nu erau considerate suficiente până ce nu câştiga biserica. Excomunicarea era ceva
groaznic în acele vremuri, iar papa era un adversar redutabil. Când Hildebrand a tunat sentinţa de
excomunicare împotriva lui Henric, el i-a dezlegat pe supuşii lui de jurământul de loialitate şi l-a
declarat fără drepturi la tron, regele a descoperit că era zadarnic să lupte împotriva papei, deşi era pe
atunci cel mai mare suveran al Eropei. El a fost forţat să cedeze, şi, în cele mai umilitoare condiţii,
desculţ şi tremurând de frig, l-a implorat umil pe neînduplecatul călugăr să înceteze interdicţia bisericii
şi să-l repună pe tronul lui.
Groaznica sentinţă a excomunicării îl distrugea pe cel atins de ea, indiferent de rangul şi funcţia lui, din
vreme ce mântuirea era considerată absolut imposibilă în afara bisericii Romei: cel care murea sub acea
sentinţă nu mai avea nici o speranţă. Putea să se refuze şi ca trupul lui să primească un loc de odihnă
într-un pământ consacrat, iar sufletul lui urma să fie prada demonilor pentru totdeauna.
Originea confesionalului
Este greu să urmărim istoria acestei invenţii, şi nici nu este ceva necesar pentru scopul pe care ni l-am
propus. Chestiunea confesiunii private şi a absoluţiunii prin preoţi a fost deseori discutată de teologi,
dar biserica nu a dat nici o lege clară cu privire la aceasta până la începutul secolului al treisprezecelea.
În anum 1215, sub pontificatul lui Inocenţiu al-III-lea, prin Consiliul de la Lateran, practica confesiunii
auriculare a fost impusă cu autoritate credincioşilor de ambele sexe, ca fiind necesară cel puţin odată pe
an. De atunci şi până în zilele noastre, se consideră ca fiind o rânduială divină a bisericii Romei. Aceasta
se practică şi în biserica greacă şi în cea coptă.
Principalele pasaje din Scriptură pe care romano-catolicii le invocă sunt: “Mărturisiţi-vă deci unii altora
păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16) şi “Celor cărora le iertaţi păcatele,
iertate le sunt; celor cărora le ţineţi, ţinute le sunt” (Ioan 20:23). Primul pasaj se referă, în mode evident,
la confesarea greşelilor unul către altul, iar cel de-al doilea la disciplina aplicată de biserică, dar nici unul
la secretul confesiunii spuse la urechea unui preot pentru a primi absoluţiunea. Îndatorirea de a confesa,
sau privilegiul acesta, este un fapt pe care toţi îl recunosc, atât protestanţii cât şi catolicii, dar se pune
problema cui să ne confesăm. Unui preot sau lui Dumnezeu? Pot fi citate numeroase pasaje, atât din
Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament, care arată că păcatele trebuie să fie mărturisite înaintea lui
Dumnezeu. Să luăm câte unul din fiecare: “Şi Iosua i-a spus lui Acan: «Fiul meu, dă glorie Domnului,
Dumnezeului lui Israel, te rog, şi mărturiseşte înaintea Lui şi spune-mi acum ce ai făcut; nu-mi ascunde
nimic»” (Iosua 7:19). “Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi,
dar dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de
orice nedreptate” (1. Ioan 1:8-9).
Dar forma de confesiune prescrisă de biserica Romei pentru orice penitent, cea la confesional, ne arată
cel mai bine adevăratul ei caracter. Penitentul trebuie să îngenunchieze de-o parte a confesorului şi să
facă semnul crucii spunând: “În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, mărturisesc înaintea
Dumnezeului Atotputernic, a binecuvântatei Maria, veşnic fecioară, a binecuvântatului Mihael,
arhanghelul, a binecuvântatului Ioan Botezătorul, a sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi a tuturor sfinţilor,
şi înaintea ta, părintele meu spiritual, că am păcătuit tare mult, cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, din
vina mea, prin greşeala mea foarte tristă”. Apoi penitentul îşi spune păcatele în detaliu, fără a căuta să
omită ceva şi fără echivoc, celel mai dure şi mai diabolice păcate fiind vărsate la urechea preotului,
indiferent care ar fi ele. Ştim deja care au fost multe dintre ele. După ce preotul se declară satisfăcut de
detalii, penitentul continuă: “De aceea, o rog pe binecuvântata Maria, veşnic fecioară, pe binecuvântatul
arhanghel Mihael, pe binecuvântatul Ioan Botezătorul, pe sfinţii apostoli Petru şi Pavel şi pe toţi sfinţii, şi
pe tine, părintele meu spiritual, să vă rugaţi Domnului Dumnezeu pentru mine. Mă căiesc din toată
inima, mă angajez să mă îndrept în viitor şi cer cu umilinţă iertarea lui Dumnezeu şi ispăşire şi
absoluţiune de la tine, părintele meu spiritual”*. Penitentul ajunge astfel la mâna preotului, în totul la
mila lui. Acesta poate prescrie cea mai scandaloasă penitenţă sau poate amâna absoluţiunea până când
îşi va atinge scopurile lui rele. Dar vom părăsi acest subiect şi vom remarca, pe scurt, dogma înrudită cu
aceasta pe care a dezvoltat-o teologia romană, şi anume
* Gardner – Faiths of the World, vol. 1, p. 582; Milman, vol. 6, p. 361
Indulgenţele
Sistemul indulgenţelor papale, care s-a dezvoltat treptat ajungând în cele din urmă să aibă efecte
deosebite, necesită să fie cercetat cu atenţie, deşi nu prea mult. Dintotdeauna, duhul rău al Romei, ca o
caracteristică a istoriei ei, a introdus cele mai mari rele începând cu lucruri mici. Duhul care conduce
politica ei introduce în mod imperceptibil capătul subţire al penei, care, odată introdus, permite ca
uneltirea Romei să-şi atingă deplin scopul. Printr-un aparent respect faţă de memoria morţilor şi o
consideraţie faţă de afecţiunile pentru ei, a fost introdus păcatul închinării la sfinţi, care a dus la cea mai
clară idolatrie. La fel a fost şi cu sistemul indulgenţelor. Odată acceptată corupţia ecleziastică, ea a rămas
şi a sporit de la un veac la altul, până ce întreaga creştinătate a fost cuprinsă de răutatea ei şi simţul
moral şi religios al omenirii a ajuns să fie atât de grav insultat de infamul trafic de indulgenţe încât au
apărut proteste şi a urmat reforma.
Principala caracteristică a noii doctrine a indulgenţelor era aceea că a fost descoperită o resursă sau un
tezaur al bisericii, prin întrebuinţarea căruia erau iertate păcatele fără a fi necesar durerosul sau
umilitorul proces al penitenţei şi fără respectarea sacramentelor. Marele inventator al acestei dogme
afirma că există un infinit tezaur de merite ale lui Hristos, ale Fecioarei Maria şi ale celorlalţi sfinţi, care
era mai mult decât suficient pentru ei înşişi. Deşi se spunea că sursa meritelor este Mântuitorul Însuşi, se
spunea mult şi despre meritele sfinţilor, iar aceasta a dus la naşterea ideii de lucrări de supererogaţie.
Prin lucrările lor de penitenţă şi prin suferinţele nemeritate prin care au trecut prin această lume, ei au
făcut mai mult decât este necesar pentru propria lor mântuire, şi, prin aceste lucrări de supererogaţie, cu
meritele supraabundente ale lui Hristos, s-a acumulat un tezaur, ale cărui chei le deţine papa, la care
oamenii pot apela pentru a fi absolviţi de păcatele lor, atât în viaţa aceasta cât şi pentru purgatoriu.
Astfel, puterea acestor chei înlocuia eficacitatea sacramentelor.
Aceasta este teoria papală a indulgenţelor, al cărei caracter anti-scriptural trădează cine este autorul ei.
Este izbitor de antiscriptural din vreme ce promite iertare fără pocăinţă, şi chiar şi pe terenul catolic,
răutatea ei este manifestă. Ea elimină necesitatea exerciţiului de penitenţă al individului, desfiinţează
disciplina bisericii şi oferă, în schimbul unei sume de bani, iertarea tuturor păcatelor comise, ba încă şi o
licenţă pentru a comite păcate, dând o garanţie scrisă a salvării de chinurile purgatoriului şi de iad. Ea
încurajează asocierea celor mai flagrante nedreptăţi cu mărturisirea creştină, şi, cu adevărat, prin această
dogmă, moralitatea a fost complet despărţită de religie. Este oare cu putinţă ca depravarea papală să
meargă mai departe? Oamenii au căpătat curaj să-şi dea frâu liber viciilor şi să-şi urmeze căile lor rele
cumpărând cu ceva bani iertarea eternă, fără vreun fel de condiţii de pocăinţă! Ce zi a judecăţii o
aşteaptă pe Izabela Romei şi pe copiii adulterului ei! Domnul să-l apere acum pe poporul său de
amăgirile ei!
Istoria plasează prima emisiune oficială de indulgenţe a bisericii Romei la începutul secolului al
unsprezecelea, dar sistemul a ajuns la deplina capacitate operativă prin cruciade. La Clermont, în anul
1095, papa Urban al-II-lea, a proclamat indulgenţă deplină şi iertarea păcatelor tuturor celor care aveau
să ia parte la războiul sfânt. După acea perioadă s-a format obiceiul de a oferi indulgenţe cu valoare
inferioară. Absolvirea de la o sută de ani de chinuri în purgatoriu, sau mai mult, putea fi cumpărată de
la episcop prin repararea bisericii sau extinderea ei, prin construirea unui pod, prin protejarea pădurii
lui, şi, de asemenea, absolvirea de la o serie de îndatoriri religioase suplimentare, cum ar fi recitarea unui
anumit număr de rugăciuni înaintea unui anumit altar, pelerinaje la relicve şi alte asemenea lucruri.
Potrivit teoriei Vaticanului, papa era cel care dispunea în mod suveran de tezaurul bisericii, şi, din acea
putere, împărţea episcopilor în diocezele lor. Papa putea da indulgenţe tuturor creştinilor, iar puterea
episcopului se limita la dioceza lui.
Istoria indulgenţelor
Sistemul indulgenţelor s-a răspîndit din ce în ce mai mult, şi, deşi, ca urmare a abuzurilor evidente, unii
dintre cei mai abili dintre învăţaţi nu au ezitat să-şi exprime obiecţiunile lor împotriva acestui trefic de
indulgenţe, alţii au scris în favoarea lui, iar oamenii în general nu au dorit să aibă de suferit o penitenţă
severă, cu austerităţi neplăcute, atunci când puteau obţine absoluţiunea imediată prin plata unor sume
de bani sau prin daruri către biserici sau către oamenii bisericii. Din perioada ei cea mai timpurie,
biserica Romei a impus lucrări sau suferinţe grele pentru absolvirea celor care păcătuiau sau ca ei să
treacă prin mari umilinţe, ceea ce se numea satisfacţie, dar, când penitenţa era scurtată sau exclusă
complet datorită unei sume de bani sau a unor lucrări bune, aceasta se numea indulgenţă. Preţul
indulgenţei era în funcţie de natura păcatului şi situaţia celui care o cumpăra.
Următorul eveniment deosebit, citat de Milner de la Burnet, îl va ajuta pe cititor să-şi facă o idee cu
privire la dezvoltarea acestui trafic mai bine decât orice altceva am putea spune pe această temă. Aceasta
s-a întâmplat când, datorită răspândirii reformei, vânzarea indulgenţelor a scăzut mult. “Burnet ne
spune că scandaloasa vânzare de graţieri şi indulgenţe, în ţările catolice, era mult mai departe de a fi
încetat complet de cât se consideră în general. El spune că, în Spania şi în Portugalia, în orice loc există
un funcţionar care gestionează vânzarea în cele mai infame împrejurări pe care ni le-am putea imagina.
În Spania, Regele, printr-un acord cu papa, are şi el profitul lui. În Portugalia, regele şi papa au fiecare
partea lui.
În anul 1709, corsarii1 din Bristol care au capturat un galion au găsit cinci sute de baloturi cu bule – sau
graţieri tipărite în numele papei – pentru indulgenţe .. şi într-un balot erau şaisprezece topuri, astfel
încât, s-a estimat că, în total, erau trei milioane opt sute patruzeci de mii. Aceste bule erau tiparite din
taxele luate de la popor şi erau de vânzare, cea mai ieftină fiind de trei reali, ceva mai mult de douăzeci
de penny, dar unele ajungeau la valoare de până la unsprezece lire în banii noştri. Toţi erau obligaţi să le
cumpere până la Paşte. În afară de relatarea din această călătorie, am mărturia particulară a căpitanului
William Dampier”2.
1
n.tr.) engl. “privateer” – desemna o persoană particulară, care se bucura de protecţia regelui sau reginei pentru a
desfăşura, cu mijloace proprii (finanţe proprii, nava proprie), activităţi de piraterie împotriva navelor inamicului -
cum ar fi Spania sau Franţa -, suveranul căpătând o cotă-parte din pradă
2
Milner, vol. 3, p. 439
Dar cititorul va fi şi mai bine pregătit pentru această declaraţie aproape incredibilă dacă vom continua
istoria noastră până la acel moment. Deocamdată, am spus îndeajuns pentru a da o idee corectă cu
privire la fundaţia, caracterul şi efectele acestui trafic.
Sacramentul căsătoriei va fi privit atât de detaliat în această istorie încât nu considerăm că este necesar
să-i consacrăm un capitol. Aşa că, pentru moment, vom părăsi subiectul dureros de interesant al
teologiei romane, sau, vai! al creştinătăţii papale, şi vom relua istoria noastră generală*.
* Pentru detalii cu privire la sacramente furnizate de scriitori catolici, vedeţi Council of Trent a lui Paul,
Catechism of the Council of Trent a lui Donovan şi End of Controversy, a lui Milner, iar pentru critici dure,
Variations of Popery, a lui Edgar
Capitolul 24. Inocenţiu al-III-lea şi timpul lui (1198 –
Istoria Bisericii 1216)
Capitolul 24. Inocenţiu al-III-lea şi timpul lui (1198 – 1216)

În timpul domniei acestui mare pap[, Scaunul Romei a ajuns la apogeul puterii sale. Secolul al
treisprezecelea se distinge, în general, ca miezul zilei gloriei pontificale. Am văzut zorii înălţării papale,
sau, mai curând, mijirea zorilor ei, în planurile îndrăzneţe ale lui Inocenţiu I şi Leon cel Mare, în secolul
al cincilea. Grigore cel Mare, în secolul al şaptelea, şi Nicolae şi Ioan în cel dea-al nouălea, au făcut multe
pentru a pune bazele marelui edificiu papal, iar Grigore al VII-lea a înălţat suprastructura lui. Unicul
obiectiv al ambiţiei preotului fără scrupule era acela de a reda Romei papale tot ceea ce pierduse Roma
imperială, astfel încât Scaunul Sf. Petru să fie deasupra tuturor tronurilor. Dar îndrăzneţul papă a pierit
în lupta disperată. Roma a fost cucerită, şi, după cum am văzut, Hildebrand a fost obligat să fugă şi a
murit în exil, la Salerno. Timp de mai bine de o sută de ani nu a venit nici un papă care să continue
lucrarea pe care o începuse el, dar, la începutul secolului al treisprezecelea, geniul lui Grigore a fost
depăşit de Inocenţiu. Planurile îndrăzneţe ale celui dinainte au fost adese la îndeplinire complet de cel
din urmă. Fără-ndoială, a fost o conjunctură de împrejurări favorabile, iar puterile minţii sale erau
potrivite pentru a-şi atinge obiectivul principal, el obţinând astfel ceea ce de veacuri dominase
imaginaţia papilor: “supremaţia sacerdotală, monarhia regală şi stăpânire peste toţi regii pământului”.
Preotul încoronat al Romei a ajuns să pună în mişcare cu o mână de maestru şi cu o perseverenţă
neostenită întreaga maşinărie a papalităţii pentru a menţine şi consolida suveranitatea absolută a
Scaunului de la Roma. Dar, odată ajuns la vârf, trebuie să ne oprim pentru o reflecţie. Să facem un efort
pentru a vedea care este gândul lui Dumnezeu cu privire la marele sistem religios, nu numai mărturia
istoriei.
Babilonul din Apocalipsa 17
De la începutul acestei lucrări am dorit să studiem istoria dintr-un punct de vedere scriptural, şi, în mod
special, în lumina epistolelor adresate celor şapte biserici apocaliptice. Relele care răsăreau sunt acum
complet dezvoltate. În Pergam îl avem pe Balaam care îi învăţa “să curvească”, iar în Tiatira ne este
prezentată Izabela, care a impus prin forţă idolatria. Dar, în cupa femeii false din capitolul 17 din
Apocalipsa mai sunt concentrate încă multe alte rele.
Considerăm că nu mai există nici o îndoială cu privire la semnificaţia simbolului folosit aici, Nu numai
că este o femeie, ci o femeie prostituată şi aşezată pe un tron în mijlocul cetăţii cu şapte coline. “Aici este
mintea care are înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia”. Aici ne este
prezentat un aspect fizic caracteristic dintotdeauna Romei, atât în proză cât şi în poezie. Cineva care
vorbea despre Arnold din Brescia spunea: “în slujba libertăţii, elocvenţa lui a tunat peste cele şapte
coline”.
Fiecare cititor ştie ce vrea să spună istoricul prin această descriere, iar cuvântul lui Dumnezeu este
perfect clar pentru “mintea care are înţelepciune”. Roma este în mod clar indicată, iar corupţiile ei
religioase sunt simbolizate prin expresia “mama curvelor”. Dar, ne putem întreba de ce anume este ea
numită Babilon? Considerăm că termenul este folosit în sensul figurat, aşa cum şi numele sodoma şi
Egipt sunt aplicate la Ierusalim: “şi trupurile lor moarte vor fi pe strada cetăţii celei mari, care, spiritual,
se numeşte Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor” (Apocalipsa 11:8). Şi, nu numai atât, ci
Babilonul istoric a fost construit într-o câmpie – câmpia Şinear.
Odată ce am limpezit bine aceste aspecte şi Roma este bine identificată, primim Apocalipsa 17 şi 18 ca o
descriere a papalităţii. Caracterul, purtarea, relaţiile şi judecata finală a acestui Babilon spiritual ne sunt
prezentate nu printr-o pană a unui istoric partizan sau imprefect, ci prin Duhul Adevărului, care chiar
de la început vede sfârşitul. Întregul sistem papal este privit sub aspect moral din punctul de vedere al
lui Dumnezeu, ceea ce reprezintă un mare câştig pentru omul credinţei. Vom cerceta acum câteva dintre
cele mai importante trăsături de caracter prezentate.
1. În viziune, femeia este văzută că “şade pe apele cele multe”. În versetul 15 îngerul explică faptul că
aceasta înseamnă “popoare şi mulţimi şi naţiuni şi limbi”. Imaginea spune că femeia, sau sistemul
corupt al Romei, exercită o influneţă în conducerea sufletelor unor mari mulţimi, naţiuni şi limbi. Dar
Dumnezeu vede totul şi notează totul: istoria ei rea este consemnată în cer.
2. Ea este prezentată ca având relaţii din cele mai seducătoare şi imorale cu toate categoriile de
oameni. “Cu care au curvit împăraţii pământului; şi cei care locuiesc pe pământ au fost îmbătaţi de vinul
curviei ei” (v. 2). Ce stare a lucrurilor la ceea ce poartă numele frumos al lui Hristos! Termenul “curvie”,
aşa cum este folosit aici, fără-ndoială, înseamnă puterea de seducţie a sistemului Roman de a îndepărta
afecţiunile de la Hristos, care este unicul obiect adevărat al credinţei pentru inimă. Preoţii se interpun
între inimă şi Domnul binecuvântat, Biblia este ascunsă, gândul lui Dumnezeu nu este cunoscut, iar
poporul este intoxicat cu falsităţile ei impresionante şi se închină la ceea ce nu cunoaşte. Întregul pământ
este stricat din cauza vinului curviei ei, dar sfârşitul ei cel groaznic se apropie rapid, “pentru că păcatele
ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu şi-a amintit de nedreptăţile ei. Răsplătiţi-o cum v-a răsplătit şi ea; şi
întoarceţi-i dublu, potrivit faptelor ei” (Apocalipsa 18:5-6).
3. Ea este apoi văzută conducând şi dând îndrumări puterii civile. “Şi am văzut o femeie şezând pe o
fiară roşu-aprins, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne”. Fie că este vorba despre
imperiul roman refăcut (Apocalipsa 13), sau diferitele regate care se vor ridica pe ruinele unităţii lui
imperiale, sau sau toate guvernele şi stăpânirile pământului, acestea erau sub sceptrul femeii, sau, mai
curând, sub sabia ei însângerată, ca domeniu al stăpânirii ei, asupra căruia are drepturi divine. Purpura
cezarilor a fost reclamată de papi, iar acvilele imperiale au fost înlocuite de cheile încrucişate şi
Sanctitatea Sa a fost proclamat moanrh universal. Şi această nouă stăpână a lumii nu stăpânea numai cu
numele, cu anticul ei nume avea o putere nouă. Roma imperială prin armatele nu a inspirat niciodată
atâta groază ca Roma papală prin anatemele ei. După cum spunea cineva: “Creştinătatea, în toate
domeniile întinse ale întunericului ei mental şi moral, tremura când pontiful tuna excomunicări.
Monarhii se clătinau pe tronurile lor de groaza despotismului papal şi se plecau înaintea puterii
spirituale asemenea celui mai de jos sclav. Clerul considera că papa era sursa autorităţii lor subordonate
şi calea pentru avansarea lor în viitor. Poporul cufundat în ignoranţă şi superstiţie îl vedea, cu
supremaţia lui, ca pe un dumnezeu pe pământ, care determina destinele temporale şi eterne ale omului.
Bogăţia naţiunilor se scurgea în tezaurul sacru, permiţându-i succesorului pescarului galileean şi capului
creştinătăţii să rivalizeze splendoarea şi măreţia orientală*”. Întinderea stăpânirii ei depăşea cu mult cele
mai întinse cuceriri ale imperiului. Multe popoare care scăpaseră de jugul Romei imperiale erau sub
jugul Romei papale. Aceasta am văzut în istoria războaielor religioase ale lui Carol cel Mare. Unii au
socotit că Irlanda, Scoţia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Prusia, Polonia, Boemia, Moravia, Austria,
Ungaria şi o bună parte a Germaniei au fost strânse ca nişte oi în staului păstorului de la Roma de
misionari ca Bonifaciu, dar, potrivit cu aprecierea lui Dumnezeu, acestea au fost înrobite tiraniei şi
uzurpării curvei celei mari.
* Edgar – Variations of Popery, p. 157
4. Dar, ea nu numai că stă pe multe ape şi pe fiară, ci este plină de idolatriile şi necurăţiile curviei ei.
“Şi femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle, având în
mâna ei o cupă de aur plină cu urâciunile şi necurăţiile curviei ei”. Cu toată gloria ei vizibilă - ceea ce
lumea socoteşte a fi de mare preţ şi frumos – ea este în ochii lui Dumnezeu o femeie prostituată, cu o
cupă spelndidă plină de toate urâciunile. Am văzut cât de mult iubeşte ea cu tenacitate imaginile, care
aici sunt desemnate prin termenul “urâciuni”.
5. Ea pretinde a deţine în exclusivitate adevărul lui Dumnezeu. “Şi pe fruntea ei avea scris un nume:
«Taină, Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urâciunilor pământului»”. Aceasta este cel mai mare şi
mai grav păcat al Romei, groaznicul fals al lui Satan şi cea mai josnică ipocrizie a ei. Despre adevăratul
mister ceresc citim: “Aceasta este o taină,” spunea Pavel, “dar vorbesc despre Hristos şi biserică”
(Efeseni 5:32). Însă, în loc de a fi supusă lui Hristos şi credinciasă Lui, ca o femeia părăsită şi neruşinată,
ea îi corupe prin îmbrăţişarea ei rea pe cei mari de pe pământ. Şi asta nu este tot, ci ea este o mamă:
mama curvelor şi are multe fiice. Orice sistem religios din creştinătate care tinde, într-o cât de mică
măsură, să depărteze sufletele de Hristos şi să se ataşeze de obiecte care se interpun între inimă şi Omul
din glorie, se înrudeşte cu această mamă a nedreptăţii spirituale.
6. Ea are o sete nestăpânită după sângele sfinţilor lui Dumnezeu. “Şi am văzut femeia îmbătată de
sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus. Şi, văzând-o, m-am minunat cu mare uimire”. Această
ciudată imagine – o femeie – a unei comunităţi religioase care se declară a fi adevărata soţie a lui Hristos,
dar este îmbătată de sângele martirilor, al sfinţilor lui Dumnezeu, umple de uimire mintea apostolului.
Şi noi nu trebuie să fim surprinşi de aceasta, pentru că în curând vom vedea această ciudată imagine nu
numai în viziune ci şi în realitatea ei fără prededent. Inocenţiul al III-lea a fost omul care a declarat
război ţăranilor din sudul Franţei şi a îndreptat sabia notoriului Simon de Montfort împotriva
binecunoscuţilor albigenzi şi valdenzi, şi aceasta chiar sub pretextul de a face voia lui Hristos şi de a
acţiona sub autoritatea Lui.
De la versetul 7 avem explicaţia pe care a dat-o îngerul cu privire la viziune şi soarta grozavă a
Babilonului, pe care o va primi atât prin mâna omului cât şi a lui Dumnezeu, aceasta ţinând până la
sfârşitul capitolului 18. Dar, cum noi nu intenţionăm să dăm interpretări, nu este cazul să mai urmărim
temele solemne din aceste capitole, ci acum putem urmări calea întunecată a urmelor însângerate, cu
ochiul istoricului în lumina Sfintei Scripturi*.
* Pentru detalii, vedeţi Apocalipsa de W. Kelly
Inocenţiu şi regii pământului
Diferitele trăsături şi caracteristici ale Babilonului, pe care Duhul lui Dumnezeu ni le-a prezentat clar în
aceste capitole, care sunt atât de mult urâte de El, le vom vedea manifestate deplin în istoria acestui
pontif. Atât cititorul cât şi scriitorul trebuie să vegheze ca duhul Babilonului să nu se strecoare în inima
lor. Nu trebuie să presupunem că acest duh se limitează numai la papalitate, deşi în mod public tronul
lui este acolo şi acolo va fi el judecat public. Dacă nu ne strângem în jurul lui Isus cel respins şi nu
umblăm în părtăşia suferinţelor Lui şi având speranţa gloriilor Lui, atunci suntem în pericol de a cădea
în cursă. Oamenii, chiar creştinii, prea adesea leagă prosperitatea şi plăcerile de care se pot bucura în
prezent în lume cu numele şi cu aprobarea lui Hristos. Aceasta este însăşi esenţa Babilonului: amestecul
necurat compus din Hristos şi lume, din cer şi pământ. Cel care mărturiseşte a avea credinţă într-un
Hristos respins, dar a cărui inimă este ataşată de lumea care L-a respins pe El, este profund pătruns de
spiritul Babilonului: este ca unul care este logodit cu Prinţul cerului, dar care tot mai ascultă linguşirile şi
mai acceptă propunerile şi favorurile stăpânitorului lumii acesteia. Şi, nu vedem noi oare, vai! peste tot,
cum oamenii se bucură de plăceri lumeşti şi mărturisesc în acelaşi timp numele Domnului? Aceasta este
o inconsecvenţă şi o confuzie care este ofensatoare pentru Dumnezeu şi pe care El o va judeca într-un
mod atât de groaznic. Fie ca Domnul să ne păzească de a căuta să amestecăm crucea şi gloria cerească a
lui Hristos cu lumea rea de acum.
Duhul papalităţii este în totul legat de lumea aceasta deşi are cele mai mari pretenţii că este în totul
pentru Hristos. Ea spune: “Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare”
(Apocalipsa 18:7). Dintotdeauna, unica ei dorinţă a fost aceea de a stăpâni, asupra bisericii şi a statului,
pe mare şi pe pământ, peste sufletele şi trupurile oamenilor, având puterea de a deschide şi a închide
porţile cerurilor şi ale iadului după bunul plac. Aşa gândea Inocenţiu, şi potrivit acestor gânduri a
acţionat el, după cum vom vedea.
La origine, numele lui Inocenţiu a fost Lothario de Conti. El era din familia conţilor de Segni, una dintre
marile familii ale Romei. Sub îndrumarea celor doi unchi ai săi, cardinalii Sf. Sergiu şi Sf. Paul, marile
abilităţi înnăscute ale lui Lothario promiteau ca el să aibă acea distincţie pe care o doreau cel mai mult
prietenii şi rudele lui. El a căpătat apoi faimă în şcolile de la Roma, Bologna şi Paris pentru învăţătura
lui, iar legea canonică a fost obiectul lui favorit de studiu. După moartea lui Celestin al III-lea, el a fost
ales după cuviinţă în scaunul papal rămas vacant şi a fost consacrat la 22 februarie 1198, la vârsta tânără
de treizeci şi şapte de ani. Cardinalii l-au salutat cu numele Inocenţiu, ca mărturie despre viaţa lui
ireproşabilă.
Concepţiile lui Inocenţiu despre papalitate
Câteva extrase din predica de inaugurare şi alte câteva scrieri ale lui Inocenţiu îi vor da cititorului o
imagine clară a pretenţiilor papale sau babilonice. Afirmarea puternică a demnităţii sale, însoţită şi de
cea mai zgomotoasă declaraţie de smerenie trădează adevăratul spirit al papei. Astfel, el spunea: “Vedeţi
ce fel de slujitor este acela pe care Domnul l-a pus peste poporul său; nimeni altul decât viceregele lui
Hristos, succesorul Sf. Petru. El este unsul Domnului; el stă ca mijlocitor între Dumnezeu şi om: mai jos
decât Dumnezeu şi deasupra omului. El îi judecă pe toţi şi nu este judecat de nimeni, pentru că este scris:
«Eu voi judeca». Dar acela care este înălţat în demnitate, prin slujba lui se coboară, astfel încât cel smerit
să fie înălţat iar mândria să fie umilită; pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri şi arată îndurare
faţă de cei smeriţi, iar cel care se înalţă va fi smerit”. El a descoperit papalitatea până şi în cartea Geneza.
El spunea: “Firmamentul înseamnă biserica. După cum Creatorul tuturor lucrurilor a pus în ceruri doi
mari luminători, cel mai mare pentru a guverna ziua, iar cel mai mic noaptea, tot aşa a pus pe
firmamentul bisericii Sale două mari puteri: cea mai mare pentru a guverna peste suflete, iar cea mai
mică pentru a guverna trupurile oamenilor. Acestea două sunt puterea pontificală şi cea regală, dar luna,
fiind mai mică, primeşte de la soare toată lumina ei şi ea este inferioară soarelui atât cantitativ cât şi
calitativ în ceea ce priveşte lumina pe care o dă ca şi în poziţia şi funcţia ei în ceruri. În mod asemănător,
puterea regală primeşte toată demnitatea şi strălucirea ei de la cea pontificală, astfel încât, cu cât ea este
mai aproape de lumina cea mai mare, cu atât razele ei sunt absorbite şi gloria pe care a primit-o este
eclipsată. Mai mult chiar, este rânduit ca aceste glorii să-şi aibă sediul lor stabil şi definitiv în Italia
noastră, din vreme ce în această ţară este, prin îmbinarea primatului imperiului şi preoţiei, întreaga
temelie şi structură a credinţei creştine, şi, odată cu aceasta, dominaţia asupra amândorura*”.
Cititorului nu-i va fi greu ca, din aceste declaraţii, chiar şi îmbrăcate într-o formă metaforică, să vadă
marile pretenţii ale planurilor papale ajunse la maturitate în mintea celebrului pontif. El a afirmat, în
modul cel mai neechivoc, că orice stăpânire pământească derivă de la papă şi că toţi regii şi prinţii
acestei lumi sunt supuşii şi slujitorii papei, el fiind acela care are stăpânirea universală.
Inocenţiu şi cetatea Romei
Ca un om înţelept, el şi-a început operan prin reforme în casa lui. În locul luxului de curte, el a stabilit o
simplitate rigidă. Mulţimea de nobili şi paji de neam ales, care în ultima vreme forfotea prin palat, a fost
expediată la ale lor, dar primind daruri bogate prin care papa a păstrat prietenia lor şi şi-a asigurat
serviciile lor pentru ocazii deosebit de ceremonioase. Nu a uitat nici de cetăţenii care se agitau să
primească daruri la începutul fiecărei noi domnii, astfel că şi-a asigurat şi favoarea mulţimii. El îmbina
îndrăzneala lui Grigore al VII-lea cu precauţia politică şi răbdarea lui Alexandru al III-lea. Îi cunoştea pe
romani şi ştia cum să îi guverneze. Ei aveau cel mai rău caracter arătat de vreun popor în cursul istoriei.
Ascultaţi mărturia Sf. Bernard, care-i scria papei: “Ce să spun despre popor? Poporul este roman. Nu
găsesc cuvânt mai scurt sau mai clar care să exprime opinia mea despre enoriaşii voştri. Ce este oare mai
cunoscut de toţi oamenii din toate timpurile, decât desfrânarea şi trufia romanilor? Sunt o naţie care nu
vrea pacea, este obişnuită cu zarva, o naţie neîndurătoare şi refractară şi care până acum batjocoreşte
orice autoritate cât timp are mijloce pentru a-şi asigura existenţa... Pe cine veţi găsi în toată întinderea
cetăţii care să vă vrea ca papă altfel decât pentru un profit sau în speranţa unui profit? Promit fidelitatea
pentru a avea mai bune mijloace de a-i răni pe aceia care se încred în ei. Sunt oameni prea mândri pentru
a se supune, prea ignoranţi pentru a conduce, fără credinţă faţă de superiori, insuportabili pentru
subordonaţii lor, fără ruşine când este vorba să ceară, obraznici în refuzul lor, grăbiţi să obţină favoruri,
agitându-se pentru a le obţine şi apoi nerecunoscători după ce le-au obţinut; grandomani, numai vorbe
şi ineficienţi; foarte darnici în promisiuni, dar zgârciţi în împlinirea promisiunilor; cei mai abili
linguşitori şi cei mai veninoşi detractori. Printre asemenea oameni vei fi păstor, acoperit cu aur şi cu
toate splendorile. Ce doresc oile tale? Dacă am îndrăzneală să folosesc expresia, aş spune că mai curând
este slujba de a paşte demoni decât de a paşte oi*”.
Potrivit mărturiei celei mai mari autorităţi, acesta era caracterul poporului din jurul noului păstor al
Romei, asupra căruia el trebuia să vegheze. Dar el nu a fost descurajat nici chiar de stilul exhaustiv al Sf.
Bernard, ci, cu multă putere, prudenţă şi abilitate, şi-a început domnia plină de sucess.
După chestiunile legate de casa lui, şi-a îndreptat atenţia spre problemele cetăţii. Primul lui obiectiv a
fost acela de a desfiinţa ultimul vestigiu din Roma al suveranităţii imperiale. A fost un pas îndrăzneaţ,
dar el şi-a netezit calea distribuind bani prin toate cele treisprezece cartiere ale oraşului. Până atunci,
prefectul Romei primea funcţia de la Împărat şi era reprezentantul autorităţii imperiale, dar Inocenţiu l-a
influenţat să respingă autoritatea imperială şi să se supună în totul numai puterii papale. El a luat din
mâna lui sabia seculară, vechea emblemă a puterii, şi i-a dat în schimb o cupă de argint, ca simbol al
păcii şi prieteniei. El l-a absolvit pe prefect de jurământul de credinţă faţă de împăraţii germani şi l-a
obligat să jure credinţă papei şi să primească din mâinile lui investitura. Aceasta a fost ultima legătură a
puterii imperiale care s-a rupt la Roma.
În mod asemănător, noul papă l-a convins pe senator sau pe reprezentatul legislativ să demisioneze,
pentru ca el să poată pune un altul în locul lui, pe care l-a legat printr-un jurământ de credinţă faţă de el
ca suveran. Judecătorilor, funcţionarilor şi tuturor cetăţenilor li s-a cerut să jure supunere majestăţii sale
spirituale şi să recunoască suveranitatea exclusivă a Sfântului Scaun.
Inocenţiu şi regatul Siciliei
Dar cetatea imperială era atunci înconjurată de mulţi vecini periculoşi, astfel încât cea mai importantă
problemă a lui Inocenţiu a fost cum să scape de ei. Cele mai bogate provincii din Italia centrală şi de sud,
chiar până la porţile Romei şi regatul Siciliei erau sub jugul dur al unor aventurieri germani feroci.
Lucrurile au decurs după cum urmează.
Henric al VI-lea, Împăratul Germaniei, supranumit cel Sever, s-a căsătorit cu Constanţia, moştenitoarea
legitimă a coroanei Siciliei, cu seniorul provinciilor normande din sudul Italiei.
Avantajele evidente pentru Împărat ale acestei alianţe, ca şi pericolul la fel de evident pentru papalitate,
l-au alarmat pe pontiful Lucius al III-lea, făcându-l să ia măsuri pentru a împiedica acea căsătorie, dar el
a murit subit, aşa că nu a reuşit nimic. Succesorul lui, Urban al III-lea, nu a reuşit nici el să rupă logodna,
astfel încât căsătoria a avut loc la 27 ianuarie 1186. Dar, ca de obicei, s-a găsit un pretendent la tronul
Siciliei, pe care l-a sprijinit papalitatea, ceea ce a dus la un război crud şi pustiitor, care a durat mai mulţi
ani. Henric a invadat teritoriile italiene cu scopul declarat de a intra în stăpânirea moştenirii soţiei sale,
iar expediţia a avut succes deplin. Provincie după provincie a căzut în mâinile lui, şi, în scurt timp, tot
sudul Italiei şi regatul Siciliei s-au supus tiranului neîndurător, soţul cel rău al Constanţiei. “Înainte de a
părăsi teritoriile cucerite” – spune Greenwood –“ toate marile comandamente militate le-au fost
încredinţate celor mai distinşi ofiţeri ai armatei sale. Castele, pământuri, venituri şi puteri din cele mai
mari şi mai incert delimitate le-au fost încredinţate unei mulţimi de aventurieri şi mercenari, al căror
obiectiv era numai prada şi a căror rapacitate nu era înfrânată de vreo urmă de respect faţă de drepturile
celor asupra cărora ei au fost puşi să guverneze”.
Filip, ducele de Şvabia, fratele lui Henric, a căpătat guvernarea Italiei centrale, care cuprindea domeniile
Contesei Matilda şi ducatul Toscanei.
Markwald, un cavaler din Alsacia, favoritul împăratului, a fost făcut duce de Ravenna şi Romagna.
Conrad de Lutzenburg, un cavaler şvab, ca duce de Spoleto, poseda cetatea şi domeniile ei. Astfel,
domeniile pontificale au fost înconjurate din toate părţile cu un lanţ de fortăreţe ostile şi comunicaţia lor
cu lumea de afară era aproape complet întreruptă. Dar mâna stăpînului, care era necesară pentru a
conduce diferitele garnizoane, s-a retras brusc.
Henric a murit la Messina la 28 septembrie 1197, la puţin mai mult de trei luni după înălţarea pe tron a
lui Inocenţiu*.
* Cathedra Petri, book 13, cap. 1, p. 339
Am descris rapid ocupaţia militară care era în ţară atunci când Inocenţia a apucat frâiele guvernării.
Pentru mai multe detalii puteţi consulta istoriile generale. Dar, cum obiectivul nostru în acest capito este
să arătăm cât de complet a fost triumful puterii ecleziastice asupra celei civile, am considerat că era
necesar să arătăm ce poziţie puternică avea aceasta din urmă. Acum prezentăm problema de rezolvat.
Cum putea un singur om, numai printr-un cuvânt, să răstoarne forţa fizică a imperiului şi să-i oblige şi
pe prinţi şi pe popor să se supună unui despotism spiritual? Nu avem nici o îndoială că puterea
nevăzută este de dedesupt. Îmbinarea mielului cu balaurul, sau omul păcatului, într-o singură putere
sau într-un sistem arată originea ei (Apocalipsa 13:11-18).
Inocenţiu şi statele bisericii
Moartea lui Henric, geloziile şi rivalităţile conducătorilor germani şi starea exasperantă a italienilor a
pavat calea pentru exercitarea deplină a marilor puteri administrative ale lui Inocenţiu. Cruzimile
împăratului Henric împotriva supuşilor săi italieni copseseră întreaga ţară pentru revoltă. Ei aşteptau un
eliberator de sub jugul german, iar acel eliberator a fost Inocenţiu. El l-a somat pe Merkwald, cel mai
grozav dintre locotenenţii imperiali, să-i predea Sf. Petru toate domeniile bisericii. Markwald a stat pe
gânduri: deşi era un om îndrăzneţ şi ambiţios şi avea mari averi şi multă putere, el dorea să evite un
conflict deschis cu papa. El era conştient de pericolul din partea poporului din cauza urii faţă de jugul
străin, aşa că, prin promisiuni că va aduce mari servicii bisericii, s-a străduit să şi-l facă aliat pe papă.
Dar papa a rămas ferm şi a respins toate ofertele în bani sau servicii şi i-a cerut să predea imediat şi
necondiţionat toate teritoriile bisericii. Markwald a refuzat. Papa s-a ridicat pentru a-şi afirma
pretenţiile. Aşa a început războiul. Stindardele germane au fost rupte şi oraş după oraş s-a revoltat şi a
călcat în picioare tot ce era german. Markwald, ofensat şi plin de furie, “s-a răzbunat ieşind din cetatea
Ravenna şi făcând ravagii în toată regiunea, arzând, jefuind şi distrugând gospodării şi recolte, castele şi
biserici. Inocenţiu a deschis tezaurul papal, a împrumutat mari sume de bani, a alcătuit o armată, a
pronunţat excomunicarea împotriva vasalului răzvrătit al bisericii, prin care îi absolvea de jurămintele
lor de credinţă pe toţi vasalii lui Markwald*”.
Căderea lui Markwald i-a umplut de consternare pe ceilalţi. Ei au propus condiţii de pace şi au oferit să
plătească tribut, dar Inocenţiu nu a acceptat nici un compromis. El a cerut să intre în posesia domeniilor
patrimoniale, declarându-se moştenitorul donaţiei Contesei Matilda şi suveranul ducatului Toscanei.
Dar nici un eveniment după moartea împăratului nu a fost mai important pentru papalitate decât
purtarea necredincioasă a împărătesei Constanţia. Imediat după moartea soţului ei, deşi fusese lăsată
păzitoarea ţinutului, ea s-a disociat de cauza germană şi s-a întors în Sicilia împreună cu copilul ei mic,
Friedrich. Ea a susţinut interesele ţării ei natale şi, împreună cu fiul ei, s-a aruncat în braţele Sfântului
Scaun, făcând ca fiul ei să fie încoronat la Palermo şi cerând pentru fiul ei investitura pontificală ca dar al
Sfântului Scaun. Inocenţiu şi-a cunoscut puterea şi a cunoscut slăbiciunea ei, aşa că şi-a impus condiţiile.
Împărăteasa şi fiul ei trebuiau să recunoască suveranitatea feudală absolută a papei asupra întregului
regat al Napoli şi al Siciliei şi să plătească un mare tribut anual. Războinicii germani erau obligaţi să se
retragă în castele din ţara lor, dar aceasta au făcut-o numai pentru a medita la înfrângerea lor şi a cloci
răzbunarea.
Cuceririle lui Inocenţiu au fost rapide şi păreau a fi complete: în mai puţin de un an de la înălţarea lui pe
tronul papal, el era practic regele Siciliei şi stăpân al teritoriilor sale. El şi-a făcut simţită prezenţa prin
intermendiul nunţiilor săi şi a impus supunerea faţă de el în teritoriile de curând dobândite. Teritoriile,
fortăreţele, cetăţile şi veniturile care au fost recuperate de la germani au fost reclamate de Scaunul papal
ca posesiuni ale sale. Dar acele pretenţii erau şi nedrepte şi ilegale, aşa că a rezultat, în mod natural,
rezistenţă din partea cetăţenilor şi a guvernatorilor imperiali, aşa că timp de mulţi ani Sicilia şi
provinciile ei au fost o scenă a anarhiei, violenţei, vărsării de sânge şi a unor intrigi necontenite. Şi totuşi,
chiar în acel moment, Inocenţiu le-a reamintit cetăţilor care obiectau că nu-i vor preda lui toate
beneficiile eliberării pe care o câştigaseră cu greu de natura puterii căreia ei îndrăzneau să i se opună:
neîncrederea lor faţă de el era o crimă împotriva Domnului Isus însuşi, al cărui succesor era el, “unul în
care nu exista păcat, nic nu s-a găsit vicleşug în gura Lui”. Poate exista o blasfemie mai îndrăzneaţă şi
mai neruşinată? Poate oare exista o mai perversă încercare de a îmbina mielul cu balaurul?
Inocenţiu şi imperiul
Înainte de a se sfârşi anul tumultos pe care l-a parcurs, Constanţia, prinţesa siciliană şi împărăteasa
germană, a murit. La 27 noiembrie 1198, ea şi-a dat ultima suflare. Se spune că moartea ei a fost grăbită
de grija de mamă pentru copilul ei mic, Friedrich. El avea pe atunci cam patru ani şi fusese încoronat
rege al Siciliei şi moştenitor al imperiului. În testamentul ei, ea şi-a încredinţat fiul în grija papei ca
suzeran al lui şi a prevăzut ca treizeci de mii de monede de aur să-i fie plătite anual papei pentru
protecţia evlavioasă pe care o va asigura fiului ei şi că toate celelalte cheltuieli vor fi achitate din
veniturile ţării.
Dar Roma nu s-a liniştit după acel mare succes, ci războiul civil cu ororile lui a reînceput. Pontiful nu a
pierdut nici o clipă în a face cunoscut nobililor Siciliei, prin cea mai trufaşă frazeologie, faptul că el
devenise guvernator al Siciliei ca regent, şi şi-a trimis nunţiul pentru a administra jurământul lor de
credinţă. Între timp, auzind de moartea împărătesei, Markwald şi-a reluat titlul de Seneşal al Imperiului,
şi, printr-un document care se pretindea a fi testamentul împăratului răposat, a pretins regenţa Siciliei
cât timp tânărul rege era minor. Pentru a-şi susţine pretenţiile, el a strâns un mare număr de aventurieri,
a asediat şi a cucerit cetatea papală Germano şi aproape că a ajuns să cucerească marea mânăstire Monte
Casino, care a fost apărată timp de opt zile de o garnizoană a papei până ce trupe proaspete şi provizii
de la Roma au ajuns să întărească poziţia călugărilor războinici, obligându-l pe marele duce să ridice
asediul. Potrivit celor mai de încredere surse, Inocenţiu a luat atunci o atitudine extrem de războinică. El
a emis o proclamaţie prin care chema la arme toate ţinuturile Napoli şi Siciliei. El a strâns trupe din
Lombardia, Toscana, Romagna şi Campania, plătindu-le din tezaurul papal. Markwald şi complicii lui
au fost excomunicaţi în modul cel mai solemn în fiecare duminică, cu stingerea de lumânări, cu
clopotem – clopote, cărţi şi lumânări. Întregul regat a fost jefuit, pustiit şi umplut de jale de armatele
papei şi de soldaţii imperiului. Dar moartea căpeteniei rebelilor, Markwald, în anul 1202, l-a scăpat pe
papă de cel mai puternic şi mai cu succes opozant.
Ne îndreptăm acum puţin atenţia spre modul în care a lucrat acea minte deosebită în afacerile încurcate
ale imperiului.
Împăratul copil, ajuns orfan şi tronul vacant şi disputat cu ferocitate de prinţi rivali, au deschis o cale
mai largă pentru înaintarea ambiţiei papale.
Obiectivul imediat al politicii lui Inocenţiu a fost acela de a separa regatul Siciliei de imperiu: cât timp
ambele rămâneau în aceleaşi mâni, pe tronul Siciliei putea să se aşeze un suveran mai puternic decât el.
Posibilitatea de a avea un vecin periculos trebuia înlăturată. Atunci, competiţia pentru coroană i-a oferit
ocazia pe care o dorea. Trupele necesare acasă au fost retrase din Sicilia, Apulia şi Capua. Garnizoanele
fiind reduse, stăpânirea germană a fost răsturnată şi ţările s-au separat de imperiu, iar autoritatea papală
s-a impus prin forţă.
Imediat după moartea lui Henric, fratele lui, Filip, duce de Şvabia, a luat în stăpânire tezaurele imperiale
şi s-a declarat regent şi protector al intereselor tânărului său nepot. Din cât se ştie, s-ar părea că el a
acţionat din motive drepte. Dar un împărat copil era ceva contrar obiceiului german, mai ales nepotrivit
în vremuri tulburi ca acelea. A apărut rapid o partidă adversă, care s-a opus energic alegerii copilului ca
rege. Aderenţii casei Hohenstaufen l-au rugat pe Filip să devină reprezentantul familiei, în opoziţie cu
ceilalţi candidaţi la coroană. El a consimţit şi a fost ales apărător al regatului de către un mare număr de
prinţi şi prelaţi adunaţi la Mulhausen.
Partida opusă familiei din Şvabia era condusă de Adolph de Altena, arhiepiscop de Koln. Această
facţiune era compusă în principal din mari prelaţi din zona Rinului. Aceasta era principala ocupaţie a
clerului în acel timp. Ei erau hotărâţi să susţină un opozant al casei Hohenstaufen. După ce mai mulţi
prinţi au refuzat să candideze la demnitatea imperială, oamenii bisericii s-au gândit la casa de Saxonia,
adversarul neîmpăcat al casei de Şvabia. Ei l-au ales pe Otto, al doilea fiu al lui Henric leul, duce de
Saxonia.
Ca urmare a faptului că familia tatălui său ajunsese să fie sub interdicţia imperiului, fiind izgonit din
Germania, el a crescut la curtea Angliei. Mama lui, Matilda, a fost sora regelui Richard Inimă de Leu.
Tânărul cavaler a arătat semne de vitejie de genul celor pe care le admira Richard, astfel încât el l-a făcut
pe Otto Conte de York şi Poitou. Dotat cu aur englez şi având câţiva adepţi, el a pornit la drum şi a ajuns
la Koln, unde a fost proclamat împărat şi apărător al bisericii.
Filip şi Otto
Filip era în vârstă de douăzeci şi doi de ani, Otto de douăzeci şi trei. “Din punct de vedere al
personalităţii,” soun cronicarii, “al averii şi numărului de susţinători, Filip era în avantaj. El era apreciat
pentru cumpătarea lui şi pentru dragostea de justiţie. Fusese cultivat prin literatură la un nivel puţin
obişnuit printre prinţi, iar prin purtarea lui populară apărea într-un contrast favorabil cu mândria şi
duritatea lui Otto. Dar Otto era favoritul majorităţii clerului, care îl găsea pe Filip de nesuportat pentru
că era reprezentantul unei familii care era considerată opusă intereselor ierarhiei*”.
Dar - se poate întreba cititorul – cum era cu tânărul Friedrich, care fusese încoronat şi uns şi căruia
prinţii şi prelaţii îi juraseră credinţă? Cu cel pentru care papa era plătit din greu pentru a-i apăra
drepturile? Putem găsi răspuns la această întrebare numai în politica secretă şi perfidă a lui Inocenţiu.
Obiectivul lui principal, pentru care permitea, dacă nu chiar şi producea, acest mare conflict naţional
pentru coroana imperială era umilirea mândrei case de Şvabia, aşa că orice alte considerente trebuiau
sacrificate în scopul limitării puterii lor. Iar conştiinţa elastică a papalităţii a găsit întotdeauna motive
aparent evalvioase pentru a înfăptui cele mai mari răutăţi şi pentru cel mai infidel şi înşelător
comportament. Inocenţiu nu putea nega drepturile lui Friedrich, şi, de aceea, el s-a afişat ca om drept,
recunoscându-le. Aceasta era vocea balaurului. El a recunoscut că alegerea lui era legală, ca şi că
jurământul de credinţă al nobililor imperiului, dar, pe de altă parte, a descoperit că acel jurământ le-a
fost impus de tatăl copilului înainte ca acel copil să fi devenit creştin prin botez. El a decretat deci că un
copil de doi ani, nebotezat, este o nulitate, şi, de aceea, jurămintele lor erau nule şi ei nu mai aveau nici o
obligaţie faţă de tânărul moştenitor.
Ce caracter a rămas pentru posteritate! Putem exclama. Cel care se pretindea “reprezentantul dreptăţii
eterne şi neschimbate a lui Dumnezeu pe pământ, cel absolut deasupra oricăror interese şi pasiuni”, a
ajuns să absolve întreaga Germanie de cel mai solemn jurămînt de credinţă faţă de moştenitorul legitim
al regatului! În loc să susţină drepturile celui căruia îi fusese dat în grijă, despre care scrisese atunci când
îl acceptase: “deşi Dumnezeu l-a cercetat prin moartea tatălui şi a mamei sale, El i-a dat un tată mult mai
vredinic - pe însuşi locţiitorul Lui pe pământm şi o mamă mai bună - biserica”, mustrând partidele rivale
şi convingându-le să facă pace, îl vedem agitând animozităţile lor şi vedem cum dreptatea, adevărul şi
pacea şi orice urmă de omenie sunt sacrificate în speranţa de a creşte şi a consolida puterea papală.
Abilul papă a rămas în fundalul scenei, dar a întărâtat şi a alimentat flacăra conflictului, ştiind că, în
urma sângelui vărsat şi a cheltuielilor, ambele părţi vor fi obligate să aducă înaintea lui cauza lor, ca
atunci el să se afirme ca suveranul şi îndrumătorul regilor şi să-şi impună condiţiile. Aceste convingeri
sunt prezentate complet în următoarea apreciere a decanului Milman: “zece ani de război civil în
Germania sunt din cauza, dacă nu a instigării directe, atunci a inflexibilităţii papei Inocenţiu al III-lea*”.
Războiul civil în Germania
Richard, regele Angliei şi Philippe Auguste, regele Franţei – care a îmbrăţişat cu căldură cauza lui Filip –
nu su precupeţit nici un pic linguşirile şi declaraţiile că-l vor câştiga pe papă pentru candidatul lor
favorit. Dar papa a amânat pentru că avea prea multe alte obiective pentru ca să fie direct şi deschis.
Războiul a izbucnit de-a lungul Rinului. La început Filip a câştigat mult şi a înaintat până în apropierea
porţilor Koln-ului, dar o armată puternică a prelaţilor de pe Rin şi a nobililor flamanzi l-a făcut să se
retragă. Cea mai mare şi mai puternică parte a imperiului sprijinea cauza lui Filip; clerul şi Contele
Flandrei erau aproape singurii susţinători ai lui Otto.
A fost un război civil plin de nelegiuiri barbare şi feroce. La sfârşitul primului an de război sorţii erau în
favoarea lui Filip. Moartea lui Richard în 1199 au făcut ca Otto să fie lipsit de cel mai puternic aliat al
său. John, care i-a urmat lui Richard, nu era dispus să-şi cheltuiască banii într-un joc atât de îndepărtat şi
riscant. Războiul s-ar fi putut termina într-un mod destul de onorabil chiar şi pentru Otto, dar
răzbunarea papală împotriva urâtei case de Hohenstaufen nu se împlinise. Papa s-a declarat deschis de
partea uzurpatorului Otto, şi, timp de nouă ani lungi şi groaznici, cu numai scurte armistiţii, Germania a
fost lăsată de blândul păstor de pe Tibru pradă ororilor războiului civil. Dar politica duplicitară a lui
Inocenţiu a ajuns să fie evidentă pentru toţi. Trma lui care suferise îndelung l-a acuzat şi i-a reproşat că
se făcuse vinovat de toate nenorocirile lor pentru că provocase, incitase şi întreţinuse conflictul
dezastruos numai pentru a-şi atinge scopul lui rău de a ruina casa regală a lui Henric cel Sever. A fost
nevoie de toată abilitatea şi de ajutorul lui Satan ca el să se dezvinoăţească de acea acuzaţie.
Dar războiul îşi făcuse lucrarea lui, acea lucrare de balaur. “A fost un război nu cu bătălii decisive, ci cu
jafuri, devastări, pustiiri, distrugerea recoltelor şi prădarea ţinuturilor fără apărare de la ţară; purtat de
un prelat împotriva altuia, de un prinţ împotriva altuia, de boemi sălbatici şi de soldaţi bandiţi de orice
naţie care străbăteau toate provinciile”. Aşa de rău, ba chiar mai rău a fost războiul civil din Germania.
Totuşi cugetul neînduplecat al acelui om nenorocit a continuat să tune anateme împotriva lui Filip, să
declare nule jurămintele de credinţă faţă de el şi să acorde privilegii şi imunităţi de tot felul episcopilor şi
societăţilor monastice care îmbrăţişau partida lui Otto. Dar tunetele Vaticanului au ajuns să fie zadarnice
şi puterea lui Filip a crescut an de an*.
* J.C. Robertson, vol. 3, p. 297; Milman, vol. 4, p. 51; Neander, vol. 7, p. 236
Cursul evenimentelor nu se putea sa nu-l marcheze până şi mintea inflexibilului Inocenţiu. El ajunsese
să fie ameninţat cu unilinţa unei înfrângeri totale. După zece ani, cauza lui Otto era fără speranţă. Dar
cum ar fi putut papa uita jurămintele lui de vrăjmăşie neînduplecată împotriva casei de Şvabia şi cum
putea el să iasă de sub jurămintele de alianţă pentru totdeauna cu casa de Saxonia? Trebuia să găsească
ceva motive sfinte şi evlavioase pentru a îmbrăţişa cauza lui Filip. I-a fost dificil să acopere ruşinea
situaţiei în care căzuse. Dar Filip, prin ambasadorii pe care i.a trimis papei, a făcut asemenea declaraţii şi
promisiuni că vedea că este de datoria lui să fie primit înapoi ca fiul lui penitent şi să fie absolvit de
interdicţiile bisericii. Nunţiul papal a mers la Metz, unde l-a proclamat Împărat victorios.
Moartea lui Filip
Pacea părea să fi fost asigurată din toate părţile. Filip obţinuse ceea ce dorise cel mai mult şi papa
aprobase o propunere de căsătorie între Otto şi Beatrice, fiica lui Filip, sub pretextul de a vindeca lupta
îndelungată dintre casele de Şvabia şi Saxonia. Dar stabilitatea oricărei poziţii omeneşti şi a gloriei
omului este foarte nesigură. La 21 iunie 1208, împăratul Filip, unul dintre cei mai capabili şi mai blînzi
din neamul lui, a fost asasinat în mod josnic de Contele Palatin de Bavaria pentru o ofensă particulară.
Ţara a rămas înmărmurită la vestea teribilei crime. Ura omenirii l-a urmărit pe ucigaş: castelul lui a fost
ras de pe faţa pământului, iar asasinul a fost ucis prin multe răni.
Inocenţiu şi-a refăcut planurile. Crima bavarezului îl scutise de umilinţa apostaziei. El s-a grăbit să le
scrie prinţilor germani, îndemnându-i să recunoască declaraţia evidentă a providenţei divine în favoarea
lui Otto. El a folosit toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie pentru a împiedica o nouă alegere şi
pentru a uni toate partidele în sprijinul lui, şi l-a îndemnat cu multă căldură pe Otto să arate moderaţie şi
să fie conciliant. De ambele părţi era o mare dorinţă de pace, aşa că Otto a ajuns împărat necontestat.
În anul următor, 1209, el a mers în Italia pentru a primi coroana imperială. El a fost însoţit de prinţi,
prelaţi şi nobili ai imperiului, cu o mare armată. Marşul lor a fost o succesiune de recepţii festive. Oraşele
îşi deschideau porţile pentru a-l primi pe luptătorul bisericii şi pe împăratul ales de papă. Inocenţiu şi
Otto s-ai întâlnit la Viterbo. “S-au îmbrăţişat şi au vărsat lacrimi de bucurie în amintirea încercărilor lor
comune pe calea lor spre triumful lor comun”. Dar papa nu a uitat prerogativele tronului său pontifical
şi a cerut garanţie de la Otto că, imediat după încoronare, va reda pământurile bisericii şi va renunţa la
orice pretenţie asupra îndelung disputatei moşteniri a Contesei Matilda. Dar Otto a fost atât de bun, de
smerit şi de supus când a îngenuncheat pentru a primi diadema, încât inima lui s-a întristat când a văzut
suspiciunea pe care o avea sfântul lui părinte în legătură cu loialitatea lui. El a exclamat: “Tot ce am fost,
tot ce sunt şi tot ce voi fi vreodată, după Dumnezeu, îl datorez bisericii”.
Apostazia lui Otto
Coroana imperială ajunsese pe capul lui Otto, şi nu numai că el fusese încoronat de Inocenţiu în
catedrala Sf. Petru de la Roma, ci fusese şi înălţat în demnitate prin politica abilă şi crudă a Sfantului
Scaun. Dar înşelătorul a fost şi el înşelat şi trădătorul a fost trădat. Abia de s-a încheiat ceremonia
încoronării, că Otto a şi dat jos masca ascultării sub care îşi ascunsese adevăratele intenţii. Coroana de
fier a avut un efect irezistibil: el s-a simţit un om nou, într-o poziţie nouă şi dator să-şi susţină
prerogativele coroanei împotriva ingerinţelor puterii spirituale. Împăratul şi papa au ajuns vrăjmaşi
neînduplecaţi. Aşa de mare a fost dezamăgirea pontifului cel fără scrupule, hotărâtă prin guvernarea
dreaptă a lui Dumnezeu. Satan poate hotărâceva, dar Dumnezeu întotdeauna schimbă hotărârea. “Nu vă
amăgiţi”, spune apostolul, “Dumnezeu nu se lasă batjocorit; pentru că ce seamănă omul aceea va şi
secera” (Galateni 6:7). Inocenţiu îl învăţase pe candidatul lui să mintă, aşa că după aceea a fost nevoit să
mănânce roadele amare ale propriei sale învăţături.
Numărul mare şi puterea armatei care-l însoţea pe Otto şi care îşi aşezase tabăra sub zidurile Romei a
ajuns să fie privit cu gelozie de locuitorii cetăţii. Conflictele care erau ceva obiţnuit în asemenea ocazii,
au izbucnit din nou cu mare intensitate. Mulţi germani au fost ucişi şi mai mulţi cai de-ai lor au fost
omorâţi – sau cel puţin aşa se spune că a fost. Dar nu aceasta a fost deajuns, pentru că ambiţia pe care
Otto şi-o înnăbuşise până atunci, a izbucnit într-o flacără de indignare. S-a retras din cetate plin de
mânie şi a cerut compensaţii. Inocenţiu a refuzat. Trupele au fost atunci distribuite în domeniile Sf.
Petru, aducând prejudicii poporului şi umplându-l de teamă pe papă. Împăratului i s-a cerut să-şi
retragă soldaţii din împrejurimile Romei, dar el a declarat că vor rămâne acolo până ce vor fi epuizat
resursele ţării. El s-a îmbogăţit prădându-i pe pelerinii pe care soldaţii lui i-au oprit pe drumurile care
duceau la Roma. A intrat în Toscana şi a luat în stăpânire cetăţile de la frontiera teritoriului Contesei
Matilda, luând oraşele şi fortăreţele pe care mai înainte le ocupase papa. Domeniile şi demnităţile pe
care pontiful le reclama pentru sine, el le-a dat favoriţilor săi, iar cel mai puternic adversar al papei,
Contele Diephold, a primit de la el ducatul Spoleto. Succesul i-a umflat ambiţia, astfel că el se gândea să
invadeze Sicilia şi să pună mâna pe tânărul Friedrich, ultimul descendent al casei de Hohenstaufen.
Cel care se proclama infailibil a ajuns la disperare: după toate strădaniile, sacrificiile şi trădările lui, a
văzut că-şi ridicase cel mai grozav vrăjmaş, mult mai crunt decât fusese vreodată vreunul din familia de
Şvabia. Cele mai solemne apeluri la recunoştinţă şi admonestări şi cele mai puternice tunete ale
excomunicării, toate au fost nesocotite de încăpăţânatul elev al lui Richard Inimă de Leu.
Căderea lui Otto
Otto lipsise din Germania timp de trei ani, timp în care ţara a avut o pace puţin obişnuită şi cetăţenii s-au
întărit. Rudele tânărului Friedrich se temeau pentru siguranţa lor, iar Friedrich ajunsese la vârsta de
optesprezece ani. L-au consultat în secret pe papă, care s-a schimbat şi a găsit motive puternice pentru a
lua măsuri împotriva lui Otto şi a se da drept prieten al lui Friedrich. Erau multe dificultăţi din cauza
ocupaţiei lui Otto, dar doi cavaleri şvabi viteji şi loiali au întreprins o expediţie periculoasă pentru a-l
aduce pe Friedrich din însoritul Palermo în regiunile mai reci ale Germaniei, unde a fost primit cu
braţele deschise pentru a-şi ocupa tronul strămoşesc. Dar cauza lui Friedrich împotriva lui Otto a fost în
final căştigată prin Philippe Auguste, regele Franţei.
Între cei doi rivali pentru imperiu nu a fost nici o bătălie mare. Franţa a fost tot timpul prietenul statornic
al şvabilor, după cum Anglia a fost aliatul saxonilor. Philippe a făcut o alianţă strânsă cu Friedrich.
Contele Flandrei, prinţii de pe Rinul inferior şi regele Angliei s-au aliat cu Otto. În fruntea unei mari
armate, Otto a înaintat spre frontierele Franţei mânat de patima răzbunării. El îl privea pe Philippe ca
fiind autorul tuturor nenorocirilor lui. Dar adversarul lui era vigilent şi a fost pregătit să-l întâmpine. La
27 iulie 1214, lângă satul Vouvines, în apropiere de Lille, a avut loc o mare bătălie. Philippe Auguste i-a
învins definitiv pe Otto şi aliaţii săi. Otto a supravieţuit cinci ani după înfrângere, timp pe care l-a
petrecut în penitenţă, într-o mânăstire, fiind destituit în mod oficial.
Anul următor, Friedrich al II-lea a fost încoronat la Aix-la-Chapelle, şi, în entuziasmul momentului,
împreună cu mulţi alţii, el a jurat să meargă personal într-o cruciadă în Ţara Sfântă. Acea promisiune
făcută în pripă i-a adus necazuri la care nu s-ar fi aşteptat pe tot parcursul îndelungatei sale domnii de
treizeci şi cinci de ani.
Inocenţiu şi Philippe Auguste
Am văzut cum s-a implicat Inocenţiu în ridicarea pe tronul Germaniei a trei împăraţi şi politica pe care a
dus-o pentru a obţine mai multă putere seculară pentru Scaunul de la Roma şi o stăpânire cât mai largă
peste gândirea şi căile omenirii. Îl vom urmări acum în regatul Franţei pentru a fi martori la aceeaşi
expresie a puterii pontificale, dar pe alt temei şi cu alte scopuri. El ni se înfăţişează acum ca protector al
nevinovăţiei împotriva nedreptăţii, ca predicator al moralei creştine şi susţinător al sfinţeniei legăturii
căsătoriei. Suntem dispuşi să admitem că, în conflictul cu Philippe, el se poate să fi fost însufleţit de
motive drepte, dar purtarea lui a fost marcată de acelaşi spirit dictatorial care a caracterizat domnia lui
până atunci. El şi-a asumat funcţia de a conduce în mod suprem toate chestiunile oamenilor, de ultim
arbitru, fie că era vorba de un tron disputat sau de legătura sacramentul căsătoriei. Dar principalul
nostru obiectiv, sub acest titlu, este acela de a-im da cititorului un exemplu cum un regat întreg a ajuns
sub interdicţie papală. În zilele noastre ne este greu să credem ce consecinţe a avut aşa ceva.
O împrejurare deosebită legată de cea de-a doua căsătorie a lui Philippe i-a oferit lui Inocenţiu ocazia pe
care o căuta pentru a-l pedepsi şi a-l umili pe aliatul şi sprijinitorul casei de Şvabia. La întoarcerea lui din
cruciadă, în anul 1193, el a fost atras de faima frumuseţii şi virtuţilor prinţesei Ingeburga – sau
Isamburga -, sora regelui Danemarcei. Ea a acceptat cu bucurie mâna regelui Franţei şi a fost stabilită
zestrea. Prinţesa a ajuns în Franţa cu o escortă de nobili danezi, iar regele s-a grăbit s-o întâmpine la
Amiens. În următoarea zi după căsătorie, cuplul regal a fost încoronat, dar, în timpul ceremoniei
încoronării, unii au observat că Philippe s-a înfiorat şi a pălit. Nu mult după aceea s-a descoperit că el
căpătase o aversiune nestăpânită faţă de noua lui regină. Cum nu a putut fi descoperită nici o cauză
rezonabilă pentru o asemenea schimbare la rege, în mod popular s-a considerat că era din cauza
vrăjitoriei sau a unei influenţe diabolice. Ea este descrisă ca fiind blândă şi foarte frumoasă şi o creştină
sinceră. Philippe şi-a propus să o trimită înapoi în Danemarca, dar slujitorii ei au refuzat acea misiune
ruşinoasă şi ea însăşi era hotărâtă să rămână în Franţa.
Regele era în dificultate. A cerut un divorţ, dar ştia că, dacă nu obţinea o anulare a căsătoriei într-o formă
legală, el nu putea avea pace. Genealogiile caselor regale au fost urmărite, şi episcopi devotaţi regelui au
descoperit că acel cuplu regal era compus din rude între care căsătoria era interzisă, motiv pentru care
clerul Franţei, în frunte cu erhiepiscopul de Rheims, a pronunţat căsătorie anulă. Când acea hotărâre i-a
fost explicată Ingeburgăi, care abia de spune un cuvânt în franceză, ea şi-a exprimat indignarea
excalmând: “Rea Franţă! Roma! Roma!” Fratele ei i-a preluat cauza şi a apelat la bătrânul papă Celestin,
care însă nu era capabil să se angajeze într-un conflict cu puternicul rege al Franţei, aşa că în restul
pontificatului său nu s-a întreprins nimic decisiv. Între timă, Ingeburga a fost închisă într-o mânăstire,
iar Philippe s-a căsătorit cu Agnese, frumoasa fiică a ducelui de Meran. Afecţiunea lui faţă de Agnes a
fost la fel de intensă ca ura lui faţă de Ingeburga. Agnes a fost introdusă în cercul regal cu orice ocazie,
pe când cea din urmă a fost dusă de la o mânăstire la alta, sau, mai curând, de la o închisoare la alta.
Aşa stăteau lucrurile în Franţa când Inocenţiu a îmbrăţişat cauza prinţesei daneze repudiate. El i-a scris
întâi episcopului Parisului, apoi regelui însuşi. După ce a vorbit pe larg despre sfinţenia căsătoriei, el l-a
admonestat pe rege ca să o îndepărteze pe Agnes şi s-o repună în drepturi pe Ingeburga. Regele a
declarat în mod semeţ că chestiunile legate de căsătoria lui nu erau treaba papei, dar Philippe a trebuit,
nu peste mult timp, să simtă groaza tunetelor papale aşa cum nu mai fuseseră nicicând simţite în Franţa.
Nunţiul papal în Franţa
Pietro, cardinal de Sf. Maria din Via Lata, a fost trimis în Franţa delegat cu autoritate pentru cazul
regelui încăpăţânat pentru a pune sub interdicţie papală toate stăpânirile lui. Dar regele a primit cu
dispreţ şi a sfidat porunca de a o îndepărta pe iubita lui Agnes şi a o primi înapoi pe Ingeburga, pe care
o ura. Papa a rămas inflexibil: “Dacă până într-o lună,” îi scria el nunţiului, “după această comunicare,
regele Franţei nu o primeşte pe regina lui cu afecţiune conjugală, îi vei pune toate ţinuturile lui sub
interdicţie, cu toate consecinţele ei grozave”. S-a ţinut un consiliu la Dijon şi au venit mesageri de la rege
care au protestat în numele lui împotriva procedurilor care ar fi fost aplicate acolo şi au făcut apel la
Roma. Dar ordinele date nunţiului era categorice şi a fost pronunţată interdicţia cu toate consecinţele ei
grozave. Ea este descrisă astfel: “La miezul nopţii, fiecare preot, ţinând o torţă, a cântat psalmul pentru
cel nenorocit* şi rugăciuni pentru morţi: ultimele rugăciuni rostite de clerul Franţei în timpul interdicţiei.
Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost acoperită cu pânză neagră, relicvele au fost închise din
nou în cripte şi ostia a fost consumată. Cardinalul, în veşmântul său violet de jale, a pronunţat interdicţia
asupra teritoriilor regelui Franţei. De atunci au încetat toate slujbele religioase. Nu se mai da acces în cer
prin rugăciuni sau daruri. Numai gemetele bătrânilor, femeilor şi copiilor întrerupeau tăcerea.
Interdicţia a fost pronunţată la Dijon. În perioada cât ţara a fost sub interdicţia papală biserica a mai
permis doar botezul copiilor şi ungerea extremă pentru muribunzi”.
* n.tr.) Psalmul 51
Pentru vina suveranului trebuia să sufere întreaga naţiune – aşa socotea papa -, pentru ca inima regelui
să se înmoaie fie din milă faţă de nenorocirea poporului, fie din teamă de numulţumirea lor. Şi, în acele
timpuri superstiţioase, oamenii se simţeau extrem de nenorociţi, pentru că moartea într-o asemenea
perioadă era considerată a fi pierzare veşnică. “Vai, ce groaznic,” exclama un martor ocular, “şi ce jalnic
spectacol este în toate oraşele noastre! Să vezi uşile bisericilor păzite şi creştinii alungaţi de acolo ca nişte
câini; toate slujbele divine au încetat; sacramentele trupului şi sângelui pentru suflet nu se mai dau; nu
mai are loc nici o strângere laolaltă a poporului, cum erau la sărbătorile pentru sfinţi; trupurilor morţilor
nu li se administrează o înmormântare creştinească, ci duhoarea lor infectează aerul şi priveliştea lor
scârboasă îi îngrozeşte pe cei vii: numai ungerea extremă şi botezul sunt permise. Peste toată ţara este o
mare tăcere, cât timp orgele şi vocile care cântau laude lui Dumnezeu au amuţit peste tot*”.
* V. Latin Christianity, vol. 4, p. 67
Furia regelui
Philippe Auguste era un prinţ mândru, semeţ şi arbitrar, care nu era obişnuit să primească în linişte
ingerinţele. El a izbucnit în cea mai mare furie şi a jurat pe sabia lui Carol cel Mare că mai curând ar
pierde jumătate din stăpânirile lui decât să se despartă de Agnes de Meran. El a ameninţat clerul cu cele
mai dure măsuri dacă ascultă de papă. Ingeburga a fost luată, târâtă din mânăstirea ei, şi întemniţată în
castelul întărit Etampes. Dar mânia regelui nu a biruit asupra decretului sever al papei. Baronii, a căror
putere el o redusese, nu au vrut să i se alăture, iar poporul era într-un fel de revoltă evlavioasă. Ei s-au
strâns în jurul bisericilor, au forţat uşile şi erau hotărâţi să nu fie lipsiţi de slujbele religioase. Regele a
fost speriat de revoltele din popor şi a promis să de ascultare papei.
A fost trimisă o delegaţie la Roma. Regele s-a plâns de tratamentul dur aplicat de nunţiu, dar s-a declarat
gata să respecte hotărârea papei. “Care hotărâre?” a exclamat cu seriozitate Sfinţia Sa; “doar el cunoaşte
decretul nostru; s-o îndepărteze pe concubina lui şi să-şi primească soţia după lege; să-i repună în slujbă
pe episcopii pe care i-a exclus şi să le dea compensaţii pentru pierderile lor. Atunci vom ridica
interdicţia, vom primi garanţiile lui, vom cerceta ceea ce se spune despre acea relaţie şi ne vom pronunţa
hotărârea”. Răspunsul a străpuns inima Agnesei şi l-a înnebunit pe rege. “Mă fac mahomedan!” a
exclamat el. “Ferice de Saladin că nu are un papă peste el!” Dar mândrul Philippe a trebuit să se plece.
Afecţiunile şi sentimentele religioase ale oamenilor din toate clasele sociale erau alături de cler. El a
convocat parlamentul la Paris, la care au venit toţi vasalii coroanei. “Ce este de făcut?” a întrebat regele,
având-o alături pe frumoasa Agnes. “Daţi ascultare papei, expediaţi-o pe Agnes, primiţi-o înapoi pe
Ingeburga” a fost răspunsul zdrobitor. Astfel, acela care dublase întinderea Franţei prin ascuţişul săbiei
sale şi prin politica lui înţeleaptă, care înălţase coroana făcând-o independentă de marii seniori feudali, a
trebuit atunci să bea până la fund cupa umilinţei înaintea nobililor Franţei, după cum ceruse papa.
Scena a fost copleşitoare. Agnes a declarat că ei nu-i păsa de coroană, ci că ea îl iubea pe soţul ei. O
străină, fiica unui prinţ creştin, tânără şi necunoscătoare în chestiunile lumii, ea se căsătorise cu regele şi
îi născuse doi copii. “Nu mă despărţiţi de soţul meu” a fost apelul ei emoţionant. Dar decretul
neînduplecat fusese emis: “Ascultaţi de papă, expediaţi-o pe Agnes şi primiţi-o înapoi pe Ingeburga”.
Regele a acceptat în final o reconciliere cu Ingeburga. Ea a fost adiusă, dar aversiunea regelui a fost
stârnită aşa de rău numai la vederea ei încât negocierile era cât pe ce să fie întrerupte. În cele din urmă,
regele s-a stăpânit pentru moment şi s-a plecat înaintea hotărârii papale. A jurat s-o primească şi s-o
onoreze ca regină a Franţei. În acel moment, sunetul clopotelor a vestit încetarea interdicţiei care apăsase
atât de greu asupra poporului timp de mai bine de şapte luni. “Au fost înlăturate pânzele care acopereau
statuile şi crucifixele, iar uşile bisericilor au fost deschise şi mulţimea a curs în râuri pentru a-şi satisface
dorinţele evlavioase care fuseseră suprimate în perioada interdicţiei”.
Roma şi-a atins obiectivul: a triumfat asupra celui mai mare rege al creştinătăţii; cuvântul lui Dumnezeu
a fost împlinit. “Femeia pe care ai văzut-o este acea cetate mare care stăpâneşte peste împăraţii
pământului”. Stăpânirea universală asupra trupurilor şi sufletelor şi afacerilor tuturor oamenilor era
dorinţa ei nesătulă, scopul ei dintotdeauna. Şi nu putem presupune că Roma avea în vedere alte lucruri
mai înalte decât să-şi afişeze puterea, din vreme ce ea acceptase la marele predecesor al lui Philippe o
purtare mult mai scandaloasă.
Regele necăjit s-a despărţit de Agnes a lui, cea cu inima frântă. Nu mult timp după aceea, ea a murit de
supărare, după ce a născut un fiu căruia i-a pus numele Tristan – fiu al tristeţii. Ingeburga a fost primită
cu aparente onoruri, dar ea a fost de fapt ca o prizonieră, deoarece nimic nu l-a putut determina pe
Philippe să trăiască cu ea ca soţie a lui, deşi a acceptat ca ea să trăiască în palat. Noi conflicte între Franţa
şi Anglia au făcut ca atenţia lui Inocenţiu să se abată de la regina cea neglijată şi i-au deschis un câmp
mai promiţător pentru ambiţia lui. Vom schimba pentru un timp scena.
Inocenţiu în Anglia
Richard Inimă de Leu, să ne reamintim, a fost marele susţinător al lui Otto, candidatul papal la imperiu.
Anglia era atunci într-o strânsă alianţă cu Scaunul de la Roma. După moartea lui Richard, Ioan, fratele
lui, fiul cel mai tânăr al lui Henry al II-lea, a ocupat tronul rămas vacant. După legile succesiunii
existente atunci, nepotul lui, Arthur, duce de Bretagne, unicul fiu şi moştenitor al fratelui său mai mare,
Geoffrey Plantagenet, ar fi trebuit să fie rege, dar pe atunci coroanele erau cam în aceeaşi măsură elective
şi ereditare.
Întreaga domnie a lui John, din 1199 până în 1216, a fost o istorie a slăbiciunii şi violenţei, a răutăţii şi
degradării, a celui mai crud, senzual şi infidel monarh. Dar mâna Domnului s-a manifestat clar în viaţa
politică a angliei în acel timp. Nicicând nu a purtat coroana un prinţ mai rău, dar Dumnezeu, în
îndurarea Lui şi în grija lui faţă de Anglia, a făcut ca multele lui defecte şi greşeli să lucreze în final în
folosul bisericii şi poporului Angliei. Spunem aceasta cu privire la mersul general al lucrurilor. În timpul
domniei lui a apărut scârba sănătoasă a Angliei faţă de papalitate şi entuziasmul ei faţă de libertăţile
civile şi religioase. Deşi domnia lui Ioan a fost cum nu se poate mai dezastruoasă, umilitoare atât pentru
rege cât şi pentru naţiune, totuşi glasul unanim al istoriei afirmă că atunci au fost puse bazele
“caracterului englez, ale libertăţilor engleze, a măreţiei engleze, şi începând de la această domnie şi de la
încercările de a reduce regatul la un fief al Scaunului de la Roma pot fi văzute primele semne de
independenţă şi acea gelozie împotriva uzurpării papale care au condus mai apoi la Reformă”. Mâna lui
Dumnezeu, Cel care schimbă lucrurile, în grija lui deosebită faţă de Anglia, s-a arătat în toate revoluţiile
din ţară începând de atunci. Nici statul, nici biserica, nu au avut aproape nici un beneficiu în urma
intervenţiei papei în Franţa în problemele lui Philippe, ci numai că s-a făcut simţită grozăvia puterii
papale. Dar nu a fost semnată nici o Magna Charta, nici nu s-a înfiinţat vreo Cameră a Comunelor.
Unul dintre primele mari scandaluri ale lui John pune în modul cel mai clar în lumină caracterul
neprincipial al politicii lui Inocenţiu. Înainte de a ajunge pe tron, John fusese căsătorit timp de
doisprezece ani cu fiica Concelui de Gloucester, dar, după aceea, dorind să aibă legături cu o familie
regală, a căutat o anulare a căsătoriei, iar slugarnicul arhiepiscop de Bordeaux a anulat legătura
căsătoriei. El a ajuns dintr-odată să se îndrăgostească de o doamnă care era logodită cu Contele de la
Marc, pe care a luat-o şi s-a căsătorit cu ea, cât timp soţia lui mai trăia încă. A spus atunci ceva papa cu
privire la sfântul sacrament al căsătoriei? El, care în cazul lui Philippe şi Agnes s-a arătat oripilat de
asemenea relaţii? Ne-am fi aşteptat ca fulgerele lui să fie reppezi şi dese împotriva regelui adulter. Dar
nu! Roma nu a pronunţat nici o interdicţie, nici împotriva regelui, nici împotriva arhiepiscopului. El a
confirmat anularea căsătoriei ănaintea lui Dumnezeu, a bisericii şi a lumii. Aşa de flagrantă a fost
răutatea “Sanctităţii Sale”, a celui infailibil! Cum a putut să fie el atât de părtinitor faţă de John? Pentru
că el era susţinător al lui Otto şi vrăjmaş al casei de Şvabia.
Dar, dacă papa a stat liniştit, lumea a fost scandalizată. O asemenea nelegiuire din partea unui vasal mai
mare ar fi fost o încălcare a celei dintâi legi a feudalismului. Baronii de Anjou, Touraine, Poitou şi Maine,
au fost dornici să răzbune demnitatea ofensată a lui Hugh de la Marc, şi de atunci ei s-au considerat
absolviţi de jurământul lor de credinţă faţă de John. Ei au apelat la Philippe, regele Franţei, pentru a
îndrepta lucrurile. Philippe Auguste s-a simţit tare şi l-a chemat pe regele Angliei la curtea de la Paris ca
să răspundă pentru nedreptatea făcută Contelui de la Marc. John nu s-a prezentat, iar aceasta a dus la un
război dezastruos şi Anglia a pierdut imense teritorii pe care le deţinuse ăn Franţa. În câteva luni,
Philippe i-a smuls lui John moştenirea Lui Rollon – marele ducat anglo.normand, care, în zilele lui
Henry al II-lea, tatăl său, era egal ca întindere a teritoriilor, ca venituri, forţe şi bogăţie, cu întregul regat
de sub sceptrul monarhului francez*.
* n.a.) Pentru detalii vedeţi istoriile civile şi istoriile generale ale bisericii. Am urmărit în principal autori din care
am citat deja în mod frecvent
John şi papalitatea
Lăsăm acum istoria civilă şi ne îndreptăm spre istoria ecleziastică a Angliei în acest moment interesant.
Am văzut cum papa a trecut cu vederea cele mai grave imoralităţi ale lui John, presupunem că deoarece
era partizan al lui Otto şi aliat al Sfântului Scaun, dar apoi John s-a făcut vinovat de crime pe care
Sanctitatea Sa nu le-a mai putut trece cu vederea. Neregulile lui matrimoniale, indiferent cât de
criminale vor fi fost, au putut fi trecute cu vederea, dar faptul că el dispunea de episcopate, că taxa
mânăstirile şi a intervenit pentru numirea primatului l-au făcut să vintre în coliziune cu papalitatea şi a
dus la un conflict violent între el şi fostul lui aliat, Papa Inocenţiu.
Imediat după mortea lui Hubert, arhiepiscopul de Canterbury, călugării mai tineri şi-au ales în grabă
stareţul adjunct, pe Reginald, în postul rămas vacant. Dar, la scurt timp după aceea, ei au descoperit că
procedaseră imprudent şi au apelat la rege pentru a le permite să treacă la o nouă alegere. Alegerea unui
episcop era de fapt în mâinile suveranului, deşi nominal era în mâinile clerului. Aşa era sistemul anglo-
normand. Regele l-a recomandat pe unul dintre principalii săi consilieri, pe John de Grey, episcop de
Norwich, care a fost ales după cuviinţă şi investit cu toate beneficiile Scaunului episcopal şi trimis la
Roma spre confirmare. Papa a găsit atunci ocazia aşteptată, şi, dornic să-şi extindă sfera de influenţă, a
invalidat ambele alegeri, atât pe cea a lui Reginald cât şi pe cea a lui John de Grey, şi a poruncit alegerea
lui Stephen Langton, un englez prin naştere, om învăţat şi înţelept şi cu un caracter deosebit. Nu se
putea ca papa să numească o persoană mai potrivită, dar acţiunea lui sfida privilegiile pe care le
reclamau călugării, episcopii cu drept de a alege şi regele însuşi. Zadarnic au susţinut reprezentanţii de
la Canterbury şi delegaţii regelui necesitatea consimţământului regal, pentru că Inocenţiu a hotărât
altfel. El a coonstituit un consiliu prin “autoritatea lui Dumnezeu şi a Scaunului Apostolic”. Călugării au
ajuns atunci să fie prinşi între doi tirani: unul spiritual şi altul temporal. Cei doisprezece juraseră regelui
să nu aleagă pe altcineva decât pe episcopul de Norwich, iar papa le-a poruncit să-l aleagă pe Langton,
în caz contrar ameninţându-i cu anatema şi excomunicarea. Biruiţi de acea ameninţare groaznică,
consiliul a cedat înaintea tiranului spiritual şi a trecut să-l aleagă pe Stephen, pe care, la 17 iunie 1207,
papa l-a cnsacrat arhiepiscop de Canterbury.
O asemenea ingerinţă care încălca drepturile bisericii oficiale şi prerogativele coroanei era ceva complet
nou în Anglia. Dacă John ar fi fost un prinţ popular, care să se fi bucurat de simpatia poporului ofensat,
atunci ar fi putut să râdă cu dispreţ în faţa pretenţiilor şi ameninţărilor unui preot străin, dar nebunia şi
nepopularitatea regelui i-au dat papei ocazia pe care o dorise. La întoarcerea de la Roma, călugării de la
Canterbury au fost învinuiţi de înaltă trădare, şi, în consecinţă, au fost expulzaţi, iar proprietăţile le-au
fost confiscate. Dar furia regelui nu a cunoscut limite, aşa că el a trimis trupe pentru a-i scoate din ţară pe
călugări şi a-i omorâ în caz că se împotriveau. Ordinele lui au fost executate exact în spiritul în care
fuseseră date: soldaţii au năvălit în mânăstire cu săbiile scoase şi stareţul şi călugării au primit ordinul de
a părăsi regatul, fiind ameninţaţi că, dacă se opuneau sau întârziau, mânăstirea lor va fi arsă şi că ei
înşişi vor fi aruncaţi în flăcări. Mulţi din tre ei au fugit şii s-au adăpostit în Flandra. Regele a găsit plăcere
să protesteze în limbajul cel mai insultător împotriva pătimaşului papă, spunând că niciodată nu-l va
accepta pe Stephen langton ca primat şi că va susţine dreptul la episcopat al lui Norwich, şi că, în caz că
papa refuză, va întrerupe orice relaţii dintre stăpânirile sale şi Roma. Papa a trecut la acţiuni la fel de
energice ca şi John, însă cu un calm mai demn.
Pe parcursul unui schimb de scrisori, papa a vorbit pe larg despre învăţătura şi evlavia lui Langton şi l-a
îndemnat pe rege să se abţină de a ridica armele împotriva lui Dumnezeu şi a bisericii Sale, dar, cu John
nu a făcut nici o concesie, Inocenţiu le-a poruncit episcopilor de Londra, Worcester şi Ely să pună tot
regatul sub interdicţie. Când episcopii i-au transmis regelui mesajul lor, mânia acestuia a izbucnit în
jurăminte crude şi blasfemii. A jurat că dacă papa sau vreun prelat avea să pună regatul lui sub
interdicţie, el urma să-i alunge din regat pe episcopi cu tot clerul “fără ochi, urechi sau nasuri, ca să fie
sperietori pentru toate naţiile”. Prelatul s-a retras, şi, odată ajuns destul de departe de John, a vestit
public inderdicţia.
Anglia sub interdicţie
Într-o clipă, slujbele divine au încetat în tot regatul, cu excepţia botezului şi a ungerii extreme. “De la
Berwick până la Canalul Mânecii ” – spune o relatare despre acest teribil blestem – “şi de la Land’s End
până la Dover, bisericile au fost închise, clopotele au amuţit , iar singurii clerici care mergeau în tăcere ici
şi colo erau aceia care se duceau să boteze un copil nou-născut sau să asculte confesiunea unui
muribund. Morţii erau scoşi afară din oraşe şi îngropaţi ca nişte câini în pământ nesfiinţit, fără
rugăciune, fără sunet de clopot şi fără slujbă de înmormântare. Pot înţelege efectele interdicţiei papale
numai aceia care se gândesc că întreaga viaţă a tuturor claselor sociale era afectată de ritualurile şi
rânduielile de zi cu zi ale bisericii. Orice lucru mai important nu se făcea fără sfatul unui preot sau al
unui călugăr. Sărbătorile bisericii erau singurele sărbători, iar procesiunile bisericii erau singurele
spectacole şi ceremoniile ei singurele distracţii. Să nu mai auzi nici o rugăciune şi nici o cântare, să crezi
că întreaga lume a fost lăsată pradă puterii nestăvilite a diavolului şi a duhurilor lui rele, fără vreun sfânt
care să mijlocească, fără vreun sacrificiu care să abată mânia lui Dumnezeu; când nici o statuie nu mai
era lăsată la vedere şi nici o cruce nu rămăsese neacoperită, că relaţia dintre im şi Dumnezeu era complet
întreruptă şi că sufletele erau lăsate să piară sau, cu multe reticenţe, li se acorda absoluţiunea în clipa
morţii”. Din alte părţi aflăm că, pentru a face ca întunericul să fie mai adânc şi fanatismul mai mare,
părul nu mai era tuns şi barba nu mai era rasă, carnea era interzisă şi până şi salutul obişnuit era interzis.
Aceasta a fost starea ţării noastre, Anglia, timp de cel puţin patru ani. Nenorocirea publică era mare şi
universală, dar nici nenorocirea supuşilor, nici privaţiunile religioase ale creştinilor nu au înduioşat
inima dură a pontifului deoarece păstorul de la Roma dorea mai mult să triumfe asupra unui regat mare
decât bunăstarea turmei sale. Prelaţii care au publicat edictul, împreună cu alţi episcopi bogaţi, au
părăsit regatul. “Acolo,” spune un istoric, “ei trăiau în educaţie şi lux în loc să stea pentru a apăra casa
Domnului, lăsându-şi turma la cehremul lupului răpitor”. John, tiranul răzbunător, părea să sfideze şi să
trateze cu cel mai neruşinat dispreţ efectele grozave ale edictului asupra supuşilor săi. Şi-a vărsat
răzbunarea asupra episcopilor şi preoţilor care dădeau ascultare papei. El a confiscat proprietăţile
clerului superior şi ale mânăstirilor din toată Anglia şi, prin închisoare şi torturi, i-a silit pe evrei să-i dea
avuţia lor. Această situaţie dura de aproape doi ani când a fost emisă o nouă bulă.
Abilul papă urmărise îndeaproape efectele primei sale bule, şi, văzând că John îşi pierdea prietenii şi
devenea tot mai nepopular, a publicat sentinţa de excomunicare împotriva numelui şi persoanei
suveranului. Totuşi obiceiurile destrăbălate ale lui John erau de aşa natură că, în timp ce-l sfida pe papă
şi ierarhia lui, el s-a făcut urât de toate categoriile sociale din ţară. Papa a văzut aceasta şi a emis o altă
bulă, mult mai groaznică: supuşii lui John erau absolviţi de jurământul de credinţă faţă de el şi li se
poruncea să-l evite. Dar, cu indiferenţa stoică faţă de suferinţa omenească pe care o manifesta în toate, el
a hotărât ca, atât el cât şi naţiunea, să se opună răzbunării Romei. Tunetele papale păreau să fi răsunat
degeaba asupra regelui fără sentiment religios şi el îşi gestionase abil nobilii şi poporul. Cel mai mare
dintre papi şi cele mai puternice fulgere ale lui nu ar fi avut nici un efect asupra poporului Angliei, dar
rapacitatea, barbariile şi purtarea scandaloasă a regelui îl înstraăinaseră de toate clasele sociale.
Aversiunea a dus la murmure şi aproape la revoltă. Observând că acest aluat al aversiunii lucra aşa de
eficient în Anglia, s-a pregătit să lanseze cel mai periculos fulger împotriva suveranului. “Interdicţia
lovise ţara, excomunicarea desacralizase persoana regelui şi mai rămânea numai ca el să fie destituit de
pe tronul părinţilor săi, ceea ce a şi fost pronunţat: John, regele Angliei, este deposedat de coroana şi
demnitatea regală, iar supuşii săi sunt dezlegaţi de jurământul lor de credinţă şi sunt liberi să dea tronul
vacant unei alte persoane mai vrednice*”.
* Greenwood –Cathedra Petri, book 13, p. 582; Milman – Latin Christianity, vol. 4, p. 90; Waddington History of
the Church, vol. 2, p. 167
În public, în modu solemn, tronul Angliei fusese declarat vacant prin decretul papei, iar stăpânirile
regelui erau considerate pradă dereaptă pentru oricine i le putea smulge din mâinile lui păgâne. Aşa era
puterea papei în acel timp şi atât de multă groază produceau tunetele lui. El lovea naţiuni puternice cu
anatemele lui, iar ele cădeau uscate înaintea lui; da jos de pe tron regi mari şi îi obliga să se plece înaintea
furtunii mâniei sale şi să se supună cu umilinţă voinţei sale. Toţi, fără excepţie, atât în biserică cât şi în
stat, trebuiau să accepte condiţiile lui de împăcare sau să moară fără mântuire şi să fie chinuiţi pentru
totdeauna în flăcările iadului. Semeţul şi abilul Philippe Auguste al Franţei a fost îmblânzit şi supus în
câteva luni, în timp ce slabul şi nemernicul de John nesocotea fulgerele lui de mai mulţi ani. Aceasta însă
a fost numai pentru ca să primească în final o lovitură mai puternică şi să fie supus la o umilinţă şi mai
mare. Vom vedea acum cum s-a petrecut aceasta, şi, pe parcursul intrigii, cititorul va putea observa
marea viclenie a papei. Nu este nici o dificultate ca în aceste chestiuni să distingem adâncimile lui Satan.
Coroana Angliei oferită Franţei
După ce sentinţa papală de destituire a regelui Angliei a fost promulgată public în mod solemn, Philippe
al Franţei a fost delegat să execute hotărârea. Delegaţii i-au înmânat o misiune oficială, prin autoritatea
apostolică, dându-i îndrumarea de a invada Anglia pentru a-l da jos pe rege şi a-i lua coroana. Un istoric
observa că delegaţii şi prelaţii se prefăceau a fi eosebit de plini de zel şi de serioşi în acea chestiune, când
totul era numai o înşelătorie. Nimic nu era mai departe de planurile lui Inocenţiu decât a uni cele două
coroane punându-le pe acelaşi cap, pentru că aşaceva ar fi întărit Franţa şi nu Scaunul de la Roma.
Philippe nu uitase obrăznicia papei de a-i fi pus regatul sub interdicţie şi de a-l fi excomunicat, dar ura
lui împotriva lui John, dorul lui de aventură şi înşelăciunea papei l-au orbit complet. El a coontat pe
fidelitatea papei, dar a făcut o greşeală dezastruoasă. Philippe nu a pierdut nici o clipă şi a strâns o flotă
şi o armată numeroasă pentru a invada Anglia.
În acelaşi timp, papa a vestit în toată creştinătatea o cruciadă împotriva neevlaviosului rege John,
promiţând tuturor celor care ar fi participat la acest război sfânt iertarea păcatelor şi privilegiile
cruciaţilor. Dar regelui căzut nu i-a lipsit nici energia, nici abilitatea. El a strâns o flotă mare la
Portsmouth şi o armată pe Barnham Downs, lângă Canterbury. S-a arătat agresiv, dar curând a
descoperit că în marea sa armată nu erau mulţi pe care să se poată bizui. Înnebunit de patimă, el a
ameninţat că avea să devină mahomedan şi să caute să se alieze cu Califul, dar, în acel moment, duhul
regelui nerăbdător s-a schimbat brusc, şi, de la înălţimea celei mai sfidătoare furii, el a căzut în cea mai
umilă frică şi prostraţie.
Anglia predată Romei
Cum nu era în interesul Sanctităţii Sale să lase ca lucrurile să fie duse până la capăt, vigilentul papă a
văzut că era momentul să intervină. Doi nunţii, Pandulph şi Durand, au fost trimişi pentru a-i prezenta
lui John cererile finale ale lui Inocenţiu. Ei l-au asigurat că regele Franţei era gata să invadeze Anglia cu o
armată mare şi o flotă puternică şi că el urma să fie însoţit de arhiepiscopii, episcopii şi ceilalţi clerici pe
care John îi exilase, care vor jura credinţă rivalului său, Philippe, pe care îl vor încorona. Prin multe
asemenea declaraţii, ei l-au înspăimântat pe rege, care şi-a pierdut stăpânirea de sine şi s-a predat fără
rezerve, împreună cu tot regatul lui, în mâinile nunţiilor. Cu un spirit josnic cu n u s-ar putea închipui şi
cu o supunere abjectă nemărginită, el şi-a pus coroana la picioarele semeţului nunţiu papal şi a dat
Anglia şi Irlanda în mâinile papei, ca suzeran al său şi jurând credinţă lui şi succesorilor săi. Acest
remarcabil jurământ este destul de lung, dar, în principiu, sensul lui este prezentat în Encyclopedia
Britannica în felul următor:
“Eu, John, prin harul lui Dumnezeu rege al Angliei şi Lord al Irlandei, pentru a-mi ispăşi păcatele, de
bună voie şi sfătuit de baronii mei, dau Bisericii Romei, Papei Inocenţiu şi succesorilor săi, regatul
Angliei împreună cu toate prerogativele coroanei mele. De acum încolo mă voi considera vasal papei. Îi
voi fi credincios lui Dumnezeu, Bisericii Romei şi papei, stăpânul meu şi succesorilor săi aleşi în mod
legitim. Promit să-i plătesc un tribut de 1000 merk*, adică 700 pentru regatul Angliei şi 300 pentru
regatul Irlandei”. Această memorabilă supunere s-a petrecut la 15 mai 1213, în al paisprezecelea an al
domniei lui, la casa templierilor, în apropiere de Dover.
* n.a.) O veche monedă scoţiană de argint, în valoare de 13 shilingi şi 6 penny. Aceasta era o taxă plătită anual, în
afară de “banul lui Petru”
Regele a depus jurământul înaintea întregului popor, având mâinile lui în mâinile nunţiului. Martorii
care atestau aceasta eu fost un arhiepiscop, un episcop, nouă conţi şi patru baroni. După ce a fost de
acord să-l instaleze pe Langton ca primat, el a primit coroana asupra căreia se presupunea că nu mai
avea drepturi. Belicosul şi politicul Pandulph, după ce a primit jurământul regelui Angliei şi optzeci de
mii de lire compensaţie pentru episcopii exilaţi, şi-a strâns în grabă documentele şi sacii cu bani şi a
plecat în Normandia, la prelaţii exilaţi, unde a împărţit banii. Apoi, el s-a grăbit să meargă în tabăra lui
Philippe Auguste, unde, găsind armata pe punctul de a se îmbarca, l-a informat sec pe rege că “nu mai
era nevoie de serviciile lui şi că orice încercare de a invada regatul sau de a aduce prejudicii regelui
Angliei va leza interesele Sfântului Scaun, din vreme ce regatul făcea parte din patrimoniul bisericii. De
aceea, era de datoria lui să demobilizeze armata şi să se întoarcă acasă în pace”. Când a descoperit că
fusese înşelat atât de crunt, Philippe a izbucnit într-o furtună de invective împotriva papei. “Fusese
condus la cheltuieli enorme; strânsese toate forţele din toate ţinuturile lui, având promisiunea
amăgitoare a unui regat şi a iertării păcatelor. Făcuse totul la rugăminţile papei. Şi cum era să fie
demobilizată toată cavaleria Franţei care se strânsese în jurul suveranului, cum să fie cavalerii expediaţi
ca nişte slugi ale căror servicii nu mai erau necesare?” Dar furia regelui a fost întâmpinată de porunca
repetată: “Renunţă la ostilităţi împotriva unui vasal al Sfântului Scaun*”.
Dezamăgirea şi supărarea lui Philippe a fost mare, dar, cum el nu a îndrăznit să-l ofenseze pe papă şi
nici nu voia să-şi demobilizeze armata fără a fi întreprins vreo acţiune, el a intrat în Flandra. Contele
Ferrand, deşi era pair al Franţei, avea o înţelegere secretă cu John, ceea ce i-a dat un bun pretext lui
Philippe să-şi îndrepte armele împotriva vasalului său revoltat. Dar flotele Angliei s-au alăturat
flamanzilor, aşa că încercarea de cucerire a Flandrei s-a încheiat cu o ruşinoasă înfrângere. Englezii au
capturat trei sute de nave şi au distrus cam o sută, în timp ce Philippe, văzând că nu putea face nimic
altceva pentru ca restul flotei să nu cadă în mâinile inamicului, a incendiat el însuşi navele rămase şi a
abandonat operaţiunile. Aşa de mari au fost pierderile şi aşa de grea a fost înfrângerea lui Philippe în
urma complotului subtil al lui Inocenţiu.
Magna Charta
După ce a triumfat asupra vrăjmaşului său cel mai înverşunat şi şi-a asigurat alianţa Sfântlui Scaun, John
a continuat cu aceleaşi măsuri tiranice prin care se făcuse urât supuşilor săi. Îndelunga perioadă în care
guvernase rău şi felul necugetat în care se deda la tot felul de excese şi vicii au ajunseseră să epuizeze
răbdarea tuturor claselor, atât în biserică cât şi în stat.
Istoria Magnei Charta este atât de autentic engleză şi atât de bine cunoscută şi atât de strâns legată de
biserică, ca şi de istoria civilă, încât trebuie să vorbim pe scurt despre ea în această scurtă istorie. Şi nu
numai atât, ci istoricii spun că nici un eveniment atât de important nu a avut loc în vreo altă ţară
europeană în secolul al treisprezecelea şi că rezultatele nici unui alt eveniment nu au avut consecinţe pe
termen mai îndelungat şi mai extinse decât acea întâlnire a baronilor la Runnymede şi convocarea
burghezilor în Parlament.
În timp ce monarhia făcea mari progrese în Franţa, în Anglia s-a constituit o putere contrabalansatoare
prin unirea nobililor şi ridicarea Camerei Comunelor.
Arhiepiscopul Langton, pe care Inocenţiu îl ridicase la demnitatea de primat pentru ca, prin intermediul
lui, să susţină pretenţiile enorme ale Romei în Anglia, era şi el englez, şi, cu fiecare ocazie, el s-a arătat a
avea, în mod sincer, consideraţie pentru interesele regatului, spre dezamăgirea papei. După ce, printre
vechiturile dintr-o mânăstire obscură, el a găsit o copie a cartei lui Henry I, el s-a întâlnit în particular cu
baronii şi i-a îndemnat să reînnoiască acea cartă. Aceia dintre baroni care au fost profund afectaţi de
degradarea întregului regat, pe care John o produsese prin supunerea lui abjectă faţă de papă, au primit
documentul cu aclamaţii puternice şi au jurat solemn să învingă sau să moară luptând pentru apărarea
libertăţilor lor. După mai multe conferinţe şi amânări, patruzeci şi cinci de baroni, înarmaţi şi în zale,
călare pe caii lor de luptă, înconjuraţi de cavalerii, slujitorii şi soldaţii lor, i-au prezentat regelui petiţia,
rugându-l să reînnoiască şi să ratifice carta. La început John a, cu o furie pătimaşă, şi-a manifestat ura
faţă de îndrăzneala lor jurând că “nu le va acorda niciodată libertăţi care l-ar face pe el un sclav”. Dar
baronii au fost fermi şi uniţi, iar curtea lui John s-a subţiat rapid. În cele din umră, el s-a supus şi a
acceptat o întrevedere amiabilă. Baronii au desemnat Runnymede ca loc de întâlnire. Era o pajişte situată
între Staines şi Windsor, iar terenul este încă venerat ca locul unde s-a desfăşurat pentru prima dată
drapelul libertăţilor engleze. La 15 iunie 1215, ceole două părţi s-au întâlnit acolo şi regele a semnat carta
– marea cartă a libertăţilor engleze.
Furia lui Inocenţiu
Printre martorii la semnarea documentului a fost şi Pandulph, nunţiul cel trufaş, care a văzut aceasta ca
o lovitură fatală dată puterii papale în Anglia. Inocenţiu a aflat curând veştile grozave. Cel infailibil s-a
cutremurat de teamă, s-a înfuriat şi a blestemat după cum îi era obiceiul. Şi-a încruntat sprâncenele, şi,
după cum spune istoricul, a izbucnit într-un limbaj uimitor: “Cum!? Au îndrăznit baronii Angliei să-l
detroneze pe regele care a luat cuucea şi s-a pus sub protecţia scaunului apostolic?! Dau ei altora
patrimoniul Bisericii Romei? Pe Sf. Petru, o asemenea crimă nu poate să rămână nepedepsită!” Marea
cartă a fost declarată nulă şi neavenită, iare regelui i s-a interzis, în caz contrar fiind ameninţat cu
excomunicarea, să respecte jurământul pe care l-a depus şi libertăţile pe care le confirmase. Dar cenzurile
spirituale şi edictele de anulare au fost primite cu dispreţ de baroni.
A izbucnit războiul, şi, spre ruşinea lui John, care nu avea nici o armată a lui proprie, el a adus de pe
continent bande de aventurieri şi prădători, cărora le-a promis moşiile baronilor englezi ca răsplată
pentru vitejia lor. În fruntea acestor trupe de mercenari, împreună cu doi episcopi războinici, Worcester
şi Norwich, el a traversat toată ţara, de la canal până la Forth şi şi-a lăsat hoardele feroci, ca nişte fiare
sălbatice, fără frâu asupra nefericitelor ţinuturi. Baronii nu erau pregătiţi pentru război fiindcă nu
bănuiseră că avea să fie adusă o armată străină. Şi aici vedem adâncimile lui Satan, care este întotdeauna
gata să dea altuia puterea pe care el o are asupra naţiunilor, numai ca acela căruia i-o oferă să i se
supună lui în totul. “Toate acestea ţi le voi da ţie, dacă vei cădea la pământ şi te vei închina mie” (Matei
4:9). Pentru John tot una era a fi vasal al papei, al lui Mahomed sau al lui Satan. Pentru puţin timp el a
fost stăpân pe câmpul de luptă şi întreaga ţară a fost pustiită cu foc şi sabie, jaful, uciderea şi tortura
fiind neînfrânate. Nimic nu mai era sacru şi nimic nu mai era în siguranţă. Nobilii şi ţăranii au fugit
împreună cu soţiile lor şi cu familiile lor când au putut fugi. Asasinii sângeroşi ai regelui şi ai papei au
străbătut ţara cu sabia într-o mână şi torţa în cealaltă. Atunci s-a înălţat la cer strigătul: “O, nefericită
Anglie! O, ţară nefericită! Să se îndure Dumnezeu de noi şi judecăţile Lui să cadă asupra regelui şi
asupra papei!”
Judecata nu a întârziat mult, pentru că nici cerul, nici pământul nu mai puteau suporta mult timp
cruzimile şi tiraniile. Papa a murit la 16 iulie 1216, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, la numai un an, o
lună şi o zi după ce s-a semnat Magna Charta. John i-a supravieţuit numai câteva luni şi a murit la 12
octombrie 1216, în vârstă de parruzeci şi nouă de ani şi în al şaptesprezecelea an al domniei lui. Se spune
că ar fi murit de frică şi de beţie. Când se întorcea de la una dintre scenele de măcel, carele regale
traversau nisipurile Wash, dinspre Norfolk spre Lincolnshire, când a venit brusc mareea şi toate s-au
scufundat brusc. Accidentul l-a umplut de groază pe rege, el simţindu-se ca şi cum pământul era pe cale
să se deschidă pentru a-l înghiţi de viu. A băut din belşug cidru, fapt care, împreună cu frica şi
remuşcările, a pus capăt zilelor celui mai josnic şi mai vredinc de dispreţ tiran care a ocupat vreodată
tronul Angliei. Numele altor regi ale căror vicii sunt destul de negre pentru ca posteritatea să-i privească
cu scârbă sunt deseori înconjurate de o aură de talent, fie în politică, fie pe câmpul de luptă, ceea ce
micşorează întrucâtva asprimea sentinţei. Dar, după moartea regelui John, caracterul lui ne rămâne
necompensat de nicio virtute*.
* Encyclopedia Britannica, vol. 8, p. 721; D’Aubigne, vol. 5, p. 98; James White, Eighteen Christian Centuries, p.
290
Istoria Bisericii Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei
Capitolul 25. Inocenţiu şi sudul Franţei

Acelui preot de la Roma i-a venit în minte un nou câmp pentru vărsarea de sânge şi un cu totul alt fel de
război: nu un război împotriva vrăjmaşilor credinţei din ţări depărtate, nici împotriva regilor refractari
de acasă, ci războiul armatei bisericii împotriva celor care mărturisesc a-L urma pe Hristos. Acesta era
un lucru nou în analele creştinătăţii.
Prin favoarea prinţilor şi prin indiferenţa clerului, albigenzilor li s-a permit timp de secole să predice
evanghelia şi să răspândească adevărul nestânjeniţi. Romano-catolicismul aproape că dispăruse în
provinciile contelui Raymond. Oamenii erau în general înclinaţi să rupă legăturile complet cu Biserica
Romei. Când a auzit despre această stare a lucrurilor, Inocenţiu a chemat la o cruciadă împotriva
ereticilor din Languedoc şi nu a avut odihnă până ce nu a măturat complet acea populaţie de pe
teritoriul Franţei.
Dar, mai întâi trebuie să ne întoarcem puţin înapoi pentru a prezenta succesiunea martorilor pentru
Hristos şi evanghelia Lui.
Lanţul martorilor
Când i-am lăsat pe paulicieni – martorii din răsărit pentru Dumnezeu şi adevărul Lui – am promis că-i
vom regăsi în vest. Se spune că, în zelul lor misionar, ei s-au răspândit în Europa, dar a rămas o
chestiune neclară pentru istorici dacă ei au rămas o sectă deosebită sau s-au amestecat cu alte secte din
vest. Printre numeroasele forme de erezie denunţate de biserica dominantă, abia dacă a scăpat vreuna de
acuzaţia de maniheism – semnul cu care erau înfieraţi emigranţii din est. Dar nu ar fi raţional să tragem
concluzia generală că toste sectele din vest au fost rodul misiunii lor, chiar dacă ele au fost clasate sub
acelaşi nume. Este mult mai probabil, totuşi, că s-au găsit mulţi cu duh separatist, care au perpetuat
astfel principiile lor.
Martorii din vest, nu avem nici o îndoială, au fost rezultatul aceluiaşi duh al harului şi adevărului, prin
fidelitatea lui Dumnezeu, care nu a rămas niciodată fără un martor, dar nu vedem temeiuri ca să
spunem că ei sunt descendenţii acelor paulicieni prezentaţi în mod fals, ci mai curând a fost o asociere a
celor care s-au despărţit de biserica oficială.
Ne vom strădui acum să urmărim firul de argint al harului lui Dumnezeu, care a fost în lucrare, deşi sub
forme şi nume diferite, chiar în cea mai întunecată perioadă a opresiunii papale. Nu este nici o dificultate
să-i identificăm pe martorii lui Dumnezeu din cele mai vechi timpuri şi până la reformă, sau sp urmărim
lanţul neîntrerupt al mărturiei împotriva răutăţii Romei şi pentru evanghelia adevărată a harului lui
Dumnezeu. Am ajuns cu şirul martorilor la istoria paulicienilor până în secolul al zecelea, iar acum vom
vedea cele mai remarcabile secte care s-au ridicat în vest de atunci.
1. Claudius, un spanioal prin naştere, a fost un renumit comentator al scripturilor la curtea lui Louis din
Aquitania. Patronul lui, împăratul, l-a promovat episcop de Torino în anul 814. Istoria spune că el ar fi
fost un Wycliffe al secolului al nouălea, un apărător sobru al creştinismului de la început. Ajungând în
dioceza lui, el a găsit bisericile pline de imagini şi înfrumuseţate cu ghirlande de flori. Imediat şi în
modul cel mai neceremonios, a ordonat să fie înlăturate acele ornamente, fără a face vreo deosebire
favorizând vreo pictură, relicvă sau cruce; toate trebuiau aruncate afară şi distruse. El a denunţat
închinarea şa asemenea lucruri ca pe o reînnoire a închinării la demoni sub alte nume şi forme în locul
predicării glorioasei învieri a Domnului Isus. El a declarat că slujba apostolică a Sf. Petru a încetat odată
cu sfârşitul vieţii apostolului, fapt pentru care el nu a luat în seamă cenzura papală şi pretenţia papei de
a avea puterea cheilor. S-a spus că el a mers până la capăt în separarea bisericii sale de comuniunea cu
Roma.
Dar, ca mulţi alţi reformatori, Caludius a fost aspru şi necumpătat în zelul lui. Corupţia groaznică a
clerului şi idolatriile poporului l-au făcut să vorbească în termeni duri şi pătimaşi. Şi nu trebuie să ne
mirăm de aceasta. Dar Domnul a vegheat asupra lui în cel mai minunat mod. Deşi a fost un reformator
îndrăzneţ şi un iconoclast neînfricat într-un oraş italian, prin mâna nevăzută a providenţei i s-a permis
să-şi încheie lucrarea având toate privilegiile de episcop, cu toate că a întâmpinat opoziţie.
Ca verigă în lanţul de martori, Claudius ocupă o poziţie deosebită. El a avut multă influenţă în teritorii
vaste. Theodemir, stareţ al unei mânăstiri de lângă Nismes, a mărturisit sincer – spune Milman – că cei
mai înalţi prelaţi transalpini aveau aceleaşi gânduri ca şi Caludius. Şi ostilitatea faţă de biserica Romei şi
numeroasele ei sacramente, care a ajuns mai târziu predominantă în văile Alpilor, s-a putut vedea că îşi
avea originea la reformatorul Claudius. El a murit în anul 839.
Petrobrusienii
2. Cam prin anul 1110, un predicator numit Pierre de Brueys, a început să declame împotriva corupţiilor
bisericii dominante şi a viciilor clerului. Ca misionar, el a lucrat în principal în sudul Franţei, în Provence
şi Languedoc. Şi, ceea ce ni se pare ciudat, i s-a permis să răspândească aceste învăţături noi timp de
aproximativ douăzeci de ani fără a fi pedepsit. Vrăjmaşul nu poate reduce la tăcere sau ucide martorul
până ce el nu şi-a încheiat mărturia. Dar, cum despre asemenea oameni aproape tot ce ştim a ajuns până
la noi numai prin scrierile adversarilor lor, am aflat numai despre ceea ce aceştia numeau erezii.
Venerabilul stareţ de Cluny a scris un tratat împotriva urmaşilor lui Pierre, care au fost de atunci numiţi
petrobrusieni. Ei erau acuzaţi de multe ofense, dar toate se poat reduce la următoarele: se opuneau
botezului copiilor mici, ceremoniei mesei, celibatului, crucifixelor, transsubstanţierii şi eficacităţii
rugăciunilor pentru mântuirea celor care au murit. Dar nimic din ceea ce a făcut sau a spus fondatorul
acestei secte nu a atras ura publicului până atunci când el a ars un număr de cruci care aveau pe ele
chipul lui Hristos. Preoţii au reuşit atunci, s-a produs o revoltă populară şi el a fost ars de viu la St.
Gilles, în Languedoc. Dar această mărturie nu a dispărut uşor. Lumina divină poate di umbrită pentru
un timp, dar niciodată nu poate fi stinsă.
Henricienii
3. Focul care l-a mistiuit pe Pierre de Brueys nu i-a descurajat, nici nu i-a redus la tăcere pe urmaşii lui.
Unul dintre aceştia, numit Henri, un călugăr de la Cluny şi diacon, a ajuns un predicator mai îndrăzneţ
şi mai puternic decât Pierre. În izolarea mânăstirii sale, el se dedicase studiului Noului Testament, şi,
după ce a ajuns să cunoască creştinismul din cuvântul curat al lui Dumnezeu, a ajuns să aibă dorinţa de
a ieşi în lume pentru a proclama adevărul semenilor săi. Aspectul lui şi educaţia lui se îmbinau astfel
încât predicarea lui a produs o trezire puternică. Schimbarea rapidă a înfăţişării sale a fost comparată cu
o mare furtunoasă: statura lui mândră, ochii care lui se mişcau neobisiţi, vocea lui puternică, picioarele
lui desculţe şi îmbrăcămintea lui neîngrijită atrăgeau atenţia, care rămânea captivată şi datprită faimei
învăţăturii şi sfinţeniei lui.
Ca vârstă era tânăr, dar tonul lui grav, elecovenţa lui minunată şi aspectul lui remarcabil şocau clerul şi
încântau poporul. Cu un duh ca al lui Ioan Botezătorul, el îi chema pe oameni la pocăinţă, să se întoarcă
la Domnul, şi nu de puţine ori a atacat viciile clerului.
Dar opoziţia pe care el o întâmpina din partera clerului făcea ca poporul să fie atras mai mult spre el.
Mari mulţimi, atât din clasele sărace cât şi dintre cei mai bogaţi, l-au primit ca îndrumător spiritual în
toate. Istoric, prima dată s-a auzit de el la Lausanne, dar el a străbătut sudul Franţei de la Lausanne la
Bordeaux, şi, după cum observa Neander, “i-a făcut pe oameni să fie legaţi de el şi i-a umplut de dispreţ
şi de ură faţă de cler, încât ei nu mai voiau să aibă a face cu clerul. Oamenii nu mai participau la
serviciile divine ale clerului, care s-a văzut expus insultelor şi zeflemelelor poporului şi a cerut protecţia
autorităţilor civile”. Prudentul episcop de Le Mans, văzând ce influenţă câştigase Henri asupra
poporului, s-a limitat la a-l îndruma spre un alt câmp de lucru. Călugărul cel zelos s-a retras liniştit şi s-a
arătat în Provence, unde Pierre de Brueys lucrase înaintea lui. Acolo el a elaborat şi mai clar opoziţia lui
faţă de biserica Romei şi a atras asupră-şi ostilitatea cruntă a ierarhiei.
Henri a fost arestat de arhiepiscopul de Arles, a fost condamnat ca eretic de Consiliul de la Pisa, care a
avut loc în anul 1134 şi a fost condamnat la închisoare. În scurt timp el a scăpat şi s-a întors în
Languedoc. Biserici părăsite şi dispreţ total faţă de cler au urmat pe oriunde trecea elocventul ereziarh.
Un nunţiu numit Alberic a fost trimis de Eusebiu al III-lea pentru a potoli revolta, dar misiunea lui nu ar
fi dat nici un fel de rezultate dacă nu ar fi împărţit cu Sf. Bernard lucrarea şi gloria. “Henri este un
împotriviror,” a spus el, “care poate fi doborât numai de cel care i-a învins pe Abelard şi Arnold din
Brescia”.
Puternicul stareţ de Clairvaux i-a scris principelui de Provence să se pregătească să-l primească,
indicându-i motivul vizitei lui. “Bisericile,” scria el, “sunt goale, poporul este fără preoţi, preoţii nu sunt
onoraţi, iar creştinii sunt fără Hristos. Bisericile nu mai sunt considerate sfinte, nici sacramentele nu mai
sunt considerate sacre şi nici nu mai sunt ţinute sărbătorile. Oamenii mor în păcatele lor – sufletele se
îndreaptă grabnic spre înfricoşatul tribunal, fără penitenţă şi fără împărtăşire; pruncii nu mai sunt
botezaţi, fiind astfel excluşi de la mântuire”. Se credea că stareţul făcea minuni, aşa că poporul se
minuna şi îl admira. Henri a fugit, iar Bernard l-a urmat şi a curăţit locurile infectate de ciuma ereziei. În
cele din urmă, ereticul a fost prins şi predat în lanţuri episcopului de Toulouse, care l-a aruncat în
închisoare, unde, nu peste mult timp, a murit subit. Astfel, el a scăpat de toţi persecutorii lui în anul
1148 şi a ajuns la odihnă.
Vaudezii, albigenzii şi valdezii
4. Originea aşa-numiţilor sectari occidentali, care sunt desemnaţi in mod obişnuit prin numele valdezi, a
fost un subiect foarte controversat. O categorie de scriitori care privesc favorabil romano-catolicismul,
dorind să-i acuze de maniheism, s-au străduit să dovedească faptul că opiniile lor provin din est, că sunt
de origine pauliciană, pe când partida adversă afirmă că ei nu erau deloc atinşi de eroarea maniheistă şi
că erau moştenitori şi susţinători, din tată în fiu, ai unui creştinism pur şi scripturistic, cel puţin din
vremea lui Constantin, dacă nu cumva chiar din zilele apostolilor*.
* În prima ediţie a acestei Scurte Istorii, există următoarea propoziţie: “Pare destul de sigur că albigenzii din
provinciile din sudul Franţei îşi au originile la paulicieni”. Istoriile cele mai generale au fost întocmite pentru a da
această impresie, dar, după ce am cercetat istoriile speciale şi rezultatele cercetărilor laborioase ale lui Pierre Allix,
Doctor în Teologie, W.S. Gilly, Master of Arts, W. Beattie, Doctor în Medicină, şi ale altora, suntem deplin
convinşi de marea vechime şi de puritatea credinţei lor şi că, în acea regiune alpină, ei existau ca un popor creştin
deosebit cu mult înainte de paulicieni, ba chiar înainte de papalitate.
Dar obiectivul nostru nu este acum în primul rând să cercetăm istoria originilor acestor creştini simpli şi
devotaţi, ci să prezentăm o altă trăsătură de caracter a papalităţii sub Inocenţiu, în cea mai mare
blasfemie şi cruzime. Ne vom limita la a-l informa pe cititor cine erau acei oameni şi cu privire la cum au
fost masacraţi. “Termenii,” spune Dr. Gilly, “vaudois în franceză, vallenses în latină, valdisi în italiană şi
valdenzii în istoria ecleziastică engleză, nu are altă semnificaţie decât aceea de «oameni din văi», iar
văile Piemontului au avut onoarea de a produce un soi de oameni care au păstrat cu fidelitate credinţa
introdusă de primii misionari care au predicat creştinismul în acele regiuni. Sinonimele au fost adoptate
ca nume pentru a deosebi acea comunitate religioasă fidelă crezului primar şi neatinsă de corupţia
bisericii Romei”.
Albigensii, deşi în esenţă sunt tot una cu vaudezii în ceea ce priveşte credinţa, sunt numiţi astfel
deoarece cea mai mare parte a regiunii Narbonne a Galiei, în care locuiau ei, era numită Albigesium sau
de la Albi, un oraş în Languedoc. Cele două comunităţi erau separate de alpi. Dumnezeu a pregătit un
adăpost pentru vaudezi în văile din partea de est, iar pentru albigenzi în văile din partea de vest a
marelui lanţ muntos, unde ele s-au menţinut şi au crescut timp de multe secole.
Pierre de Vaudes
Datorită similarităţii numelui, deseori s-a spus că Pierre de Vaudes a fost fondatorul sectei vaudezilor.
Considerăm că aceasta este o greşeală uşor de comis, şi încă una pe care romano-catolicii s-au arătat
extrem de dornici s-o folosească drept argument împotriva originii antice a credinţei lor, şi această
greşeală a fost preluată în cele mai multe istorii generale. Dar Elliott, în lucrarea “Horae Apocalypticae”,
ca şi cei menţionaţi anterior, au cercetat această chestiune cu multă răbdare, şi credem că au ajuns la
concluzia clară cu privire la ortodoxia şi antichitatea acestor “oameni din văi”*.
* V. Marsden – Dictionary; “Albigenses” Milner, vol. 3, p. 92; Bartlett – Scenery of the Waldenses, Introduction
Totuşi, Pierre de Vaudes este vrednic să fie lăudat pentru cum, cu lepădare de sine, s-a dedicat în slujba
adevărului şi împotriva erorii. Evlavia, zelul şi curajul lui au fost extrem de remarcabile într-o perioadă
în care ierarhia papală a început să-i persecute pe toţi cei care puneau la-ndoială autoritatea şi
infailibilitatea ei. Fără-ndoială, el a fost ridicat de Dumnezeu tocmai atunci pentru a da mai multă
claritate mărturiei ţăranilor din alpi. Simplitatea închinării lor şi felul lor liniştit nu par să fi stârnit
gelozia vecinilor lor sau suspiciunea bisericii universale până la acel timp. Sub mâna lui Dumnzeu,
lucrurile s-au petrecut în felul următor.
Cam prin anul 1160, practicile idolatre care însoţeau doctrina transsubstanţierii au făcut ca Pierre să fie
pătruns adânc şi alarmat de răutatea timpurilor şi de periculoasa corupţie a papalităţii. Aceasta a făcut
ca sufletul lui să se întoarcă la Dumnezeu în mod autentic, de atunci el dedicându-se slujirii Lui, pentru
gloria Lui. El şi-a abandonat îndeletnicirile seculare şi a împărţit săracilor toată averea lui, imitându-i pe
primii ucenici. Mulţi s-au strâns în jurul lui. El a simţit nevoia de învăţătură cu privire la lucrurile lui
Dumnezeu. Unde să găsească învăţătura? A căpătat dorinţa profundă de a înţelege evangheliile pe care
se obişnuise să le audă în biserică. A folosit doi ecleziastici pentru a le traduce în limba maternă,
împreună cu alte câteva cărţi ale scripturii şi cu unele pasaje din părinţi. Aceasta a fost marea lucrare a
lui Vaudes, pentru care el merită mari mulţumiri de la posteritate. În acel timp, scripturile erau, în cea
mai mare parte, o carte pecetluită pentru creştinătate, fiind numai în limba latină. Cei care l-au urmat pe
Vaudes au primit astfel copii ale scripturii în limba lor maternă şi au fost capabili să le explice oamenilor
că ei nu aduceau învăţături de-ale lor, ci o credinţă pură, cum exista în mod real în Biblie. În mod similar
cu cei şaptezeci, el şi-a trimis discipolii doi câte doi în satele din vecinătate pentru a predica evanghelia.
Aceasta a stârnit tunetele Vaticanului. Atâta timp cât Vaudes şi prietenii lui s-au limitat la a da mărturie
împotriva invenţiilor, ierarhia nu s-a străduit le facă mult rău, dar de îndată ce au folosit acea armă
grozavă – scripturile în limba poporului -, ei au fost imediat anatemizaţi şi excomunicaţi. Cu toate
acestea, ei nu s-au gândit să se despartă de biserică, ci doreau doar reformarea bisericii. Ei au perseverat
în predicarea evangheliei glorioase a harului lui Dumnezeu pentru păcătoşii pierduţi. Arhiepiscopul de
Lyon a emis o interdicţie împotriva lor. Vaudes a răspuns hotărât: “Trebuie să ascultăm de Dumnezeu
mai curând decât de oameni”. De atunci, “oamenii săraci din Lyon”, cum au fost numiţi, au fost înfieraţi
de cler, calomniaţi şi dispreţuiţi ca eretici. Timp de trei ani după acea primă condamnare, care a avut loc
în 1172, Vaudes a reuşit să rămână ascuns în Lyon sau prin împrejurimile oraşului, iar Papa Alexandru
al III-lea a tunat cu ameninţări nu numai împotriva lui Vaudes, ci şi împotriva oricui ar fi îndrăznit să
aibă vreun fel de legături cu reformatorul, astfel încât, de dragul prietenilor lui, Vaudes a părăsit Lyonul
şi a rătăcit tot restul vieţii sale. După ce a căutat adăpost în multe locuri şi nu a găsit refugiu nicăieri, din
mijlocul la muntenilor din Boemia, strămoşii lui Huss şi Ieronim, a trecut la odihna eternă în anul 1179.
Risipirea urmaşilor lui Vaudes
Când a fugit, Vaudes a fost urmat de discipolii săi. Ei s-au risipit în mod asemănător cu ucenicii cu
ocazia persecuţiei lui Ştefan. Efectele dispersării lor au fost şi ele similare: evanghelia binecuvântată s-a
răspândit şi mai larg în Europa. Marea lor putere consta în aceea că ei aveau sfintele scripturi în limba
lor, citeau evangheliile şi predicau şi se rugau în limba poporului. Mulţi dintre ei, fără-ndoială, şi-au
găsit loc în văile Piemontului şi în oraşele Languedocului. O nouă traducere a Bibliei a dat, fără-ndoială,
poporului acces din plin la bogăţiile spirituale.
Scena era pregătită pentru Papa Inocenţiu: odată transmise ameninţările papale, ele au fost executate cu
multă râvnă şi în mod neînduplecat. Cel care îi umilise pe marii regi ai Germaniei, Franţei şi Angliei şi
căre primise în mod implicit supunerea aproape oricărei părţi a creştinătăţii, tot nu era recunoscut în
calitate de cap suprem al bisericii de vaudezi, oriunde ar fi fost ei. Nu se putea ca un spirit ca acela al lui
Inocenţiu să suporte liniştit acest fel de opoziţie faţă de supremaţia universală cu care îi plăcea să se
laude. Dar care era crima acelor oameni? Unde se găseau ei? Şi cum să procedeze cu ei?
1. Ei aveau o foarte bună reputaţie chiar şi la cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai lor pentru modestia lor,
traiul lor simplu, castitatea lor, munca lor cinstită şi cumpătarea lor. “Nicicând”, spune o înaltă
autoritate, care totuşi nu este deloc favorabilă celor pe care el îi numeşte antisacerdotalişti, “Pierre de
Vaudes şi creştinii biblici din Alpi nu pot fi judecaţi de cei mai îndârjiţi vrăjmaşi ai lor pentru moralitatea
lor”. Păcatul lor de moarte era considerat a fi acela că ei apelau la scripturi şi numai la scripturi în toate
chestiunile care ţin de credinţă şi de închinare şi că respingeau sistemul vast al tradiţiei şi religiei
susţinut de biserica Romei. Atât prin viaţă cât şi prin învăţătură, ei erau martori nobili pentru Hristos şi
pentru simplitatea evangheliei, ei dând o mărturie puternică împotriva puterii, bogăţiei şi superstiţiilor
religiei dominante. Ei respingeau sacramantele aproape nenumărate ale Romei şi susţineau că în Noul
Testament erau doar două sacramante: botezul şi masa Domnului. Putem spune că, în general, ei
anticipau şi susţineau aceleaşi învăţături, care, cu trei secole mai târziu, au fost promovate de
reformatorii Germaniei şi Angliei şi care constituie crezul protestanţilor de azi.
2. Seamănă că înaintarea acestor “oameni săraci din Lyon”, în urma persecuţiilor, a fost rapidă şi că ei s-
au răspândit mult. Ni se spune că ei s-au întins în sudul Franţei, în Lombardia şi în Aragon. “În
Lombardia şi Provence,” spune Robertson, “vaudezii aveau mai multe şcoli decât catolicii, predicatorii
lor aveau dezbateri publice şi învăţau în public, iar numărul şi importanţa sponsorilor lor făcea să fie
periculos pentru cineva să li se împotrivească. În Germania, ei aveau patruzeci şi unu de şcoli în dioceza
Passau, şi erau numeroşi şi în diocezele Metz şi Toul. Din Anglia până în sudul Italiei, de la Helespont şi
până la Ebro, opiniile lor erau larg răspândite*”.
* J.C. Robertson, vol. 3, p. 179-202; Waddington, vol. 2, p. 187; Sir J. Stephen – History of France, vol. 1, p. 218
3. Aşa stăteau lucrurile când Papa Inocenţiu al III-lea a ajuns pe tron. Cu nelinişte şi cu privire clară, el a
observat acel duh de independenţă religioasă, dar era o problemă cum să-l zdrobească în mod eficient.
Înafară de aceasta, cititorul îşi poate aminti că papa avea o mulţime de probleme: el căuta să schimbe
balanţa puterii în Germania şi Italia, era în conflict ba cu regele Franţei, ba cu regele Angliei, îndruma
marşul cruciaţilor, şi, prin intermediul lor, răsturna imperiul grec de la Constantinopole. Şi totuşi
supraveghea şi era hotărât să pedepsească orice fel de dizidenţă faţă de preceptele bisericii Romei şi
orice exercitare a gândirii libere în domeniul religios. În acel timp era foarte răspândit zvonul că cele
două mari sedii ale dizidenţei faţă de Roma erau văile Piemontului şi sudul Franţei. Creştinii din
Piemont au prosperat mai în anonimat, în timp ce albigenzii erau mult mai cunoscuţi şi mai periculoşi
deoarece se bucurau de protecţia pe care le-o ofereau oraşe bogate din Languedoc. Raymond al VI-lea,
Conte de Toulouse, nu numai că îi favoriza pe cei de credinţă vaudeză, considerându-i cei mai buni
dintre supuşii săi, ci îi şi angaja în slujba familiei sale, chiar dacă el se mărturisea a fi romano-catolic.
Contele de Foix era căsătorit cu o vaudeză, şi se spune că una dintre cele două surori ale lui era vaudeză,
iar cealaltă era catară sau puritană.
Regiunea Albi
Acele provincii îndepărtate ale regatului au primit numele Languedoc datorită limbii bogate, melodioase
şi flexibile care se vorbea acolo. În ceea ce priveşte rafinamentul, bogăţia şi libertatea, atât cea politică cât
şi cea religioasă, ele depăşeau restul Franţei. Vechea civilizaţie romană încă mai avea vestigii în văile
Languedocului şi Provenţei. Căpeteniile feudale, mai ales conţii de Toulouse şi Foix, deşi îi socoteau pe
regii lor ca suverani ai lor, posedau şi exercitau autoritate în domeniile lor. Prin favoarea lui Raymond şi
indiferenţa altor şefi, acea frumoasă regiune înaintase spre civilizaţie mai rapid decât orice altă parte a
europei, dar – observă Milman – acea civilizaţie era complet independentă, sau, mai curând ostilă
influenţei ecleziastice. După cum am văzut, blestemul papistaş nu numai că ruinează sufletele, ci este şi
distrugător pentru arte şi civilizaţie în general. Până şi faţa unei ţări catolice pare a fi arsă de influneţa
nefastă a catolicismului. Mintea trebuie ţinută în ignoranţă, în superstiţie şi în robie pentru ca papalitatea
să prospere. Mult timp locuitorii Languedocului au fost lăsaţi în pace de ierarhia romei, şi, ca o
consecinţă naturală, oraşele regiunii s-au umplut de o comunitate paşnică, muncitoare şi prosperă.
Dar, pe de altă parte, după cum era cel mai natural, pe măsură ce cuvântul lui Dumnezeu şi opiniile
liberale deveneau preponderente, biserica Romei şi clerul ajungeau să fie dispreţuite din ce în ce mai
mult. Nobilii şi cavalerii nu mai îngăduiau ca tinerii lor fii să fie educaţi pentru biserică, ci ofereau
beneficii fiilor şerbilor lor şi primeau în schimb zeciuieli. La fel de urâţi de nobilime ca şi de popor
pentru rapacitatea lor şi comportamentul lor neprincipial, preoţii nu se puteau opune înaintării noilor
opinii. Ei nu mai erau temuţi pentru puterea lor spirituală şi erau dispreţuiţi pentru senzualitatea lor. Ei
au ajuns subiectul cântecelor şi glumelor trubadurilor, care spuneau de cum jefuiau ei orfanii, cum le
escrocau pe văduve, iar necinstea lor, lăcomia lor şi beţiile lor ajunseseră proverbiale şi nimeni nu le mai
putea contesta. “Atât de mult” – spune Robertson - “se ruşinau ei înşişi încât îşi trăgeau spre faţă părul
de la spate pentru a-şi acoperi tonsura”. Cel mai simplu ţăran, când auzea de ceva scandalos, avea
obiceiul să spună: “Mai curând mă fac popă decât să fac o asemenea faptă”. Atât de mulţi erau cei care
se despărţiseră de Roma încât ei ajunseseră să constituie majoritatea masei populaţiei. Şi evreii erau
numeroşi şi bogaţi, şi, desigur, un mare număr de persoane care nu făceau parte din nici o sectă
prospera în oraşele din Languedoc, dar acum vom vorbi despre toţi aceştia desemnându-i ca albigenzi.
Inocenţiu şi persecuţia albigenzilor
Aşa stăteau lucrurile în acea regiune însorită, paşnică şi prosperă când un nor negru de furtună a apărut
la orizont. Inocenţiu auzise cu consternare de progresul noilor opinii şi era hotărât să le zdrobească.
Având acest obiectiv, el le-a scris mai întâi o scrisoare prelaţilor din sudul Franţei, îndemnându-i să ia
măsuri viguroase pentru suprimarea ereziei, ca toţi ereticii să fie anatemizaţi şi exilaţi. Dar lui Raymond
şi altora, o asemenea cerere nemiloasă părea a fi atât de arbitrară încât nu i s-a acordat atenţie. “Noi am
crescut cu aceşti oameni,” a răspuns Raymond, “ne înrudim cu ei, ştim că ei duc o viaţă cinstită. Cum să-
i persecuutăm pe aceia pe care îi respectăm pentru că sunt cei mai paşnici şi loiali dintre supuşii noştri?”
Era evident că o asemenea sacrificare a populaţiei afecta interesele principilor şi că aceea ar fi însemnat o
exterminare, dar păstorul suprem al turmei lui Hristos nu ezita să recurgă la măsuri atât de groaznice, la
care suveranii temporali nu îndrăzneau. Albigenzii au fost excomunicaţi şi a fost pusă o anatemă care se
extindea asupra oricui i-ar adăposti, ar avea relaţii comerciale sau vreun fel de relaţii sociale cu ei. Dar
neascultătorul Raymond tot îi favoriza pe supuşii lui eretici, ceea ce a făcut ca papa, plin de furie, să
trimită doi nunţii – pe Reinerius şi Guido – pentru a cerceta care erau cauzele eşecului şi le-a conferit
toată autoritatea pentru a-i desfiinţa pe eretici. Mulţi dintre acei oameni nevinovaţi au fost arestaţi,
condamnaţi şi aruncaţi în foc. Totuşi, Raymond nu a acţionat în nici un fel, iar erezia a crescut şi a prins
mai multă putere.
Ce era de făcut? Era nevoie de forţe noi şi de agenţi mai duri şi mai activi. Raymond, un suveran
independent, cunoscând caracterul drept al supuşilor săi, a refuzat să execute ordinele Romei. Sf.
Bernard, marele luptător al papalităţii, murise. Dar papa s-a îndreptat spre descendenţii lui spirituali. În
anul 1207, Pierre de Castelnau, un călugăr cisternician, a fost trimis la Raymond ca nunţiu apostolic
pentru a-i cere să-i extermine prin foc şi sabie pe supuşii săi eretici. Dar tolerantul prinţ, care pare să fi
fost un om vesel, iubitor deplăceri şi lipsit de tăria de caracter necesară pentru a fi un eretic sau un bigot,
nu a putut fi incitat să asculte şi să execute mandatul papal. A refuzat de două ori şi de două ori a fost
excomunicat şi domeniile lui au fost puse sub interdicţie solemnă. Inocenţiu a aprobat ceea ce făcuse
nunţiul său şi i-a scris o scrisoare lui Raymond, într-un limbaj de o aroganţă şi o obrăznicie
nemaiîntâlnită. “Ciumă de om! Despot crud şi tiran; ce mândrie ţi-a cuprins inima şi ce nebunie? Să
refuzi pacea cu vecinii tăi şi să sfidezi legile divine protejându-i pe vrăjmaşii credinţei? Dacă nu te temi
de flăcările eterne, atunci nu ar trebui să te temi tu de pedeapsa temporală pe care o meriţi pentru atâtea
crime? Pentru că biserica nu poate avea pace cu căpetenia jefuitorilor şi tâlharilor, cu patronul ereticilor,
cu dispreţuitorul sărbătorilor sfinte, cu prietenul evreilor şi al cămătarilor, cu vrăjmaşul prelaţilor şi
persecutorul lui Isus Hristos şi al bisericii Lui. Braţul Domnului va rămâne întins împotriva ta până ce
vei fi zdrobit şi făcut pulbere. Cu adevărat îţi spun, El te va face să simţi cât de greu este să scapi de
mânia pe care ai atras-o asupra capului tău”.
Aşa se prezintă un specimen al vehemenţei invectivelor papale din evul mediu. Şi cititorul se poate
întreba care este motivul. Nu este imoralitatea, indiferent cât de rău ar fi stat cu aceasta, ci numai pentru
că el refuzase să fie călăul papei şi să verse sângele propriilor săi supuşi paşnici şi harnici. Dar atât de
mare era puterea acestor vrăjmaşi înverşunaţi încât Raymond a fost înspăimântat şi s-a supus. Cu multă
greutate, el a semnat totuşi un tratat pentru exterminarea ereticilor de pe domeniile lui. Totuşi el a fost
foarte lent în aplicarea persecuţiilor. Văzând aceasta, nunţiul nu a putut să nu se înfurie şi a izbucnit în
cel mai violent limbaj împotriva prinţului, numindu-l laş şi acuzându-l de sperjur şi a reînnoit
excomunicarea cu toată puterea ei. Să ne mai mirăm că un prinţ feudal a fost enervat până la mânie
indignată de neruşinarea îndrăzneaţă a unui călugăr? Se spune că, într-un moment nefericit, el a
exclamat că avea să-l facă pe Castelnau să plătească cu viaţa pentru obrăznicia lui. Se presupune că
ameninţarea a fost auzită de unul dintre slujitorii săi, care, în ziua următoare, după o dispută furioasă,
şi-a scos pumnalul şi l-a înjunghiat pe nunţiu în coastă, ucigându-l. După cum s-a văzut, cearta căpătase
un aspect asemănător cu cea care avusese loc nu cu mult înainte între Henry al II-lea al Angliei şi
Thomas a Becket.
Raymond – proscris spiritual
Inocenţiu a obţinut ceea ce dorise: un pretext bun pentru a-şi vărsa cupele mâniei. Victima a fost onorată
ca martir, iar Raymond a fost denunţat ca autor al crimei şi proclamat proscris priritual, iar toţi
credincioşii au fost chemaţi să ajute la distrugerea lui. “Ridicaţi-vă, soldaţi ai lui Hristos,” îi scria el lui
Philippe Auguste al Franţei, “ridică-te rege prea creştin! Auzi strigătul sângelui şi ajută-ne răzbunându-
ne pe aceşti răufăcători. Ridicaţi-vă nobili cavaleri ai Franţei: bogatele şi însoritele ţinuturio din sud vor
răsplăti vitejia voastră”. Predicarea unei cruciade i-a fost încredinţată ordinului cistercian, sub
conducerea stareţului lor fanatic, Arnold, “un om” – spune Milman – “a cărui inimă era acoperită cu o
triplă platoşă de mândrie, cruzime şi bigotism”. Tocmai atunci misioanrii au nimerit cu renumitul
spaniol Dominic, faimosul întemeietor al inchiziţiei şi al călugărilor dominicani. Inima lui nu era cu
nimic mai blândă decât cea a lui Arnold, ba el era şi un predicator mai bun. Nu au pierdut nici o clipă
pentru a denunţa crima şi pe făptaşii ei. Fiecare inimă a fost angajată pentru a răzbuna insulta adusă lui
Dumnezeu în persoana slujitorului său. Aceleaşi indulgenţe ca acelea date luptătorilor pentru sfântul
mormânt le-au fost asigurate celor cărora se angajau în noua cruciadă împotriva lui Raymond şi a
albigenzilor. Peste tot, clerul predica cu un zel neobosit noua cale de a obţine iertarea păcatelor şi viaţa
veşnică.
“Pentru acea generaţie ignorantă şi superstiţioasă”, spune Sir James Stephens, “nu se puteau găsi apeluri
mai binevenite. Pericolul, privaţiunile şi epuizarea, în formele cele mai severe, au stat ca dificultăţi în
calea aspră a cruciaţilor care au mers în est pentru a-şi câştiga prin luptă calea către paradisul promis, iar
în lupta împotriva albigenzilor era de câştigat aceeaşi recomplensă inestimabilă nu prin renunţări, ci
prin plăceri. Orice datorie faţă de vreun om era anulată, orice ofensă împotriva legii lui Dumnezeu era
iertată şi urma să fie câştigată o eternitate de binecuvântare, şi aceasta nu printr-o viaţă viitoare de
sfinţenie, ci printr-o viaţă viitoare cu crime, nu prin abstinenţă, ci prin satisfacerea poftelor, a celor mai
josnice patimi, prin satisfacerea cruzmii, a avariţiei şi a poftelor pe seama unui popor a cărui bogăţie le
stârnea poftele şi a cărui superioritate le provoca ura”. La acest seceriş amestecat de sânge şi pradă, de
absoluţiune preoţească şi faimă militară s-au grăbit toate spiritele sălbatice ele vremii. Întreaga Europă a
răsunat de pregătirile pentru războiul sfânt.
Cruciada de acasă
În anul 1209, răspunzând la chemarea unui singur om, care mărturisea a fi marele păstor al bisericii lui
Hristos, trei sute de mii de soldaţi s-au strâns în jurul provinciilor infectate. Unii dintre scriitorii vremii
ridică cifra până la o jumătate de milion. Şi toţi purtau simboşlul crucii, ca o solemnă mascaradă. Ei
alcătuiau trei mari armate, fiecare dintre ele condusă de un arhiepiscop, un episcop şi un stareţ cu mitră.
Dar el mai renumit dintre conducătorii războiului sfânt era faimosul Simon de Montfort, senior al unui
domeniu din vecinătatea Parisului, Conte de Leicester prin drepturile mamei sale, o doamnă engleză.
Satan îşi alesese cu mult talent instrumentele: Inocenţiu, Arnold, Dominic şi de Montfort sunt nume de
tristă amintire în istorie. Ar fi greu de spus care dintre cele patru inimi era mai bine acoperită de platoşa
triplă.
Raymond, complet nepregătit să întâmpine o asemena oştire, s-a supus. Papa a promis absoluţiunea cu
anumite condiţii. Dar acestea era dure şi extrem de crude: 1. Trebuia să se dezică de uciderea lui
Castelnau; 2. ca dovadă a sinerităţii lui, trebuia să predea şapte dintre cele mai bune castele ale lui; 3.
trebuia să facă penitenţă publică pentru ofensele pe care le adusese în trecut; 4. el personal trebuia să
devină un cruciat împotriva propriilor săi supuşi. Sărmanul conte s-a plâns de condiţiile care-i erau
impuse, dar aşa era îndurarea ce blândă a papei încât el trebuia să le îndeplinească în cele mai mici
detalii. El s-a supus şi a primit absoluţiunea în St. Gilles, în prezenţa a trei arhiepiscopi şi nouăsprezece
episcopi. Apoi, el s-a prezentat în catedrala unde fusese înmormântat Castenau, cu umerii dezgoliţi şi cu
o frânghie în jurul gâtului, la fiecare dintre capetele ei fiind câte un episcop. A fost biciuit nu numai în
mod simbolic, ci din toată inima, până ce, plin de sânge, nefericitul conte a primit permisiunea de a
scăpa de chinuitorii lui şi de marea mulţime care se adunase pentru a fi martoră la acea degradare
aproape incredibilă a suzeranului lor. Dar aceea nu a fost cea mai grea pedeapsă, ci el a fost obligat să-i
însoţească pe cruciaţi împotriva propriilor săi supuşi loiali şi împotriva nepotului său, Raymond-Roger,
viconte de Beziers, ale cărui teritorii se spune că erau pline de odioşi albigenzi.
Cum duhul răzbunător al papei era departe de a fi împăcat după ce l-a umilit şi l-a înşelat pe vrăjmaş,
puternicele arme au mers mai departe. Trei sute de mii de războinici furioşi s-au revărsat peste
frumoasele moşii. “Înainte,” a fost strigătul sfântului stareţ, “veţi pustii fiecare ogor, veţi ucide orice
fiinţă omenească. Loviţi şi nu cruţaţi. Măsura nelegiuirii lor a ajuns la culme şi binecuvântarea bisericii
este asupra capetelor voastre”. Astfel instruit de preot, Montfort era gata să treacă la fapte. Armata a
mărşeluit prin ţara cu vii şi livezi de măslini incendiind, măcelărind şi pustiind totul în calea ei.
Ţărănimea a fost călcată în picioare şi ucisă cu sânge rece.
Masacrul şi arderea oraşului Beziers
Raymond-roger, un tânăr viteaz de douăzeci şi patru de ani, s-a arătat mai curajos decât unchiul său şi s-
a hotărât să-şi apere poporul împotriva cruciaţilor. Cele două mari oraşe ale lui, Beziers şi Carcassone
reprezentau puterea lui cea mai mare. El s-a retras în cel din urmă, care era mai întărit. “Soldaţii crucii,
preoţii Domnului,” cum se numeau ei, au apărut la porţile cetăţii Beziers, care fusese bine aprovizionată
de către viconte şi înzestrată cu o garnizoană. Episcopul acelui loc făcea parte din armată, iar Arnold i-a
permis să sfătuiască poporul şi să le recomande să se predea. “Renunţaţi la opiniile voastre şi salvaţi-vă
viaţa” – a fost sfatul episcopului. Dar albigenzii au răspuns ferm că ei nu vor renunţa la o credinţă care le
dădea împărăţia lui Dumnezeu şi îndreptăţirea Lui. Catolicii, ca şi ereticii, au declarat că, decât să se
predea, mai curând vor suferi moartea în cea mai violentă formă. “Atunci”, a declarat Arnold, “nu va
mai rămâne piatră pe piatră; focul şi sabia vor nimici bărbaţi, femei şi copii”. Oraşul a căzut în mâinile
asediatorilor, iar grozavul îndemn a fost ascultat. Cavalerii, oprindu-se la porţi, l-au întrebat pe stareţ
cum să-i deosebească pe catolici de eretici, iar el le-a răspuns: “Ucideţi-i pe toţi. Domnul îi cunoaşte pe
cei care sunt ai săi”. A început măcelul: bărbaţi, femei, copii şi clerici au fost masacraţi fără deosebire, în
timp ce clopotele catedralei sunau. Mulţimi au fugit tremurând în biserici, sperând să găsească adăpost
între zidurile sfinte, dar nici o fiinţă omenească nu a fost lăsată în viaţă. Numeroasa populaţie a oraşului
Beziers, care înainte forfotea pe străzi şi în pieţe, zăcea în mormane. Estimările numărului celor ucişi
astfel variază între douăzeci de mii şi o sută de mii. Mulţi de la ţară s-au refugiat în cetate, astfel încât nu
se poate face o estimare corectă. Oraşul a fost prădat şi apoi incendiat.
Nicicând nu a spus stareţul-balaur un adevăr mai mare ca acela că “Domnul îi cunoaşte pe aceia care
sunt ai săi”, deşi l-a spus ăntr-o groaznică batjocoră şi nu cunoştea deloc restul versetului, că “cine
rosteşte numele Domnului să se depărteze de fărădelege” (2. Timotei 2:19). Domnul îi cunoaşte cu
siguranţă pe toţi cei care cred în El şi chiar şi cel mai slab dintre sfinţii săi are un preţ infinit de mare
înaintea Lui. Iar Arnold va îi vedea într-o zi, în aceeaşi glorie cu Domnul lor, pe aceia pe care i-a
denunţat ca eretici şi pe care i-a ucis cu sabia. Ce zi va fi aceea, când persecutorul şi cel persecutat,
acuzatorul şi acuzatul, vor sta faţă în faţă în prezenţa Celui care judecă după dreptate! Până atunci, să
umblăm prin credinţă, căutând să-I fim plăcuţi Domnului.
Asediul cetăţii Carcassonne
De la Beziers, din care rămăsese doar un rug, cruciaţii s-au îndreptat spre Carcassonne. Înaintând, ei au
găsit ţara pustie. Exemplul groaznic de la Beziers umpluse de groază inimile tuturor. Locuitorii satelor
fără apărare au fugit când au văzut ruinele fumegânde ale cetăţii întărite. Nenumărate vaiuri au însoţit
pe calea ei acea oaste de dragoni. Au ajuns în faţa Carcassonne. Roger în persoană era comandant şi a
suportat asediul cu multă vitejie. Simon de Montfort a fost în fruntea atacatorilor. De cealaltă parte,
Roger a fost văzut peste tot, expunându-se în fruntea apărătorilor şi încurajându-i prin cuvinte şi prin
exemplul personal. Asediul a durat patruzeci de zile, timp în care asediatorii au fost respinşi cu mari
pierderi. Dacă nu ar fi fost înşelăciunea stareţului, Raymond-Roger ar fi triumfat. Lucrurile s-au petrecut
după cum urmează.
Soldaţii curcii, atât în virtutea legii feudale, cât şi pentru a obţine privilegiile de cruciat, aveau obligaţia
de a sluji numai patruzeci de zile. La sfârşitul acelei perioade, mulţi dintre conducători şi marea masă a
trupelor s-au întors dezamăgiţi şi nemulţumiţi. Căldura excesivă, insuficeinţa resurselor de apă, aerul
infectat de la cadavrele neîngropate şi rapacitatea, cruzimea şi perfidia preoţilor au făcut ca mulţi să se
bucure la încheierea termenului lor feudal. În acea situaţie limită, înconjurat de trupe indisciplinate,
stareţul a recurs la viclenie – din vicleniile lui Satan. Nobilul şi viteazul viconte a fost înşelat să vină la
tratative. Având jurământul nunţiului şi al baronilor conducători ai armatei, care credea că va fi
respectat, Roger a venit împreună cu trei sute de susţinători ai săi. Dar, faţă de un asemenea eretic, nu
putea fi vorba de fi credincios jurământului făcut. Tocmai când începea să prezinte condiţiile, nunţiul a
exclamat că nu poate fi ţinut nici un fel de credinţă faţă de unul care a fost atât de necredincios faţă de
Dumnezeu şi a poruncit ca vicontele să fie legat cu lanţuri şi aruncat în închisoare împreună cu toţi cei
care l–au urmat. Curând, el a fost eliberat de umilinţe şi suferinţe prin moarte. Se zice că ar fi murit de
mâna lui Simon. Poporul, descurajat prin pierderea conducătorului, a părăsit cetatea fugind prin pasaje
subterane, iar preoţii s-au consolat prin prinderea a aproximativ patru sute de cetăţeni, pe care i-au
spânzurat şi i-au ars sub acuzaţia comună de erezie.
Cetatea Carcassonne şi moştenirea princiară a lui Roger-Raymond au ajuns în mâinile partidei papale, şi,
potrivit legii cuceririi, era în totul la bunul lor plac. Nunţiul şi clerul i-au dăruit lui Simon de Montfort
acele pământuri bogate, ca primele roade ale victoriei glorioase împotriva ereticilor, el fiind proclamat
viconte de Beziers şi Carcassonne, promiţând să-şi păstreze demnităţile şi teritoriile numai cu condiţia
de a plăti papei un tribut anual, papa fiind suzeranul teritoriilor cucerite.
Alegerea lui Simon a fost confirmată de papă, deşi principiile de bază ale dreptăţii şi respectarea
angajamentelor date fuseseră încălcate într-un mod atât de flagrant şi de neruşinat. Dar regele
Aragonului, ca suzeran, a refuzat să-l investească pe Simon cu noile lui posesiuni. Cucerirea părea a fi
fost completă, dar nu era chiar aşa. Ducele de Burgundia, Contele de Nevers şi alţi nobili francezi s-au
retras din cruciadă fiind grav ofensaţi de aroganţa mercenarilor papei. De Montfort, rămas cu o armată
relativ puţin numeroasă, nu şi-a putut menţine poziţia, aşa că partida papală a pierdut multe oraşe şi
castele pe care le cucerise şi a urmat un război continuu, marcat de exasperarea poporului şi de cele mai
mari atrocităţi de ambele părţi. De Montfort, în disperare, a scris creştinătăţii cerând o nouă armată.
Trâmbiţa Romei a sunta din nou: a fost predicată o nouă cruciadă. “Roiuri de călugări,” spune
Greenwood, “au ieşit din nenumărate chilii şi mânăstiri ale ordinului cistercian predicând pieirea
ereticilor şi nelimitată iertare celor care vor vărsa sângele acelei seminţe blestemate, măcar a unuia
singur dintre ei. Nu exista crimă prea gravă, nici viciu prea adânc înrădăcinat în inimă ca să nu poată fi
şters, fiind eliminată orice urmă de vinovăţie şi de remuşcare, printr-o campanie de patruzeci de zile
împotriva acelor renegaţi”. Atraşi de ppromisiunea unor mari prăzi pământeşti în sudul însorit şi de
fericirea eternă în cer, nenumărate trupe de fanatici s-au strâns în turme sub stindardul lui De Montfort.
În primăvara anului 1210 el a primit o întărire semnificativă sub comanda soţiei sale, aşa că războiul a
început cu furie reînnoită.
Distrugerea lui Raymond este hotărâtă
Supunerea Contelui Raymond la condiţiile papale pentru reconciliere fusese completă: el îşi predase
castelele, trecuse prin umilinţa personală, şi, cu toate că umerii îi fuseseră însângeraţi, însoţise cruciadele
chiar împotriva rudei sale, Roger. Era sigur că biserica avea să fie satisfăcută, că urma să-şi exprime
aprobarea şi să-l primească în sânul ei. Dar, vai, a fost exact invers. E adevărat că papa, în modul cel mai
înşelător, a mărturisit că-l primea ca pe un fiu ascultător, absolvindu-l de presupusa vină în asasinarea
lui Castelnau, şi i-a dat mantia şi inelul, şi, având acele valoroase daruri, contele s-a întors în ţara lui
sperând că nunţii vor confirma concesiile făcute de papă. Însă aici istoria a ridicat vălul descoperind cea
mai intenţionată trădare care a mânjit vreodată politica unui conducător: într-o scrisoare a acestui pontif
către nunţii săi la Toulouse, el face referire la cuvintele apostolului pentru a-şi justifica purtarea
duplicitară: “Totuşi, fiind abil, v-am prins prin viclenie” (2. Corinteni 12:16). Astfel, el scria: “Vă sfătuim,
împreună cu apostolul Pavel, să folosiţi viclenie faţă de acest conte, pentru că în acest caz aceasta este
socotită înţelepciune. Trebuie să-i atacăm separat pe aceia care s-au separat de unitate. Lăsaţi-l pentru un
timp pe acest conte de Toulouse, folosind disimularea faţă de el, pentru ca alţi eretici să fie înfrânţi mai
uşor, iar apoi să fie zdrobit după ce va fi rămas singur”. Încrezătorul conte condamnat a grăbit
împlinirea hotărârilor papei. Dar viclenii nunţii Theodosius şi Arnold, care erau implicaţi în secretele
stăpânului lor, aveau propriile lor intenţii şi au tot întârziat şi au prezentat cereri până ce contele a văzut
că el cu cazul lui era fără speranţă în mâinile lor. I s-a spus că el nu era socotit nevinovat de delictele de
erezie şi crimă şi că ei nu-l puteau absolvi şi a izbucnit în lacrimi. Atunci acei oameni ai bisericii cu inimi
de fier au batjocorit dezamăgirea lui citând textul: “Cu siguranţă, în potop de ape mari, acestea nu-l vor
ajunge” (Psalmul 32:6) şi l-au declarat din nou excomunicat.
Adevăratul obiectiv al catolicilor
Cititorul are acum înaintea lui adevăratul obiectiv, care în acea vreme era ascuns, al acelor oameni
inspiraţi de Satan. Este vechea istorie crudă a lui Nabot cu via lui: Izabela trebuia să aibă încântătoarele
ţinuturi din sud ca via ei, iar sângele lui Nabot izreelitul trebuia să fie vărsat. Din îndemnurile secrete pe
care papa le-a dat nunţiilor săi se va vedea că era hotărâtă distrugerea nu numai a lui Raymond ci şi a
tuturor principilor din Languedoc şi că el îl înşelase pe contele Raymond printr-o prefăcută reconciliere
numai pentru a-l despărţi de restul nobililor din Languedoc, ca aceştia să poată fi nimiciţi mult mai uşor,
unul câte unul. Aceasta a fost politica lui Inocenţiu, scrisă cu propria lui mână, iar nunţii săi au fost
discipoli potriviţi ai maestrului lor. Prada de la contele de Toulouse şi toţi partizanii lui le era necesră lui
Simon şi aliaţilor săi, nunţii, şi nimic mai puţin decât tot sudul nu putea satisface lăcomia lui de Montfort
şi fanatismul preoţilor rapaci. De aceea era hotărât ca să fie incluşi conţii de Foix, Comminges şi Beam cu
toate teritoriile lor.
Contele de Toulouse era suzeran peste cinci domenii subordonate. Curţile acelor suverani mai mici se
întreceau una pe alta în splendoare şi galanterie. Ni se spune că viaţa era mereu un o sărbătoare sau un
turnir. Unii dintre ei fuseseră printre cei mai distinşi cruciaţi în est şi aduseseră acasă multe obiceiuri din
luxul oriental. La asemenea oameni nu se punea problema că ar fi fost eretici vaudezi sau albigenzi. În
ceea ce se vedea ei erau buni catolici, dar religia lor era de fapt cavalerismul şi muzica trubadurilor.
Totuşi mai erau câteva excepţii onorabile. Putem urmări firul de argint al harului suveran bogat al lui
Dumnezeu la curţile acestor prinţi veseli. Citim despre Almeric, senior de Montreuil, şi sora lui, doamna
Geralda de Vetville, care erau albigenzi şi care şi-au apărat oraşele împotriva catolicilor, dar au fost
biruiţi. Şi aceşti seniori şi doamne au fost distruşi imediat. Alemric, împreună cu optzeci de nobili, a fost
adus înaintea lui de Montfort. El a poruncit ca toţi să fie spânzuraţi. Ştreangurile supraîncărcate s-au
rupt, aşa că au fost tăiaţi în bucăţi. Doamna Geralda a fost aruncată într-un puţ şi asupra ei au fost
aruncate pietre mari. Numai câţiva au scăpat de la masacrul general de la Vetville pentru a spune
povestea. Şi toată ţara a avut o soartă asemănătoare. Creştinul adevărat, curteanul vesel, cavalerul viteaz
şi mulţimea doritoare de plăceri, care era prea enervată la vederea obiceiurilor luxoase ale ţării pentru a
fi eretică sau bigotă, toţi au trebuit fie să se supună condiţiilor papei, fie să meargă la ştreang sau la rug.
Fiecare regiune din sud era învinuită că adăpostea eretici, iar Raymond, ca senior suzeran, era chemat să
se prezinte înaintea unui consiliu la Arles. A fost înlăturat complet tot ce ar mai fi ascuns sălbatica lor
nedreptate. Contele a fost însoţit de prietenul lui, Pedro, regele Aragonuluji, un catolic bun şi devotat,
care i-a susţinut cauza şi s-a oferit garant pentru fidelitatea lui. Condiţiile pentru reconciliere – cititorul
să le noteze ca exemplu pentru aroganţa şi îndrăzneala papală din acele zile – erau următoarele:
“Contele Raymond să-şi demobilizeze armata, să-şi demoleze castelele, să-şi recheme toţi comandanţii
oraşelor fortificate şi fortăreţelor, să renunţe la toate taxele şi dările din care provine cea mai mare parte
a veniturilor sale, să oblige pe toţi nobilii şi oamenii de rând de pe domeniile sale să poarte veşmânt de
penitenţă, să-i predea pe toţi supuşii săi care sunt suspecţi de erezie pentru a fi convertiţi sau arşi, după
caz şi să fie personal gata să plece în Palestina pentru a sluji sub frăţietatea Sf. Ioan de la Ierusalim până
ce papa îl va rechema. Fiecare cap de familie să plătească nunţiului papal patru bani taxă anuală, să fie
ascultător bisericii, să plătească toate dările care i se vor cere şi toată viaţa lui să se supună fără a se
împotrivi în vreun fel. După îndeplinirea tuturor condiţiilor, toate pământurile urmau să-i fie restituite
de nunţiu şi de contele de Montfort*”.
* Greenwood, book 13, cap. 7, p. 546; Milman, vol. 4, p. 218; Sir James Stephens – Lectures, vol. 1, p. 225
Intenţiile acestor noi ofense nu au putut fi înţelese greşit, aşa că nefericitul conte, sfidând ordinele
consiliului, a plecat, împreună cu mediatorul lui, regele Aragonului. Sentinţa a fost pronunţată. “Contele
de Toulouse a fost condamnat ca eretic declarat, duşman al bisericii şi apostat de la credinţă, iar
domeniile şi proprietăţile lui, cele publice şi personale, le-au fost adjudecate primilor care le vor ocupa
sau şi le vor însuşi”. Aceste condiţii şi hotărâri îi vor da cititorului o cât de vagă idee asupra modului în
care biserica, folosind cele mai sfinţite cuvinte şi pretexte, ruina pe un nobil în acele zile pentru a lua în
stăpânire pământurile şi averea lui. Peste tot era aşa: principele şi poporul lui trebuiau să fie înecaţi în
sânge sau mistuiţi de foc dacă proprietăţile lor nu puteau fi obţinute prin mijloace mai blânde. Orice
Nabot trebuia să-i predea Izabelei ogorul lui dacă ea îl poftea. Înainte de a trece mai departe, cititorul să
reţină că atunci când papa şi nunţii săi lucrau la distrugerea contelui şi a vasalilor săi, inchizitorii
Dominic şi Reinerius erau angajaţi în “cercetarea religioasă a întregii zone a ereziei”, având autoritate de
la papă să aplice pedeapsa capitală asupra ereticilor. Groaznicul tribunal, care de atunci se numeşte
Inchiziţia, a fost înfiinţat în acel an de tristă amintire – 1210 -, într-un castel de lângă Narbonne.
Războiul îşi schimbă caracterul
Contele Raymond s-a grăbit să ajungă la Toulouse şi a făcut să fie citită în public hotărârea de
excomunicare şi termenii duri pentru absolvirea lui. Cetăţenii au fost indignaţi şi au declarat că mai
curând s-ar expune la cele mai mari pericole decât să accepte asemenea condiţii ruşinoase. Pe măsură ce
veştile s-au răspândit de la un oraş la altul, acelaşi entuziasm a fost predominant în toate ţinuturile de
sub stăpânirea lui. Caracterul războiului s-a schimbat complet. Devenise un fapt evident pentru toţi că
acei cruciaţi erau hotărâţi să cucerească provinciile pentru a le transforma în stăpâniri ale Scaunului de la
Roma, iar provinciile erau la fel de hotărâte să se opună cruciaţilor ca unor ipocriţi josnici şi să scape de
tirania crudă şi uzurpatoare a Romei. Cruciada care se mărturisise a avea scopuri religioase degenerase
într-un război total de masacru şi jaf. Tot poporul era într-o stare de revoltă generală împotriva bisericii
dominante ca împotriva unui invadator străin.
Războiul fusese declarat, dar combatanţii erau inegali. Raymond pare să fi fost un monarh blând,
binevoitor şi indolent, care era iubit mult de poporul lui şi nu avea ambiţii, ci urmărea numai plăcerile
vieţii. Nu există dovezi că ar fi fost cât de puţin înclinat spre religia albigenzilor, ci el se mărturisea a fi
un romano-catolic adevărat. De cealaltă parte, Simon de Montfort, marele general al Romei, era
considerat cel mai îndrăzneţ şi mai capabil conducător militar al vremii şi se jurase să fie apărător al
papalităţii. El practica în mod regulat exerciţiile religioase şi asculta zilnic misa. “Dar” – observa cineva –
“toate acele mari calităţi ale lui Simon se îmbinau cu nişte vicii care, în mod obişnuit, se doreşte a fi
«sfinţite» prin mărturisirea religioasă: o imensă ambiţie, o îndrăzneaţă lipsă de scrupule în ceea ce
priveşte mijloacele utilizate, duritate şi indiferenţă faţă de suferinţa umană şi o rapacitate extremă şi
nedisimulată*”. În fruntea noii oşti de cruciaţi, pentru executarea sentinţei pronunţate de biserică şi
pentru a câştiga ca răsplată domeniile lui Raymond, el a străbătut ţara dedicată distrugerii. Masacre,
jafuri şi cele mai sălbatice barbarii de nedescris au marcat fiecare pas al lui. Ereticii şi cei suspectaţi de
erezie, oriunde erau găsiţi, au fost obligaţi de Arnold şi de Montfort să se suie pe rugurile în flăcări în
timp ce călugării se distrau văzând suferinţele lor şi îşi băteau jos ce ţipetele femeilor în flăcări.
Pe măsură ce înainta armata papală, întreaga ţară devenea scena celor mai desfrânate cruzimi:
distrugeau vii şi grâne, ardeau sate şi ferme, măcelăreau ţărani neînarmaţi, femei şi copii şi extindeau
pustiirea în toată ţara, după care vorbeau de zelul sfânt pentru religia lor. Nu trebuie să ne mirăm că
poporul exasperat a ripostat, şi atunci s-a ajuns la un război crud purtat de ambele părţi. Detaliile le
lăsăm însă istoricului civil. După ce am prezentat pe scurt şi într-o lumină clară adevăratele motive şi
obiective ale papei în această ofensă fără seamăn adusă omenirii şi religiei, vom nota câteva dintre
principalele bătălii purtate în acest mare război, lupte care au dus la sfârşitul conflictului şi care fac să se
vadă şi mai evident caracterul lui Simon şi al călugărilor de la Citeaux, sub îndrumarea pontifului şi cu
aprobarea lui.
Barbariile lui Simon şi ale lui Arnold
Simon de Montfort, ca senior feudal, viconte de Beziers şi Carcassonne, prin angajamentul lui ecleziastic
era obligat să-i elimine pe eretici. De aceea, el şi-a continuat campania. Multe oraşe au cazut în mâinile
lui, unele prin forţă, altele s-au predat de spaimă. În dioceza Albi, sediul principal al învăţăturilor pe
care nu le puteau suferi, războiul a fost purtat cu cea mai mare cruzime. Când cetatea La Minerve, de
lângă Narbonne, s-a predat după o defensivă hotărâtă, mai rămăsese totuşi o scânteie de omenie, prin
care s-a făcut propunerea ca învinşilor să li se permită să se retragă dacă se vor dezice de erezie. Faţă de
asemenea condiţii blânde, călugării cei nemiloşi au obiectat: “Contiţiile sunt prea uşoare,” au exclamat
ei, “doar noi am venit să-i eliminăm pe eretici şi nu să le arătăm har!” “Nu vă temeţi,” a răspuns stareţul
cu o cruzime batjocoritoare, “nu vor fi convertiţi mulţi”. Şi el a avut dreptate, dar nu în sensul în care a
spus el acele cuvinte. El avea intenţia de a-i omorâ pe toţi, iar intenţia lor, sau, mai curând, hotărârea lor
fermă, era mai curând să moară decât să accepte acele condiţii papale. Între timp, albigenzii se
strânseseră pentru rugăciune. Stareţul de Vaux-Cernay a găsit într-o casă un număr de femei creştine
care erau în rugăciune aşteptând să li se întâmple ce putea fi mai rău: nu aşteptau pic de îndurare de la
sfinţii părinţi şi erau pregătite să moară. Într-o altă casă, el a găsit şi un număr de bărbaţi în genunchi
aşteptându-şi în pace sfârşitul. Stareţul a început să le predice doctrinele papalităţii, dar l-au întrerupt cu
toţii, într-un glas, exclamând: “Nu vom primi credinţa ta; am renunţat la biserica Romei; strădaniile tale
sunt zadarnice, pentru că nici viaţa, nici moartea nu ne vor determina să renunţăm la adevărul pe care-l
avem”. I s-a cerut lui de Montfort să le vorbească. El a vizitat şi pe bărbaţi, şi pe femei, în total cam o sută
patruzeci. “Convertiţi-vă la credinţa catolică,” le-a spus el, “sau suiţi-vă pe acest rug”. Mai înainte
înălţase un imens morman de lemne uscate. Nici unul dintre albigenzi nu a şovăit măcar o clipă. Ei au
negat superioritatea şi autoritatea preoţiei şi L-au recunoscut numai pe Hristos în calitate de Cap şi su
susţinut că nu există altă autoritate decât cea a Cuvântului său cel sfânt. Înfuriat la culem de statornicia
lor calmă, el a poruncit să fie aprins focul, şi rugul a ajuns în scurt timp o masă în flăcări. Neînfricaţii
mărturisitori ai numelui lui Hristos, încredinţându-şi sufletele în mâinile lor, s-au aruncat singuri în
flăcări ca şi cum s-ar fi înălţat la cer într-un care de foc.
Când a capitulat castelul Brau, de Montfort a scos ochii la peste o sută dintre apărătorii lui şi i-a mutilat
şi în alte feluri ruşinoase, lăsând numai pe unul dintre ei cu un singur ochi pentru a-i donduce pe ceilalţi.
Nu că – spune stareţul de Vaux-Cernay – acelui conte i-ar fi făcut plăcere asemenea lucruri, “pentru că el
era cel mai blând dintre oameni”, ci deoarece el dorea să ia măsuri represive împotriva inamicului. Aşa
judeca istoricul călugărilor. La Lavaur, oraşul bunului Roger Bernard, conte de Foix, barbariile au
depăşit tot ce se mai făcuse până atunci chiar şi în acel groaznic război. Vaudezii susţineau că şi contele
era unul de-ai lor. “Dintre toţi principii provinciei,” spune Milman, “contele de Foix era cel mai puternic
şi cel mai detestat de biserică pentru că îi favoriza pe eretici. În acest caz, acuzaţia era mai curând o
onoare decât o calomnie. El era un om profund religios, şi primul care a ridicat stindardul oamenilor
locului împotriva lui de Montfort. Era un cavaler la fel de viteaz după cum era şi de credinţă creştină”.
În cele din urmă cetatea a căzut în mâinile asediatorilor şi a avut loc un masacru general: bărbaţi, femei
şi copii au fost tăiaţi în bucăţi, până ce nu au mai rămas decât câtâţiva din garnizoană şi alţii cărora le-a
fost pregătită o soartă şi mai groaznică. Patru sute au fost arşi pe un rug mare, ceea ce a produs bucurie
generală în tabără. În mijlocul acelui zaiafet de cruzime cruntă, episcopii şi nunţii stăteau şi cântau:
“Vino, Spirit Sfânt”. Atunci Almeric, împreună cu optzeci de nobili, a fost adus înaintea lui de Montfort,
care a poruncit ca ei să fie spânzuraţi, după cum am văzut deja. Şi evlavioasa doamnă Geralda a suferit
acolo. Despre ea se spune că: “Nici un sărac nu pleca de la uşa ei fără să fi fost hrănit*”.
* Latin Christianity, vol. 4, p. 223; Gardner – Faiths of the World, “Albigenses”
Asediul Toulouse
De la rugul în flăcări, pe care au ars patru sute de oameni şi de la ştreanguri încărcate cu nobili,
luptătorul bisericii a trecut la asediul cetăţii Toulouse. Numeroasele lui cuceriri mai curând au stârnit
decât au satisfăcut “rapacitatea lui nedisimulată”. Spera să adauge şi Toulouse la posesiunile lui, şi astfel
să se ridice la nivelul prinţilor suverani. Episcopul Fouquet era în tabăra lui. Istoricii spun că acest nou
episcop de Toulouse fusese pus pentru a atinge scopul papei, el fiind unul dintre cei mai duplicitari,
cruzi şi sângeroşi oameni care au existat vreodată. Rabenstein fusese destituit pentru a-i face loc să
lucreze în cetate pentru distrugerea contelui, în timp ce inchizitorii şi cruciaţii lucrau pentru aceasta de
afară. Dar, cu toate înşelăciunile papei şi cu toată vitejia lui Simon, mersul lucrurilor era în schimbare.
Contele de Toulouse, sub disciplina severă a nenorocirilor, a dat dovadă de curaj şi tărie de caracter. El
şi-a strâns aliaţi în jurul său, care, împreună cu cei ce i-au urmat, au apărat cetatea şi au făcut câteva
ieşiri atât de îndrăzneţe încât simon a fost nevoit să ridice asediul. Atunci el s-a răzbunat devastând
grădinile, viile şi câmpurile. Situaţia se schimbase complet: în loc să rămână în defensivă, Raymond a
devenit atacator energic, şi, în câteva luni, a recâştigat cele mai multe locuri pe care le cuceriseră
cruciaţii. Principiul feudal al termenului de patruzeci de zile a făcut ca forţa armatei lui Simon să
fluctueze continuu, şi, fără-ndoială, l-a împiedicat să profite la maxim de avantajele pe care le obţinuse,
astfel încât succesele lui au fost uneori răsturnate. Cu toate acestea, triumful lui Raymond a fost numai
un respiro temporar şi preludiul unei înfrângeri grozave.
În Germania şi în nordul Franţei a fost predicată o nouă cruciadă, şi mulţi aventurieri cu experienţă în
războaiele din Germania şi din est s-au alăturat armatei. Toate binecuvântările lumeşti într-o ţară
frumoasă, împreună cu cerul în final, au făcut ca mulţi să ia crucea. Arhiepiscopii de Rheims şi Rouen şi
episcopii de Paris, Laon şi Toul au fost împreună cu ei, iar Guillaume, arhidiaconul Parisului a fost
genistul şef al armatei. Sărmanii albigenzi descurajaţi, la apropierea unei asemenea oşti de zeci de mii,
au fugit din câmpurile deschise pentru a se adăposti fie în păduri şi munţi, fie în oraşele mari.
Raymond, simţindu-şi slăbiciunea, a căutat să se alieze cu ruda lui, Don Pedro, regele Aragonului.
Spaniolul viteaz a promis să-l sprijine, dar, înainte de a se angaja în luptă, a făcut un apel la papă în
favoarea lui Raymond.
Mişcat de apelul regelui şi gelos pe puterea din ce în ce mai mare a lui de Montfort, Sfinţia Sa a părut
dispus să-şi schimbe politica. Faţă de nunţii săi şi-a dezvăluit nemulţumirea că puseseră mâinile pe
ţinuturi care nu fuseseră nicicând pângărite de erezie şi a poruncit restituirea pământurilor conţilor de
Foix, Comminges şi lui Gaston de Beam. El a suspendat şi indulgenţele oferite cruciaţilor. Dar toată
această aparentă justiţie şi milă a fost doar un sentiment trecător, el revocând în scurt timp toate
concesiile pe care le făcuse. Sc risorile nunţiilor şi inchizitorilor au fost pline de furie: “Înarmează-te,
domnul nostru papă, cu zelul lui Fineas; nimiceşte Toulouse, acea Sodomă şi Gomoră, cu toate relele din
ea; nu îngădui ca tiranul eretic Raymond, şi nici fiul său, să-şi mai ridice capul deja pe jumătate zdrobit,
ci zdrobeşte-l complet. Nu ne putem gândi la curăţirea Languedocului înainte ca Toulouse să fie ras de
pe faţa pământului şi cetăţenii lui să fie ucişi cu sabia. Dacă familiei lui Raymond i se permite să-şi ridice
capul, ei vor lua împreună cu ei şapte demoni mai răi decât cel dintâi. Înţelepciunea ta apostolică să ia
măsuri împotriva răului; mâna ta să nu de înapoi de la această lucrare sfântă şi evlavioasă înainte ca
şarpele lui Moise să fi înghiţit şerpii acestui faraon, înainte ca iebusitul împreună cu toţi cei necircumcişi
şi necuraţi să fie risipiţi şi poporul tău să se bucure în pace stăpânind ţara făgăduinţei”.
Papa temporizează. Bătălia de la Muret
Papa era în dificultate şi a cedat de nevoie. El declanşase mişcarea, dar frâiele îi scăpaseră din mâini
frâiele cu care s-o aibă sub control. Agenţii săi trebuiau doar să facă ceea ce îi instruia el şi nu aveau
dreptul să se plângă. Transformând nevoia într-o virtute, el l-a mustrat aspru pe regele Aragonului,
principalul susţinător în Spania al cauzei catolice, acuzându-l că prezenta fals lucrurile şi ameninţându-l
cu o cruciadă şi a confirmat sentinţa de excomunicare împotriva lui Raymond şi a aliaţilor săi. L-a
proclamat pe de Montfort slujitor vrednic al lui Hristos şi luptător invincibil pentru credinţa catolică şi l-
a autorizat să păstreze ceea ce cucerise. Răbdarea îndelung-răbdrătorului rege al Aragonului s-a epuizat,
şi, provocat de neruşinarea clerului, el a luat armele. În fruntea a o mie de cavaleri şi a unei armate
numeroase, el a traversat Pirineii şi i-a întâmpinat pe cruciaţi în micul oraş Muret, la aproximativ
cincisprezece kilometri de Toulouse. În fruntea războinicilor crucii s-a prezentat Simon de Montfort, cu
tot armamentul lui, însoţit de şapte episcopi. “Armata lui,” spune Greenwood, “deşi mai puţin
numeroasă, era compusă din cavaleria grea a Franţei şi, dorea ca, prin victorie asupra oştii eretice, să
dobândească glorie nepieritoare, sau, prin martiriu să fie primită în prezenţa sfinşilor, în paradis”. A
urmat o bătălie crâncenă, scurtă şi decisivă. Don Pedro şi mulţi dintre nobilii săi s-a numărat printre cei
ucişi. Restul armatei sale, fără comandant, s-a risipit, iar oastea de strânsură neinstruită şi prost înarmată
a lui Raymond şi a aliaţilor săi a fost parte ucisă cu sabia, parte înecată în Garonne, nefiind lăsat nici
măcar unul.
Ca urmare a marii victorii de la Muret, cauza albigenzilor ajunsese să fie disperată, iar soarta ţării
închinate distrugerii părea a fi hotărâtă definitiv. Raymond îşi pierdea toate teritoriile, de Montfort era
recunoscut principe al ţinutului şi al oraşului Toulouse şi al celorlalte ţinuturi cucerite de cruciaţi sub
comanda lui. Biruit de nenorocirile lui şi de interdicţiile bisericii, Raymond nu s-a mai opus deloc.
Fouquet, episcopul papei, a luat în stăpânire palatul strămoşilor lui Raymond, şi, cu o neruşinare crudă,
pe care nici un limbej nu o poate descrie, a poruncit ca nobilul conte şi toată familia lui să se retragă în
anonimat. Aşa au fost şi aşa sunt îndurările blânde ale preoţiei romane chiar şi faţă de propria lor turmă
când unii sunt socotiţi neascultători, pentru că Raymond nu a fost niciodată acuzat de erezie, ci numai că
adăpostea eretici pe domeniile lui, sau, cu alte cuvinte, că refuza să-i măcelărească cu sânge rece pe cei
mai cinstiţi şi loiali dintre supuşii săi – aceea era, în ochii Romei, crima lui, iar cerul va judeca cu
siguranţă.
Învingătorii se ceartă între ei
Cucerirea părea a fi completă, iar învingătorii au început să împartă prada. Dar Arnold şi de Montfort s-
au certat pentru coroana ducală a Narbonne, fiecare reclamând pentru el ducatul. Nunţiul luase
arhiepiscopia Narbonne şi susţinea că aceea avea drepturi şi asupra proprietăţilor pământeşti, dar de
Montfort, care îşi luase titlul de Duce de Narbonne, a fost indignat că un preot reclama autoritatea
seculară asupra a ceea ce el susţinea că era în totul al lui, ca principe şi suveran al ţinutului. Conflictul a
ajuns să fie serios. Simon a început să-i înfiereze pe Arnold şi pe susţinătorii lui că erau eretici, a invadat
şi a luat oraşul în stăpânire prin forţa armelor. Nunţiul, exercitându-şi autoritatea spirituală, l-a
excomunicat pe marele cruciat şi a pus sub interdicţie toate bisericile din oraş. Papa, privind cu gelozie
marea putere a celor doi rivali şi nesinţindu-se capabil să intervină în conflict, a convocat, în anul 1215,
Consiliul de la Lateran, cu scopul de a pune capăt cruciadei împotriva albigenzilor şi a hotărâ definitiv
soarta teritoriilor cucerite.
Acela a fost cel mai numeros consiliu ţinut până atunci în creştinătate, dar nu ne vom aventura deloc să
descriem desfăşurarea lui, ci vom nota doar efectele lui imediate faţă de subiectul care ne preocupă în
prezent. “Raymond şi fiul său, însoţiţi de conţii de Foix şi Comminges şi de mulţi alţi nobili din
Languedoc au fost primiţi de papă, care şedea în consistoriu printre cardinalii săi şi alţi prlaţi. Ei au
îngenunchiat înaintea lui, iar tânărul Raymond i-a prezentat scrisori de la unchiul său, regele Angliei.
Monarhul englez îşi exprima indignarea faţă de uzurparea moştenirii familiei lui Raymond de către
Simon de Montfort. Papa a fost mişcat de frumuseţea ţinutei tânărului prinţ, s-a gândit la greşelile lui, şi
s-a observat că a vărsat lacrimi”. Acel tânăr nobil din vechea familie de Toulouse, având legături de
sânge prin căsătorie cu toţi suveranii Europei, care nu fusese niciodată acuzat de vreun fel de erezie,
fusese jefuit de agenţii papei şi ajunsese în exil. După fiu, a venit tatăl, iar apoi ceilalţi conţi, care s-au
plâns de nedreptatea nunţiului şi a lui de Montfort, de jefuirea ţinuturilor lor şi de măcelărirea nelegiuită
a supuşilor lor. Enormele cruzimi ale lui Fouquet au fost prezentate de toţi martorii, el fiind denunţat ca
nimicitorul a peste zece mii de suflete din turma care-i fusese încredinţată în grija pastorală.
Ceva care semăna a milă a mişcat pentru un moment inima lui Inocenţiu când au auziz atâţia martori
nobili, care se mărturiseau a fi catolici. Mai mulţi membri ai consiliului au fost atinşi de remuşcări şi au
vorbit în favoarea principilor deposedaţi. Dar această tendinţă spre ceva care aducea a justiţie din partea
consiliului a stârnit indignarea lui Simon şi a partizanilor săi, care s-au manifestat cu maximum de
vehemenţă. Ei l-au asigurat pe Sfinţia Sa, că, dacă nunţiul şi de Montfort erau obligaţi să predea
teritoriile şi domeniile pe care le aveau, de atunci încolo nimeni nu se va mai înrola pentru cauza
bisericii şi că nimeni nu s-ar mai expune vreunui pericol pentru a o apăra. Totuşi, papa a părut a fi
dispus să asculte plângerile principilor, şi, înălţându-şi vocea, a spus: “Las în seama lui Raymond de
Toulouse şi a moştenitorilor săi să-şi recupereze stăpânirile de la toţi aceia care le deţin acum pe
nedrept”. Prelaţii s-au înfuriat. Papa era încurcat îanintea puterilor pe care le crease, din cauza cărora era
silit să facă nedreptate. De Montfort a fost confirmat ca stăpân peste toate cuceririle lui, cu excepţia
teritoriului Venaisin, care i-a fost rezervat tânărului Raymond cu condiţia ca purtarea lui să fie apreciată
ca satisfăcătoare de către nunţiu. Philippe Auguste, aprobând hotărârea, l-a investit pe de Montfort conte
de Toulouse, Beziers şi Carcassonne şi duce de Narbonne. Simon a ajuns pe tronul pe care-l căştigase
prin opresiune, tiranie şi vărsare de sânge. A fost proclamat suveran de Toulouse şi general al armatelor
lui Dumnezeu, fiu iubit al bisericii. Biserica şi poporul i-au ieşit în întâmpinare cu salutul blasfemiator:
“Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului”. Dar triumful celui rău este de scurtă durată, iar
răsplata lui eternă este aproape.
Minciunile lui Fouquet
Hotărârea consiliului de la Lateran, care interzicea predicarea de cruciade, a făcut ca de Montfort să

ajungă lipsit de resurse proaspete. Această schimbare a l-a încurajat pe Raymond cel tânăr pentru a
strânge o armată şi a face un efort eroic pentru a-şi recâştiga domeniile tatălui său. Nu peste mult timp a
ajuns în fruntea unei armate mari, iar speranţa eliberării de cruzimile lui Simon şi ataşamentul faţă de
suveranii lor ereditari însufleţea întreaga populaţie a Languedocului. De Montfort trata Toulouse ca un
oraş cucerit, cerând taxe enorme şi făcând eforturi pentru a impune măsuri din cele mai dure. Era
evident că urma o revoltă generală a cetăţenilor oprimaţi, dar cetăţenii au acceptat în mod neînţelept
medierea perfidului episcop Fouquet. Episcopul i-a asigurat că nici un fir de păr nu avea să le fie atins
dacă se supuneau condiţiilor lui de Montfort. Cetăţenii au fost de acord, iar el le-a jurat în felul următor:
“Jur pe Dumnezeu şi pe Sfânta Fecioară şi pe trupul Răscumpărătorului, pe ordinul meu cel sfânt, pe
funcţia mea de stareţ şi pe celelalte demnităţi ale mele, că vă dau sfat bun, mai bun decât am dat
vreodată; dacă vă va face cel mai mic rău contele de Montfort, prezentaţi-mi mie plângerile voastre, iar
Dumnezeu împreună cu mine se va îngriji să vi se facă dreptate”. Ce cruzime! Aşa este papalitatea. Era
vorba chiar de oile pe care le păstorea el. Acum nu mai era vorba despre ce este drept sau nedrept în
război, ci de parfida falisitate a celui care se pretindea a fi păstor al oilor.
Poporul ajunsese în cursa lui Satan. Au fost trataţi ca supuşi care voiau să se revolte şi pedepsiţi de
episcop însuşi cu toată cruzimea neînduplecată. Prima mişcare a lui de Montfort a fost aceea de a cere
“treizeci de mii de mărci de argint, demolarea zidurilor şi a oricăror fortificaţii din oraş şi locuitorilor să
le fie luată orice bucată de pânză şi până şi ultima măsură de cereale”. Aşa au trebuit să petreacă iarna,
dar primăvara următoare le-a sosit ajutorul.
Moartea lui de Montfort
La apariţia bătrânului conte şi a fiului său în apropierea zidurilor dărâmate ale oraşului Toulouse, frica a
făcut loc bucuriei entuziaste cu care poporul l-a primit pe Raymond care se întorcea la palatul şi la
domeniile strămoşilor săi. Mulţi nobili ai Languedocului au strâns armate şi au venit în oraş. Simon şi
fiul său, Guy, s-au grăbit într-acolo, dar au fost respinşi şi s-au făcut de ruşine. Episcopul de Toulouse şi
soţia lui Simon au căutat ajutor în Franţa. A fost predicată o nouă cruciadă, dar de Montfort nu putea
ţine o armată mai mult de patruzeci de zile, pe când mulţi s-au strâns alături de Raymond. Asediul a
durat nouă luni şi a fost scena multor lupte crâncene. În primăvara anului 1218, de Montfort a venit
împotriva oraşului Toulouse cu o sută de mii de cruciaţi. “Vei cuceri cetatea,” îi spunea duhul mincinos,
“vei intra în casele din care nu va scăpa cu viaţă nici un suflet, fie bărbat, femeie sau copil; nici unul nu
va fi cruţat nici în biserică, nici în spital!”
Aşa erau planurile Romei, dar Dumnezeu hotărâse altceva. Când îngenuncheau pntru mesă, un strigăt i-
a anunţat că cei asediaţi au făcut o ieşire din cetate, şi, sărind imediat în picioare, Simon, în fruntea
veteranilor, s-a grăbit să ajungă la locul atacului şi nici nu s-a gândit că avea să fie ultima lui luptă.
Atunci el a fost rănit de o săgeată trasă de pe zidurile cetăţii, ceea ce l-a tulburat şi l-a făcut să se retragă
câţiva paşi, când o bucată de stâncă l-a lovit, decapitându-l. Când trupul lui neînsufleţit zăcea pe
pământ, admiratorii lui au îndrăznit să-i reproşeze lui Dumnezeu moartea lui şi să acuze justiţia divină.
Dar acum îi vom lăsa: Simon este înaintea lui Dumnezeu şi şi-a aflat destinul etern.
Asediul a fost ridicat şi armata asediatoare a fost complet înfrântă. Au sunat clopotele chemându-i pe
cetăţeni să aducă mulţumiri cu strigăte exaltate. Raymond a fost aclamat ca suveranul lor de drept, iar
stindardul casei St. Gilles a fluturat din nou peste meterezele Toulouseului.
Regii Franţei şi albigenzii
Inocenţiu al III-lea murise, iar pe tronul papal era Honorius, care a susţinut cu multă ardoare cauza lui
de Montfort şi a fost sprijinit cu căldură de regii Franţei. Perspectiva ca sărmanii albigenzi să se bucure
de pace sub guvernarea blândă a lui Raymond era ceva de nesuferit pentru noul păstor de la Roma.
Pentru a-l mulţimi pe furiosul papă şi sub pretextul de a-şi îndeplini jurământul care-i asigura
bunăstarea eternă, Ludovic, fiul lui Philippe Auguste, a condus o cruciadă în anul 1219. Toate atrocităţile
de mai înainte au fost reînnoite şi depăşite – dacă era cu putinţă – sub îndrumarea clerului. Dar îl vom
cruţa pe cititor de descrierea amestecului satanic de înşelătorie, ipocrizie, perfidie, josnicie şi cruzime
sălbatică manifestat de cler cu aprobarea suveranului.
Raymond cel bătrân murise şi îl lăsase pe fiul său să apere moşiile, acesta fiind în deplinătatea forţelor şi
plin de speranţe. Milner spunea că “a murit de boală, într-o stare de pace şi prosperitate, după victoria
asupra lui Simon şi că nici un om nu fusese până atunci tratat mai nedrept de papalitate”. Philippe
Auguste murise şi el, lăsându-i coroana lui Ludovic. De Montfort cel tânăr a murit în anum 1224,
disperat de insuccese, după ce părăsise Languedocul. Raymond al VII-lea stătea pe tronul strămoşilor
săi, fără alţi vrăjmaş de care să se teamă, decât papa şi suveranul său – păstorul său şi suzeranul său. Dar
Raymond stăpânea o regiune frumoasă a Franţei, pe care Ludovic era nerăbdător s-o unească cu coroana
lui.
Izabela a trecut din nou la uneltiri şi a convocat un consiliu la Bourges, în anul 1225, la care Ludovic a
fost îndemnat să cureţe ţara de eretici. În acel scop el a strâns bani. Apoi, a luat crucea, şi, însoţit de
baronii săi şi de susţinătorii lor, în număr de două sute de mii de oameni, a înaintat din nou pentru a
devasta câmpurile în floare ale Languedocului şi a-i extermina pe eretici, potrivit hotărârii Romei.
Nefericit Languedoc! Oare când se va sătura de sânge Roma, balaurul care îi devorează pe sfinţii lui
Dumnezeu? Când se va sătura de sângele pruncilor, al mamelor, al copilaşilor, al fetelor, al tinerilor
neînarmaţi şi al taţilor lor? Fiarele care simbolizează imperiiile caldeean, persan şi grec au putut căpăta
un nume, dar pentru cea de-a patra fiară, care simbolizează imperiul roman – fie cel păgân, fie cel papal
-, nu se poate găsi nume. “După aceea am privit în viziunile de noapte, şi iată o a patra fiară,
înspăimântătoare şi îngrozitoare şi nemaipomenit de puternică; şi avea dinţi mari de fier, mânca şi
sfărâma şi călca în picioare ce rămânea; şi ea era deosebită de toate fiarele care au fost înaintea ei şi avea
zece coarne” (Daniel 7:7). Ca interpretare, viziunea lui Daniel se referă în mod mai direct la puterea
civilă, iar fiara ecleziastică descrisă în Apocalipsa este mult mai setoasă de sânge decât a fost vreodată
cea civilă.
Acest monstru pentru care nu s-a găsit un nume a ajuns la culme prin regele Franţei, la îndemnurile
papei. La apropierea a două sute de mii de cruciaţi sub stindardul suveranului lor, inimile poporului s-
au topit. Oraş după oraş s-a predat pentru că apărătorii au murit. “De atâtea ori suferiseră toate ororile
războiului, în cele mai groaznice forme ale lor, încât baronii, cavalerii şi comunele din Languedoc, de
comun acord, s-au grăbit ca, prin concesii făcute din timp, să evite continuarea acelor nenorociri”. Dar
tocmai atunci a intervenit mâna Domnului: o molimă a izbucnit în tabăra invadatorilor. Ludovic însuşi a
fost atins şi treizeci de mii de de soldaţi au fost doborâţi de boală. Distrugerea iminentă a locuitorilor şi a
casei lui Raymond a fost amânată pentru puţin timp.
La moartea lui Ludovic al VII-lea, fiul lui, care era doar un copil, i-a urmat pe tronul Franţei, iar frâiele
puterii au ajuns în mâinile mamei sale, Blanche de Castillia. La porunca ei, Toulouse a fost asediat din
nou. Raymond era în avantaj în luptă, dar gloria victoriilor sale a fost mânjită de cruzimea cu care el i-a
tratat pe învinşii care i-au căzut în mâini. Asediul Toulouse a fost îndelungat şi dificil. Cruciaţii pierdeau
speranţa, dar, când ei rămăseseră încurcaţi, Fouquet, geniul rău şi duhul mincinos din Toulouse, a
sugerat singura metodă de a ataca cu succes. La sfatul lui, toate viile, toate grânele şi toţi pomii fructiferi
au fost distruşi, toate casele din jurul cetăţii au fost arse pe o rază de mai mulţi kilometri, până ce ţara a
devenit o pustie şi oraşul Toulouse a ajuns să fie ca în mijlocul unui deşert. Atunci nu au mai putut
obţine nici un fel de provizii. Şi aceea era lucrarea episcopului locului, tocmai în dioceza lui, tocmai faţă
de aceia asupra cărora fusese pus ca supraveghetor! Cititorul să judece dacă el manifestă mai mult duhul
celei de-a patra fiare din Daniel sau al Aceluia care spune fiecărui păstor: “Paşte oile Mele ... Paşte
mieluşeii mei...” (Ioan 21).
După ce acesastă nouă cupă a mâniei papale a fost vărsată asupra ţării închinate distrugerii şi orice
copac verde s-a uscat, locuitorii ţării au fost atât de descurajaţi şi spiritul lui Raymond, conducătorul lor,
a fost atât de înfrânt, încât, după trei luni, el obţinut o pace cu condiţii din cele mai umilitoare. Tratatul
de la Paris, care a pus capăt războiului pentru un timp, a fost semnat în aprilie 1229. Condiţiile au fost
dictate de nunţiul papal şi aprobate de regele Franţei. Raymond al VII-lea, al cărui aspect plăcut şi ale
cărui maniere curtenitoare, simţindu-şi vinovăţia pentru greşeşile lui, storsese lacrimi de la Inocenţiu în
consiliul de la Lateran, a trebuit să-şi plece grumazul sub jugul străin şin să poarte povara despotismului
spiritual. El a fost condus de nunţiu la o biserica din Paris, ca şi tatăl său în St. Gilles, cu picioarele goale
şi cu umerii dezgoliţi şi a fost supus aceleiaşi biciuiri publice aplicată de preoţi. În genunchi, în biserica
Notre Dame, el a abdicat în mod solemn de la suveranitatea lui feudală, supunându-se regelui Franţei şi
penitenţei bisericii. Cititorul îşi poate aminti că, în penitenţa lui, tatăl renunţase la şapte castele, iar acum
fiul renunţa la şapte provincii. Aşa a fost rânduit de Acela care guvernează peste toate, ca Languedocul
să obţină pacea în condiţii atât de avantajoase pentru Roma, şi aceasta a fost rânduit spre umilirea în
viitor a Romei ca şi pentru creşterea puterii monarhiei Franţei. Philippe Auguste smulsese din mâinile
slabe ale lui John posesiunile de pe continent ale coroanei Engleze, iar acum domeniile Contelui de
Toulouse şi cele ale regelui Aragonului de la nord de Pirinei s-au adăugat stăpânirii coroanei franceze.
“Stăpânirea Normandiei,” spune James White, “făcuse deja ca Franţa să fie o putere maritimă, iar acum,
prin câştigarea ţinuturilor Narbonnais şi Magueldonne de la Raymond al VII-lea, Franţa nu numai că se
extindea până la Mediterana, ci, prin desfiinţarea a doi vasali, cum erau Contele de Toulouse şi Ducele
Normandiei, coroana regala se întărea foarte mult*”.
* Pentru detalii complete, atât cu privire la participarea albigenzilor cât şi cea a papalităţii la sângerosul război,
vedeţi Du Pin – Thirtiinth Century; Sir J. Stephen – Lectures, vol. 1, p. 214-242;
Reflecţii asupra nenorocirilor Languedocului
Pentru orice gânditor, pentru orice om al credinţei, mai ales pentru cei care studiază istoria din punct de
vedere scriptural, războaiele din Languedoc sunt extrem de sugestive. Ele sunt primele de acest gen din
istorie. Lui Inocenţiu al III-lea i-a fost rezervat să inaugureze acest nou tip de război. Până atunci mulţi
indivizi au fost sacrificaţi pentru prejudecăţile preoţiei, ca, de exemplu, Arnold din Brescia, dar acesta a
fost primul experiment al bisericii pe scară largă cu scopul de a-şi păstra supremaţia prin forţa armelor.
De observat că armata bisericii nu a pornit cu zelul sfânt împotriva păgânilor, a mahomedanilor, a celor
care Îl resping pe Hristos, ci biserica însăşi a ridicat armele împotriva adevăraţilor ucenici ai lui Hristos,
a acelora care recunoşteau divinitatea Lui şi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.
Am putea umple multe pagini cu citate din cei mai înverşunaţi duşmani ai lor pentru a dovedi credinţa
lor sănătoasă, morala lor curată şi simplitatea obiceiurilor lor, dar vom da doar două sau trei de la cele
mai înalte autorităţi ale bisericii Romei. “Ei negau,” spune Baronius, “utilitatea botezului pruncilor;
negau că pâinea şi vinul devin trupul şi sângele Domnului prin consacrarea lor de către preot; negau că
preoţii necredincioşi au dreptul de a exercita puterea ecleziastică, că mai au drepturi la zeciuieli sau la
primele roade; şi că ar mai fi necesară confesiunea auriculară. Acei oameni nenorociţi afirmau că au
învăţat acestea din Evanghelii şi din Epistole şi nu doreau să accepte nimic altceva decât ceea ce găsesc
în mod explicit în acele cărţi, respingând astfel interpretările învăţătorilor, deşi ei nu sunt cărturari”.
Inchizitorul Reinerius, persecutorul albigenzilor, spunea: “ei sunt cei mai grozavi inamici ai bisericii
Romei pentru că ei au un aer de sfinţenie, pentru că trăiesc o viaţă dreaptă înaintea oamenilor, au o
credinţă justă cu privire la Dumnezeu în toate privinţele şi susţin toate articolele crezului, dar ei urăsc şi
batjocoresc biserica Romei şi clerul, iar acuzaţiile pe care le aduc ei sunt cu uşurinţă crezute de popor”.
Sf. Bernard, care îi cunoştea bine şi trăise în mijlocul lor, dar socotea că era datoria lui să li se opună
pentru că erau inamicii papei, recunoştea sincer: “Dacă îi întrebi cu privire la credinţa lor, nimic nu
poate fi mai creştinesc; dacă cercetezi purtarea lor, nimic nu poate fi mai ireproşabil, iar ceea ce spun este
susţinut şi prin faptele lor. Poţi vedea oameni care, pentru a da mărturie de credinţă, frecventează
biserica, îi onorează pe bătrâni, dau daruri, fac confesiuni şi primesc sacramantele. Ce poate fi mai
creştin? În ceea ce priveşte purtarea lor, ei nu înşeală pe nimeni, nu răpesc nimic de la nimeni şi nu sunt
violenţi împotriva nimănui. Postesc mult şu nu mănâncă pâinea leneviei, ci lucrează cu mâinile lor
pentru a-şi câştiga existenţa*”.
* V. Milner şi Gardner, potrivit cu ceea ce am citat anterior
Aşa era deci caracterul spiritual şi moral al albigenzilor, după cum dau mărturie duşmanii lor. Ei erau
martori adevăraţi ai lui Hristos, în mod cert formaţi prin harul lui Dumnezeu pentru a-L lăuda în lume.
Şi, dacă am avea atâtea scrieri de la ei câte avem de la reformatorii din secolul al şaisprezecelea, s-ar
putea să descoperim că, în unele doctrine, ei erau mai simpli decât aceia. Dar, potrivit gândului
Domnului, au mai trebuit să treacă trei sute de ani pentru ca Europa să fie coaptă pentru reformă, şi,
între timp, să fie inventat meşteşugul tiparului şi al hărtiei.
Şi, atunci, care era crima albigenzilor? Cea mai importantă ofensă pe care o aduceau ei era aceea că ei
negau supremaţia papei, autoritatea preoţimii şi cele şapte sacramente ale bisericii Romei, ceea ce făcea
ca, în ochii romano-catolicilor, să nu existe criminali mai mari pe faţa pământului şi ca hotărârea lor
neschimbată să fie aceea de a-i extermina. Cei care scăpau de sabia cruciatului trebuiau să fie prinşi şi
supuşi la cazne de inchizitor.
“În sute de sate,” spune istoricul, “toţi locuitorii au fost masacraţi. De la jefuirea Romei de către vandali,
societatea europeană nu a avut un dezastru naţional mai jalnic prin întinderea lui şi prin caracterul lui”.
Ce relatare! Ce mărturie! Şi, dacă cele consemnate pe pământ sunt aşa, cum trebuie să fie cele
consemnate în cer? Vai, Romă! Îmbătată de sângele sfinţilor lui Dumnezeu şi acoperită de urâciunile a
milioane de oameni, care-ţi va fi viitorul? Cum vei purta vina pentru aceia pe care i-ai înşelat prin
minciunile tale şi pentru cei pe care i-ai ucis cu sabia ta? Gândeşte cineva că mă exprim prea dur? Atunci
să asculte mesajul unui episcop către cruciaţi înainte de bătălia de la Muret: “Oricine şi-a mărturisit
păcatele înaintea unui preot sau are intenţia de a face aceasta după bătălie, murind, va obţine viaţa
eternă şi nu va mai trece prin purgatoriu. Eu voi fi garantul vostru în ziua judecăţii. Mergeţi în numele
lui Hristos!” Nu era aceasta o minciună care înşela sufletele? Dar Izabela va da socoteală pentru aceasta.
“Răsplătiţi-o cum v-a răsplătit şi ea; şi întoarceţi-i dublu, potrivit faptelor ei ... De aceea, într-o singură zi
vor veni plăgile ei, moarte, întristare şi foamete, şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o
judecă, este puternic ... Şi în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor înjungheaţi de
pe pământ” (v. Apocalipsa 18:5-24).
Dar Roma s-a întins prea mult. Deşi Languedocul a fost pustiit, albigenzii care au scăpat de sabie au
fugit în alte ţări. Prin harul şi providenţa lui Dumnezeu, ei au predicat evanghelia în toate colţurile
creştinătăţii şi au mărturisit împotriva cruzimilor, superstiţiilor şi falsităţii bisericii Romei. De atunci, ea
a început să piardă încrederea oamenilor şi respectul pe care-l avea. Astfel a pregătit Domnul calea
pentru Wycliffe şi Huss, Melanchton şi Luther.
Istoria Bisericii Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc
Capitolul 26. Înfiinţarea inchiziţiei în Languedoc

Prin tratatul de la Paris, în anul 1229, războiul deschis împotriva locuitorilor Languedocului a luat
sfârşit, dar Inchiziţia şi-a continuat cruciada ei secretă şi nu mai puţin distrugătoare. Nu a fost suficient
că înşelăciunea lui Arnold şi sabia lui de Montfort i-au exterminat pe acei eretici, ci a trebuit să fie luate
măsuri ca ei să nu mai apară nici în viitor. Dominic şi tovarăşii lui, deşi nu au fost văzuţi în asedii şi în
bătălii, îşi împlineau în secret lucrarea lor groaznică. Inchiziţia urma să fie canonizată. La un consiliu
ţinut la Toulouse în noiembrie 1229, s-a ordonat să fie înfiinţată o Inchiziţie permanentă împotriva
ereticilor. Unul dintre canoanele ei ne dezvăluie, în mod indirect, ce era la rădăcina urii lui Satan şi ce
onorează numele albigenzilor şi pătează numele persecutorilor lor. Misionarii inchiziţiei au descoperit
că principala sursă a opiniilor lor era Biblia, şi, pentru a împiedica utilizarea acestei cărţi de popor,
consiliul a dat următorul decret: “Interzicem laicilor cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu excepţia
Psaltirei, Breviarului şi Orelor binecuvântatei Fecioare Maria; dar interzicem ca alte părţi ale Bibliei să fie
traduse în limba poporului”. Scripturile fuseseră demult ţinute departe de laici, dar aceasta este prima
interzicere directă pe care o întâlnim.
Interpretarea papală a acestui canon, sau justificarea severităţii lui, îi vor da cititorului un bun exemplu
al modului în care clerul cita şi aplica Scriptura în acel timp: “Dacă un animal atinge muntele, să fie ucis
cu pietre sau străpuns cu săgeata”. Poporul era ca nişte animale din cauza ignoranţei, iar Cuvântul lui
Dumnezeu era muntele, pe care, dacă-l atingeau, trebuiau să fie ucişi imediat. Inocenţiu avea cunoştinţe
generale despre Scriptură, pe care le folosea mult în scrisorile şi edictele lui, în acest stil, iar cuvintele
divine, chiar aplicate în mod greşit, aveau o imensă putere asupra minţii celor neştiutori. Un obiectiv
important al inchiziţiei era acela de a ţine poporul în întuneric cu privire la gândul divin în chestiunile
spirituale, pentru ca puterea clerului să nu poată fi contestată şi clerul să rămână autoritatea absolută, ca
puterea lui Satan, prinţul întunericului. Consiliul de la Toulouse nu numai că suprima orice formă de
învăţătură publică, ci chiar şi libertatea de gândire era condamnată la cele mai dure sancţiuni. Cu greu
am putea imagina mai multă îndrăzneală a răutăţii: să interzică cuvântul vieţii, să lase poporul să piară
şi să aplice pedeapsa capitală pentru cei care deţin Cuvântul – aceasta este cu siguranţă culmea
vrăjmăşiei diabolice împotriva lui Hristos şi a sufletelor scumpe. Şi aceştia se pretindeau a fi păstori ai
oilor, care juraseră să le conducă la păşuni verzi şi la ape liniştite. Nu vom pierde mult timp cu
comentarii moralizatoare, deşi este greu să trecem mai departe fără a exprima indignarea care ne umple
inimile faţă de o asemnea nedreptate spirituală, ci cunoscând că judecata dreaptă cu privire la ei îi
aparţine Dumnezeului cel viu, ne vom abţine să pronunţăm o sentinţă de-a noastră.
Hotărârile consiliului de la Toulouse
Următoarea notă scurtă privind hotărârile împotriva ereziei îi va da cititorului o idee de cruzimea
neînduplecată a catolicilor şi de asuprirea rămăşiţei slabe din Languedoc. “Arhiepiscopii, episcopii şi
stareţii trebuiau să pună în fiecare parohie un preot şi trei sau patru inchizitori laici care să cerceteze
toate casele şi toate clădirile pentru a-i găsi pe eretici şi a-i denunţa arhiepescopului sau episcopului sau
seniorului astfel încât ei să fie arestaţi. Seniorii trebuie să facă aceeaşi cercetare în orice regiune din
domeniile de sub stăpânirea lor. Oricine va fi descoperit că adăposteşte un eretic îşi pierde drepturile
asupra pământului său, care va fi luat de suzeranul lui, şi va deveni sclav. Orice casă în care se va găsi
un eretic va fi rasă de pe faţa pământului, ferma va fi confiscată, iar executorul care nu va fi activ în
căutarea ereticilor îşi va pierde slujba şi nu va mai avea în viitor dreptul de a deţine o asemenea funcţie.
Ereticii care se dezic de erezia lor să fie mutaţi din casele lor şi aşezaţi în oraşe catolice şi să poarte două
cruci de culori diferite de veşmintele lor: una pe partea dreaptă şi alta pe partea stângă. Cei care se vor
dezice de erezie de frica morţii să fie întemniţaţi pe viaţă. Toate persoanele, de sex masculin de la vârsta
de paisprezece ani şi de sex feminin de la vârsta de doisprezece ani, să depună jurământ că reneagă
erezia şi au credinţa catolică, iar dacă lipsesc şi nu se prezintă pentru jurământ în termen de
cincisprezece zile, vor fi suspectate de erezie”.
Cele de mai sus, extrase dintr-un cod catolic pentru persecuţie, sunt suficiente pentru a-i arăta cititorului
spiritul papalităţii din acele zile şi ce ar fi astăzi papalitatea dacă ar avea aceeaşi putere. Şi aceste legi nu
au fost considerate de nunţiu destul de severe, ceea ce a făcut ca el să convoace Consiliul de la Melun,
unde au fost luate hotărâri şi mai severe şi mai eficiente. Dar, cum ereticii puteau fi judecaţi numai de un
episcop sau un ecleziastic, iar lucrarea devenea extrem de mare din cauza numeroaselor arestări, Papa
Grigore al IX-lea, în anul 1233, a încredinţat în mâinile dominicanilor această formidabilă jurisdicţie,
inchiziţia constituindu-se astfel ca o instituţie deosebită. După ce am spus destul despre originile
inchiziţiei, ar fi interesant să aruncăm o privire asupra evoluţiei ideii inchizitoriale în biserică de la
începuturile ei.
Istoria inchiziţiei
Înaintea domniei lui Constantin sau înainte de unirea bisericii cu statul, erezia şi ofensele spirituale erau
pedepsite numai prin excomunicare, dar, la puţin timp după moartea lui Constantin, a fost adaugată şi
pedeapsa capitală. Se admite de majoritatea istoricilor că Theodosius a fost primul Împărat roman care a
spus că erezia era o crimă de pedepsit cu moartea. Dar inchizitorii din acel timp nu aparţineau ordinului
ecleziastic, ci erau laici numiţi de prefecţii romani. Priscillian, un eretic spaniol, a fost ucis prin anul 385.
În anul 529, Justinian a dat legi penale împotriva ereticilor, şi, cu trecerea secolelor, procedurile
împotriva ereticilor au devenit din ce în ce mai severe. Totuşi, după cum am văzut, până în secolul al
treisprezecelea, legea canonică nu a instituit tribunalul inchiziţiei. De atunci, inchiziţia a devenit un
tribunal însărcinat cu descoperirea, punerea sub acuzare şi pedepsirea ereziei, apostaziei şi altor crime
împotriva credinţei stabilite oficial. Indiferent dacă Dominic sau Inocenţiu a fost cel care are meritul
pentru inventarea inchiziţiei, este evident că ea îşi are originea în războiul împotriva albigenzilor.
Nunţiul papal a descoperit că măcelărirea în bătălii a ereticilor nu va duce la exterminarea lor completă,
iar această problemă a dus la constituirea unei noi frăţietăţi, numită ordinul Sfintei Credinţe, membrii ei
fiind legaţi prin jurăminte solemne să facă tot ce le stă în putere pentru reprimarea cercetării libere în
chestiuni care ţin de religie şi pentru păstrarea unităţii credinţei, pentru distrugerea ereticilor şi
smulgerea din rădăcini a oricărei erezii din casele şi din inimile oamenilor. Dar lui Grigore al IX-lea, la
consiliul de le Toulouse, i-a fost dat să întemeieze Inchiziţia sub forma unui tribunal şi să dea legi care sa
reglementeze aceasta.
Acest tribunal groaznic a fost introdus în mod treptat în statele italiene, în Franţa, Spania şi în alte ţări,
dar niciodată nu i s-a permis să pătrundă în Insulele Britanice. În Franţa şi Italia au fost necesare mari
eforturi perseverente pentru a întemeia şi a organiza inchiziţia, iar Germania s-a opus cu succes
instituirii unei inchiziţii permanente. În Spania, deşi a întâmpinat la început opoziţie, a câştigat teren
rapid, şi, în timp, din mai multe cauze diferite, inchiziţia a ajuns să aibă o putere cum nu a mai avut în
nici o altă ţară.
Treptat, autoritatea inchizitorilor s-a extins, astfel încât ei au ajuns să pronunţe judecăţi nu numai asupra
cuvintelor şi faptelor ci chiar şi asupra gândurilor şi intenţiilor celor acuzaţi. Pe parcursul secolului al
paisprezecelea, inchiziţia a avansat, duritatea şi puterea ei crescând continuu, dar abia în secolul al
cincisprezecelea, când Isabella, soţia lui Ferdinand de Aragon, a ajuns pe tronul Castiliei şi regatele
Spania-Castilia, Navarra, Arragon şi Portugalia au ajuns să fie unite sub aceşti suverani, Inchiziţia a
ajuns să fie generală în toată ţara, rămânând în această firmă până la dizolvarea ei în 1808*.
* V. Encyclopedia Britannica, “Inquisition”, vol. 12, p. 283; Llorente – History of the Inquisition; Gardner –
Faiths of the World; Milman, vol. 5, p. 16
Procedurile interne ale inchiziţiei
Sub acest nume, după cum ştim cu toţii, pot fi trecute cele mai rele fapte, cea mai iresponsabilă tiranie şi
cele mai inumane cruzimi care au înnegrit istoria omenirii, dar detaliile, oricât de dureros de interesante
ar fi ele, nu şi-ar avea locul în această “Scurtă istorie” a noastră, aşa că ne vom limita la a prezenta câteva
afirmaţii scurte şi extrase. Putem afirma cu toată siguranţa că niciodată nu a existat sub stăpânirile
păgâne sau mahomedane un tribunal care să fi nesocotit atât de mult dreptatea, omenia şi orice relaţie
de viaţă.
Când un om era cât de puţin bănuit de erezie, spioni numiţi familiari ai inchiziţiei, erau puşi să-l
urmărească îndeaproape pentru a descoperi un cât de vag motiv pentru a-l da pe mâna tribunalului
Sfântului Oficiu. Se putea ca omul să fie un bun catolic, pentru că Llorente ne asigură că nouă din zece
prizonieri erau cu adevărat de credinţă catolică, dar se putea să fie suspectat de opinii liberale sau ca, în
conversaţii, să fi arătat că avea mai multe cunoştinţe teologice decât călugării neînvăţaţi sau să fi avut
divergenţe cu ei în anumite aspecte de învăţătură. Oricare din aceste lucruri erau îndeajuns pentru a-l
face pe om suspect, pentru că nu era nimic mai de temut decât noua lumină a adevărului, aşa că omul
ajungea să fie însemnat şi denunţat de familiari.
În miez de noapte se auzeu bătăi în uşă, iar apoi suspectului i se poruncea să însoţească emisarii
Sfântului Oficiu. Soţia lui şi familia lui ştiau ce însemna aceasta şi necazul lor era foarte mare că trebuiau
să-şi ia adio de la soţul şi de la tatăl iubit. Nu puteau îndrăzni să rostească nici o rugâminte sau o
mustrare. Aşa de brusc şi prin surprindere pronunţa această instituţie soarta victimelor ei. Soţia rămânea
fără soţ, soţul fără soţia lui, părinţii rămâneau fără copiii lor, iar stăpânii fără slujitori, fără a putea pune
vreo întrebare sau spune un cuvânt. Teroarea era componenta principală a puterii ei. Nici un om, de la
sclav până la monarh, nu putea şti când avea să vină să-i bată la uşă. Un secret de nepătruns caracteriza
procedurile acestei organizaţii. Sentimentul de nesiguranţă şi imaginaţia nu făceau decât să exagereze
acea grozavă realitate. Nici poziţia socială, nici vârsta, nici sexul nu putea fi invocate în faţa vigilenţei şi
durităţii nemiloase a inchiziţiei.
Prizonierul, victima neajutorată, ajungea să treacă dincolo de porţile inchiziţie, şi foarte puţini dintre cei
care au intrat acolo au ieşit absolviţi sau achitaţi, se spune că nu mai mult de unul dintr-o mie. Erau
îndeplinite unele formalităţi cu privire la interogatoriu pentru stabilirea vinovăţiei acuzatului, dar totul
era doar o mascaradă grosolană a justiţiei. “Tribunalul îşi desfăşura şedinţele de judecată în cel mai mare
secret; nici un avocat nu se putea prezenta înaintea tribunalului; martorii nu erau confruntaţi cu
acuzatul, ei fiind informatori. Nimeni nu ştia exact acuzaţiile, în afară de o vagă acuzaţie de erezie. Cel
suspectat de erezie era întâi somat să jure că va spune adevărul şi tot adevărul cu privire la toate
persoanele în viaţă sau moarte, asociate cu el sau ca el, bănuite de erezie sau de valdezianism. Dacă
refuza, suspectul era aruncat într-un beci din cele mai infecte şi scârboase din acea epocă. Nici o falsitate
nu era prea grosolană, nici o viclenie prea mare şi nici o stratagemă prea josnică pentru acest sistem de
tortură morală menit să stoarcă mărturisirea acuzatului împotriva lui însuşi şi denunţul împotriva
altora. Scopul lui era frângerea duhului. Porţia de hrană a prizonierului se micşora treptat, până ce
trupul şi sufletul lui ajungeau într-o letargie. El era lăsat în întuneric, singurătate şi tăcere”. Următoarea
parte a procedurilor Sfântului Oficiu în acele închisori secrete consta în aplicarea torturii fizice. Victima
neajutorată era acuzată că ascundea în mod vinovat şi nega adevărul. În zadar afirma omul că
răspunsese cinstit la toate întrebările şi spusese absolut tot ce ştia, că tot era presat să mărturisească dacă
vreodată avusese în inima lui vreun gând rău cu privire la biserică sau la Sfântul Oficiu, sau la orice
alegeau inchizitorii. Indiferent de răspuns dădea, omul era denunţat ca eretic îndărătnic. După câteva
cuvinte ipocrite cu privire la iubirea lor pentru sufletul lui şi la dorinţa lor sinceră de a-l scoate din
rătăcire pentru ca să fie mântuit, deţinutului îi era arătat un bogat instrumentar de aparate de tortură şi
era pus pe masa de tortură pentru a-şi mărturisi păcatul.
Aplicarea torturii
Dacă adevărul şi istoria imparţială nu ar cere să fie descrisă adevărata natură a papalităţii, am prefera să
nu descriem, nici chiar în modul cel mai succint, acele scene de tortură, dar puţini dintre cititorii noştri
tineri, din aceste vremuri paşnice, au o cât de vagă idee de caracterul crud al papalităţii şi cât de setoasă
era după sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Să nu uităm că acest caracter a rămas neschimbat. Chiar în 1820
– ceea ce am putea spune că este în zilele noastre -, când închisoarea inchiziţiei din Madrid a fost
deschisă la ordinele lui Cortez, în ea s-au mai găsit douăzeci şi unu de prizonieri, şi nici unul dintre ei nu
ştia numele oraşului în care era; unii fuseseră închişi timp de trei ani, alţii pe perioade mai lungi, dar nici
unul nu cunoştea exact natura crimei de care era acuzat. Una dintre acele persoane urma să fie executată
în ziua următoare cu pendulul. Această metodă de tortură este descrisă în felul următor: “condamnatul
este legat într-un fel de şanţ, pe o masă, cu faţa în sus, iar deasupra lui este suspendat un pendul care are
muchii ascuţite şi este construit astfel încât el să coboare puţin la fiecare mişcare. Victima vede unealta
distrugătoare oscilând încoace şi-ncolo deasupra ei, şi secundă de secundă muchia se apropie ajungând
să-i taie pielea feţei, şi, treptat, îi taie capul punându-i capăt vieţii”. Aceasta era pedeapsa tribunalului
secret în 1820, şi s-ar putea ca şi astăzi* să mai fie aşa ceva în unele locuri din Spania şi Italia!
* n.tr.) reamintim că autorul scria în secolul al nouăsprezecelea
Penitenţele şi pedepsele la care erau supuşi acuzaţii pentru a obţine mărturisirile dorite de inchizitori
erau numeroase şi variate. Întinderea era de obicei prima. Braţele erau sucite la spate şi legate cu o
frângie subţire şi tare, de picioare erau legate greutăţi, iar cel torturat era tras în sus cu scripeţi la cea mai
mare înălţime pe care o îngăduia sala. După ce era ţinut suspendat un timp, era lăsat brusc să cadă până
la o mică distanţă de podea. Aplicând această manevră de mai multe ori, încheieturile braţelor erau
dislocate, iar frânghiile cu care era legat tăiau pielea şi carnea, pătrunzând până la os, în timp ce
greutăţile legate de picioare făceau ca tensiunea să fie şi mai mare şi şocul mai puternic. Această tortură
era aplicată timp de o oră, şi uneori şi mai mult, după cum găseau de cuviinţă inchizitorii de faţă, în
funcţie şi de capacitatea de a suferi a celui torturat. La fel de dureroasă era şi tortura cu foc. Prizonierului
întins pe podea i se ungeau tălpile cu untură, după care el era aşezat aproape de foc până ce,
zvârcolindu-se în agonie, era gata să mărturisească ceea ce cereau torţionarii lui. A doua oară, judecătorii
îşi supuneau victimele la aceeaşi tortură pentru a le face să recunoască motivele şi intenţiile inimii care i-
au determinat să spună sau să facă ceea ce au mărturisit, iar a treia oară pentru ca să dezvăluie numele
complicilor sau al celor care le-au acordat sprijin.
Când cruzimea nu reuşea să smulgă o mărturisire, atunci se recurgea la viclenii. În beciuri erau trimise
persoane care pretindeau a fi prizonieri şi care îndrăzneau să vorbească împotriva Inchiziţiei, dar numai
cu scopul de a-i prinde în cursă pentru ca mai apoi să depună mărtutie împotriva lor. Când acuzatul era
considerat vinovat, fie prin mărturii, fie prin mărturisirea forţată, sentinţa era conform cu urâciunea
ofensei aduse. Putea fi condamnat la moarte, la închisoare pe viaţă, la galere sau la biciuire. Cei care erau
condamnaţi la moarte prin foc erau ţinuţi un timp pentru ca să se strângă un număr mai mare, pentru ca
sacrificarea unui număr mare să impresioneze şi mai mult.
Auto da fe
Moartea crudă prin care inchiziţia punea capăt vieţii victimelor ei era numită AUTO DA FE în Spania şi
Portugalia, ceea ce înseamnă “faptă de credinţă”, aceasta fiind considerată o ceremonie religioasă de o
solemnitate deosebită, şi, pentru a conferi mai multă sfinţenie acestei fapte crude, ea se făcea întotdeauna
în ziua Domnului. Victimele nevinovate ale acestei barbarii papale erau conduse într-o procesiune la
locul de execuţie. Ele erau îmbrăcate în modul cel mai fantastic. Pe glugile şi tunicile unora erau pictate
flăcările iadului şi dragoni şi demoni care le alimentau pentru a-i primi pe eretici, iar iezuiţii tunau în
urechile lor că focul care le sta înainte nu era nimic faţă de focurile iadului, în care trebuiau să sufere
veşnic. Dacă vreo inimă curajoasă îndrăznea să spună un cuvânt pentru Domnul sau în apărarea
adevărului pentru care suferea, gura îi era astupată imediat. Condamnaţii erau legaţi pe rug, iar oricine
mărturisea că era un catolic adevărat şi dorea să moară în credinţa catolică avea privilegiul de a fi
strangulat înainte de a fi ars, dar cei care refuzau să ceară acest privilegiu erau arşi de vii până ce
rămânea numai cenuşă din ei.
În partea de jos a rugului erau aşezate tufe, uneori verzi şi vrascuri şi se dădea foc. Suferinţele lor erau
de nedescris. Părţile de jos ale trupului victimelor erau uneori fripte înainte ca focul să ajungă la
organele vitale. Şi acest spectacol groaznic era privit de mulţimi de ambele sexe, de toate vârstele, cu
strigăte de bucurie – aşa de demoralizaţi erau oamenii de romano-catolicism. Timp de aproape patru
secole, Auto da Fe a fost o sărbătoare naţională în Spania, la care au participat regii şi reginele, prinţii şi
prinţesele cu toată pompa regală.
Potrivit calculelor lui Llorente, făcute după registrele Inchiziţiei, rezultă că, din 1481 până în 1808, acest
tribunal a condamnat, numai în Spania, peste trei sute patruzeci şi unu de mii de persoane. Şi, dacă la
această cifră s-ar mai adăuga şi toţi cei care au suferit în celelalte ţări aflate sub stăpânire spaniolă, care
ar fi să fie atunci numărul total? Torquemada, când a fost făcut Inchizitor general al Aragonului, în 1483,
pentru a semnala promovarea lui în Sfântul Oficiu, a ars de vii nu mai puţin de două mii de prizonieri ai
inchiziţiei. Suverani, prinţi şi doamne din familii regale, învăţaţi şi magistraţi, prelaţi şi miniştri au fost
cu multă îndrăzneală acuzaţi şi judecaţi de Sfântul Oficiu. Dar Domnul îi cunoaşte pe toţi. El îi ştie şi pe
cei care au suferit şi pe cei care i-au persecutat şi ştie să-i răsplătească pe unii şi să-i pedepsească pe
ceilalţi. Faptele negre din acele temniţe întunecate gemetele celor neajutoraţi care sufereau şi batjocorile
crude ale dominicanilor cărora nimeni nu le cerea socoteală vor fi descoperite înaintea tronului justiţiei
inflexibile şi de o puritate copleşitoare. Papa şi conclavul lui de cardinali, stareţul şi frăţietatea lui de
călugări, inchizitorul general şi temnicerii lui, torţionarii şi călăii, toţi trebuie să se prezinte înaintea
“tronului cel mare şi alb”, a scaunului de judecată al lui Hristos. Îi vom lăsa pe aceşti oameni răi, fiind
mulţumitori că nu noi trebuie să-i judecăm şi perfect mulţumiţi de hotărârile Domnului. Oare nu va
judeca drept Judecătorul întregului pământ?
Cel care i-a mustrat pe ucenicii Săi pentru că au gândit să cheme foc din cer asupra samaritenilor îi va
judeca după standardele Lui. El a lăsat atunci ceea ce trebuie să fie un îndrumar pentru poporul Său în
orice epocă. El i-a mustrat pe ucenici spunând: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţili; pentru că Fiul
Omului n-a venit ca să piardă vieţile oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9:55-56).
Poate că este nevoie să declarăm aici că nu considerăm că toţi cei care au suferit din cauza Inchiziţiei
sunt martiri, şi nici că sunt toţi creştini. Crimele de care au luat cunoştinţă inchizitorii erau erezii în
diferite forme, cum ar fi iudaism, mahomedanism, vrăjitorie, poligamie şi apostazie. Şi nu numai atât, ci
noi nu avem privilegiul de a cunoaşte mărturia finală a celor care su suferit. Situaţia martirilor din
vremea împăraţilor păgâni era destul de diferită. Şi totuşi, este imposibil să nu fim profund mişcaţi, de
groază şi de compasiune, citind istoriile din acea perioadă întunecată şi diabolică.
Cititorul are acum înaintea sa începutul şi caracterul general al Inchiziţiei, iar unele cazuri individuale
ale cruzimii ei le vom vedea pe parcursul istoriei noastre. Următorul lucru de semnalat, în mod cât de
succint, este apariţia unor noi ordine călugăreşti în urma aceluiaşi memorabil război împotriva
albigenzilor.
Călugări vechi şi moderni
Originile şi istoria timpurie a mohahismului au fost cercetate cu multă atenţie în primul volum al acestei
“Scurte istorii”, dar, din vreme ce călugăria şi-a schimbat complet caracterul în secolul al treisprezecelea,
este bine să schiţăm rapid dezvoltarea ei din acele vremuri de început pentru a vedea mai bine
contrastul. Acest plan ne va da ocazia de a arunca o privire asupra situaţiei interne a bisericii Romei
înainte ca lumina reformei să fi pătruns scoţând în evidenţă acel groaznic întuneric.
Spre sfârşitul secolului al treilea, dar mai ales în secolul al patrulea, deşerturile Siriei şi Egiptului au fost
zonele unde-şi aveau sălaş călugări şi pustnici. Cele mai retrase şi neumblate locuri din pustie au fost
alese de acei izolaţi originali. Relatările despre sfinţenia, miracolele lor şi dăruirea lor în slujbă au ajuns
literatura bisericii. Contagiunea s-a răspândit. Cei care doreau să exceleze în sfinţenie sau să capete
reputaţia unei evlavii deosebite au îmbrăţişat ordinele monastice. Practica s-a răspândit atât de rapid
încât, înainte de începutul secolului al şaselea, ea a ajuns să se întindă aproape în toată creştinătatea.
Erau trei tipuri de călugări vechi. 1. Solitarii – oameni care trăiau singuri, în locuri departe de orice oraş
sau locuinţă omenească. 2 Coenobiţii – cei care trăiau împreună cu alţii pentru aceleaşi scopuri religioase
şi având aceiaşi superiori. 3. Sarabaiţii – sunt descrişi ca fiind călugări călători, fără reguli fixe şi fără o
reşedinţă fixă. Ei pot fi consideraţi ca secesionişti faţă de coenobiţi, care au locuinţele lor. Zidurile între
care erau închişi coenobiţii înconjurau uneori şi fântânile lor şi grădinile lor şi tot ce era necesar pentru
traiul lor, pentru a nu oferi nici un pretext pentru vreo relaţie ocazională cu lumea pe care o părăsiseră
pentru totdeauna.
Cei care în zilele noastre se numesc călugări sunt coenobiţi, care trăiesc împreună într-o mânăstire, au
depus jurăminte să trăiască după nişte reguli stabilite de întemeietorul ordinului şi poartă un veşmânt
caracteristic odrinului lor.
Revoluţiile din vest din secolul al cincilea au favorizat monasticismul. Barbarii erau impresionaţi de
numărul, caracteristicile deosebite şi sfinţenia pe care o mărturiseau călugării. De aceea, locuinţele lor au
ajuns să nu mai fie tulburate şi să constituie un loc de adăpost faţă de tulburările vremii. Superstiţioşii îi
onorau, bogâţiile au început să curgă spre ei, şi, odată cu acestea, au urmat şi degenerarea şi corupţia.
Ajunsese să fie loc pentru un reformator, iar persoana care a apărut a fost faimosul Sf. Benedict.
Sfântul Benedict
Din vreme ce toate instituţiile monastice din toată Europa, timp de mai bine de şase sute de ani, au fost
guvernate de regulile Sf. Benedict, este necesar numai să spunem câte ceva despre acest ordin celebru
pentru a cunoaşte constituţia şi caracteristicile tuturor ordinelor călugăreşti.
Acest om remarcabil a fost fiul unui senator roman născut la Nurcia, în Italia, în anul 480. La vârsta de
doisprezece ani a fost trimis să studieze la Roma. Probabil că auzise şi citise despre viaţa sfinţilor ancoriţi
şi a pustnicilor din est. Având în minte aceste exemple şi văzând neregulile din viaţa colegilor săi
studenţi, el tânjea după singurătate. Când a ajuns la aproximativ cincisprezece ani, nemaiputând suporta
starea coruptă a societăţii romane, el s-a despărţit chiar şi de doica lui credinciosă, Chirilla, care fusese
trimisă de părinţii lui pentru a fi împreună cu el la Roma, lăsând-o să deplângă tulburările lui mentale.
Ferocii huni şi vandali făcuseră ca inima Italiei să fie o pustietate, aşa că tânărul pustnic a găsit un loc
izolat nu departe de Roma. Timp de mai mulţi ani a trăit într-o peşteră singuratică, singura persoană
care ştia de adăpostul lui secret fiind un călugăr numit Romanus, care-l aproviziona cu pâine, rezervând
pentru el o parte din porţia sa zilnică. Cum între mânăstirea lui Romanus şi grota lui Benedict era o
stâncă abruptă, pâinea era coborâtă cu o frânghie la gura peşterii. În cele din urmă, el a fost descoperit
de nişte păstori, care au fost încântaţi de învăţăturile lui şi au fost martori ai miracolelor făcute de el.
Odată cu creşterea faimei evlaviei sale, el a fost convins să devină stareţ al unei mânăstiri din vecinătate,
dar stricteţea disciplinei lui nu a fost agreabilă pentru cei închişi acolo, care au ajuns la un acord să scape
de severul pustnic punându-i otravă în vin. Dar, când făcea semnul crucii, cum obişnuia el să facă
deasupra mâncării sau băuturii sale, cupa a căzut şi s-a făcut ţăndări, după care el i-a mustrat blând pe
călugări şi s-a întors la grota lui din munte.
Benedict a captat atunci mai mult ca oricând interesul: faima lui s-a răspândit şi mari mulţimi au venit în
turme la el. Oameni bogaţi şi influenţi i s-au alăturat şi i-au fost puse la dispoziţie mari sume de bani. A
ajuns să aibă posibilitatea de a construi douăsprezece mânăstiri, fiecare dintre ele având doisprezece
călugări sub conducerea unui superior. După ce a reuşit în cea mai mare măsură să-şi atingă obiectivul
pentru care locuise în acea regiune, fiind şi neliniştit de ingerinţele din invidie ale lui Florenţius, un
preot din vecinătate, în anul 528, al a părăsit Subiaco împreună cu câţiva însoţitori. După ce a rătăcit
câtva timp a ajuns la Monte Casino, unde ţăranii încă se mai închinau la Apollo. Cu mult talent şi multă
energie, el a dezrădăcinat rămăşiţele idolatriei păgâne dintre ţărani. El a tăiat copacul şi a distrus idolul
lui Apollo şi a ridicat un paraclis pe locul altarului, pe care l-a dedicat Sf. Ioan Evanghelistul şi Sf.
Matrin. Aceea a fost sămânţa pentru marea şi renumita mânăstire care a devenit rădăcina nenumăratelor
ramuri ca au ajuns să se întindă în toată Europa. Acolo, cam prin anul 529, Benedict a elaborat faimosul
lui Regulament. El este alcătuit din şaptezeci şi trei de capitole care conţin codul de legi ce
reglementează îndatoririle călugărilor unul faţă de celălalt şi relaţiile dintre stareţ şi călugării săi. El s-a
ocupat de administrarea instituţiei care este compusă din tot felul de persoane, angajate în tot felul de
ocupaţii, dar toţi fiind supuşi unui conducător absolut. Este uimitor câte lucruri cuprinde sistemul, mai
ales fiind produsul unei singure minţi: este ceva fără precedent. Cei mai învăţaţi consideră că acest
sistem este un monument al antichităţii ecleziastice, şi, prin modul în care funcţiona, a constituit puterea
şi regula pentru toţi sateliţii Romei.
Regulamentul Sf. Benedict
Înţelepciunea acestui mare călugăr şi legiuitor şi superioritatea disciplinei sale faţă de tot ce existase
anterior se poate vedea în principal în importanţa pe care el o acorda muncii manuale. Aceasta era
caracteristica distinctivă a noului ordin călugăresc: munca fizică grea şi sănătoasă. Până atunci
monasticismul fusese aproape în exclusivitate o viaţă în izolare şi contemplaţie, întreţinută prin mila
publică sau de ţărănimea impresionată din vecinătatea mânăstirii. Benedict văzuse efectele rele ale
acestei existenţe visătoare şi în lenevie şi s-a îngrijit să le dea din plin ocupaţii călugărilor. El a înfierat
lenevia ca vrăjmaşul sufletului şi al trupului. Ei trebuiau să trudească nu numai în rugăciune, închinare,
citire şi educaţia tinerilor, ci şi să lucreze cu mâinile lor: fie cu securea în pădure, cu sapa pe câmp sau cu
mistria la ziduri. Acest nou sistem avea mari avantaje. Mânăstirile benedictine au devenit aşezări
agricole active. Cultura plantelor şi arta vieţii civilizate au fost introduse în cele mai barbare regiuni, iar
pustietatea a ajuns să înflorească şi să dea roade sub mâinile călugărilor.
Deşi ordinul Sf. Benedict era în toate privinţele contrar literei şi spiritului Cuvântului lui Dumnezeu, el
era mai raţional şi avea mai mult bun simţ decât sistemele de zacere în trândăvie din est. “el era unul
dintre cei care susţineau” – spune Travers Hill – “că, pentru a trăi în această lume, omul trebuie să facă
ceva şi că viaţa care consumă dar nu produce nimic este o viaţă nesănătoasă, de fapt, o viaţă imposibilă,
care trebuie să dispară, şi, de aceea, pătruns de importanţa acestui fapt, a făcut din muncă, din munca
zilnică continuă, baza regulamentului său”. Extinderea lui poate fi văzută şi în legătură cu atmosfera din
vest, nefavorabilă pentru constituţii europene. Legile lui erau blânde şi mai uşor de aplicat decât ceea ce
se încercase în ţările din est, regimul alimentar mai generos şi el nu propunea chinuirea extremă a
trupului, ci le permitea celor care-l urmau să trăiască potrivit obiceiurilor din ţara unde se aflau. Aceste
considerente înţelepte şi raţionale au constituit secretul succesului minunat al odrinului benedictin.
Având noţiunile noastre moderne despre a trăi bine şi a avea comparativ puţine slujbe religioase pe
parcursul săptămânii, cititorul poate fi înclinat să pună la-ndoială ceea ce am spus cu privire la
blândeţea regulamentului monastic şi la regimul alimentar generos. Totuşi, noi am spus aceasta prin
comparaţie cu estul unde a apărut monasticismul.
La ora două dimineaţa, călugării se trezeau pentru veghe, cu care ocazie cântau doisprezece psalmi şi
erau recitate anumite lecţii din Scripturi. Se strângeau apoi din nou pentru matutini*, slujbă care era
aproape la fel ca prima, astfel încât la veghe şi la matutini erau cântaţi douăzeci şi patru de psalmi în
fiecare zi şi toată psaltirea era parcursă în fiecare săptămână. Timpul pentru închinarea în interior şi
pentru munca lor afară era reglementat vara şi iarna după cum considera superiorul că este potrivit. Dar
ei erau obligaţi să participe la cel puţin şapte slujbe religioase distincte la fiecare douăzeci şi patru de ore
în afară de şapte ore de muncă în fiecare zi. Ei luau micul dejun aproape la miezul zilei şi cinau seara.
Hrana lor era constituită de obicei din legume, cereale, fructe şi aproape jumătate de kilogram de pâine
pe zi pentru fiecare călugăr şi puţin vin. La masa publică nu era permisă carnea, ci numai celor bolnavi li
se dădea să mănânce carne de animale. Uneori ei mâncau ouă sau peşte la masa de seară. În postul
Paştelui, ei posteau în fiecare zi până la şase seara şi dormeau mai puţin.
* n.tr.) slujbă de dimineaţă
Veşmintele călugărilor erau grosolane şi simple, dar diferite, potrivit situaţiei. Li se permitea luxul de a
avea ghete. Haina lor de deasupra era un fel de halat negru larg, cu mâneci largi şi cu o glugă pe cap,
care la spate avea un colţ ascuţit. Fiecare călugăr avea două haine, două glugi, o carte, un cuţit, un ac şi o
batistă. Mobilierul celulei lor era alcătuit dintr-o saltea, o pătură, un covor şi o pernă. Fiecare avea un pat
separat, în care dormea îmbrăcat. Un decan conducea fiecare dormitor şi în fiecare dormitor ardea o
lampă. După ora la care se retrăgeau nu le mai era permis să vorbească. Pentru mici greşeli ei erau
excluşi de la mese sau de la legăturile cu fraţii, iar pentru greşeli mai mari erau excluşi şi din capelă. Cei
incorigibili erau daţi afară din mânăstire.
Aşa se scurgea ziua lungă şi plicticoasă a călugărului care se condamnase singur: de la veghea de noapte
până la slujba de seară numai cu rânduieli urmate în mod mecanic. Intrând în mânăstire, omul renunţa
complet la orice fel de libertăţi personale. Jurământul lui de ascultare deplină faţă de superiori în toate
era irevocabil. Nimeni nu putea primi nici un fel de cadou, nici chiar de la o rudă, nici nu putea purta
corespondenţă cu persoane din afara mânăstirii decât dacă scrisorile erau cercetate mai întâi de stareţ. La
poarta care era închisă zi şi noapte stătea întotdeauna un portar şi nici un străin nu era primit fără
permisiunea stareţului şi nici un călugăr nu putea ieşi fără permisiunea superiorului său.
Grădina, moara, fântâna şi cuptorul de pâine, toate erau între zidurile mânăstirii, pentru ca ei să nu fie
nevoiţi să părăsească mânăstirea. Meseria sau ocupaţia fiecărui călugăr era decisă de către stareţ. Un
călugăr care fusese odată bogat şi din familie nobilă ajungea fără un ban şi putea fi pus bucătar sau
servitor la masă, croitor, tâmplar sau săpător, după cum considera superiorul absolut. Calitatea şi
cantitatea hranei era prescrisă şi limitată ca şi cum ar fi fost numai un copil. Nu i se permitea să
vorbească decât în anumite perioade de timp şi în anumite situaţii. Orice conversaţie era strict interzisă
în timpul meselor, perioadă în care câte unul citea cu glas tare în continuu.
Aşa ajungea omul – omul social – să fie izolat de societate. Femeia, pe care Dumnezeu i-a dat-o
bărbatului, era considerată nu numai străină de gândurile lui, ci chiar vrăjmaşul n atural al perfecţiunii
lui solitare. Prin viclenia lui Satan, eul a ajuns să fie obiectul suprem al tuturor călugărilor şi al tuturor
sistemelor călugăreşti. Cu câtă putere ne răsună în minte cuvintele apostolului când medităm la
libertatea lui Hristos şi la robia lui Satan: “Cele care pentru mine erau un câştig, le-am socotit ca o
pierdere datorită lui Hristos” (Filipeni 3:7). Reţineţi aceste cuvinte cu adevărat creştine: “cele care pentru
mine erau câştig”. Dacă erau câştig numai pentru mine, atunci la ce este de folos aceasta? Eu Îl doresc pe
Hristos. L-am văzut pe Hristos în glorie şi vreau să fiu ca El. Orice lucru cu care s-ar putea lăuda firea
religioasă, care era un câştig pentru carne, trebuie să fie aruncat ca un gunoi. “Dar în adevăr şi socotesc
că toate sunt pierdere datorită valorii nespus de mari a cunoştinţei lui Hristos Isus, Domnul meu”
(Filipeni 3:8). Ce orbire şi ce perversitate ca cineva să prefere ordinul Sf. Benedict faţă de Filipeni 3, faţă
de iubirea şi libertatea lui Hristos! Dar aşa este puterea înşelătoare a lui Satan, încât omul a ajuns să
considere că singura cale sigură, dacă nu chiar calea unică, pentru a ajunge în cer este aceea de a deveni
călugăr.
Benedictinii
Înainte de moartea Sf. Benedict, care a avut loc în anul 543, ordinul lui fusese stabilit în Franţa, Spania şi
Sicilia şi se răspândise rapid pe zone extinse. Oriunde călătoreau ei, călugării transformau pustietatea în
teren cultivat. Tăiau pădurile, asanau mlaştinile şi înălţau mânăstiri frumoase cu propriile lor mâini,
civilizau populaţii needucate şi se îndeletniceau cu creşterea animalelor şi felurite munci agricole. Ei mai
şi promovau învăţătura şi aveau şcoli pentru tineri. Dar, deşi în scurt timp benedictinii au devenit o
mare comunitate şi s-au răspândit în multe ţări, totuşi ei au rămas toţi cu o singură conducere. Ne este
bine cunsoscut timpul când acest ordin a venit în Anglia. Sf. Augustin şi călugării lui erau benedictini, şi
aşa era şi Grigore, cel care-i trimisese. Dar, deşi au meritul de a fi transformat, prin munca lor,
pustietatea în ţinuturi fertile, ei au şi meritul de a fi ales, oricând au avut ocazia, cele mai bune locuri
pentru aşezările lor. “În fiecare vale roditoare” – spunea Milman vorbind despre Anglia – “, lângă
fiecare pârâu limpede şi adânc, s-a înălţat o mânăstire benedictină. Truda călugărilor pentru a planta, a
cultiva, a face grădini sau a înfiinţa livezi pe coastele dealurilor se poate să fi adăugat mult la pitorscul
acelor locuri, dar, în general, când era cercetată o regiune a Angliei, cel mai bun, mai fertil şi mai paşnic
loc care se găsea era acela unde se afla o mânăstire benedictină*”.
* Latin Christianity, vol. 1, p. 426; Hill – English Monasticism, p. 71; Gardner – Faiths od the World, vol. 1, p.
318; Neander, vol. 3, p. 351
Iniţial Benedict nu a avut intenţia de a întemeia un ordin monastic, ci numai aceea de a prescrie reguli
pentru călugării italieni, potrivit practicilor ancoriţilor şi pustnicilor de la bisericii timpurii. Călugării de
la Monte Casino au ajuns să fie vestiţi pentru inteligenţa lor superioară, viaţa lor paşnică, obiceiurile lor
corecte şi zelul lor. Într-o ţară şi într-o epocă în care conflictele, violenţa, ignoranţa şi destrăbălarea erau
universale, mânăstirea ce liniştită şi sfântă prezenta un adăpost primitor, unde, în scurta durată a vieţii,
omul se putea ocupa de îndatoririle lui religioase şi să-şi sfârşească viaţa având pace cu cerul şi cu
omenirea. Spiritele tinere şi energice aveau puţine alternative în viaţă: practic a alege între o viaţă de
război, violenţă şi răutate – o viaţă cu bucurii sălbatice şi dureri, sau o viaţă de izolare, umilinţă,
ascultare şi trudă cu lepădare de sine. Firile mai meditative şi mai timide primeau cu bucurie acel
adăpost paşnic. Oameni din toate păturile sociale lăsau luxul lor sau sărăcia lor şi se alăturau noii
comunităţi, care astfel a tot sporit ajungând de o bogăţie şi o putere incredibilă dupa următoarele
statistici îi vor da cititorului o idee mai bună decât nişte simple descrieri cu privire la opulenţa acestor
vechi mânăstiri benedictine.
“Proprietăţile aparţinând mânăstirii Monte Casino au ajuns să cuprindă patru episcopii, două ducate,
treizeci şi şase de oraşe, două sute de castele, trei sute de teritorii, treizeci şi trei de insule şi o mie şase
sute şaizeci şi două de biserici. Stareţul deţinea următoarele titluri: Patriarh al Sfintei Credinţe, Stareţ al
Sfintei Mânăstiri Monte Casino, Căpetenie şi Prinţ al Stareţilor şi al Caselor Religioase, vice-cancelar al
celor două Sicilii, al Ierusalimului şi Ungariei, Conte şi Guvernator al Campaniei şi Terra di Savono şi al
Provinciilor Maritime, Vice-Împărat şi Prinţ al Păcii*”.
* Marsden – Dictionary of Christian Churches and Sects, p. 635
Zelul misionar al benedictinilor
Cu trecerea timpului, pe măsură ce numărul lor a crescut, benedictinii au ajuns să fie trimişi ca misionari
pentru a predica evanghelia printre naţiuni cufundate adânc în păgânism. S-a estimat că prin
intermediul lor au fost convertite la credinţa creştină peste treizeci de ţări şi provincii, sau, cum am
spune noi, au fost aduse la biserica Romei. Cu toate acestea, în îndurarea Lui, Domnul a folosit crucea lui
Hristos predicată atunci spre mântuire. Chiar şi un strop de adevăr despre crucea lui Hristos va converti
un suflet atunci când este folosit de Dumnezeu. O schimbare remarcabilă a avut loc în istoria bisericii
sau a creştinismului prin predicarea benedictinilor şi a ordinului Sf. Benedict, despre care vom pomeni
pe scurt, lăsându-i pe cei mai gânditori să reflecteze asupra ei.
În timpul primelor trei secole ale erei creştine, împăraţii şi mai marii pământului i-au persecutat pe
ucenicii credincioşi ai lui Hristos, dar în secolele al şaselea, al şaptelea, al optulea şi al noulea, mulţi
împăraţi şi regi au renunţat la coroana lor şi au devenit călugări ai ordinului benedictin, şi, de asemenea,
împărătese şi regine au devenit călugăriţe ale aceluiaşi ordin*.
* Pentru o listă completă a numelor şi ţărilor acestor convertiţi, cu multe detalii specifice, vedeţi English
Monasticism, a lui O’Dell Travers Hill, p. 101. Vedeţi şi Encyclopedia Britannica, vol. 4, p. 562. Numerele nu
sunt tocmai de acord în ambele, dar, cum English Monasticism a fost publicată în 1867, aceptăm cifrele date acolo.
Din izolarea chiliilor mânăstirilor benedictine s-au ridicat patruzeci şi opt de papi care au ocupat tronul
Sf. Petru, două sute de cardinali, şapte mii de arhiepiscopi, cincisprezece mii de episcopi, patru mii de
sfinţi şi peste treizeci şi şapte de mii de stabilimente religioase, cuprinzând mânăstiri de călugări şi de
călugăriţe, abaţii, spitale, etc. Ordinul a produs şi un număr de scriitori eminenţi şi alţi învăţaţi. Rabanus
a înfiinţat prima şcoală în Germania, Alcuin a întemeiat universitatea de la Paris, Guido a inventat notele
muzicale, Silvestru orga, iar Dionisius Exiguus a perfecţionat calculul ecleziastic.
“Stareţii erau adesea numai cu puţin inferiori prinţilor suverani: splendoarea lor era cea mai mare în
Germania, unde stareţul de Angia, supranumit Cel bogat, avea un venit anual de şaizeci de mii de
coroane de aur, iar în mânăstirea lui erau primiţi numai fiii prinţilor, conţilor şi baronilor. Stareţii de
Weissemburg, Fulda şi St. Gall, erau prinţi ai imperiului. Stareţul de St. Gall a intrat odată în Strasburg
cu o suită de o mie de călăreţi*”. Timp de şase sute de ani, toate regulile societăţii au cedat înaintea
dominaţiei universale a ordinului benedictin. Multe alte secte s-au ridicat în acea perioadă, şi, deşi se
deosebeau una de alta în unele detalii de disciplină sau de vestimentaţie, toate recunoşteau
Regulamentul lui Benedict. Carthusienii, Cistercienii şi alte nenumărate ordine au fost doar ramuri
crescute din trunchiul originar.
* Marsden – Christian Sects
Mult lăudatele rezultate ale regulamentului pustnicului solitar de la Monte Casino se întind pe o
perioadă de cel puţin şapte sute de ani, de-a lungul căreia benedictinii, ca toate celelalte instituţii
omeneşti, au trecut prin mai multe căderi şi revigorări, pe care nu este necesar să încercăm să le
urmărim. În acest subcapitol vom mai spune numai că, potrivit poveştii deseori spuse, de îndată ce
călugării Sf. Benedict au ajuns să fie bogaţi şi să trăiască în lux, ei s-au şi depărtat de principiile
fondatorului ordinului lor şi s-au dedat la indolenţă şi la toate viciile. Ei au ajuns să fie implicaţi în
afaceri seculare şi în intrigi de curte, căutând numai să sporească autoritatea şi puterea pontifilor
romani.
Ordinele noi: Sf. Dominic şi Sf. Francisc
S-a remarcat deseori că, acolo unde Duhul Sfânt lucrează prin evanghelie şi se văd rezultate în
convertirea sufletelor la Hristos, acolo intervine şi este activ şi vrăjmaşul, pentru că el nu va sta liniştit
lă’sând să-i fie invadat imperiul. Se poate ca el să acţioneze împiedicând lucrarea prin persecuţie sau să
corupă lucrarea făcând ca lucrătorii să cadă în mulţumirea de sine sau să imite lucrarea într-un mod rău.
Atât în istoria lui Israel cât şi în cea a bisericii avem exemple triste pentru ambele moduri de lucru ale
vrăjmaşului, atât de multe exemple încât nu le putem menţiona aici, dar acum vom vedea, în această
perioadă a instituţiilor monastice, ceva care va ilustra ceea ce am spus.
Obiectivul special al noilor ordine călugăreşti care au apărut la începutul secolului al treisprezecelea era
acela de a contracara influenţa pe care predicatorii albigenzi o aveau asupra claselor sociale sărace prin
aceea că erau aproape de ei şi trăiau printre ei, pedicându-le continuu evanghelia. Predicarea
evangheliei într-un mod adaptat celor din clasele de jos a fost ceva neglijat timp de multe secole de
biserica romană. Uneori se ridica un predicator serios, cum ar fi Claudius din Torino, Arnold din
Brescia, Fulk din Neuillz, Henric diaconul sau Pierre de Vaudes, care se dedica lucrării evangheliei
pentru mântuirea sufletelor, dar aceştia au fost puţini la număr şi între ei au fost distanţe mari. De obicei
numai câte un obiectiv pur papal, cum au fost cruciadele, a determinat clerul să încerce să trezească
interesul poporului prin elocinţa lor.
“În teorie”, spune istoricul ecleziastic, “episcopii aveau privilegiul special de a predica, dar foarte puţini
dintre ei aveau fie darul, fie înclinaţia, fie dorinţa de a lăsa ocupaţiile seculare, judiciare sau războinice
pentru a predica măcar în catedralele din oraşe, iar în restul diocezei lor apăreau doar ocazional, făcând
vizite formale, cu multă pompă, nu pentru a da învăţătură poporului. Mijloacele de a da învăţătură
religioasă se limitau aproape în exclusivitate la ritualuri, care, în ceea ce priveşte limbajul folosit,
încetaseră să mai fie înţelese, şi până şi preoţii erau aproape la fel de ignoranţi ca poporul, ei ştiind
numai să urmeze în mod mecanic o serie de rânduieli. Cei căsătoriţi, sau «clerul secular» - cum erau ei
numiţi -, deşi erau cei mai morali şi mai respectabili, lucrau într-un mod contrar legilor bisericii şi erau
chiar acuzaţi că ar fi trăit în concubinaj, aşa că slujirea lor avea efecte nsemnificative asupra poporului.
Clerul necăsătorit, sau cel oficial, urmau regulile exterioare, dar, potrivit tuturor relatărilor, ei încălcau în
mod flagrant principiile mai severe ale bisericii, astfel încât învăţătura lor – dacă încercau cumva să dea
învăţătură – trebuie că nu avea nici un fel de putere asupra minţii poporului*”. Predicarea în aer liber,
vizitele şi darea învăţăturii prin case şi mărturia dată în case şi afară sunt căi pe care Dumnezeu le
foloseşte întotdeauna pentru a da binecuvântare. Şi seamănă cap asemenea mijloace au fost folosite cu
multă sârguinţă de cei acuzaţi de erezie în Languedoc.
* Dean Milman, vol. 4, p. 243; J.C. Robertson, vol. 3, p. 363
Vrăjmaşul vigilent, observând ce efecte are acest mod de a lucra, şi-a schimbat tacticile, şi, în loc să
închidă în vreo mânăstire pe toţi membrii sinceri şi evlavioşi ai bisericii romane, acolo unde ar gândi
numai la sine şi s-ar învăţa numai unii pe alţii şi s-ar ruga şi ar predica numai pentru ei înşişi, el i-a
trimis ca predicatori în aer liber pentru a invada orice teritoriu care fusese ocupat de mai multe secole de
către adevăraţii ucenici ai lui Hristos. Emisarii lui aveau ordine stricte, nu numai de a-i imita pe eretici, ci
chiar să-i întreacă în simplitatea hainelor, în smerenie, sărăcie şi în apropierea de popor. A avut loc o
schimbare completă în istoria ordinelor monastice: în loc de călugări închişi în mânăstiri, departe de
privirile lumii, care spun rugăciuni, lucrează pe câmp sau strâng roadele grădinii lor, avem călugări
predicatori la fiecare colţ de stradă şi în fiecare oraş din Europa, călugări care cerşesc din poartă-n
poartă. Şi nu numai atât, ci, ei fiind favoriţii pontifilor, ei au condus aproape totul în biserică şi în stat
timp de trei secole. “Ei au deţinut cele mai înalte slujbe, atât în ierarhia civilă cât şi în cea ecleziastică,”
spune Mosheim, “au dat învăţătură cu autoritate aproape absolută în toate şcolile şi bisericile şi au
apărat suveranitatea pontifilor romani împotriva regilor, episcopilor şi ereticilor cun un zel şi un succes
uimitor. Ceea ce au fost iezuiţii după reformă, aceea au fost dominicanii şi franciscanii din secolul al
treisprezecelea până la Luther. Ei au fost sufletul întregii biserici şi al statului şi cei care au planificat şi
executat toate proiectele în orice moment”.
Originea şi caractetul dominicanilor
Din vreme ce considerăm că este mai bine să cunoaştem începutul lucrurilor, vom descrie pe scurt
originea şi caracterul acestor doi stâlpi puternici ai mândrului templu al Romei. Până atunci – la
începutul secolului al treisprezecelea – toate eforturile papilor s-au concentrat aproape în întregime
asupra zidirii acestu templu, pentru stabilirea supremaţiei lor în biserică şi a autorităţii lor temporale
asupra statului. Dar lumina care a înaintat în secolele al unsprezecelea şi al doisprezecelea şi depravarea
tot mai adâncă din biserică au făcut ca în câmpul mărturiei să se arate mulţi martori nobili ai lui Hristos,
pentru evanghelia Lui, ceea ce a făcut ca acel templu să se clatine. Clerul se înstrăinase de inimile
oamenilor de rând prin aceea că îi oprimau şi erau apucători, prin indolenţa, uşurătatea şi imoralităţile
lor, care erau într-un contrast nefavorabil cu smerenia, lepădarea de sine şi consecvenţa celor acuzaţi de
erezie. Întregul eşafodaj era periclitat de acei ereziarhi care erau răspândiţi în toate provinciile, în toate
clasele sociale şi chiar şi la Roma. Realizând necesităţile momentului, vrăjmaşul s-a grăbit să întreprindă
ceva pentru a salva ierarhia care era ameninţată. Cei doi oameni pregătiţi pentru a satisface cerinţele
momentului au fost Dominic şi Francisc.
Dominic s-a băscut în 1170, în satul Calaroga din Vechea Castilie. Părinţii lui aveau un nume nobil, cel
de Guzman, dacă nu cumva erau chiar dintr-o familie nobilă. Potrivit cu unii scriitori, efectul elocinţei
lui arzătoare ca predicator a fost prevestit maimei sale prin aceea că ea a visat că a dat naştere unui viţel
care purta în gură un tăăciune aprins, cu care a dat foc întregii lumi. Dar, indiferent dacă persoana care a
avut acea viziune a fost mama lui sau călugărul istoric, Dominic a corespuns în mod fidel acelei viziuni.
“Feriţi-vă de câinii aceia” este un cuvânt care nicicând nu s-a putut aplica mai bine la altcineva, iar focul
fizic şi nu numai elocinţa arzătoare a fost agentul lui favorit pentru distrugere chiar de la începutul
carierei sale. Dominic şi discipolii săi afirmau că flăcările iadului erau pregătite pentru eretici şi ei
considerau că era un lucru bun să înceapă din timp arderea eternă. Din copilărie, viaţa lui a fost de un
ascetism rigid. La început firea lui a arătat semne de blândeţe şi compasiune, dar, în timp, zelul lui
religios a eliminat orice impuls spre bunăvoinţă al firii sale. Nopţile le petrecea, în cea mai mare parte, în
exerciţii de penitenţă severă. În fiecare noapte el se biciuia cu un lanţ de fier: o dată pentru păcatele lui, o
dată pentru păcătoşii din lume şi o dată pentru cei din purgatoriu.
Dominic a ajuns canonic în riguroasa casă a lui Osma, şi în scudt timp i-a întrecut pe ceilalţi în
austeritate. Ca urmare a reputaţiei lui, Dominic a fost invitat de episcopul spaniol de Osma – un prelat
capabil şi cu mult entuziasm religios – să-l însoţească într-o misiune în Danemarca. Pe atunci ajunsese la
treisprezece ani şi, deşi era condiderat blând faţă de evrei şi de necredincioşi, el ardea de ură împotriva
ereticilor. După ce au trecut Pirineii, episcopul cel zelos şi însoţitorul lui sincer au ajuns în mijlocul
ereziei albigenzilor şi nu s-au putut face că nu vedeau starea jalnică a clerului roman, cum ajunsese el să
fie dispreţuit, nici reuşitele acelor sectari. În unele locuri nu se mai ţinuse mesa de peste treizeci de ani.
Au văzut că până şi delegaţia papală, cea trimisă de Inocenţiu al III-lea prin anul 1200, ajunsese într-o
stare lamentabilă. Să ne amintim că acea misiune era compusă din oameni ca Reinerius, Guy, Castenau
şi infamul Arnold, toţi călugări de la Citeaux, urmaşii spirituali ai Sf. Bernard. Ei se plângeau de
nereuşitele lor: erezia era surdă faţă de avertismentele şi ameninţările lor şi nu recunoştea autoritatea
papei.
Nunţii papali, potrivit vechiului obicei, cutreieraseră ţara cu cea mai mare pompă, în veşminte bogate,
cu toată suita lor, într-o mare cavalcadă. “Cum să aveţi succes cu atâta pompă seculară?” au spus
sapniolii severi. “Semănaţi sămânţa cea bună în felul în care ereticii o seamănă pe cea rea. Lăsaţi acele
veşminte somptuoase, renunţaţi la harnaşamentele bogate, mergeţi desculţi şi fără pungă, ca apostolii;
lucraţi mai mult şi postiţi mai mult decât acei învăţători răi”. Episcopul de Osma şi credinciosul lui
Dominic şi-au trimis înapoi caii şi s-au îmbrăcat cu cele mai austere haine călugăreşti, şi aşa au condus
armata spirituală.
Aceasta a fost marea subtilitate a lui Satan. Puterea Duhului Sfânt se manifgestase prin acei oameni din
văi şi prin oamenii săraci din Lyon, care se răspândiseră prin provincii, iar, în urma lor, a venit marea
mascaradă a falsei smerenii şi a zelului fals, ca o imitaţie josnică a darurilor şi harurilor Duhului Sfânt.
Numai prin asemenea minciuni şi ipocrizii se mai putea menţine autoritatea Romei şi vrăjmaşul ma
putea spera să ţină în robie naţiunile Europei.
Am vorbit deja despre lucrările lui Dominic în ţinuturile albigenzilor, unde a petrecut zece ani
străduindu-se să smulgă din rădăcini erezia. S-a format o frăţietate, din care au plecat doi câte doi, ca o
imitaţie a celor şaptezeci de ucenici trimişi de Domnul (Luca 10, Matei 10). În Languedoc au început
arderile pe rug. Ca nişte copoi cu mirosul fin, Dominicanii intrau din casă-n casă căutând pradă pentru
sabia lui de Montfort şi pentru focurile pe care le aprindeau ei. Marile realizări ale lui Dominic i-au
asigurat favoarea pontifilor Inocenţiu al III-lea şi Honorius al III-lea, care i-au acordat privilegiile de
“fondator”. A murit în 1221, dar, înainte de a părăsi scena pe care s-au desfăşurat cruzimile lui, în
diferite regiuni ale creştinătăţii răsăriseră nu mai puţin de şaizeci de mânăstiri ale ordinului său. În 1233
el a fost canonizat de Grigore al IX-lea. Înfricoşătorul tribunal al inchiziţiei, fie direct, fie indirect, se
datorează lui Dominic, iar cei mai mulţi şi cei mai neîndurători slujbaşi ai lui au provenit din rândurile
ordinului său. Vom mai da câteva detalii când vom vorbi despre franciscani, deoarece acestea
caracterizează ambele ordine.
Originea şi caracterul franciscanilor
Contemporan cu Sf. Dominic a fost şi egalul lui în faimă ecleziastică, Sf. Francisc, care a rivalizat cu
Dominic, ba chiar l-a şi depăşit pe spaniol în celebritate. El s-a născut la Assisi, un oraş din Italia
Centrală. Nu este cazul să menţionăm legendele absurde care umplu numeroasele pagini scrise de
biografii franciscani deoarece ele sunt cu adevărat blasfemiatoare. Atât era de nebun entuziasmul lor
încât susţineau că Sf. Francisc era al doilea Hristos, că stigmata, sau rănile Mântuitorului, erau imprimate
în mod miraculos pe trupul lui, ca o imitaţie a trupului crucificat al lui Isus, impostură pe care ei
îndrăzneau să o susţină în baza textului: “nimeni să nu-mi facă supărare, pentru că eu port în trupul
meu semnele Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6:17).
Pe parcursul unui an de prizonierat în Perugia, având mai multe suferinţe în trup, el a ajusn să aibă
viziuni extraordinare, prin care a fost încurajat să meargă în lume ca slujitor al lui Dumnezeu şi ca
mântuitor al omenirii. Visurile delirante ale minţii sale slăbite au fost socotite de catolici ca revelaţii
divine.
Francisc a început să vorbească tainic despre viitoarea lui mireasă – acea mireasă era sărăcia. El şi-a lăsat
veşmintele şi a îmbrăcat nişte zdrenţe. El spunea că fusese ridicat “pentru a opune adevărul erorii,
sărăcia poftei de înavuţire şi smerenia ambiţiei”. El a cerşit la porţile mânăstirilor, a făcut cele mai de jos
slujbe, s-a ocupat de îngrijirea leproşilor, spălându-le picioarele şi oblojindu-le rănile. “Mama lui” – citim
– “a auzit acestea şi a privit faptele lui neobişnuite cu o tandră admiraţie profetică, dar tatălui său i-a fost
ruşine de el şi l-a tratat ca pe un nebun”. Dar, deşi la-nceput a fost batjocorit şi lovit cu pietre pe străzile
din Assisi, el a fost crezut de bisericp, a fost adăpostit de episcop, şi nu peste mult timp a ajuns să aibă o
mulţime de imitatori care-l urmau.
Francisc a fost de atunci în mod oficial căsătorit cu sărăcia, printr-un jurământ pe care nu avea să-l
încalce niciodată, şi era vorba de sărăcie în cea mai de jos formă a ei: cerşetoria. De la un vechi prieten a
primit un veşmânt de pustnic: o tunică scurtă, un brâu de piele, un toiag şi papuci. Dar aceea era prea
mult şi erau lucruri prea bune şi prea comode pentru ideile tânărului fanatic. Făcând cea mai proastă
aplicaţie a îndrumărilor pe care le-a dat Domnul ucenicilor săi în Matei 10 şi Luca 10, el a dat tot ce avea,
cu excepţia unei tunici gri-închis de material grosolan, pe care a legat-o la mijloc cu o frânghie, şi a
cutreierat oraşu chemându-i pe toţi la pocăinţă.
Aşa era ciudata dar energica evlavie a fanatismului, care, într-o vreme de întunecate superstiţii şi
ignoranţă, nu se putea să nu aprindă zelul altora. El afirma că esenţa evanheliei predicate de Isus Hristos
consta în absoluta sărăcie în toate lucrurile, că nu exista cale mai sigură către cer decât prin lipsa oricăror
posesiuni pe pământ. “Umirea s-a transformat în admiraţie, admiraţia în emulaţie, iar emulaţie într-o
umblare pe urmele lui. Unul câte unul, discipolii s-au strâns în jurul lui. El s-a retras cu ei la un cot al
râului numit Rivo Torto*. Frăţietatea nou-formată avea nevoie de reguli. Franciscanii au deschis
evangheliile şi au citit trei texte: 1. «Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde tot ce ai şi dă săracilor»; 2.
«Nu luaţi nimic pentru călătorie»; 3. «Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai şi dă la săraci, şi vono,
urmează-Mă, luându-ţi crucea» (Matei 19:21, Marcu 6:8, Matei 16:24). Francisc a făcut semnul crucii şi i-a
trimis pe discipolii săi în oraşele din jur, la est, la vest, la nord şi la sud”.
* n.tr.) it. “Râul Sucit”
Aşa a fost începutul şi caracterul noilor ordine călugăreşti. Deşi ele s-au constituit în mod întrucâtva
diferit, ele au avut caracteristici asemănătoare, şi chiar şi în profesiunea lor de credinţă ele se declară ca
având aproape aceleaşi obiective şi aceleaşi căi de acţiune. Ambele ordine erau ale unor predicatori
itineranţi, sub jurământ. Ambele se identificau cu cei mai de jos dintre oameni. Ei îi priveau ca vrăjmaşi
pe oamenii săraci din Lyon, sau pe vaudezi, iar ei erau oamenii săraci ai papalităţii, care se luptau
împotriva ereticilor cu acelaşi armament, depăşindu-i în sărăcie, smerenie, lucrări şi suferinţe. Primind
aprobarea papei şi având protecţia lui, Francisc şi-a trimis discipolii juraţi să-I slujească lui Dumnezeu
pentru a-i extirpa pe eretici, pentru castitate, sărăcie şi ascultare.
Noile ordine au cuprins şi călugăriţe, sau câte o asociaţie de surori întemeiată în legătură cu fiecare
dintre frăţietatăţile respective. Mai exista şi o treaptă de legătură cu călugării cerşetori, cea a numiţilor
terţiari, care continuau să mai fie angajaţi în ocupaţiile lumeşti obişnuite şi contribuia la creşterea
influenţei şi a popularităţii călugărilor. Aceea era o legătură oficială dintre biserică şi lume. Numai
câteva cuvinte cu privire la obiceiurile călugărilor predicatori, în contrast cu ordinele monastice mai
vechi, îi vor da cititorului o imagine clară asupra ambelor. Şi, cum nu avem nici o-ndoială că noile ordine
au fost îngăduite de Dumenzeu pentru a mai susţine eşafodajul bisericii romane care se clătina şi şi
pentru a împiedica reforma timp de trei sute de ani, istoria lor prezintă un interes deosebit. Dar sfinţii lui
Dumnezeu trebuie să treacă printr-o lungă perioadă de educaţie şi biserica lui Hristos trebuia să se
îmbogăţească cu o nobilă oaste de martiri înainte de a-şi atinge ţelul glorios.
Ordinele călugăreşti mai vechi şi cele mai noi
Ştim bine că orice sistem omenesc trebuie să fie cercetat în lumina cuvântului lui Dumnezeu dacă este să
înţelegem adevăratul lui caracter şi că nu prin contrastul sistemului mai nou cu cel mai vechi putem
descoperi cât de mult s-au abătut de la ceea ce este gândul Domnului. Cuvântul Dumnezeului cel viu,
după care, în final, vor fi judecate toate, trebuie să fie singurul nostru standard. Puţin contează ce
îmbunătăţiri am găsi la un sistem faţă de altul dacă ambele sunt rezultatul invenţiilor omeneşti. Aceasta
este la fel de valabil pentru toate persoanele ca şi pentru toate sistemele. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie
să fie singura regulă pentru creştin, iar numai Hristos Însuşi să fie capul şi centrul, puterea şi autoritatea,
în sistemul pe care îl recunoaşte El – biserica, adunarea lui Dumnezeu. Dar, cum în mai multe ocazii, am
cercetat scriptura în această privinţă, acum ne vom limita la a arăta, în cîteva cuvinte, diferenţele dintre
sistemele monastice mai vechi şi cele mai noi*.
* v. “Reflecţii asupra principiilor ascetismului”, vol. 1
Obiectivul principal, daca nu chair unicul obiectiv, al pustnicilor de la început, al ancoriţilor, şi al

asceţilor de orice denominaţiune, era propria lor perfecţiune religioasă, iar a da învăţătură altora şi
mântuirea altora nu-şi găseau loc în crezul lor. Ei socoteau că era necesar să se izoleze de lumea
periculoasă, trăind într-o chilie, cu toate privaţiunile. Pe măsură ce aura sfinţeniei lor îi atrăgea pe alţii,
au fost construite case şi întinse suprafeţe de pământ au ajuns să fie cultivate pentru cele necesare
traiului lor. De la acele începuturi slabe s-a ajuns la cele mai frumoase aşezări din ţară, şi, pe parcursul
lungii nopţi întunecate a evului mediu, cu barbaria şi feudalismul lui, mânăstirile s-au arătat deseori a fi
de ajutor pentru cei bolnavi şi săraci şi pentru călători, fapt pentru care toţi trebuie să fie recunoscători.
Pe parcursul celor cinci sau şase secole care au urmat după căderea imperiului occidental, sistemul
monastic a devenit un instrument puternic pentru corectarea viciilor societăţii şi pentru protejarea
claselor sociale inferioare de opresiunea nelegiuită a seniorului feudal. Ospitalitatea, sau găzduirea
străinilor şi călătorilor, au fost unul dintre cele mai importante aspecte ale utilităţii mânăstirilor în acel
timp, pentru că se pare că, până în secolul al unsprezecelea, nu prea au existat hanuri pentru găzduirea
călătorilor. Singurele clădiri frumoase pe care le vedea călătorul în acel timp erau castelul puternicului
baron şi mânăstirea călugărilor care se rugau. Unul însemna război, iar cealaltă însemna pace. Religia,
învăţătura şi ştiinţa şi-au găsit adăpostul între zidurile mânăstirii, iar adevărata evlavia a putut lucra în
pace acolo, scriind, copiind şi strângând şi păstrând informaţii utile.
“Benedictinii,” spune Travers Hill, “erau depozitarii învăţăturii şi ai artelor. Ei strânseseră multe cărţi şi
şi, în liniştea chiliilor lor, le copiaseră – nu numai volume din scrierile sfinte, ci şi lucrări clasice. Ei au
îneput arhitectura gotică; numai ei deţineau secretele chimiei şi ştiinţei medicale; ei au inventat multe
vopsele; au fost primii arhitecţi, artişti, sticlari, gravori şi mozaicari în evul mediu. A fost un sistem
puternic şi care a făcut lucruri bune în lume, dar a alunecat pe calea lucrurilor omeneşti şi a
instituţiilorm omeneşti, ajungând să fie îmbătat de propria lui putere, orbit de propria lui strălucire şi
corupt prin bogăţia lui. Stareţii au ajuns avari, iar călugării dedaţi la plăceri. Ei şi-au pierdut simplitatea
de la-nceput, iar regulamentul fondatorului lor nu mai era în vigoare la agricultorii lui, nici la învăţaţii şi
artiştii lui, ci se găsea numai în cuvintele citite în mod mecanic în capela unde domnea corupţia, corupţie
din care a rezultat moartea”.
Măreaţa mânăstire Glastonbury avea odinioară un domeniu de şaizeci de acri. Înainte de decăderea
mânăstirilor Angliei, perceptorii regali spuneau că niciodată nu mai văzuseră o casă aşa de mare, de
frumoasă şi de princiară, cu patru parcuri, cu un heleşteu de peşti având o circumferinţă de cinci mile,
plin de ştiuci, bibani, plătică şi babuşcă; cu patru conace în afară de capelă, spital, tribunal, şcoli şi casa
cea mare a porţii. Multe din casele de la Glastonbury au fost construite cu materiale luate de la acea
mânăstire odinioară superbă*.
* Johnston’s Gazetteer
Obiceiurile călugărilor celor noi erau într-un constrast perfect cu cele ale celor mai vechi. În loc să
trăiască între zidurile unei mânăstiri superbe, dominicanii şi franciscanii au ajuns în scurt timp să fie
răspândiţi în toată creştinătatea. Ei erau din toate ţările, şi, de aceea, printre ei se vorbeau toate limbile şi
dialectele. Ei predicau vechea credinţă cu cea mai inflexibilă rigoare medievală în aproape toate oraşele
şi cătunele.
Loialitatea deplină faţă de papă şi extirparea ereziei erau principalele lor teme. Pentru aceasta, ei erau
protejaţi de pontifi, ceea ce le conferea cele mai mari privilegii şi avantaje. Înainte de sfârşitul secolului,
mânăstirile de călugări şi de călugăriţe ale ordinului minoriţilor au ajuns să fie în număr de opt mii, în
ele locuind cel puţin două sute de mii de persoane.
Apostazia călugărilor cerşetori
Cele două ordine rivale – dominicanii şi franciscanii -, nu numai că au produs discordie în toată Europa,
incitând la conflicte, ci, la scurt timp după moartea înemeietorilor lor, au ajuns să se lupte unul
împotriva celuilalt pentru întâietate. Deşi pontifii din acel secol şi din cele care au urmat au recurs la
diferite metode pentru a domoli acea dispută urâtă şi a-i pune capăt, încercările lor au rămas sterile,
deoarece aceste două ordine au continuat mulţi ani să întreţină acea rivalitate puternică, aruncând cele
mai grave învinuiri unul asupra celuilalt. S-au luptat mult pentru a-şi asigura dominaţia în toate sediile
de învăţătură creştină, dar cea mai remarcabilă dispută a fost aceea a dominicanilor cu universitatea de
la Paris. Un alt aspect remarcabil al acestei îndelungate controverse a fost doctrina concepţiei imaculate
a Feciaorei Maria. Aceasta era învăţătura favorită a franciscanilor care a fost atacată în mod violent de
dominicani. Faimosul Thomas Aquinas era favorabil părerii dominicanilor în acea chestiune, iar
dialecticianul Duns Scotus susţinea vederile franciscanilor şi ei au intrat în dezbaterea care continuă
până în zilele noastre. Deşi actualul papă, Pius al IX-lea, a pronunţat dogma concepţiei imaculate a
Fecioarei Maria, ordinul călugărilor dominicani nu doreşte să admită aceasta. Şi totuşi, aceasta a ajuns să
fie un articol de credinţă al bisericii romane.
Încă din 1256, când Bonaventura a ajuns conducător general al franciscanilor, a cosntatat că ei
începuseră să fie necredincioşi miresei lor sărăcia şi se străduiau să obţină un divorţ. Afecţiunile lui
Francisc nu s-au menţinut vii la cei care i-au urmat, dar sub conducerea înţeleaptă a noului general, în
timpul vieţii sale s-a menţiunut un calm relativ. După moartea lui, care a avut loc în 1274, disensiunile
au izbucnit într-un conflict violent. Aceste ordine de cerşetori, sau, mai curand, aceste ordine satanice, au
dus la cele mai violente conflicte aproape în toate ţările din Europa până în perioada reformei şi toate
clasele sociale, atât biserica cât şi statul au avut de suferit din cauza mândriei şi aroganţei lor, din vreme
ce ei erau cei mai credincioşi slujitori ai Scaunului de la Roma.
Următoarea schiţă scurtă a lui Matei din Paris, un benedictin de la mânăstirea St. Albans, care scria prin
1249, îi va prezenta cititorului adevăratele caracteristici ale acestor două plăgi ale societăţii. Tabloul nu
este nicidecum exagerat, deşi Matei aparţinea ordinului călugăresc mai vechi şi aristocratic şi se putea să
fi dispreţuit frăţietăţile noi democratice. Singurătatea, izolarea, chilia solitară, capela privată, lipsa
oricărei comunicări cu lumea de afară – aceasta era vechea ordine, iar ceea ce urmează este un eşantion
al noii ordini şi a ceea ce a predominat în Anglia secolului al treisprezecelea.
“Este grozav, este jalnic şi rău-prevestitor, faptul că în trei sute de ani, în patru sute de ani, ba chiar mai
mult, vechile ordine monastice au degenerat atât de rău ca aceste frăţietăţi. Ordinele călugăreşti
înemeiate abia cu patruzeci de ani în urmă au construit chiar în Anglia zilelor noastre reşedinţe la fel de
mîndere ca palatele regilor noştri. Aceştia sunt cei care, extinzându-şi zi de zi edificiile lor somptuoase,
înconjurându-le ci ziduri înalte, acumulează comori incalculabile, călcând în mod nechibzuit jurămintele
de sărăcie şi violând, potrivit profeţiei germanului Hildegard, regulile mărturisirii lor. Aceştia sunt cei
care, mânaţi de setea de înavuţire, se aruncă asupra lorzilor şi a celor bogaţi. Şi aceştia, dispreţuind toate
drepturile, asuprind pe păstorii obişnuiţi, scot mărturisiri forţate şi testamente secrete, lăudându-se cu
ordinul lor şi afirmând supremaţia lor asupra tuturor celorlalţi. Astfel, nici unul dintre cei credincioşi nu
mai crede acum că poate fi salvat altcumva decât călăuzit şi îndrumat de predicatorul acestor călugări
minoriţi. Dornici să obţină privilegii, ei slujesc la curţile regilor şi ale nobililor pe post de consilieri,
şambelani, trezorieri, cavaleri sau notari. Ei sunt executorii extorcărilor papei. În predicile lor uneori
recurg la linguşiri, alteori la acuzaţii caustice; nu au nici un fel de reţineri să dea în vileag secretul
confesiunii sau să aducă cele mai dure acuzaţii. Ei dispreţuiesc ordinele legitime, cele întemeiate de
sfinţii părinţi, de Sf. Benedict, de Sf. Augustin, ca şi pe toţi ceilalţi mărturisitori. Ei socotesc că ordinul lor
este deasupra tuturor. Îi consideră pe cistercieni simpli şi neciopliţi, jumătate laici sau ţărani, iar pe
călugării negri îi tratează ca nişte epicurieni trufaşi*”.
* Milaman, vol. 4, p. 276; Mosheim, vol. 2, p. 253
Istoria Bisericii Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei
Capitolul 27. Apropierea zorilor reformei

Cu secole înainte ca Lutehr să fi bătut în cuie tezele sale pe uşa bisericii din Wittemberg, Domnul lucra
deja pregătind atât naţiunile cât şi indivizii pentru împlinirea acelei mari lucrări. Slăbirea puterii papale
şi creşterea forţei mărturiilor prevestea ceea ce se apropia.
În studiul bisericii Romei trebuie să facem întotdeauna deosebirea între biserica catolică şi papalitate, sau
între puterea ecleziastică şi cea temporară. Biserica, chiar decăzută şi robită, a rămas totuşi biserica,
mărturisitoare cu inima şi, într-o anumită măsură, credincioasă lui Hristos, dar cel care, în slujirea lui
evlavioasă, se aventura dincolo de limitele ortodoxiei romane era supus disciplinei ei severe pentru că
papalitatea se jurase să-i distrugă pe toţi cei care ar ieşi din limitele impuse de ea. Imoralitatea şi
caracterul nereligios puteau fi trecute cu vederea, sau erau eventual supuse unor critici, dar erezia sau
schisma, sau, cu alte cuvinte, orice formă de dizidenţă faţă de biserica Romei, trebuia să fie smulsă din
rădăcini prin foc şi sabie, iar toţi ereticii, eternă prin sentinţa pontificală, erau condamnaţi la moartea.
În timpul lungii domnii a terorii papale, adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu au mărturisit şi au profeţit
îmbrăcaţi în sac, iar firul de argint al harului s-a păstrat neîntrerupt din zilele apostolilor sub aripa
ocrotitoare a Dumnezeului cel viu. El i-a păzit pe martorii săi de balaurul care devorează ascunzându-i
în locuri tainice de pe pământ, în munţi, văi şi peşteri şi în multe mânăstiri liniştite din regiuni
îndepărtate ale creştinătăţii.
Ar fi interesant ca, mai întâi, să vedem care era starea creştinismului în unele dintre ţările de care am
vorbit deja. Astfel, vom urma în modul cel mai normal şirul lung de martori care a continuat până în
zilele lui Luther. În primul rând vom vedea
Creştinismul în Irlanda
Au trecut multe secole de când am văzut care era situaţia în insula soră. Sf. Patrick lăsase la moartea lui,
în anul 492, un cerc de oameni învăţaţi şi credincioşi, care-l venerau mult pe maestrul lor şi căutau să
calce pe urmele lui. Irlanda ajunsese să fie atât de renumită pentru mânăstirile ei, şcolile ei de misionari
şi pentru că era sediul învăţăturii scripturistice curate încât era numită “Insula sfinţilor”. Din mărturia
lui Bede aflăm că, pe la jumătatea secolului al şaptelea, mulţi nobili anglo-saxoni şi clerici au mers în
Irlanda fie pentru învăţătură, fie pentru a trăi într-o mânăstire cu o disciplină mai strictă.
Am spus deja despre lucrările misionare ale clerului irlandez. Cluzii din Insula Iona îşi datorează
originea lor predicării apostolului irlandez Columba. Britania, Franţa, Germania, ţările de jos şi diferite
regiuni ale Europei continentale datorează misionarilor irlandezi primul lor contact cu adevărul divin.
Însuşi Carol cel Mare, şi el un om învăţat, a invitat la curtea lui învăţaţi eminenţi din diferite ţări, dar în
mod special din Irlanda. Mult timp biserica din Irlanda şi-a menţinut independenţa faţă de Roma, a
respins orice control străin şi L-a recunoscut numai pe Hristos în calitate de Cap al bisericii, dar, la
începutul secolului al nouălea, invazia danezilor şi ocupaţia lor au stins lumina şi au schimbat caracterul
“insulei sfinţilor”. Acele bande de piraţi prădători i-au măcelărit pe fiii insulei, le-au luat moştenirile, au
dărâmat şcolile şi au dominat ţara cu cruzimea şi aroganţa uzurpatorilor. Rezultatul a fost un întuneric
moral şi spiritual, care a pregătit calea pentru romano-catolicism. Până atunci, istoria ei este caracterizată
de instituţiile religioase şi lucrările ecleziasticilor, dar de atunci istoria ei este dominată de războaie
interne, tulburări, crime şi pustiiri.
Pontifii romani au încercat în mai multe rânduri să supună biserica Irlandei Scaunului episcopal de la
Roma, dar nu au avut succes până la domnia papei Adrian al IV-lea. El era un englez numit Nicholas
Breaksoear, născut în sărăcie, într-o familie obscură. A devenit călugăr la St. Albans şi, în evoluţia
lucrurilor, a fost apoi înălţat la demnitatea pontificală. Deşi ridicat de la sărăcie la opulenţă, el a fost
extrem de mândru şi de arogant. El s-a simţit foarte ofensat când împăratul Friedrich Barbarossa a omis
să-i ţină scara şi a refuzat să-i dea sărutul de pace. Friedrich a declarat că omisiunea lui era din
ignoranţă, şi, supunându-se Sfinţiei Sale pentru a face un serviciu de rândaş, a fost iertat şi a primit
sărutul.
Unul dintre primele acte ale pontifului a fost acela de a-şi asuma autoritatea Irlandei şi a i-o încredinţa
lui Henry al II-lea, regele Angliei. Pentru a da Irlanda în acest fel, Papa se baza pe ceea ce el exprima în
următoarele cuvinte: “Este un fapt incontestabil, recunoscut şi de majestatea voastră, că toate insulele
asupra cărora Hristos, soarele dreptăţii, a strălucit, şi care au primit credinţa creştină, îi aparţin Sf. Petru
şi preasfintei biserici a Romei”. În virtutea acestui drept, el l-a autorizat pe Henry să invadeze Irlanda
pentru a extinde biserica şi a întări religia şi virtutea şi a eradica neghina viciilor din grădina Domnului,
cu condiţia ca fiecare casă să plătească o taxă anuală către Scaunul episcopal de la Roma.
Din această perioadă, 1155, biserica Irlandei a devenit în esenţă romană din punct de vedere al
învăţăturilor, constituţiei şi disciplinei. Cu mult înainte de reformă, “aproape şase sute de aşezări
monastice, aparţinând la optesprezece ordine diferite, erau răspândite peste tot în ţară. Călugări în
negru, alb şi gri mişunau în mare număr, practicându-şi meşteşugul asupra unui popor ignorant şi dus
în eroare”. În 1172, Henry a finalizat cucerirea ţării, şi o adunare a clerului irlandez, strânsă la Waterford
conform ordinului papei, l-a proclamat pe Henry suveran al Irlandei şi i-a jurat credinţă lui Henry şi
succesorilor săi. De atunci evoluţia bisericii Irlandei a fost marcată de un declin rapid. Renumita ei
spiritualitate şi inteligenţă a dispărut. Într-o vreme avusese aproximativ trei sute de episcopi, iar în zorii
reformei credem că numărul episcopilor era sub treizeci. Invidiile, conflictele şi rebeliunile au pătat
aproape fiecare pagină a istoriei ei civile şi ecleziastice, din secolul al nouălea până în prezent*.
* V. Froude – History of Ireland; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 150; Edgar – Variations of Popery, p.
153 şi 192
Creştinismul în Scoţia
După cum am văzut deja, clerul roman cu mare greutate a reuşit să aibă baze permanente în Scoţia.
Culzii – pe care suntem înclinaţi să-i onorăm pentru lucrările lor – au continuat timp de secole să se
opună ingerinţelor papalităţii, rămânând pe poziţie în pofida eforturilor bisericii Romei de a-i zdrobi şi
extermina. Ei au rezistat prin Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea reformatorilor de mai târziu,
considerând Cuvântul ca unicul îndrumar infailibil şi cu autoritate în toate chestiunile care ţin de
credinţă şi de trăirea practică. Până şi Bede, călugărul istoric, recunoaşte cu sinceritate că “Columba şi
discipolii lui primeau numai acele lucruri care se găseau în scrierile profeţilor, evangheliştilor şi
apostolilor, urmărind cu multă sârguinţă să facă lucrări evlavioase şi virtuoase”. Dar Roma a triumfat în
cele din urmă, iar credincioşii culzi, mult timp oprimaţi, au ajuns să fie din ce în ce mai puţini, energia
lor a scăzut, şi, prin vrăjitoriile Izabelei, au dispărut de pe pagina istoriei, Scoţia ajungând din nou să fie
învăluită în întuneric şi superstiţii. Multe mânăstiri s-au ridicat rapid, ajungând în scurt timp să acopere
ţara, şi să fie de o bogăţie şi putere neegalate altundeva în Europa. Ca urmare, trebuie să facem o scurtă
ceretare a acestei evoluţii.
Mania de a îmbogăţi bisericile a început cu Carol cel Mare (Charlemagne). Alfred cel Mare i-a urmat
exemplul, şi, curând, întreaga creştinătate a fost contaminată de această superstiţie. Prin persoana
Margaretei, prinţesa saxonă, acest obicei a ajuns în nord. Invadarea şi cucerirea Angliei de către
normanzi şi stabilirea în ţară a unei noi dinastii a avut efecte extrem de importante în istoria bisericii
Scoţiei. Mulţi saxoni au fugit în Scoţia pentru a scăpa de stăpânii cei noi, şi, printre alţii, Margareta, care
a ajuns soţia regelui scoţian Malcolm al III-lea şi mama lui Alexandru I, un prinţ puternic şi viguros, şi a
lui David I, care a fost un sprijinitor bigot al romano-catolicismului. Evlavia, milosteniile şi viaţa ascetică
a Margaretei sunt elogiate cu mult entuziasm de confesorul şi biograful ei, Trgot, un călugăr din
Durham, episcop de St. Andrew. Malcolm, însufleţit de duhul de închinare al iubitei sale soţii, a făcut
ceva donaţii către biserică, dar dărnicia regală a fiului său, David, arătată în înzestrarea episcopiilor şi
mânăstirilor a fost răsplătită cu multe laude de toţi călugării scriitori, deşi James I spune că el a fost “un
sfânt care a slăbit mult coroana”. Superstiţia lui extravagantă nu numai că a sărăcit coroana ci a şi dus la
asuprirea poporului prin taxare excesivă. “El a întemeiat episcopiile de Glasgow, Brechin, Dunkeld,
Dunblane, Ross şi Caithness... Aceeaşi dărnicie evlavioasă a creat şi o mulţime de mânăstiri de călugări
şi de călugăriţe şi a tot felul de ordine călugăreşti, în veşminte diferite, care mişunau prin ţară*”.
* Pentru detalii culese cu multă grijă, v. Cunningham, vol. 1, p. 106
Civilizaţia superioară a refugiaţilor anglo-saxoni şi ataşamentul lor faţă de ierarhia engleză au contribuit
mult la stabilirea ei în Scoţia. Elementul celtic a slăbit, iar curtea a căpătat un aspect şi un caracter englez.
Avem informaţii că, în acea perioadă, în Scoţia a venit un flux de colonişti normanzi. În scurt timp
aceştia au căpătat cele mai fertile regiuni, de la Tweed până la Pentland Firth, şi acum aproape fiecare
familie nobilă scoţiană îşi poate trasa genealogia până la ei. Noii proprietari, urmând exemplul
monarhului lor, au dat bisericii multe bogăţii. Pasiunea de a întemeia şi de a înzestra mânăstiri ajunsese
atât de mare încât, cu mult timp înainte de reformă, erau peste o sută de mânăstiri răspândite prin ţară şi
peste douăzeci de mânăstiri de călugăriţe.
O scurtă schiţă a două sau trei din aceste case religioase ar putea prezenta interes pentru cititor, aşa că
noi vom face aceste prezentări care arată şi starea lucrurilor introdusă de ierarhia bisericii Romei în acea
ţară odinioară atât de simplă şi de primitivă. Statisticile sunt luate din istoria lui Cunningham.
Bogăţia mânăstirilor din Scoţia
Jedburgh, una dintre cele mai nobile mânăstiri din Scoţia, era deţinută de călugării roşii. Printre
donaţiile pe care le făcuse o serie de binefăcători evlavioşi se aflau: zeciuiala domeniului de vânătoare al
regelui de la Teviotdale, o casă în Roxburgh, o casă în Berwick, dreptul de păşunat pentru vitele
căluigărilor alături de cele ale regelui, cherestea din pădurile regale după necesităţile lor, o cotă-parte
din ceea ce măcina la moară fiecare om din Jedburgh, o salină lângă Stirling, scutirea de la orice taxă
asupra vinului produs de ei, o pescărie în Tweed, acri de teren arabil cu arendaşi care să le lucreze şi mai
multe biserici parohiale cu zeciuielile şi veniturile lor. Ei urmau regula Sf. Augustin de a-şi consacra
prima parte a zilei pentru munci, iar restul pentru citit şi închinare.
Paisley. Mânăstirea Paisley era una dintre cele mai vechi şi mai bogate case religioase din Scoţia. Ea a
fost întemeiată de Fitz-Allan, mare administrator, prin anul 1160, pentru ordinul călugăresc Cluniac,
care urma regulile ordinului Sf. Benedict. La început ei au avut aşezarea la Renfrew, dar apoi s-au mutat
la Paisley, şi curând au fost înzestraţi din plin prin dărnicia evlavioasă a mai multor mari administratori
care s-au succedat în funcţie şi a unor mari lorzi de Lennox şi din insule. În secolul al treisprezecelea, ei
stăpâneau treizeci de biserici parohiale cu toate veniturile lor. Aproape două treimi din terenurile
întinsei parohii Paisley erau în proprietatea lor, cu acri de teren arabil în toate districtele din vestul
Scoţiei. Administratorii le cedaseră şi zeciuielile din vânat şi pieile de la toţi cerbii din pădurile
învecinate, dreptul de păşunat pentru vite, o moară la Paisley, o plasă de somon pe râul Clyde, la
Renfrew, o pescărie la Lochwinnoch, dreptul de a extrage piatră de construcţie şi var de la Blackhall şi
din alte părţi, dreptul de a extrage cărbune pentru mânăstirile lor, gospodării, ateliere, berării, dreptul de
a face mangal din lemnul uscat, dreptul de a lua straturi din sol pentru a acoperi mangalul, dreptul de a
tăia lemn verde pentru mânăstirile şi gospodăriile lor şi drepturi de a avea culturi agricole şi drepturi de
pescuit.
Aşa erau călugării şi veniturile lor în acele vremuri. Ei se puteau bucura din plin de toate bunurile vieţii
pe pământ, dar, lucru extrem de ciudat, preotul de parohie era lăsat în sărăcie şi într-o stare de
dependenţă. Veniturile parohiei şi le însuşeau episcopii şi casele religioase, astfel încât pentru clerul
parohial mai rămâneau nişte venituri foarte sărace. Totul contribuia la a-i îngrăşa pe călugării care
leneveau, care, indiferent ce virtuţi vor fi avut iniţial, ajunseseră să fie o ruşine pentru biserică. În
perioada reformei, din cele o mie de parohii ale Scoţiei, aproape şapte sute erau în proprietatea
episcopilor şi a caselor religioase. Împărţirea mai sistematică a ţării în parohii şi dioceze a avut loc pe la
începutul secolului al doisprezecelea.
Unii dintre cititorii mai tineri ar putea fi înclinaţi să întrebe de ce anume în mod special în secolele al
dosiprezecelea şi al treisprezecelea regii şi nobilii lumii s-au întrecut unul pe altul în a îmbogăţi biserica.
Mai multe cauze convergente au dus la aceasta. Actele feudale erau semnate în acele zile cu crucea
regelui, din vreme ce el nu ştia nici măcar să-şi scrie propriul nume, şi toţi supuşii săi erau neciopliţi,
ignoranţi şi superstiţioşi. Călugării – după cum am observat deseori în istoria noastră - aveau o reputaţie
bună datorită sfinţeniei lor deosebite, a fervorii închinării lor şi a vieţii lor austere. Aceste lucruri au atras
atenţia şi au câştigat veneraţia poporului credul din acel veac al superstiţiilor. Pe deasupra, donatorul
primea asigurarea că prin donaţiile lui îşi asigura odihna sufletului după moarte, care atunci însemna
viaţa eternă. Prin această mare impostură religioasă clerul a ajuns la o asemenea opulenţă şi putere. Cei
bogaţi au ajuns să li se închine şi să le construiască acele case frumoase, ale căror ruine îl atrag şi azi pe
călător, stârnindu-i admiraţia*.
* Cunningham, vol. 1, cap. 5
Efectele bogăţiei asupra clerului
Înainte de reformă, potrivit celor mai de încredere relatări, mai bine de jumătate din bogăţia Scoţiei era
în stăpânirea clerului, iar cea mai mare parte a avuţiei era în mâinile câtorva persoane. Această stare a
lucrurilor a avut acelaşi efect ca în orice epocă şi în orice ţară: coruperea rânduielilor clerului şi a
întregului sistem religios. “Avariţia, ambiţia şi dorinţa de splendoare seculară domnea în rangurile
superioare ale ordinelor. Episcopii şi stareţii rivalizau în măreţie cu nobilimea şi chiar avea întâietate la
onoruri. Ei erau sfetnici, prezidau şedinţele parlamentului şi demult ocupau cele mai înalte funcţii în
stat. Un scaun episcopal sau un post de stareţ rămas vacant atrăgea competitori puternici, care se luptau
pentru acea poziţie ca pentru un principat sau un mic regat. Şi poziţiile inferioare erau scoase la vânzare
sau încredinţate unor slujitori neînvăţaţi şi nevrednici ai curtenilor, unor jucători de zaruri, barzi şi fii
naturali ai episcopilor. Niciodată, cu nici o ocazie, episcopii nu se coborau pentru a predica, ci, de la
înfiinţarea Episcopiei Scoţiei până la epoca reformei, este menţionat numai un singur episcop care a
predicat, şi anume Dunbar, arhiepiscopul de Glasgow, iar predicile lui au avut ca scop excluderea
reformatorului George Wishart”.
Viaţa clerului corupt prin bogăţie şi ignoranţă a ajuns să fie ceva atât de ruşinos pentru religie şi atât de
scandalos pentru bunul simţ încât nu vom reproduce în paginile noastre descrieri ale istoricilor celor mai
conştiincioşi, dar toţi istoricii, atât cei catolici cât şi cei protestanţi, sunt de acord că mânăstirile şi toate
casele religioase ajunseseră nişte crescătorii pentru superstiţii şi lenevie în care domnea desfrâul şi
răutatea. Şi totuşi era socotit a fi un sacrilegiu să spui că ar trebui să fie redus numărul lor sau că ar
trebui să li se ia din venituri. “Regatul mişuna de călugări ignoranţi şi leneşi, care trăiau în lux, şi care, ca
nişte lăcuste, devorau roadele pământului şi umpleau aerul cu miasmele lor infecte. Mişunau călugări
albi, negri şi gri, canonici, carmeliţi, cartusieni, cordelieri, dominicani, franciscani, observanţi, iacobini,
premonstratensieni, călugări din Tyrone, Vallis Caulium, ospitalieri, Sfinţi Cavaleri ai Sf. Ioan de la
Ierusalim, călugăriţe ale Sf. Augustin, Sf. Clair, Sf. Scholastica, Sf. Caterina de Sienna şi canonice din
diferite clanuri*”.
* Pentru o descriere plastică a situaţiei religiei în Scoţia înainte de reformă, v. Dr. McCrie – Life of John Knox, p.
7-13
Fără a cunoaşte starea creştinătăţii înainte de reformă ar fi imposibil să evaluaăm cât de necesară era
acea minunată revoluţie. La atâta distanţă în timp, cu societatea atât de mult schimbată în care trăim, ne
este greu să credem că în biserică dominau asemenea abuzuri imense. Din învăţăturile creştine nu mai
rămăsese nimic in afară de numele de creştin. În acelaşi timp, suntem la fel de ferm convinşi că Domnul
îi avea pe martorii săi adevăraţi, care în ascuns plângeau pentru căile rele şi intoleranţa celor de rang
înalt, din partida dominantă. În mesajul său către Tiatira, Domnul vorbeşte despre o rămăşiţă care este
separată de stricăciunea Izabelei, ale cărei lucrări au fost tot mai numeroase pe măsură ce întunericul a
devenit mai dens. “Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrările tale din
urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi”. Viaţa, credinţa şi lucrările acestei rămăşiţe credincioase au
fost, fără-ndoială, reglementate după Cuvântul lui Dumnezeu, dar tocmai aceste împrejurări au făcut ca
ele să rămână necunoscute şi să nu fie consemnate pe paginile istoriei. Firul de argint al harului suveran
al lui Dumnezeu nu se putea să fie întrerupt, şi zeci de mii din evul întunecat reflectă gloria harului
pentru totdeauna. Ei şi-au îndeplinit în linişte misiunea lor paşnică şi tot aşa, în linişte, au părăsit scena
lumii, fără ca lucrările dragostei lor să fie consemnate pe paginile cercetătorilor. Altfel au stat lucrurile
cu cei mândri, ambiţioşi şi fanatici: toţi aceştia ies în evidenţă pe paginile istoriei ecleziastice. Dar,
dincolo de judecata posterităţii, mai există un alt tribunal înaintea căruia trebuie să se prezinte şi unii şi
alţii pentru a fi judecaţi după standardele lui Dumnezeu.
Dar, să revenim la tema noastră – starea religiei în Scoţia înainte de reformă.
Papalitatea ca sistem
Cuvântul lui Dumnezeu, cel care îi face pe oameni înţelepţi spre mântuire, era interzis poporului. Până
şi episcopii nu se ruşinau să mărturisească faptul că nu citiseră niciodată nici un text din Sfânta
Scriptură, cu excepţia celor pe care le-au întâlnit în mesa lor. Slujba religioasă era mormăită într-o limbă
moartă, pe care mulţi dintre preoţi nu o înţelegeau, iar unii dintre preoţi abia dacă ştiau să citească. Cea
mai mare parte a preoţilor era preocupată să împiedice până şi catehismele – cele compuse de cler – să
ajungă în mâinile laicilor. Mesa de sacrificiu era prezentată ca fiind aceea prin care se obţine iertarea
păcatelor celor vii şi ale celor morţi, iar conştinţele oamenilor erau deturnate de la jertfa nespus de mare
şi de la lucrarea încheiată a Domnului Isus Hristos, fiind îndemnate să se încreadă în absoluţiunea dată
de preoţi, în graţierea papală şi în penitenţele făcute în mod voluntar.
“Erau învăţaţi,” spune eminentul istoric al lui John Knox, “că dacă spuneau în mod regulat ave-urile şi
credo-urile, se confesau la un preot, plăteau la timp zeciuielile şi darurile către biserică, cumpărau o
mesă, mergeau în pelerinaj la racla unui sfânt renumit, se abţineau să mânânce carne în zilele de vineri
sau făceau altceva prin care să-şi chinuie trupul, mântuirea lor era în mod negreşit asigurată; iar cei care
erau destul de bogaţi pentru a zidi un altar sau o capelă şi a plăti pentru întreţinerea unui preot, pentru
mese, pomelnice şi alte slujbe obţineau o uşurare a chinurilor în purgatoriu pentru ei sau pentru rudele
lor, pe măsura dărniciei pe care o arătau. Este greu să ne imaginăm cât de seci, ridicole şi de nenorocite
erau cuvântările pe care călugării le dădeau ca predici. Poveşti legendare despre întemeietorul unui
ordin religios, despre sfinţenia lui minunată, despre miracolele pe care le făcuse şi despre luptele lui cu
diavolul, despre veghile lui, posturile şi flagelările lui; discursuri despre virtuţile apei sfinţite, despre
mir, despre semnul crucii, despre exorcism; poveşti despre ororile purgatoriului şi cât de mulţi fuseseră
scoşi din purgatoriu prin mijlocirea unui sfânt puternic. Acestea, asociate cu glume proaste, pălăvrăgeală
la masă şi zarvă lângă foc, constituiau subiectele favorite ale predicatorilor. Acestea le serveau ei
poporului în locul învăţăturilor curate, sublime şi mântuitoare ale Bibliei”.
“Paturile muribunzilor erau asediate de preoţi avari, care le turburau ultimele clipe străduindu-se să
stoarcă de la ei banii pentru ei înşişi şi pentru biserică. Nemulţumindu-se cu zeciuielile pe care le
storceau de la cei vii, ei cereau şi pentru morţi: de îndată ce bietul ţăran îşi da ultima suflare, vicarul cel
rapace lua darul pentru trupul lui, şi făcea aceea de fiecare dată când era o moarte în familie*. Blesteme
ecleziastice tunau împotriva acelora care nu voiau să plătească sau se arătau neascultători faţă de cler.
Slujbele divine erau neglijate, şi, cu excepţia zilelor de sărbătoare, în multe regiuni din ţară, bisericile nu
mai erau folosite în scopuri sacre, ci erau adăposturi pentru răufăcători, locuri de negustorie şi de
pierdut vremea.”
* Darul pentru trup era primul lucru pe care-l cerea vicarul în caz de moarte. În parohiile de ţară, acela consta în
cea mai bună vacă a decedatului şi în cea mai bună cuvertură de pat sau cele mai bune haine. La acest dar, care era
cerut în mod riguros în Scoţia şi în alte locuri, se adăugau şi taxele cerute pentru înmormântare şi pentru
eliberarea sufletului din purgatoriu.
“Persecuţia şi interzicerea oricăror întrebări şi cercetări libere erau singurele arme cu care era apărat de
suporterii lui acel sistem al corupţiei şi imposturii. Orice cale pe care putea veni adevărul era păzită cu
multă grijă. Învăţătura era înfierată ca mama ereziei. Oricine ajungea să aibă cât de puţină lumină în
mijlocul întunericului general şi arăta cumva că era nemulţumit de purtarea oamenilor bisericii şi
propunea corecţii ale abuzurilor, era imediat stigmatizat ca eretic, şi, dacă nu se punea la adăpost
fugind, era aruncat în temniţă sau ars pe rug. Când, în cele din urmă, în pofida tuturor precauţiilor pe
care le luaseră, lumina a ajuns să pătrundă şi să se răspândească prin popor, clerul s-a pregătit cu cele
mai disperate şi mai sângeroase măsuri pentru a o stinge”.
Nu mai este nevoie să urmărim originile şi dezvoltarea papalităţii în alte ţări deoarece schiţa de mai sus
care prezintă starea lucrurilor în Scoţia între secolele al treisprezecelea şi al şaisprezecelea este îndeajuns
pentru a ilustra situaţia în întreaga Europă şi pentru scopul istoriei noastre. Ca sistem, este la fel în toate
epocile şi în toate ţările, dogma lui principală fiind unitatea bisericii romano-catolice. Fie că era vorba de
regiuni din vecinătatea imediată a Romei sau din nordul îndepărtat, este acelaşi duh, şi acest duh va fi
aşa până la sfârşitul care va veni prin judecata directă a Domnului Însuşi din cer. “Pe cât s-a glorificat şi
a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare. Pentru că zice în inima ei: «Şed ca împărăteasă şi nu sunt
văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare», de aceea într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte şi
întrstare şi foamete şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic”
(Apocalipsa 18:7-8).
Răspândirea creştinismului
Din vremea lui Inocenţiu al III-lea, scriitorii romano-catolici se lăudau cu zelul misionar al ordinelor de
călugări-cerşetori. Se spune că ei erau cei mai plini de râvnă în a vizita închisori, spitale şi locuri deosebit
de periculoase, dornici să se îngrijească de nevoile spirituale ale celor săraci şi că erau cei mai activi
slujitori ai bisericii în răspândirea creştinismului printre popoarele îndepărtate şi sălbatice. Se pare că aşa
au stat lucrurile în secolele al treisprezecelea şi al paisprezecelea, dar, din vreme ce istoria dovedeşte că
aceşti cerşetori au fost cei mai zeloşi agenţi ai Sfântului Scaun, susţinând în toată creştinătatea cele mai
ambiţioase planuri ale papalităţii şi cele mai rele practici, este greu să considerăm că ei erau însufleţiţi de
un zel creştin curat. Din metodele lor şi rezultatele misiunilor lor rezultă clar că ei urmăreau propria lor
avansare şi extinderea suveranităţii papale. Cu toate acestea, se poate ca printre ei să fi fost oameni
evlavioşi, care erau însufleţiţi de motive mai nobile şi care au lucrat din devotament dezinteresat, şi, cum
viciile călugărilor cerşetori sunt notorii, ne vom bucura să consemnăm toate lucrările lor bune când
putem.
De la războaiele religioase ale lui Carol cel Mare (Charlemagne) până la războaiele de exterminare din
Languedoc, misionarii Romei au predicat de obicei Evanghelia păcii în fruntea unei armate conduse de
episcopi şi au deschis cu sabia calea pentru acea Evanghelie. Dar, în seculul al treisprezecelea, cete de
misionari dominicani şi franciscani evlavioşi au fost trimise de pontifii romani la chinezi, la tătari şi în
ţările vecine lor. Mulţi din acele popoare au mărturisit credinţa creştină. Giovanni de Monte Corvino, un
franciscan, a fost remarcat prin succesul lucrărilor sale, şi, în 1307, Clement al V-lea, a înfiinţat un scaun
episcopal la Canbalu, actualul Pekin, capitala Chinei. Acelaşi pontif a trimis şapte alţi episcopi, tot
franciscani, în acele regiuni, şi acea ramură îndepărtată a ierarhiei a fost îngrijită cu atenţie de mai mulţi
pontifi care s-au succedat. “Cât timp a existat Imperiul tătar în China, nu numai latinii, ci şi nestorienii
au avut libertate de a-i mărturisi religia în toată Asia de nord şi de a o răspândi larg. Dar cel mai
puternic dintre împăraţii tătari, Timur Beg, a îmbrăţişat mahomedanismul, şi i-a persecutat cu violenţă şi
cu sabia pe toţi cei care au aderat la religia creştină, poporul tătarilor, printre care mulţi mărturiseau
odinioară credinţa creştină, s-a supus în întregime Coranului. Aşa a fost desfiinţată credinţa creştină în
acele părţi ale Asiei în care locuiesc chinezii, tătarii, mongolii şi alte naţiuni a căror istorie nu este încă
suficient de bine cunoscută. Sau, cel puţin nu s-au găsit menţiuni privind existenţa vreunor creştini latini
în acele ţări după anul 1370. Până în secolul al şaisprezecelea se mai pot găsi unele urme ale nestorienilor
care au trăit în China, deşi nu foarte clare”.
Dintre principii europeni, Iagielo, ducele Lituaniei, era aproape singurul care mai ţinea la idolatria
strămoşilor săi, dar şi el, în 1383, a îmbrăţişat riturile creştine, a fost botezat şi i-a convins şi pe supuşii
săi să facă acelaşi lucru. Ce mai rămăsese din vechile religii prin Prusia şi Lvov a fost exterminat de
Cavalerii Teutoni şi de cruciaţi prin război şi masacre. În Spania, sarazinii mai stăpâneau încă Granada,
Andaluzia şi Murcia, iar împotriva lor duceau un război continuu regii creştini ai Castiliei, Aragonului şi
Navarei, care, deşi cu mare dificultate, au triumfat, devenind, în secolul al cincisprezecelea, singurii
stăpâni ai Spaniei, sub domnia lui Ferdinand şi Isabella*.
* Waddington, vol. 3, p. 358; Mosheim, vol. 2, p. 592
Reflecţii asupra istoriei papalităţii
Am urmărit, deşi pe scurt, originile şi dezvoltarea până la stadiul cel mai avansat al sistemului papal,
stadiu care a fost atins prin marea capacitate a lui Inocenţiu al III-lea. Cât de diversă şi de plină de
lucruri contrarii este această istorie minunată! Ne oprim o clipă pentru a medita la ipocriziile, tirania,
pretinsa evlavie şi cruzimea evidentă a femeii aceleia, Izabela. Ea este aceea care i-a trimis pe cei mai
aleşi dintre copiii săi să locuiască în peşteri singuratice din munţi sau ascunşi în mânăstiri, cu pretenţia
de a contempla în linişte gloria lui Dumnezeu pentru a fi transformaţi în chipul Lui. Dar tot pe ea, cu
glasul schimbat, o auzim chemând zecile de mii de ostaşi ai Europei să plece pentru a salva Ţara Sfântă
de sub jugul filistenilor necircumcişi şi pentru a apăra stindardul crucii şi Sfântul mormânt. Ea a ajuns
lipsită de afecţiuni fireşti, insensibilă faţă de nenorocirile omenirii şi mânjită cu sângele a milioane de
oameni. Timp de două sute de ani ea şi-a folosit toată puterea pentru a promova distrugerea vieţilor
oamenilor prin expediţii în Ţara Sfântă. Şi, deşi fiecare cruciadă succesivă s-a arătat şi mai fără speranţe
şi a fost şi mai dezastruoasă decât cele de dinainte, ea şi-a intensificat îndemnurile şi a reeditat acele
scene de nebunie neegalată, de suferinţă şi de vărsare de sânge.
Să ne întoarcem încă odată pentru a privi aspectul dublu al caracterului ei în acel timp. Când cruciaţii au
ajuns să vadă Ierusalimul, ei au descălecat şi s-au descălţat pentru a se apropia de zidurile sfinte ca nişte
pelerini adevăraţi. S-au ridicat mari strigăte: O, Ieruslim! Ierusalim! ca şi când teama sfântă le-ar fi
mişcat inimile. Dar, atunci când guvernatorul s-a oferit să-i primească în pace ca pelerini, ei au refuzat,
fiind hotărâţi să-şi croiască drum cu sabia şi, prin zel militar, să smulgă cetatea sfântă din mâinile
necredicnioşilor. Imediat ce au trecut de ziduri s-au şi repezit să măcelărească fără deosebire
mahomedani şi evrei şi au umplut de sânge locurile sfinte. Apoi, pentru puţin timp, masacrul şi jaful a
fost întrerupt pentru ca pelerinii evlavioşi să se închine, dar locurile unde îngenuncheau pentru
închinare erau pline de mormane de cadavre. Aceasta este adevărata imagine a spiritului şi caracterului
Izabelei, care s-a manifestat în toate timpurile şi în toate ţările. Chiar Dominic a ajuns să se ruşineze de
misionarii lui Inocenţiu, cei pătaţi de sânge din Languedoc după ce uciseseră cu sânge rece mii de ţărani
paşnici, s-a retras într-o biserică şi s-a rugat pentru succesul cauzei celei bune, iar victoriile lui de
Montfort şi ale razboinicilor lui au fost atribuite rugăciunilor sfinte ale spaniolului. Aceea a fost o
cruciadă nu împotriva turcilor şi a necredincioşilor, ci împotriva sfinţilor Domnului, pentru că ei
îndrăzniseră să spună ceva despre abuzurile comise în “sfânta mamă biserica”. Şi, pentru a-i pedepsi şi
mai eficient pe copiii ei, a inventat Inchiziţia, acea maşină de persecuţie civilă, tortură şi ucidere.
Indiferent cât de ciudat ne-ar părea astăzi şi de nespus de crud, distrugerea pe scară largă a vieţii
omeneşti şi a proprietăţii a fost ceea ce a susţinut existenţa papalităţii. Ea s-a îmbogăţit prin însuşirea
contribuţiilor pentru cruciade şi s-a întărit slăbindu-i pe monarhii Europei, golindu-le trezoreriile şi
pustiindu-le ţările. Aşa a fost zelul papal înflăcărat de pasiune pentru cruciade şi aşa s-a transmis de la
Urban al II-lea şi Consiliul de la Clermont la succesorii săi. Orice gând al papei şi orice sentiment al
inimii lui şi orice mandat emis de Vatican avea ca unic obiectiv îmbogăţirea şi întărirea Scaunului de la
Roma. Indiferent cât de mult submina pacea şi cât de vătămătoare era pentru societate, papalitatea şi-a
urmărit propriile ei interese cu o împietrire de neclintit. Excomunicările aveau şi ele scopul de a-l înălţa
pe papă. “Ereticul îşi pierdea toate demnităţile, drepturile, privilegiile, imunităţile, proprietăţile şi orice
protecţie a legilor şi urma să fie vânat, jefuit şi ucis fie prin intermediul justiţiei civile – autoritatea
temporară fiind obligată să execute sentinţele tribunalului ecleziastic megând până la sânge -, sau, dacă
îndrăznea să se împotrivească sub vreo formă, el devenea un răzvrătit impotriva căruia întreaga
creştinătate era obligată să poarte război atunci când puterea spirituală adresa chemarea la luptă; nu
numai că el îşi pierdea dreptul asupra moşiilor lui şi a domeniilor peste care era suveran, ci biserica îşi
asuma să dea drepturi asupra acelor proprietăţi oricui găsea ea de cuviinţă”.
“Armata care executa mandatul papei era armata bisericii, iar stindardul acelei armate era crucea lui
Hristos. Aşa au început cruciadele nu la hotarele disputate ale creştinătăţii, nu în ţinuturile mahomedane
sau păgâne din Palestina, nici pe malurile Nilului, nici în pădurile Lvovului, nici pe ţărmurile Balticii, ci
chiar în sânul creştinătăţii, nu printre partizanii neînduplecaţi ai unei credinţa contrare, ci chiar pe
pământul Franţei catolice, printre cei care se numeau creştini*”.
* Milman, vol. 4, p. 168; Waddington, vol. 2, p. 270
Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi mereu duhul şi caracterul bisericii Romei. Ce tablou sumbru! Cât de trist
să vedem că aceea care se numeşte biserica cea adevărată a lui Dumnezeu, mama cea sfântă a copiilor
Lui şi reprezentanta lui Hristos pe pământ s-a transformat, prin intermediul agenţilor lui Satan, într-un
monstru de ipocrizii scârboase şi idolatrii urâcioase! Ea a devenit ocrotitoarea celei mai făţişe şi
neînfrânate închinări la sfinţi, relicve şi icoane, a teoriei transsubstanţierii şi a practicii confesionalului. În
cele văzute a arătat o ambiţie fără scrupule căutând gloria lumii, intoleranţă în persecuţia şi
exterminarea tuturor celor care s-au încumetat să-i conteste autoritatea, o sete de sânge nepotolită, fără
seamăn nici chiar în cele mai barbare epoci păgâne.
Şi, atunci, în meditaţia noastră, am putea exclama: “Aceasta este deci biserica la care merg mulţi în zilele
noastre?” Da, vai, şi încă mulţi din clasele de sus şi dintre cei mai inteligenţi. Asemenea convertiri nu pot
fi decât rodul puterii de orbire a lui Satan, dumnezeul veacului acestuia (2. Corinteni 4:3-4). Multe tinere
domnişoare din cele mai bune familii din Anglia s-au supus, cu o dedicare oarbă, tăierii acoperitorii lor
naturale şi au fost închise pe viaţă într-o mânăstire. Şi mulţi din aristocraţie, atât laici cât şi clerici, s-au
alăturat comuniunii bisericii Romei. Dar ea nu s-a schimbat, ci schimbarea este la aceia a căror lumină a
devenit întuneric, potrivit cuvântului profetului: “Daţi glorie Domnului, Dumnezeului vostru, mai
înainte da a aduce El întunericul şi mai înainte de a vi se poticni picioarele pe munţii nopţii. Şi veţi
aştepta lumina, dar El o va schimba în umbra morţii şi o va preface în întuneric adânc” (Ieremia 13:16).
Aşa a fost în zilele lui Grigore al VII-lea, ale lui Inocenţiu al III-lea, ale cardinalului Pole şi ale
sângeroasei Maria*, şi aşa ar fi şi astăzi dacă ar mai avea acea putere. Dar cât de vinovaţi trebuie să fie
englezii convertiţi la catolicism, care, au avut înaintea lor Noul Testament şi au văzut contrastul dintre
Domnul nostru binecuvântat şi apostolii Săi şi papa şi clerul lui, dintre harul şi îndurarea Evangheliei şi
intoleranţa şi cruzimea papalităţii! Cititorul să-şi amintească îndemnul: “Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să
nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei ... prin vrăjitoria ta au fost înşelate toate
naţiunile. Şi în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor junghiaţi de pe pământ” (v.
Apocalipsa 18).
* n.tr.) regina Mary Stuart
Istoria Bisericii Capitolul 28. Declinul puterii papale
Capitolul 28. Declinul puterii papale

Din vremea lui Inocenţiu al III-lea până la perioada reformei, Domnul a pregătit calea pentru acel mare
eveniment prin slăbirea puterii papilor asupra guvernărilor omeneşti şi asupra minţii oamenilor în
general. Declinul a fost lent, cel puţin timp de o sută de ani, pentru că întreaga putere a lui Satan era
angajată pentru a sprijini acea “taină a fărădelegii”, dar Dumnezeu a găsit plăcere să-i slăbească puterea
ridicând oameni deosebit de capabili şi de integri, care au expus numeroasele ei rele. Ne propunem să
studiem pe aceşti martori în capitolul următor, iar, până atunci, mai spunem că modul de gândire
european era atât de familiarizat cu pretenţiile papalităţii încât ele erau acceptate ca fiind esenţiale
pentru creştinism. Ideea de bază a acestei scheme teocratice era supremaţia puterii spirituale asupra celei
temporare, “cum sufletul domină asupra trupului, eternitatea asupra timpului, Hristos asupra Cezarului
şi Dumnezeu asupra omului, tot aşa orice putere pământească este subordonată puterii spirituale în
toate privinţele, fie prin intermediari, fie în mod direct, în ceea ce priveşte religia sau capul ei”. Acest
principiu a fost pentru prima dată afirmat în mod explicit şi complet de Hildebrand şi a ajuns să fie
instaurat în mod ferm şi să ajungă la cea mai mare extindere sub domnia abilului Inocenţiu, care a atins
culmea puterii şi gloriei pontificale. Ceea ce fusese visul multora dintre predecesorii săi a fost deplin
realizat în timpul pontificatului lui Inocenţiu, iar odată ajuns pe acea culme, preotul încoronat şi-a
început coborârea.
Detaliile cu privire la războaiele aducătoare de ruină dintre papalitate şi imperiu, care au urmat imediat
după aceea, mai ales între Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi Friedrich al II-lea, nu-şi au locul în
paginile noastre deoarece nu slujesc scopului acestei istorii, aşa că ne vom limita la a prezenta o schiţă
sumară a celor mai de seamă pontifi din această perioadă a declinului papalităţii.
În anul 1216, Honorius al III-lea i-a urmat lui Inocenţiu, iar acest pontif a fost preocupat în exclusivitate
de promovarea războiului sfânt. Cruciadele ajunseseră să fie parte integrantă crezului papal şi să fie atât
de necesare pentru menţinerea puterii papale încât nici un cardinal care nu avea inimă de cruciat nu a
putut ajunge pe tronul Sf. Petru: aceasta ajunsese să fie cea mai importantă calitate a preotului căpetenie
a religiei creştine. Aceasta l-a determinat pe Honorius ca, imediat dupa ce s-a instalat in funcţie, să
trimită o circulară către toată creştinătatea, îndemnându-i pe creştini, în termenii cei mai incitanţi, să
contribuie, fie cu bani, fie prin participarea personală, la noua campanie. Friedrich al II-lea, împăratul
ales, în entuziasmul lui tineresc, făcuse un jurământ solemn înaintea lui Inocenţiu să se angajeze de
îndată într-o nouă cruciadă, nu împotriva albigenzilor care fuseseră zdrobiţi, a căror cenuşă încă mai
fumega, ci pentru distrugerea mahomedanilor şi eliberarea sfântului mormânt, ca să nu mai fie pângărit
de necredincioşi. În acel timp, nimeni care făcea un asemenea jurământ nu se putea scuza, ci, dacă nu
putea merge personal în expediţie, trebuia în schimb să contribuie cu bani. Lui Friedrich i-au fost trimise
urgent scrisori pentru a i se reaminti de ultimul său jurămânnt de a merge în cruciadă şi pentru a face
presiuni asupra lui să pornească de îndată spre Ţara Sfântă. Dar Friedrich era încă tânăr, rivalul său,
Otto, era încă în viaţă, iar în ţinuturile lui era încă o situaţie tulbure, ceea ce a făcut ca el să nu poată
pleca pentru un timp. Nici ameninţările, nici cuvintele înduplecătoare nu l-au putut determina pe
Friedrich să pornească, deşi speranţele papei se legau în principal de el.
Cucerirea Damiettei şi pierderea ei
Chemarea a fost atât de tare trâmbiţată şi imnul războinic atât de mult cântat de emisarii papei în toată
Franţa, Germania, Italia, Spania, Ungaria şi în tot occidentul încât regii, principii şi nobilii au fost presaţi
şi şicanaţi să strângă fără întârziere nave, oameni, bani, arme şi tot felul de provizii necesare. Dar papa a
fost tare necăjit că nu mai era entuziasmul din vremurile de mai înainte, că el, Honorius, nu mai avea
acea putere magică pe care o avusese Urban, că nici nunţii papali şi nici predicarea călugărilor nu mai
puteau aprinde în inimile oamenilor zelul pentru războiul sfânt. Numai un singur rege a ascultat
chemarea: Andrei al Ungariei. Principi, prelaţi, duci, arhiepiscopi şi episcopi i s-au alăturat regelui
ungar. S-a strâns o armată mare. Primul obiectiv a fost asediul cetăţii Damietta, care, după şaisprezece
luni a căzut în mâinile cruciaţilor. Însă pierderea de vieţi omeneşti pentru această nebunie papală a fost
groazavă. “Locuitorii cetăţii au fost atât de rău împuţinaţi prin foamete, boală şi sabie încât din optzeci
de mii se spune că au mai rămas în viaţă doar trei mii. Aerul era plin de duhoarea cadavrelor, dar nici
chiar aceste grozăvii nu i-au determinat pe biruitori să aibă vreun fel de reţineri în manifestările de
cruzime şi rapacitate*”.
Ştirea despre spelindida victorie a fost primită de papă cu multă bucurie, iar speranţele lui de a avea
succes deplin au fost stimulate la cel mai înalt nivel. Însă acele speranţe au fost spulberate peste puţin
timp. În anul care a urmat, cetatea a fost asediată de forţe copleşitoare ale necredincioşilor conduşi cu
multă abilitate de Malek al Kamul, sultanul Egiptului şi Siriei, aşa că Damietta a fost predată.
Papa şi-a manifestat înaintea împăratului marea lui frustrare, spunând că eşecul expediţiei şi
nenorocirile creştinilor erau din cauza că împăratul amânase în mod voit împlinirea angajamentului. Se
spune că treizeci şi cinci de mii de creştini şi aproape şaptezeci de mii de musulmani au pierit la
Damietta. Dar înfrângerea a stimulat zelul pontifului pentru noi cruciade. În timpul domniei lui, care a
durat şapte ani, Honorius s-a ocupat în principal cu promovarea cruciadelor împotriva albigenzilor din
sudul Franţei şi a sarazinilor din Palestina. În 1227, anul morţii lui, tot mai insista ca Friedrich să plece,
iar nouă ne pare bine să spunem că a insistat zadarnic.
Grigore al IX-lea şi Friedrich al II-lea
Grigore al IX-lea, rudă apropiată a lui Inocenţiu al III-lea şi discipol al şcolii lui, a ajuns imediat după
aceea pe tronul pontifical, fiind primit de toţi cu aclamaţii puternice. Încoronarea lui a fost extrem de
splendidă. “El s-a întors de la catedrala Sf. Petru purtând două coroane, călare pe un cal cu harnaşament
bogat ornamentat, înconjurat de cardinali, îmbrăcat în purpură şi însoţit de numeroşi clerici. Pe străzi a
fost aşternut tapet cu aur şi argint, cu cele mai frumoase produse din Egipt şi cele mai vii culori din India
şi parfumat cu diferite miresme*”. Era în al optzecişiunulea an al vieţii sale când s-a suit pe tronul Sf.
Petru, dar chiar la acea vârstă foarte înaintată, mintea lui era ageră. Se spune că el avea ambiţia, vigoarea
şi puterea de muncă a unui tânăr, că era inflexibil în modul în care-şi urmărea scopurile şi avea un
temperament aprins.
Friedrich, să ne reamintim, a fost un timp sub tutela lui Inocenţiu al III-lea. Aventurile, pericolele şi
succesele tânărului rege în lupta pentru a-şi asigura tronul Siciliei şi coroana Germaniei, moştenite
ereditar, sunt fără seamăn în istorie. În timpul pontificatului lui Honorius, el a ajuns la deplina
maturitate, fiind în vârstă de treizeci şi trei de ani la moartea acelui pontif şi era stăpânul necontestat al
imperiului, având drepturi în nordul Italiei, fiind rege al Apuliei, Siciliei şi Ierusalimului. Istoricii se
întrec unul pe altul în a descrie caracterul lui şi a-i enumera virtuţile şi viciile. Milman, în stilul lui poetic
obişnuit, îl descrie ca fiind un suveran magnific, un cavaler viteaz, poet, legiuitor, patron al artelor,
literaturii şi ştiinţelor, a cărui înţelepciune părea să anticipeze acele vederi legate de egalitatea în faţa
legii, de avantajele comerţului, de cultivarea artelor şi toleranţa faţă de religiile diferite, care la un fiu al
bisericii mai destoinic ar fi apărut ca o indiferenţă fără teamă de Dumnezeu. Alţii îl descriu ca fiind şi
egoist şi generos în acelaşi timp, şi maleabil dar şi crud, şi curajos şi fără credinţă şi unul care-şi permitea
cele mai nepotrivite lucruri. Realizările lui personale au fost remarcabile. El putea vorbi fluent în toate
limbile naţiunilor supuse lui: greacă, latină, italiană, germană, franceză şi arabă.
Atât papalitatea cât şi imperiul erau în acel moment reprezentate de oameni capabili şi hotărâţi să lupte
pentru interesele lor. Friedrich nu admitea să aibă vreun superior, iar Grigore nu admitea vreun egal.
Împăratul era hotărât să-şi apere drepturile monarhice, iar papa era la fe de hotărât ca demnitatea papală
să fie superioară celei imperiale. A început lupta pe viaţă şi pe moarte, ultimul conflict dintre imperiu şi
papalitate. Dar cruciaţii erau ceva indispensabil pentru victoria papei.
Bătrânul canonic a luat asupră-şi lucrarea, primul lui act de după încoronare fiind acela de a îndemna pe
la toate curţile Europei să pornească noi cruciade. Dar chemările lui păreau să se adreseze unor surzi.
Lombardia, Franţa, Anglia şi Germania persistau în ostilitatea faţă de cruciaţi şi faţă de promotorii
cruciadelor. Căderea Damiettei era încă proaspătă în mintea lor. Aşa că bătrânului încăpăţânat nu-i mai
rămăsese nimic altceva decât să facă presiuni asupra lui Friedrich. Deşi, din motive politice, el nu voia
să-şi părăsească stăpânirile lui, totuşi, pentru a-i face pe plac papei, el a strâns mulţi oameni înarmaţi şi
multe nave şi s-a îmbarcat la Brindisi. Dar a izbucnit o molimă, care i-a terminat pe mulţi dintre soldaţii
lui, printre care şi pe landgrafful de Thuringia şi doi episcopi. Împăratul însuşi, după trei zile pe mare, a
fost atins de boală şi a revenit pe ţărm pentru a beneficia de băi. Aceasta a făcut ca armata să se
risipească şi expediţia să fie temporar abandonată.
Friedrich dispreţuieşte excomunicarea papală
Papa s-a înfuriat şi a considerat că povestea cu boala era doar un pretext, şi, fără a mai cere vreo
explicaţie, a pronunţat sentinţa de excomunicare împotriva sperjurului Friedrich de Şvabia. Aceasta a
avut loc la şase luni după ce el se suise pe tronul papal, iar de atunci Friedrich nu a mai avut odihnă în
această lume până ce a ajuns în mormânt. În zadar a trimis el episcopi pentru a-i apăra cauza şi a da
mărturie cât de reală fusese boala, pentru că răspunsul papei era: “Ca înşelător, ai pretins că erai bolnav
şi te-ai întors la palatele tale pentru a te bucura de confort şi de lux” şi de fiecare dată a reînnoit
excomunicarea, cerându-le tuturor episcopilor să vestească public aceasta.
Dar, în loc să se umilească înaintea lui Grigore al IX-lea, cum făcuse la Canosa Henric al IV-lea înaintea
lui Grigore al VII-lea, el a denunţat cu îndrăzneală tot sistemul papalităţii: “Predecesorii voştri” – îi scria
el lui Grigore – “nu au încetat nici o clipă să calce drepturile regilor şi principilor, au folosit cum au dorit
pământurile lor, împărţindu-le favoriţilor curţii, au îndrăznit să-i absolve pe supuşii lor de jurământul
de credinţă şi au încurcat până şi exercitarea justiţiei legând şi dezlegând şi persistând în aceasta fără a
ţine cont de legile ţării. Religia a fost pretext pentru încălcarea drepturilor guvernului, dar motivul real
era de fapt dorinţa de a subjuga, atât pe guvernatori cât şi pe supuşi, sub o tiranie insuportabilă, pentru
a stroarce bani, cât mai mult cu putinţă, indiferent dacă structura societăţii se clătina din temelii”. Şi
Friedrich a mai îndrăznit să spună încă multe alte lucruri de acest fel, ceea ce arată slăbirea puterii
papale. Dar, în acelaşi timp, împăratul era totuşi, în multe privinţe, un bun catolic, care dăduse legi dure
împotriva ereticilor, dar care dorea ca papa să se ocupe de ale lui şi să guverneze biserica, lăsându-l pe el
să guverneze imperiul. El dorea ca papa să fie capul clerului, iar el să fie conducătorul laic*.
* Vedeţi o scrisoare lungă adresată de împărat lui Henry al III-lea al Angliei, în care el acuză dur şi pe drept
biserica Romei – Istoria lui Waddington, vol. 2, p. 281
În mintea pontifului fanatic, marea crimă a lui Friedrich era faptul că el nu voia să se ducă în Ţara Sfântă
şi că punea interesele imperiului său înaintea ordinelor Sfântului Scaun. Acea socoteală prudentă era
păcatul lui de neiertat. Împăratul nu vedea rostul să-şi sacrifice oamenii, banii şi navele când nu prea
avea şanse de succes. Şi totuşi era hotărât să-şi împlinească jurământul şi să se arate un soldat sincer al
crucii.
La sfârşitul lunii iunie a anului 1228, el a pornit din nou de la Brindisi. Cea mai mare parte a urii de
moarte împotriva mahomedanilor, care-i însufleţise pe cruciaţi, se stinsese, iar Friedrich era în relaţii
amicale cu sultanul, aşa că, în loc să caute să-i extremine cu foc şi sabie pe urmaşii lui Mahomed,
împăratul a propus un tratat de pace. Generosul Kamul a fost de acord, iar tratatul a fost semnat la 18
februarie 1229, prin aceasta Ierusalimul fiindu-le deschis creştinilor, cu excepţia templului, care, deşi li se
permitea accesul la el, rămânea sub stăpânirea musulmanilor. Nazaretul, Betleemul, Sidonul şi alte
locuri le erau lăsate creştinilor. Prin acel tratat cruciaţii au câştigat mai mult decât speraseră timp de
mulţi ani*.
Dar acea victorie fără vărsare de sânge, obţinută de un monarh excomunicat, l-a exasperat pe pontiful cu
păr alb, care a denunţat în termeni plini de resentimente pretenţiile nemaiauzite ale unuia aflat sub
interdicţia bisericii de a pune piciorul lui păgân pe pământul sfânt al patimilor şi învierii Mântuitorului
şi a plâns pângărirea cetăţii şi a locurilor sfinte prin prezenţa împăratului. Dar Dumnezeu, în providenţa
Lui, a rânduit ca acest eveniment remarcabil să arate clar înaintea întregii omeniri cât de ipocrit era
entuziasmul pe care Grigore îl mărturisea pentru eliberarea Ţării Sfinte. Demnitatea lui personală şi
papală îi erau de o mie de ori mai dragi decât locul naşterii lui Hristos. El a recurs la orice viclenie pe
care o putea născoci răutatea lui şi cea a consilierilor săi, de orice sugestie pentru a obţine eşecul
expediţiei şi ruinarea lui Friedrich. Călugării săi minoriţi au fost trimişi la patriarhul Ierusalimului şi la
ordinele militare de acolo pentru a-i pune în cale toate piedicile posibile, cu scopul declarat ca Friedrich
să ajungă fie în mormânt fie într-o temniţă din Palestina. Nişte templieri au făcut un complot pentru a-l
surprinde pe Friedrich cu ocazia unei expediţii pentru a se scălda în Iordan, dar complotul a fost
descoperit, iar planurile templierilor au fost dejucate. Cu toate acestea, bătrânul cel răzbunător nu a
terminat cu uneltirile. El a strâns o armată destul de mare, comandată de Jean de Brienne, şi a invadat
stăpânirile împăratului în Apulia. Veştile despre acele mişcări au făcut ca Friedrich să se întoarcă rapid
din est. Armatele papale au fugit când el s-a apropiat şi a recâştigat întreaga ţară prin influenţa prezenţei
lui.
Dar sabia papală fusese scoasă din teacă, acea neînduplecată sabie a discordiei. Pe tot parcursul lungii
domnii a lui Friedrich, cel mai mare din casa de Şvabia, “el a fost excomunicat pentru că nu luase crucea,
excomunicat pentru că nu a mers în Ţara sfântă, excomunicat pentru că a plecat acolo, excomunicat în
Ţara Sfântă şi excomunicat pentru că s-a întors de acolo după ce încheiase o pace avantajoasă cu
mahomedanii”, a fost declarat ca detronat şi supuşii săi au fost absolviţi de jurământul de credinţă faţă
de el. Fără a mai încerca să descriem aventurile militare ale imperiului sau să urmărim politica
necredincioasă a papalităţii, vom mai spune doar că nenorocitul pontif a murit la vârsta de nouăzeci şi
nouă de ani, înconjurat de ostilitate, în urma unui acces de furie. I-a urmat Inocenţiu al IV-lea, care a
urmat şi el calea lui Inocenţiu al III-lea şi Grigore al IX-lea. Cauza lui Friedrich nu a câştigat nimic prin
schimbarea pontifilor. El a trăit până în 1250, când, la cincizeci şi şase de ani, în al douăzeci şi şaptelea an
al domniei sale, a murit în braţele fiului său, Manfred, după confesiune şi după ce a primit absoluţiunea
de la credinciosul arhiepiscop de Palermo.
Am putea presupune că, prin moartea lui Friedrich, ostilitatea papală va fi luat măcar o pauză, dar nu a
fost aşa, ci ura care îl urmărise până la mormânt i-a urmărit şi pe fiii lui, până ce s-a potolit prin vărsarea
sângelui ultimului său descendent, la Napoli, pe eşafod. Războiul s-a purtat între ceea ce se numea
armata guelfică şi cea numită ghibelină, sau între facţiunea papală şi cea imperială. Papa Clement al IV-
lea l-a invitat pe crudul conte Carol de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea, să se grăbească să vină în
ajutorul armatelor guelfice, promiţându-i în schimb coroana Siciliei. “El a acceptat,” spune Greenwood,
“misiunea încredinţată de papă cu dorul de aventură şi cu spiritul nechibzuit de cruciat. El a fost unul
dintre cei mai mari tirani din istoria omenirii: cruzimea, rapacitatea, pofta şi corupţia se îmbinau în mod
perfect în lucrarea lui”. Cu o mare armată pe care o ridicase pentru a salva Ţara Sfântă, el a intrat în
Italia. Unii dintre cei mai viteji cavaleri şi nobili ai Franţei făceau parte din această “armată a crucii”.
Dar, în loc să meargă pentru a-i ajuta pe fraţii din Palestina împotriva mahomedanilor, papa i-a absolvit
de jurământul lor şi le-a promis iertarea păcatelor şi fericirea eternă cu condiţia să întoarcă armele
împotriva fraţilor lor care îl urmau pe răposatul împărat. Acesta era zelul papal şi aşa de mult dorea el
eliberarea sfântului mormânt!
Odată încoronat Carol de Anjou rege al Siciliei, “pelerinii” au căpătat permisiunea de a ucide şi a jefui în
ţinuturile pe care le indica papa, şi, sub îndrumarea lui, au invadat cele mai frumoase domenii din
stăpânirea împăratului. Împăratul era însă în mormânt, iar puterea magică a numelui său dispăruse. Fiii
săi s-au grăbit să strângă un număr de aventurieri pe măsura mijloacelor lor financiare. Rezultatele
războiului au fost pentru un timp sub semnul îndoielii, dar, în cele din urmă, cavalerii cei disciplinaţi ai
Franţei au biruit bandele de mercenari slab pregătiţi ai principilor. Manfred a căzut în bătălie, Conrad a
fost răpus brusc de o boală, iar tânărul Conradin şi vărul lui tânăr, prinţul Friedrich de Bavaria, a fost
luaţi prizonieri şi decapitaţi de Carol în piaţa publică din Napoli.
Creştinătatea s-a cutremurat la vestea despre aceste atrocităţi fără seamăn. Numai pentru vina de a fi
luptat pentru drepturile lui ereditare şi împotriva pretendentului papei, Conradin, ultimul descendent al
casei de Şvabia, a fost executat public pe eşafod, ca un criminal şi un rebel. Papa a fost acuzat de
participarea la uciderea fiului şi moştenitorului unui rege şi trebuie să se înfăţişeze pătat de sângele lui
Conradin înaintea tribunalului judecăţii divine şi omeneşti. La sfârşitul lunii următoare, detestatul papă
şi-a urmat victima la mormânt, domeniul în care noi nu ne aventurăm cu speculaţii, dar suntem siguri
că Judecătorul întregului pământ va face ce este drept şi că de la acel tron al dreptăţii divine el va auzi
sentinţa justiţiei eterne, care nu mai poate fi schimbată vreodată, unde focul este veşnic şi viermele nu
moare, unde lanţul nu poate fi rupt, zidul nu poate fi escaladat şi porţile nu se vor deschide niciodată,
iar trecutul nu va fi uitat niciodată şi mustrările conştiinţei nu pot fi reduse la tăcere, toate acestea
combinându-se şi umplând sufletul pentru totdeauna cu cea mai mare agonie a disperării. Cine oare nu
ar dori mai mult decât orice să fie iertat şi mântuit prin credinţa în Domnul Isus, care a murit pentru a-l
salva pe cel mai mare dintre păcătoşi? (Marcu 9:44-50).
Mâna lui Dumnezeu deasupra tuturor
În providenţa lui Dumnezeu, această crimă odioasă, care nu a putut fi uitată niciodată de monarhii şi de
popoarele Europei, trebuie să fi contribuit mult la discreditarea şi la slăbirea puterii papale şi la întărirea
mâinilor conducătorilor seculari împotriva uzurpării şi ingerinţelor bisericii Romei. Schimbarea este mai
vizibilă după această dată. Tragica moarte a lui Conradin de Hohenstaufen şi Friedrich de Bavaria a avut
loc în 1268, iar faimoasa “Sancţiune pragmatică” a devenit “Magna Carta” bisericii Galiei în 1269. Acest
document a fost emis de evlaviosul rege al Franţei Ludovic al IX-lea, numit şi Sf. Ludovic. Tonul acestui
edict este antipapal, el limitând imixtiunile curţii de la Roma în alegerea clerului şi negând în mod direct
dreptul ca ecleziasticii să impună taxe altfel decât cu aprobarea regelui şi a bisericii Franţei. Nimic nu
putea fi mai drept şi mai liberal, dar şi mai direct opus pretenţiilor Scaunului de la Roma. Sub grija
legiuitorilor civili, care făceau ca în mintea oamenilor să se statornicească ideea unei autorităţi rivale
celei a ierarhiei bisericeşti şi a legii canonice, Sancţiunea pragmatică a devenit marea cartă a
independeţei bisericii Galiei.
Acest edict antipapal emis de cel mai religios rege – un sfânt canonizat – nu a stârnit opoziţia Scaunului
de la Roma. Dacă o asemenea lege ar fi fost promulgată de Friedrich al II-lea sau vreunul din neamul lui,
efectul ar fi fost diferit. Probabil că nici Ludovic şi nici papa nu au prevăzut ce rol avea să aibă acest
decret evlavios, care iniţial a fost dat în ideea de a fi în folosul clerului, dar care, în mâinile
parlamentarilor, a avocaţilor şi a monarhilor ambiţioşi a devenit un obstacol împotriva ingerinţelor şi a
pretenţiilor înalte ale Romei, care aveau să fie zdrobite*.
* n.tr.) Autenticitatea acestui act este controversată. Unii aşanumiţi cercetători, chiar din secolul al XIX-lea,
afirmă că au probe că este un fals produs în secolul al XV-lea. Celelalte legi ale lui Ludovic al IX-lea şi faptele lui
nu prea s-ar potrivi cu numita “Sancţiune pragmatica”.
Înainte de a încheia acest capitol care ni se pare deja destul de lung trebuie să aruncăm o privire rapidă
asupra pontificatului lui Bonifaciu al VIII-lea, din vreme ce acesta este o dovadă clară a declinului
papalităţii şi a obstacolelor pe care le-a întâmpinat în istoria de mai târziu.
Bonifaciu al VIII-lea şi Filip cel Frumos - anii 1295 - 1303
În mai puţin de patruzeci de ani de la promulgarea faimosului edict cunoscut în istorie sub numele
“Sancţiunea pragmatică”, mândrul şi imperiosul pontif Bonifaciu al VIII-lea, a fost sfidat în mod deschis
de regele Franţei. El a fost primul care a arătat naţiunilor Europei că episcopii Romei pot fi învinşi şi
călcaţi în picioare de suveranii Europei. Filip cel Frumos – numit astfel datorită aspectului său exterior şi,
cu siguranţă, nu datorită faptelor sale – era la fel de mândru şi de încăpăţânat , de arogant, de gelos, de
violent şi de neînduplecat ca şi Bonifaciu, ba chiar îl depăşea în abilităţi şi în viclenie. Mândria l-a dus pe
Bonifaciu la ruină pentru că ea nu cunoştea limite şi nu voia să se plece înaintea împrejurărilor şi nici un
fel de considerente religioase, politice sau umanitare nu-i puteau înfrâna violenţa şi cruzimea. Dar
planurile măreţe şi mândria prelatului aveau să fie în scurt timp înfrânte. El a fost implicat în multe
conflicte cu naţiuni, suverani şi familii nobile, iar abilul rege al Franţei s-a arătat a fi mai puernic decât el.
Când Bonifaciu i-a adresat lui Filip o cerere extravagantă, acesta i-a dat un răspuns dispreţuitor. Fiecare
bulă papală emisă de Vatican împotriva regelui a fost arsă în public la Paris, iar regele i-a răspuns sfinţiei
sale că rostul unui papă era acela de a îndemna şi nu de a porunci şi că nu admitea ca altcineva să-i
dicteze cum să-şi conducă afacerile.
Dar lucrurile nu se puteau opri acolo pentru că Filip era hotărât să-şi umilească adversarul. Pentru a-şi
întări poziţia împotriva Romei, el a recurs la mijloace constituţionale. Cum Bonifaciu ofensa poporul
Franţei prin atacurile sale necugetate împotriva regelui, politica acestuia din urmă a fost aceea de a
atrage admiraţia poporului său apărând demnitatea coroanei şi bunul mers al naţiunii împotriva
ingerinţelor papei. El a adunat prelaţii Franţei, şi a chemat şi reprezentanţii stării a treia, adică burghezia
Franţei, ceea ce s-a numit prima convocare a Stărilor Generale. Acest model a fost, în scurt timp, urmat şi
de alţi regi, ceea ce a afectat mult istoria papalităţii. Regele a avut satisfacţia de a produce cel mai
puternic protest împotriva pretenţiilor papale şi de a afirma independenţa coroanei.
Bonifaciu, fără a vedea acea criză în istoria lui şi în cea a papalităţii, a urmat orbeşte, nepotrivit
timpurilor, cursul arogant de mai înainte. Într-o scrisoare adresată lui Filip, el spunea: “Dumnezeu m-a
pus peste naţiuni şi regi, ca să smulg din rădăcini şi să răstorn, să distrug şi să zidesc şi să sădesc în
Numele Lui şi prin învăţătura Lui. Nimeni să nu te convingă, fiul meu, că nu mai este nimeni deasupra
ta sau că nu trebuie să fii supus capului ierarhiei ecleziastice. Cel care susţine asemenea păreri este
nebun, iar cel care se încăpăţânează în ele este un necredincios despărţit de turma păstorului cel bun. De
aceea declarăm, definim şi pronunţăm hotărârea că supunerea oricărei fiinţe omeneşti faţă de pontiful
roman este absolut necesară şi esenţială pentru mântuire”. Răspunsul regelui a fost temperat, dar ferm şi
sfidător. Încurcătura a ajuns şi mai mare. Nemulţumindu-se numai să facă nişte afirmaţii, papa a pus
Franţa sub interdicţie, l-a excomunicat pe rege şi i-a oferit altuia coroana lui. Dar Filip nu a fost
nicidecum necăjit de acele interdicţii, care ajunseseră atunci să nu mai aibă putere, şi a publicat o
hotărâre prin care interzicea exportul de aur, argint, bijuterii, arme, cai şi muniţie de război. Prin acest
decret papa era lipsit de venituri din Franţa.
Umilirea pontifului
Plin de furie, Bonifaciu şi-a repetat ameninţările, adăugând altele şi mai dure. Dar Filip era hotărât să
pună capăt rapid conflictului, aşa că l-a trimis pe Nogaret, un ofiţer de-al lui de încredere, împreună cu
Sicarra Colonna, membrul unei familii italiene nobile pe care Bonifaciu o ruinase şi o pustiise, care,
bineînţeles, era vrăjmaş înverşunat al papei. Aceştia, împreună cu alţi aventurieri şi trei sute de călăreţi
înarmaţi, aveau ordine ferme să-l aresteze pe papă, indiferent unde l-ar fi găsit, şi să-l aducă prizonier la
Paris. În încurcătură, bătrânul de şaizeci şi opt de ani s-a retras la palatul său de la Angani, locul lui de
naştere, pentru a compune încă o bulă în care susţinea că, în calitate de “vicar al lui Hristos, el avea
puterea de a guverna peste regi cu un toiag de fier şi de a-i face ţăndări ca vasul unui olar”. Dar
blasfemiatoarea afirmaţie a atotputerniciei a fost, peste puţin timp, schimbată într-un spectacol al
slăbiciunii omeneşti şi al morţii.
S-a auzit un strigăt, iar papa şi toţi cardinalii care erau strânşi alături de el au fost înspăimântaţi de
troputul cailor de luptă şi de groaznicul strigăt: “Moarte papei Bonifaciu! Trăiască regele Franţei!”
Soldaţii au pus de îndată stăpânire pe palarul pontifical. Aproape toţi cardinalii şi servitorii personali ai
papei au fugit. A rămas singur, dar nu şi-a pierdut stăpânirea de sine, ci, ca englezul Thomas a Becket, a
aşteptat cu hotărâre şi curaj venirea loviturii fatale. Şi-a pus în grabă pe umeri mantia Sf. Petru, iar pe
cap coroana lui Constantin, a luat într-o mână cheile şi crucea în cealaltă şi s-a aşezat pe tronul papal.
Vârsta lui, temeritatea şi măreţia lui religioasă i-a buimăcit pe conspiratori. Când au văzut înfăţişarea
demnă şi stăpânirea de sine a duşmanului, Nogaret şi Colonna s-au abţinut de la a-şi pune în aplicare
planurile sângeroase şi s-au limitat la a-l molesta în mod vulgar pe nenorocitul pontif bătrân. Relele pe
care papa cel crud le făcuse familiilor şi prietenilor acelor ofiţeri au făcut să dispară orice alte sentimente
faţă de el, rămânând doar răzbunarea. Dar, prin providenţa lui Dumnezeu, ei s-au abţinut de la a vărsa
sângele acelui bătrân neajutorat de şaizeci şi opt de ani.
În timp ce conducătorii aveau această îndeletnicire, restul conspiratorilor s-a răspîndit prin
apartamentele splendide căutând pradă. “Palatele papei,” spune Milman, “şi ale nepotului său au fost
jefuite. Atât de mare era bogăţia încât veniturile anuale ale tuturor regilor lumii nu ar fi putut egala
comorile luate de soldaţii lui Sicarra. Camera personală a papei a fost jefuită, nemairămânând nimic
altceva decât pereţii”.
În cele din urmă, oamenii din Angani s-au ridicat cu arme şi i-au atacat pe soldaţii de care fuseseră
înfricoşaţi mai înainte. Soldaţii care aveau prăzi şi-l aveau prizonier pe papă s-au retras. Papei i-a fost
redată libertatea, şi, înfuriat că fusese captiv, s-a întors la Roma cu dor fierbinte de răzbunare. Dar
violenţa patimii lui a fost mai tare decât raţiunea, astfel încât el a refuzat hrana şi a strigat după
răzbunare. Dar era la fel de neputincios ca alţi oameni. El i-a îndepărtat pe toţi servitorii săi şi s-a închis
singur într-o cameră pentru ca nimeni să nu-l vadă murind. A murit singur şi va sta înaintea scaunului
de judecată al lui Dumnezeu şi singur va trebui să dea socoteală pentru faptele lui în trup, el fiind
singurul responsabil pentru acelea. Nu trecem de acest hotar, dar, vai! care trebuie să fie soarta eternă a
aceluia despre care istoria imparţială spune “dintre toţi pontifii romani, Bonifaciu a avut cel mai rău
nume pentru viclenia, aroganţa, ambiţia şi chiar avariţia şi cruzimea lui*”.
* V. Milman, vol. 5, p. 143, Waddington, vol. 2, p. 319, Greenwood, vol. 6, p. 277
Reflecţii asupra morţii lui Bonifaciu
Au trecut cinci sute şaptezeci si doi de ani peste întunecata locuinţă a morţilor de când Bonifaciu a murit
urmând acea cale sinucugaşă. Ce timp pentru reflecţie, remuşcare şi disperare! De ce oare oameni
inteligenţi riscă o eternitate de nenorocire pentru câţiva ani de glorie pământească sau de satisfacţie
senzuală sau pentru vreun fel de egoism? Vai! cum sunt nesocotite cele mai solemnte avertismente, cum
sunt respinse cele mai pline de har şi de îndurare chemări, totul numai pentru a urmări câte un obiectiv
egoist! Şi, odată atins acel obiectiv, ce rezultă? Cât se bucură de el? Cât timp îl au în stăpânire? Bonifaciu
a domnit ca pontif suprem timp de numai nouă ani, şi, pentru a ajunge la acea trecătoare sclipire de
glorie, el l-a asasinat pe predecesorul său, Celestin, pentru a-i lua locul. Dar, ceea ce seamănă omul,
aceea trebuie să şi secere. Celestin se bucură de compasiunea şi de simpatia posterităţii, dar pe
mormântul lui Bonifaciu, posteritatea a scris: “S-a suit pe tron ca o vulpe, a domnit ca un leu şi a murit
ca un câine”. Şi aşa a şi fost, a murit fără mângâierile îndurării lui Dumnezeu şi fără îngrijirile oamenilor.
Când au deschis uşa dormitorului său l-au găsit rece şi ţeapăn. Perii lui albi erau pătaţi de sânge, iar
capătul sceptrului său avea semne de la dinţii lui şi era acoperit cu spume.
Ferice – suntem atât de bucuroşi s-o spunem - de cei care au o moştenire nestricăcioasă, care nu se
veştejeşte, păstrată în cer pentru toţi cei care au credinţa şi speranţa numai în Hristos! Ei sunt copii ai lui
Dumnezeu în Hristos Isus prin credinţă; ei fac parte din familia regală cerească; nu le trebuie să caute
gloria pământească; sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos. Ei au un tron
care nu se va clătina niciodată, o coroană care nu poate fi aruncată la pământ, un sceptru care nu le poate
fi smuls din mâini şi o moştenire inalienabilă. Şi totuşi ei îşi pot permite să zăbovească preocupându-se,
cu melancolie şi cu o adâncă milă, cu un păcătos aşa cum fuseseră ei pentru a căuta să preschimbe acea
scenă de adâncă durere într-o ocazie pentru ca alţii să aibă foloase spirituale. O singură privire spre faţa
Mântuitorului ar fi dat viaţă sufletului său, chiar aşa de mare păcătos cum era, iar prima privire a
credinţei este şi astăzi viaţă pentru cel mai mare păcătos. “Priviţi la Mine şi veţi fi salvaţi, toate marginile
pământului! Pentru că eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isaia 45:22)
Să ne întoarcem acum la istoria noastră.
Papii de la Avignor
Am întâmpinat ceva greutăţi în a le prezenta cititorilor noştri, într-un mod cât mai complet posibil, pe
măsura acestui spaţiu, conflictul dintre Bonifaciu şi Filip, care marchează o epocă în istoria papală. De
atunci papalitatea a decăzut rapid şi niciodată nu s-a mai ridicat la aceeaşi culme. Dar spiritul dur şi
neînduplecat al lui Filip nu a considerat că tronul papal fusese umilit îndeajuns. Următorul lui obiectiv
era acela de a avea un papă care să fie sub supravegherea lui ca un rob al lui. A realizat aceasta prin
Clement al V-lea, care s-a suit pe tron în anul 1305. Alegerea lui a condus la cel mai umilitor episod din
istoria bisericii Romei. Clement, care era francez la origine şi era slujitor obedient al regelui, a mutat de
îndată reşedinţa papală de la Roma la Avignon. Papa era un prelat francez şi Roma încetase să mai fie
metropola creştinătăţii. Acea perioadă a durat cam şaptezeci de ani şi istoricii spun că este captivitatea
babiloneeană a papilor la Avignon. Linia marilor pontifi mediavali, a lui Grigore, Alexandru şi Inocenţiu
a luat sfârşit prin Bonifaciu al VIII-lea. După şaptezeci de ani de exil, ei au ieşit din starea de robi ai
regilor Franţei, dar numai pentru a deţine o supremaţie mult schimbată.
Filip i-a supravieţuit vrăjmaşului său unsprezece ani, murind în anul 1314. Istoria ne spune că el era
unul dintre cei mai neprincipiali şi răi regi care au domnit vreodată. Dar nimic nu pătează mai rău
amintirea lui decât atacul crud împotriva ordinului templierilor. Avariţia lui a fost stârnită de bogăţia
lor, aşa că el s-a hotărât să dizolve ordinul lor, să-i nimicească pe conducătorii lor şi să le ia averile. El
ştia că mii de conace dintre cele mai frumoase din Franţa aparţineau acelei oragnizaţii şi că prada de la
aceea l-ar fi făcut cel mai bogat rege din creştinătate. Pentru a pune mâna pe acele comori, el a căutat mai
întâi să-i discrediteze pe cavaleri pentru înfrângerea de la Courtrai*. Apoi a cerut aprobarea slujbaşului
său, Papa Clement al V-lea, convocând un consiliu pentru a suprima ordinul cavaleresc. Odată ce şi-a
asigurat sprijinul autorităţilor sacre şi civile, regele şi-a atins scopurile lacome şi crude, şi numeroşi
cavaleri creştini viteji – pentru că aşa erau, deşi degeneraseră mult de la jurămintele lor de la început –
au fost aruncaţi în temniţe sub acuzaţia că ar fi dezonorat crucea şi ar fi călcat în picioare semnul
mântuirii. Le-au fost aplicate cele mai grele torturi pentru a stoarce mărturisirea vinovăţiei; mulţi au fost
condamnaţi şi arşi de vii; şaizeci şi opt au fost arşi de vii la Paris în 1310. Marele lor maestru, Jacques de
Molay, a fost şi el ars la Paris în 1314. Tuturor regilor şi principilor le-au fost trimise scrisori semnate de
papă şi de Filip pentru a-i îndemna să ia măsuri asemănătoare, dar suveranii Europei s-au mulţumit în
general cu prăzile şi au adoptat metode mai blânde de dizolvare a ordinului.
* n.tr.) Bataille des éperons d’or – Bătălia pintenilor de aur, purtata în Flandra lângă oraşul flamand Kortrijk, în
1302, împotriva belgienilor
Cititorul trebuie să remarce ceea ce am putea numi o nouă epocă în istoria Europei. Papalitatea,
feudalismul şi cavalerismul, care au progresat şi s-au întărit începând din vremea lui Carol cel Mare
(Charlemagne), s-au prăbuşit împreună sub domnia lui Filip cel Frumos.
Dar un nor negru se strângea asupra casei celui mai rău şi mai crud dintre regi. Cele mai negre
imoralităţi au acoperit de ruşine întreaga lui familie. Marea dezonoare a casei regale a Franţei în urma
infidelităţii reginei lui şi a nurorii lui l-au afectat grav şi i-au grăbit sfârşitul. Unii spuneau că era
răzbunarea cerului pentru ofensa adusă lui Bonifaciu, alţii că era din cauza persecuţiei nedrepte şi a
nimicirii templierilor. Dar a ajuns înaintea unui tribunal unde nu mai are aprobarea unui papă, nici nu
mai este sprijinit de o adunare naţională, ci trebuie să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare
faptă făcută în trup, pentru fiecare cuvânt rostit de buzele lui şi chiar gândurile şi planurile inimii lui
sunt judecate. Şi nici poporul, nici haina împărătească nu-l mai pot proteja acolo pe un păcătos, ci numai
sângele lui Hristos stropit pe uşiorii inimii înainte de a părăsi această lume este eficient înaintea apelor
morţii. Cei care omit acum să aplice sângele lui Hristos prin credinţă vor fi înghiţiţi pentru totdeauna de
apele reci şi adânci ale judecăţii eterne. Dar sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte de
orice păcat pe noi, cei care credem.
Părăsim acum această nouă epocă a istoriei pentru a relua şirul martorilor şi al înaintaşilor reformei.
Istoria Bisericii Capitolul 29. Înaintaşii reformei
Capitolul 29. Înaintaşii reformei

Într-un capitol anterior am urmărit şirul de martori pentru adevărul lui Dumnezeu şi pentru evanghelia
Domnului Isus Hristos până la marele război împotriva albigenzilor, în care mulţi dintre ei au fost ucişi.
Am ajuns şi cu istoria papalităţii la umilirea ei prin căderea lui Bonifaciu al VIII-lea şi prin exilul tronului
Sf. Petru cu măreţia şi gloria lui tradiţională sub Clement al V-lea. Vom reveni acum la şirul de martori
care considerăm că a continuat neîntrerupt din timpurile la început, deşi firul de argint al harului lui
Dumnezeu a fost deseori acoperit încât este greu de urmărit tot traseul lui. Cu toate acestea, acel fir a fost
mereu strălucitor înaintea ochilor lui Dumnezeu şi a fost oglinda care a reflectat harul şi gloria Lui.
Primele mari şcoli de învăţătură
Crearea şcolilor publice sau a academiilor în secolul al doisprezecelea şi extinderea activităţilor

intelectuale au contribuit, fără-ndoială la slăbirea papalităţii şi a aristocraţiei feudale. Aceasta a dus la
formarea şi consolidarea celei de-a treia stări – clasei de mijloc – şi a întreprinzătorilor comerciali. De
atunci, iluminarea şi libertpţile au progresat constant în Europa. Aproape peste tot au fost înfiinţate şcoli
şi a crescut cunoştinţa. “Regii şi principii Europei, văzând ce avantaje aduce unei naţiuni cultivarea
literaturii şi a artelor, au invitat oameni învăţaţi în teritoriile lor, au încurajat dorinţa de informare şi au
oferit ca recompense onoruri şi sponsorizări”. Dar, odată cu intensificarea activităţii mentale, au fost
avansate multe învăţături şi opinii nebuneşti şi periculoase. Teologia scolastică, filozofia aristoteliană,
legea sacră şi cea civilă au alternat ca modă. Cam pe la jumătatea secolului al doisprezecelea au fost
întemeiate marile universităţi de la Oxford, Cambrige şi Paris şi altele de pe continent. Era studiată
limba greacă şi ebraica şi se ţineau prelegeri şi se făceau comentarii asupra sfintelor scripturi, pe care
Domnul le-a folosit spre binecuvântarea studenţilor, şi pentru a-i binecuvânta şi pe alţii prin intermediul
lor.
“Pentru a impune unele restricţii,” spune Dean Waddington, “în domeniul intelectual unde unii îşi
permiteau orice, pentru a revigora respectul faţă de autorităţile din vechime şi a pune, dacă nu o barieră,
cel puţin o bornă pentru a-i îndruma pe contemporanii săi, Pierre Lombard a publicat celebra «Cartea
celor patru hotărâri*»”. După ce a studiat un timp la faimoasa şcoală din Bologna, el s-a dus la Paris
pentru a urma studiul teologiei. Această carte a hotărârilor este o colecţie de pasaje din părinţii bisericii,
mai ales din Sf. Hilarie, Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim şi Sf. Augustin – un trist amalgam de erori şi adevăr;
însă Domnul este deasupra tuturor şi a putut folosi cuvântul Lui, chiar şi amestecat cu subtilităţi la
modă, pentru convertirea sufletelor şi pentru binecuvântarea lor. această carte a fost mult timp
autoritatea nedisputată în şcolile teologice, iar autorul ei a fost onorat mult.
* n.tr.) Libri Quatour Sententiarum
Adevăratele valori din istoria ecleziastică
Adevăraţii pionieri ai reformei şi cei mai vrednici oameni din istoria ecleziastică sunt greu de descoperit.
În smerenie şi necăutând lauda de la oameni, ei au umblat înaintea Domnului, făcând în linişte voia Lui.
Slijirea lor plină de compasiune, milosteniile lor şi strădaniile de a răspândi cunoştinţa Cuvântului Său
sunt lucruri pe care ochiul istoricului nu prea le urmăreşte. Şi, cu cât era mai mare evlavia, cu atâta erau
ei mai puţin cunoscuţi. Dar răsplata lor este în cer, unde sunt consemnate faptele lor. Mulţi sfinţi ai lui
Dumnezeu, pe parcursul lungii nopţi întunecate a evului mediu, şi-au îndeplinit astfel misiunea şi au
trecut prin lume fără a lăsa vreo urmă în analele timpului. Altfel stau lucrurile cu prelaţii deşerţi, cu
sfinţii făcători de minuni, cu cardinalii intriganţi şi rapaci, cu polemicile zgomotoase şi cu oştirea
ambiţioşilor mândri, lor fiindu-le consacrate în general paginile cronicilor*.
După o examinare atentă a personalităţilor remarcabile care apar pe paginile istoriei din secolul al
doisprezecelea până la reformă, aceste personalităţi se împart în trei categorii: 1. Literaţi; 2. Teologi; 3.
Reformatori sau protestanţi. Cercetând aceste categorii de oameni în ordine vom avea o imagine destul
de bună a înaintaşilor reformei.
Literaţii
Cei mai importanţi din această categorie sunt oameni ca Dante, Petrarca, Boccacio şi englezul nostru
Chaucer. La scurt timp după întemeierea colegiilor şi marea trezire a minţii omeneşti, aceste patru “stele
ale literaturii” s-au ridicat aproape simultan. Dumnezeu a găsit cu cale, în infinita Lui înţelepciune, să
folosească scrierile acestor oameni şi ale altora pentru a expune relele sistemului roman şi pentru
slăbirea puterii lui. Pe când mulţi, pentru ofense mai mici, au suferit întemniţarea şi moartea, acestor
scriitori li s-a permis nu numai să scape de răzbunarea bisericii, ci chiar să-şi urmeze cursul. Scrierile lor
atrăgătoare au fost atât de populare încât preoţilor le-a fost teamă să-i molesteze. Astfel, prin providenţa
lui Dumnezeu, corupţia jumătate ascunsă care era predominantă în rândurile clerului, al călugărilor şi al
oricărui ordin al sistemului, a fost prezentat în lumină. Corupţia sistemului ecleziastic a fost expusă prin
intermediul unor poeme populare, a unor istorii plăcute şi satire. Patimile nestăpânite şi imoralităţile
neruşinate ale curţii de la Avignon şi viciile clerului în general au ajuns să fie subiectul principal în
cântecele şi piesele de teatru ale fiecărei ţări europene. Dar nici poezia şi nici proza unor asemenea
scriitori nu se potriveşte să fie repetate în paginile acestei scurte istorii.
Dante, care este considerat părintele poeziei italiene şi este renumit în principal pentru descrierile pline
de imaginaţie ale purgatoriului, iadului şi cerului, a murit în anul 1321. Petrarca, care a fost cu câţiva ani
mai tânăr, a fost mai renumit pentru proză. Despre Boccacio se spun mai puţine, scrierile lui având un
caracter mai general. Chaucer este bine cunoscut în această ţară ca autor al “Povestirilor de la
Canterbury”. El s-a născut în anul 1328 şi a murit în 1400. Dar am spus suficient despre această categorie
de oameni şi vom trece la
Teologii
Robert Grostete sau Greathead, un prelat englez din secolul al doisprezecelea, va ilustra ce înţelegem
prin teolog şi protestant, deşi nu a fost de fapt un reformator. Ca mulţi alţii din toate epocile, vederile lui
despre reformă se limitau numai la sfera disciplinei şi a administraţiei în biserică nu la smulgerea din
rădăcină şi desfiinţarea falsităţii incurabile, cum s-a pus problema în secolul al şaisprezecelea. El avea
mult respect pentru papalitate, deşi putea spune despre unii papi individuali că erau antihrişti din cauza
imoralităţii lor şi a răzvrătirii lor împotriva lui Hristos. Caracterul anticristic al papalităţii nu era
cunoscut atunci, iar marile adevăruri fundamentale ale creştinismului erau doar vag cunoscute. Grostete
s-a născut la Stradbroke, în Suffolk, prin anul 1175. După ce a studiat la Oxford, el s-a dus la Paris, cum
era pe atunci la modă, din vreme ce Universitatea de la Paris era cea mai renumită din Europa. Acolo el
a studiat greaca şi ebraica şi a ajuns să cunoască la perfecţie limba franceză. Potrivit ideilor vremii, el era
considerat un mare teolog şi filozof.
În anul 1235, la vârsta de şaizeci de ani, el a devenit episcop de Lincoln şi a lucrat cu un zel aproape
intolerant şi cu multă seriozitate pentru reformarea diocezei sale, care era una dintre cele mai mari din
Anglia. Se spune că el se ocupa mult cu studiul sfintelor scripturi în limbile originale şi că recunoştea
autoritatea suverană a scripturilor. Acesta era un mare progres faţă de trecut, o înaintare în direcţia cea
bună, deşi, dacă este să analizăm acum, vederile lui prezentau inconsistenţe evidente. La început el a fost
captivat de ordinele călugăreşti noi – Dominican şi Franciscan – datorită aparentei lor sfinţenii, dar, pe
parcursul vieţii sale, a descoperit ipocrizia lor şi i-a denunţat ca înşelători. Adevărata reformă denunţa
nu numai existenţaabuzurilor, ci chiar că acele ordine călugăreşti erau complet contrare Cuvântului lui
Dumnezeu. El a fost, în acelaşi timp, un om curajos, evlavios şi energic. El şi-a ridicat glasul împotriva
pretenţiei blasfemiatoare a lui Inocenţiu al III-lea când s-a proclamat vicar nu numai al Sf. Petru, ci chiar
al lui Dumnezeu. “A-l urma pe un papă” – spunea el – “care se răzvrăeşte împotriva voiei lui Hristos
înseamnă a te despărţi de Hristos şi de trupul Său, iar dacă va veni vreodată o vreme când toţi îl vor
urma pe un pontif care greşeşte, aceea va fi marea apostazie”. Rapacitatea curţii de la Roma, abuzul
indulgenţelor şi patronajul acordat unor oameni nevrednici au fost unele dintre relele împotriva cărora a
luptat el. Un episcop atât de activ, de zelos şo de neînfricat nu se putea să nu-şi facă mulţi duşmani.
Contemporanii lui l-au acuzat de vrăjitorie, iar papa l-a acuzat de îngâmfare plină de îndrăzneală. Abia
de a scăpat de a fi martirizat. Prin grija plină de îndurare a Domnului, slujitorul său a murit în pace în
anul 1253*.
* Milner, vol. 3, p. 188; J.C. Robertson, vol. 3, p. 431; D’Aubigne, vol. 1, p. 99
Roger Bacon, un om de geniu pătrunzător, care a văzut clar starea lucrurilor, atât în şcoli cât şi în
biserică, merită să fie menţionat, deşi nu prea există dovezi cu privire la autenticitatea evlaviei sale şi la
iubirea lui pentru adevărul evanghelic. Se spune că el a fost cel mai mare filozof englez, cu mult înaintea
timpului său. S-a născut în apropiere de Ilchester, în Somersetshire, prin anul 1214. După ce a studiat la
Oxford şi la Paris, el a devenit călugăr franciscan pe la treizeci şi patru de ani. Cunoştinţele lui de fizică –
astronomie, optică, mecanică şi chimie – ca şi cunoaşterea învăţăturii greceşti şi orientale au făcut ca el să
fie deosebit de popular dar şi să aibă reputaţia periculoasă de magician. Prin cercetările sale, el a fost i-a
depăşit cu mult pe superiorii săi monastici, care au găsit potrivit să-şi acopere ignoranţa acuzându-l de
magie pe acel călugăr. El a fost persecutat aspru şi mulţi ani a fost închis într-un beci pestilenţial.
Deşi el a vorbit cu mult respect despre sfintele scripturi, el a militat pentru o ciudată alianţă între
filozofie şi creştinism, între raţiune şi credinţă. El a denunţat sofismele învăţăturii la modă din vremea
lui şi a deplâns neglijarea limbilor originale ale Vechiului şi Noului Testament, ca şi faptul că copiii
primeau învăţături despre scriptură nu din Biblia însăşi, ci din variante prescurtate şi versificate. A
obiectat şi că prelegerile din “Hotărâri” erau preferate faţă de cele din scriptură. Pe această cale el a
expus ignoranţa, superstiţia şi trândăvia ordinelor religioase, atrăgând asupră-şi acuzaţia de erezie şi
interdicţia bisericii, deşi a trăit şi a murit fiind un romano-catolic strict. A murit probabil în anul 1292.
Ultima sa lucrare a fost un compendiu de teologie.
Thomas Aquinas, “învăţătorul angelic”, a fost cel mai renumit dintre învăţaţii din secolul al
treisprezecelea şi cel mai autentic teolog. El descindea dintr-o familie ilustră şi s-a născut în vecinătatea
Napoli, prin anum 1225. A intrat în ordinul dominican de la o vârstă foarte tânără, făcând aceasta
împotriva voinţei celor mai apropiate rude ale sale. A studiat la Koln şi la Paris. În 1257 era profesor de
teologie. A murit la vârsta de cincizeci de ani şi a fost canonizat de către papă. În 1570, când scrierile lui
au fost publicate la Roma, ele erau cuprinse în şaptesprezece volume folio.
Doctorii ecleziastici din zilele noastre ne spun – pentru că noi nu suntem deloc cunoscători ai scrierilor
unor asemenea autori – că dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui sunt “Suma theologica”, un
comentariu asupra celor patru evanghelii şi al altor cărţi ale Vechiului şi Noului Testament; un
comentariu foarte elaborat asupra “Hotărârilor” liui Pierre Lombard, manualul de bază în şcoli;
expunerile lui asupra lui Aristotel; un tratat în favoarea credinţei catolice şi împotriva bisericii greceşti.
Dar, cu toată vasta lui învăţătură şi marele număr de cărţi pe care le-a scris, ne temem că el era complet
străin de învăţătura mântuitoare a îndreptăţirii numai prin credinţp, fără faptele legii, şi aceasta cu toate
că, pe patul de moarte, el a arătat mari semne de evlavie, similare cu cele ale lui Augustin. Astfel, putem
spera că el făcea parte din rămăşiţa mântuită a învăţaţilor din acele zile. Ne bucurăm având convingerea
că, din toate aceste clase – împăraţi, regi, papi şi filozofi – va fi o rămăşiţă mântuită, aceasta arătând
suveranitatea şi puterea harului lui Dumnezeu în toate timpurile şi faţă de toţi oamenii. Bogăţiile şi
puterile harului vor fi spre lauda Lui în veci.
Bonaventura, originar din Toscana, a intrat în ordinul franciscan în anul 1243, la vârsta de douăzeci şi
unu de ani. El şi-a încheiat studiile la Paris cu un asemenea succes încât a obţinut titlul de “doctor
serafic”. El a murit în anul 1274, fiind cardinal şi episcop de Albano. Lucrările lui nu au fost atât de
voluminoase ca ale contemporanului său, Thomas Aquinas, şi au fost mai puţin intelectuale şi mai mult
pentru închinare. “Lucrările lui,” se spune, “le depăşesc ca utilitate pe toate celelalte din epoca lui în ceea
ce priveşte duhul de iubire de Dumnezeu şi de dăruire creştină care vorbeşte prin el. El este profund fără
a fi scris prea mult, subtif fără a fi curios, elocvent fără vanitate, plin de ardoare fără a fi exagerat.
Închinarea lui este instructivă, iar învăţătura lui inspiră închinarea”. Pe când era pe patul de moarte el a
fost întrebat din ce cărţi a fost inspirată învăţătura lui, la care el a răspuns arătând spre curucifix. El avea
obiceiul să facă trimiteri la scripturi mai curând decât la Sf. Francisc, întemeietorul ordinului. Dar mai
trebuie să aşteptăm ceva până să întâlnim învăţaţi care să prezinzinte doctrina cea mai importantă: cea a
îndreptăţirii prin simpla credinţă în Domnul Isus Hristos. Ca teolog, Bonaventura îi reprezintă pe
mistici. Se poate ca el să fi fost autorul lucrării “Imitatio Cristi”, care se spune că a fost scrisă pe vremea
lui de Thomas a Kempis, dar nicicând nu a primit vreo carte un titlu mai puţin potrivit. Această carte
începe cu eul şi se termină cu eul, iar emoţiile care pătrund sufletul sunt mistice. Este un creştinism
monastic. Iubirea lui Hristos este pur altruistă: El şi-a dat viaţa pentru a-i mântui pe vrăjmaşii Lui. “Pe
când eram noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5). Şi credinţa poate spune: “El m-a iubit şi
S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2).
Duns Scottus a fost un învăţător foarte celebru, dar naşterea lui şi prima parte a vieţii lui nu sunt
cunoscute. Decanul Waddington spune cu siguranţă: “Acest învăţător a murit în anul 1308. El era
originar din Dunse, Scoţia, şi era franciscan”. El a fost un dialectician şi era numit “învăţătorul
fineţurilor”. El a avut multă îndrăzneală pentru a pune sub semnul întrebării anumite afirmaţii ale
marelui Sf. Thomas, ceea ce a iscat o mare controversă între dominicani şi franciscani, care a durat sute
de ani şi care a angajat papii şi consiliile, controversă care chiar şi în prezent mai divizează şcolile
latinilor. Principalele puncte asupra cărora aceşti mari învăţători erau în dezacord sunt “natura
cooperării divine şi măsura de har divin necesară pentru mântuirea omului”, împreună cu ceea ce se
numeşte concepţia imaculată a fecioarei Maria. Dominicanii susţineau că sfânta fecioară avea şi ea pata
păcatului originar, pe când franciscanii susţineau concepţia imaculată*.
* Mosheim, cent. 4, cap. 3
William din Ockham, numit astfel datorită naşterii sale în comitatul Surrey, a studiat la Paris, avându-l
ca profesor pe Duns Scottus şi a devenit mare învăţător al franciscanilor. Potrivit obiceiului şcolilor, el a
primit ca distincţii titluri răsunătoare, cum ar fi cel de “învăţător fără seamăn şi invincibil”. Dar el a fost
mai curând un metafizician decât un teolog. El a atacat cu multă îndrăzneală mai multe dintre pretenţiile
papalităţii, mai ales cea cu privire la stăpânirea temporală şi la “puterea deplină”. El a negat
infailibilitatea papei şi a consiliilor generale şi a susţinut că Împăratul nu era dependent de papă, ci că
Împăratul avea dreptul să-l aleagă pe papă. Aceste opinii antipapale s-au răspândit rapid în toate părţile
şi şi-au croit drum în toate clasele sociale prin intermediul călugărilor cerşetori. Când a fost ameninţat cu
cele mai severe interdicţii ale bisericii, el şi-a găsit adăpost la curtea Sf. Ludovic, care îi preţuia mult pe
franciscani. William i-a spus regelui: “Apăraţi-mă cu sabia voastră, iar eu vă voi apăra cu Cuvântul lui
Dumnezeu”. El a murit sub sentinţa de excomunicare la Munchen, în 1347*.
* J.C. Robertson, vol. 4, p. 77. Pentru relatări detaliate cu privire la asemenea oameni şi scrierile lor, vedeţi
Biographical Dictionary al lui Knight
Reflecţii asupra învăţaţilor
Având în vedere scopul acestei scrieri, considerăm că am spus destul despre învăţaţi şi teologii filozofi.
Cercetarea unui număr de asemenea personalităţi şi selectarea câtorva mai reprezentativi a fost o muncă
seacă şi obositoare, dar ei au constituit o verigă în lanţul evenimentelor dintre secolul al doisprezecelea
şi secolul al şaisprezecelea, având astfel o anumită importanţă, iar cititorul va vedea care este sensul
general al termenului “învăţaţi” în acea epocă din istorie. O lecţie salutară pe care o căpătăm prin
exemplele care ne-au stat înainte este că, indiferent cât de învăţat ar fi un om, dacă el nu crede Cuvântul
lui Dumnezeu în simplitatea lui divină, atunci el rămâne în întuneric adânc şi raţionamentele lui ajung
într-un impas. Un singur text: “Cel drept va trăi prin credinţă”, când a fost folosit de Dumnezeu prin
intermediul lui Luther, a fost suficient pentru a risipi întunericul evului mediu, în timp ce cele
şaptesprezece volume folio ale lui Thomas Aquinas, împreună cu toate celelalte volume ale marilor
învăţaţi, nu au făcut decât să crească şi să adâncească ignoranţa şi incurcătura cu privire la Dumnezeu şi
la calea mântuirii. Cea mai asiduă cultivare a capacităţilor naturale ale minţii omeneşti nu-l poate aduce
pe nici un păcătos vinovat la crucea lui Hristos, la sângele scump, care numai el poate curăţi orice păcat.
Vrăjmaşul sufletelor s-a folosit de faima crescândă a filozofiei aristoteliene pentru a-i seduce pe cei mai
buni dintre învăţaţi făcându-i să creadă că cea mai importantă lucrare în care se puteau angaja era aceea
de a căuta să reconcilieze învăţătura lui Hristos cu afirmaţiile filozofului grec, ca nu cumva învăţaţii să-l
aprecieze mai mult pe cel din urmă decât pe cel dintâi. În acest gen de lucrare nefericită au fost angajaţi
cei mai buni învăţaţi ai vremii, dar, fără-ndoială, mulţi care aveau raţionamente mai simple, care nu erau
orbiţi de subtilităţile logicii, au găsit calea adevărului şi a mântuirii chiar fiind înconjuraţi de întuneric,
chiar dacă erau încurcaţi şi dezorientaţi.
Biserica lui Hristos abia de se mai putea vedea în Europa din acele vremi, cu excepţia bisericilor din văi,
unde lumina cea adevărată a continuat să ardă şi mii de suflete au găsit calea cea mai bună, în pofida
alianţei puterilor pământului, atât cele seculare cât şi cele ecleziastice, pentru a stinge lumina. Aceasta
pentru că era adevărata zidire a lui Dumnezeu şi porţile locuinţei morţilor nu vor putea niciodată birui
împotriva lucrăriii mâinilor Sale. Revenim pentru a-i cunoaşte mai bine pe vaudezi şi alţi protestanţi ai
acelui timp.
Valdezii
Istoria noastră se întoarce, în modul cel mai natural, la fatala cruciadă din secolul al treisprezecelea
împotriva albigenzilor. Acea regiune care fusese atât de frumoasă, şi, în unele privinţe, fusese cea mai
bogată şi mai civilizată provincie din imperiul spiritual al Sf. Petru, am văzut că a ajuns depopulată şi
pustiită. Locuitorii paşnici ai acelei provincii se încumetaseră să pună sub semnul întrebării dogmele
Vaticanului şi autoritatea preoţiei, ceea ce era un păcat de neiertat împotriva măreţiei Romei. Edictele lui
Inocenţiu, sabia lui De Montfort, rugurile lui Arnold, uneltirile lui Fouquet şi inchiziţia lui Dominic şi-au
făcut lucrarea. Dar puterile aliate ale Europei, cu foc şi sabie şi cu teminţe pestilenţiale, nu au reuşit să
ajungă la rădăcina a ceea ce Inocenţiu numea erezie pentru că principiul vital al creştinismului era
dincolo de sfera puterii lor. Sabia putea tăia ramuri, focul le putea mistui, dar rădăcina vie este harul şi
adevărul lui Dumnezeu, care sunt inepuizabile. Spiritul creştinismului este mai puternic decât sabia
persecutorului, iar braţul pe care se sprijină credinţa este mai puternic decât toate puterile pământului şi
ale iadului împreună. Slăbiciunea papalităţii s-a arătat în aparentul ei triumf din Languedoc. Izabela
gândea că ereticii fuseseră înnecaţi în sânge, dar, prin providenţa Dumnezeului nostru, mai scăpase
totuşi o rămăşiţă însângerată, care a dat mărturie în toate colţurile Europei despre nedreptatea, cruzimea
şi despotismul spiritual al Romei papale.
Exilaţii din sudul Franţei care au scăpat de sabie s-au dus până la marginile creştinătăţii predicând
învăţăturile crucii şi dând mărturie, cu o indignare sfântă, despre falsitatea şi corupţia bisericii
dominante. În diferite regiuni din Franţa, Germania, Ungaria şi din vecinătatea lor au apărut mulţi
sectari, iar papii au văzut că cei mai mulţi dintre regi nu prea erau dornici să facă eforturi pentru
suprimarea catarilor – cum erau numiţi aceştia – sau a diferitelor secte religioase. De asemenea, este
foarte probabil că mulţi dintre cei persecutaţi au găsit un adăpost în văile liniştite ale Piemontului. Cele
mai izolate zone din acea regiune par să fi fost adăposturi sigure pentru martorii lui Dumnezeu până în
secolul al paisprezecelea. Deşi Claudius, episcopul de Torino, ştia despre aceştia în secolul al nouălea, s-
ar părea că ei nu au căpătat notorietate şi au scăpat de conflict până în secolul al treisprezecelea, dacă nu
chiar până mai târziu. Dar, pe măsură ce întunericul produs de papalitate devenea tot mai gros în jurul
lor, exemplul lor strălucit a ajuns să se vadă şi să se simtă din ce în ce mai mult. Au fost inventate
calomnii şi valdezii cei evlavioşi au fost marcaţi ca schismatici blestemaţi. Ei erau răspândiţi în văile de
ambele părţi ale Alpilor Cotieni – Dauphiny pe partea franceză şi Piemont pe partea italiană a munţilor.
Din timpuri imemoriale, aceste regiuni alpine au fost locuite de un soi de creştini care s-a perpetuat
peste veacuri, care nu au recunoscut niciodată jurisdicţia pontifului de la Roma, care au fost în toate
epocile istoriei ecleziastice o ramură curată a bisericii apostolice. Dar adăposturile lor paşnice, căminele
lor fericite, închinarea lor simplă şi munca lor harnică aveau curând să fie invadate şi pustiite de
inchizitorii romani. A început tragedia. Din secolul al cincisprezecelea până în secolul nostru*, istoria lor
este un lung şir de lupte sângeroase pentru existenţă, cu scurte răgazuri de pace. Deseori ei au fost aduşi
până la disperare, dar, cu toate acestea, bisericile din văi au supravieţuit. Asemenea rugului în flăcări, ei
au ars dar nu au fost consumaţi pentru că ceea ce i-a susţinut a fost nu numai relieful Alpilor ci adevărul
Dumnezeului cel viu.
* n.tr.) reamintim că autorul scria în secolul al nouăsprezecelea
Persecuţiile valdezilor
În anul 1380, un călugăr inchizitor numit Francesco Borelli a fost pus de Clement al VII-lea să cerceteze
ereticii din văile Piemontului. Înarmat cu această bulă papală, comunele Fraissiniere şi Argentiere au
fost prădate în căutarea ereticilor. Într-un interval de treisprezece ani, la Grenoble au fost arşi pe rug o
sută cincizeci de valdezi, iar la Fraissiniere cam optzeci. Şi pentru persecuţie a apărut şi un al doilea
motiv deoarece a fost dată o lege ca jumătate din averea celui condamnat să revină tribunalului
inchizitorului, iar cealaltă parte seniorilor temporali. Avariţia, răutatea şi superstiţia s-au unit împotriva
ţăranilor paşnici. Dar acele arderi pe rug erau prea puţine şi la intervale prea mari pentru a satisface
setea Romei după sângele sfinţilor.
În iarna anului 1400, masacrul s-a extins de la Dauphiny la valea italiană Pragela. Sărmanii oameni,
văzând că peşterile lor din munte au fost luate în stăpânire de duşmani, au fugit peste Alpi, dar iarna
grea şi frigul de pe înălţimi au fost fatale pentru aproape toţi cei care au scăpat de masacru. Multe mame
îşi purtau în braţe pruncii şi duceau de mână copilaşii care puteau merge în picioare, dar frigul şi
foametea au pus capăt rapid chinurilor. Se spune că o sută optzeci de prunci au murit în braţele
mamelor lor, după care i-au urmat şi alţi copii şi apoi şi mamele cu inimi zdrobite. Nu se pot face
estimari câţi au pierit în urma tiraniei şi cruzimii Romei, dar cerul nu face estimări, ci chiar îi cunoaşte pe
nume. Părinţii şi copiii martirizaţi sunt înregistraţi în ceruri, în timp ce persecutorii lor au avut timp să-şi
evalueze vinovăţia şi să-şi simtă pedeapsa în aceşti patru sute de ani de chin fără speranţă. Făcând aluzie
la asemenea scene, unul dintre poeţii noştri a compus următorul sonet:
“O, Doamne, răzbună-ţi sfinţii ucişi,

Cu oasele risipite în Alpii friguroşi,
Pe cei ce-au ţinut curat adevărul Tău
Când toţi părinţii noştri se-nchinau la pietre.
În cartea Ta nu uita sa treci
Gemetele lor, oile tale, din staulul lor vechi,
Măcelăriţi de piemontezii sângeroşi,
Ce-au aruncat de pe stânci mame cu copii,
Ecoul strigătelor lor, amplificate-n văi
Au ajuns la cer. Din sângele de martir şi cenuşa lor
Semănate pe câmpurile Italiei,
Unde încă domneşte triplul tiran,
Vor creşte însutit cei care cunosc calea Ta,
Curând să se termine vaiul Babilonului.”
MILTON
Focurile persecuţiei au fost din nou aprinse în valea Fraissiniere în anul 1460 de un călugăr din ordinul
călugărilor minoriţi, înarmat cu autoritatea arhiepiscopului de Embrun. Excluşi din societate, alungaţi
din locurile lor de închinare, urmăriţi de vrăjmaşi, ei nu au mai găsit nici un fel de resurse şi nici un
adăpot decât într-o conştiinţă bună şi în Dumnezeul cel viu. Inchizitorii şi-au făcut lucrarea lor crudă.
În Piemont, arhiepiscopul de Torino s-a străduit mult să promoveze persecuţia valdezilor. Ei au fost
acuzaţi că nu aduceau ofrande pentru morţi, că nu preţuiau mesele şi absoluţiunile şi că nu se îngrijeau
deloc să-şi scoată din chinurile purgatoriului rudele decedate. Dar principii Piemontului, ducii de
Savoia, nu au dorit să-i tulbure pe supuşii despre a căror loialitate, caracter paşnic şi hărnicie primiseră
numai veşti bune. Cu toate acestea, împotriva lor au fost întrebuinţat orice mijloc pe care-l poate inventa
falsitatea şi calomnia, aşa că, în cele din urmă, preoţii au biruit, iar puterea civilă i-a permis balaurului să
bea sângele de care era însetat.
Prin anul 1486, o memorabilă bulă a lui Inocenţiu al VIII-lea i-a dat puteri nelimitate lui Alberto de
Capitaneis, arhidiacon de Cremona pentru a face confiscări şi a ucide în văile infestate de erezie. A fost
strânsă o armată de optesprezece mii de oameni, care s-a aruncat asupra adăposturilor din munţi ale
valdezilor. Aduşi la diperare, ei s-au folosit de avantajele naturale ale poziţiilor lor şi s-au apărat cu
măciuci şi cu arbalete, în timp ce femeile şi copii se rugau, făcând astfel ca marea armată să se retragă în
derută.
Casa de Savoia – care era autoritatea supremă în Piemont pe la jumătatea secolului al treisprezecelea – s-
a arătat blândă şi tolerantă faţă de cei proscrişi, dar, în mod trist, mama regentă, asemenea Teodorei şi
Irinei, în perioada cât fiul ei era minor, a fost prima care a semnat actul de stat pentru persecuţia lor. Ea a
solicitat autorităţilor din Pignerol să-i sprijine pe inchizitori pentru a-i obliga pe eretici să se întoarcă în
sânul bisericii – o vrednică fiică a Izabelei. Dar nici măcar unul dintre aceia nu a putut fi forţat să revină
în braţele Romei. Atunci sabia a fost îndrptată împotriva lor, şi în scurt timp văile au fost stropite cu
sângele sfinţilor. Edictele care au urmat au fost ceva mai tolerante, ele desemnându-i pe supuşii valdezii
nu prin termenul urâcios de eretici, ci ca religionişti, oameni din văi şi vasali loiali, recunoscându-i ca
supuşi care aveau anumite privilegii datorită unor reglementări din vechime.
Până în acest moment Roma nu a reuşit deloc să-şi atingă obiectivul ei crud. Ea era hotărâtă să-i
extermine pe acei încăpăţânaţi adversari ai papalităţii care erau martori credincioşi ai adevărului şi să
şteargă amintirea lor din văi, dar – cât de minunat este aceasta! – nici execuţiile individuale, nici
masacrele în masă, nici intrigile secrete, nici violenţa nu au reuşit să-i extermine. Dar Izabela a continuat
să comploteze, iar tiara şi mitra s-au dovedit în general mai puternice decât coroana.
Misionarii valdezi
Având dublul scop de a răspândi adevărul evangheliei şi de a găsi aşezări paşnice, mulţi dintre valdezii
care, spre sfârşitul secolului al paisprezecelea, şi-au părăsit locurile lor natale, s-au aşezat în Elveţia,
Moravia, Boemia şi în diferite zone din Germania şi probabil şi în Anglia. Dar cele mai multe asemenea
colonii s-au constituit în Calabria prin anul 1370. Fiind oameni paşnici şi harnici şi extrem de morali în
umblarea lor, ei au câştigat curând încrederea seniorilor şi afecţiunea vecinilor lor. Stăpânii pământurilor
şi-au văzut ogoarele fertilizate în prin chibzuinţa gospodărească deosebită a noilor colonişti şi le-au
acordat privilegii. Li s-a permis să invite pastori din bisericile din alpi şi să aducă învăţători pentru copiii
lor. Dar o asemenea prosperitate materială şi spirituală împreună poziţii atât de confortabile în societate
era ceva de nesuferit pentru papalitate. Preoţii mârâiau şi murmurau tot mai mult, plângându-se
seniorilor că acei străini nu se conformau riturilor bisericii Romei, că ei nu aveau nici un fel de slujbe
pentru odihan morţilor şi că erau eretici. Totuşi seniorii nu erau dispuşi să asculte de preoţi, ci spuneau:
“Sunt oameni foarte drepţi şi cinstiţi. Toţi cei care-i cunosc ştiu că sunt cumpătaţi, harnici şi foarte
cuviincioşi în vorbirea lor. Cine i-a auzit vreoadată rostind vreo vorbă balasfemiatoare? Şi ei îmbogăţesc
ţinuturile noastre şi îşi plătesc dările la timp. Nu găsim vreun motiv să-i condamnăm”.
În orice ţară şi în orice timp, preoţii Romei au fost cei mai mari vrăjmaşi ai religiei simple şi curate a
Bibliei, ai educaţiei, ai toleranţei, ai luminii, ai libertăţii şi ai oricărei îmbunătăţiri în societate. Puterea lor,
interesele lor, senzualitatea lor şi toate patimile lor rele sunt expuse şi subminate când este introdusă
lumina, toleranţa şi libertatea. Dar interesele materiale ale seniorilor i-au determinat pe aceştia să-i
protejeze pe arendaşii lor şi să le menţină în continuare unele privilegii. Vedem aici una dintre căile
tainice ale providenţei divine, asupra căreia ne place să zăbovim puţin. Timp de aproape două sute de
ani, acestor nonconformişti li s-a permis să locuiască şi să se înmulţească în districtele Calabriei, în
imediata vecinătate a Romei, dar, în cele din urmă, papa a ascultat plângerile preoţilor, şi norul cel negru
care începuse demult să se strângă deasupra Calabriei şi apuliei, şi-a revărsat furia asupra lor.
Anul negru 1560
Prin anul 1560, Papa Pius al IV-lea a avut un acces de mare zel împotriva ereziei care se răspândea şi
despre care se spunea că se înrădăcinase adânc în multe zone din Italia, înafara văilor Piemontului.
Comunităţile subalpine şi toate regiunile infestate au fost puse sub interdicţie papală şi a fost predicată o
nouă cruciadă. S-au făcut mari pregătiri pentru exterminarea completă a ereticilor. Viceregele spaniol al
Napoli, comandând personal trupele şi ajutat de un inchizitor şi de mai mulţi călugări, a intrat în
aşezările valdezilor din Calabria. Emanuel Philibert, ducele de Savoia, a pus în marş o armată spre
Piemont, iar regele Franţei a îndreptat o armată spre Dauphiny. “Oamenii sărmani din văi,” cu soţiile şi
copii lor, s-au văzut expuşi, de-o parte a alpilor puterii ostile a regelui Franţei, iar de cealaltă parte celei a
Ducelui de Savoia. Harnicii lucrători ai pământului din Calabria, împreună cu pastorii lor, cu învăţătorii
lor şi cu familiile lor, au fost înconjuraţi de trupele viceregelui spaniol.
Măcelărirea sfinţilor fiind astfel pregătită, valdezilor li s-a poruncit să-i expulzeze pe pastorii şi pe
învăţătorii lor, să se abţină de la a-şi exercita închinarea în formele specifice lor şi să participe la slujbele
bisericii romane. Ei au refuzat cu demnitate. Atunci s-au dat ordine pentru confiscari, întemniţare şi
moarte. Sabia nemiloasă a perseciuţiei a fost scoasă din teaca în care nu a mai revenit pentru mai bine de
o sută de ani. A început lucrarea sângeroasă. Două trupe de soldaţi, având în fruntea lor agenţi de-ai
papei, au străbătut Calabria ucigând, incendiind şi făcând ravagii printre ţăranii fără apărare până ce
lucrarea de exterminare a fost aproape desăvârşită. O rămăşiţă a cerut îndurare pentru soţiile şi copiii
lor, promiţând să părăsească ţara şi să nu se mai întoarcă, dar inchizitorii şi călugării nu ştiau să arate
îndurare. S-a recurs la cele mai barbare cruzimi; au fost reînviate toate mecanismele persecuţiilor păgâne
până ce protestanţii au fost exterminaţi din sudul Italiei. Unul dintre cei mai importanţi pastori ai lor,
Luigi Pascale*, care a afirmat că papa era antihristul, a fost adus la Roma, unde a fost ars de viu înaintea
lui Pius al IV-lea, pentru ca papa să se delecteze văzându-l pe eretic în flăcări, dar evlavia şi suferinţele
lui Pascale au stârnit mila şi admiraţia persecutorilor.
* n.tr.) Gian Luigi Pascale, executat la Roma la 16 septembrie 1560, după ce fusese arestat în Calabria şi închis
ceva mai mult de un an.
Sute de valdezi din văi au pierit pe eşafod sau arşi pe rug, satele au fost potopite de zdrahoni, care, în
numele justiţiei, i-au jefuitm pe locuitorii neajutoraţi şi i-au aruncat în închisori până ce temniţele au
ajuns supraaglomerate cu victime. Câmpurile au rămas pustii; femeile, copiii şi cei slabi şi bătrâni au fost
trimişi în munţii înalţi, pe stânci şi în păduri. Bărbaţii, folosindu-se de avantajul terenului, s-au hotărât să
reziste. Toţi bărbaţii şi băieţii care puteau mânui o armă s-au asociat în grupe mici pentru a se apăra de
trupele invadatoare. Ducelea nu prea era dornic să poarte un astfel de război de gherilă, ceea ce l-a
determinat să-şi retragă trupele în scurt timp. Dar acea retragere a fost numai un scurt răgaz. Potrivit
unor tratate vechi, oamenii din văi aveau anumite drepturi şi privilegii, pe care suveranii lor nu erau
dispuşi să le încalce, dar deseori ei au cedat în faţa insistenţelor şi prezentărilor false ale ierarhiei
romane. Din următoarea succesiune de date, cititorul va vedea cât de scurte au fost perioadele de pace:
“Anii 1565, 1573, 1581, 1583 şi perioada dintre 1591 şi 1594, sunt date memorabile ale conflictului religios
şi civil. Dar nicicând nu s-a arătat mai strălucit măreţia adevărului şi a nevinovăţiei ca în acele furtuni ale
persecuţiei care s-au succedat la intervale timp de o sută de ani şi mai bine*”.
* Encyclopedia Britannica, vol. 21, p. 543
Mărturia Dr. Beatie, care a vizitat văile protestante ale Piemontului, Dauphiny şi Ban de la Roche cu
aproximativ patruzeci de ani în urmă sunt în acelaşi sens: “Dar intensitatea persecuţiei părea numai să
facă să crească curajul lor... Deşi erau marcaţi ca victime pentru masacru nediscriminatoriu, pentru jaf
sau tortură, extorcare şi foamete, ei au rămas neclintiţi în hotărârea lor. Toate pedeapsele pe care le putea
inventa cruzimea sau pe care le putea aduce sabia au fost aplicate în zadar, pentru că nimic nu le-a putut
zdruncina credinţa sau scădea curajul. În apărarea drepturilor lor naturale ca oameni, în sprijinul
credinţei lor ca membrii ai bisericii primare care se opun acelor edicte nimicitoare, prin care le-au fost
pustiite casele şi altarele le-au fost înecate în sânge, valdezii au arătat un curaj şi o rezistenţă
nemaiîntâlnite în istorie*”.
* Scenery of the Waldenses, Williem Beattie M.D. Vedeţi şi ralatarea detaliată despre valdezi din Church History a
lui Milner, vol. 3
După ce am ajuns cu istoria martorilor până la secolul al şaisprezecelea, îi vom lăsa acum pentru a
reveni la ei din nou după ce vom fi ajuns la acea perioadă cu istoria noastră generală.
Istoria Bisericii Capitolul 30. John Wycliffe
Capitolul 30. John Wycliffe

Orice cititor atent al istoriei trebuie să-şi amintească deseori avertismentul solemn al apostolului: “Nu vă
amăgiţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit; pentru că ceea ce seamănă omul aceea va şi secera” (Galateni
6:7). Ilustrarea solemnă şi practică a aplicării acestei legi divine în afacerile oamenilor se poate vedea pe
fiecare pagină a istoriei. Cel care seamănă neghină primăvara nu se poate aştepta să secere grâu toamna,
iar cel care seamănă grâu primăvara nu va fi nevoit să secere neghină toamna. În fiecare zi putem vedea
că acest principiu al guvernării divine este valabil. Cât de des obiceiurile din tinereţe determină starea
omului la bătrâneţe! Nici chiar bogăţiile harului divin nu opresc manifestarea acestei legi. Regele lui
Israel a trebuit să audă din gura profetului sentinţa solemnă: “Sabia nu se va depărta niciodată de casa
ta”; dar aceasta nu a oprit îndurarea faţă de regele care s-a pocăit: “Şi Natan i-a spus lui David: «Domnul
ţi-a îndepărtat păcatul: nu vei muri»” (v. 2. Samuel 12). Aşa este nemăsuratul har al lui Dumnezeu faţă
de cel care se pocăieşte cu adevărat, dar la fel de imuabilă este legea guvernării Sale.
Deşi nu putem vorbi cu la fel de multă încredere despre sistemul societăţii omeneşti, totuşi putem
urmări mâna Domnului în înţelepciunea căilor Sale pentru îndeplinirea scopurilor Sale.
De exemplu, triumfurile sângeroase ale papalităţii în Languedoc au condus la declinul ei rapid. Prin
zdrobirea Contelui de Toulouse şi a altor mari seniori feudali din sudul Franţei, domeniile Coroanei
Franţei s-au extins mult, iar regii Franţei au devenit de atunci adversari cărora papa nu le-a mai putut
opune rezistenţă. Imediat după aceea, Ludovic al IX-lea a publicat Sancţiunea Pragmatică, care stabilea
libertăţile Bisericii Galicane, iar Filip cel Frumos l-a obligat pe trufaşul Bonifaciu să bea cupa umilinţei,
cea pe care papii o dăduseră în mule rânduri puterilor seculare ale Europei. De la 1305 până la 1377,
papii de la Avignion nu prea erau mai mult decât nişte vasali ai lui Filip şi ai succesorilor săi, iar de la
1377 la 1417 papalitatea însăşi a fost sfâşiată de marea schismă. Astfel, printr-o răsplată echitabilă dată
prin providenţa lui Dumnezeu, cei care au căutat să-i distrugă pe alţii eu fost aceia care s-au distrus pe
sine înşişi*. Lucrurile s-au petrecut similar şi în Anglia.
* Sir James Stephen - History of France, vol. 1, p. 240
Anglia şi papalitatea
Supunerea lui John faţă de Inocenţiu al III-lea a fost punctul de cotitură în istoria papalităţii în această
ţară deoarece umilirea suveranului a făcut ca întreaga naţiune să se simtă înjosită. Inocenţiu a mers prea
departe cu acel abuz de putere, care s-a întors împotriva lui la timpul potrivit. Anglia nu a putut uita
vreodată o asemenea prosternare abjectă a regelui său la picioarele unui preot. De atunci, în mintea
poporului englez a apărut şi a crescut un spirit de ostilitate faţă de Roma. Uzurpările, pretenţiile
extraordinare ale papalităţii şi modul în care se amestecau în acordarea posturilor de episcopi în Anglia
au dus deseori la ciocniri între guvern şi biserică, acestea făcând ca ruptura să se lărgească. Atunci când
răbdarea oamenilor aproape că se epuizase în urma numeroaselor probleme practice ridicate de
papalitate, Dumnezeu a găsit cu cale să ridice un adversar puternic împotriva întregului sistem ierarhic
– primul om care a zdruncinat din temelii stăpânirea papalităţii în Anglia, un om care iubea în mod
sincer adevărul şi care l-a predicat atât celor învăţaţi cât şi celor din clasele de jos. Acest om a fost John
Wycliffe, luceafărul de dimineaţă al reformei.
Prima parte a vieţii lui Wycliffe nu prea este cunoscută, dar opinia generală este că el s-a născut într-o
familie umilă din apropierea Richmond, în Yorkshire, prin anul 1324. Ţelul lui era acela de a ajunge un
învăţat, cea mai înaltă poziţie la care putea aspira pe atunci un om de origine umilă. Anglia aproape că
era o ţară a şcolilor, fiecare catedrală şi aproape fiecare mânăstire având propria ei şcoală, dar tinerii cei
mai ambiţioşi, mai plini de încredere în sine, care se presupunea că aveau capacităţi deosebite şi care
aveau mijloace, se înghesuiau să ajungă la Oxford şi la Cambridge. În Anglia, ca în toată creştinătatea,
acea minunată goană a unei mari părţi a populaţiei pentru a dobândi cunoştinţe a făcut ca spre
universităţi să se înghesuie mii de studenţi în loc de câteva sute care aveau privilegiul de a intra în acele
aşezăminte pentru învăţătură*.
John Wycliffe a găsit o cale către Oxford şi a fost primit ca student la Colegiul Reginei1, după care a fost
la scurt timp transferat la Merton College, cel mai vechi, mai bogat şi mai faimos dintre colegiile de la
Oxford. Se presupune că el a avut privilegiul de a asista la prelegerile evlaviosului şi profundului
învăţător Thomas Bradwardine şi că din lucrările lui a ajuns el să aibă primele sale concepţii cu privire la
har, la darul fără plată şi la faptul că omul nu are absolut nici un merit atunci când este vorba de
mântuire. Din scrierile lui Grostete el şi-a însuşit ideea că papa este antihristul.
Potrivit biografilor săi, Wycliffe a ajuns în scurt timp doctor în dreptul civil, canonic şi municipal. Totuşi,
cele mai mari eforturi le-a depus în studiul teologiei, pe care nu şi-a însuşit-o ca o cunoştinţă seacă, cum
era predată în şcoli, ci ca o ştiinţă divină care se capătă atât prin duh cât şi din litera Scripturii. În acele
cercetări el a trebuit să se lupte cu multe dificultăţi mari pentru că era un gen de studiu pe care biserica
nu-l aprobase şi pentru care nu se ocupase să pregătească materiale. Textul sacru era pe atunci neglijat,
teologia scolastică luase locul autorităţii Scripturii, limba originală a Noului Testament era aproape
necunosctă în regat, ca şi cea a Vechiului Testament. Dar, în pofida tuturor acestor dezavantaje şi piedici
descurajante, Wycliffe şi-a urmărit scopul cu multă perseverenţă. “Logica lui,” – spunea cineva –
“fineţea lui de cărturar, arta lui retorică, capacitatea lui de a citi Scripturile în limba latină şi erudiţia lui
variată se poate să se datoreze Oxfordului, dar vigoarea lui şi energia spiritului său, limbajul lui viguros,
felul în care stăpânea limba engleză populară şi supremaţia pe care considera că o au Scripturile, pe care,
cu multă trudă, le-a transmis în limba poporului – acestea erau numai ale lui, pentru că nu puteau fi
dobândite în nicio şcoală şi nimeni nu şi-ar fi putut însuşi acestea prin cursurile obişnuite2”.
1
n.tr.) original: Queen’s College
2
Latin Christianity, vol. 6, p. 103
Wycliffe şi călugării
Prin anul 1349, când Wycliffe a ajuns în al douăzeci şi patrulea an al vieţii şi ajunsese să aibă un nume în
colegiu, ţara a fost cercetată cu o groaznică molimă numită “ciuma neagră”. Se presupune că ea a apărut
întâi în ţinuturile tătarilor, făcând apoi ravagii în diferite ţări din Asia, înaintând pe ţărmurile Nilului,
spre insulele Greciei, făcând prăpăd în aproape toate popoarele Europei. Atât de mari au fost pierderile
de vieţi omeneşti încât unii spun că a patra parte din locuitori a fost nimicită şi că jumătate din oameni,
fără a mai socoti şi vitele, s-au mutat în unele zone. Această cercetare alarmantă a umplut de teamă
mintea evlavioasă a lui Wycliffe şi de presimţiri grozave cu privire la viitor. În inima lui, aceea a fost ca
sunetul ultimei trâmbiţe. El a ajuns atunci la concluzia că judecata era aproape. Pătruns de solemnitatea
gândului la eternitate, el a petrecut multe zile şi nopţi închis în chilia lui, fără-ndoială în rugăciune
fierbinte pentru a căpăta îndrumare divină. De acolo a ieşit un luptător pentru adevăr, având Cuvântul
lui Dumnezeu ca armură.
Prin zelul şi fidelitatea cu care a predicat Evanghelia, în special oamenilor de rând în zilele de duminică,
el a dobândit pe merit titlul de “învăţător evanghelic”. Dar ceea ce l-a făcut faimos şi popular la Oxford
a fost felul în care a apărat universitatea de ingerinţele călugărilor cerşetori. El a atacat ordinele
călugăreşti cu multă îndrăzneală şi în mod necruţător, declarând că ele erau un mare rău în creştinătate.
Erau patru ordine călugăreşti: Dominica, Minorit sau Franciscan, Augustinian şi Carmelit, călugării lor
mişunând în toate părţile prin Europa. S-au luptat la Oxford ca şi la Paris pentru a căpăta ascendenţă şi
s-au folosit de orice ocazie pentru a-i atrage pe studenţi în mânăstirile lor, studenţii fiind înscrişi în
ordinele călugăreşti fără consimţământul părinţilor lor. Sistemul lor de spălare a creierului funcţiona atât
de eficient încât părinţii au încetat să-şi mai trimită copiii la universităţi. La un moment dat, la Oxford
fuseseră treizeci de mii de tineri studenţi, dar numărul lor s-a redus la şase mii. Episcopii, preoţii şi
teologii din aproape fiecare ţară şi din fiecare universitate din Europa aveau de luptat cu aceşti maeştri
în ale amăgirii, dar lupta lor era fără efecte pentru că pontifii îi apărau energic, ca fiind cei mai buni
prieteni ai lor, şi le acordau mari privilegii.
Wycliffe a lovit cu îndrăzneală, şi credem că a lovit în mod fatal rădăcina acestui mare rău universal.
După declinul puterii papale, pe care l-am remarcat, putem începe să urmărim şi declinul ordinelor
călugărilor cerşetori. Wycliffe a publicat câteva scrieri spirituale intitulate: “Împotriva cerşetoriei celor
sănătoşi”, “Împotriva cerşetoriei leneşe” şi “Despre sărăcia lui Hristos”1. “El a denunţat cerşetoria în sine
împreună cu toţi cerşetorii sănătoşi, cărora nu trebuia să li se permită să infesteze ţara. I-a acuzat de
cincizeci de erori doctrinare şi de practică. I-a denunţat că ei luau milosteniile care se cuvenea să fie date
celor săraci, pentru prozelitismul fără scrupule pe care-l practicau, pentru modul în care invadau
drepturile parohiale, pentru obiceiul lor de a-i înşela pe oamenii de rând prin poveşti şi legende, pentru
pretenţiile lor ipocrite de sfinţenie, pentru modul în care îi linguşeau pe cei mari şi bogaţi, când ar fi fost
mai curaând de datoria lor să-i mustre pentru păcatele lor, pentru că erau apucători căutând să obţină
bani prin orice mijloace şi pentru splendoarea exagerată a clădirilor lor, pe când bisericile parohiale erau
lăsate în paragină2.
1
n.tr.) Against able Beggary, Against idle Beggary and The poverty of Christ
2
J.C. Robertson, vol. 4, p. 201
Wycliffe a fost recunoscut în universitate si în biserică drept mare luptător al unei partide şi i-au fost
conferite demnităţi şi onoruri. Dar, dacă a câştigat mulţi prieteni, el a ajuns să aibă şi mulţi duşmani a
căror mânie era periculos să o provoace. Atunci au început necazurile lui. Călugării l-au informat pe
papă cu privire la ceea ce se întâmpla. În 1361 el a fost promovat şef al Balliol College şi al parohiei
Fillingham. Patru ani mai târziu el a fost ales custode al Canterbury Hall. Cunoaşterea Scripturii, curăţia
vieţii lui, curajul lui de a nu se pleca, elocvenţa lui ca predicator şi felul în care stăpânea limba poporului
a făcut ca el să fie admirat. El susţinea că mântuirea este prin credinţă, prin har şi fără ca omul să aibă
vreun merit. Aceasta lovea nu doar în relele vizibile ci chiar la temelia întregului sistem al papalităţii.
Condus de înţelepciunea divină, el şi-a început lucrarea în locul potrivit şi la timpul potrivit. El a
predicat Evanghelia şi a explicat Cuvântul lui Dumnezeu în limba engleză populară. Astfel, el a sădit în
mintea poporului acele mari adevăruri şi principii care au dus în final la emanciparea Angliei de sub
jugul şi tirania Romei.
Wycliffe şi guvernarea
Faima lui Wycliffe ca apărător al adevărului şi libertăţii s-a dus şi înafara universităţii Oxford. Papa şi
cardinalii se temeau de el şi îi urmăreau cu multă atenţie toate mişcările, iar, pe de altă parte, regele şi
parlamentul aveau o aşa de înaltă apreciere asupra integrităţii şi judecăţilor lui încât îl consultau în
chestiuni de mare importanţă atât pentru biserică cât şi pentru stat.
Prin anul 1366 s-a iscat o controversă între Urban al V-lea şi Edward al III-lea ca urmare a reîînoirii
cererii pentru tributul anual de o mie de mărci, pe care regele John se angajase să-l plătească Scaunului
de la Roma în semn de recunoaştere a superiorităţii pontifului roman asupra regatelor Angliei şi
Irlandei. Plata acestui tribut înjositor nu se făcuse în mod regulat şi ea încetase timp de aproape treizeci
de ani, iar Urban cerea plata integrală a restanţelor. Edward a refuzat şi s-a declarat hotărât să susţină
independenţa şi libertatea regatului său, iar parlamentul şi poporul simpatiza cu regele. Aroganţa papei
a produs multe tulburări în Anglia, fiind consultate ambele camere ale parlamentului, din vreme ce
rezolvarea acelei probleme prezenta interes pentru toate clasele sociale şi chiar pentru întreaga
creştinătate. Wycliffe, care era deja unul dintre capelanii regelui, a fost numit pentru a găsi răspunsuri la
argumentele papale. El a dovedit clar că nici legea canonică, nici cea papală nu mai au autoritate atunci
când ele se opun Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât, de atunci şi până astăzi, papalitatea a încetat să
mai reclame suveranitatea asupra Angliei. Argumentele lui Wycliffe au fost folosite de lorzi în
parlament, lorzii fiind în unanimitate hotărâţi să susţină independenţa coroanei împotriva pretenţiilor
Romei. Discursurile scurte, pline de miez şi simple ale baronilor cu acea ocazie sunt caracteristice acelei
vremi.
În anul 1372, Wycliffe a fost înalţat în scaunul teologic. Acesta a fost un pas important pentru cauza
adevărului, care a fost folosit de Domnul. Fiind Doctor în Teologie, el avea dreptul să ţină prelegeri de
teologie şi le-a vorbit în calitate de maestru tinerilor teologi de la Oxford. Având atât de mare autoritate
în şcoli, orice spunea el era considerat un oracol. Ar fi imposibil de estimat cât de mare a fost influenţa
sănătoasă pe care el a exercitat-o asupra minţii numeroşilor studenţi care au audiat prelegerile lui în acea
vreme. Încă nu fusese inventat tiparul, pentru ca studenţii să fie dotaţi cu cărţi tipărite, aşa că vocea şi
energia vie a învăţătorului public era singurul mijloc care-l avea la dispoziţie. Sute de persoane dintre cei
care l-au ascultat au devenit învăţători publici care au dus aceeaşi sămânţă valoroasă.
Wycliffe la Avignon
Deşi era un fapt binecunoscut că Wycliffe avea multe opinii anti-papale, el nu era încă în opoziţie directă
cu Roma, aşa că, în anul 1374, el a fost folosit ca ambasador la papa Grigore al XI-lea, a cărui rezidenţă
era la Avignon. Scopul misiunii lui era acela de a fi reprezentant pentru a obţine suprimarea beneficiilor
papale prin biserica Angliei. Fără-ndoială, Domnul a îngăduit aceasta pentru ca Wycliffe să poată vedea
ceea ce străinii nu prea erau dispusşi să creadă, şi anume că acea curte papală era izvorul nelegiuirii. La
întoarcerea din acea misiune el a devenit opozantul direct şi temut al Romei. Experienţele de la Avignon
şi Bruges s-au adăugat la rezultatele gândurilor şi cercetărilor lui de mai înainte, astfel încât în mintea lui
a ajuns să fie clar că pretenţiile papalităţii nu aveau adevărul la bază. El şi-a vestit neobosit convingerile
în prelegeri şi dezbateri la Oxford, în mesajele pastorale adresate parohiei sale şi în tratate scrise în proză
în limba engleză, care au ajuns şi la cei din clasele mai de jos şi mai puţin educate. Cu o indignare
aprinsă, mult timp nemanifestată, el a denunţat întregul sistem papal. “Evanghelia lui Isus Hristos,”
spunea el, “este unica sursă a religiei adevărate. Papa este Antihristiul, preotul mândru şi lumesc al
Romei, cel mai blestemat dintre jecmănitori şi pungaşi”. Mândria, pompa, luxul şi moravurile uşoare ale
prelaţilor au fost mustrate aspru de el, şi, el fiind un om de o moralitate ireproşabilă, de o evlavie
profundă şi o sinceritate indiscutabilă, având şi o elocvenţă originală, mulţi s-au strâns în jurul
neînfricatului profesor*.
* J.C. Robertson, vol. 4, p. 203; Latin Christianity, vol. 4, p. 94; Encyclopedia Britannica, articolul WYCLIFFE
Wycliffe ereziarh
Wycliffe ajunsese la un rang înalt şi primise multe semne ale favorii regale. În anul 1375 el primise
coroana parohiei Lutterworth din Leicestershire, unde a şi locuit restul vieţii sale, deşi a vizitat Oxford în
mod frecvent. Dar pericolele se strângeau împotriva lui din alte părţi pentru că-şi atrăsese aversiunea
papilor şi prelaţilor. La Lutterworth şi în satele din jur el era predicator îndrăzneţ în limba populară
simplă, iar la Oxford era marele maestru. Dar, atât la oraş cât şi la sate el îşi ridica vocea împotriva
disciplinei bisericii, a vieţii scandaloase a oamenilor bisericii, a ignoranţei lor şi a modului în care
negliaju predicarea şi abuzau de privilegiile lor ecleziastice pentru a proteja criminali notorii. Era normal
ca o vorbire atât de directă să ofenseze. Profesorul a fost acuzat de erezie şi chemat să se înfăţişeze
înaintea unui consiliu care şi-a început sesiunile în februarie 1377.
Wycliffe a răspuns la citaţie şi a mers la Catedrala Sf. Paul, dar nu singur, ci însoţit de John Gaunt, duce
de Lancaster şi de Lord Percy, şerif al Angliei. Fără-ndoială, aceste două personaje l-au însoţit din motive
politice şi prezenţa lor nu a făcut cauza lui Wycliffe să fie mai onorabilă, dar în istoria tuturor
reformatorilor întâlnim ciudate coliziuni şi îmbinari încurcate ale religiei şi intereselor politice. Williem
Courtenay, fiul Contelui de Devon, era atunci episcop al Londrei şi a fost numit de arhiepiscopul de
Salisbury să prezideze adunarea. Mândrul şi trufaşul episcop a fost foarte neplăcut impresionat când a
văzut că ereticul era sprijinit de doi dintre cei mai puternici nobili ai Angliei. Atât de mare era mulţimea
de oameni care se strânsese pentru a vedea acel proces interesant încât contele-şerif s-a folosit de
autoritatea sa pentru a deschide o cale până la judecători. Episcopul indignat şi-a exprimat dezacordul
faţă de exercitarea puterii şerifului în interiorul catedralei: “Domnule, dacă aş fi ştiut” – i-a spus cu
asprime Courtenay lui Percy – “că pretinzi să fi stăpân în bisrica mea, atunci aş fi luat măsuri ca să fii
oprit să intrii”. Lancaster, care pe atunci administra regatul, i-a răspuns cu răceală: “Şeriful îşi foloseşte
autoritatea necesară pentru a menţine ordinea chiar în pofida episcopilor”. Când au ajuns în Capela
Doamnei, înaintea tribunalului, Percy a cerut un loc pentru Wycliffe, la care Cortenay şi-a dat frâu liber
mâniei exclamând cu glas tare: “El nu trebuie să stea jos deoarece criminalii stau în picioare înaintea
judecătorilor!” Au urmat cuvinte dure de ambele părţi. Ducele a ameninţat că avea să umilească nu
numai mândria lui Courtenay, ci a tuturor prelaţilor Angliei. Cu o falsă smerenie provocatoare,
episcopul a răspuns că el se bizuia numai pe Dumnezeu. A urmat o scenă violentă, şi, în loc să aibă loc
cercetarea planificată, adunarea s-a risipit în confuzie. Partizanii episcopului s-ar fi aruncat asupra
ducelui şi a şerifului dacă aceştia nu ar fi avut suficiente trupe care să-i protejeze.Wycliffe, care a rămas
în tăcere, a scăpat fiind adăpostit de ei.
Deşi tot poporul era romano-catolic, erau mulţi favorabili reformei, care au fost numiţi wycliffiţi şi care
au rămas, în mod prudent, la casele lor în timpul acelei tulburări. Partida clericală care se înghesuise în
catedrala Sf. Paul a umplut străzile cu zarvă. S-a ridicat poporul şi a început o mare agitaţie. Răsculaţii
au atacat întâi casa lui Percy, dar, după ce au spart toate uşile şi au căutat în toate camerele şi nu l-au
găsit, şi-au imaginat că el trebuia să fie ascuns în palatul lui Lancaster. Au năvălit la Savoy, care pe
atunci era cea mai măreaţă clădire din regat. Un om al bisericii care a avut nenorocul de a fi confundat
cu Percy a fost ucis. Însemnele ducelui au fost date jos ca acelea ale unui trădător, palatul a fost jefuit şi
ar mai fi fost comise şi alte fapte rele dacă nu ar fi intervenit episcopul, care avea motive să se teamă de
consecinţele unor asemenea fapte nelegiuite.
Wycliffe şi bulele papale
Wycliffe a ajuns din nou în libertate, iar relele pe care persecutorii doreau să i le facă nu l-au atins. A
continuat să predice şi să dea învăţătură cu un zel neabătut şi cu curaj. În acel timp erau doi anti-papi:
unul la Roma şi unul la Avignon. Acest fapt este numit “schismă” de istorici şi caricaturizat de unii
scriitori ca ahtihristul despicat în două sau cu două capete. Rămâne ca cititorul să judece singur prin care
dintre cele două capete s-a transmis succesiunea apostolică. Wycliffe i-a denunţat pe ambii papi ca fiind
antihrist şi a găsit multă simpatie în inimile şi în minţile poporului. Au urmat scene din cele mai
ruşinoase: pontiful de la Roma a declarat război împotriva pontifului de la Avignon, predicând o
cruciadă. Cruciaţilor li s-au dat aceleaşi indulgenţe ca şi celor care se duseseră înainte în Ţara Sfântă. Din
porunca primatului s-au făcut rugăciuni publice în toate bisericile din ţinut pentru succesul pontifului
de la Roma împotriva celui de la Avignon. Episcopii şi clerul au fost chemaţi să impună turmei lor să-şi
îndeplinească datoria de a contribui la atingerea obiectivului sfânt. Sub comandantul cu mitră, Spencer,
tânărul şi războinicul episcop de Norwich, cruciaţii au înaintat şi au cucerit Gravelines şi Dunquerque în
Franţa, dar, vai! acea armată a papei condusă de un episcop englez, a depăşit mult barbaria obişnuită a
acelor vremuri. Bărbaţi, femei şi copii au fost tăiaţi în bucăţi într-un mare masacru. Episcopul purta o
sabie mare pentru două mâini, cu care pare să fi tăiat cu plăcere turma nevinoată a rivalului papă de la
Avignon.
Nu se putea ca o asemenea expediţie să se încheie altfel decât cu ruşine şi dezastru. Ea a zdruncinat din
temelii papalitatea şi a întărit mult cauza reformatorului. De la 1305 până la 1377 papii de la Avignon
abia dacă au fost ceva mai mult decât nişte simpli vasali ai monarhilor Franţei, iar papalitatea a fost
sfâşiată de marea schismă. Dar luptătorii papei au continuat mereu urmărirea ereziarhului, împotriva
căruia Grigore al IX-lea pronunţase nouăsprezece articole acuzatoare. În urma acelor acuzaţii, în Anglia
au fost trimise cinci bule papale: trei către arhiepiscop, una către rege şi una la Oxford, poruncind
cercetarea învăţăturilor rătăcite ale lui Wycliffe. Opiniile pentru care era acuzat nu ţineau de crezul
bisericii ci erau împotriva puterii clerului. El era acuzat că revigora erorile lui Marselius din Padova şi
ale lui John Gaudun, apărători ai monarhului secular împotriva papei.
Wycliffe a fost chemat a doua oară să se înfăţişeze înaintea aceloraşi delegaţi ai papei, dar, de astă dată,
nu la Sf. Paul, ci la Lambeth. Ducele de Lancaster şi contele-şerif nu au mai fost alături de el. El s-a bizuit
pe Dumnezeul cel viu. “Poporul credea că avea să fie devorat pentru că era adus în vizuina leului” şi
mulţi cetăţeni ai Londrei s-au înghesuit în capelă. Văzând privirile şi gesturile lor ameninţătoare, prelaţii
s-au temut. Abia de au început procedurile că a venit un mesaj de la mama tânărului rege, văduva
Prinţului Negru, prin care li se interzicea să dea o sentinţă definitivă cu privire la învăţăturile sau la
purtarea lui Wycliffe. “Episcopii -” spune Walsingham, sustinătorul papalităţii – “care promiseseră să-şi
facă datoria în pofida ameninţărilor sau promisiunilor, chiar cu riscul vieţii, au ajuns ca nişte trestii care
se îndoaie în vânt şi au fost atât de intimidaţi în examinarea apostatului încât întrebările lor au fost
blânde, ca un ulei, ei pierzându-şi demnitatea şi prejudiciind biserica. Când Clifford a prezentat cu
multă pompă hotărârea, ei au fost atât de biruiţi de teamă încât s-ar fi zis că erau ca un om care nu aude
şi în a cărui gură nu sunt mustrări. Astfel, acest învăţător fals, acest ipocrit desăvârşit, a scăpat de braţul
justiţiei şi nu a mai putut fi chemat înaintea aceloraşi prelaţi deoarece mandatul lor a expirat la moartea
papei Grigore al IX-lea*”.
* Milner, vol. 3, p. 251
Moartea lui Grigore şi marea schismă a papalităţii împreună, prin providenţa lui Dumnezeu, l-au salvat
pe Wycliffe de mâna cea crudă a persecuţiei, pentru care era însemnat ca victimă. El s-a reîntors la
ocupaţiile lui de mai înainte, la cuvântările de la amvon, la prelegerile academice şi la scrierile lui şi a
lucrat pentru înaintarea cauzei adevărului şi a libertăţii. Cam în acel timp el a organizat şi o ceată de
predicatori itineranţi, care să călătorească prin ţară vestind Evanghelia lui Isus Hristos, pe drumul lor
acceptând ospitalitatea şi încrezându-se în Domnul pentru satisfacerea nevoilor lor. Ei au fost numiţi
“preoţi săraci” şi nu de puţine ori au fost persecutaţi de cler, dar simplitatea şi seriozitatea acestor
misionari au atras la ei mulţimi de oameni de rând.
Wycliffe şi Biblia
Fără a urmări mai în detaliu lucrările lui Wycliffe sau uneltirile vrăjmaşilor lui pentru a-l opri, vom
prezenta ceea ce a fost lucrarea cea mai mare a vieţii sale: versiunea completă în engleză a Sfintelor
Scripturi. L-am văzut cum a atacat şi a expus cu mult curaj abuzutile papalităţii, dezvăluindu-le
studenţilor adevărul şi predicându-le săracilor cu mult zel Evanghelia, dar el s-a angajat acum într-o
lucrare care avea să-i îmbogăţească propriul lui suflet de o mie de ori. El s-a ocupat în mod şi mai
exclusiv cu Sfintele Scripturi. El nu a respins învăţăturile false ale Romei înainte de a fi cunoscut mai
bine Biblia. A vedea abuzurile ierarhiei este ceva cu totul diferit de a înţelege gândul lui Dumnezeu din
învăţăturile date în Cuvântul Său.
De îndată ce se încheia traducerea unei părţi a Scripturii şi începea lucrarea copistului, astfel încât Biblia
circula pe atunci mult, fie în întregime, fie în părţi. Mintea omenească nu poate estima ce efecte a avut
această familiarizare cu Cuvântul lui Dumnezeu a unor oameni neînvăţaţi – cetăţeni, soldaţi şi oameni
din clasele de jos. Nişte minţi au fost luminate, nişte suflete au fost mântuite şi Dumnezeu a fost
glorificat. “Wycliffe,” spunea unul dintre adversarii săi, “a făcut ca Evanghelia să fie mai familiară şi mai
clară laicilor şi femeilor care pot citi decât le este scribilor şi învăţaţilor, astfel încât perla Evangheliei a
fost răspândită şi călcată în picioare de porci”. În anul 1330 a fost încheiată traducerea completă în
engleză a Bibliei. În anul 1390 episcopii au încercat să determine Parlamentul să condamne acea versiune
a Bibliei pentru ca nu cumva să ajungă o ocazie pentru erezii, dar John Gaunt a declarat că englezii nu se
vor supune umilinţei de a nu li se permite să aibă Biblia în limba populară. “Cuvântul lui Dumnezeu
este credinţa poporului Său,” s-a spus atunci, “şi de-ar fi ca papa şi slujbaşii lui să dispară de pe faţa
pământului, credinţa noastră nu va dispărea pentru că se întemeiază numai pe Isus, Domnul şi
Dumnezeul nostru”. Cum încercarea de a interzice Biblia engleză a eşuat, aceasta s-a răspândit mult, pe
teritorii întinse, fiind difuzată în principal prin eforturile “preoţilor săraci”, oarecum asemănători
“oamenilor săraci din Lyon” de mai înainte.
Cititorul creştin va vedea negreşit mâna Domnului în această lucrare. Marele instrument divin era acum
gata şi la dispoziţia poporului, şi cu ajutorul lui avea să se înfăptuiască reforma în secolul al
şaisprezecelea. Cuvântul lui Dumnezeu, cel veşnic viu şi care rămâne totdeauna, a fost scos de sub vălul
întunecat al scolasticismului, de pe rafturile pline de praf ale mânăstirii, din întunericul veacului, şi a
fost oferit poporului englez în limba lui maternă. Cine oare ar avea capacitatea de a estima
binecuvântarea? Zecile de mii de zeci de mii de limbi să-L laude pe Domnul pentru totdeauna ca
răspuns. Dar, vai! răutatea care ucide sufletul a preoţimii romane a ţinut Cuvântul Vieţii departe de laici.
Se putea oare ca gloriosul adevăr cu privire la iubirea lui Dumnezeu faţă de lume manifestat prin aceea
că L-a dat pe Fiul Său şi eficacitatea sângelui lui Hristos, care curăţeşte orice păcat, să fie ascunse de
mulţimea de oameni care piereau şi să fie cunoscute numai de un mic număr de persoane privilegiate?
Nu există pe faţa pământului o cruzime mai elaborată decât aceasta, aceasta ducând la distrugerea
pentru totdeauna în iad atât a trupului cât şi a sufletului.
Traduceri parţiale ale scripturilor
Prima încercare de traducere a unei părţi din Scripturi în limba populară pare să fi avut loc în secolul al
şaptelea. Până atunci Scripturile erau în această ţară numai în limba latină, şi, cum Scripturile erau în
principal în mâinile clerului, poporul primea în general descoperiri de la Dumnezeu numai prin
învăţăturile date de ei. Dar cei mai mulţi preoţi nu cunoşteau nimic altceva decât ceea ce erau obligaţi să
repete în slujebele bisericeşti, aşa că poporul era într-un întuneric profund.
Venerabilul Bede menţionează un poem în limba anglo-saxonă, numit Caedmon, care redă cu o fidelitate
relativ bună unele părţi istorice din Biblie, dar, cum el avea un caracter epic, acesta nu a putut fi
considerat ca o versiune a scrierilor sacre. Cu toate acestea, a fost totuşi un început al lucrării
binecuvântate, pentru care se cuvine să fim mulţmitori, pentru că este posibil ca acest poem să le fi dat
ideea unora mai competenţi şi să fi fost precursorul adevăratelor traduceri.
În secolul al optulea, Bede a tradus în limba anglo-saxonă crezul apostolilor şi rugăciunea Domnului, pe
care el le-a prezentat în mod frecvent preoţilor analfabeţi, iar unul din ultimele eforturi pe care le-a
depus el a fost acela de a traduce Evanghelia Sf. Ioan, care se presupune că ar fi fost prima parte din
Noul Testament care a fost tradusă în limba ţării. Bede a murit în anul 735.
Regele Alfred, în zelul lui în acest domeniu, nu a neglijat importanţa transmiterii Scripturilor în limba
populară. Cu ajutorul învăţaţilor de la curtea sa au fost traduse cele patru evanghelii. Elfric, spre
sfârşitul secolului al zecelea, a tradus câteva cărţi din Vechiul Testament. Cam pe la începutul domniei
lui Edward al III-lea, William de Shoreham a redat Psaltirea în anglo-normandă. I-a urmat la scurt timp
de Richard Rolle, preot retribuit la Hamphole, care nu numai că a tradus textul Psalmilor, ci a şi adăugat
comentarii in engleză. El a murit în 1347. Psaltirea pare să fi fost singura carte a Scripturii care fusese
tradusă în întregime în limba noastră înainte de Wycliffe. Dar, prin providenţa lui Dumnezeu, a venit
momentul să fie publicată întreaga Biblie şi ca ea să circule în popor. În ciuda vrăjmaşului, toate
împrejurările au fost întoarse de Dumnezeu pentru a favoriza planurile nobile ale slujitorului său.
După ce primise multe avertismente şi ameninţări şi uneori abia de a putut scăpa de întemniţare şi de
arderea pe rug, Wycliffe şi-a sfârşit zilele în pace, în mijlocul turmei sale şi în lucrări de păstorire la
Lutterworth. După o suferinţă de patruzeci şi opt de ore în urma unui atac cerebral cu paralizie, a murit
în ultima zi a anului 1384*.
* Pentru detalii complete cu privire la primele traduceri în engleză vedeţi prefaţa la Biblia lui Wycliffe editată de
Rev. Josiah Forshall şi Sir Frederick Madden, ambele aflate la British Museum. Este o carte nobilă, patru volume
folio, tipărită la University press, Oxford, şi un monument de zel şI dăruire creştină, sub mâna ocrotitoare a lui
Dumnezeu. Vedeţi şI English Hexapla a lui Bagster.
Reflecţii asupra vieţii lui Wycliffe
Creştinul smerit, martorul curajos, predicatorul credincios, profesorul talentat şi marele reformator a
părăsit scena lumii. S-a dus la odihnă şi răsplata lui este sus. Dar învăţăturile pe care le-a propagat el cu
atâta zel nu pot muri niciodată, iar, prin urmaşii săi, amintirea numelui său a continuat să fie de groază
pentru preoţii falşi ai Romei. “Din cei pe care-i întâlneşti pe drum, unul din doi este un Wycliffit,”
spunea un adversar înverşunat. El a fost folosit de Dumnezeu pentru a da un impuls cercetării creştine,
iar acesta s-a simţit până în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei şi s-a propagat în secolele care au
urmat. Nimeni nu a exprimat mai clar şi mai corect influenţa lucrărilor biblice ale lui Wycliffe decât Dr.
Lingard, istoricul romano-catolic. Astfel, acesta scria: “El a făcut o traducere nouă, a făcut multe copii cu
ajutorul unora care au transcris, iar prin preoţii lui săraci a recomandat celor care-i auzeau să folosească
acea carte. În mâinile lor, aceea a devenit un instrument cu puteri minunate. Oamenii au găsit plăcut că
se făcea apel la judecata lor personală; noile doctrine au câştigat treptat partizani în clasele de sus ale
societăţii, printre aceia care erau familiarizaţi cu literele; a apărut un duh de cercetare şi au fost semănate
seminţele pentru o revoluţie religioasă, care, cu un secol şi ceva mai târziu a zguduit naţiunile Europei”.
Multe dintre învăţăturile lui Wycliffe erau cu mult înaintea epocii în care a trăit el. “Numai Scriptura
este adevărul,” spunea el, iar învăţăturile lui s-au format numai pe baza ei. Dar traducerea şi circulaţia
Bibliei a făcut ca adevărurile sfinte pe care le învăţa el să aibă efect şi aceea a fost încununarea tuturor
lucrărilor sale, comoara pe care a lăsat-o posterităţii şi pentru vremuri mai bune*.
Cât timp Wycliffe şi-a limitat denunţurile vehemente la duhul anticristic al curţii de la Roma, la bogăţiile
clerului şi la pretenţiile papalităţii, el a putut conta pe mulţi protectori puternici şi a putut înlătura unul
după altul numeroasele abuzuri ale sistemului, dar de îndată ce se ridica la adevărurile pozitive cu
privire la harul lui Dumnezeu, numărul şi entuziasmul celor care-l urmau scădea rapid. Controversa lui
doctrinară a făcut ca el să fie interzis la Oxford cu aproape doi ani înainte de a muri. Dar aceasta, prin
providenţa lui Dumnezeu, i-a permis să aibă o perioadă de odihnă la sfârşitul vieţii sale furtunoase şi
pline de trudă. Timp de mai mulţi ani el a predicat învăţăturile specifice reformatorilor din secolul al
şaisprezecelea, mai ales cele susţinute de Calvin, iar opoziţia lui faţă de doctrina Romei cu privire la
mântuirea prin lucrări l-a făcut să vorbească în termeni duri. “Să crezi în puterea omului pentru a face
lucrarea de regenerare” – spunea el – “este marea erezie a Romei şi din această eroare a rezultat
falimentul bisericii. Convertirea este în numai şi numai prin harul lui Dumnezeu, iar sistemul care spune
că aceasta este în parte de la Dumnezeu şi în parte este responsabilitatea omului este mai rău decât
pelagianismul. În creştinism Hristos este totul, iar oricine abandonează izvorul care este tot timpul gata
pentru a da viaţă şi se îndreaptă spre apele stătute şi cu nămol este un nebun. Credinţa este un dar de la
Dumnezeu, ea înlătură orice merite omeneşti şi ea trebuie şi să înlăture din mintea omului orice temeri.
Creştinul trebuie să se supună nu cuvântului preotului ci Cuvântului lui Dumnezeu. În biserica din
primele zile erau doar două funcţii: episcopi şi diaconi, iar funcţia presbiter şi cea de episcop sau
supraveghetor erau tot una. Cea mai sublimă chemare pe care o poate avea un om în această lume este
aceea de a predica Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica este adunarea celor drepţi, pentru care Hristos Şi-a
vărsat sângele Său”.
Acestea erau aspectele esenţiale ale predicilor şi pamfletelor lui Wycliffe timp de aproape patruzeci de
ani, proclamate cu multă fervoare şi cu mult talent în mijlocul întunericului papal, al superstiţiilor şi al
celor mai rele forme de caracter lumesc. Scrierea unor cuvinte care transmit posterităţii într-un mod atât
de glorios lucrarea Duhului lui Dumnezeu în ţara noastră face să crească inima şi să se înalţe cu laude şi
mulţumiri sincere, curate şi necontenite către tronul de har. Papii, cardinalii, arhiepiscopii, episcopii,
stareţii şi învăţaţii setoşi de sângele lui, fie că au dispărut de pe paginile istoriei, fie că sunt asociaţi în
memoria noastră cu demonul persecuţiei, în timp ce numele lui John Wycliffe continuă să fie privit cu
veneraţie crescândă*.
* Vedeţi Encyclopedia Britannica, vol. 21, 9. 949; D’Aubigne, vol. 5m p. 137
Lolarzii
În timpul vieţii sale, Wycliffe nu a organizat nici o sectă, dar puterea învăţăturii sale s-a arătat în
numărul şi zelul discipolilor săi după moartea lui. Din cocioaba ţăranului până în palatul regal, ei se
găseau peste tot desemnaţi prin numele vag “lolarzi”. Mari mulţimi se strângeau în jurul predicatorilor
lor. Ei negau autoritatea Romei şi susţineau supremaţia absolută a Cuvântului lui Dumnezeu. Ei
susţineau că slujitorii lui Hristos trebuie să fie săraci , simpli şi să ducă o viaţă spirituală şi predicau
public împotriva viciilor clerului. Pentru un timp ei s-au bucurat de atât de multă simpatie şi au avut un
asemenea succes încât şi-au închipuit că reforma avea să triumfe atunci în Anglia.
În anul 1395, urmaşii lui Wycliffe au avut îndrăzneala de a face o petiţie către Parlament pentru
“abolirea celibatului, a transsubstanţierii, a rugăciunilor pentru morţi, a darurilor aduse la imagini şi a
confesiunii auriculare,” împreună cu multe alte abuzuri ale papistaşilor şi au bătut în cuie această petiţie
la poarta Sf. Paul şi Westminster Abbey. Dar aceste murmure ale unui popor împovărat şi asuprit nu au
mai fost luate în seamă după detronarea şi moartea regelui Richard al II-lea, fiul apreciatului Prinţ
Negru, şi înălţarea pe tron a lui Henry al IV-lea, primul din dinastia Lancaster.
Când pe tron a venit Henry, fiul renumitului Duce de Lancaster, care fusese prietenul şi protectorul lui
Wycliffe, lolarzii s-au aşteptat, în mod firesc, ca regele să fie un sprijinitor al principiilor lor. Dar ei au
fost complet dezamăgiţi în această privinţă deoarece arhiepiscopul Arundel, vrăjmaşul neînduplecat al
lolarzilor, avea multă influenţă asupra lui Henry. Arhiepiscopul contribuise mai mult decât toţi ceilalţi la
răstrurnarea de pe tron a lui Richard şi la uzurparea lui Henry, avea o mare influenţă, era dintr-o familie
nobilă, mândru, fără scrupule, politician abil şi versat în viclenia şi cruzimea specifică preoţimii. Prin
influenţa pe care o avea, el l-a determinat pe rege să ia hotărârea de a-i sacrifica pe lolarzi. Aproape
primul lucru pe care l-a făcut Henry al IV-lea a fost acela de a se declara luptător pentru drepturile
clerului, ale călugărilor şi împotriva vrăjmaşilor lor periculoşi.
Legea pentru arderea ereticilor
Până la începutul secolului al cincisprezecelea, în Anglia nu a existat nici o lege pentru arderea ereticilor.
În toate celelalte ţări din creştinătate, magistratul, sub vechea lege romană imperială, a ascultat de
mandatul dat episcopilor, pe când numai Anglia era diferită prin faptul că fără un temei legal nu putea fi
executat cel vinovat de o ofensă adusă religiei. “În toate celelalte ţări,” spune Milman, “braţul legii
seculare lovea pe cel care călca legea bisericii. Sentinţa era pronunţată în tribunalul ecleziastic sau în cel
al inchiziţiei, dar biserica, eschivându-se într-un mod care nu prea poate fi calificat altfel decât ca ipocrit,
nu se mânjea ea cu sânge, ci clerul poruncea - şi aceasta cu cele mai grozave ameninţări – ca alţii să lege
victima pe rug şi să aprindă focul, neluând direct asupra lor actul crud de a-i arde pe semenii lor”. Însă a
venit şi timpul ca în Anglia să înceteze aceste deosebiri. Slugarnicul Henry, pentru a-l mulţumi pe
arhiepiscop, a dat un edict regal care poruncea ca orice eretic incorigibil să fie ars de viu. Limbile
mincinoase ale preoţilor şi călugărilor au fost foarte vrednice în a răspândi zvonuri cu privire la
obiectivele revoluţionare ale lolarzilor încât Parlamentul s-a alarmat şi a aprobat decretul regelui.
În anul 1400, arderea ereticilor a devenit lege în Anglia. “Pe o înălţime, într-un loc public, înaintea
poporului, ereticul incorigibil trebuie să fie ars de viu”. Primatul şi episcopii s-au grăbit să treacă la
fapte.
William Sautree a fost prima victimă a grozavului edict: el este protomartirul Wycliffismului. El a fost
predicator la Sf. Osyth, la Londra. Din cauza fricii naturale de suferinţă, el a abjurat şi a revenit la
Norwich, dar mai apoi, ajungând la Londra şi căpătând prin credinţă mai multă tărie de caracter, a
predicat deschis Evanghelia şi a mărturisit împotriva transsubstanţierii. A ajuns atunci să fie destinat
flăcărlor ca un eretic care a recăzut. “Ceremonia degradării lui,” spune istoricul, “ a avut loc la Sf. Paul,
cu toate formalităţile ei minuţioase, impresionante şi chinuitoare. El a fost dat braţului secular şi pentru
prima oară aerul Londrei s-a întunecat de fumul sacrificiului uman”.
Cea de-a doua victimă a acestui edict sângeros a fost un simplu meşteşugar. Crima lui era cea obişnuită
printre lolarzi, şi anume negarea transsubstanţierii. Acest om sărman, John Badby, a fost adus de la
Worcester la Londra pentru a fi judecat. Ce trebuie să fi gândit acel om simplu, de la ţară, când s-a văzut
înaintea înaltului tribunal constituit de arhiepiscopii de Canterbury şi York şi episcopii de Londra,
Winchester, Oxford, Norwich, Salisbury, Bath, Bangor, Sf. David, lui Edmund, Ducele de York, de
Cancelar şi Arhivar? Arundel s-a străduit mult să-l convingă că acea pâine consacrată este cu adevărat şi
la propriu “trupul lui Hristos”, dar răspunsurile lui Badby au fost curajoase şi ferme, în cuvinte simple şi
cu sens clar. El a spus că credea în “Dumnezeul atotputernic şi în Trinitate”, dar a mai spus că “dacă
fiecare ostie consacrată pe altar ar fi trupul Domnului, atunci în Anglia ar exista douăzeci de mii de
dumnezei, dar el credea într-un singur Dumnezeu atotputernic”. Acel eretic incorigibil a fost condamnat
să fie ars de viu de acei lupi, sau mai curând vrăjmaşi, în haine de oi. S-a întâmplat că Prinţul de Wales
trecea pe la Smithfield tocmai când era aprins rugul, sau se poate ca el să fi venit special pentru a fi
martor la auto da fe. Prinţul privea calmul netulburat al martirului, dar, atunci când acesta a simţit prima
dată focul, de pe buzele lui a ieşit cuvântul: “Îndurare”. Prinţul şi-a închipuit că el le cerea judecătorilor
îndurare şi a poruncit să fie scos din foc. “Te lepezi de erezia ta?” a întrebat tânărul Henry; “te vei
conforma credinţei sfintei mame biserica? În caz că da, atunci vei primi o rentă anuală din visteria
regelui”. Martirul a rămas neclintit: el apela la îndurarea lui Dumnezeu şi nu la îndurarea oamenilor.
Înfuriat, Henry a poruncit ca el să fie aruncat înapoi în mijlocul rugului arzând şi el şi-a încheiat glorios
alergarea, în flăcări.
Constituţia lui Arundel
Încurajat de atitudinea regelui, clerul a întocmit binecunoscuta Constituţie a lui Arundel, care interzicea
citirea Bibliei şi a cărţilor lui Wycliffe, afirmând că papa era “nu doar om, ci Dumnezeu adevărat aici pe
pământ”. Persecuţia bântuia atunci în Anglia. O închisoare din palatul arhiepiscopal de la Lambeth a
primit numele Turnul Lolarzilor pentru că era plină de urmaşii lui Wycliffe. Dar şi în apartamentele
regale era un prizonier, ca şi în Turnul Lolarzilor. Moartea, mesagerul judecăţii divine pentru cei
nemântuiţi, a venit: Henry a murit în anul 1413, “Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar
după aceea vine judecata” (Evrei 9:27). Aceşti doi nori negri mari şi groşi – moartea şi judecata – erau
gata să-şi verse furia asupra sufletului monarhului persecutor care nu avea unde se adăposti de ei.
Ultimii ani ai vieţii sale au fost întunecaţi de o boală scârboasă cu erupţie pe faţă. Dar, vai! care trebuie să
fie viitorul lui! Întunecat nu doar de o boală care ţine un timp, pentru care îndurarea divină a stabilit
anumite limite, ci având de suferit toată răzbunarea vaiurilor eterne şi cu durerea şi mai adâncă la
amintirea rugurilor aprinse de la Smithfield. Cât de groaznice şi sigure sunt moartea, judecata şi
eternitatea! Cum oare şi de ce oare acel om, în străfundul fiinţei căruia era sădit acest adevăr solemn, a
putut fi atât de uituc şi de indiferent?
Un lucru este sigur cu privire la judecata viitoare şi la răsplată, şi anume că nici acolo unde aceste
învăţături nu sunt respinde în mod direct, ele nu ocupă în mesajele de la amvon şi în scrieri acel loc pe
care îl au în Noul Testament. Există o tendinţă generală de a nu insista asupra acestor subiecte grozave
aşa cum o face în mod clar Scriptura. Nu putem nega că, în cuvântările Domnului nostru binecuvântat, a
cărui misiune era iubiere, cea mai tandră compasiune şi cel mai bogat har, se găsesc în abundenţă cele
mai solemne afirmaţii cu privire la judecata viitoare. Se poate ca unii să spună că frica de pedeapsă este o
motivaţie inferioară. Fie şi aşa, dar sunt atât de mulţi oameni cu suflete nemuritoare a căror inteligenţă
nu se poate ridica mai sus de asemenea motive. Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii, şi vedem că
la cele mai depline descoperiri ale dragostei divine şi în cele mai frumoase proclamaţii ale mântuirii sunt
asociate cele mai solemne avertismente. Iata unul: “Sărutaţi pe Fiul ca să nu se mânie şi să nu pieriţi pe
cale când, pentru că mânie Lui se va aprinde în curând” (Psalmul 2, vezi şi Matei 11:20-30).
Revenim la istoria noastră. Cel care fusese martor la execuţia lui John Badby a ajuns pe tron sub numele
Henry al V-lea. Ne temem că triumful harului divin în acel simplu meşteşugar nu a produs o impresie
salvatoare asupra lui. Puţini prinţi au avut un caracter mai urât înainte de a fi ajuns pe tron, şi, cum el nu
avea nici o religie, a existat speranţa că nu avea să fie rob al ierarhiei bisericeşti. Dar speranţele lolarzilor
au fost iarăşi spulberate în această privinţă. Când a ajuns rege, el a devenit religios potrivit concepţiilor
acelui timp şi şi-a arătat ortodoxia prin suprimarea ereziei. Confesorul lui a fost Thomas Netter, un
carmelit şi unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai wycliffismului. Sub influenţa lui, legile împotriva
ereticilor au fost aplicate cu multă rigoare.
Procesul lordului Cobham
În acest nou val de persecuţii, victimele au fost din toate clasele sociale. Cel mai distins din punct de
vedere al caracterului şi al rangului a fost Sir John Oldcastle, care, în temeiul drepturilor soţiei sale, avea
în Parlament titlul de Lord Cobham. Se spune că el era un cavaler cu o reputaţie militară deosebită, care
slujise cu onoare în războaiele din Franţa. Cu toată ardoarea sufletului său s-a dedicat religiei. El era un
wycliffit, credincios Cuvântului lui Dumnezeu, citea cărţile lui Wycliffe şi era un opozant vehement al
papalităţii. El a ajutat să fie făcute multe copii ale scrierilor reformatorului şi i-a încurajat pe preoţii
săraci să le răspândească şi să predice Evenghelia în toată ţara. Tot timpul vieţii lui Henry al IV-lea, el nu
a fost deranjat pentru că regele nu a permis clerului să pună mâinile pe favoritul său. Dar tânărul rege
nu l-a apreciat la fel de mult pe Sir John deşi ştia ceva despre vitejia lui ca soldat şi de abilităţile lui de
general şi ar fi dorit să-l scape.
Arhiepiscopul Arundel urmărise îndeaproape mişcările adversarului său şi era hotărât să-l zdrobească.
Lordul a fost acuzat că susţinea mai multe opinii eretice, şi, pentru aceasta, el a fost denunţat regelui. A
fost citat să se înfăţişeze înaintea lui Henry. Cobham a obiectat cu cea mai supusă loialitate: “De voi sunt
gata şi bucuros să ascult imediat: sunteţi un rege creştin şi slujitorul lui Dumnezeu nu degeaba poartă
sabia, ci pentru a-i pedepsi pe răufăcători şi a-i răsplăti pe cei drepţi. Vouă, după Dumnezeu, vă datorez
deplină ascultare. Orice îmi veţi porunci în numele Dmnului sunt gata să îndeplinesc. Papei însă nu-i
sunt dator nici să mă conformez, nici să-i slujesc: el este marele antihrist, fiul pierzării şi urâciunea
pustiirii în locul sfânt”. Henry a respins mâna lui Cobham atunci când i-a prezentat mărturisirea de
credinţă: “Nu voi primi această scriere: înmânează-le-o judecătorilor”. Lordul Cobham s-a retras în
castelul său întărit de la Cowling, lângă Rochester. A tratat cu profund dispreţ citaţiile şi excomunicările
arhiepiscopului, Însă regele a fost influenţat să-l trimită pe unul dintre ofiţerii săi pentru a-l aresta.
Atunci, din loialitate, bătrânul baron s-a supus ofierului regelui. Dacă ar fi fost agenţii papei, el ar fi
rezolvat chestiunea cu sabia, în spiritul militar al epocii în loc să se supună. A fost dus în Turn, o
călătorie rău prevestitoare pentru oricine făcea acel drum.
Tribunalul ecleziastic, asemănător aceluia înaintea căruia stătuse John Badby, a avut sesiunea la Sf. Paul.
S-a înfăţişat prizonierul. “Trebuie să credem,” a spus Arundel, “ceea ce ne învaţă sfânta biserică a Romei,
fără să cerem autoritatea lui Hristos”. I s-a cerut să-şi recunoască erorile. “Crede! Crede!” strigau preoţii.
“Sunt gata să cred tot ce doreşte Dumnezeu”, a spus Sir John, “dar niciodată nu voi crede că papa are
autoritate să dea învăţături contrare Scripturii”. A fost dus înapoi în Turn. După două zile a fost din nou
judecat în mânăstirea dominicană. O mulţime de preoţi, canonici, călugări, funcţionari şi vânzători de

indulgenţe se îmbulzea în sala cea mare a mânăstirii atacându-l pe prizonier cu un limbaj insultător.
Indignarea mult timp reţinută a bătrânului veteran a izbucnit într-o vehementă denunţare profetică a
papei şi a prelaţilor: “Bogăţia voastră este veninul bisericii,” a strigat el cu glas tare. “Ce vrei să spui” – a
întrebat Arundel – “prin venin?” “Proprietăţile voastre, stăpânirile voastre... i-a gândiţi-vă la aceasta:
Hristos a fost blând şi îndurător, iar papa este trufaş şi tiran. Roma este cuibul antihristului, iar din acel
cuib ies discipolii lui”. A fost judecat ca eretic şi condamnat.
Revenind la curajul lui calm, el a îngenunchiat, şi, ridicându-şi ochii spere cer, a exclamat: “Mărturisesc
înaintea Ta, Dumnezeule şi recunosc că în tinereţea mea necugetată am păcătuit mult împotriva Ta prin
mândria mea, prin mânie, necumpătare şi necurăţie. Pentru aceste păcate implor îndurarea Ta!” Într-un
limbaj blând, dar cu un scop bine stabilit şi neabătut, preotul neînduplecat s-a străduit să înfrângă duhul
baronulul, dar degeaba. “Nu voi crede altceva decât ceea ce v-am spus. Faceţi cu mine ce vreţi. Omul nu
m-a blestemat niciodată când am călcat poruncile lui Dumnezeu, dar pentru călcarea tradiţiilor voastre
oamenii sunt trataţi cu cruzime”. I s-a reamintit că timpul trecea şi că el trebuia să se supună bisericii,
altfel legea avea să-şi urmeze cursul. “Nu cer absoluţiunea de la voi, pentru că numai de aceea a lui
Dumnezeu am nevoie,” a spus în mod deschis cavalerul, cu faţa scăldată în lacrimi. Arundel a citit cu
glas tare sentinţa de condamnare la moarte în timp ce toţi stăteau cu capetele descoperite. “Este bine,” a
răspuns curajosul Cobham, “că deşi îmi condamnaţi trupul, nu aveţi nici o putere asupra sufletului
meu”. A îngenunchiat din nou şi s-a rugat pentru duşmanii lui. A fost dus din nou în Turn, dar a evadat
cu o zi înainte de ziua execuţiei.
Preoţii şi călugării au răspândit zvonuri despre conspiraţii şi despre un general al lolarzilor. Regele s-a
temut, aşa că aproape patruzeci de persoane au fost judecate rapid şi executate şi a fost dată o lege şi mai
violentă pentru suprimarea lolarzilor. Guvernul se temea că un om cum era Cobham ar putea conduce o
revoltă şi a fost oferită o recompensă de o mie de mărci pentru arestarea lui. Nu există probe că acele
zvonuri ar fi pornit de la altceva decât de la minciunile preoţilor. Cobham s-a ascuns în Ţara Galilor
timp de aproape trei ani. A fost prins în decembrie 1417 şi martirizat de îndată.
Martiriul lui Cobham
Cavalerul viteaz de odinioară, omul onorat de rege, a fost dus în mod înjositor în carul condamnaţilor la
St. Giles-in-the-Fields, unde a suferit o dublă execuţie. A fost suspendat de un ştreang deasupra unui foc
mocnit, apoi ars complet. Au fost prezente multe persoane de rang înalt. Înainte de execuţie, el a căzut în
genunchi şi a cerut iertare pentru vrăjmaşii săi. El s-a adresat mulţimii îndemnându-i să urmeze
învăţăturile pe care Dumnezeu le-a dat în Cuvântul Său şi să nu recunoască autoritatea învăţătorilor
falşi, ale căror vieţi erau atât de contrare lui Hristos şi exemplului Său. El a refuzat serviciile unui preot
spunând: “Numai lui Dumnezeu, prezent şi acum ca întotdeauna, îi mărturisesc păcatele şi Lui Îi cer
iertarea”. Poporul a plâns şi s-a rugat cu el şi pentru el. În zadar au afirmat preoţii că el suferea ca un
eretic şi ca vrăjmaş al lui Dumnezeu, pentru că poporul l-a crezut pe el. Ultimele lui cuvinte, înăbuşite de
trosnetele focului, au fost: “Lăudat fie Dumnezeu”. În carul lui de foc, înconjurat de îngerii lui
Dumnezeu, el s-a alăturat nobilei oşti a martirilor.
Ce dulce cânt de biruinţă

Sfârşeşte-al bătăliei vuiet;
Şi dulce-a luptătorului odihnă
Când truda lui a luat sfârşit.
În acel timp închisorile Londrei erau pline de wycliffiţi care aşteptau răzbunarea clerului. “Ei trebuie să
fie spânzuraţi în numele regelui şi arşi în numele lui Dumnezeu,” era strigătul preoţilor Romei. De
atunci până la reformă suferinţele au fost crunte. Cei care au scăpat de închisoare şi de moarte au fost
obligaţi să-şi ţină întrunirile religioase în secret. Dar influenţa papală a scăzut treptat, pregătind calea
reformei din secolul următor.
Henry Critchley, care i-a urmat lui Arundel ca arhiepiscop de Canterbury, nu numai că i-a urmat calea,
ci l-a şi depăşit în războaie de exterminare împotriva lolarzilor. Milner îl numeşte “tăciunele aprins al
epocii”. El l-a îmboldit pe Henry să lupte în Franţa, ceea ce a dus la mari pierderi de vieţi omeneşti şi la
cele mai mari nenorociri în ambele regate. S-ar părea că Arundel a murit sub mâna Domnului: la puţin
timp după ce a citit sentinţa de condamnare la moarte a Lordului Cobham, a fost răpus de o boală la gât
şi a murit. Îi lăsăm aici pentru a urmări lucrarea Duhului lui Dumnezeu în alte ţări pentru a pregăti o
cale glorioasă pentru reformă în Europa*.
* D’Aubigne, vol. 5, p. 147; Milner, vol. 3, p. 242; Milman, vol. 6, p. 154; Fox – Acts and Monuments
Istoria Bisericii Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia
Capitolul 31. Mişcarea reformatoare în Boemia

Este cu adevărat plăcut să ştim că adevărurile Evangheliei care aduc mântuirea sufletului, pe care le-au
învăţat Wycliffe şi urmaşii lui ajunseseră deja să dea rezultate pe arii întinse şi cu efecte de durată şi că,
cu toate arderile pe rug şi măcelurile Romei, ele pătrundeau în suflelele a mii şi sute de mii de oameni,
răspândindu-se aproape în toate regiunile Europei. Episcopul de Lodi, la consiliul de la Constance, în
anul 1416 – cu un an înainte de martiriul lui Cobham şi la treizeci şi şase de ani de la traducerea Bibliei –
declara că ereziile lui Wycliffe şi Huss se răpândiseră în Anglia, Franţa, Italia, Ungaria, Lituania, Polonia,
Germania şi în toată Boemia. Astfel, un duşman înverşunat, fie în mod conştient, fie fără să-şi dea seama,
a mărturisit despre influenţa şi vitalitatea inepuizabilă a seminţei bune a Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar este necesar să lămurim situaţia spunând câte ceva despre marea schismă papală mai înainte de a
urmări firul de argint al harului lui Dumnezeu în mărturia şi martiriul lui Huss şi Ieronim.
Consiliul de la Pisa
La începutul secolului al cincisprezecelea, biserica romano-catolică avea două capete, adică doi papi
rivali: Benedict al XIII-lea la Avignon şi Grigore al XII-lea la Roma. Fiecare dintre ei pretindea să fie
reprezentatul pe pământ al lui Hristos şi fiecare îl acuza pe celălalt înaintea întregii lumi de falsitate,
sperjur şi de cele mai josnice planuri secrete. Atât de scandaloasă era purtarea acestor doi prelaţi cu
părul alb, ambii în vârstă de peste şaptezeci de ani încât întreaga Europă privea cu ruşine şi indignare
încăpăţânarea şi răutatea pontifilor în acel conflict. Ce era de făcut pentru a vindeca rănile bisericii
divizate? Regii şi cardinalii au trecut la a folosi atât forţa cât şi rugăminţile pentru a-i determina pe ambii
papi să renunţe la pretenţii astfel încât unul să poată fi ales în unanimitate în locul lor. Sub jurământ, ei
au promis că urmau să renunţe dacă interesele bisericii o cer, dar imediat după ce au făcut promisiunile,
au şi recurs la prefăcătorie înşelându-i pe cardinali şi călcându-şi jurămintele. Văzând că nu se putea
pune bază pe cuvântul lor, că erau oameni fără onoare sau religie, cardinalii lui Benedict s-au revoltat şi
s-au asociat cu cei ai lui Grigore, cele două colegii reunindu-se la Leghorn pentru a stabili ce era de făcut
pentru a pune capăt acelei îndelungi schisme ruşinoase. Au ajuns la concluzia că, în acele condiţii, ei
aveau derptul de a convoca un consiliu care să judece între cei doi care-şi disputau papalitatea şi să
refacă unitatea bisericii.
Pisa, o cetate cu ziduri din centrul Italiei, a fost aleasă ca locul cel mai potrivit pentru acel consiliu. Era
ceva complet nou în creştinătate. Aproape o duzină de cardinali, fără a avea aprobarea papei sau a
împăratului, s-au întrunit în renumitul Consiliu de la Pisa. Acum cel infailibil era judecat într-un
tribunal şi era uzurpat cel mai înalt prerogativ al tronului său, dar papa pierduse atât de mult respectul
omenirii încât întreaga biserică a considerat că acei cardinali erau îndreptăţiţi să aibă putere asupra lui.
Consiliul a început la 25 martie 1409. Adunarea era una dintre cele mai auguste şi mai numeroase care s-
au văzut vreodată în istoria creştinătăţii. Vom prezenta câteva detalii pentru a-i arăta cititorului tânăr ce
era un Consiliu Ecumenic în acele zile în care romano-catolicismul era religia Europei. Erau prezenţi
douăzeci şi doi de cardinali, patriarhii latini ai Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului şi Grade;
doisprezece arhiepiscopi erau prezenţi în persoană şi paisprezece aveau reprezentanţi; erau optzeci de
episcopi şi reprezentanţi ai altor o sută doi episcopi; optzeci şi şapte de stareţi şi reprezentanţii a două
sute de alţi stareţi; aceştia pe lângă generalii ordinelor, marele maestru de Rodos cu şaisprezece
comandanţi, generalul cavalerilor Sfântului Mormânt, trimisul marelui maestru al Ordinului Teutonic,
reprezentanţii Universităţilor de la Oxford, Cambridge, Paris, Florenţa, Cracovia, Viena, Praga şi mulţi
alţii; peste trei sute de doctori înteologie şi ambasadori ai regilor Angliei, Franţei, Portugaliei, Boemiei,
Siciliei, Poloniei şi Ciprului, ai ducilor de Burgundia şi Brabant, etc. Drumurile şi râurile au fost timp de
mai multe săptămâni pline de suitele cu mare pompă şi splendoare ale demnitarilor. Unii au venit la
Pisa cu două sute de cai în suita lor*.
* Landon – Manual of Councils
Adunarea a avut sesiuni din martie până în august. După multe deliberări, papii aflaţi în conflict au fost
unanim condamnaţi. La 5 iunie a fost pronunţată sentinţa: ambii au fost declaraţi eretici, sperjuri şi
încăpăţânaţi şi li s-a interzis să-şi mai ia titlul de pontif şi au fost consideraţi nevrednici de vreo onoare.
Postul de papă a fost declarat vacant. Următorul pas a fost alegerea unui nou papă, chestiune care era
mult mai dificilă. Unde să găsească omul cu asemenea virtuţi de natură să recâştige respectul omenirii
pentru suveranul pontif? Aceasta era marea problemă. Douăzeci şi patru de cardinali, după ce au stat
închişi timp de zece zile, au hotărât să-l aleagă pe Pietro de Candia, cardinaului Milanului, în vârstă de
şaptezeci de ani, care a luat numele de Alexandru al V-lea. Dar cei doi bătrâni pontifi au dispreţuit
hotărârile consiliului şi au continuat să acţioneze ca şi când ar fi fost papi legitimi. Benedict a tunat
anateme împotriva consiliului şi a rivalilor săi; şi Grigore a făcut la fel, intrând într-o alianţă cu
Ladislaus, ambiţiosul rege al Napoli, Alexandru, care era încă lipsit de scaunul şi de patrimoniul Sf.
Petru, a aruncat anateme şi excomunicări asupra lui Benedict, Grigore şi Ladislaus, care luase în
stăpânire posesiunile Sfântului Scaun de la Roma.
În toate părţile erau murmure cum că acel consiliu, în loc să pună capăt schismei nu făcuse altceva decât
să adauge un al treilea papă. Unde mai era unitatea cu care se laudă biserica romano-catolică? Ne putem
întreba prin care dintre acei papi a continuat succesiuea apostolică. Cei trei papi, de care creştinătatea se
simţea ruşinată şi scârbită, aruncau unul asupra celuilalt excomunicări, reproşuri şi anateme. Alexandru
al V-lea a trăit aproape un an după alegerea lui, după care i-a urmat Ioan al XXIII-lea, un om despre care
Mosheim spune că era fară evlavie şi fără principii. Dificultăţile erau mai mari ca oricând; împărăţia
papală dezbinată împotriva ei însăşi nu se mai putea menţine şi se apropia de ruina completă. Unii au
spus că puterile Europei trebuiau să se unească pentru a desfiinţa numele şi puterea pontifului, sau
măcar pentru a-i limita autocraţia. S-a arătat clar că papii înşişi nu erau dispuşi să facă nici un sacrificiu
personal pentru pacea bisericii, aşa că se punea problema ce să mai se facă pentru a opri ruşinosul
război al pontifilor şi a vindeca rănile bisericii divizate. Dacă biserica ar fi fost lăsată să se decurce
singură atunci probabil că Ladislaus ar fi luat în stăpânire Roma şi toate provinciile papale, lăsând
scaunul Sf. Petru ca tron doar cu numele. Dar principii pământului nu erau încă gata pentru a face un
asemenea sacrilegiu. Aceasta avea să se întâmple în zilele lui Victor Emanuel.
Sigismund, Împăratul Germaniei, regele Franţei şi alţi regi şi principi ai Europei care erau mai
preocupaţi de credibilitatea şi de bunul mers al bisericii decât papii cei egoişti l-au convins pe Ioan al
XXIII-lea să convoace un consiliu general al întregi biserici cu scopul de a pune capăt marii controverse.
Consiliul de la Constance
Constance, un oraş imperial pe partea germană a Alpilor, a fost considerat locul potrivit pentu o
asemenea adunare. Era accesibil din toate părţile lumii şi aprovizionarea se putea face uşor pe lac. Atât
de mare era afluxul de persoane că s-a estimat că la Constance aveau să vină nu mai puţin de treizeci de
mii de cai. Aceasta ca să avem o idee ce mulţime de oameni şi câte care de provizii aveau să vină. În
afară de nenumăraţi demnitari ecleziastici de toate rangurile au fost mai bine de o sută de principi, o
sută opt conţi, două sute de baroni şi douăzeci şi şapte de cavaleri. Pentru relaxarea lor de la ocupaţiile
spirituale au fost organizate turniruri, ospeţe şi alte distracţii. Cinci sute de menestreli au fost angajaţi
pentru a umple ceasurile libere ale sfinţilor preoţi şi ale nobililor şi a le linişti cugetele tulburate. Ei se
strânseseră acolo cu scopul declarat de a vindeca rana aproape mortală a antihristului. Dar care sunt
faptele consemnate de istorie? Timp de trei ani şi jumătate, începând de le 5 noiembrie 1414, oameni
destrăbălaţi au umplut oraşul vechi şi liniştit cu răutăţile lor neruşinate. Dacă am scrie aici ceea ce se
petrecea atunci la lumina zilei am întina paginile istoriei noastre. Ni se cutremură inima când gândim la
stricăciunea, la neevlavia îndrăzneaţă şi la ipocrizia acelor aşa-numiţi “sfinţi părinţi”, ca să nu mai
vorbim de cruzimea cu care i-au ars pe Huss şi Ieronim fără a avea vreun fel de remuşcări.
Acest mare consiliu a avut un dublu obiectiv: 1. să pună capăt schismei care afecta biserica de atâţia ani;
2. să suprime ereziile lui Wycliffe şi Huss. Primul dintre obiective a fost realizat în mod satisfăcător.
După ce s-a stabilit că un pontif este răspunzător înaintea consiliului întregii biserici, Ioan al XXIII-lea a
fost destituit din cauza neregulilor din viaţa lui şi a faptului că işi călcase jurământul dat Împăratului.
Grigore şi Benedict au fost încă o dată destituiţi, iar Otto de Colonna a fost ales pontif, luând numele
Martin al V-lea.
Membrii consiliului şi-au îndreptat atenţia asupra învăţăturilor lui Wycliffe, de care erau foarte lezaţi,
învăţături care erau propagate prin satele Boemiei şi chiar prin Universitatea de la Praga fiind acuzaţi
Ian Huss şi urmaşii lui.
Răspândirea adevărului
Căsătoria Anei de Boemia cu Richard al II-lea al Angliei au făcut ca între cele două ţări să fie relaţii mai
strânse tocmai în perioada când doctrinele lui Wycliffe se răspândeau. “Învăţaţii din Boemia,” spunea
Milman, “au stat la picioarele îndrăzneţului profesor de teologie de la Oxford, iar la Praga erau studenţi
englezi. Scrierile lui Wycliffe au fost aduse în Germania în mare număr, unele în limba latină, altele
traduse în Boemă şi răspândite de admiratori şi suporteri”. Prinţesa, ale cărei exerciţii evlavioase şi
studiu al Scripturii au fost comemorate de predicatori şi de istorici a fost afectata mai întâi de mişcarea
reformatoare din ţara ei. Ea a adus în Anglia versiuni ale evangheliilor în germană şi boemă ca şi în
latină. Acestea erau comori scumpe ale evlaviei şi iubirii curate pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care ne
şi arată, în mod indirect, cum s-au răspândit, chiar de timpuri, în Germania noile învăţături.
Unul dintre primele lucruri pe care ea le-a făcut în această ţară arată puterea harului lui Hristos în inima
ei şi este într-un contrast izbitor cu spiritul persecutor al Izabelei. “La câteva zile după căsătoria cuplului
regal,” spunea Miss Strickland, “s-au întors la Londra şi a avut loc ceremonia magnifică de încoronare a
reginei. La cererea solemnă a tinerei regine regele a acordat o graţiere generală. Poporul oprimat avea
nevoie să mai răsufle după ce, în urma răscoalei lui Watt Tyler, execuţiile au fost de o cruzime barbară
fără precedent. Ţara mirosea a sânge de ţărani nenorociţi atunci când a venit omenoasa mijlocire a Anei
de Boemia, care a pus capăt execuţiilor”. Această mediere a făcut ca soţia lui Richard să capete titlul
“buna regină Ana,” iar cu timpul, în loc ca popularitatea ei să scadă, ea a fost tot mai mult preţuită de
supuşii ei.
Cât de plăcut este să vedem un asemenea exemplu de evlavie consecventă în acel timp şi la cineva cu o
asemenea poziţie socială! Dar erau multe asemenea persoane în acel timp în Boemia şi în alte ţări. După
moartea reginei Ana, slujitorii ei boemi s-au întors în ţara lor aducând cu ei valoroasele scrieri ale lui
Wycliffe. Acele scrieri au fost studiate la Oxford de mulţi străini şi au ajuns să fie citite de mulţi la
Universitatea de la Praga.
Cel mai renumit învăţător a fost Ian Huss sau Ian din Hassinetz – un sat de lângă frontiera cu Bavaria. El
s-a născut prin anul 1369, astfel încât trebuie să fi fost în vârstă de aproximativ cincisprezece ani atunci
când a murit venerabilul Wycliffe, învăţătorul pe care l-a recunoscut şi l-a admirat. Este interesant să
privim înapoi pentru a contempla căile lui Dumnezeu pentru a păstra şi a răspândi adevărul. Cine oare
ar fi gândit că, într-un sat neştiut din Boemia, El avea să crească şi să pregătească un martor nobil, care
avea să ducă, la rândul lui, “flacăra adevărului şi să o transmită mai departe, ca martir, unui lung şir de
martori” şi că acela avea să fie vrednic de acea slujbă cerească*? El s-a distins de timpuriu prin
inteligenţa lui ascuţită, modestia şi seriozitatea purtării lui şi austeritatea ireproşabilă a modului sau de
viaţă. El era înalt şi slab, având o înfăţişare meditativă; era blând, prietenos şi accesibil tuturor. Talentele
lui fiind deosebite, el a fost trimis la universitatea din Praga pentru a studia pentru biserică. S-a remarcat
prin realizările lui ca învăţat. El a avansat rapid, fiind promovat în biserică şi în universitate şi a ajuns
confesor al reginei Sofia. El a fost numit predicator la capela universităţii, numită Betleem – casa pâinii –
deoarece acolo hrana spirituală era transmisă în limba populară. Această poziţie i-a dat îndrăzneţului şi
elocventului predicator ocazia de a prezenta poporului Cuvântul lui Dumnezeu în limba lui maternă, iar
noi nu avem nici o-ndoială că el a făcut aceasta pentru că era un creştin sincer şi un adevărat martor
pentru Hristos. Dar, ca majoritatea reformatorilor, se poate ca el să fi fost dornic în primul rând să
predice împotriva abuzurilor dominante mai curând decât să înveţe poporul adevărul curat al lui
Dumnazeu. Suntem convinşi că, în general, aşa au stat lucrurile în toate mişcările reformatoare, şi aşa se
explică numeroase scene de violenţă care s-au desfăşurat chiar în sprijinul celor mai nobile cauze. Dacă
oamenii ar fi fost conduşi în primul rând, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, spre a primi adevărul, în
special adevărul care este în Isus, atunci scopurile ar fi fost atinse fără ca minţile să se fi înfierbântat
auzind, într-un limbaj dur, denunţul viciilor preoţimii asupritoare. Mândria, luxul şi depravarea
întregului sistem clerical ajunsese să fie de nesuferit pentru întreaga omenire, astfel încât condamnarea
acelor abuzuri fără a te atinge de învăţăturile bisericii era calea de a câştiga popularitate.
Dar Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii, şi, dacă suntem călăuziţi de Cuvântul Său, atunci vom
căuta să-i îndrumăm pe cei neştiutori să iubească adevărul şi să-l urmeze în loc să producem în mintea
lor ura faţă de erori, care, fără cunoştinţa lui Hristos, este cea mai sigură cale spre inflamare
revoluţionară şi spre dezastru. Acest principiu divin este la fel de aplicabil în cele mai mici dispute
dintre oameni ca şi la cele mai mari. Întotdeauna este mai bine sa iluminezi decât să agiţi. “Un rob al
Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, capabil să-i înveţe, răbdător, corectându-i cu
blândeţe pe cei care se împotrivesc, poate le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoştinţa adevărului, şi ca
să se trezească din cursa diavolului, fiind prinşi de el pentru voia lui” (2. Timotei 2:24-25).
Tulburări publice
Deşi Ian Huss era un om bun, el a neglijat sfatul sănătos al apostolului. Mai întâi a ajuns să fie implicat
într-o dispută universitară cu privire la privilegiile studenţilor, iar mai apoi, opoziţia lui faţă de Grigore
al XII-lea l-a ofensat profund pe arhiepiscopul Boemiei, care era de partea acelui anti-papă. Împotriva lui
Huss au fost emise decrete de interdicţie, dar cum acesta era favorit la curte şi favorit al poporului, nu s-
a făcut nimic împotriva lui şi i s-a permis să continue să predice în limba populară. Dar, după câteva luni
au apărut împrejurări care au reaprins flăcările disputelor religioase în Boemia.
Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut Ioan al XXIII-lea a fost că şi-a trimis emisarii să predice o
cruciadă împotriva lui Ladislaus, regele de Napoli, oferind obişnuitele indulegenţe. Vânzătorii acelor
indulgenţe, când ţineau discursuri despre valoarea mărfii lor, au fost întrerupţi, insultaţi şi ultragiaţi. Au
intervenit magistraţii şi unii dintre răzvrătiţi au fost luaţi şi executaţi în ascuns, dar sângele care a curs
din închisori în stradă a dat în vileag soarta prizonierilor. Femeile şi-au înmuiat batistele în sânge pentru
a le păstra ca pe nişte relicve de preţ. Patimile mulţimii au fost stârnite, astfel că primăria a fost luată cu
asalt şi poporul a scos afară trupurile decapitate ale acelor tineri, purtându-le în procesiune pe la diferite
biserici cântând imnuri sfinte. Trupurile au fost în cele din urmă înmormântate în capela Betleem cu
tămâia adusă de obicei la mormintele martirilor. S-a vorbit apoi în predici despre cei trei tineri şi scrierile
despre ei i-au desemnat ca sfinţi şi martiri, aşa că agitaţia a crescut.
Ian Huss, ştiindu-se suspectat şi acuzat că era cel care a pus totul în mişcare, s-a retras din oraş în mod
înţelept. A fost somat să se prezinte înaintea tribunalului Vaticanului, dar fără efect. Huss a fost declarat
excomunicat, iar reşedinţa lui a fost pusă sub interdicţie papală. În pofida tuturor acestor interdicţii ale
bisericii, el a continuat să predice în toată ţara, aşa că mintea poporului, care era deja excitată, s-a
inflamat de indignare împotriva clerului. Aproape tot regatul era de partea lui, cel puţin în ceea ce
priveşte abuzurile ierarhiei bisericeşti.
Întemniţarea lui Ian Huss
Agitaţia produsă de aceste evenimente nu scăzuse atunci când s-a întrunit consiliul de la Constance.
Împăratul Sigismund, care convocase consiliul, i-a cerut fratelui său, regele Wenceslaus, să-l trimită pe
Huss la Constance, promiţându-i că nu va avea de suferit. Condiţiile acelui salvconduct erau foarte clare:
tuturor supuşilor împăratului li se cerea să-l lasă pe învăţător să treacă în deplină siguranţă. Huss a dat
ascultare de bunăvoie citaţiei împăratului, din vreme ce dintotdeauna dorise să aibă ocazia de a face apel
la un consiliu general. El a sjuns la Constance mai devreme decât împăratul, şi a fost imediat adus
înaintea papei Ioan al XXIII-lea spre a fi cercetat. Învăţăturile lui erau binecunoscute şi împotriva lui a
fost adusă o lungă listă de acuzaţii. Cum el a refuzat să retracteze, a fost aruncat în închisoare ca eretic,
cu toate că avea salvconductul împăratului. Pentru a justifica flagranta încălcare a angajamentului şi a-l
împăca pe Sigismund, ei au dat o hotărâre că faţă de un eretic nu trebuie arătată bună credinţă.
Din Boemia au fost trimise plângeri către împărat. La început el a primit cu indignare ştirile despre
întemniţarea lui Huss şi a ameninţat că avea să-l scoată din închisoare, dar, ajungând la Constance, el a
fost făcut să se plece în faţa argumentelor din legea canonică, care susţineau că puterea civilă nu are
rolul de a proteja un eretic, aşa că preoţii vicleni l-au absolvit de orice responsabilitate. Apoi el i-a lăsat
pe vrăjmaşii lui Huss să facă ce doreau. În întunericul din beciul insalubru, fără aer proaspăt şi chinuit
de preoţi şi călugări, reformatorul s-a îmbolnăvit foarte rău, dar împăratului indus în eroare nu i-a păsat
de aceasta. Totuşi sunt destui istorici care condamnă în mod categoric purtarea fără credinţă a
împăratului, acuzându-l că şi-a încălcat cuvântul de onoare şi a încălcat şi omenia când l-a dat preoţilor
să facă cu el ce voiau. “Călcarea credinţei,” spunea Milman, “nu poate fi scuzată, iar perfidia este de
două ori mai gravă la un împărat”. Alţii afirmă că prin sacrificarea lui Huss el şi-a pregătit multe
necazuri care s-au abătut asupra lui în timpul cât a mai domnit. Dar ce să mai spunem despre viitorul lui
– de viitorul întunecat de groaznica abandonare a unui slujitor credincios al lui Hristos în mâinile
nemiloşilor preoţi ai Romei? Stăpânul nu va uita în ziua aceea identificarea Lui cu slujitorul său, şi
aceasta în modul cel mai emoţionant: “Adevărat, adevărat vă spun, întrucât aţi făcut acestea unuia
dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Matei 25:40). Dar dacă împăratul este astfel
vinovat, cât de vinovat trebuie că este papa cu prelaţii lui?
Cele mai negre presimţiri se strângeau în jurul papei. În prima sesiune a consiliului s-a propus ca toţi cei
trei papi să demisioneze mai înainte ca să fie ales un nou pontif. Ioan, singurul prezent acolo, a promis
că, pentru pacea bisericii, avea să demisioneze şi în ziua următoare şi-a şi citit abdicarea. Dar
promisiunile sau jurămintele şi onoarea nu contau la Ioan. Cu ajutorul unor prieteni el a scăpat de la
Constance deghizat în curier. Împăratul trădat a fost indignat. Ioan a fost urmărit, prins în Elveţia şi
adus înapoi ca prizonier. Dar, spre deosebire de Ian Huss, victima lui, Ioan avea conştiinţa insensibilă,
era fără onoare, fără demnitate şi fără curaj. A fost obligat să depună însemnele puterii spirituale
universale: sigiliul papal şi inelul de pescar. Robert Hallam, episcopul de Salisbury, în fruntea englezilor,
a izbucnit în indignare declarând că un papă atât de adânc implicat în crime merita să fie ars pe rug. El a
fost dus la castelul Gotleben, unde bunul Ian Huss era în fiare de câteva luni. Papa Ioan a zăcut acolo
până la încheierea sesiunilor, ceea ce a durat aproape patru ani, dar, după ce s-a umilit la picioarele
pontifului în exerciţiu, a fost ridicat la rangul de cardinal şi i s-a permis să-şi sfârşească zilele în pace.
Dar faţă de reformatorul cel integru şi nevinovat nu s-a arătat nici un pic de clemenţă. În cele ce urmează
vom vedea procesul şi execuţia lui.
Cercetarea lui Ian Huss
Prima mişcare a arhiepiecopului de Praga împotriva lui Huss a fost aceea de a porni o căutare a
treducerilor scrierilor lui Wycliffe. După ce a strâns cam două sute de volume, multe cu legături şi
ornamente bogate, le-a ars în public în piaţa din Praga. S-a spus mult că învăţăturile lui Huss erau
identice cu cele ale lui Wycliffe, pe care consiliul le-a condamnat ca eretice în patreuzeci şi cinci de
propoziţii, dând hotărârea ca oasele lui Wycliffe să fie exhumate şi arse. Huss a fost acuzat că era şi
“contaminat cu lepra valdezilor”. Sub aceste două mari capete de acuzare: wyclifism şi valdensianism,
au fost aduse multe acuzaţii specifice, care ofensau foarte mult ierarhia bisericească.
Consiliul, deşi era hotărât să-l distrugă pe Huss, ar fi dorit sa evite scandalul unei examinări publice.
Unele pasaje pe care vrăjmaşii săi le extrăseseră din scrierile lui au fost considerate suficiente pentru ca
el să fie condamnat fără vreo audiere publică. Ca urmare, el a fost în continuu chinuit şi persecutat în
celula lui prin vizite private în care era îndemnat să retracteze sau să mărturisească şi deseori insultat şi
batjocorit. El a protestat împotriva secretului inchizitorial şi a cerut ca el să se poată apăra înaintea
întregului consiliu. Prietenul lui credincios, Johan de Chlum, împreună cu alţi nobili din Boemia, au
cerut să intervină împăratul, şi, cu ajutorul lui, părinţii au fost înfrânţi şi au obţinut un proces public.
La 5 iunie 1415 Ian Huss a fost adus în lanţuri înaintea marelui senat al creştinătăţii. Au fost citite
acuzaţiile împotriva lui. Când însă el a propus să-şi susţină învăţăturile în temeiul autorităţii scripturilor
şi a mărturiei Părinţilor, vocea i-a fost acoperită cu un vacarm de dispreţ şi batjocori. Adunarea a fost
nevoită să amâne procedurile. După două zile el a fost adus din nou şi Sigismund a fost prezent personal
pentru a menţine ordinea.
Acuzatorii lui Huss erau numeroşi, deşi mai puţin zgomotoşi ca în ziua de mai înainte. Cu excepţia a doi
sau trei nobili din Boemia, reformatorul era singur. El era epuizat în urma bolii şi slăbit din cauza
întemniţării îndelungate, dar spiritul lui nobil refuza să se plece în faţa violenţei persecutorilor. El a
răspuns cu mult calm şi demnitate: “Nu voi retracta decât dacă veţi putea dovedi că ceea ce am spus este
contrac Cuvântului lui Dumnezeu,” a fost răspunsul lui obişnuit. Când a fost acuzat că predica
învăţătutri wycliffite, el a recunoscut că spusese că: “Wycliffe a fost un credincios adevărat, sufletul lui
este acum în cer şi nu-şi doreşte ca sufletul lui să fie mai bine decât al lui Wycliffe”. Acea mărturisire a
atras un hohot de râs dispreţuitor de la părinţi, şi, după câteva ore de discuţii furtunoase, Huss a fost
dus şi adunarea s-a risipit. El a fost dus în închisoarea lui, iar ei, cel puţin majoritatea lor, au mers la cele
mai vulgare scene de desfrâu.
Consiliul în încurcătură
În ziua următoare Huss a stat a treia oară înaintea consiliului. Au fost citite treizeci şi nouă de propoziţii
care afirmau aşa-numitele erori pe care el le susţinea prin scrierile lui, în predici şi în conversaţiile
private. Huss, ca majoritatea reformatorilor, susţinea învăţătura mântuirii prin har, fără lucrările legii. El
afirma că, indiferent ce rang ar fi avut, fie că erau papi sau cardinali, aceia nu erau adevăraţi membri ai
bisericii lui Hristos dacă nu erau evlavioşi. El a spus: “Adevărata credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu stă
la baza tuturor virtuţilor”. În această privinţă el a făcut apel la numele cel onorat al lui Augustin şi a
susţinut că titlul de om al bisericii, prelat sau papă sau succesiune apostolică era conferit numai de
posedarea virtuţilor apostolilor. “Pontiful care nu trăieşte viaţa Sf. Petru nu este vicar al lui Hristos ci
antemergător al antihristului”. El a citat o frază a Sf. Bernard care a dat greutate spuselor sale: “Robul
lăcomiei nu este succesorul Sf. Petru, ci al lui Iuda Iscarioteanul”. Consiliul era în încurcătură pentru că
nimeni nu îndrăznea să ridiculizeze spusele unor atât de onoraţi Părinţi.
Propoziţiile tratau în principal două lucruri: 1. Teologia falsă a Romei – Huss a denunţat doctrina papală
a mântuirii prin fapte, sub diferitele forme pe care le indica biserica; 2. Sistemul ecleziastic fals al
papalităţii, cu abuzurile lui evidente – pe acestea le-a expus şi le-a condamnat în termenii cei mai
necruţători. S-ar părea totuşi că el a fost condamnat pentru că susţinea că nici o funcţie de rege sau de
preot nu avea greutate înaintea lui Dumnezeu dacă regele sau preotul trăia în păcat de moarte. Când
Cardinalul de Cambrai, care a văzut că se punea într-o poziţie periculoasă faţă de împăratul prezent
acolo, l-a întrebat cu privire la aceasta, Huss a repetat cu glas tare cuvintele: “Un rege care are un păcat
de moarte nu este rege înaintea lui Dumnezeu”. Aceste cuvinte i-au pecetluit soarta. Sigismund a spus:
“Nicicând nu a trăit vreodată un eretic mai rău”. “Ce!” a exclamat cardinalul, “nu ţi-e îndeajuns că
nesocoteşti puterea ecleziastică? Mai vrei să-i dai jos si pe regi de pe tronurile lor?” Un alt cardinal a
argumentat: “Un om poate fi papă adevărat, prelat sau rege chiar dacă nu este un creştin adevărat”. “Şi
atunci de ce l-aţi destituit pe Ioan al XXII-lea” Împăratul a răspuns: “Pentru relele lui notorii”. Huss s-a
făcut atunci vinovat de alt păcat, şi anume acela de a-i fi pus în încurcătură şi a-i fi făcut de ruşine pe
adversarii săi.
Ar fi obositor şi neinteresant să notăm toate acuzaţiile false şi calomniile pe care ei le-au aruncat asupra
lui şi răspunsurile ferme pe care le-a dat el, dar ceea ce urmează poate fi considerat ca reprezentând
esenţa îndelungului său proces. Au făcut presiuni asupra lui să retracteze erorile, să recunoască justeţea
acuzaţiilor şi să se supună deplin hotărârilor consiliului, abjurând opiniile lui. Dar el a rămas neclintit
atât în faţa promisiunilor cât şi a ameninţărilor. “A abjura,” a spus el, “înseamnă a renunţa la o eroare pe
care o susţineam, dar când este vorba de opiniile care se spune că le-aş fi avut, dar pe care nu le-am avut
niciodată, pe acelea nu le pot retracta, iar dacă este vorba despre cele pe care într-adevăr le mărturisesc,
pe acelea sunt dispus să le retractez – adică să renunţ la ele din toată inima – numai dacă consiliul mă va
învăţa mai bine”. Victimei care avea o asemenea integritate şi conştiinciozitate, părinţii i-au răspuns:
“Consiliul nu are rolul de a da învăţătură ci de a decide şi a porunci ascultarea deciziilor sale şi de a
aplica pedepse”. Păstorii cei grijulii de la Constance au cerut sus şi tare o retractare universală sau ca
ereticul atroce să fie ars pe rug. Împăratul a arătat condescendenţa de a avea o dezbatere cu el şi cei mai
capabili învăţători, atât în domeniul filozofiei cât şi în cel al religiei. Au avut o dezbatere cu el, dar Huss
a răspuns cu fermitate, dar şi cu smerenie, că el dorea învăţătură si că nu putea abjura de la ceva care nu
era convins că era greşit. A fost dus înapoi la închisoare. Cavalerul boem credincios, Jan de Chlum – un
adevărat Onisifor – l-a urmat pentru a-l mângâia pe scumpul său prieten care era epuizat. “Ce
mângâiere este pentru mine,” a spus Huss, “să văd că acest om nobil nu s-a ruşinat să-i întindă mâna
unui biet eretic în fiare, pe care toată lumea l-a părăsit”.
Judecata lui Sigismund
După ce prizonierul a fost scos din tribunal, împăratul s-a ridicat şi a spus: “Aţi auzit acuzaţiile aduse
împotriva lui Huss. El a şi mărturisit unele dintre ele, iar altele au fost dovedite prin martori demni de
încredere. Eu judec că fiecare dintre aceste crime merită să fie pedepsită cu moartea. Dacă nu abjură de
la toate erorile lui, trebuie să fie ars ... răul trebuie să fie nimicit din rădăcină, cu ramuri cu tot. Dacă la
Constance se găsesc partizani de-ai lui, împotriva lor trebuie să fie luate măsuri extrem de severe, în
mod special împotriva lui Ieronim din Praga, discipolul său”. Când a fost informat despre hotărârea
împăratului, Huss a spus numai: “Am fost avertizat să nu mă încred în salvconductul lui. În mod trist,
am avut o iluzie; m-a condamnat chiar în faţa duşmanilor mei”.
După acest simulacru de proces şi după audierea finală, el a mai fost ţinut în închisoare aproape o lună,
timp în care persoane de cel mai înalt rang l-au vizitat şi i-au cerut să abjure erorile de care era învinuit.
Sperau că prin neputinţa trupească şi prin presiuni aveau să-l biruie. Dar nu a fost aşa, ci Acela care l-a
întărit pentru a sta ferm înaintea ameninţărilor publice şi a insultelor, a fost în continuare cu el. El a spus:
“Dacă ar fi să abjur erori care mi-au fost atributite în mod fals, aceasta nu ar fi nimic altceva decât
sperjur”. El îşi vedea soarta pecetluită deşi pe tot parcursul procesului şi al întemniţării sale a mărturisit
că era dispus să renunţe la orice opinie care, prin Scriptură, s-ar fi dovedit neadevărată. Adevăratul scop
al acestor întrevederi private ale prelaţilor a fost acela de a-l zdruncina şi a-l determina să retracteze.
Suntem complet de acord cu ceea ce Waddington exprima în mod atât de frumos: “Multe persoane, cu
caractere diferite, dar toţi la fel de doritori să-l scape de ultima pedeapsă, l-au vizitat în închisoare şi au
stăruit aducând multe motive şi argumente variate; dar toţi s-au lovit de integritatea conştiinţei lui şi de
scopul lui sincer. Printre ei a fost şi unul dintre cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai lui, Paletz, dar deşi prin
sfaturile lui a reuşit să-l degradeze pe reformator, nu a reuşit să-l determine să comită o infamie”.
În ajunul execuţiei el a fost vizitat de prietenul său credincios, Ian de Chlum – un nume care se cuvine să
fie menţionat peste tot cu onoruri – un nume care iese în evidenţă în mod aproape singular pentru
compasiunea creştină şi virtute în mijlocul acelei mari adunări de mărturisitori creştini şi învăţători, unul
care parcă ar compensa înşelăciunile şi cruzimile umanităţii. “Scumpul meu maestru,” a spus nobilul
discipol, “eu nu sunt învăţat, aşa că nu sunt persoana potrivită să te luminez. Şi totuşi, dacă cumva eşti
conştient în taină de vreuna din erorile care ţi-au fost atribuite în mod public, atunci te rog să nu te
ruşinezi deloc s-o retractezi, dar dacă, dimpotrivă, eşti convins că eşti nevinovat, atunci departe de mine
să te sfătuiesc să spui ceva împotriva conştiinţei tale, ci te îndemn mai curând să înduri orice chin decât
să renunţi la ceva care eşti convins că este adevărat”. Huss a fost atât de mult mişcat de sfatul plin de
înţelepciune dat cu afecţiune de prietenul său credincios încât a răspuns cu lacrimi că “Dumnezeu îi era
martor că atunci, ca şi întotdeauna, era dispus să retracteze un angajament, şi aceasta din toată inima,
din momentul în care el ar fi convins cu dovezi din Scriptură că este o eroare”.
Este perfect evident din toată istoria că în suferinţele şi în curajul lui Huss nu a fost nici un pic de
mândrie sau încăpăţânare. El a fost ferm dar smerit; aştepta moartea, pentru care se pregătise, şi
nicioadată nu a făcut planuri să scape. “Am făcut apel la Isus Hristos,” spunea el, “Judecătorul
Atotputernic şi întrutotul drept; Lui îi încredinţez cauza mea, Celui care va judeca orice om nu potrivit
unor mărturii false şi ale unor consilii care greşesc, ci potrivit cu adevărul şi cu meritele omului”. A fost
ceasul la care a culminat răutatea; venise ora fatală.
Condamnarea lui Huss
În dimineaţa zilei de 6 iunie 1415, consiliul s-a întrunit în catedrală. Hus, ca eretic, era ţinut la intrare cât
timp s-a celebrat mesa. Episcopul de Lodi a predicat din textul: “Pentru ca trupul păcatului să fie
desfiinţat” (Rom. 6.6). Ar fi greu de spus dacă din ignoranţă sau din răutate el a sucit Cuvântul lui
Dumnezeu pentru a-l folosi în interesul consiliului, dar el a făcut o aprigă declamaţie împotriva ereziilor
şi erorilor, dar mai ales împotriva lui Huss, despre care a spus că era la fel de rău ca Arius şi mai rău
decât Sabelius. Şi-a încheiat cuvântarea cu luada şi adulaţia împăratului: “Este slujba ta glorioasă să
nimiceşti ereziile şi schismele, în special pe acest eretic încăpăţânat,” a spus el arătându-l cu degetul pe
prizonierul care îngenunchease într-o rugăciune fierbinte. Au fost citite vreo treizeci de capete de
acuzare. Huss a încercat adesea să vorbească, dar nu i s-a permis. A fost apoi pronunţată sentinţa: “Timp
de mai mulţi ani Ian Huss a amăgit şi a agitat poporul prin răspândirea multor învăţături în mod
evident eretice, condamnate de bserică, mai ales din cele ale lui John Wycliffe. Cu încăpăţânare el a
nesocotit cheile bisericii şi interdicţiile ecleziastice şi a făcut apel numai la Isus Hristos ca judecător
suveran, dispreţuind judecătorii bisericii, şi un asemenea apel este insultător şi scandalos şi este făcut
spre a batjocori autoritatea ecleziastică. El a persistat până la capăt în erorile lui şi le-a susţinut chiar şi
înaintea conisliului. De aceea s-a hotărât ca el să fie destituit public şi degradat din ordinele sfinte, ca un
eretic încăpăţânat şi incorigibil”. Huss s-a rugat pentru iertarea vrăjmaşilor săi, ceea ce a atras batjocora
unor membri ai consiliului, dar, în mijlocul lor, el şi-a ridicat mâinile spre cer şi a exclamat: “Priveşte,
Mântuitorule plin de har, cum consiliul condamnă ca eroare ceea ce ai poruncit şi ai practicat Tu, când,
luat de vrăjmaşii Tăi, Tu ţi-ai încredinţat cauza lui Dumnezeu Tatăl, dându-ne un exemplu ca atunci
când suntem asupriţi să facem apel la judecata lui Dumnezeu”. La încheierea cuvântării el a privit drept
la Sigismund şi a spus: “Am venit înaintea acestui consiliu sub jurământul făcut de împărat în public”. O
roşeaţă puternică a trecut peste faţa lui la acel reproş neaşteptat.
Degradarea şi execuţia lui Ian Huss
Arhiepiscopul de Milano împreună cu şase episcopi asistenţi au procedat la ruşinoasa ceremonie a

degradării. Huss era îmbrăcat în haine preoţeşti, cu cupa sacramentală în mână, şi a fost condus la
altarul înălţat, aşa cum era pentru celebrarea mesei. Martirul a observat cu calm: “şi Răscumpărătorul
fusese înveşmântat în haină regală ca batjocoră”. Apoi episcopii au trecut la degradare. Rând pe rând,
veşmintele sacre au fost date jos de pe el. I-a fost luată cupa din mână, tonsura i-a fost tăiată cu foarfeca,
i-a fost pusă pe cap o coroană de hârtie pe care erau zugrăviţi demoni şi pe care era inscripţia Ereziarh.
Apoi, cu evlavie, prelaţii i-au hărăzit sufletul locurilor de chin etern: “Blestemat Iudă, care, părăsind
sfatul de pace, ai intrat la cel al iudeilor, luăm de la tine cupa sfântă în care este sângele lui Hristos”. Dar
Dumnezeu a fost prezent într-un mod remarcabil alături de slujitorul său credincios dându-i puterea să
strige tare: “Am încredere că, în îndurarea lui Dumnezeu, voi bea din ea în ziua împărăţiei Sale”.
“Închinăm sufletul tău demonilor din infern,” au spus prelaţii. “Dar eu,” a spus Huss, “îmi încredinţez
Tie Doamne Isuse; Ţie îţi încredinţez sufletul pe care Tu l-ai răscumpărat”.
Cu cea mai groaznică mascaradă solemnă şi cea mai îndrăzneaţă ipocrizie, biserica cea falsă căuta să se
dezvinovăţească de vărsarea de sânge declarând că Huss era tăiat din trupul ecleziastic, exclus din
biserică şi încredinţat ca laic braţului secular. Apoi împăratul l-a luat pe cel lepădat şi a poruncit să fie
executat imediat. Electorul Palatin cu opt sute de cai şi cu o mare mulţime din oraş l-a condus la rug pe
martir. S-au oprit în faţa palatului episcopal, unde au ars un morman de cărţi condamnate de consiliu. El
a zâmbit la acel neputincios act de răzbunare. A încercat să vorbească în germană poporului şi gărzilor
imperiale, dar Electorul l-a împiedicat şi a poruncit să fie ars.
Însă nimic nu i-a putut tulbura pacea sufletului: Dumnezeu era cu el. Pe drum el a cântat psalmii şi s-a
rugat fierbinte, astfel încât cei din oraş spuneau: “Nu ştim ce a făcut omul acesta, dar auzim cum înalţă
cele mai frumoase rugăciuni către Dumnezeu”. Ajungând la locul de execuţie, el a îngenuncheat şi s-a
rugat pentru iertarea vrăjmaşilor săi şi şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Hristos.
Chiar după ce Huss a fost legat pe rug şi au fost îngrămădite lemne în jurul lui, electorul l-a întrebat
dacă nu va abjura pentru a-şi salva viaţa. El a răspuns cu demnitate: “Ceea ce am scris şi am învăţat a
fost pentru a salva sufletele de sub puterea diavolului şi a le elibera de sub tirania păcatului şi cu bucurie
pecetluiesc cu sângele meu ceea ce am scris”. Au fost aprinse lemnele, iar el a rămas neclintit şi a suferit,
dar suferinţele lui au fost scurte pentru că Domnul a făcut ca un fum gros să-l sufoce pe martirul
credincios înainte ca el să fie ars de foc. La sfârşit, glasul lui slab a fost auzit cântând lauda lui Isus, care
a murit pentru mântuirea lui. Cenuşa lui a fost strânsă cu multă grijă şi apoi aruncată în lac, dar sufletul
lui fericit era deja cu Isus în paradisul lui Dumnezeu. În evlavie fidelă, urmaşii săi au luat bucăţi de
pământ de la locul martiriului şi le-au dus în Boemia, le-au stropit cu lacrimi şi le-au păstrat ca relicve
ale unuia al cărui nume nu va fi uitat niciodată şi va fi iubit întotdeauna.
Aşa a murit – a adormit în Isus – unul dintre adevăraţii vestitori ai reformei. Majoritatea istoricilor
recunoaşte că el a fost unul dintre cei mai integri şi virtuoşi oameni şi că în statornicia lui nu a existat nici
un pic de stoicism filozofic, nici de vanitate în aşteptarea coroanei de martir. Moarte lui a marcat pentru
eternitate infamia acelui consiliu care l-a condamnat şi a împăratului care l-a trădat. La scurt timp, l-a
urmat la căminul şi locul de odihnă ceresc prietenul lui iubit şi fratele în Hristos, Ieronim din Praga.
Arestarea şi întemniţarea lui Ieronim
Vestea despre întemniţarea lui Huss l-a afectat mult pe prietenul şi colaboratorul său, Ieronim din Praga.
El l-a urmat la consiliu, dar, fiind prevenit de Huss cu privire la pericol şi aflând că nu putea obţine un
salvconduct, a părăsit Boemia. Totuşi a fost arestat şi adus la Constance în lanţuri. Imediat după
arestare, încărcat cu lanţuri, a fost cercetat într-o adunare generală a consiliului. Mulţi l-au acuzat şi l-au
împuns, printre ei fiind şi renumitul Gerson din Paris, dar prizonierul a declarat că era gata să-şi dea
viaţa în apărarea Evangheliei pe care o predica. La sfârşitul zilei el a fost lăsat în arest până la încheierea
cazului lui Huss, fiind lăsat în grija arhiepiscopului de Rigo, un monstru crud care l-a tratat cu o
debosebită barbarie. Ieronim era doctor în teologie, deşi era laic, şi era un om renumit pentru evlavia,
învăţătura şi elocvenţa lui. Trupul acelui creştin catolic care avea o poziţie înaltă în cele mai selecte
cercuri din Boemia a fost legat de o grindă verticală, cu capul în jos şi cu mâinile şi picioarele legate. A
fost ţinut închis timp de mai multe luni, în lanţuri, cu hrană puţină şi fără nimeni care să-l mângâie sau
să-l întărească. Mintea şi duhul lui au cedat în urma unor asemenea suferinţe. El a fost convins să facă o
retractare completă a tuturor erorilor împotriva credinţei catolice, în special a celor ale lui Wycliffe şi
Huss.
Bietul Ieronim! După ce abjurase opiniile pentru care fusese acuzat s-ar fi cuvenit să fie eliberat, dar în
acea adunare nu exista nici un pic de sensibilitate, nici de dreptate, nici de onoare. El a fost aruncat din
nou în închisoare pentru că abjurările lui erau bănuite a fi nesincere. Aceasta i-a deschis ochii, iar
Dumnezeu a folosit acest fapt pentru a-i întări sufletul. El s-a pocăit amar de abjurările lui şi a ajuns să se
bucure din nou de comuniunea cu Dumnezeu, de lumina feţei Sale. Împotriva lui au fost aduse noi
acuzaţii pentru ca să-l poată ispiti să se umilească şi mai mult, dar părul nazireului crescuse în
închisoarea insalubră. După examinarea finală, când i s-a permis să vorbească el i-a surprins pe vrăjmaşii
lui afirmând că el a făcut un păcat când îi condamnase pe Wycliffe şi pe Huss şi că se pocăia pentru
aceea. El a început apoi să facă apel la Dumnezeu ca să-i conducă inima în har şi ca buzele lui să nu
spună nimic altceva decât ceea ce ar duce la binecuvântarea sufletului. “Ştiu,” a spus el, “că mulţi
oameni deosebiţi au fost doborâţi de martori falşi şi condamnaţi pe nedrept”. A parcurs lunga listă din
Scriptură amintind de cazuri ca Iosif, Isaia, Daniel, profeţii, Ioan Botezătorul, Domnul nostru
binecuvântat, apostolii Săi şi Ştefan. A zăbovit asupra cazurilor oamenilor mari din antichitate care au
fost victime ale unor acuzaţii false şi care şi-au dat viaţa pentru adevăr.
Elocvenţa strălucită a lui Ieronim i-a uimit pe vrăjmaşii lui şi a stârnit admiraţia lor, mai ales când s-au
gândit că timp de trei sute patruzeci de zile fusese închis într-un beci. Îi revenise tot calmul şi toată
temeritatea, sau, mai curând, el vorbea în puterea Duhului Sfânt. A declarat că nici o altă faptă nu-i
produsese mai multe remuşcări decât acea abjurare laşă. “Retractez complet,” a spus el, “acea retractare
păcătoasă şi sunt hotărât să susţin până la moarte preceptele lui Wycliffe şi Huss, cu credinţa că ele sunt
învăţături curate ale Evangheliei, după cum şi vieţile lor au fost curate şi sfinte”. Nu a mai fost nevoie de
nici o altă dovadă a ereziei lui şi a fost condamnat ca un eretic recăzut în erezie. Încă o dată episcopul de
Lodi a fost chemat pentru a ţine predica funerară. Textul lui a fost: “i-a mustrat pentru necredinţa şi
împietrirea inimii lor” (Marcu 16:14). Ca răspuns, Ieronim s-a adresat consiliului spunând: “M-aţi
condamnat fără a mă fi dovedit vinovat de vreo crimă; conştiinţele voastre vă vor chinui şi viermele nu
va muri. Fac apel la Judecătorul Suprem, înaintea căruia trebuie să vă înfăţişaţi împreună cu mine pentru
a da socoteală pentru această zi”. Pogius, un scriitor romano-catoloc prezent la faţa locului spunea:
“fiecare ureche a fost captivată şi fiecare inimă a fost mişcată, dar adunarea era nestăpânită şi
necuviincioasă”. Asemenea lui Pavel înaintea lui Agripa, Ieronim era, fără-ndoială, cel mai fericit om din
toată acea mare adunare pentru că se bucura de prezenţa Stăpânului şi Domnului său binecuvântat,
potrivit promisiunii.
Execuţia lui Ieronim
La 30 mai 1416, Ieronim a fost încredinţat braţului secular. În zadar a încercat consiliul, prin punerea
magistratului laic ca executant al hotărârilor sale nedrepte, să scape de vina sângelui, pentru că
Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Despre “mama curvelor” El a spus: “în ea s-a găsit sângele profeţilor şi
al sfinţilor şi al tuturor celor jungheaţi pe pământ” (Apocalipsa 18:24). Acolo Dumnezeul judecăţii va
găsi sângele lui Huss şi al lui Ieronim. Aeneas Silvius, care mai târziu a fost papă, scriindu-i unui prieten
spunea: “Ieronim a mers la rug ca la o sărbătoare fericită, iar când călăul a dorit să aprindă lemnele din
spatele lui, el a exclamat: «Pune focul în faţa mea! Dacă mi-ar fi fost groază de el aş fi scăpat de el» Aşa a
fost sfârşitul unui om extraordinar. Am fost martor ocular la acea catastrofă şi am văzut fiecare mişcare”.
Aceasta este mărturia a doi scriitori romano-catolici – Pogius şi Silvius -, care au fost şi membri ai
consiliului. Ei dau mărturie despre purtarea necuviincioasă a consiliului şi despre eroismul moral al
celor doi martiri.
Ieronim a continuat să cânte imnuri cu “o voce adâncă şi fără tremur” după ce a fost legat pe rug. El şi-a
înălţat vocea şi a cântat un imn pentru Paşte, foarte popular pe atunci în biserică.
Ce zi frumoasă şi veşnic adorată

Când iadul a fost învins de Marele Domn al cerurilor.
A rămas în viaţă în flăcări un sfert de oră. “Tu ştii, Doamne, cât am iubit adevărul Tău” au fost ultimele
cuvinte ale lui Ieronim din Praga. De pe buzele lui nu a ieşit nici un cuvânt care să dezvăluie măcar
timiditate. Atât el cât şi Huss au cântat în flăcări până la ultima suflare şi îngeri strălucitori au aşteptat
pentru a le duce în cer sufletele lor fericite, unde sunt în prezenţa Domnului.
Reflecţii asupra caracterului consiliului
Cititorul nu va avea nicio dificultate în a aprecia principiile după care s-au condus romano-catolicii în
modul în care i-au tratat pe protestanţi sau eretici – cum îi numeau ei – având înaintea lui Consiliul de la
Constance. Caracterul Izabelei nu se schimbă niciodată: cum era atunci aşa este şi acum şi aşa va rămâne
întotdeauna, singura deosebire fiind posibilităţile de a manifesta acest caracter. Şi trebuie să reţinem că
arderea acelor doi venerabili vestitori ai reformei a avut loc nu sub un edict papal, nici în urma unei
hotărâri a Romei, ci în urma unui consiliu ecleziastic ce reprezenta întreaga biserică a Romei – cu
adevărat toate puterile lumii romane, atât cea seculară cât şi cea acleziastică.
Dispreţul total pentru reacţia lui Ieronim când era slăbit şi călcarea fără pic de ruşine a salvconductului
pentru Huss emis de împărat sunt în egală măsură nedreptăţi şi perfidii. Cum să mai poţi conta pe
cuvântul sau pe promisiunea sau pe cel mai sacru jurământ al unui cap cu mitră care are asemenea
principii? Îl vom lăsa pe cititor să judece el, dar oare ce limbaj poate exprima josnicia laşă şi caracterul de
trădare al unor asemenea principii şi fapte? Adevărul, dreptatea, onoarea, justiţia şi omenia, toate sunt
sacrificate pe altarul puterii ecleziastice.
Erezia lui Huss şi a lui Ieronim nu a fost niciodată definită în mod clar. S-ar părea că ei au păstrat până la
sfârşit primele lor impresii despre transsubstanţiere, închinarea la sfinţi şi la Fecioara Maria. Ei au
mărturisit împotriva puterii clerului, care atât de mult timp robise minţile oamenilor, şi au expus avariţia
şi corupţia lor. Prin apelurile lor publice ei au lovit temeliile sistemului papal, fapt pentru care ei au fost
onoraţi cu coroana de martir. Dar Dumnezeu, care este deasupra tuturor, a făcut ca aceste lucruri să
ducă la răspândirea Evangheliei, care mult timp fusese ascunsă şi ca Europa să se coacă pentru
schimbările care se apropiau, schimbări atât în biserică cât şi în stat, care au avut loc în secolul al
şaisprezecelea. Vom vedea pe scurt efectele grozave ale acestui consiliu general.
Războiul din Boemia
Martiriul învăţătorilor boemi a inflamat sentimentele de indignare naţională şi religioasă. Împăratul,

papa şi prelaţii aveau să plătească în curând pentru nedreptatea lor flagrantă şi pentru arderile pe rug de
la Constance. Răsplata a venit rapid. Patru sute cincizeci de nobili şi cavaleri din Boemia şi Moravia şi-au
pus peceţile pe o scrisoare adresată consiliului, în care protestau împotriva procedurilor acelei adunări şi
a învinuirilor care erau aruncate asupra ortodoxiei Boemiei prin arderea celor mai iluştri învăţători ai
lor. Dar consiliul a refuzat să dea ascultare acelor mustrări îndreptăţite şi a luat hotărârea de a nu face
nici un fel de concesii. Sfinţii părinţi, cum erau ei numiţi, ţineau mai mult la plăcerile lor păcătoase decât
la binele poporului. Deşi ei se strânseseră cu scopul declarat de a reforma biserica, efectul sejurului lor
de patru ani la Constance a fost acela de a demoraliza tot oraşul şi suburbiile lui: imoralitatea şi
depravarea acelui consiliu a rămas neegalată.
În anul 1418, Martin al V-lea, ajuns papă unic şi necontestat, a trimis o bulă pentru o cruciadă împotriva
nesupuşilor eretici, cerând ca toate autorităţile, atât cele ecleziastice cât şi cele civile, să se străduiască
pentru a suprima ereziile lui Wycliffe, Huss şi Ieronim, astfel încât rezolvarea problemei să fie obţinută
cu sabia. Cardinalul Giovanni de Ragusa a fost trimis ca nunţiu în Boemia. El a fost un om violent, care
vorbea să supună ţara prin foc şi sabie. În calitate de nunţiu, el a ars mai multe persoane care s-au opus
autorităţii sale, astfel încât, în urma unor asemenea atrocităţi, boemii s-au înfuriat. Urmaşii lui Huss s-au
unit şi au ajuns un partid puternic. Ei s-au angajat în modul cel mai solemn să pună în aplicare
principiile reformei predicate de şeful lor care fusese martirizat. Huss condamnase ferm practica bisericii
de a opri potirul de la laici, iar acel potir ei l-au adoptat ca simbol al comunităţii lor şi pictând potirul
euharistic pe stindardele lor. Conduşi de Ziska cel chior, un cavaler deosebit de capabil ca militar, ei au
străbătut ţara impunând peste tot administrarea sacramentelor în cele două forme: pâinea şi vinul.
Clerul care urma învăţăturile lui Huss a fost dat afară din bisericile de la Praga, aşa că a început să caute
locuri unde să se bucure de libertatea închinării. În luna iulie a anului 1419 s-a strâns o mare adunare a
husiţilor pe un deal la sud de Praga, adunându-se oficial pentru a celebra comuniunea în aer liber.
Trebuie să fi fost o privelişte impresionantă, dar vai! istoria lor ulterioară aruncă o umbră întunecată
asupra acelei adunări. Pe culmea întinsă a acelui deal au fost puse trei sute de mese şi au participat
patruzeci şi două de mii de persoane, bărbaţi, femei şi copii, care au luat sacramentele sub cele două
forme. După comuniune a urmat o masă de dragoste, la care cei bogaţi au împărţit hrana cu săracii, dar
nu a fost permisă băutură, nici dansuri, nici muzică, nici alte jocuri. Poporul a stat în corturi, şi, fiindcă le
plăceau numele din Scripturi, au numit acel deal Muntele Tabor – de acolo provine numele de taboriţi pe
care l-au căpătat ei. Ei spuneau despre ei că sunt poporul ales al lui Dumnezeu şi-i stigmatizau pe
vrăjmaşii lor romano-catolici cu numele de amaleciţi, moabiţi şi filisteni.
Pe dealul Tabor au fost denunţate luxul, mândria, avariţia, simonia şi alte vicii ale clerului, iar Ziska şi
cei care-l urmau i-au îndemnat pe cei în comuniune să se angajeze în reformarea bisericii. Acea mare
adunare, condusă de Ziska, a mers întâi la Praga, unde a ajuns în timpul nopţii. În ziua următoare, un
cleric husit care mergea în fruntea unei procesiuni purtând un potir în mână a fost fost lovit cu o piatră
pe când trecea pe lângă primărie, unde erau magistraţii. Fiind insultaţi astfel, mulţi au dat năvală la
primărie şi a rezultat o bătaie. Magistraţii au fost biruiţi, unii au fost omorâţi, alţii au fugit iar alţii au fost
aruncaţi jos pe ferestre. Tulburarea s-a extins şi cei care ţineau la vechea religie s-au ridicat cu arme, iar
reformatorii au luptat împotriva lor ca împotriva inamicilor adevăratei credinţe. Ziska şi cei care-l
urmau s-au proclamat slujitori ai lui Dumnezeu care aveau misiunea de a reforma biserica Lui. Dar, vai!
ei au început o lucrare mai mult de distrugere decât de reformare. Au fost atacate şi jefuite mânăstiri,
călugării au fost masacraţi, iar din bisericile şi mânăstirile lor au rămas în urmă ruine. Statuile, orgile şi
icoanele, toate instrumente ale idolatriei, cum erau numite ele, au fost făcute bucăţi. Mişcarea s-a
răspândit şi în alte locuri, ceea ce a dus la cel mai pustiitor război, care a durat mulţi ani.
Victoriile taboriţilor
Venceslas, regele Boemiei, a murit în acel timp în urma unui atac de apoplexie, fără a lăsa vreun
moştenitor, aşa că Boemia a revenit ca moştenire fratelui său, Sigismund. Acea schimbare a semnalat
pentru reformatori războiul deschis pentru că Sigismund era urât ca trădătorul care-l atrăsese pe Huss la
Constance, abandonându-l acolo în mâinile vrăjmaşilor săi neîndurători, care erau vrăjmaşii adevăratei
credinţe. Cu furia fanatismului religios, ei au demolat şi au distrus tot ce purta marca religiei Romei. De
îndată ce a avut posibilitatea, împăratul şi-a îndreptat atenţia asupra regatului pe care-l moştenise de
curând, dar, în loc să fie primit cu un bun-venit loial, suveranitatea i-a fost respinsă peste tot. Prima
armată cruciată a fost înfrântă de Ziska, aşa că Sigismund a fost nevoit să fugă de la Praga.
Cei care-l urmau pe Ziska, fiind în majoritate ţărani, nu aveau alte arme decât uneltele agricole, cum ar
fi: treierătoare, măciuci, furci şi coase, astfel că Sigismund i-a numit în batjocoră treierători. Dar nu peste
mult timp el a ajuns să simtă puterea lor şi rănile mortale pe care le provocau acele arme. Ziska îi
învăţase să-şi întărească cu oţel acele unelte şi să-şi aranjeze carele pe câmpul de luptă astfel încât să
alcătuiască un fel de întărituri asemenea carelor de luptă din antichitate. Martin al V-lea, aflat în
siguranţă la Roma, a auzit de departe că Ziska mergea prin toate părţile cu foc şi sabie măcelărind clerul
şi călugării, arzând şi demolând bisericile şi mânăstirile, considerând că misiunea lui divină era să verse
răzbunarea asupra vrăjmaşilor adevăratei credinţe şi să smulgă din rădăcini idolatria. La cererea
împăratului a fost emisă o bulă papală care-i chema pe toţi cei credincioşi să se ridice pentru a nimici
wycliffismul, hussismul şi alte erezii, promiţând în schimb indulgenţe celor care ar fi participat la acea
expediţie fie personal, fie prin înlocuitori. S-a strâns o armată din aproape toate ţările Europei, pentru a
cărei mărime avem diferite estimări, între o sută de mii şi o sută cincizeci de mii de ostaşi.
Spiritul husiţilor s-a întărit în acest gen de situaţii prin exemplul de pe muntele Tabor: ei celebrau
comuniunea şi jurau să-şi dea proprietăţile şi să-şi verse sângele în apărarea a ceea ce ei numeau
reformă. Potirul euharistic nu numai că era reprezentat pe stindardele taboriţilor, ci era şi purtat de
clerul lor în fruntea armatelor. Sigismund a intrat în Boemia în fruntea armatelor de cruciaţi, hotărât să-i
înspăimânte pe rebeli pentru a şi-i supune. El i-a ars fără nici un fel de scrupule pe învăţătorii eretici, iar
pe alţii i-a târât în urma cailor. Dar a venit ceasul răzbunării. Înflăcărat de indignare şi de entuziasm
religios, Ziska şi tovarăşii lui, care erau exasperaţi, i-au surprins pe cruciaţi şi i-au măcelărit pe un deal
din apropiere de Praga, care şi astăzi poartă numele lui Ziska. În cea de-a doua campanie, armata
imperială s-a risipit şi a fugit înspăimântată dinaintea renumitului Ziska. Împăratul a mai invadat ţara o
a treia şi o a patra oară, în fruntea unor armate mai mari – o dată se spune că ar fi fost două sute de mii
de ostaşi -, dar de fiecare dată armatele bisericii au fugit în derută dinaintea invincibililor taboriţi. În
unele cazuri taboriţii nu numai i-au pus pe fugă, ci chiar i-au urmărit şi i-au masacrat pe vrăjmaşii lui
Dumnezeu şi ai adevăratei credinţe. De ambele părţi au fost comise acte de mare cruzime. Taboriţii care
se întâmpla să cadă în mâinile inamicilor erau arşi de vii sau vânduţi ca sclavi. A fost un război de
răzbunare şi de exterminare, în care se considera că a confisca proprietăţile şi a vărsa sângele vrăjmaşilor
lui Dumnezeu era o sfântă datorie.
Înfrângerea totală a armatelor papale
Împăratul, cu inima frântă, a ajuns să fie şi acuzat de laşitate. S-a hotărât să pornească a cincea cruciadă,
care avea să fie condusă de un cardinal. S-au făcut mari pregătiri: patru mari armate, cumulând cam
două sute de mii de oameni, au trecut graniţele Boemiei. Armata pe care au putut-o strânge taboriţii nu
era mai mare de treizeci şi unu de mii. Dar marea expediţie papală a sfârşit într-un eşec extrem de
ruşinos. Germanii, ajungând să-l vadă pe Ziska cu carele lui de luptă, au fost cuprinşi de panică. Numai
cardinalul Iulian s-a arătat curajos. Înaintând el a fost întâmpinat de trupele care fugeau înspăimântate,
şi, cu crucifixul în mână, a stăruit în modul cel mai solemn, cu toate argumentele religiei, să-i regrupeze.
Dar degeaba, pentru că şi el a fost nevoit să fugă şi abia a scăpat deghizându-se în soldat de rând,
abandonând bula papală, pălăria de cardinal şi veşmintele pontificale. Acele trofee au fost expuse în
biserica Tron din Praga. Germanii au pierdut zece mii de oameni în acea fugă ruşinoasă, şi apoi mulţi
alţii, care, în retragerea lor, au fost urmăriţi şi masacraţi de ţărani.
După ce a purtat război timp de treisprezece ani, Ziska a murit. Atât de mult l-au plâns taboriţii încât şi-
au schimbat numele în orfani. I-a urmat Procopius, un nume aproape la fel de faimos în istoria
războiului din Boemia. Dar împăratul nu era dispus să continue un conflict atât de costisitor. Sabia
răzbunătoare a lui Ziska îi răpise gloria pe câmpul de luptă şi frustrase intenţiile lui de a întări biserica.
În bătălia, sau mai curând masacrul, de la Aussig, pierderile germanilor sunt estimate între nouă mii şi
cincisprezece mii de oameni, în timp ce boemii nu au pierdut mai mult de cincizeci. Şi aproape toate
vestigiile vizibile ale religiei Romei fuseseră măturate de acel potop copleşitor. Bisericile au fost arse
împreună cu cei care se refugiaseră în ele. Silvius, un istoric roman, spune că bisericile şi mânăstirile din
Boemia erau mai numeroase, mai magnifice şi mai bogat împodobite decât cele din alte ţări europene,
dar, cu câteva excepţii, toate au fost demolate de taboriţii irezistibili. Peste cinci sute de biserici şi
mânăstiri, cu toate simbolurile lor idolatre, au fost complet distruse. Aşa de grozavă a fost răsplata
dreaptă a lui Dumnezeu pentru ucigaşii lui Huss şi Ieronim. Groaznica judecată s-a abătut cu cea mai
mare severitate atât asupra imperiului cât şi asupra bisericii.
Dezbinări
Husiţii nu au avut cu toţii aceleaşi gânduri cu privire la un tratat de pace, astfel încât s-au împărţit în
două partide: calixtinii – de la calix, potir - erau partida mai moderată, dispusă să cedeze în toate
celelalte privinţe dacă potirul nu era oprit de la laici şi se permitea citirea Cuvântului lui Dumnezeu;
taboriţii mergeau mult mai departe, aderând la doctrinele lui Huss, în afară de celebrarea mesei
Domnului cu cele două elemente, susţineau o reformare completă a bisericii, abolirea tuturor erorilor şi
ceremoniilor papistaşe şi instaurarea unui sistem scriptural de învăţătură şi disciplină.
Înşelăciunea, resursa inepuizabilă a Romei, a putut atunci pătrunde în mijlocul taboriţilor. La consiliul
de la Basel, Rokyzan, un episcop al moderaţilor şi un om elocvent, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop
de Praga, pentru ca, prin influenţa lui, Roma să-şi atingă scopurile. S-a ajuns la un acord compus din
patru articole, numit Compact, iar calixtinii obedienţi au fost reprimiţi în sânul bisericii. Însă privilegiile
căpătate astfel au fost în scurt timp desfiinţate de papă. Taboriţii, refuzând să semneze compactul, au
fost persecutaţi atât de vechii lor prieteni, calixtinii, cât şi de catolici. Dar, în loc ca ei să se opună cu
sabia, ca în zilele lui Ziska şi Procopius, ei au ajuns să vadă că credinţa în Dumnezeu, răbdarea,
perseverenţa în facerea de bine şi rugăciunea credinţei erau armele potrivite pentru un soldat creştin.
Rokyzan, care mai păstra încă unele sentimente bune faţă de vechii săi prieteni, a obţinut de la suveran
permisiunea ca taboriţii persecutaţi să se retragă în ţinutul Lititz, la graniţa dintre Moravia şi Silezia,
unde să întemeieze o colonie în care să-şi poată organiza închinarea şi disciplina lor.
Fraţii Uniţi
Prima migraţie în Moravia a fost în 1451. Mulţi cetăţeni din Praga, împreună cu nişte nobili şi învăţaţi, şi
chiar câţiva calixtini deosebit de evlavioşi s-au asociat luându-şi numele Unitas Fratum – Fraţii Uniţi.
Aceasta este originea unei comunităţi care există şi în zilele noastre. Timp de trei ani ei s-au bucurat de
pace şi libertate a conştiinţei. Spiritul misionar prin care s-au distins întotdeauna moravii s-a manifestat
în acea perioadă a istoriei lor. Acum firul de argint al iubirii Mântuitorului şi al zelului lor creştin
străluceşte puternic. Nu se poate vedea nici o urmă a acestu fir de argint atunci când în apărarea
adevărului lui Dumnezeu sunt folosite armele omului carnal. Dar, de îndată ce a început să strălucească
harul lor şi să crească numărul lor, preoţii Romei i-au luat la ochi plini de suspiciune. Multe suflete s-au
convertit în urma predicării lor şi s-au format adunări în diferite regiuni ale ţării.
Atunci călugării şi pustnicii au răspândit zvonuri şi acuzaţii false, conform obiceiurilor limbii lor
mincinoase. S-a înălţat strigătul: “Răzvrătire!” Călugării spuneau că moravii se strâng pentru a reîncepe
războaiele taboriţilor şi a prelua frâiele guvernării. Regele s-a alarmat, iar Rokyzan cel neprincipial, de
teamă să nu-şi piardă poziţia în biserică, s-a dat de partea catolicilor şi i-a influenţat pe calixtini să se
întoarcă împotriva fraţilor lor. Ei au fost denunţaţi ca eretici incorigibili. O persecuţie cruntă a fraţilor
misionari s-a declanşat cu toată furia. Dar s-ar părea că neghina fusese deja separată de grâu, pentru că,
spre deosebire de generaţia lui Ziska, noua generaţie a vechilor husiţi era hotărâtă să nu folosească
armele omului carnal pentru a-şi apăra religia, ci curajul neclintit care îi caracterizase pe strămoşii lor pe
câmpul de bătălie s-a arătat la ei în răbdarea cu care au suferit pentru Hristos. În cele mai grele suferinţe,
ei nu au cedat niciodată. Lor le-au fost negate drepturile obişnuite ale supuşilor împăratului,
proprietăţile le-au fost confiscate şi chiar au fost daţi afară din casele lor în miezul iernii, fiind obligaţi să
rătăcească pe câmpuri, unde mulţi au murit de frig şi de foame. Toate închisorile din Boemia, mai ales
cele din Praga, erau supraaglomerate cu fraţi. Asupra prizonierilor au fost aplicate diferite torturi: unora
li s-au tăiat mâinile şi picioarele, alţii au fost traşi pe roată, alţii arşi de vii, alţii ucişi în mod barbar.
Aceste atrocităţi au continuat timp de aproape douăzeci de ani fără a scădea în intensitate, dar moartea
regelui în anul 1471 şi remuşcările pe care le-a avut Rokyzan, au adus o oarecare domolire a
persecuţiilor. Ei nu au mai fost torturaţi, dar au fost expulzaţi din ţară.
Fraţii Uniţi au fost astfel obligaţi să-şi abandoneze căminele din Lititz şi din alte oraşe şi sate şi să
trăiască în păduri şi la adăpostul stâncilor, încălzindu-se noaptea la focuri. Şi, fapt unic, ei nu numai că s-
au încurajat unul pe altul, ci au întocmit ceea ce ei numeai constituţia bisericii, uitând – ca mulţi alţii mai
înainte – că Dumnezeu a alcătuit la Cincizecime constituţia perfectă a bisericii şi ne-a descoperit-o în
Cuvântul Său. Cam şaptezeci de persoane au ţinut un sinod în pădure au fost adoptate două hotărâri
care au marcat de atunci încolo caracterul moravilor: 1) că era necesar ca pentru slujire să fie puşi oameni
capabili; 2) că acei oameni trebuiau să fie aleşi prin sorţ, ca Matia în Fapte 1:24-26. Ca principiu
fundamental fraţii susţineau că “Sfintele Scripturi sunt singura regulă pentru credinţă şi practică”. În
acelaşi timp se făcea o deosebire între esenţiale şi neesenţiale, care lasă loc pentru manifestarea voinţei şi
imaginaţiei omului. Chestiunile esenţiale ţin de mântuirea omului, iar cele neesnţiale de aspecte
exterioare ale creştinismului, cum ar fi ritualuri, ceremonii, obiceiuri şi rânduieli ecleziastice. Ca urmare,
cele neesenţiale pot fi modificate după cum socoteşte omul că este mai bine pentru ca să poată înainta
Evanghelia. Aşa este omenesc şi nu o caracteristică exclusiv moravă. Este practic zicala obişnuită:
“Scopul justifică mijloacele”. Dar este sigur că ceea ce constituie revelaţia lui Dumnezeu nu poate fi
nicicând neesenţial, iar ceea ce El nu a descoperit nu trebuie să fie introdus în adunarea Lui.
Fraţii care au fost expulzaţi din Moravia au fost primiţi cu bunăvoinţă în Ungaria şi Moldova, unde s-au
remarcat prin lucrările lor misionare şi alte lucrări religioase.
Prin anul 1470, ei au publicat o traducere a întregii Biblii în limba boemă. Aceasta este cea de-a doua
traducere a Bibliei într-o limbă europeană. Ea a avut rapid mai multe ediţii, şi astfel acei oameni
interesanţi şi dedicaţi au pregătit calea pentru Luther, Melanchton şi Calvin.
Legătura dintre martori
Înainte de a-i lăsa pe moravi, îi vom aminti cititorului faptul interesant că există o legătură între ei şi
vaudezi, dacă nu chiar o legătură cu paulicienii. Boemia şi Moravia au rămas păgâne până în secolul al
nouălea, când au primit Evanghelia de la misionari din est, probabil şi de la paulicieni. În secolul al
doisprezecelea, Pierre de Vaudes, alungat din Lyon în urma persecuţiilor, s-a refugiat în Boemia, unde a
lucrat cu mult succes timp de douăzeci de ani. În secolul al paisprezecelea se spune că urmaşii lui din
Boemia şi Passau erau în număr de aproximativ optzeci de mii şi în toată Europa cam opt sute de mii.
Curtea de la Roma, iritată de zelul şi ofensată de practicile creştinilor paulicieni, valdezi, boemi şi
moravi, s-a hotărât să-i supună pe toţi jugului Romei. A fost impus celibatul, potirul le-a fost oprit
laicilor, iar slujba religioasă se ţinea numai în latină. A început o luptă. Boemii au protestat, Roma a
trecut la persecuţii, şi, deşi mulţi au rămas statornici, unii au alunecat treptat pierzând mult din
puritatea doctrinelor şi din simplitatea închinării. Aşa au mers lucrurile timp de aproape trei sute de ani
până când Ian Huss şi Ieronim din Praga au înălţat din nou stindardul adevărului, au mărturisit
împotriva corupţiei Romei, şi, prin flăcările martiriului lor, au aprins o lumină care în scurt timp s-a
răspândit în toată Europa şi care, prin providenţa lui Dumnezeu, continuă până în zilele noastre. Vom
urmări acum căile tainice pe care s-a răspândit lumina*.
* Marsden – Dictionary of Sects; “Moravians” – Waddington, vol. 3, p. 196; Latin Christianity, vol. 6, p. 200;
Milner, vol. 3, p. 336; J.C. Robertson, vol. 3, p. 284Ş Mosheim, vol. 3, p. 17; Edgar – Variations of Popery, p. 202,
533
Istoria Bisericii Capitolul 32. Căderea Constantinopole
Capitolul 32. Căderea Constantinopole

În anul 1453, după un asediu de cincizeci şi trei de zile, capitala creştinătăţii răsăritene a căzut în mâinile
turcilor victorioşi. Împăratul care purta numele fondatorului cetăţii Constantinopole a arătat multă
vitejie în timpul asediului. El şi-a dat jos mantia de purpură şi a luptat la spărtură până ce, împreună cu
nobilii din jurul lui, a căzut printre cei ucişi. Acesta a fost ultimul dintre Constantini şi ultimul împărat
creştin al Constantinopolului. Cei mai mulţi dintre locuitorii rămaşi, fie au fost vânduţi ca sclavi, fie au
fost masacraţi, iar în oraş au fost aduse cinci mii de familii de turci colonişti. Au urmat distrugeri şi
violenţe pe care nu le putem descrie. Vechia biserică Sf. Sofia a fost golită de toate ofrandele aduse de
veacuri, icoanele au fost făcute bucăţi, şi, după ce a suferit profanări, a fost transformată în moschee.
Tezaurul ştiinţific al grecilor, despre care unii spun că ar fi cuprins o sută douăzeci de mii de cărţi
manuscrise, a fost risipit sau distrus. S-a încheiat cucerirea şi Mahomed al II-lea şi-a mutat sediul
guvernului la Constantinopole.
Dar ambiţia fără limite a otomanului feroce era departe de a fi satisfăcută, pentru că el gândea să
cucerească întreaga creştinătate. După victorii rapide şi uşoare asupra mai multor principate creştine din
est, s-ar părea că, dacă moartea nu ar fi scăpat lumea de acel tiran, el ar fi continuat cuceririle până în
inima Europei. Ce cetate, ce regat şi ce forţe s-ar fi putut opune invadatorului feroce? Întreaga Europă
tremura, mai ales Italia. Se spune că moartea lui Nicolae al V-lea a fost grăbită de vestea cuceririi
Contantinopolului, că supărarea şi frica au zdrobit inima bătrânului. Dar, după ce a răsturnat imperii,
regate şi cetăţi fără număr, Mahomed al II-lea a murit la cincizeci de ani, suferind de dureri interne, care
se presupune că ar fi fost efectele unei otrăvi.
Veştile despre aceste mari calamităţi din est au aruncat o umbră întunecată asupra vestului, dar ceea ce
ameninţa să oprească progresul civilizaţiei şi răspândirea creştinismului a fost întors, prin providenţa
cea înţeleaptă şi bună, spre înaintarea amândoura. Căderea Constantinopolului în mâinile
necredincioşilor a făcut ca mulţi învăţaţi greci să fugă în Italia, şi, de acolo, în multe alte ţări din Europa.
Aceasta s-a întâmplat tocmai pe vremea când papa Nicolae al V-lea se distingea prin pasiunea lui pentru
literatură, pe care o promova folosindu-se de poziţia şi de bogăţia lui. Refugiaţii aduseseră cu ei cărţile
pe care le putuseră salva din ruinele imperiului care căzuse, aşa că studiul limbii greceşti a ajuns să
devină extrem de popular. Dintre aceşti studenţi, Dumnezeu a găsit cu cale să ridice oameni deosebit de
culţi şi cu inimi evlavioase, care au pregătit calea pentru marea reformă.
Inventarea tiparului. Îmbunătăţirea hârtiei.
În acea perioadă, Domnul făcea ca “toate lucrurile să lucreze împreună spre bine” într-un mod extrem
de remarcabil. Doi agenţi tăcuţi, care au însă multă influenţă şi putere au fost rânduiţi să preceadă vocile
predicatorilor Evangheliei Lui: invenţia tiparului şi fabricaţia hârtiei. Aceste invenţii care armonizau una
cu cealaltă au fost perfecţionate în a doua jumătate a secolului al cincisprezecelea, fapt pentru care ne
putem înălţa inimile cu laude şi mulţumiri lui Dumnezeu.
Am ajuns la un punct de răscruce în istoria noastră, şi nu numai în istoria bisericii, ci şi în cea a

civilizaţiei şi a societăţii în statele europene şi în istoria umanităţii. Este bine să ne oprim puţin pentru a
privi în jur. Vedem cum o mână divină a lucrat spre bine ducând la o conjuncţie a mai multor factori
care aparent nu sunt legaţi unul de altul. Căderea imperiului, fuga câtorva greci care au adus comori ale
literaturii lor, trezirea intelectului lumii occidentale, care fusese mult timp cufundat în somn, inventarea
tipăririi cu caractere mobile şi descoperirea procedeului de fabricare a hârtiei din cârpe. Deşi zdrenţele
de in nu par a avea nimic a face cu literatura grecilor şi cu meşteşugul lui Guttenberg, ambele nu ar fi
fost de folos fără o hârtie îmbunătăţită. Mijloacele pe care omul le-ar socoti nesemnificative sunt
suficiente atunci când sunt folosite de Dumnezeu. Prin puterea miraculoasă, un băţ uscat din mâna lui
Moise a făcut să se zguduie Egiptul de la centru până la graniţele lui, a despicat Marea Roşie şi a scos
apă din stâncă; o piatră netedă din pârâu sau un corn gol de berbec au adus mari biruinţe lui Israel.
Puterea este de la Dumnezeu, iar credinţa aşteaptă totul numai de la El.
Este un fapt extrem de interesant pentru creştin că prima carte completă pe care a tipărit-o Guttenberg
cu caractere din metal a fost o ediţie a Bibliei în latina vulgata, constând într-un volum cu nouă sute
şaizeci şi unu de file. Hallam, în Istoria literaturii face frumoasa observaţie: “Este extrem de remarcabil
că inventatorii acestei arte au fost chiar de la început atât de îndrăzneţi încât s-au încumetat să tipărească
întreaga Biblie şi că au reuşit aceasta cu mult succes... Cu ochii minţii putem vedea acest venerabil şi
splendid volum deschizând calea pentru zecile de mii care au urmat şi cerând binecuvântarea asupra
noii arte prin dedicarea pentru cer a celui dintâi rod*”.
* Literature of Europe, vol. 1, p. 153
Deşi nu prea se potriveşte cu domeniul scurtei noastre istorii să prezentăm chiar şi pe scurt istoria marii
descoperiri, totuşi, de dragul cititorilor noştri care să nu fi citit asemenea istorii, vom spune câte ceva,
din vreme ce tiparul a fost unul dintre cei mai puternici agenţi ai reformei.
Din timpuri vechi se practica tipărirea folosind blocuri de lemn. Uneori gravurile erau însoţite de câteva
rânduri de litere cioplite în blocul de lemn. Treptat, acestea au fost extinde până la a avea câteva file care
au fost numite blocuri de filă. Se spune că, în secolul al unsprezecelea, un fierar ingenios a inventat litere
separate făcute din lemn. Celebrul Johannes Guttenberg, care s-a născut într-un sat de lângă Mentz, în
anul 1397, a făcut litere din metal în loc de litere din lemn, iar asociatul lui, Schaeffer, a pus caracterele
într-o matriţă, după care acele caractere au fost turnate. Astfel s-a perfecţionat meşteşugul tipăririi,
ajungând în forma in care este în prezent.
Pergamentul, hârtii preparate din paie, coajă de copac, papirus şi bumbac au fost suficiente pentru scribi
până în secolul al paisprezecelea, dar aceste metode de preparare a hârtiei erau inadecvate pentru
cerinţele noului proces de tipărire. Din fericire, însă, descoperirea procedeului de fabricare a hârtiei din
cârpe a coincis cu inventarea literelor şi a tipăririi la presă. Prima fabrică de hârtie din Anglia a fost
construită în 1588, la Drtmouth, de un german numit Spielmann, care a fost făcut cavaler de către Regina
Elisabeta.
Prima Biblie tipărită
Toţi istoricii par să fie de acord că Guttenberg, după ce timp de zece ani a experimentat pentru a-şi
perfecţiona procedeele, ajunsese atât de sărac încât a fost nevoit să invite un capitalist să-i fie asociat.
Johann Faust, un fierar bogat din Mentz, căruia i-a făcut cunoscute secretele lui, a fost de acord să intre
într-un parteneriat cu el şi să-i furnizeze mijloacele pentru a-şi îndeplini planul. Dar nu s-ar părea că
Guttenberg şi asociaţii săi, Schoeffer şi Faust, ar fi fost însufleţiţi de motive mai nobile pentru a executa
această lucrare glorioasă, ci că obiectivul lor a fost acela de a obţine mari sume de bani. Scrierile erau o
imitaţie atât de exactă a celor mai bune copii manuscrise încât ei au intenţionat să le vândă ca
manuscrise pentru a obţine preţuri deosebit de mari, ia angajaţii erau obligaţi să păstreze cu stricteţe
secretul. Prima ediţie pare să se fi vândut la preţuri ca de manuscrise fără ca să se fi aflat secretul. A
doua ediţie a fost scoasă în 1462, când Johann Faust a mers la Paris cu un număr de copii. I-a vândut
regelui un exemplar pentru şapte sute de coroane şi altul arhiepiscopului pentru patru sute de coroane.
Prelatul a fost încântat să obţină o copie atât de frumoasă la un preţ atât de mic şi i-a arătat-o regelui, iar
majestatea sa i-a arătat copia lui, pentru care plătise aproape dublu, şi atunci mare le-a fost uimirea să
vadă că acele copii erau identice până la ultima trăsătură şi până la ultimul punct. Ei s-au speriat
ajungând la concluzia că aşa ceva trebuia să fi fost rezultatul magiei şi au presupus că acele litere
majuscule scrise cu cerneală roşie trebuiau să fi fost cu sânge şi nu au mai avut nici o-ndoială că era o
lucrare făcută în alianţă cu diavolul, care i-a ajutat în lucrul magic.
Poliţia a fost imediat informată cu privire la Johann Faust, locuinţele lui au fost percheziţionate şi au fost
confiscate alte exemplare ale Bibliei, şi au fost strânse şi alte copii pe care le vânduse, care au fost
comparate. Toate copiile fiind exact la fel, el a fost declarat magician. Regele a poruncit ca Faust să fie
aruncat în închisoare şi nu peste mult timp ar fi fost aruncat în flăcări dacă el nu ar fi mărturisit
înşelăciunea şi nu ar fi descoperit toate secretele meşteşugului său. Taina a fost descoperită, iar lucrătorii
care nu mai erau obligaţi să păstreze secretul au ajuns să se disperseze peste hotare, văzând că
meşteşugul lor era bine primit peste tot, aşa că sunetul presei tipografice a ajuns să se audă în multe ţări.
Tiparul a fost introdus în Anglia prin 1474 de William Caxton, iar în 1508 în Scoţia de Walter Chapman.
Înainte de zilele tiparniţei, multe cărţi valoroase existau sub formă de manuscrise şi seminarii de
învăţătură au înflorit în toate ţările civilizate, de cunoaştere, prin necesitate, beneficia numai un număr
mic de oameni. Manuscrisele erau atât de rare şi de scumpe încât numai regii, nobilii şi stabilimentele
colegiale sau ecleziastice le puteau cumpăra. O copie a Bibliei costa între patruzeci şi cincizeci de lire
numai pentru scris deoarece copistului îi trebuiau cam zece luni pentru a scrie una. Deşi multe alte cărţi
au ieşit de sub prese, Biblia latină a fost cartea favorită a tipografilor. Oriunde-şi inaugurau operaţiile, ei
începeau cu o ediţie a Bibliei latine. Era cartea cea mai căutată şi se vindea la preţuri bune. Aşa au fost
multiplicate rapid Bibliile latine. Atunci şi-au început lucrarea traducătorii, şi, prin reformatori
individuali din diferite ţări, Cuvântul lui Dumnezeu a fost tradus în diferite limbi în decurs de câţiva
ani. Astfel, în 1474 a apărut o versiune italiană, una boemă în 1475, una olandeză în 1477, una franceză în
1477 şi una spaniolă în 1478, ca un fel de vestitori ai apropiatei reforme.
Opoziţia Romei faţă de Biblie
Dar, ca de obicei, vrăjmaşii adevărului şi luminii şi libertăţii s-au alarmat. Arhiepiscopul de Mentz a
impus o cenzură strictă asupra tipografilor; Papa Alexandru al VI-lea a emis o bulă prin care le interzicea
tipografilor din Mentz, Koln, Treves şi Magdeburg să publice vreo carte fără a avea permisiunea specială
a arhiepiscopilor. Văzând că citirea Bibliei era din ce în ce mai răspândită, preoţii au început să predice
de la amvoane împotriva ei. “Ei au descoperit,” spunea un călugăr francez, “o limbă nouă numită
greacă, de care trebuie să fim foarte atenţi să ne păzim. Acea limbă va fi mama la tot felul de erezii. Văd
multe persoane având în mâini o carte scrisă în această limbă, numită «Noul Testament»; este o carte
plină de mărăcini având vipere în ei. Iar, în ceea ce priveşte ebraica, oricine o învaţă devine imediat
evreu”. Bibliile şi Testamentele erau confiscate, indiferent unde erau descoperite, şi erau arse. Dar şi mai
multe Biblii şi Testamente apăreau, parcă prin magie, din cenuşa celor arse. Şi tipografii erau luaţi şi arşi.
“Trebuie să smulgem din rădăcină tipărirea sau tipărirea ne va desfiinţa pe noi,” spunea vicarul de
Croydon într-o predică ţinută la Paul’s Cross. Universitatea de la Paris, panicată, declara înaintea
parlamentului: “Dacă se permite studiul limbii greceşti şi al ebraicii, s-a terminat cu religia”.
Marele succes al noilor traduceri a alarmat toată biserica romană, care tremura pentru a asigura
supremaţia versiunii Vulgata, favorita ei. Temerile preoţilor şi călugărilor au crescut atunci când au
văzut poporul citind scripturile în limba lui maternă şi au observat cum se răspândea din ce în ce mai
mult predispoziţia de a pune sub semnul întrebării valoarea participării la mesă şi autoritatea preoţiei. În
loc ca oamenii să-şi spună rugăciunile în latină prin intermediul preoţilor, ei începeau să se roage direct
lui Dumnezeu în limba lor maternă. Clerul, văzând că-i scădeau veniturile, a apelat la Sorbonna, cea mai
renumită şcoală teologică din Europa, iar Sorbonna a făcut apel la parlament să intervină cu mână forte.
Imediat s-a declarat război împotriva cărţilor şi a tipografilor. Tipografii care erau condamnaţi pentru că
tipăriseră Biblii erau arşi. În 1534, vreo douăzeci de bărbaţi şi o femeie au fost arşi de vii la Paris. În 1535
Sorbonna a obţinut o poruncă de la rege pentru a suprima tipărirea. “Dar era prea târziu,” după cum
observă un scriitor talentat, “pentru că meşteşugul era deplin dezvoltat şi nu putea fi suprimat după
cum nu poat fi suprimate lumina sau aerul sau viaţa. Cărţile deveniseră o necesitate publică şi ele
veneau în întâmpinarea unei mari cerinţe a publicului, aşa că an de an ele s-au înmulţit din ce în ce mai
mult*”.
* History of the Huguenots, Samuel Smiles, p. 1-23
În timp ce Roma tuna groaznicele ei interdicţii împotriva libertăţii gândirii şi, pentru a persecuta - cel
puţin în toată Franţa -, îşi întindea braţul peste tot unde ajunsese Biblia şi găsise oameni care s-o urmeze,
Dumnezeu, prin Cuvântul Său şi cu ajutorul presei tipografice, grăbea marea revoluţie care avea să
schimbe destinele bisericii şi statului. Dacă planurile rele ale catolicilor ar fi reuşit, şi acum am mai bâjbâi
în întunericul gros al evului mediu. Roma a fost dintotdeauna ostilă invenţiilor şi îmbunătăţirilor, mai
ales dacă ele încercau răspâdirea cunoştinţelor, promovau civilizaţia şi tindeau să micşoreze distanţa
dintre cler şi laici sau să slăbească în vreun fel puterea preoţiei. Ignoranţa, robia, superstiţia şi supunerea
oarbă faţă de preoţime sunt elementele de bază ale existenţei ei. Dintre toate invenţiile, nici una nu a
exercitat o mai mare influenţă asupra societăţii decât aceea a tiparului, şi nu numai atât, ci, cu ajutorul
acestei invenţii sunt păstrate toate celelalte invenţii. Astfel, nu avem de ce să le mulţumim catolicilor
pentru civilizaţia noastră modernă şi pentru privilegiile libertăţilor noastre civile şi religioase. Dar
Dumnezeul cel viu era deasupra ostilităţii Romei şi urma să-şi îndeplinească planurile harului său.
Întunericul evului mediu se risipea rapid, iar soarele reformei care răsărea avea să risiească bezna
domniei lungi de o mie de ani a Izabelei. Supremaţia universală cu care se lăuda ea nu mai este şi nu se
va mai reface niciodată. Stâlpii puterii ei sunt deja zdruncinaţi şi mai multe cauze în conjuncţie grăbesc
prăbuşirea ei completă. Vom cunoaşte curând aceste cauze.
Precursorii imediaţi ai lui Luther
Am urmărit relativ cu grijă lanţul martorilor din primele zile ale bisericii până la începutul secolului al
şaisprezecelea, aşa că mai avem de menţionat numai câteva nume care constituie legătura dintre această
nobilă linie şi numele şi mărturia marelui reformator. Din lanţul divin nu lipseşte nici o verigă. Cei mai
notabili dintre aceştia au fost Girolamo Savonarola, Johan din Wesalia şi Johan Wessilus din Groningen.
Girolamo Savonarola, descendent al unei familii ilustre, s-a născut la 1452, la Ferara. De tânăr a avut
sentimente religioase profunde şi a crezut că a avut favoarea de a fi primit viziuni cereşti cu privire la
misiunea lui, ceea ce l-a determinat să se retragă din lume şi să intre în ordinul dominican de la vârsta de
douăzeci şi unu de ani. S-a dedicat studiului Sfintelor Scripturi cu rugăciuni continue, posturi şi
chinuirea trupului. S-ar părea că era profund interesat de scripturile profetice, mai ales în Apocalipsa,
asupra căreia găsea multă plăcere să facă expoziţiuni suţinând cu multă încredere că judecăţile
ameninţătoare erau aproape. După ce a petrecut şapte ani în mânăstirea dominicană de la Bologna, el a
fost transferat de superiorii săi la Sf. Marcu din Florenţa. După câţiva ani el a fost ales stareţ, şi atunci el
a introdus o reformă profundă şi o revenire la simplitatea hranei şi a îmbrăcăminţii.
Savonarola era un predicator neegalat, dar, ca mulţi alţii din acel timp, el combina caracterul de
predicator cu acela de politician. Singura lui temă era reforma, el proclamând reforma şi pocăinţa cu
voce de profet. Reformă în ceea ce priveşte disciplina în biserică, în luxul şi caracterul lumesc al preoţiei
şi în moravurile întregii comunităţi. Cum italienii erau sensibili la toate apelurile cu privire la drepturile
lor cetăţeneşti, marea catedrală din Florenţa s-a umplut de mari mulţimi care sorbeau cuvintele lui.
Predicarea lui lua forma profeţiei, ca unul care avea autoritate să vorbească în numele lui Dumnezeu,
deşi prezicerile lui nu erau altceva decât rezultatul convingerilor lui ferme cu privire la guvernarea lui
Dumnezeu şi la împlinirea profeţiilor potrivit principiilor descoperite în Sfintele Scripturi. Dar, cu toate
că era întrucâtva amestecat cu facţiunile politice din Italia, el era un creştin sincer şi un adevărat
reformator. El denunţa în mod necruţător abuzurile lui Lorenzo de Medici, despotismul aristocraţiei şi
păcatele prelaţilor şi clerului şi deplângea indiferenţa faţă de lucrurile spirituale care caracteriza epoca.
“Odinioară,” spunea el, “biserica avea preoţi de aur şi cupe de lemn, dar acum cupele sunt de aur iar
preoţii de lemn, pentru că splendoarea exterioară a religiei a fost dăunătoare spiritualităţii”. Aşa de
irezistibilă a fost elocvenţa lui, căreia îi dădea un caracter profetic, ca şi când ar fi fost mesagerul unui
Dumnezeu ofensat, a cărui răzbunare era pe punctul de a se dezlănţui asupra Italiei, încât mulţimile au
crezut în misiunea lui cerească. Poporul era atât de pătruns de apelurile lui încât efectul moral al
avertismentelor lui s-a văzut în tot oraşul. “Prin îmbrăcămintea lor modestă,” spune Sismondi, “prin
purtarea lor şi înfăţişarea lor, florentinii au arătat că îmbrăţişaseră reforma lui Savonarola”.
Dar această evoluţie a fost urmărită de ochiul cel rău al Izabelei. Un asemenea martor neînfricat nu se
cuvenea să trăiască, în special în Italia. Lumina trebuia stinsă, dar aceasta era dificil de realizat din
vreme ce mulţi cetăţeni erau gata să treacă prin foc în locul lui Savonarola. Biserica Romei, sprijinită şi de
partizanii familiei Medici, s-a apucat de lucrarea nimicitoare. Ca de obicei, planurile ei aveau la bază
înşelăciunea şi s-au încheiat prin persecuţie. Abilul Alexandru al VI-lea, într-un limbaj plin de
curtuoazie, l-a invitat pe Savonarola să-l viziteze la Roma pentru a discuta cu el despre darurilor lui
profetice. Dar Savonarola ştia că nu era potrivit să aibă încredere în papă şi a refuzat să se supună. Apoi,
papa i-a propus să-l înalţe la rangul de cardinal, cu speranţa că aşa l-ar putea avea sub control, dar
Savonarola a declarat de la amvon, cu indignare, că el nu avea să poarte alt roşu decât acela al sângelui
martiriului. Atunci masca a fost dată jos, iar linguşirile au fost înlocuite cu ameninţări şi excomunicări.
El a fost denunţat ca semănător de învăţături false şi nimicirea lui a fost hotărâtă. Franciscanii, care erau
deja geloşi pe marea faimă a dominicanilor, au intrat şi ei în conspiraţie. Relatarea uneltirilor lor nu ar
prezenta interes pentru cititor, dar ei au reuşit să abată poporul şi să provoace căderea rivalului lor.
În anul 1498, Savonarola şi doi prieteni ai săi, Dominic şi Silvestru, au fost arestaţi, întemniţaţi şi
torturaţi. Atât din cauza lucrărilor cât şi a exerciţiilor ascetice, sistemul nervos al marelui predicator
devenise atât de sensibil încât nu a putut rezista chinurilor. “Când sunt torturat,” spunea el, “mă pierd si
înnebunesc: numai ceea ce spun când nu sunt torturat este adevărat”. De la Roma au venit doi nunţii
aducând sentinţa de condamnare a lui Alexandru, iar, în ziua următoare, prizonierii au fost duşi în piaţa
signoriei, unde, după obişnuita ceremonie a degradării, au fost întâi spânzuraţi şi apoi arşi. Cenuşa lor a
fost strânsă cu grijă de franciscani şi aruncată în Arno, dar relicvele lui Savonarola au fost păstrate cu
veneraţie de mulţi dintre prietenii şi adepţii lui.
Reflecţii asupra vieţii lui Savonarola
Stareţul Sf. Marcu este menţionat în istorie ca unul dintre cei mai credincioşi martori publici pentru
Hristos care a apărut în Italia, dar în mersul lui au fost multe lucruri care sunt contrare spiritului şi
chemării unui creştin adevărat, mai ales amestecul politicii cu religia. Se spune că el gândea să combine
calităţile lui Ieremia cu cele ale lui Demostene: să deplângă păcatul şi să vestească judecăţile lui
Dumnezeu ca Ieremia, dar şi să ridice poporul să lupte pentru libertăţile lui, ca Demostene. Aceasta a
fost greşala pe care a făcut-o el pentru că nu cunoştea învăţătura Noului Testament şi aceasta a dus la
dezonoarea şi la căderea lui. Dar trebuie să avem îngăduinţă ţinând cont de educaţia lui, de împrejurări
şi de spiritul vremii, mai ales că mulţi dintre reformatorii de mai târziu au căzut în aceeaşi cursă. În acele
timpuri revoluţionare, reformatorii nu învăţaseră că un creştin are o chemare cerească, că, dacă evreiii
erau binecuvântaţi cu toate binefacerile temporare într-o ţară plăcută, creştinul este binecuvântat cu
toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti, în Hristos. Ei nu au înţeles că scopul lui Dumnezeu în
timpul de faţă este ca, prin predicarea Evangheliei, să strângă din mijlocul naţiunilor un popor pentru
Numele Lui (Fapte 15). Dar cât de puţini, chiar şi în zilele noastre, înţeleg că biserica lui Dumnezeu este
chemată afară şi că trebuie să umble în separare de lume!
Cel mai mare bine pe care predicatorul îl poate obţine pentru semenii săi este acela de a-i strânge în jurul
Mântuitorului respins, scoţându-i din lume. Dar asemenea predicatori nu sunt populari şi nu sunt
înţeleşi nici chiar în ultimul sfert al secolului al nouăsprezecelea. Pentru că, într-adevăr, putem să ne
punem întrebarea cum este starea “bisericilor” în raport cu politica şi în ce măsură este mai avansată
decât ideile lui Savonarola. El s-a amestecat în conducerea societăţii pentru ca republica Florenţei să fie
spre onoarea Domnului şi Stăpânului său. Motivele lui erau, fără-ndoială, drepte, dare el greşea total
când gândea că poate uni cerul cu lucrurile pământeşti. Ideea lui călăuzitoare se poate vedea din faptul
că una dintre monedele bătute în perioada cât Florenţa era sub influenţa lui purta inscripţia: “Hristos,
regele nostru”. Dar acest om remarcabil nu numai că dorea să vadă o mare reformă, atât în biserică cât şi
în stat, ci el dorea mult şi mântuirea sufletelor, în timp ce inima lui se bucura de glorioasa învăţătură a
îndreptăţirii numai prin credinţă.
Următorul extras din meditaţiile lui asupra Psalmului 31, din timpul întemniţării, va prezenta cititorului
gândurile lui cele mai adânci conduse de Duhul Sfânt. “Nici un om nu se poate lăuda, şi, dacă, înaintea
lui Dumnezeu, fiecărui păcătos îndreptăţit i s-ar pune întrebarea: «Ai fost mântuit prin propria ta
putere?» toţi ar răspunde: «Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă glorie!» De aceea, o,
Dumnezeule, caut îndurarea Ta şi nu aduc înaintea ta dreptatea mea persoanlă, ci atunci când Tu mâ
îndreptăţeşti, dreptatea Ta este a mea, pentru că harul este dreptatea lui Dumnezeu. O, Dumnezule,
mântuieşte-mă prin dreptatea Ta, adică prin Fiul Tău, singurul care a fost drept înaintea Ta”. În urma
studiului acestui frumos psalm al durerii şi laudei triumfătoare, cu ce gânduri sfinte şi înalte trebuie să
se fi preocupat mintea lui, ca om învăţat de Dumnezeu, când era închis*!
* J.C. Robertson, vol. 4, p. 548; Waddington, vol. 3, p. 383; Universal History, Bagster and Sons, London, vol. 6,
p. 173
O, minunată cetate c-ai văzut sfârşind

Martirii aleşi mistuiţi de flăcări,
Care-mpreună uniţi în batjocuri şi chin,
Murind zâmbeau dovedind că “a muri e un câştig”:
Bogatul tău râu nobil şi larg
Ascunde cenuşa lor binecuvântată
Vedea-va marele sfarsitul marelui tiran
Şi-orice necredincios nimicit de foc,
Va vedea distrus orice viciu şi rău

Şi noua lumină venind din cer.
Johan din Wesalia, un doctor în teologie din Erfurt, s-a distins prin îndrăzneala şi energia cu care s-a
opus Romei. El a atras asupră-şi mânia ordinelor monastice prin aceea că predica faptul că oamenii sunt
mântuiţi prin har, prin credinţă, şi nu printr-o viaţă monastică, că un om care crede în Hristos are
eternitatea asigurată chiar dacă toţi preoţii din lume l-ar condamna şi l-ar excomunica. El a spus că
indulgenţele, ungerea sfântă şi pelerinajele nu sunt de nici un folos; că papii, episcopii şi preoţii nu sunt
instrumente prin care oamenii să fie mântuiţi. El era ceea ce, în zilele noastre, s-ar numi un calvinist strict,
în ceea ce priveşte modul în care înţelegea harul. Arhiepiscopul de Mentz a poruncit să ife întemniţat şi a
fost adus la judecată înaintea unui consiliu de preoţi în anul 1479. Cu toată vârsta lui înaintată, sănătatea
lui precară şi slăbiciunea lui, el a fost supus unei interogări încrucişate asupra opiniilor lui timp de cinci
zile consecutive. El a explicat unele lucruri, altele nu le-a recunoscut, altele le-a retractat, dar judecătorii
au fost neîndurători, deşi el era încovoiat de peste optzeci de ani, şi l-au condamnat la penitenţă pe viaţă
în beciurile Sfintei Inchiziţii, unde a murit în scurt timp.
Johan Wesselus, originar din Groningen, Olanda, a fost, fără-ndoială, unul dintre cei mai remarcabili
precursori imediaţi ai reformei. El era unul dintre oamenii cei mai învăţaţi din secolul al
cincisprezecelea, şi, din fericire pentru el, ca şi pentru multe alte mii de oameni, el era luminat nu numai
cu lumina învăţăturii omeneşti, ci era învăţat de Dumnezeu. Lumina glorioasei evanghelii a harului lui
Dumnezeu strălucea puternic în inima lui, în cuvintele lui şi în viaţa lui. El a fost, succesiv, profesor de
teologie la Koln, Louvain, Heidelberg şi Groningen, şi a expus cu multă îndrăzneală multe din doctrinele
rele şi abuzurile flagrante ala bisericii Romei. Timp de câţiva ani a fost şi profesor de ebraică la
universitatea de la Paris, şi chiar şi acolo a vorbit cu îndrăzneală: “Orice plăcere a oamenilor în păcat,”
declara el, “este blasfemie împotriva lui Hristos”. Dar mărturia ulterioară a lui Luther face să nu mai fie
necesare alte detalii despre scrierile lui Johan Wesselus şi despre opiniile lui.
La treizeci de ani după moartea lui Wesselus, Luther predica aceleaşi învăţături pe care le scrisese
înaintaşul lui, deşi el nu văzuse lucrările lui. Ei au fost conduşi de acelaşi Duh Sfânt şi învăţaţi din
aceeaşi carte sfântă şi au fost pregătiţi pentru aceeaşi lucrare. Marele reformator a fost atât de uimit şi de
încântat când a dat pentru prima dată peste nişte scrieri ale lui Wesselus , încât, în 1552, a scris o prefaţă
la prima ediţie tipărită a lucrărilor acestuia, în care spunea: “Printr-o minunată providenţă a lui
Dumnezeu, am fost obligat să devin persoană publică şi să port lupte împotriva monştrilor
indulgenţelor şi decretelor papale. În tot acel timp îmi închipuiam că eram singur, şi totuşi am
perseverat cu multă râvnă în luptă, încât peste tot am fost acuzat că sunt înfierbântat şi violent şi că
lovesc dur. Totuşi, adevărul este că am dorit sincer să fi terminat cu aceşti profeţi ai lui Baal printre care
s-a nimerit să fiu şi să fi trăit liniştit într-un colţ, pentru că ajunsesem la disperare în încercarea de a-i
impresiona pe cei cu frunţi de aramă şi cu gâturi de fier ale neevlaviei. Dar, fiind în această stare, mi s-a
spus că chiar în aceste zile există o rămăşiţă tainică a poporului lui Dumnezeu, şi nu numai că mi s-a
spus aceasta, ci mă şi bucur să am dovada existenţei ei. Aici este o nouă publicaţie al cărei autor este
Wesselus din Groningen, un om cu un geniu admirabil, cu o minte deosebit de cuprinzătoare. Este foarte
clar că el a fost învăţat de Dumnezeu, cum a profeţit Isaia că aveau să fie creştinii*: cum a fost cu mine
aşa şi cu el şi nu se poate pesupune că el a primit de la oameni învăţăturile lui. Dacă aş fi citit mai înainte
lucrările lui, vrăjmaşii mei ar fi presupus că de la Wesselus am învăţat totul, pentru că atât de mult
coincid opiniile noastre. Acum îmi este imposibil să mă-ndoiesc că am dreptate în lucrurile asupra
cărora am avut inspiraţie când văd un atât de perfect acord în sentimente şi aproape aceleaşi cuvinte
folosite de acest om eminent care a trăit în altă epocă, într-o ţară îndepărtată şi în alte împrejurări decât
mine. Sunt surprins că acest scriitor creştin excelent este atât de puţin cunoscut; poate pentru că a trăit
fără vărsare de sânge şi fără conflicte, pentru că numai în aceste privinţe diferă de mine”.
* n.tr.) Aici se văd totuşi limitele înţelegerii marelui credincios Luther, pentru că Isaia nu vorbeşte despre creştini,
ci despre rămăşiţa credincioasă a lui Israel, deşi unele lucruri se aplică la fel de bine la credincioşii din orice
dispensaţiune. Luther nu a înţeles dispensaţiunile cum le-au înţeles Darby şi fraţii.
Vom mai relata numai o anecdotă cu privire la Wesselus, care arată cât de mult i-a umplut inima spiritul
evangheliei, satisfăcându-l deplin şi făcându-l să se ridice deasupra celor mai mari tentaţii.
Când Sixtus al IV-lea a fost înălţat pe tronul pontifical şi-a amintit că-l cunoscuse pe Wesselus în Franţa
şi s-a oferit să-i îndeplinească orice cerere i-ar face. Evlaviosul olandez i-a răspuns: “Fie ca acela care este
considerat păstorul suprem al bisericii pe pământ să trăiască astfel încât, când se va arăta Marele Păstor,
să-L poată auzi spunând: «Bine, rob bun şi credincios»”. “Aceasta trebuie să fie grija mea,” a răspuns
Sixtus, “dar nu ai ceva de cerut pentru tine însuţi?” Atunci Wesselus a spus: “Daţi-mi din Biblioteca
Vaticanului o Biblie în greacă şi una în ebraică”. “Le vei avea,” i-a răspuns papa, “dar oare nu e o
nebunie? De ce nu ceri o episcopie sau ceva de felul acesta?” “Pentru că,” a spus profesorul cel fără
ambiţii, “nu doresc asemenea lucruri”.
I s-a permis să-şi sfârşească zilele în anul 1489, în vârstă de şaptezeci de ani. Ultimele lui cuvinte au fost:
“Dumnezeu fie lăudat! Tot ce ştiu este Isus Hristos şi pe El crucificat*”.
* Milner, vol. 3, p. 421
Ulrich von Hutten, un cavaler german cu zel reformator şi mare admirator al lui Luther şi-a găsit loc în
multe istorii. Decendent al unei vechi familii şi având talente strălucite, el s-a distins din tinereţe ca
soldat, iar apoi ca aventurier literal, dar ne temem că nu sta prea bine cu moralitatea. El a publicat nişte
pamflete usturătoare împotriva lui Erasmus şi o satiră de efect împotriva curţii şi tiraniei Romei. “Puţine
cărţi,” spunea Hallam, “s-au bucurat de o primire mai entuziastă decât epistolele lui Hutten la prima lor
publicare, în 1516”. Dar nu i s-a îngăduit mult timp nici să dezvăluie abuzurile papalităţii, nici să
promoveze învăţături reformatoare. A murit în 1523, în vârstă de treizeci şi cinci de ani. “El constituie
legătura,” spune d’Aubigne “dintre cavaleri şi literaţi”. El a fost prezent la asediul Padovei din 1513, iar
cartea lui de efect împotriva papalităţii a apărut în 1516.
Reuchlin şi Erasmus – aceste nume faimoase – pot fi introduse în mod normal aici. Deşi nu au fost
reformatori, ei au contribuit mult la succesul reformei. Ei sunt numiţi “umanişti”, fiind învăţaţi eminenţi.
Revigorarea literaturii, dar mai ales studiul critic al limbilor în care au fost scrise scripturile – ebraica,
greaca şi latina – au adus mari servicii primilor reformatori. Ca în zilele lui Iosia, Ezra şi Neemia, marea
reformă a fost în legătură directă cu recuperarea şi studiul Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Biblia, care
zăcuse mult timp acoperită cu praf, sub formă de manuscrise pe rafturile bibliotecilor vechi, era atunci
tipărită şi dată oamenilor în limba lor maternă. Aceasta era lumina de la Dumnezeu şi aceasta i-a
înarmat pe reformatori cu o putere invincibilă. Până în zilele lui Reuchlin şi Erasmus, Vulgata a fost
textul primit, greaca şi ebraica fiind aproape necunoscute în vest.
Reuchlin a studiat la universitatea din Paris. Din fericire pentru el, celebrul Wesselus învăţa pe atunci
ebraica la acea renumită şcoală de teologie. Acolo el nu numai că a primit primele elemente ale limbii ci
şi cunoştinţa evangheliei harului lui Dumnezeu. El a studiat şi greaca şi a deprins să vorbească o latină
foarte pură. La vârsta de douăzei de ani el a început să predea filozofie, greacă şi latină la Basel, şi, după
cum spune d’Aubigne, “atunci a părut un miracol că un german a fost auzit vorbind greaca”. El s-a
stabilit apoi la Wittemberg – leagănul reformei -, l-a învăţat ebraica pe tânărul Melanchton, şi a pregătit
publicarea primului lexicon şi a primei gramatici ebraice şi germane. Oare cine poate evalua cât îi
datorează reforma lui Reuchlin, cu toate că el a rămas în comuniune cu biserica Romei?
Erasmus era cu aproximativ doisprezece ani mai tânăr decât Reuchlin, a urmat aceleaşi studii, dar a avut
mai multă putere şi celebritate. De la 1500 până la 1518, când a început să se remarce Luther, Erasmus a
fost cel mai distins literat din creştinătate. El s-a născut la Rotterdam în 1465 şi a rămas orfan la vârsta de
treisprezece ani. Atunci el a fost jefuit de tutorii lui, care, pentru a-şi acoperi necinstea, l-au convins să
intre într-o mânăstire. În 1492 a fost ordinat preot, dar dintotdeauna i-a repugnat viaţa monastică, aşa că
s-a folosit de prima ocazie pentru a-şi recâştiga libertatea. După ce a părăsit mânăstirea augustiniană de
la Stein, el a urmat studiile lui favorite la universitatea de la Paris.
Cu cel mai neobosit zel, el s-a dedicat complet literaturii şi curând a căpătat o reputaţie deosebită printre
învăţaţi. Tânărul student sărac a fost curtat de multe talente ale vremii. Lordul Montjoy, pe care l-a
întâlnit ca student la Paris l-a invitat în Anglia, pe care el a vizitat-o prima oară în 1498, după care a făcut
mai multe vizite până în 1515, timp în care a ajuns să cunoască mulţi oameni deosebiţi, a primit onoruri,
a avut prietenii călduroase şi a petrecut zilele lui cele mai frumoase. El a fost la ambele universităţi, şi, în
timpul celei de-a treia vizite a lui în Anglia, care a fost şi cea mai lungă, a fost profesor de greacă la
Cambridge. Toţi recunoşteau supremaţia lui în lumea literelor, şi, pentru un timp, a dominat fără rival.
Dar obiectivul nostru este acela de a vedea ce influenţă a avut el asupra reformei.
Sub îndrumarea plină de har a mâinii Aceluia care, chiar de la început, vede sfârşitul, Erasmus şi-a
încordat toate puterile minţii lui şi a întreprins toate studiile laborioase pentru a pregăti o ediţie critică a
Noului Testament în greacă. Lucrarea a apărut la Basel în 1516, cu un an înainte de reformă, fiind
însoţită de o traducere latină în care el a corectat erorile din Vulgata. Aceea a fost o lucrare îndrăzneaţă
pentru acel timp şi mulţi s-au ridicat împotriva acelei noutăţi periculoase. “Noul Testament al lui a fost
atacat,” spune Robertson, “ – de ce oare limba grecilor schismatici să vină peste sacra şi tradiţionala
latină? Cum oare să fie posibilă îmbunătăţirea traducerii Vulgata? Un colegiu de la Cambridge care se
mândrea cu caracterul teologiei lui nu a admis nici o copie a lucrării. Dar editorul s-a putut adăposti sub
protecţia papei Leon, care a acceptat dedicaţia volumului”.
Punerea sub semnul întrebării a fidelităţii Vulgatei era, în ochii bisericii domano-catolice, cea mai mare
crimă. Vulgata înceta să mai fie autoritatea absolută exclusivă, iar greaca era superioară nu numai prin
vechimea ei, ci şi pentru că era limba textelor originale. Pe atunci Erasmus era în fruntea învăţatilor şi
literaţilor, se bucura de patronajul papei, al mai multor prelai şi principi europeni. Adăpostit sub un
asemenea scut, el era în deplină siguranţă, şi, ştiind aceasta, a continuat fără teamă marea lui lucrare.
Deşi Noul Testament în greacă al lui Erasmus, publicat la Basel în 1516, a fost prima ediţie în care textul
original al Sfintelor Scripturi le-a fost oferit învăţaţilor, nu a fost totuşi prima lucrare nici ca elaborare,
nici ca tipărire. Lucrarea la Noul Testament Complutensian a fost încheiată în ianuarie 1514, dar a
aşteptat încheierea întregii Biblii şi autorizaţia Papei, nefiind publicat până în 1522. Aşa s-a făcut că
ediţia lui Erasmus a apărut cu şase ani mai devreme decât Complutensian-ul, deşi s-a tipărit cu doi ani
mai târziu.
Aceea a fost prima Biblie poliglotă, numită de atunci Complutensian. Au urmat ediţiile poliglote de la
Paris şi Londra. Această mare lucrare pare să fi fost concepută la început de celebrul cardinal Ximenes
din Toledo şi s-a făcut pe cheltuiala lui. Pentru aceasta, el a colecţionat manuscrise, a angajat mulţi
învăţaţi ca editori şi a importat tipare din Germania. Se spune că pregătirea a depăşit douăzeci şi trei de
mii de lire – o sumă imensă în acel timp -, dar veniturile anuale ale primatului erau de patru ori pe atât.
Complutensianul poliglot, în şase volume folio, a fost întocmit la Alcala, în Spania, în 1517, dar
pregătirile începuseră încă din 1502. Cele şase volume nobile cuprind Vechiul Testament în ebraică,
latină şi greacă şi Noul Testament în greacă şi latină, cu un dicţionar ebraic şi alte materiale
suplimentare.
Johan Froben, un publicist întreprinzător de la Basel, auzind de apariţia în curând a Bibliei şi dorind s-o
amâne, l-a îndemnat pe Erasmus să scoată imediat o ediţie a Noului Testament. Aceasta a fost cu multe
erori, din vreme ce graba lui Froben nu i-a lăsat suficient timp pentru a face lucrarea. În şase ani a trecut
prin trei ediţii, iar cu cea de-a patra şi a cincea ediţie Erasmus a avut mai multe greutăţi, după ce, în
1522, văzuse Complutensian-ul*.
* Vedeţi o carte bine scrisă şi folositoare cu titlul “A Plain Introduction to the Criticism of the New Testament”, de
Dr. Scrivener, editată de George Bell and Sons, Londra. De asemenea, pentru unele detalii interesante, Church
History a lui J.C. robertson, vol. 4, p. 664
Pentru a-i da cititorului oarece idee despre popularitatea acestui mare om, care, totuşi, în anumite
privinţe, era slab, vom mai menţiona cartea lui intitulată “Laudă şi nebunie”, care a avut douăzeci şapte
de ediţii în timpul vieţii lui, iar “Colocviile” au fost primite cu atâta entuziasm că într-un an s-au vândut
douăzeci şi patru de mii de copii. În aceste cărţi el a atacat puternic şi cu o satiră muşcătoare
inconsistenţele călugărilor, cum erau de băgăreţi şi de rapaci la patul de moarte, când era vorba de
testamente şi de înmormântări. Astfel, în mod indirect, a slujit cauzei reformei*
Erasmus a primit multe oferte tentante pentru pensii şi avansări, dar iubirea lui pentru învăţătură l-a
făcut să prefere o stare relativ mai săracă dar cu libertate deplină. În 1516 el s-a stabilit la Basel, unde
lucrările i-au fost tipărite de Froben şi el a lucrat cu sârguinţă la corecturi, ajutând apoi pe tipograf în
lucrările de tipărire a operelor clasice.
Dar marea lucrare pentru care pare să fi fost pregătit în mod special de Dumnezeu a fost Noul
Testament în greacă. “Erasmus,” spunea d’Aubigne, “a făcut pentru Noul Testament ceea ce Reuchlin
făcusr pentru Vechiul Testament. De atunci încolo teologii puteau citi Cuvântul lui Dumnezeu în limbile
originale, pentru ca, mai târziu, să recunoască puritatea învăţăturilor reformatoare. Noul Testament al
lui Erasmus a adus o sclipire de lumină. Parafrazările lui la epistole şi la evangheliile sf. Matei şi sf. Ioan,
ediţiile lui ale operelor lui Ciprian şi Ieronim, traducerile operelor lui Origen, Athanasius şi Hrisostom,
«Principiile adevăratei teologii» şi «Predicatorul» ca şi comentariile lui asupra mai multor psalmi au
avut o contribuţie importantă la sporirea interesului faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi de teologia pură.
Rezultatul lucrărilor sale a depăşit intenţiile lui. Reuchlin şi Erasmus au dat învăţaţilor Biblia, iar Luther
a dat-o poporului*”.
Lanţul martorilor este complet. Wesselus, Reuchlin, Erasmus şi Luther sunt conectaţi. Firul de argint al
harului lui Dumnezeu poate fi astfel urmărit din zilele apostolilor, sau măcar din zilele lui Constantin,
până la Luther. Nu au existat alt fel de martori până la unirea dintre biserică şi stat. Existenţa valdezilor
şi mărturia lor poate fi urmărită până la timpul de început. Apoi avem martori pentru Hristos în
paulicieni, albigenzi, wycliffiţi, boemi, moravi, fraţii uniţi, Savonarola şi alţi protestanţi individuali în
diferite naţiuni ale Europei.
După ce am parcurs calea grozavă prin evul întunecat până la începutul secolului al şaisprezecelea,
găsim Biblia în limbile originale şi presele tipografice gata să multiplice copiile cu zecile de mii şi să le
răspândească în creştinătate.
Aşa a fost pregătită calea pentru marea schimbare care era aproape. Răutatea neruşinată a Romei,
sângele sfinţilor martirizaţi ai lui Dumnezeu, marile mulţimi de suflete care piereau din lipsa
cunoştinţei, toate strigau tare ca o mână să pună capăt domniei papalităţii şi să salveze naţiunile Europei
din întunericul şi robia de o mie de ani. Aceasta s-a realizat însă nu numai prin învăţătură, nici de
literaţi, ci prin credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt.
Istoria Bisericii Capitolul 33. Reforma în Germania
Capitolul 33. Reforma în Germania

Se apropia sfârşitul dominaţiei exclusive a bisericii latine romane. De la pontificatul lui Grigore cel Mare,
sau timp de aproape o mie de ani, biserica Romei a domnit suprem. Dar teutonii oprimaţi şi-au ridicat
braţul răzvrătindu-se împotriva tiraniei romane. Războiul s-a încheiat cu marea secesiune a teutonilor,
care au smuls papalităţii o mare parte din teritoriile pe care le stăpânise şi cu divizarea creştinătăţii
asemenea corabiei cu care Pavel a mers la Roma, care s-a sfărâmat.
Am avut dorinţa de a-i prezenta cititorului o imagine corectă a caracterului şi căilor bisericii Romei în
timpul îndelungei perioade a dominaţiei sale, rămânând ca cititorul să judece în ce măsură istoria
îndreptăţeşte interpretarea noastră a epistolei către Tiatira. Convingerile noastre că am dat o interpretare
corectă şi am făcut o aplicaţie justă a cuvintelor Domnului către biserica din Tiatira sunt de o mie de ori
mai profunde la sfârşit decât la începutul istoriei noastre. Numai Lui urmărim să-i slujim şi numai Lui
dorim să-i fim plăcuţi scriind această istorie, pentru că pentru nimeni altul nu ne-am luptat să
parcurgem aceşti o mie de ani.
Ceea ce am scris reprezintă doar o mică parte din ceea ce ar trebui citit pentru a fi deplin convins de
veridicitatea celor scrise. şi nu numai atât, ci o mare parte a istoriei papale nu se potriveşte să fie redată
în paginile noastre şi este nepotrivită pentru ochii unor oameni civilizaţi, ca să nu mai vorbim pentru
ochii unui creştin. Adulterele ei şi urâciunile ei este bine să rămână pe paginile scrise într-o epocă mai
dură, din vreme ce, cu siguranţă, ele vor fi consemnate în regiuni deosebit de întunecate ale infernului.
Timp de aproape trei sute de ani, prin intermediul şcolilor, al noilor traduceri, al versiunilor şi al
tiparului, ca şi prin intermediul intoleranţei bisericii, Domnul a pregătit calea pentru împlinirea planului
său, şi odată făcută această pregătire, cel mai slab instrument a fost îndeajuns pentru a pune acei agenţi
în acţiune. Când totul este bine pregătit, o scânteie accidentală poate provoca explozia. Providenţa
divina produce mari rezultate prin intermediul unor instrumente slabe, şi aceasta este pentru ca să se
vadă puterea lui Dumnezeu şi nu puterea omului. A apărut ocazia şi Luther a fost pregătit ca
instrumentul pentru secerişul glorios al marii reforme. Dar, până atunci, pe câmp au lucrat mult
numeroase inimi nobile şi mâini care nu au avut privilegiul de a strânge roadele muncii lor, cel puţin în
această lume: aceştia au fost agenţii, iar Luther a fost instrumentul.
În timpul acestei mii de ani ne-am preocupat în principal cu papalitatea şi martorii pentru Hristos, dar
de acum ne vom ocupa cu papalitatea şi protestantismul. Pentru a înţelege clar diferenţa dintre cele
două, cititorul trebuie să gândească bine ce a fost papalitatea până la apariţia lui Luther.
Papalitatea şi omenirea
Puţini din vremurile noastre paşnice pot avea o idee cât de reală şi de atotcuprinzătoare era opresiunea
papalităţii. În timpul îndelungatei perioade a evului mediu această dominaţie s-a dezvoltat complet, dar
natura papalităţii a rămas aceeaşi până azi. Timpurile şi împrejurările s-au schimbat, dar nu şi
papalitatea. Clerul, inclusiv călugării şi pustnicii erau o clasă socială deosebită, separată de restul
omenirii. O mare falie, largă şi adâncă separa cele două comunităţi – clerul şi laicii. Viaţa, legile
proprietăţii, drepturile şi îndatoririle sociale ale clerului nu numai că difereau de ale laicilor, ci deseori
erau chiar antagoniste.
Educaţia, aşa cum era ea, devenise privilegiul exclusiv al clerului. Oricine avea o oarece dorinţă de
cunoaştere nu putea obţine cunoştinţa şi nici nu o putea folosi altcumva decât în relaţie cu oamenii
bisericii sau cu mânăstirea. Fiii tineri ai nobilimii şi chiar ai regilor au intrat în comunitatea clericală, pe
măsură ce biserica devenea tot mai bogată şi mai puternică. Astfel, cele mai faimoase nume din ţară se
găseau numai în rândul clerului şi biserica şi statul au ajuns să fie sudate împreună. Universităţile,
şcolile şi toate domeniile intelectului uman erau sub stăpânirea clerului. Cealaltă mare diviziune a
omenirii – laicii – era ţinută în cel mai adânc întuneric al ignoranţei. şi era vai de omul care se încumeta
să arate o altă cale spre inteligneţă, libertate şi putere. Cea mai slabă sclipire de lumină era stinsă
imediat, orice descoperire fiind denunţată ca magie şi interzisă.
Numai preoţii puteau citi, scrie şi întocmi documente de stat sau tratate şi legi. Datorită caracterului lor
considerat sacru şi a superiorităţii lor intelectuale ei erau primiţi la curţile regilor şi în consiliile lor, ei
fiind negociatorii şi ambasadorii suveranilor. Iar cunoştinţele lor nu se limitau numai la tratatele secrete
ale regilor, ci confesionalul le descoperea tot ce era în inima cuiva, de la cel mai înalt rang până la cel mai
de jos. Nici o faptă nu rămânea necunoscută preoţimii şi abia dacă mai se găsea câte un gând sau o
intenţie care să rămână secret pentru ei. Puteau fi murmure înnăbuşite pentru avariţia, mândria şi
desfrânarea preotului, dar el rămânea preot sau episcop sau papă, sacramentele lui nu-şi perdeau
eficacitatea şi verdictul lui de condamnare sau de absoluţiune rămânea la fel de valabil, Cei care
îndrăzneau să pună la-ndoială în mod deschis puterea clerului în asemenea chestiuni erau eretici şi
proscrişi numai buni de aruncat în foc acum şi pentru totdeauna.
Credinţa generală era că în persoana papei erau îmbinate toate atributele puterii supreme în tot ce
priveşte religia şi guvernarea şi că puterea împăraţilor şi a regilor deriva din cea a papei. El avea
autoritate divină să destituie monarhi, să-i absolve pe supuşi de îndatoririle faţă de suzeran şi de orice
obligaţii, şi, dacă găsea necesar, să dizolve legăturile societăţii. Dar, mai presus de orice, el era
împuternicit să păstreze integritatea credinţei şi să reprime orice formă de dizidenţă, să persecute până
la exterminare pe oricine s-ar fi încumetat să-i conteste prerogativele supreme, asemenea persoane fiind
rebeli şi trădători faţă de Dumnezeu şi de biserica Lui. Papa putea oricând să facă apel la guvernarea
seculară fără a oferi vreun fel de compensaţii, ca să-i ofere bani şi vieţi omeneşti şi multă trudă pentru ca
el să poată menţine integritatea imperiului său spiritual*.
* Milman – Survey, Latin Christianity, vol. 6, p. 357, Greenwood Summary, cartea 14, cap. 1
Situaţia bisericii la începutul secolului al şaisprezecelea
După cum am descris, puterea preoţimii romano-catolice era nelimitată la începutul acestui secol:
nimeni nu era independent de preot; preotul stăpânea asupra conştiinţei omului şi avea putere absolută
atât asupra trupului cât şi asupra sufletului, atât în timp cât şi pentru eternitate, astfel încât nimeni nu-şi
putea permite să atragă asupră-şi ostilitatea preotului sau să ajungă sub interdicţia lui. Excomunicarea îl
distrugea pe om indiferent ce rang sau poziţie ar fi avut, el fiind exclus din biserică, fără care mântuirea
era imposibilă.
Este extrem de remarcabil că nici un pericol nu părea să ameninţe atunci dominaţia acelui sistem
monstruos al nedreptăţii. De la Vatican până la cea mai mică bisericuţă, suveranitatea şi liniştea bisericii
părea a fi deplin asigurată. Diferitele erezii şi agitaţii care o tulburaseră timp de mai multe secole
fuseseră suprimate prin foc şi sabie, iar plângerile şi petiţiile celor mai credincioşi fii ai săi fuseseră
respinse cu neruşinare şi avertismentele celor mai sinceri prieteni ai ei fuseseră neglijate sau dispreţuite.
Unde mai erau valdezii, albigenzii begarzii, lolarzii, boemii şi ceilalţi sectari? Fuseseră exterminaţi prin
grija papalităţii. E drept că erau mulţi care murmurau individual împotriva nedreptăţilor, fraudelor,
violenţei şi tiraniei curţii de la Roma ca şi împotriva crimelor, ignoranţei şi desfrânării întregii preoţimi,
dar pontifii se obişnuiseră cu acele murmure, şie fie că îi puteau împăca pe unii prin favoruri, fie că, pe
alţii, îi sfida prin interdicţii, după cum se potrivea mai bine intereselor politicii lor. Ne putem imagina
curva – potrivit expresiei Sf. Ioan – contemplând cu încântare stâlpii şi zidurile puterii ei. “Pentru că zice
în inima ei: «şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare»” (Apocalipsa
18:7). Ea nu a luat aminte la vocea care spusese: “Păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu şi-a
amintit nedreptăţile ei” (Apocalipsa 18:5).
Venise timpul lui Dumnezeu pentru o împlinire măcar parţială a acestei profeţii. Ieşise cuvântul pentru
ca ea să fie oprită. Tocmai când gândea că stăpânirea ei era asigurată pentru totdeauna se apropia
sfârşitul stăpânirii ei absolute. Dar cum era să se împlinească aceasta? De veacuri se ceruse cu strigăte
reformarea bisericii de la cap până la ultimii ei membri, dar toate cererile de acest fel fuseseră sfidate de
ea. Ce mai era defăcut? Să coboare din cer un înger puternic pentru a răsturna despotismul Romei şi a
frânge jugul papalităţii care ţinuse în lanţuri atâta timp trupurile şi sufletele oamenilor? Nu, ci asemenea
agenţi nu au fost folosiţi, slăvit fie Dumnezeu! Ceea ce cei mai puternici suverani cu legiunile lor
înarmate nu au reuşit, Dumnezeu a împlinit în mod glorios prin intermediul unui necunoscut călugăr
din Saxonia, şi acesta de unul singur.
Acesta a fost Martin Luther din Eisleben. El a fost glasul lui Dumnezeu care a trezit Europa pentru
această mare lucrare şi care a chemat lucrători la acel câmp. Dar, ca să putem aprecia corect principalul
instrument pe care Dumnezeu l-a folosit pentru această mare lucrare şi harul prin care el a fost pregătit,
trebuie să aruncăm o privire asupra începutului vieţii marelui reformator. D’Aubigne, în dragostea lui
pentru Luther, spune că el a experimentat întâi în sufletul său diferite faze ale reformei înainte de a-şi fi
împlinit lucrarea şi îl îndeamnă pe cititor să studieze viaţa lui înainte de a cerceta evenimentele care au
schimbat creştinătatea.
Prima perioadă a vieţii lui Luther
Martin Luther era dintr-o familie săracă dar virtuoasă, care trăia de mult timp pe domeniile Contelui de
Mansfeld, în Thuringia. “Sunt fiul unui ţăran,” obişnuia el să zică, “tatăl meu, bunicul meu şi străbunicul
meu au fost ţărani cinstiţi”. Tatăl lui, Johan Luther, la scurt timp după ce s-a căsătorit, s-a mutat în
Saxonia, la Eisleben. Acolo s-a născut Luther la 10 noiembrie 1483. Era în ajunul Sf. Martin, iar în
următoarea zi a fost botezat cu numele Martin, în onoarea sfântului la a cărui sărbătoare se născuse.
Tatăl lui era un om cinstit şi harnic; deschis, dar dispus să arate fermitate până la încăpăţânare. Îi plăcea
să citească şi inteligenţa lui naturală a crescut prin studiul cărţilor pe care le-a avut la-ndemână. Soţia lui,
Margareta, era o femeie smerită, evlavioasă şi care se ruga mult, vecinii văzând în ea un model de
virtute.
În vara următoare, când Martin era în vârstă de şase luni, familia s-a mutat înapoi la Mansfeld, unde a
suferit mare sărăcie. “Tatăl meu era tăietor de lemne,” spunea Martin Luther, “iar mama mea deseori
căra în spate lemnele pentru a asigura cele necesare copiilor ei”. Dar Domnul a ţinut cont de munca
cinstită şi, la timpul potrivit, i-a scăpat de acea trudă. Johan a ajuns să aibă relaţii la minele de fier de la
Mansfeld, şi, prin hărnicia lui şi bunul simţ a ajuns să fie respectat şi să aibă o situaţie comparativ mai
bună. El a fost ales membru al consiliului orăşenesc, şi, datorită minţii lui, el şi-a croit drum în cea mai
bună societate din acel ţinut.
Cea mai mare ambiţie a tatălui era să-l facă un învăţat pe fiul lui cel mai mare, nu a uitat să se ocupe de
timpuriu, de acasă, de educaţia lui. De îndată ce a ajuns destul de mare pentru a primi învăţătură,
părinţii săi evlavioşi i-au vorbit despre Domnul Isus şi s-au rugat împreună cu el înainte de culcare.
Martin a fost trimis la şcoală de mic. Acolo el a fost învăţat catehismul, poruncile, crezul, rugăciunea
Tatăl nostru şi ceva rudimente de latină. Dar, potrivit obiceiurilor vremeii, bietul Martin a căpătat prima
lui educaţie religioasă împreună cu multe biciuiri. De tânăr, el a fost educat la şcoala sărăciei, a
greutăţilor şi suferinţei, fiind pregătit pentru o viaţă de lupte. Odată, potrivit cu ceea ce povestea el, a
fost bicuit de necruţătorul Emilius de cincisprezece ori într-o zi. Nici acasă el nu a fost tratat cu mai
multă îndurare.
“Tatăl lui îi administra cu o conştiinciozitate riguroasă,” după cum spune unul dintre biografii săi, “ceea
ce de mult timp era considerat a fi singurul instrument pentru cultivarea morală sau intelectuală, şi chiar
şi mama lui se angaja în acel sistem cu atât de mult zel încât îi dădea sângele prin pedepsele ei”.
Caracterul aprins şi hotărât al lui Martin dădea multe ocazii pentru ca el să fie pedepsit în temeiul
acestui principiu. “Părinţii mei,” spunea el în viaţa de mai târziu, “m-au tratat atât de aspru încât am
devenit foarte timid. Într-o zi mama m-a pedepsit atât de aspru pentru o nucă încât mi-a dat sângele.
Dar ei credeau în modul cel mai sincer că făceau ceea ce este bine*”.
* Waddington Reformation, vol. 1, p. 31; D’Aubigne Reformation, vol. 1, p. 195
Cea de-a doua perioadă a vieţii lui Luther
La vârsta de paisprezece ani Martin învăţase tot ceea ce putea fi învăţat la Mansfeld, şi, cum părea a
promite să fie un învăţat, tatăl său l-a trimis la o şcoală franciscană de la Magdeburg. Dar severitatea în
educaţia lui Luther nu a încetat atunci când el a părăsit casa tatălui său şi disciplina dură a lui Emilius.
La Magdeburg s-a văzut în mijlocul străinilor, fără prieteni, fără mijloace de a se întreţine şi cu hrană
insuficientă ca să trăiască. Duhul lui a fost zdrobit. Tremura în prezenţa în prezenţa învăţătorilor şi
trebuia să folosească timpul de studiu pentru a cerşi pâine. Când, împreună cu tinerii săi tovarăşi, a mers
de Crăciun prin satele învecinate pentru a cânta colinde, toţi erau aşa de timizi din cauza ameninţărilor
şi tiraniei cu care profesorii obişnuiau să stăpânescă asupra elevilor încât au fugit atunci când un ţăran
cumsecade a ieşit să le dea ceva de mâncare. Înspăimântaţi la auzul strigătului: “Unde sunteţi, băieţi?”
au fugit cu toţii. şi numai chemările repetate şi stăruinţele i-au făcut să se întoarcă pentru a avea parte de
dărnicia omului.
Luther a rămas acolo aproximativ un an, dar îi era atât de greu să găsească hrană încât, cu
consimţământul părinţilor, el s-a dus la Eisenach, unde era o şcoală bună şi unde locuiau şi câteva rude
ale mamei sale. Dar rudele lui de acolo fie că l-au neglijat, fie că nu au avut cum să-l ajute. Atât de grea
era situaţia încât părea că avea să fie nevoit să plece de acolo. Din nou, constrâns de foame, a încercat să
cânte pe la uşile oamenilor pentru a căpăta o bucată de pâine. Acest obicei se mai păstrează încă în multe
oraşe germane, şi în unele locuri se obişnuieşte ca băieţii de cor să ceară contribuţii pentru ajutorul
instituţiei. Un asemenea mod de a-şi câştiga pâinea era extrem de umilitor pentru Luther. Fiind deseori
respins, duhul lui a fost aproape zdrobit; a vărsat multe lacrimi în taină şi a avut multe nelinişti cu
privire la viitor.
“Trebuie oare să abandonez speranţele mele cu privire la educaţie, la îmbunătăţiri şi la avansare?

Trebuie oare să mă întorc la Mansfeld şi să fiu închis în mine pentru totdeauna?” Acest fel de întrebări
erau o realităţi presante pentru tânărul student. Dar Cineva veghea asupra lui, chiar dacă el nu ştia încă
aceasta, şi Acela hotărâse pentru el să muncească în alte mine decât cele din Mansfeld. Mâna Tatălui
conducea şi cântărea fiecare încercare, iar vrăjmaşul nu putea adăuga nici măcar un gram la greutate
peste măsura divină. El îşi pregătea viitorul slujitor în şcoala adversităţilor, iar după ce avea să fi învăţat
lecţiile urma să vină răsplata. A venit o criză, dar şi ajutorul de la Domnul.
Luther şi evlavioasa Ursula
Într-o zi, când Luther se întorcea de la lucrările lui foarte dezamăgit şi deprimat după ce cântase la trei
case fără a fi fost răsplătit, dintr-odată s-a deschis o uşă şi în prag a apărut o femeie care l-a invitat
înăuntru şi i-a dat cele necesare. Acesta a fost buna Ursula, soţia lui Conrad Cotta. Ea îl observase de mai
demult şi fusese impresionată de vocea lui dulce şi de seriozitatea expresiei feţei sale. Conrad a aprobat
bunăvoinţa soţiei sale şi ei au fost de acord ca el să rămână cu ei ca un fiu adoptiv. Scăpat de grijile
temporale şi bucurându-se de privilegiile unei familii creştine, mintea ageră a lui Luther s-a trezit pentru
noi simpatii, bucurii şi speranţe, la o nouă existenţă fericită. În îndurarea Lui, Dumnezeu deschisese
inimile şi casa bunei Ursula şi a soţului ei pentru tânărul cu duhul zdrobit. Abia dacă mai trebuie să
spunem că iubirea lor s-a imprimat în inima lui Luther şi că ea este consemnată îb ceruri pentru a fi
răsplătită în eternitate.
La studiile lui literare şi ştiinţifice, pe care le putea urma cu o nouă vigoare, el a adăugat şi farmecul
muzicii. Ca semn de recunoştinţă faţă de mama lui adoptivă, în orele lui de recreere el a învăţat să cânte
la flaut şi la lăută şi să şi cânte vocal, pentru că ea avea o pasiune pentru cântarea lui ca acompaniement
la lăută. Aşa a început iubirea lui pentru muzică, care a continuat până la bătrâneţe şi a fost deseori o
alinare pentru el în timpuri când a fost în necazuri şi ispite. El a compus melodiile la multe cântece şi
cuvintele pentru multe imnuri frumoase.
În atmosfera plăcută a familiei Cotta, era normal să aibă loc o transformare a caracterului lui Luther.
Neliniştile lui au dispărut, la fel şi timiditatea lui, cugetul lui era în pace, căile lui erau vesele şi fericite,
iar talentele lui remarcabile l-au făcut să devină un favorit la şcoala franciscană. Aşa a petrecut patru ani
fericiţi. “El i-a depăşit pe tovarăşii săi,” spunea Melanchton, “în elocinţă şi în compoziţii, atât în proză
cât şi în versuri”.
Trebonius, stareţul mânăstirii şi şeful colegiului, îşi scotea întotdeauna pălăria pentru a-i saluta pe elevii
săi când intra în clasă. Colegii săi, care nu aveau acelaşi obicei, s-au arătat surprinşi de condescendenţa
lui. El le-a răspuns: “Printre aceşti băieţi sunt unii care vor fi buni primari, cancelari, doctori şi
magistraţi. Deşi nu-i poţi vedea încă purtând însemnele demnităţii, este bine să-i tratezi cu respect”.
Tânărul Luther, care era prezent, şi-a amintit fără-ndoială cuvintele stimatului său profesor.
Încurajat de triumfurile lui la Eisenach şi simţind că studiile lui aveau un curs asigurat, el înseta după
mijloace de înaintare intelectuală şi distincţie. Dorea să urmeze o universitate. Tatăl său, a cărui situaţie
se îmbunătăţise, a fost de acord, dar a dorit ca el să studieze dreptul.
Luther la Universitatea de la Erfurt
În anul 1501, Luther a ajuns la Universitatea de la Erfurt, cea mai renumită din Germania. Ajunsese la 18
ani şi intrase cu mult interes în studiile lui de maturitate. “Tatăl meu,” spunea Luther, “m-a ţinut acolo
cu multă iubire şi credincioşie şi m-a întreţinut cu sudoarea frunţii”. Unul dinte biografii săi, făcând
consideraţiuni de ordin moral asupra acestei declaraţii a fiului recunoscător observa: “Cu siguranţă,
toate volumele istoriei omenirii nu consemnează răsplătirea trudei părintelui printr-un atât de glorios
seceriş ca acela care a rezultat în urma hărniciei perseverente a minerului din Mansfeld. Fiecare picătură
de sudoare ce a căzut de pe sprâncenele lui a fost transformată, prin providenţa divină, spre înaintarea
scopurilor ei şi a fost mijlocul prin care a ajuns să rodească mintea care fusese rânduită să schimbe
principiile predominante în lumea creştină*”.
Nu avem motive să credem că Luther avea pe atunci în minte alte motive înafară de cultivarea
intelectului său. Intervenţia plină de îndurare a lui Dumnezeu prin bunătatea familiei Cotta şi ceea ce
văzuse şi învăţase acolo au produs o impresie profundă şi de durată asupra sufletului său. El obiecta
energic împotriva studiului lui Aristotel, deşi sistemul lui avea o reputaţie deosebită la colegiu şi era
reprezentat ca fiind cea mai bună, sau, mai curând, singura disciplină pentru mintea omului. “Dacă
Aristotel nu ar fi fost om,” spunea el, “atunci nu aş ezit să consider că a fost un demon”. Aşa de mare era
aversiunea lui faţă de filozofia învăţatului grec. Lucrările marilor învăţaţi din alte epoci, cum ar fi Scotus,
Aquinas, Ockham şi Bonaventura i-au fost recomandate ca unicele resurse pentru evlavie şi învăţătură,
dar, când pentru problemele conştiinţei neliniştite, acestea nu erau mai bune decât logica lui Aristotel. şi
totuşi, în înţelepciunea lui Dumnezeu, a fost necesar ca el să fie cunoscător al acestor scrieri pentru a
avea capacitatea şi temeiurile pentru a arăta că ele nu au nici o valoare pentru slujirea lui Dumnezeu şi
închinarea adusă Lui. A studiat şi cei mai buni autori latini, şi, având capacitatea de a cerceta,
perseverenţă şi memorie bună, a progresat rapid în studii şi în scurt timp a dobândit reputaţia de
dialectician abil.
În anul 1503 şi-a luat primul titlu de licenţiat în arte, iar în 1505 pe cel de Doctor în Filozofie. După ce a
ajuns să fie bine pregătit în multe ramuri ale literaturii, supunându-se dorinţelor tatălui său, el şi-a
îndreptat atenţia către domeniul juridic. Dar Domnul avea să-i încredinţeze lui Luther alte lucrări: harul
lucra deja în inima lui. În acel timp era foarte ocupat cu rugăciunea şi obişnuia să spună că “rugăciunea
este cea mai bună parte a studiului” – o maximă bună pentru toţi studenţii creştini.
Cum a văzut Luther prima dată o Biblie
Fiind foarte neliniştit cu privire la mântuirea sufletului său, într-o zi căuta ceva nou prin biblioteca de la
Erfurt, când mâna lui Dumnezeu l-a condus la o Biblie. A citit titlulş era într-adevăr Sfânta Biblie. El a
fost foarte emoţionat şi extrem de interesat răsfoind rapid paginile. Avea douăzeci de ani şi până atunci
nu văzuse acel preţios volum. Cititorul protestant să-şi amintească faptul că el fusese crescut de părinţi
evlavioşi, că tim de patru ani trăise într-o familie creştină, şi, cu toate acestea, până atunci el nu văzuse o
Biblie! Necunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu este predominantă în comunităţile romano-catolice
până în ziua de azi*. Biblia nu face parte deloc din educaţia unui preot catolic, iar poporului îi este
interzis să o citească. În prezent sunt în circulaţie zeci de milioane de Biblii, dar într-o zonă strict
romano-catolică abia dacă poţi găsi un singur exemplar. Câteva extrase sunt folosite în slujbele din
biserică şi până şi cei mai evlavioşi catolici sunt dispuşi să creadă că aceste câteva extrase cuprind esenţa
întregii Biblii. Aşa de nesigură este temelia credinţei lor şi aşa este puterea de a orbi şi de a distruge a
acestui groaznic sistem al întunericului şi idolatriei.
* n.tr.) Autorul se referă la situaţia din secolul al XIX-lea, dar oare este cu ceva diferită situaţia la începutul
secolului al XXI-lea? Este oare posibil ca o persoană care cunoaşte relativ bine Biblia să mai rămână într-o
comunitate romano-catolică? Papa Benedict al XVI-lea le-a spus credincioşilor săi că pot să citească Biblia –
personal aş crede că a spus aceasta pentru că pur şi simplu în prezent nu mai are genul de autoritate pe care o avea
în secolul al XV-lea pentru a interzice citirea Bibliei -, dar că interpretările Scripturii sunt numai de competanţa
clerului catolic. Ca exemplu de interpretări, cu privire la Apocalipsa, acest papă spunea recent că “ea este
interpretată în mod greşit ca o catastrofă iminentă care va veni asupra lumii” (23 august 2006), şi mai apoi că
“Apocalipsa ne prezintă o comunitate strânsă laolaltă pentru rugăciune, pentru că rugăciunea ne face mai
conştienţi de prezenţa lui Isus cu noi şi în noi” (5 septembrie 2012). Lăsăm cititorul să aprecieze lucrurile.
Dar şi noi, protestanţii, trebuie să ne amintim că Biblia nu este o putere în sine şi că ea nu se

interpretează singură. “Pentru că cine dintre oameni ştie lucrurile omului, decât duhul omului, care este
în el? Astfel, şi lucrurile lui Dumnezeu nimeni nu le cunoaşte decât Duhul lui Dumnezeu” (1. Corinteni
2:11). Fără învăţătura şi puterea Duhului Sfânt, prin credinţa în Isus, nu poate exista o înţelegere corectă
a cuvântului lui Dumnezeu şi nici inima nu se poate supune autorităţii sale absolute. Ca urmare, deşi
unele axiome protestante sună bine şi sunt în contrast cu papalitatea, sunt totuşi incorecte şi conduc pe
căi greşite, cum ar fi: “Biblia, întreaga Biblie şi nimic altceva decât Biblia”. Această afirmaţie este relativ
adevărată dacă Biblia este considerată un standard, dar dacă este luată în sensul că Biblia în sine este o
putere şi că ea se interpretează singură, atunci este fals, pentru că prin aceasta este exclus Duhul Sfânt. şi
despre “dreptul fiecărui om de a judeca” se vorbeşte mult la protestanţi, dar aceasta a avut efecte din
cele mai dăunătoare, printre roadele acestui principiu protestant fiind mândria intelectuală şi încrederea
în competenţa raţiunii omeneşti, deşi acest principiu a fost iniţial susţinut ca fiind în contrast cu
infailibilitatea cu care se lăuda preoţimea romană şi cu înrobirea duhului laicilor.
Cum poate oare un păcătos pierdut, fiind condamnat, să mai aibă vreun fel de drepturi individuale? El
nu are nici un fel de drepturi, ci are doar un loc printre cei pierduţi. Iar dacă Dumnezeu găseşte cu cale
să-i vorbească, el este dator să asculte şi nu are nici un drept să judece ceea ce găseşte potrivit Dumnezeu
să-i spună şi nu are dreptul de a avea o opinie proprie în chestiunile divine. Oamenii, în general, nu prea
cred că sunt cu adevărat pierduţi. Ei cred că au păcate, că sunt vinovaţi, dar nu cred că, în starea în care
sunt ei în prezent, sunt deja condamnaţi. Cei mai mulţi oameni nu ştiu nici că sint pierduţi, nici că sunt
mântuiţi, ceea ce-i face să vorbească despre drepturile lor ca oameni liberi. şi unii pot întreba: “Atunci la
ce mai este bună raţiunea noastră dacă nu se cuvine să o folosim?” A citi, a cerceta şi a afla gândurile lui
Dumnezeu din cuvântul Său este, cu siguranţă, cea mai înaltă ocupaţie a minţii omeneşti şi cel mai înalt
privilegiu. Dar, iată ce spunea cineva:
Cum să studiem Biblia
“Având Scriptura în mână, fiind sârguincios în studiu, care este garanţia că o voi înţelege? Să fie
competenţa mea? Să fie faptul că ea se potriveşte cu ceea ce este în mine şi în jurul meu – fapt care este
un adevăr divin? Nu! ... În smerenie, omul trebuie să se supună, şi atunci Dumnezeu nu se va tăgădui pe
Sine – Duhul Îl oborează întotdeauna pe Domnul Isus. şi este scris «Dacă vrea cineva să facă voia Lui,
atunci va cunoaşte învăţătura, că este de la Dumnezeu». Acesta este temeiul binecuvântat pentru sufletul
omului, în contrast cu terenul neologist sau necredincios al competenţei omeneşti şi a strădaniei omului.
Totul este sigur pentru cel cu duh de ascultare şi supunere*”. A face ceea ce este potrivit cuvântului lui
Dumnezeu trebuie să vină înaintea cunoaşterii. Omul trebuie să fie dispus să facă voia Lui pentru ca să
poată înţelege învăţătura Lui. Dar mândria omului prezintă lucrurile în sens invers: întâi trebuie să
cunosc cuvântul Lui, mai înainte ca să mă supun voii Lui.
* The present Truth and Testimony, vol. 1, p. 52
Atât romano-catolicilor cât şi protestanţilor le-a fost încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu, şi pe baza
acestei Cărţi Sfinte vor fi judecaţi oamenii înaintea tronului mare şi alb, dar, sub aspect istoric, unii au
ţinut cuvântul înfăşurat în ştergar, afirmând că este prea sfânt pentru ochii oamenilor ca să-l vadă sau
pentru urechile oamenilor ca să-l audă, pe când ceilalţi l-au scos la lumină, l-au vestit în toate ţărilşe şi au
făcut să fie auzit pe drumuri şi pe străzile oraşelor. Aşa s-a produs reforma. Roma îşi înfipsese rădăcinile
adânc în credulitatea şi devotamentul mulţimii şi nu s-a clătinat până ce mintea oamenilor de rând nu s-
a deschis. şi aceasta s-a făcut prin răspândire Bibliei. “Mişcarea a venit de sus, prin harul cel mare al lui
Dumnezeu. Duhul, tot dând mărturie pentru Isus, Stăpânul tuturor, a făcut să se aufă cuvântul.
Dumnezeu era cu el în vasele pe care El le pregătise pentru lucrare, fie că aceasta era pentru a da viaţă şi
a lumina calea către glorie şi a-i lumina pe cei pe cale, fie că era pentru a dezvălui şi a-l condamna pe
Satan şi pe slujitorii lui, care, în răzvrătire, se îndreptau spre iad, Duhul Sfânt era puterea pentru
înţelegerea, pentru vestirea şi pentru aplicarea cuvântului”. Revenim acum la istoria lui Luther.
Iarăşi şi iarăşi Luther a mers în biblioteca mânăstirii. El a cercetat cu o încântare crescândă paginile
curate ale Bibliei în latină şi a dorit în inima lui ca într-o zi să posede o asemenea comoară. A fost uimit
de cât de multe cunoştinţe cuprindea şi a fost captivat de simplitatea naraţiunilor ei, în mod special de
istoria Anei şi a micului Samuel. Dar, cu toate că îl atrăgea cuvântul lui Dumnezeu şi găsea plăcere să-l
citească, el era departe de a vedea calea mântuirii. Munca foarte intensă prin care a trecut examenele
magna cum laudae a făcut ca el să se îmbolnăvească. Când părea să se apropie moartea, care era refugiul
lui? “Sfântă Maria, ajută-mă!” chema el cu glas tare în timpul nopţii. El nu cunoştea un mântuitor mai
puternic decât Fecioara Maria. La mulţi ani după aceea, el spunea: “Dacă aş fi murit atunci, aş fi murit
bizuindu-mă pe Maria”. Nu-i fusese niciodată prezentat temeiul real pentru iertarea şi mântuirea unui
păcătos, deşi el primise cea mai perfectă educaţie acasă şi în biserică şi în universităţi.
Luther devine călugăr
Încurajat de demnităţile şi popularitatea pe care le dobândise, când şi-a recăpătat sănătatea, el a fost
dispus să se dedice în totul studiului dreptului şi a început să predea etica lui Aristotel împreună cu alte
ramuri ale filozofiei. În timp ce era angajat în astfel de preocupări seculare, s-a produs un eveniment
deosebot care i-a schimbat complet sensul vieţii de atunci înainte. Unul dintre prietenii lui favoriţi din
colegiu, Alexius, a murit subit, probabil în urma violenţei. Nu se cunosc exact detaliile, dar urmarea a
fost deosebit de importantă. Luther tremura. Ce avea să se întâmple cu sufletul lui dacă avea să fie
chemat aşa, în mod neaşteptat? Groaza de moarte, care îl afectase, a revenit cu şi mai multă putere şi a
pus stăpânire complet pe sufletul său. Fiind în această stare de afgitaţie a minţii, rămas cu problema
mântuirii sufletului tot nerezolvată, a fost surprins de o furtună cu fulgere în apropiere de Erfurt.
Fulgerele sclipeau, tunetele răsunau, iar Luther îngrozit s-a aruncat la pământ închipuindu-şi că sosise
ceasul morţii, judecata şi eternitatea. Cuprins de spaimele morţii şi necunoscând calea către Dumnezeu
prin credinţa în Isus, el a chemat-o pe Sf. Ana şi a jurat că, dacă Domnul ava să-l scape din acel pericol, el
urma să lase lumea şi să se închidă într-o mânăstire pentru restul zilelor lui.
Furtuna a trecut şi Luther a revenit la Erfurt, însă nu pentru a-şi relua prelegerile şi nu pentru a urma
studiul dreptului, ci, cum făcuse acel jurământ, a abandonat perspectivele strălucite pentru întunericul
unei mânăstiri. Acela era obiceiul vremii pentru toţi cei care deveneau deosebit de religioşi, cu speranţa
că aşa vor căpăta o sfinţenie prin care să ajungă potriviţi să se întâlnească cu Dumnezeu. ştia că aceea
avea să fie un mare necaz pentru tatăl lui, şi acel gând îl îndurera profund, dar hotărârea lui a rămas
neschimbată. La aproximativ două săptămâni după eveniment, la 17 august 1505, el a invitat la cină
câţiva dintre prietenii de la universitate. Ca de obicei, muzica şi conversaţiile au însufleţit adunarea. La o
oră înaintată, Luther le-a comunicat intenţia lui. Fusese un fel de petrecere de rămas bun, un adio al lui
faţă de lume. În aceeaşi noapte, în pofida tuturor mustrărilor prietenilor, el a intrat în mânăstirea
augustiniană de la Erfurt.
Nu se putea ca Luther să facă ceva cu răceală sau fără tragere de inimă. Să-l vedem părăsindu-şi
prietenii, cărţile şi hainele şi grăbindu-se în întunericul nopţii spre poarta mânăstirii. “În numele lui
Dumnezeu, deschideţi-mi!” a strigat el. “Ce doreşti?” i-a răspuns călugărul. “Să mă consacru pentru
Dumnezeu”. Poarte s-a deschis; Luther a intrat, apoi poarta s-a închis din nou. A ajuns să fie despărţit de
părinţi, de prieteni, de studii şi de lume, şi, conform idelilor epocii, sufletul lui ar fi fost atunci în deplină
siguranţă, fiind singur cu Dumnezeu.
Experienţa lui Luther în călugărie
La şaisprezece ani după aceea, Luther explica motivele care îl împinseseră să facă acel pas în grabă: “În
inima mea nu am fost niciodatî călugăr şi nu am făcut aceea pentru a ucide poftele mele carnale, ci,
chinuit de spaimele morţii, am făcut un jurământ sub constrângere”. Imediat după ce a intrat în
mânăstire, el a trimis înapoi la universitate roba şi inelul lui oficial. S-a despărţit de hainele pe care le
purtase până atunci, pentru ca să nu-i mai rămână nimic care să-i amintească de lumea la care renuţase.
Tatăl lui a fost foarte îndurerat de aceste lucruri, iar prietenii săi de la erfurt au fost uluiţi. Numai
călugării s-au bucurat, fiind fără-ndoială flataţi că un atât de distins doctor devenea membru al
ordinului lor.
Dar dorinţa inimii lui Luther de multă lectură şi contemplaţie nu putea fi satisfăcută în mânăstire. De
îndatî ce a intrat, cu toată reputaţia lui în universitate, el a fost supus la cele mai degradante corvezi
mânăstireşti. I s-a poruncit să măture dormitoarele, să întoarcă ceasul, să deschidă şi să închidă porţile,
să facă slujba de portar şi să fie cel mai de jos servitor în mânăstire. şi nu numai atât, ci a trebuit să fie
umilit în public. Studentul eminent trebuia să fie umilit public. Când bietul călugăr obosea de muncile
manuale şi aştepta să aibă un timp pentru lectură şi studiu, el era scos afară cu punga pentru a cerşi
pentru mânăstire. I s-a spus că nu prin studiu avea să fie de folos comunităţii, ci mai curând cerşind
pâine, grâu, ouă, carne şi bani. şi aşa, purtându-şi sacul, umbla de colo-colo pe străzile Erfurtului,
cerşind de la o uşă la alta, dar, de data aceea, nu ca un biet băiat cântăreţ, ci ca licenţiat în arte şi Doctor
în Filozofie.
Aceea a fost o educaţie severă pentru Luther, care însă, fără-ndoială, a fost îngăduită în providenţa
înţeleaptă pentru ca prin experienţa personală el să cunoască bine viaţa monastică şi să ştie bine cât de
amăgitoare este, mai bine decât ar fi putut cunoaşte pe alte căi. Dar, ca de obicei, vrăjmaşul a mers prea
departe. Universitatea a fost ruşinată să vadă că unul dintre foştii săi membri de onoare purta sacul
cerşind pentru mânăstire, şi aceasta poate chiar la uşile vechilor săi prieteni. Au vorbit stareţului
mânăstirii, aşa că Luther a fost scutit de slujba de cerşetor.
Convertirea lui Luther
Fiind eliberat de unele din îndatoririle lui de slugă, Luther s-a întors cu zel reînnoit la studiile lui.
Lectura şi meditaţia erau plăcerea lui. Lucrările părinţilor, în special ale Sf. Augustin, i-au atras atenţia.
Într-un anumit loc era în mânăstire o Biblie legată cu un lanţ. Acolo se ducea deseori tânărul călugăr să
citească din cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă încă nu avea discernământ spiritual pentru a înţelege
sensul lui. Unul dintre călugări, Johan Lange, pe care Luther ajunsese să-l cunoască, cunoştea destul de
bine atât greaca cât şi ebraica, limbi pe care Luther nu găsise timp să le studieze. Odată ce i s-a prezentat
această ocazie, el a profitat de ea cu mult interes şi cu multă sârguinţă. Astfel, în izolarea chiliei lui şi cu
ajutorul lui Johan Lange, a început să înveţe greaca şi ebraica, punând astfel bazele pentru ceea ce avea
să fie cea mai folositoare dintre lucrările lui – traducerea Bibliei în limba germană. Tocmai apăruse
Lexiconul lui Reuchlin, care i-a fost de mare ajutor.
Dar lecturile şi exerciţiile lui intelectuale asupra scripturilor, în situaţia în care nu le înţelegea, l-au făcut
să se fie şi mai tulburat. Cea mai mare dorinţă a sufletului său tulburat era să fie sigur de mântuire şi
fără aceasta nu putea avea odihnă. Intrase în mânăstire şi devenise călugăr, se luptase necontenit
împotriva răului din inima sa, petrecuse nopţi întregi în genunchi pe podeaua chiliei, îi depăşise pe toţi
fraţii în vegheri, posturi şi chinuri, dar nu a găsit nici o linişte în perfecţiunea călugărească, ci aceasta l-a
făcut să cadă într-o disperare şi mai adâncă, ceea ce aproape că l-a costat viaţa. Prin rigoarea
ascetismului şi-a slăbit trupul până ce mintea i-a luat-o razna, închipuindu-şi că era înconjurat de duhuri
şi demoni. De ce oare? ar putea întreba unii. Să fie că nu era sincer? Cu siguranţă el căuta să obţinî pacea
cu Dumnezeu prin intermediul exerciţiilor sale religioase, iar în aceasta el a fost profund dezamăgit. El
încerca prin faptele lui să realizeze ceea ce Hristos făcuse pentru el în mod desăvârşit. şi oare nu sunt şi
astăzi mii de oameni care caută să facă acelaşi lucru ca şi Luther, cu diferenţa că nu sunt atât de sinceri,
nu sunt atât de serioşi şi nu dau dovadă de atâta lepădare de sine? Ei privesc la ei înşişi. Fie că este vorba
de sentimentele lor, fie că este vorba de faptele lor, de raţiunea lor sau de înţelegerea lor, tot eul este
obiectul preocupărilor lor şi nu Hristos şi lucrarea Lui încheiată. “Priviţi la Mine şi veţi fi salvaţi, toate
marginile pământului! Pentru că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul” (Isaia 45:22). “Priviţi la Mine,”
spune Domnul binecuvântat, şi care va fi rezultatul imediat? Mântuirea! Mânutirea imediată, completă
şi personală. şi fiecare suflet trebuie să se plece înaintea acestui adevăr pentru ca să poată gusta dulceaţa
păcii cu Dumnezeu. Dar Luther tot nu cunoştea simplitatea şi gloria morală a evangheliei harului lui
Dumnezeu.
În acea perioadă a istoriei sale, Luther considera că nici un sacrificu nu ar fi fost prea mare, numai să
dobândească acea sfinţenie care să-i asigure acum mântuirea şi în final cerul. El chiar gândea că putea
dobândi fericirea eternă prin strădaniile lui personale. Aşa este întunericul bisericii Romei şi aşa sunt
amăgiţi cei mai credincioşi dintre fiii ei. La nişte ani după aceea îi scria Ducelui George al Saxoniei:
“Eram cu adevărat un călugăr evlavios şi urmam regulile ordinului mei cu o stricteţe cum nu se poate
mai mare. Dacă vreun călugăr ar fi putut obţine vreodată cerul prin strădaniile lui călugăreşti, atunci eu
aş fi avut acel drept. Toţi călugării care m-au cunoscut pot da mărturie despre aceasta. Dacă aş fi
continuat mai mult timp aş fi mers cu chinuirea până la moarte prin veghi, rugăciuni, citire şi alte
lucrări”. Obiectivul lui era să fie primit în cer pe baza meritelor lui personale, şi urmărea aceasta cu tot
zelul, chiar punându-şi viaţa în pericol.
În urma stricteţii şi abstinenţelor vieţii monastice a ajuns să aibă depresii. Odată, copleşit de sentimentul
nevredniciei şi păcătoşeniei lui, s-a închis în chilia lui, şi, mai multe zile la rând, a refuzat să ma vadă pe
cineva. Uncălugăr prietenos, care cunoştea starea minţii lui, a spart uşa chiliei şi a fost speriat văzându-l
căzut cu faţa la pământ şi într-o stare de inconştineţă. Cu dificultate, după ce câţiva băieţi din cor i-au
cântat, şi-a revenit. Dar apoi a leşinat din nou – povara era tot prezentă. El avea nevoie nu de muzica
dulce a unei cântări ci de muzica cea mai dulce a evangheliei Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos. şi
aceasta, prin îndurarea lui Dumnezeu, era aproape.
Luther şi Staupitz
Johan Staupitz, pe care Domnul l-a trimis la Luther cu un mesaj al îndurarării, era vicar general al
augustinilor în totă Germania. Istoricii vorbesc despre el în termeni din cei mai elogioşi. “Era de viţă
nobilă,” spune unul, “dar era mult mai renumit prin puterea elocvenţei, prin marea lui învăţătură, prin
integritatea caracterului său şi prin viaţa lui curată*”. Este un fapt remarcabil, pentru care avem motive
să fim mulţumitori, că un om aşa de evlavios ocupa o poziţie atât de importantă chiar în ultima fază de
degenerescenţă a papalităţii. El a avut o mare influenţă spre bine. Se bucura de preţuirea lui Frederick
cel Înţelept, Electorul Saxoniei, care, la îndrumarea lui, a fondat universitatea de la Wittemberg.
Vizita acestui om bun, a vicarului general, pentru a inspecta mânăstirea de la Erfurt, a fost anunţată cam
atunci când neliniştile lui Luther ajunseseră la paroxism. Aspectul lui uzat şi înfăţişarea melancolică,
asociate totuşi cu privirea sinceră şi hotărâtă a tânărului călugăr au atras atenţia lui Staupitz. Din
experienţa lui anterioară cunoştea cauza deprimării lui, şi, cu multă bunătate, l-a învăţat şi l-a mângâiat.
L-a asigurat pe Luther că gândea complet greşit că ar fi putut sta înaintea lui Dumnezeu pe temeiul
lucrărilor lui personale sau a jurămintelor lui, şi că putea fi salvat numai prin îndurarea lui Dumnezeu şi
că acea îndurare putea ajunge la el numai prin credinţa în sângele lui Hristos. “Ocupaţia ta de bază să fie
studiul scripturilor,” i-a spus Staupitz, şi, dându-i şi alte sfaturi bune, i-a dăruit lui Luther o Biblie –
lucrul pe care-l dorea cel mai mult.
O rază de lumină divină a pătruns în mintea întunecată a lui Luther. Conversaţiile şi corespondenţa lui
cu vicarul general l-au ajutat mult, deşi pacea cu Dumnezeu îi era încă ceva străin. Sănătatea trupului a
cedat din cauza conflictelor sufleteşti. În cel de-al doilea an al lui la mânăstire a ajuns să fie atât de grav
bolnav ca a trebuit să fie mutat în infirmerie. Toate vechile lui spaime au revenit la apropierea morţii. Tot
nu cunoştea valoarea pentru un credincios a lucrării încheiate a lui Hristos, după cum nu o cunoşteau
nici învăţătorii lui. Grozava imagine a vinovăţiei lui personale şi cerinţele legii sfinte a lui Dumnezeu îl
umpleau de groază. Nefiind un om obişnuit şi trecând prin experienţe pe care omul obişnuit nu le putea
înţelege, el a fost singur şi nu i-a putut spune nimănui necazurile lui.
Într-o zi, pe când zăcea cuprins de disperare, a fost vizitat de un bătrân călugăr, care i-a vorbit despre
calea păcii. Cucerit de bunătatea cuvintelor lui, Luther şi-a deschis inima înaintea lui. Venarabilul
părinte i-a vorbit despre eficacitatea credinţei şi i-a repetat acel punct din Crezul Apostolilor: “Cred în
iertarea păcatelor”. Aceste câteva cuvinte simple, împreună cu binecuvântarea Domnului, par să fi făcut
ca gândurile lui Luther să se îndrepte de la fapte spre credinţă. Acele cuvinte îi erau cunoscute din
copilărie, dar el le repetase numai ca o formă, cum au făcut în toate epocile mii de oameni care se
numesc creştini, dar atunci acele cuvinte i-au umplut inima de speranţă şi mângâiere. Când bătrânul
călugăr l-a auzit repetând pentru sine cuvintele “cred în iertarea păcatelor”, ca pentru a pătrunde
profunzimea lor, l-a întrerupt spunându-i că nu este vorba doar de o credinţă generală, ci este o credinţă
personală. Cred nu numai în iertarea păcatelor lui David sau ale lui Petru, ci în iertarea păcatelor mele.
Până şi dracii au o credinţă generală, dar nu au o credinţă persoanlă. “Auzi ce spune Sf. Bernard,” a
adăugat bătrânul călugăr evlavios, “Aceasta este mărturia Duhului Sfânt în inima ta: păcatele tale sunt
iertate”. De atunci lumina divină a pătruns în inima lui Luther, şi, pas cu pas, prin studiul sârguincios al
Cuvântului şi prin rugăciune, a devenit un mare slujitor al Domnului.
Reflecţii asupra convertirii lui Luther
Aceasta este istoria simplă a convertirii lui Luther, şi a fost o convertire autentică, prin harul lui
Dumnezeu, dar, în ceea ce priveşte cugetul lui Luther, nu a fost o lucrare foarte temeinică. Măsura şi
caracterul adevărului prezentat de Staupitz şi de bătrânul călugăr nu l-au întărit împotriva atacurilor
vrăjmaşului. Cunoscând atât de puţin gândurile lui Dumnezeu, iubirea lui Hristos, caracterul complet al
lucrării Lui şi eliberarea în urma morţii şi a învierii, un suflet convertit poate curând să fie copleşit şi
chinuit de îndoieli şi de temeri. şi aceasta este ceea ce vedem la toţi în zilele noastre: foarte puţini au cu
adevărat pace cu Dumnezeu. Ei speră, ei cred că sunt mântuiţi, dar nu au siguranţa deplină a mântuirii.
De ce? Numai pentru că nu au o imagine clară a stării lor ca oameni pierduţi şi a lucrării lui Hristos care
rezolvă în mod desăvârşit acea situaţie a lor. “Pentru că printr-o singură jertfă i-a făcut desăvârşiţi
pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Evrei 10:14). Dacă înţelegem bine demnitatea şi gloria Celui
care a suferit, cât de mare va fi atunci credinţa noastră în valoarea sacrificiului Său? Nu este nevoie de
vreo repetare, de o a doua aplicare a sângelui care niciodată nu-şi poate pierde eficacitatea. Noi putem fi
curăţiţi în fiecare zi cu apa de curăţire, dar ideea unei a doua aplicări a sângelui ispăşitor este străină de
Scriptură. Odată spălat în sângele scump, conştiinţa este perfectă pentru totdeauna. Cuvântul “pentru
totdeauna” înseamnă nu atât etern, cât mai ales continuu, permanent, necontenit perfectă înaintea lui
Dumnezeu, aşa cum este întotdeauna Hristos. Dumnezeu nu se poate să treacă cu vederea vreodată ceea
ce a şters în mod desăvârşit păcatul, ceea ce L-a glorificat perfect, ceea ce a înfrând complet orice vrăjmaş
şi a câştigat în mod desăvârşit mântuirea eternă pentru orice credincios.
Până să-l fi întâlnit pe Staupitz şi pe acel călugăr bătrân, Luther, după propria lui expresie, era “înfăşurat
în fâşiile de pânză ale papalităţii şi nu văzuse încă relele ei”. şi aceasta este, într-un anumit sens, valabil
încă pentru mii de suflete, care sunt înfăşuraţi în acel sistem de învăţătură şi cu privire la statutul
bisericii fără să fi cercetat vreodată lucrurile în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Ca urmare, ei sunt
complet străini de libertatea pe care Hristos a dat-o alor Săi fără plată. Luther a fost convertit atunci, dar
nu a ajuns să fie scos din casa robiei. El nu cunoştea mai nimic despre privilegiile şi binecuvântările
copiilor lui Dumnezeu şi poziţia lor în Hristos. Dar noi cunoaştem din Scriptură ce binecuvântări avea,
acele binecuvântări pe care le are orice suflet convertit. De îndată ce femeia a atins marginea
veşmântului Răscumpărătorului a şi secat izvorul bolii ei. Prin atingerea uşoară a credinţei, virtutea lui
Isus a devenit a ei. Ce ilustrare frumoasă a sufletului de curând convertit stând înaintea lui Dumnezeu în
toată virtutea, splendoarea, viaţa, dreptatea, pacea, bucuria şi fericita libertate a lui Hristos Însuşi! Viaţa
eternă a luat locul morţii spirituale, dreptatea divină a venit în locul păcatului omului şi apropierea de
Dumnezeu în locul unei mari distanţe morale. Aşa este binecuvântarea fiecărui suflet de îndată ce s-a
întors la Dumnezeu, chiar dacă sufletul acela este la limita disperării din cauza întunericului în care se
află, aşa cum era atunci Luther.
Să mai vedem încă un exemplu: tâlharul pocăit pe cruce. La câteva minute după convertirea lui el a
intrat în cer împreună cu Hristos, fiind făcut la fel de potrivit pentru locul sfânt ca Hristos Însuşi. “Astăzi
vei fi cu Mine în paradis”. Credinţa în Hristos are consecinţa imediată de a-l face pe credincios potrivit
pentru a avea parte de “moştenirea sfinţilor în lumină”. Vedeţi Luca 23:39-43, Marcu 5:25-34, Coloseni
1:12-14.
Luther – preot şi profesor
Petrecuse trei ani zbuciumaţi în mânăstirea de la Erfurt, dar acei ani nu au fost pentru el timp pierdut.
Cultivarea minţii lui, disciplina sufletului şi studiul limbilor ebraică şi greacă erau lucruri necesare
pentru cariera lui viitoare în slujba Domnului. Apoi, acolo a fost locul naşterii sale spirituale şi locul
unde a auzit pentru prima dată de îndreptăţirea prin credinţă – acea învăţătură divină pe care s-a bazat
mult din lucrarea lui ulterioară.
În anul 1507 el a fost ordinat preot, ceremonie la care a fost prezent tatăl său, deşi era tot nemulţumit de
calea fiului său. Luther primise de la episcop puterea de a oferi sacrificiul pentru cei vii şi pentru morţi,
puterea de a transforma, prin rostirea câtorva cuvinte, a pâinii fără aluat în trupul adevărat şi sângele
Domnului. Luther s-a supus şi a acceptat pretenţiile papale, deşi erau contrare convingerilor sale, chiar
cu teamă şi cu cutremur, iar sufletul său nu şi-a revenit niciodată pe deplin în urma efectelor acestei
ordinări blasfemiatoare. Prin judecată, mintea lui a căzut într-o orbire care-l împiedica să înţeleagă
simplitatea scripturistică a mesei Domnului. Prin harul lui Dumnezeu, i-a fost dat să se lepede de
superstiţiile Romei şi să le denunţe, dar niciodată nu s-a lepădat complet de culmea enormităţilor ei, de
doctrina transsubstanţierii.
Staupitz, prietenul credincios şi patronul lui Luther, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, l-a pus într-o
poziţie potrivită pentru a arăta puterea minţii lui şi pentru dezvoltarea caracterului său. La sugestia
vicarului general, Luther a fost invitat de Electorul Friederich să ocupe un post în catedra de filozofie la
universitatea lui. În anul 1508 s-a mutat la Wittemberg. Dar, deşi fusese chemat pentru a fi profesor, el
nu a încetat să fie călugăr, locuind într-o chilie a mânăstirii augustiniene. I s-a dat să ţină prelegeri
despre fizica şi dialecticile lui Aristotel. Era o ocupaţie nepotrivită pentru cineva care era flămând şi
însetat după Cuvântul lui Dumnezeu. Nici fizica, nici filozofia morală nu se potriveau cu duhul minţii
lui. Dar, iarăşi, putem spune că şi aceasta făcea parte din educaţia lui. Cel care trecuse prin mânăstire a
trebuit să ocupe postul de profesor de filozofie scolastică pentru ca să fie mai bine pregătit pentru a
expune relele şi a combate erorile ambelor sisteme şi pentru a scoate minţile oamenilor de sub influenţa
lor.
În acel timp, el nu numai că a atras tineretul din Wittemberg prin vigoarea şi stilul prelegerilor sale, ci s-
a şi ocupat cu mult zel de studiul limbilor greacă şi ebraică. El avea dorinţa de a bea de la izvor, iar Acela
care a văzut marea dorinţă a sufletului său şi strădaniile lui i-a deschis calea. La câteva luni după sosirea
lui la universitate, el a obţinut titlul de licenţiat în teologie, care-i dădea dreptul de a ţine prelegeri de
teologie sau despre Biblie. Atunci s-a simţit în domeniul lui şi a fost hotărât să transmită numai ceea ce a
învăţat din Cuvântul lui Dumnezeu. Primele lui discursuri au fost asupra psalmilor. Apoi a trecut la
Epistola lui Pavel către Romani.
Valoroasele lui meditaţii asupra acelor pasaje din Scriptură, atât în chilia de la Erfurt cât şi în cea de la
Wittemberg, au conferit un caracter deosebit prelegerilor sale. El vorbea nu numai ca un învăţat
elocvent, ci ca un creştin care simţea puterea marilor adevăruri pe care le învăţa. Când in expunerile sale,
a ajuns la ultima propoziţie din Romani 1:17: “cel drept va trăi prin credinţă”, sufletul lui a fost umplut
de o lumină care, am putea spune, depăşea strălucirea soarelui. Duhul lui Dumnezeu a dat acelor
cuvinte lumină şi putere pentru înţelegerea şi pentru inima lui Luther. El a primit marea învăţătură
despre îndreptăţirea numai prin credinţă ca prin vocea lui Dumnezeu. A înţeles că viaţa eternă nu se
obţine prin penitenţă, ci prin credinţă. Întreaga istorie a reformei în Germania este în relaţie cu aceste
câteva cuvinte. În lumina lor a explicat el Scripturile Vechiului şi Noului Testament, şi prin adevărul lor
a dat în vileag falsitatea papalităţii, a impresionat inima Europei, a pus capăt domniei imposturii şi a
împlinit marea reformă. Mai presus de orice autoritate, înaintea întregii lumi, el se baza pe adevărul
Cuvantului lui Dumnezeu: “cel drept va trăi prin credinţă”. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul, iar
papalitatea este minciună; cea din urmă trebuie să cadă, iar cel dintâi să triumfe; pentru suflet adevărul
este sănătate, iar minciuna este otravă ucigătoare. Prin Duhul lui Dumnezeu, aceste principii ale
îndreptăţirii eterne s-au înrădăcinat adânc în inima lui Luther, şi, chiar dacă par a fi simple, cu acestea,
prin credinţa în Dumnezeu, a căpătat el putere pentru a învinge papii, episcopii, clerul, regi şi împăraţi,
înălţând stindardul mântuirii prin credinţa în Domnul Isus Hristos, fără lucrările legii.
Începuse marea lucrare, dar lucrătorul mai avea de învăţat câteva lecţii.
Vizita lui Luther la Roma
S-au iscat nişte dispute între vicarul general şi mai multe mânăstiri augustiniene. Ca urmare, Luther a
fost ales să prezinte chestiunile la Roma, înaintea Sanctităţii Sale. În înţelepciunea lui Dumnezeu, a fost
nevoie ca Luther să cunoască Roma. Fiind un călugăr din nordul îndepărtat, el nu putea gândi altfel
decât că papa era cel mai sfânt părinte şi că Roma era cetatea sfinţilor, iar acele prejudecăţi şi iluzii
puteau fi spulberate numai prin observaţii persoanle, din vreme ce informaţia nu circula în acel timp ca
acum.
În anul 1510, fără un ban şi desculţ, Luther a traversat Alpii. Pentru câte o masă şi un popas peste noapte
el a cerşit pe la mânăstiri şi la ferme. Dar abia a coborât din Alpi, că a dat de mânăstiri de marmură şi de
călugări care se hrăneau cu delicatese. Toate acestea erau lucruri noi şi surprinzătoare pentru călugărul
modest de la Wittemberg. Vinerea a fost uimit să vadă că mesele benedictinilor erau pline de cărnuri. A
fost atât de indignat încât s-a încumetat să spună: “Biserica şi papa nu îngăduie asemenea lucruri”. Unii
spun că pentru această mustrare era cât pe ce să plătească cu viaţa. După ce a primit un îndemn
prietenesc să o ia din loc, a părăsit mânăstirea şi a călătorit prin câmpiile fierbinţi ale Lombardiei,
ajungând la Bologna grav bolnav. Acolo vrăjmaşul i-a îndreptat gândurile spre sine însuşi şi a ajuns să
fie extrem de tulburat de sentimentul că era păcătos şi perspectiva morţii l-a umplut de groază. Dar, ca o
rază din cer, cuvintele “cel drept va trăi prin credinţă”, au alungat norii întunecaţi, au schimbat cursul
gândurilor lui şi i-au readus pacea cugetului. Cu forţe reînnoite, el a reluat călătoria, şi, după ce a trecut
prin Florenţa, suferind sub soarele arzător al Italiei de-a lungul drumului prin Apenini, s-a apropiat de
oraşul cu cele şapte coline.
Pentru a prefaţa intrarea lui Luther în Roma, vom reaminti cititorilor că, deşi el primise adevărul
Evangheliei, rămăsese tot papistaş şi devotamentul lui faţă de papalitate avea forma bigotismului
vehement. Pentru germanul neştiutor, Roma era cetatea sfântă, sfinţită de mormintele apostolilor, de
monumentele sfinţilor şi de sângele martirilor. Dar vai! adevărata Romă era cu totul altceva decât Roma
din imaginaţia lui. Apropiindu-se de porţile cetăţii, inima îi bătea puternic. A căzut în genunchi, şi, cu
mâinile ridicate spre cer, a exclamat: “Te salut, Sfântă Romă! Romă binecuvântată şi de trei ori sfinţită de
sângele martirilor!” Astfel a salutat el metropola creştinătăşii, cu tot felul de cuvinte şi în termeni plini
de respect. şi, sub influenţa acestui entuziasm nestăvilit, s-a grăbit să ajungă în locurile sfinte, ascultând
toate legendele cu privire la consacrarea lor şi crezând cu evlavie tot ce vedea şi auzea. Dar nu peste
mult timp inima i s-a scârbit de neevlavia preoţilor italieni. Într-o zi, când el repeta mesa cu multă
seriozitate, a văzut că preoţii de la un altar alăturat repetau şapte mese înainte ca el să fi terminat una.
“Repede, repede!” a strigat unul, “daţi-i-l doamnei noastre pe fiul ei”, făcând o aluzie grosolană la
transsubstanţierea pâinii în trupul şi sângele lui Isus Hristos. Cu greu s-ar fi putut scoate o profanitate
mai grosolana! Luther a fost complet dezamăgit, şi astfel Dumnezeu şi-a atins scopul în educaţia lui
Luther.
Luther se aşteptase ca la Roma să găsească o religie austeră; “ochii ei cu cearcăne de întristare privind
pământul gol, potolindu-şi setea cu roua cerului, cu îmbrăcăminte ca a apostolilor, croindu-şi drumul
printre stânci, cu Evanghelia sub braţ. Dar, în loc de aceasta, el a văzut pompa triumfală a pontifului,
cardinalii în litiere, călare sau în trăsuri sclipind de pietre preţioase şi acoperiţi cu pene de păun ca să nu-
i bată soarele. Bisericile splendide, ritualurile şi mai splendide şi splendoarea picturilor păgâne au fost
de nesuferit pentru Luther, a cărui inimă era grea după ce văzuse profanităţile preoţilor. Ce era Roma lui
Rafael, Michelangelo, Perugino şi Benvenuto pentru călugărul german sărac, care mersese pe jos patru
sute de leghe aşteptându-se să găsească ceva care i-ar fi crescut evlavia şi i-ar fi întărit credinţa?”
Totuşi atâta putere avea superstiţia căpătată prin educaţie, că Luther, cu toată cunoştinţa din Scriptură şi
cu toată marea lui dezamăgire de ceea ce era la Roma, într-o zi, dorind să capete o indulgenţă promisă
de papă tuturor celor care urcă în genunchi pe ceea ce se numeşte “scara lui Pilat”, se târa umil pe acele
trepte despre care se spunea că fuseseră aduse de la Ierusalim la Roma, când i s-a părut că aude o voce
puternică asemenea unui tunet strigând: “Cel drept va trăi prin credinţă”. Uimit, s-a ridicat de pe
treptele pe care se târa, şi, ruşinat când a înţeles cât de adânc era cufundat în superstiţie, a părăsit în
grabă acea scenă a nebuniei lui.
După ce a încheiat chestiunile pentru care fusese trimis, a întors pentru totdeauna spatele cetăţii
pontificale. “Adio, Romă,” a spus el, “şi toţi cei care duc o viaţă sfântă să se depărteze de Roma. Orice
este permis la Roma, numai să fii un om cinstit nu”. Nu se gândea să părăsească biserica romano-
catolică, dar, uimit şi tulburat, şi-a urmat drumul spre Saxonia.
La scurt timp după întoarcerea lui Luther la Wittemberg, la stăruinţele lui Staupitz, el a luat titlul de
doctor în teologie. şi Senatul i-a acordat postul la amvonul bisericii parohiale, ceea ce i-a deschis dintr-
odată o sferă în care să fie de folos. Dar Luther, cumva speriat de responsabilitate, cu greu a acceptat o
demnitate atât de importantă. Cum vicarul care îi era prieten a căutat să-l facă să lase scrupulele şi a
insistat ca el să ia acea slujbă, s-a supus, şi în îndeplinirea îndatoririlor la amvon a avut o ocazie rară de a
predica Cuvântul lui Dumnezeu şi Evanghelia lui Hristos în mânăstiri, în capela castelului şi în biserica
colegiului. Vocea lui – spune istoria – era frumoasă, răsunătoare şi electrizantă; gesturile ei erau degajate
şi nobile. O originalitate îndrăzneaţă marca întotdeauna gândirea lui Luther, fermecându-i pe mulţi prin
noutatea ei şi biruindu-i pe alţii prin puterea ei. În ultimii patru sau cinci ani ajunsese să cunoască destul
de bine atât greaca cât şi ebraica, citise bine Noul Testament şi era deplin convins că îndreptăţirea prin
credinţă era o învăţătură importantă a Evangheliei şi că Cuvântul lui Dumnezeu era prima şi cea mai
importantă resursă pentru trezirea şi reformarea bisericii.
Între 1512 şi 1517 Luther a fost un vestitor îndrăzneţ al Cuvântului Vieţii. În toate el a dorit numai să
cunoască adevărul şi să scuture şi să înlăture toate falsităţile şi superstiţiile Romei. Aşa îl lăsăm
deocamdată pe Luther, angajat în lucrarea lui glorioasă, pentru ca să ne referim pentru câteva momente
la situaţia din biserică prin care Johan Tetzel cu indulgenţele lui a ajuns în împrejurimile
Wittembergului*.
* D’Aubigne, vol. 1; Froude – Short Studies, vol. 1; Waddington – Reformation, vol. 1; Universal History, vol, 6,
Bagster and Sons
Istoria Bisericii Capitolul 34. Primul jubileu papal
Capitolul 34. Primul jubileu papal

Avariţia clerului roman şi superstiţia poporului au fost stimulate mult prin cruciade. Timp de patru sute
de ani, cruciadele au fost o sursă de imense bogăţii pentru biserică şi de mari nenorociri, faliment şi
degradare pentru naţiunile Europei. În aceste aşa-numite războaie sfinte au pierit vreo şase milioane de
europeni şi s-au cheltuit aproximativ două sute de milioane în bani, şi, pe deasupra, proprietăţile
cruciatului erau de regulă încredinţate episcopului, ele rămânând în mâinile episcopului în cazul morţii
cruciatului – ceea ce se şi întâmpla de regulă. Dar, din fericire, “ceea ce rămâne în templul istoriei ca un
monument al absurdităţii umane şi al orbirii unanime”, a luat sfârşit la încheierea secolului al
treisprezecelea.
În 1291, Acra, care rămăsese ultima bază militară a creştinilor în Palestina, a căzut în mâinile turcilor.
Necredincioşii stăpâneau sfântul mormânt al lui Hristos şi locurile sfinte la care se făceau pelerinaje. Aşa
a luat sfârşit marele plan papal şi gloria cu care se lăudau cruciaţii în Ţara Sfântă.
Atunci au apărut două mari probleme: cum să se umple visteria papală şi cum să fie satisfăcută dorinţa
poporului de indulgenţe? Papa dorea bani, iar poporul dorea să aibă păcatele iertate şi era dispus să
plătească pentru aceasta. Şi papa a găsit noi mijloace pentru a atinge cu mult succes aceste două
obiective importante. Am ajuns în ultimul an al secolului al treisprezecelea, a spus papa Bonifaciu, aşa că
primul an din al paisprezecelea secol va fi un an de jubileu. Palestina fusese iremediabil pierdută, crucea
Mântuitorului şi mormântul Lui fiind în mâinile sarazinilor, dar sfânta cetate a Romei şi mormintele
apostolilor erau deschise vizitelor pelerinilor. Cu mult talent, locul de pelerinaj a fost schimbat pentru ca
să nu mai fie Ierusalimul, ci Roma, şi astfel a fost atins scopul propus. Şi nicicând nu a avut mai mutl
succes superstiţia.
La 22 februarie 1299 a fost emisă o bulă care promitea indulgenţe extraordinare tuturor celor care, pe
parcursul anului următor, cu penitenţă şi devoţiune, va fi vizitat mormintele sfinţilor Petru şi Pavel –
romanii câte o dată pe zi pe o perioadă de treizeci de zile consecutive, iar străinii timp de cincisprezece
zile consecutive. Bula a fost imediat promulgată şi transmisă în toată creştinătatea. Ea afirma că toţi cei
care-şi mărturiseau şi-şi deplângeau păcatele, făcând un pelerinaj evlavios la mormintele “celor mai mari
dintre apostoli”, avea să primească indulgenţă deplină, sau, cu alte cuvinte, iertarea deplină a păcatelor
din trecut, a celor prezente şi a celor din viitor. Până atunci acest gen de indulgenţe fuseseră numai
pentru cruciaţi, iar consecinţa ofertei a fost izbucnirea nebuniei religioase în întreaga Europă. Mari
mulţimi, din toate părţile, s-au grăbit să meargă la Roma. Vestea bună a Jubileului a atras întreaga
creştinătate occidentală în această cruciadă paşnică. “Pe tot parcursul anului, drumurile din cele mai
îndepăratate regiuni ale Germaniei, Ungariei şi Britaniei erau pline de pelerini de toate vârstele, bărbaţi
şi femei, care căutau ispăşirea păcatelor nu printr-un pelerinaj periculos la Ierusalim, purtând arme, ci
printr-o călătorie la Roma, mai puţin costisitoare şi mai fără pericole”.
Anul de aur
Calculul numărului de persoane nu este simplu şi nu poate fi nici exact, dar ni se dau asigurări că aceia
care au asistat la ceremonie - în cetate fiind mereu prezenţi aproximativ două sute de mii de locuitori, la
care s-a adăugat marea mulţime venită de peste tot – au fost în număr de două milioane. Cu ocazia
acelui jubileu, în cuferele papei a intrat o bogăţie imensă. Presupunând că fiecare om a dat numai o
sumă mică, ce comoară regească trebuie să se fi strâns! Dar darurile s-au îngrămădit pe altare. Romanii
au numit acel an “Anul de aur”. Un martor ocular ne spune că a văzut doi preoţi cu greble în mâini, care
zi şi noapte strângeau cu grebla mormane de aur şi argint din ceea ce lăsau pelerinii la mormintele
apostolilor. Şi acest tribut nu a avut, ca sumele date pentru cruciade, destinaţii speciale, cum a fost
înzestarea armatelor şi aprovizionarea lor, ci totul a ajuns să fie pus la dispoziţia papei în mod gratuit,
fără ca acesta să-şi asume vreo responsabilitate. Dar vrăjmaşii bisericii, sau, mai curând vrăjmaşii lui
Bonifaciu, erau excluşi de la beneficiile indulgenţelor.
Toată creştinătatea, cu excepţia câtorva răzvrătiţi împotriva Scaunului de la Roma, însemnaţi anume, a
primit în dar iertarea şi viaţa veşnică, şi, în schimb, a pus la picioarele papei o bogăţie extraordinară.
Autorităţile au luat măsuri înţelepte şi eficiente pentru a nu ajunge la foamete cu ocazia strângerii unor
atât de mari mulţimi, dar mulţi au fost călcaţi în picioare şi au pierit la înghesuială în mulţime.
Experimentul a depăşit cu mult aşteptările papei şi ale partizanilor lui. Bonifaciu a propus ca jubileul să
fie sărbătorit la fiecare o sută de ani, dar avantajele pe care le adusese bisericii au fost atât de mari încât,
în mod firesc, acel interval a ajuns să fie considerat mult prea lung. În 1350, Clement al VI-lea a repetat
Jubileul, ceea ce a atras la Roma mari mulţimi şi bogăţii incredibile. Au fost aproape tot atât de mulţi
pelerini ca în 1300. Străzile care duceau la bisericile de vizitat – Sf. Petru, Sf. Pavel şi Sf. Ioan Lateran –
erau atât de aglomerate încât trecătorul nu se putea mişca altfel decât în sensul în care curgea mulţimea.
Romanii puneau preţuri mari pentru hrană şi pentru găzduire, aşa că mulţi au petrecut nopţile în
biserici şi pe străzi. Şi nu puţini din sărmanii pelerini amăgiţi au pierit. În 1389, Urban al VI-lea a redus
intervalul la treizeci de ani, perioada de timp care se presupune că a trăit pe pământ Domnul nostru. În
final, în 1475, Paul al II-lea a stabilit ca festivalul Jubileului să aibă loc o dată la douăzeci şi cinci de ani,
ceea ce a continuat până în ziua de azi să fie perioada la care are loc festivalul.
Am ajuns deja să ne familiarizăm cu marile imposturi religioase ale evului mediu şi cu păcatul care
amăgeşte poporul credul, dar este deosebit de dureros să vedem că asemenea blasfemii sunt crezute şi
practicate până şi în zilele noastre, cu toată educaţia primită şi în pofida marelui număr de martori
pentru adevărul cuvântului lui Dumnezeu şi pentru lucrarea desăvârşită a lui Hristos. Următorul text,
care este extras dintr-o bulă emisă de papă în 1824, prin care era stabilit Jubileul pentru anul următor, va
arăta ceea ce dorim să spunem.
“În virtutea autorităţii care ne este dată din cer, am hotărât să deschidem comoara sacră a meritelor,
suferinţelor şi virtuţilor lui Hristos, Domnul nostru, şi ale mamei Sale fecioare şi ale tuturor sfinţilor pe
care Autorul mântuirii oamenilor ni le-a încredinţat nouă spre administrare. Vouă, deci, venerabili fraţi,
patriarhi, primaţi, arhiepiscopi, vă revine să explicaţi clar puterea indulgenţelor, eficacitatea lor pentru
iertarea păcatelor, nu numai iertarea de la penitenţa canonică, ci şi de pedeapsa temporară pentru
păcatele din trecut, şi marele ajutor oferit prin comoara cerească a meritelor lui Hristos şi ale sfinţilor Săi
celor care au plecat ca adevăraţi penitenţi, în iubirea lui Dumnezeu, chiar înainte de a fi îndeplinit
complet penitenţa cuvenită, pentru păcatele prin omisiune şi pentru cele comise, şi care acum sunt
curăţiţi în focul purgatoriului*”.
* Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 252
Vânzarea indulgenţelor
În anul 1513, Leon al X-lea s-a suit pe tronul papal. El era cel de-al treilea fiu al lui Lorenzo de Medici,
Magnificul, şi a adus la curtea pontificală stilul de viaţă luxos, rafinat şi costisitor al familiei sale. Apoi,
Michelangelo îi prezentase proiectul final pentru Catedrala Sf. Petru, a cărei construcţie era în
desfăşurare, sporind şi aceasta cheltuielile. Marea problemă era cum să găsească banii pentru a încheia
construcţia marii catedrale şi pentru a umple visteria papală potrivit cu obiectivele pontificatului lui
Leon?
Scrisorile adresate de Luther acestui pontif pot induce în eroare. S-ar părea că el nu cunoştea caracterul
lui Leon, deşi a avut mult a face cu el. Toate scrisorile par a fi linguşitoare. Deşi Leon are reputaţia de a fi
fost unul dintre cei mai civilizaţi şi culţi oameni ai acelui timp, el era departe de a fi măcar un om moral.
Curtea lui era veselă, dedată la plăceri şi mai deloc preocupată cu îndatoririle religioase. În comparaţie
cu predecesorii săi imediaţi – desfrânatul Alexandru1 al VI-lea, al cărui nume cu greu poate fi menţionat
fără scârbă - şi papa războinic Iuliu al II-lea2, a cărui carieră furtunoasă a răspândit masacre într-o bună
parte din Europa -, deci, putem spune că, în comparaţie cu asemenea papi, Leon si curtea lui apărea într-
un contrast favorabil, şi, fără-ndoială, Luther i s-a adresat cu acea veneraţie superstiţioasă pe care o avea
atunci faţă de capul bisericii, la care se adăuga şi faima lui de îmvăţat.
1
n.tr.) Rodrigo Borgia sau Borjes, papă în perioada 1492 - 1503
2
n.tr.) Giuliano della Rovere, papă în perioada 1503 – 1513. Istoricii nu pot spune sigur cât de multe dintre faptele
rele atribuite familiei Borgia sunt reale şi câte sunt invenţii ale lui Giuliano della Rovere, care a fost un mare
duşman al familiei Borgia şi a urmărit răsturnarea lui Alexandru al-VI-lea de pe tronul papal, mergând până la a
aduce trupe franceze în Italia pentru a-şi atinge scopul.
Pentru a acoperi marile cheltuieli ale extravagantului Leon, se cerea cu glas din ce în ce mai puternic:
“Bani, bani, bani!” Cineva spunea: “Atunci, banii şi nu dragostea acopereau o mulţime de păcate”.
Necesitatea a impus scăderea preţului indulgenţelor şi folosirea unor vânzători abili, care să poarte
negoţul în toată Europa. Planul a fost adoptat, dar Dumnezeu a schimbat lucrurile făcând ca, în final, în
urma acelui comerţ neruşinat, să se înfăptuiască reforma şi să fie răsturnat despotismul Romei. S-a
hotărât ca Germania să fie locul preferenţial pentru vânzarea indulgenţelor, din vreme ce poziţia ei
geografică îi împiedica pe mulţi din locuitorii ei să beneficieze de avantajele Jubileului de la Roma.
S-ar părea că ideea originală a indulgenţelor nu a fost nimic altceva decât o scurtare a penitenţelor
impuse celor care se pocăiau, aceasta făcându-se prin plata unui fel de amendă, după modelul din
tribunalele noastre, unde hotărârea este, să zicem: “Amendă cinci lire sau şase luni de închisoare”. Dacă
se plătesc banii, se consideră că este achitată datoria delicventului şi el este eliberat. Similar, sărmanul
pacatos amăgit îşi închipuie că indulgenţa pe care o cumpără este trecută în contul lui în evidenţele
ţinute în ceruri, echilibrându-i balanţa faţă de minciuni, calomnii, furturi, crime şi tot felul de răutăţi,
sau, după cum au spus unii, că ar fi un fel de scrisoare de garanţie pentru cer, semnată de papă în
vederea valorii primite. Sigur că dacă păcatele delicventului sunt multe şi grele, atunci el trebuie să
plătească mult pentru indulgenţe.
Sistemul indulgenţelor s-a extins şi a fost folosit de preoţime astfel încât a ajuns să fie mijlocul prin care
papalitatea a dobândit mari bogăţii. Păcătosului i se cereau lucrări vrednice de pocăinţă - şi toţi sunt
păcătoşi -, acele lucrări fiind posturi, biciuiri, pelerinaje, şi, după moate, urmau mulţi ani în purgatoriu.
Dar păcătosului i se amintea că sarcina acelor lucrări putea fi uşurată şi că anii în purgatoriu puteau fi
scurtaţi prin puterea delegată de Hristos binecuvântatului Petru şi succesorilor săi, dar cu anumite
condiţii, cea mai simplă pentru penitent dintre acestea şi, în acelaşi timp, cea mai convenabilă pentru
papă fiind: bani, bani şi iar bani!
Agenţii papei – Johan Tetzel
Speculaţiile lui Leon au fost un mare succes comercial. El a trimis agenţi potriviţi în diferite regiuni ale
Europei purtând saci de indulgenţe şi dispense. Pentru o anumită sumă putea fi cumpărată o dispensă
pentru a mânca şi carne vineri şi în zilele de post, sau pentru a te căsători cu o rudă apropiată, şi, în
general, pentru a te bucura de orice plăcere interzisă. Vânzătorii ambulanţi umblau din loc în loc
lăudându-şi marfa cu strigăte puternice şi cu glume, asigurându-i pe oameni că iertarea şi mântuirea
sufletului putea fi cumpărată la preţuri reduse. Au venit mari mulţimi de cumpărători şi banii
credincioşilor au curs din abundenţă. În cele din urmă au apărut şi în Saxonia. Arhiepiscopul de Meinz
şi alţi demnitari spirituali îi promiseseră papei sprijinul lor în acest comerţ neruşinat, gândind că vor
avea şi ei cotă parte din profit, astfel încât afacerea se extindea continuu până ce zgomotoşii neguţători
au ajuns în apropiere de Wittemberg.
Dintre numeroşii negustori din această mare piaţă papală era unul care atrăgea în mod special atenţia
spectatorilor: călugărul dominican Johan Tetzel, nume care a căpătat o tristă notorietate în istoria
Europei. Aceşti negustori străbăteau ţara călătorind cu mult fast, duceau o viaţă în stil mare şi cheltuiau
bani din belşug. Când procesiunea se apropia de un oraş, un emisar era trimis la magistrat pentru a
spune: “Harul lui Dumnezeu şi al Sfântului Părinte este la porţile voastre”. În acele vremuri dominate de
superstiţii, o asemenea proclamaţie era îndeajuns pentru a produce impresie şi a stârni agitaţie până şi în
cele mai liniştite orăşele din Germania. Clerul, preoţii, călugăriţele, consiliile orăşeneşti, breslele cu
steagurile lor, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, toţi ieşeau în întâmpinarea negustorilor purtând candele
aprinse şi înaintând în sunetul muzicii. Pe străzi erau arborate drapele, sunau clopotele, iar călugării şi
călugăriţele mergeau în procesiuni strigând: “Cumpăraţi! Cumpăraţi!” Marele călugăr negustor şedea
într-un car având în mână o cruce mare şi roşie şi bula papală aşezată pe o pernă de catifea înaintea lui.
Bisericile erau prăvăliile. Pe crucea roşie erau însemnele papei, iar aceasta era aşezată înaintea altarului.
Tetzel se urca la amvon şi preamărea cu voce tare, într-o elocinţă grobiană, eficacitatea indulgenţelor*.
* V. D’Aubigne. Vol. 1, p. 322; Froude – Short Studies, vol. 1, p. 96
Un exemplu din predicile lui Tetzel
Luaţi următorul extras ca un exemplu al cuvântărilor blasfemiatoare ale acestui impostor îndrăzneţ, care
făcea totul cu aprobarea papei şi a arhiepiscopului.
“Indulgenţele sunt cele mai preţioase şi mai nobile dintre darurile lui Dumnezeu. Veniţi şi vă voi da
scrisori pecetluite după cuviinţă, prin care până şi păcatele pe care aveţi de gând să le comiteţi pot fi
iertate. Nu aş renunţa la privilegiile mele nici în schimbul celor ale Sf. Petru din cer, pentru că eu prin
indulgenţele mele am salvat mai multe suflete decât apostolul prin predicile lui. Nici un păcat nu este
atât de mare încât să nu poată fi iertat printr-o indulgenţă. Şi nu numai atât, ci indulgenţele sunt de folos
nu numai pentru cei vii ci şi pentru morţi. Preoţi, nobili, negustori, neveste, tineri şi fete! Nu-i auziţi voi
pe părinţii voştri şi pe alţi prieteni care au murit cum cheamă din fundul abisului? «Suferim chinuri
groaznice! Putina milostenie ne-ar scăpa». Puteţi da, dar nu vreţi! Popor prost şi abrutizat, care nu
înţelegeţi harul ce vi se oferă din belşug! Chiar în clipa în care banii voştri sună căzând în ladă, sufletul
vostru scapă de purgatoriu şi zboară liber spre cer. Domnul Dumnezeu nu mai domneşte El, ci i-a cedat
Papei toată puterea”.
Odată încheiată cuvântarea vehementă a călugărului necioplit şi zgomotos, mulţimea superstiţioasă

speriată se grăbea să cumpere iertarea păcatelor lor şi salvarea prietenilor lor din flăcările purgatoriului.
De la familia regală până la cei care trăiau din mila altora, toţi găseau bani pentru a cumpăra iertarea.
Banii curgeau din belşug şi cufărul papal da pe dinafară. Dar, vai! efectele morale erau groaznice.
Condiţiile uşoare în care oamenii puteau obţine permis de la papă pentru orice răutate a deschis calea
către cea mai scandaloasă imoralitate şi către nesupurerea faţă de autorităţi. Însuşi Tetzel a fost
condamnat la Innsbruck pentru adulter şi purtare infamă, Împăratul Maximilian dând sentinţa ca să fie
pus într-un sac şi aruncat în râu, dar Electorul Saxoniei, Friedrich, a intervenit şi a obţinut graţierea lui.
Neruşinatul dominican a continuat şi după aceea ca reprezentant al Sfinţiei Sale Papa, ca şi cum nu s-ar
fi întâmplat nimic.
Apelul public al lui Luther - anul 1517
Se ajunsese la o criză. Luther, care urmărise îndeaproape lucrarea lui Tetzel, a luat atitudine lansând
marele lui apel la bunul simţ şi la conştiinţa poporului german. El şi-a afişat tezele bătându-le în cuie pe
uşa bisericii din Wittemberg. În nouăzeci şi cinci de propoziţii el chema întreaga biserică catolică să-l
oprească pe Tetzel şi să înceteze vânzarea indulgenţelor.
Securea a fost deci înfiptă la rădăcina copacului pentru că sămânţa reformei era cuprinsă în acele
propoziţii. “Indulgenţa,” spunea Luther, “nu poate înlătura păcatele, ci numai Dumnezeu este Acela
care iartă păcatele şi îi graţiază pe cei care se pocăiesc cu adevărat, şi aceasta fără asistenţa absoluţiunii
din partea omului. Biserica poate absolvi numai de la acele pedepse pe care ea le aplică. Şi biserica îşi
poate exercita puterea numai în această lume, puterea ei neextinzându-se dincolo de moarte. Cine este
omul care îndrăzneşte să spună că pentru atâtea coroane poate fi salvat sufletul unui păcătos? Orice
creştin adevărat, prin harul lui Dumnezeu, este părtaş tuturor binecuvântărilor lui Hristos, fără a avea
vreo scrisoare de indulgenţă”. Acesta era stilul nobilului protest al lui Luther, deşi era amestecat destul
de mult cu catolicismul care mai era încă obişnuit.
Luther se angajase în lupta împotriva abuzurilor bisericii Romei. Universitatea şi tot oraşul Wittemberg
au fost tulburate. Toţi au citit acele teze şi propoziţiile tulburătoare erau transmise din gură în gură.
Pelerinii din toate părţile care erau atunci prezenţi la Wittemberg au adus acasă faimoasele teze ale
călugărului augustinian, răspândindu-le peste tot. “Aceasta a fost prima scânteie electică,” spunea
Pfizer, “după torţa care a fost aprinsă şi rugul funerar al martirului Huss, care a ajuns până în cele mai
îndepărtate colţuri ale ţării, dând semnalul pentru mari evenimente viitoare”. În mai puţin de
paisprezece zile, se spune, aceste teze au fost citite în toate regiunile din Germania, şi, înainte să fi trecut
patru săptămâni, ele erau răspândite în toată creştinătatea, ca şi cum îngerii din ceruri ar fi fost mesagerii
care le-au prezentat întregii lumi.
Roma a strigat să fie aprins rugul. “Casele religioase din toată Germania,” spune Froude, “erau ca nişte
coteţe pline de dulăi care urlau unul către altul pe faţa pustiului spiritual. Dacă sufletele nu pot fi scoase
din purgatoriu, atunci ei nu mai au de lucru. Dar pentru tinerii laici, pentru spiritele nobile din toată
Europa, Wittemberg a devenit un far călăuzitor în întunericul universal”. Dacă Luther nu ar fi fost
călăuzit de înţelepciunea lui Dumnezeu, atunci s-ar fi lăsat dus de valul popularităţii căpătate dintr-
odată, dar, prin har, el nu a avut păreri înalte despre sine însuşi, ci a rămas liniştit la locul lui în biseica
augustiniană de la Wittemberg, aşteptând ca Dumnezeu să-l cheme la momentul hotărât de El.
Luther la Heidelberg
În primăvara anului 1518 s-a ţinut la Heidelberg o adunare generală a ordinului augustinian. Fiind
invitat, Luther a fost prezent acolo. Prietenii săi, cunoscând planurile şi duplicitatea dominicanilor, au
făcut tot ce le-a stat în putere pentru a-l convinge să nu meargă acolo, dar Luteher nu era omul pe care
teama să-l împiedice să facă ceea ce el considera a fi datoria lui, pentru că el se încredea în Dumnezeul
cel viu. O atât de bună ocazie de a predica Evanghelia, a răspândi adevărul şi tezele lui nu trebuia să fie
lăsată să treacă. A plecat la 13 aprilie cu un ghid care l-a ajutat cu bagajele şi a făcut pe jos cea mai mare
parte a călătoriei.
Curiozitatea generală, numele lui Luther, şi faima tezelor lui au atras mari mulţimi la Heidelberg şi la
universitatea de acolo. Acolo, înaintea unei mari adunări, el a avut dezbateri cu cinci doctori în teologie
pe mai multe teme, dar în principal în legătură cu teologia şi filozofia. Cunoştinţele lui din Scriptură şi
cele cu privire la dogmele tradiţionale, lipsa lui de respect faţă de numele şi sistemul lui Aristotel şi
marea lui capacitate de a aduce argumente au arătat oponenţilor săi că el nu era un om obişnuit. S-a
întors la Wittemberg bine protejat şi însoţit de mulţi prieteni.
Aceste controverse au avut efectul minunat de a-l determina pe Tetzel să încerce să dea o replică la
atacul lui Luther împotriva indulgenţelor. Cu multă laudă deşartă şi blasfemie el a afirmat iarăşi şi iarăşi
puterea papei, şi a clerului ca emisari ai lui, de a ierta deplin şi pentru totdeauna orice păcate. Ca
răspuns la acele afirmaţii îndrăzneţe, Luther a scris o serie de propoziţii pe care le-a numit “Rezoluţiile”
sau explicaţii la tezele sale anterioare. În acest tratat se remarcă mai clar reformatorul, el scoţând în
evidenţă marele adevăr al Reformei: acela că omul este îndreptăţit numai prin credinţă, fără faptele legii.
“Pe Cel care n-a cunoscut păcat (Hristos), L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui
Dumnezeu în El” (2. Corinteni 5:21).
Luther a ajuns deci sa sfideze însăşi hotărârea papei. El i-a trimis o copie a Rezoluţiilor sale însoţită de o
scrisoare foarte smerită, datată 30 mai 1518. Chiar aşa de lipsit de interes faţă de chestiunile religioase
cum era, Papa Leon nu a putut rămâne indiferent la scrisoarea lui Luther, mai ales având în vedere că şi
împăratul Maximilian a solicitat atunci intervenţia lui. Papa a poruncit ca Luther să fie trimis la Roma şi
acolo să răspundă pentru îndrăzneala lui. Luther a refuzat să dea ascultare citaţiei, dar a declarat că era
gata să compară în Germania înaintea unor judecători imparţiali şi învăţaţi pentru a-şi apăra cauza.
Aflând că Luther era sub protecţia lui Friederich, Electorul Saxoniei, papa i-a scris prinţului cerându-i să-
l dea pe călugărul eretic pe mâna cardinalului Thomas Cajetan, care avea instrucţiuni exacte cum anume
să procedeze cu învăţătorul neascultător. Dar, spre lauda lui, acel prinţ deosebit de înţelept a refuzat să
dea ascultare papei şi l-a protejat pe Luther. Papa a fost atunci nevoit să propună măsuri mai puţin
grăbite, mai fără a cere sânge şi mai corecte sub aspect formal. Prin urmare, citaţia pentru a veni la Roma
a fost schimbată într-o citaţie pentru a se prezenta la Augsburg, faţă de care Luther s-a arătat ascultător.
Luther la Augsburg
Unii dintre prietenii săi, care erau îngrijoraţi cu privire la siguranţa vieţii lui, au căutat să-l convingă să
nu se ducă, dar, cu toate pericolele, el s-a încrezut în providenţa divină, fiind hotărât să se înfăţişeze. În
sutana sa maronie de călugăr, el a pornit pe jos de la Wittemberg, însoţit de cetăţeni de rang mai înalt
sau mai umili, şi a mers până la Augsburg cu o buna dispoziţie.
Cardinalul s-a prefăcut a fi un părinte tandru şi plin de compasiune şi i s-a adresat lui Luther numindu-l
fiul său, dar totuşi i-a dat de înţeles în cele mai clare cuvinte că papa insista ca el să retracteze rezoluţiile
sale şi că nu ar fi acceptat alte condiţii. “Binevoiţi să mă informaţi cu ce am greşit,” a spus Luther.
Cardinalul şi curtenii săi italieni, care se asteptaseră ca bietul călugăr german să cadă în genunchi şi să le
ceară iertarea, au fost uimiţi de calmul lui şi de purtarea lui demnă. “Sunt aici pentru a porunci,” i-a
răspuns Cajetan, “nu pentru a dezbate”. “Mai bine,” i-a răspuns Lutehr, “să cercetăm chestiunile
controverate şi să ajungem la o înţelegere prin hotărâri ale Sfintei Scripturi”. “Cum?!” a exclamat
cardinalul, “îţi închipui că papei îi pasă de părerea unui ţăran german? Degetul cel mica al papei este
mai tare decât toată Germania. Te aştepţi cumva ca prinţii tăi să ridice armele pentru a te apăra pe tine,
un vierme nenorocit? Îţi spun eu că nu! şi unde vei ajunge atunci, unde vei ajunge atunci?”
Reţineţi răspunsul nobil, nu al unui biet călugăr, ci al unui om al lui Dumnezeu în încercări: “Atunci, ca
şi acum, voi fi în mâna lui Dumnezeu”. Roma a fost învinsă. Adunarea s-a dizolvat. “Spre uimirea
italianului cel mândru, fiul unui ţăran sărac – un nenorocit de călugăr dintr-un orăşel german de
provincie – a fost gata să sfideze puterea si să se opună rugăminţilor suveranului creştinătăţii”. Deşi
primise toată autoritatea pentru a-şi zdrobi victima, el a trebuit să se întoarcă la Roma pentru a reporta
înfrângerea şi a-i spune stăpânului său că nici mustrările, nici ameninţările, nici rugăminţile şi nici
promisiunile legate de cele mai înalte distincţii nu l-au putut indepărta pe germanul cel încăpăţânat de
ereziile lui. Martorul cel credincios, ştiind că era în mare pericol, a părăsit în secret localitatea şi s-a întors
la Wittemberg.
Enervat de eşecul total, papa i-a scris din nou Electorului, rugându-l să-l predea justiţiei pe acel criminal
sau să-l expulzeze din domeniile lui. Friederich a ezitat pentru că o ciocnire frontală cu papa ridica mari
probleme. Pentru a nu-i cauza necazuri prinţului său, Luther se gândea în mod serios să fugă în Franţa.
Dar Cel care “îndreaptă inima împăratului încotro vrea” l-a determinat pe Elector să ridice scutul spre a-
l apăra pe supusul său.
Cum misiunea lui Cajetan nu a dat nici un rezultat satisfăcător, Leon a trimis un alt agent în persoana
nunţiului Karl von Miltitz. Acest emisar a adus un trandafir de aur parfumat ca dar al papei pentru
Electorul Friedrich. Darul era socotit de obicei ca un semn de favoare a pontifului, dar, în acea situaţie,
fără doar şi poate, era oferit ca o mită pentru Friedrich cel ezitant.
Ajungând în Saxonia, Miltitz s-a întâlnit cu vechiul lui prieten, Spalatin, care l-a pus la curent cu situaţia
din Germania. El l-a asigurat pe nunţiu că dezbinările din biserică erau în principal din cauza falsităţii,
imposturii şi blasfemiilor vânzătorului de indulgenţe Tetzel. Miltitz s-a arătat surprins şi l-a chemat pe
Tetzel să se prezinte la Augsburg pentru a răspunde pentru purtarea lui. Dar lucrurile se schimbaseră
mult cu dominicanul, care nu mai umbla dintr-un oraş într-altul purtând bula papală într-un car aurit, ci
se ascundea de furia duşmanilor în colegiul de la Leipzig. “Oboseala călătoriei nu ar fi o problemă
pentru mine” – îi scria el lui Miltitz – “dacă aş putea părăsi Leipzig fără ca viaţa să-mi fie în pericol
pentru că augustinianul Martin Lutehr a incitat aşa de rău oameni puternici împotriva mea încât nicăieri
nu sunt în siguranţă”. Ce sfârşit şi ce tablou trist al celor care s-au angajat să fie slujitori ai lui Dumnezeu
şi ai adevărului Său! Cu conştiinţa chinuită şi fiind un om laş, în mare mizerie, el a murit în scurt timp.
Remarcaţi ce contrast faţă de curajul moral al slujitorului lui Dumnezeu şi al adevărului Său, care a mers
pe jos de la Wittemberg la Augsburg.
Luther la Altenburg
În scurt timp nunţiul papal a văzut cât de populară era cauza lui Lutehr, aşa că a adoptat o metodă
opusă celei a trufaşului Cajetan. El s-a apropiat de Luther arătând o mare prietenie, adresându-i-se cu
formula “dragul meu Martin”. El urmărea să-l atragă pe reformator de partea lui prin linguşiri şi
înşelăciune pentru a-l face să retracteze, punând astfel capăt disputei. Şi abilul nunţiu a reuşit până la un
punct. El era un diplomat abil şi un papistaş linguşitor, în cursa căruia Luther a fost prins pentru un
moment.
“Mă ofer,” a spus Luther, “să nu mai spun nici un cuvânt pe această temă şi să las ca subiectul să se
stingă de la sine, numai ca adversarii să păstreze şi ei tăcerea”. Miltitz a acceptat oferta cu mare bucurie,
l-a sărutat pe călugărul eretic şi l-a determinat să-i scrie papei o scrisoare de penitenţă, neprecupeţind
nici un cuvânt de afecţiune şi bunătate faţă de Luther. Aşa părea să se încheie marea controversă dintre
adevăr şi falsitate, dintre papalitatea şi reforma pe cale să se nască, însă reforma nu avea să înceteze din
cauza aparentei reconcilieri a lui Luther cu Roma.
Tocmai când Luther a fost redus la tăcere după ce a încheiat o pace nedemnă cu Roma, s-a auzit o altă
voce: cea a Doctorului Eck, autorul lucrării Obelisken, susţinător al papalităţii, care l-a provocat pe
Carlstadt, prietenul lui Luther, la o dezbatere publică a unor chestiuni teologice controversate şi a
declaraţiei lui Luther cu privire la indulgenţe. În curând, la Leipzig, a avut loc o dezbatere publică ce s-a
întins pe mai multe săptămâni. Doctor Eck susţinea papalitatea, iar Luther şi Carlstadt reforma. Aceste
faimoase dezbateri au fost folosite de Dumnezeu pentru ca adevărul să fie răspândit nu numai în
Germania, ci în întreaga creştinătate. Modul în care Luther făcea apel la Scriptură a stârnit la mulţi – mai
ales în minţile studenţilor de la universităţile din Leipzig şi Wittemberg – un spirit de cercetare, care nu
putea fi satisfăcut de nimic altceva decât de adevărul temeinic al lui Dumnezeu. Aşa a înaintat lucrarea
Domnului şi minţile Europei au fost pregătite pentru marea revoluţie care a avut loc în scurt timp.
Oameni eminenţi ai secolului al şaisprezecelea
Aici ne oprim puţin pentru a prezenta câţiva dintre protagoniştii de pe scena acelei epoci agitate. Epoca
reformei este una dintre cele mai remarcabile din istorie în ceea ce priveşte oamenii mari şi evenimentele
deosebite.
Martin Luther este acela pe care Duhul lui Dumnezeu l-a folosit în mod deosebit, el fiind figura centrală
şi cea mai proeminentă. Fiind în mare pericol, el ar fi putut gândi că era singur, dar Dumnezeu strângea
în jurul lui nişte oameni distinşi care-şi declaraseră de la început simpatia faţă de poziţie lui şi care s-au
angajat în apărarea lui. În 1518, Philip Melanchton a fost numit profesor de greacă la universitatea din
Wittemberg, şi de atunci el a devenit prieten apropiat şi colaborator al reformatorului, rămânând aşa
până la sfârşitul vieţii sale. Oecolampadius, profesor la Basel, Ulrich Zwingli, doctor în teologie la
Zurich, Martin Bucer şi mulţi alţii s-au ridicat prin harul providenţial tocmai în acea epocă, ei
numărându-se printre cele mai renumite instrumente ale reformei.
Faptul că tronul imperial rămas vacant în ianuarie 1519 prin moartea lui Maximilian a favorizat reforma
pentru că atenţia Romei s-a abatut de la problemele cu Luther la problema mai urgentă de a avea un nou
împărat. În perioada de interregnum, Friedrich, din poziţia de vicar al imperiului, a putut să-l protejeze
şi mai bine pe Luther. Electorii i-au oferit lui Friedrich coroana imperială, dar el a refuzat acea distincţie
periculoasă, nedorind să ia asupră sa povara imperiului.
A fost ales nepotul lui Maximilian, Carol, care era nepot şi al lui Ferdinand cel Catolic. La demnitatea
imperială mai aspirau şi tinerii, chipeşii şi cavaleroşii prinţi Henry al VIII-lea, regele Angliei şi Francisc I,
rege al Franţei, dar drepturile ereditare ale lui Carol au înclinat rapid balanţa în favoarea lui. El era
suveranul Spaniei, al Burgundiei şi al Ţărilor de Jos, al Neapolului şi Siciliei şi noul imperiu al Indiilor,
descoperit de Columb, lumea nouă, se adăuga la stăpânirile lui. De la Carol cel Mare nici un monarh nu
stăpânise peste ţinuturi mai întinse.
Papa, deşi la început s-a opus înălţării lui Carol, din cauza conflictelor de interese de la Vatican, şi-a
retras obiecţiile şi s-a îngrijit ca el să fie ales mai repede, Carol fiind încoronat la Aix-la Chapelle, la 22
octombrie 1520.
Astfel, la vârsta tânără de nouăsprezece ani, sub numele Carol al V-lea, el a căpătat puterea imperială
asupra Germaniei. El este descris ca un tânăr deosebit de inteligent, cu o înclinaţie naturală spre exerciţii
militare. Era remarcabil pentru seriozitatea şi calmul care întrecea mult caracteristicile obişnuite pentru o
asemenea vârstă şi ştia să fie foarte plăcut când îi convenea. El avea subtilitatea şi spiritul pătrunzător al
unui italian, care se îmbina cu caracterul taciturn şi rezervat al unui spaniol şi era un catolic ferm şi
devotat. “Era evlavios şi tăcut,” spunea Luther; “şi m-aş încumeta să spun că el nu vorbeşte într-un an
cât vorbesc eu într-o zi”.
Acela era omul căruia i-a revenit să se ocupe de cazul lui Luther. Şi nu se putea găsi un om mai potrivit
pentru a pune în aplicare hotărârile Vaticanului şi a face lucrările lui. Reflecţiile evlavioase ale lui D’
Aubigne asupra acestei schimbări la guvernare sunt demne de biograful afectuos al lui Luther. “Pe scenă
apărea un nou actor. Dumnezeu plănuise să-l pună pe călugărul din Wittemberg faţă în faţă cu cel mai
puternic monarh european de la Carol cel Mare până atunci. El a ales un prinţ cu toată vigoarea tinereţii,
care avea toate indiciile că va avea o domnie lungă ... şi l-a adus în confruntare cu acea umilă reformă
care începuse în chilia izolată de la Erfurt prin neliniştile şi gemetele unui biet călugăr. Istoria acestui
monarh şi a domniei lui pare să fi fost destinată pentru a da lumii o lecţie importantă, pentru a arăta
nimicnicia celei mai mari puteri pe care o poate avea omul atunci când el se încumetă să se măsoare cu
slăbiciunea lui Dumnezeu. Dacă pe tronul imperial s-ar fi aşezat un prinţ prieten lui Luther, atunci
succesul reformei ar fi fost atribuit protecţiei lui. Dacă un împărat ostil noilor învăţături, dar conducător
slab, ar fi purtat coroana, triumful acestei lucrări ar fi fost considerat ca fiind datorită slăbiciunii
monarhului. Dar mândrul învingător de la Pavia a fost cel destinat să se smerească înaintea puterii
Cuvântului lui Dumnezeu, şi lumea întreagă a privit cum omul căruia i-a fost uşor să-l ducă pe Francisc
I ca prizonier la Madrid a fost obligat să lase jos sabia în faţa fiului unui miner sărac*”.
* Vol. 2, p. 109; vedeţi şi Froude – Short Studie son Great Subjects, vol. 1; Universal History, Bagster, vol. 8;
Waddington – Reformation, vol. 1, Mosheim, vol. 3
Luther şi bula de excomunicare
Revenim la Luther şi la încheierea dezbaterii de la Leipzig. Dr. Eck, renumitul teolog papal, înfuriat că a
fost înfrânt şi cu o ură turbată împotriva lui Luther, s-a grăbit să meargă la Roma pentru a obţine
excomunicarea adversarului. Incapabil să anuleze apelurile potrivite şi fervente la Cuvântul lui
Dumnezeu pe care le făcea reformatorul, el a dorit imediat condamnarea şi nimicirea lui: aceasta a fost
întotdeauna calea emisarilor Romei.
Biruiţi de cererile insistente ale Dr. Eck şi ale prietenilor săi, mai ales dominicani, Papa Leon, în mod
neînţelept, după cum consideră cei mai mulţi, a emis mult ceruta bulă de excomunicare la 15 iunie 1520.
Scrierile lui Luther au fost condamnate să fie arse şi Luther însuşi să fie dat lui Satan ca un eretic rău
dacă în termen de şaizeci de zile nu va retracta şi nu va implora clemenţa pontifului. Dar trecuse vremea
când Luther şi prietenii săi ar fi putut fi reduşi la tăcere de tunetele ecleziastice. Dacă aşa ceva ar fi avut
loc cu cincizeci de ani mai înainte, atunci ar fi fost cu totul altfel. Dar nici Papa Leon, nici Carol, nici
Henry, nici Francisc nu cunoşteau starea de spirit a poporului din Germania, nici efectele tăcute dar
stabile pe care le-au avut în Europa tipariturile. Cei care l-au văzut pe Guttemberg lucrând la presă, pe
Columb întorcându-se după descoperirea Americii, pe Vasco da Gama după ce a dublat Capul
Furtunilor1 sau i-au întâlnit pe învăţaţii greci risipiţi printre naţiunile Europei după căderea
Constantinopolului în mâinile turcilor, au fost martori la evenimente care au stimulat tipărirea de cărţi,
care au deschis orizonturile minţii omeneşti şi au trezit omenirea din letargia în care fusese cufundată în
lunga perioadă a evului întunecat2.
1
n.a.) Aşa era numit înainte Capul Bunei Speranţe
2
James White – Eighteen Christian Centuries, p. 381
Înainte ca bula Papei Leon să fi ajuns la Wittemberg, cea mai mare parte a Germaniei era cu inima alaturi
de Luther, în special studenţii, meşteşugarii şi negustorii. El a văzut cum stăteau lucrurile şi că trebuia să
treacă la acţiuni decisive. Trebuia proclamat răzoi deschis. Adresase papei, cardinalilor şi episcopilor
scrisori din cele mai supuse şi mai paşnice, ca şi prinţilor şi învăţaţilor. A apelat de la pontif la tribunalul
suprem al unui consiliu general, dar fără nici un folos. Ca urmare, a hotărât să părăsească biserica Romei
şi să se opună în public autorităţii ei. La 10 decembrie 1520, la ora nouă dimineaţa, după ce făcuse un
anunţ public, Luther a luat bula de excomunicare împreună cu o copie a legii canonice pontificale şi
câteva scrieri ale lui Eck şi Emser, şi le-a ars în prezenţa unei mari mulţimi de spectatori. După ce a făcut
aceasta afară din cetate, Luther a revenit în oraş însoţit de profesori de la universitate, de studenţi şi de
popor. După ce a ieşit astfel de sub jugul Romei, s-a adresat poporului în mod energic spunându-le ce
era de datoria lor. A înflăcărat publicul şi toată naţiunea s-a strâns în jurul lui. Luther a ajuns să fie
eliberat: se rupseseră legăturile lui cu Roma, pe care le păstrase mult timp. De atunci el şi-a asumat
poziţia de opozant deschis şi categoric al papei şi al emisarilor săi. A publicat multe pamflete împotriva
sistemului roman şi pentru adevărul lui Dumnezeu.
Luther şi Carol al V-lea
Leon, fiul lui Lorenzo Magnificul, sfidat astfel de Luther, fiul unui miner din Manseld, s-a îndreptat spre
Carol pentru a primi ajutor. I-a reamintit tânărului împărat de jurămintele pe care tocmai le făcuse, de a
fi susţinător şi apărător al bisericii, şi i-a cerut să-i aplice pedeapsa cuvenită acelui călugăr răzvrătit
Martin Luther. În multe regiuni a fost mare nelinişte în legătură cu politica pe care avea s-o adopte noul
împărat. Avea el să arate simpatie faţă de principiile progresiste care se manifestau peste tot în literatură,
politică şi religie? Sau să fie instrumentul docil al puterii papale? Acestea erau în acel moment întrebările
cele mai serioase.
Carol a fost rezervat pentru că avea multe lucruri de gestionat. Au trecut doi ani până ca el să treacă sa
se ocupe de acea chestiune. Acel timp a fost bine folosit de Luther şi de prietenii săi. În anii 1518-19-20,
numeroasele pamflete şi prezentări din Cuvântul lui Dumnezeu care au ieşit de sub presă şi-au făcut
lucrarea. Prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu, opiniile cele noi s-au răspândit mult nu numai în
Germania ci şi în Elveţia, Franţa şi Anglia. Prejudecăţile adânc înrădăcinate de secole în mintea
oamenilor au fost răsturnate în multe locuri din Europa.
Carol a descoperit că era nevoie de mult mai mult decât polemici pentru a opri mişcarea care ameninţa
să desfiinţeze religia strămoşilor săi şi tulbura pacea imperiului său. Prima lui dietă sau adunare a
Stărilor din Germania a fost stabilită la Worms. Luther a fost chemat să compară înaintea acelei adunări
pentru a da socoteală pentru nesupunerea lui. Papa şi partizanii lui se aşteptau ca, indiferent prin ce
mijloace, să scape de adversarul lor. Dar Electorul, cunoscând că ecleziasticii erau capabili de trădare şi
bănuind că Luther ar fi avut aceeaşi soartă ca şi Ian Huss şi Ieronim din Praga atunci când au venit la
Consiliul de la Constanz, a consimţit ca supusul său să meargă la Worms punând însă următoarele două
condiţii: “1. El să aibă un salvconduct semnat şi pecetluit de Împărat; 2. Dacă judecata avea să fie
împotriva lui, Luther urma să fie liber să se întoarcă de unde venise, rămânând ca el, Electorul, să decidă
mai apoi ce să facă cu el”. Luther însuşi era gata să dea ascultare citaţiei când Electorul a fost satisfăcut
cu privire la siguranţa lui.
Dieta de la Worms - ianuarie – mai 1521
Călugărul de le Erfurt, înarmat cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu încredere că Dumnezeu era cu el

alungase armata vânzătorilor de indhulgenţe, căştigase victoria la Augsburg asupra nunţiului papal şi
asupra apărătorilor papalităţii în sălile de le Leipzig. La tunetele papei răspunsese arzând la Wittemberg
bula papală. Roma era înmărmurită: îşi epuizase toate resursele şi ameninţările îi erau nesocotite. Ceea
ce ei numeau biserică nu mai putea conduce lucrurile în stilul cel vechi pentru că oamenii începuseră să
judece cu mintea lor şi să gândească în ce măsură se cuvenea să dea ascultare unor asemenea ordine. Dar
pe tronul imperial era un bun catolic, aşa că lupta finală trebuia purtată împotriva lui.
Carol, slujitorul credincios al Sf. Petru, a deschis dieta la 28 ianuarie, la sărbătorirea lui Carol cel Mare.
Nicicând în istoria de până atunci a omenirii nu se mai strânseseră laolaltă într-o dietă atâţia prinţi,
prelaţi şi nobili, atâtea puteri ale lumii. “Electori, duci, arhiepiscopi, landgrafi, markgrafi, conţi, episcopi,
baroni şi stăpâni peste ţinuturi, delegaţi ai cetăţilor şi ambasadori ai regilor creştinătăţii s-au îmbulzit pe
drumurile spre Worms. Urmau să fie discutate mari chestiuni care priveau pacea Europei, a lumii şi
triumful adevărului”. În principal era vorba de Luther şi de reformă.
Alexandru, nunţiul papal, un om cu o elocinţă deosebită, a adresat Împăratului, prinţilor şi delegaţilor

un mesaj care a durat trei ore. El avea înaintea sa cărţile lui Luther şi bulele papale şi a spus tot ce putea
spune Roma împotriva cărţilor şi a autorului lor. A susţinut că în scrierile lui Luther erau suficiente erori
pentru a arde o sută de mii de eretici. Forţa lui ca orator şi limbajul lui entuziast au produs o impresie
puternică asupra adunării. Curând, din toate părţile, s-au auzit murmure împotriva lui Luther şi a
partizanilor săi. Dar din lunga cuvântare a lui Meander a reieşit clar că principalul lui obiectiv era acela
de a face ca reformatorul să nu fie chemat să se înfăţişeze înaintea adunării. Partida papală se temea
grozav de amploarea pe care ar fi putut-o lua opiniile cele noi în urma prezenţei lui Luther într-o
adunare atât de selectă. Leon a scris personal pentru a cere ca salvconductul lui Luther să nu fie
respectat. Episcopii au fost de acord cu papa că salvconductele nu îi pot proteja pe eretici.
Chemarea lui Luther şi salvconductul
Tânărul împărat avea mari dificultăţi: în confruntarea dintre nunţiul papal şi Elector, căruia îi datora
coroana, ce să facă el? Dorea să-i satisfacă pe amândoi. A-l cruţa sau a-l sacrifica pe călugăr nu era mare
lucru, dar altfel era înaintea Celui care cârmuieşte peste conducători. Luther trebuia să dea mărturie
pentru adevărul lui Dumnezeu şi împotriva minciunii lui Satan în acea mare adunare. În cele din urmă,
împăratul s-a hotărât pentru că prezentarea lui Luther înaintea dietei părea a fi singura cale posibilă
pentru a pune capăt unei chestiuni care afecta tot imperiul. În final citaţia şi salvconductul au fost
trimise şi Luther s-a pregătit să dea ascultare mandatului imperial.
La 2 aprilie Luther şi-a luat rămas bun de la prietenii săi şi a pornit în călătorie. A mers cu mijloace de
transport din cele mai modeste, însoţit de prietenii săi Schurff, Amsdorf şi Suaven, iar aprodul imperial
mergea înaintea lui purtând salvconductul. Cu fiecare etapă a călătoriei, Luther a descoperit presimţirile
negre din inimile prietenilor săi. A fost avertizat că “erau pregătite lucrări incorecte, că el era deja
condamnat şi că scrierile lui fuseseră arse de călău, şi, dacă se ducea acolo, era un om mort”. Dar Luther
a răspuns netulburat: “Mă încred în Dumnezeul cel Atotputernic, ale cărui cuvinte şi porunci le am
înaintea mea...” Pe drum el a predicat în mai multe locuri şi a aceptat ospitalitatea prietenilor săi, dar, pe
măsură ce se apropie de Worms, furtuna pe care o stârnise devenea şi mai violentă. Inamicii reformei
fierbeau de indignare când au auzit că el se apropia de oraş. Spalatin, capelanul Electorului, şi prietenul
credincios al lui Luther, a trimis un mesager pentru a-i ieşi înainte cu cuvintele: “Nu intra în Worms!”
Dar temerarul călugăr, plin de curaj sfânt, privind la mesager a răspuns: “Spune-i stăpânului tău că voi
merge acolo chiar dacă în Worms sunt atâţia demoni câte ţigle pe acoperişurile caselor”. În dimineaţa
zilei de 16 aprilie a văzut zidurile vechii cetăţi. Nobili de rang înalt i-au ieşit în întâmpinare şi a fost
însoţit de mai bine de două mii de oameni care l-au condus până la locul lui de găzduire. De la pavaj
până la acoperişurile caselor, totul era plin de spectatori.
A doua zi el a fost condus în dietă de mareşalul imperiului, Ulrich von Pappenheim. Mulţimea care
umplea străzile pentru a-l vedea era atât de numeroasă încât a trebuit să fie dus prin case şi grădini
private pentru a ajunge la sala de conferinţă. Mulţi cavaleri şi nobili care se îmbulzeau în hol i-au spus
lui Luther cuvinte de încurajare în drumul spre sala de consiliu. Unul care probabil primise adevărul şi-
L iubea pe Mântuitorul, i-a amintit cuvintele Stăpânului: “când vă vor preda nu vă îngrijoraţi cum sau ce
veţi vorbi, pentru că vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi” (Matei 10:18-19). Altul,deşi era înveşmântat
în armură sclipitoare, i-a pus pe umăr mâna cu mânuşa de oţel spunând: “Înflăcărează-ţi duhul,
călugăraşule: unii dintre noi cei de aici au văzut lucruri mari la vremea noastră, dar nici eu şi nici vreun
alt cavaler de aici nu a avut vreodată nevoie de atât curaj cât îţi trebuie ţie acum. Dacă ai credinţă în
învăţăturile tale, atunci mergi pentru numele lui Dumnezeu”. “Da, pentru numele lui Dumnezeu,” a
spus Luther înălţându-şi capul, “pentru numele lui Dumnezeu, înainte!”
Luther înaintea adunării
Pentru cineva care a fost educat şi format în izolarea unei mânăstiri, priveliştea unei asemenea adunări
trebuie să fi fost de natură să-l copleşească. Acolo era Carol, suveran peste jumătate din lume, iar de o
parte şi de alta a lui erau pairii şi puternicii imperiului German, episcopi şi arhiepiscopi în haine,
cardinali în veşminte roşii, nunţii papali cu toată strălucirea lor oficială, ambasadori ai celor mai
puternice regate ale creştinătăţii, ca să nu mai vorbim de delegaţi. Aşa era adunarea Stărilor Generale de
la Worms. Si pentru ce era ea strânsă? s-ar putea întreba cititorul. Tocmai pentru a-l asculta şi a-l judeca
pe fiul unui miner sărac. Îmbrăcat în sutana de călugăr şi cu gluga pe cap, palid şi uzat în urma
pericolelor din ultima vreme, el stătea acolo tăcut şi in perfectă stăpânire de sine înaintea a mai bine de
cinci mii de spectatori. “Ca un profet, a stat singur, răspunzând cu cuvinte neînfricate” la toate
întrebările, cu tărie dar şi cu modestie.
După momente de linişte profundă, cancelarul de Treves i s-a adresat cu voce tare, mai întâi în latină,
apoi în germană: “Martin Luther, ai fost chemat de Majestatea Sa imperială ca să răspunzi la două
întrebări: mai întâi, recunoşti că aceste cărţi au fost scrise de tine?” – a spus arătând spre vreo douăzeci
de volume aşezate pe o masă – “În al doilea rând, eşti gata să te dezici de aceste cărţi şi de tot ce cuprind
ele, sau persişti în opiniile pe care le-ai prezentat în ele?” Luther a răspuns atunci că, în ceea ce priveşte
prima întrebare, el recunoştea acele cărţi şi nicicând nu ar spune că vreuna dintre ele nu este a lui. La cea
de-a doua întrebare el a cerut să i se dea timp să cugete pentru a formula un răspuns care să nu fie nici
contrar Cuvântului lui Dumnezeu, nici să-i pună sufletul în pericol. I s-a acordat o zi. Indiferent care va
fi fost motivul pentru care Luther a făcut acea cerere - şi nu este nevoie să stăm să ne întrebăm -, este
sigur că Dumnezeu a făcut ca să se descopere sursa puterii şi curajului lui Luther, care este aceeaşi
pentru credinţa din orice epocă. Minunata rugăciune înălţată de el cu puţin înainte de cea de-a doua sa
înfăţişare este cel mai valoros document din istoria reformei. Nu putem caracteriza această rugăciune,
aşa că o redăm din istoria lui D’Aubigne.
Rugăciunea lui Luther
Pentru un moment Luther a fost tulburat pentru că privirea lui nu a fost la Domnul binecuvântat ci s-a
gândit la mulţimea de prinţi înaintea căreia trebuia să stea, ceea ce a făcut să-i scadă credinţa, cum s-a
întâmplat cu Petru când a privit la valuri în loc să privească la Persoana lui Hristos, şi a simţit că era pe
punctul de a se scufunda. În această stare de spirit, el a căzut cu faţa la pământ şi a gemut având gânduri
care nu puteau fi exprimate în cuvinte: Duhul mijlocea atunci pentru el. Un prieten care auzea
tulburarea lui asculta şi a avut privilegiul de a auzi strigătele unei inimi zdrobite care vine înaintea
tronului lui Dumnezeu.
“O, Dumnezeule Atotputernic şi Veşnic! Cât de grozavă este această lume! Iată că ea îşi cască gura ca să
mă înghită, iar eu am atât de puţină încredere în Tine! ... Cât de slabă este carnea şi cât de tare este Satan!
Dacă este să mă încred numai în puterile din această lume, atunci totul s-a sfârşit ... Mi-a sunat ceasul,
condamnarea mea a fost pronunţată! ... O, Dumnezeule! O, Dumnezeule! O, Dumnezeule! Ajută-mă
împotriva înţelepciunii acestei lumi! Fă aceasta, Tu trebuie să faci aceasta... Numai Tu ... pentru că
aceasta nu este lucrarea mea, ci a Ta. Nu pot face nimic aici, nu am pentru ce să mă lupt cu aceşti oameni
mari ai lumii! Aş dori să-mi petrec zilele în pace şi fericire. Dar aceasta este cauza Ta... Şi este o cauză
dreaptă şi eternă. Doamne, ajută-mă! Credincios şi neschimbat este Dumnezeu. Nu mă bizui pe nici un
om, pentru că ar fi zadarnic. Tot ce este de la om e nesigur şi tot ce vine de la om eşuează... O,
Dumnezeule! Dumnezeul meu! Nu mă auzi? ... Te ascunzi? Tu m-ai ales pentru această lucrare. O ştiu
bine! ... Lucrează atunci, Dumnezeule! ... Fii alături de mine pentru preaiubitul Tău Isus Hristos, care
este apărarea mea şi turnul meu întărit”.
După un scurt timp de luptă în tăcere cu Domnul, el a izbucnit din nou în acele ziceri profunde şi scurte,
fragmentate, care, pentru a putea fi înţelese, trebuie mai întâi să fi fost trăite. Încrederea în carne şi
respectul de sine sunt zdrobite in prezenţa lui Dumnezeu. “Doamne! Unde eşti T? ... O, Dumnezeul
meu! Unde eşti Tu? ... Vino! Vino! Sunt gata! ... Sunt gata să-mi dau viaţa pentru adevărul Tău ...
răbdător ca un miel. Pentru că este cauza dreptătii – este cauza Ta! Nu mă voi despărţi de Tine nici
acum, nici în eternitate! ... Şi chiar dacă ar fi plină de diavoli lumea ... chiar dacă trupul meu, care este
totuşi lucrarea mâinilor Tale, ar fi să fie ucis, întins pe jos şi tăiat în bucăţi ... făcut ceunşă ... sufletul meu
este al Tău? ... Da! Cuvântul Tău mă asigură că aşa este. Sufletul Meu este al Tău! Şi el va fi cu tine
pentru totdeauna ... Amin ... O, Dumnezeule, ajută-mă! ... Amin”,
Această rugăciune exprimă starea de spirit a lui Luther şi felul în care el era în comuniune cu Dumnezeu
mai bine decât orice descriere scrisă de vreun biograf. Aici Dumnezeul cel viu l-a pregătit pe slujitorul
Său pentru lucrarea Sa dându-i să guste amărăciunea morţii (vezi 2. Corinteni 4:7-12). Luther abia ieşea
din întunericul superstiţiilor; încă nu înţelesese deplin adevărul binecuvântat al morţii şi învierii, că el
era una cu Hristos, fiind primit în Cel Preaiubit. Dar apropierea lui de Dumnezeu, puterea rugăciunii
sale şi realitatea comuniunii lui ne înviorează inimile şi după trei sute de ani.
Cea de-a doua înfăţişare a lui Luther
Roadele rugăciunii sale s-au văzut la scurt timp după aceea. Stând din nou înaintea lui Carol, cancelarul
a început spunând: “Martin Luther, ieri ai cerut un răgaz, care a expirat acum... Răspunde, deci, la
întrebarea pusă de Majestatea Sa. Îţi vei susţine cărţile sau te vei dezice de ele?” Luther s-a întors spre
împărat, şi, cu o înfăţişare sobră, în care se îmbinau într-un mod impresionant modestia şi blândeţea cu
fermitatea, a abordat conţinutul cărţilor sale. Mult din ceea ce a spus i-a încântat pe germani dar i-a
supărat mult pe romani. De exemplu, următoarele: “Într-o categorie de cărţi de-ale mele am scris
împotriva papalităţii şi a învăţăturii papistaşilor, ca oameni care prin preceptele lor nedrepte şi prin
exemplele lor au nenorocit lumea creştină atât prin calamităţi temporare cât şi spirituale. Învăţăturile lor
false, vieţile lor scandaloase şi căile lor rele sunt cunoscute de toţi oamenii. Şi oare nu este evident că
învăţăturile omeneşti şi legile papilor încurcă, chinuiesc şi mâhnesc profund conştiinţele celor
credincioşi, în timp ce necontenitele cereri ale Romei consumă avuţia creştinătăţii, mai ales cea a acestei
ilustre naţiuni!” Dar nu asemenea explicaţii cu privire la cărţile lui cerea dieta, ci au făcut presiuni
asupra lui pentru a avea o recunoaştere sau o retractare explicită. “Vei retracta sau nu?” a exclamat
oratorul dietei,
Luther a răspuns fără nici o ezitare: “Din vreme ce serenisima Sa Majestate şi principii îmi cere un
răspuns simplu şi precis, îl voi da astfel: nu-mi pot supune credinţa nici papei, nici consiliilor, pentru că
este limpede ca lumina zilei că acestea au greşit deseori şi s-au contrazis unul cu altul. Dacă nu sunt
convins prin mărturia Scripturii sau prin cel mai clar raţionament şi dacă aceştia nu-mi fac conştinţa să
se simtă obligată prin Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu pot retracta şi nu voi retracta, pentru că un
creştin este rău să vorbească împotriva conştiinţei sale”. Şi apoi, privind în jurul său la adunare – la toţi
cei puternici şi la toţi cei respectabili pentru vârsta lor -, el a răspuns cu nobleţe: “Aceasta este poziţia
mea şi nu pot face altfel: Dumnezeu să mă ajute! Amin”.
Uimiţi la acea manifestare de curaj şi de adevăr nemaiîntâlnite, mulţi dintre principi cu greu şi-au putut
ascunde admiraţia, în timp ce alţii au rămas încurcaţi. Dar, după cum au spus unii, în aceste cuvinte ale
mărturiei oneste a lui Luther era cuprins tot sensul reformei. Trebuia oare ca oamenii să continue mereu
să spună că aceasta sau aceea este adevărat numai pentru că papa a afirmat aşa? Sau hotărârile papei şi
canoanele consiliilor urmau să fie cercetate de atunci încolo, după cum cuvintele altor oameni sunt
cercetate prin legile obişnuite ale evidenţei, ele să fie cercetate după standardul infailibil al Cuvântului
lui Dumnezeu? Bătea clopotul pentru absolutism.
Când Luther şi-a încheiat cuvântarea, cancelarul a spus: “Din vreme ce nu retractezi, Împăratul şi Stările
imperiului vor judeca ce măsuri să adopte faţă de un eretic încăpăţânat. Dieta se va întruni mâine pentru
a auzi hotărârea Împăratului”.
Atât mesajul cât şi înfăţişarea lui Luther au avut asupra deietei un efect în general în favoarea lui. I-a
făcut pe vrăjmaşii lui să se teamă. În prezenţa atâtor ecleziastici puternici însetaţi după sângele lui, el nu
s-a temut să denunţe, în stilul său viguros obişnuit, nedreptăţile papalităţii. Dar şi mai mult a contat
pentru cauza reformei faptul că le-a transmis prietenilor săi încrederea lui în adevăr. După o noapte de
agitaţie şi discuţii purtate de toate părţile a venit dimineaţa cu veştile ei importante pentru Luther.
Politica Vaticanului a biruit în consiliile lui Carol. El a prezentat dietei următorul edict:
“Descendent al impăraţilor creştini ai Germaniei, ai regilor catolici ai Spaniei, ai arhiducilor Austriei şi

ai ducilor de Burgundia, care sunt toţi renumiţi apărători ai credinţei romane, sunt ferm hotărât să
urmez exemplul înaintaşilor mei. Un singur călugăr, rătăcit în nebunia lui, s-a ridicat împotriva credinţei
creştinătăţii. Pentru a pune capăt unei asemenea neevlavii îmi voi sacrifica regatele, comorile, prietenii,
trupul şi sângele, sufletul şi viaţa. Sunt gata să-l elimin pe augustinianul Luther, oprindu-l să mai
provoace dezordine în popor, după care voi lua măsuri împotriva adepţilor lui ca eretici nesupuşi, prin
excomunicare, interdicţie şi prin toate mijloacele pentru nimicirea lor. Fac apel la membrii Stărilor să se
poarte ca nişte creştini credincioşi”.
Cu tot tonul ei sever, aceasta era departe de a-i satisface pe papistaşi. Ei s-au străduit să obţină încălcarea
salvconductului şi să reediteze tragedia pe care o înfăptuiseră înaintaşii lor la Constanz. “Rinul,”
spuneau ei, “trebuie să primească cenuşa lui cum a primit-o pe cea a lui Ian Huss cu un secol în urmă”.
Dar aceste sugestii spre trădare au fost respinse de spiritul de onoare naţională al principilor germani,
care însufleţea cea mai mare parte a dietei. Partidei papale îi mai rămăsese o singură speranţă, aceea – ne
e ruşine s-o scriem – a asasinării. Froude spunea: “A fost urzit un complot pentru asasinarea lui Luther
pe drumul de întoarcere spre Saxonia. Majestatea cea insultată a Romei ar fi fost măcar răzbunată cu
pumnalul. Dar şi acest complot a eşuat. Electorul a auzit ce intenţionau, aşa că o trupă călare, deghizată
ca bandiţi, l-a aşteptat pe reformator pe drum şi l-a dus la Castelul Wartburg, unde a stat la adăpost
până ce ridicarea întregii Germanii a făcut ca el să nu mai fie în pericol*”.
* Short Studie son Great Subjects
Reflecţii asupra înfăţişării lui Luther la Worms
Faptul că aşa ceva s-a întâmplat totuşi era semnalul pentru o victorie asupra papalităţii. Intrarea lui
Luther la Worms a fost ca o procesiune triumfală. Acolo, deşi a fost condamnat în două rânduri,
excomunicat ca eretic şi exclus din societate, a avut privilegiul de a se înfăţişa înaintea celei mai distinse
adunări din lume. Papa îl condamnase la tăcere pentru totdeauna, dar el a fost invitat, în cel mai
respectuos limbaj, să vorbească înaintea a mii de oameni. Şi, prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu,
i-a fost dat să se adreseze ascultătorilor atenţi din toată creştinătatea, să vorbească destul de mult timp şi
cu multă îndrăzneală fără a fi întrerupt şi aproape fără a fi mustrat. “Prin intermediul lui Luther s-a
produs o mare revoluţie” – spunea D’Aubigne – “Roma cobora de pe tronul ei şi vocea unui călugăr
adusese acea umilinţă”.
Simplul fapt că procesul lui a fost la Worms anunţa întreagii lumi că se rupsese vraja papalităţii şi că
victoria reformei era asigurată. Un călugăr solitar, sărac, persecutat şi fără prieteni s-a împotrivit
suveranului cu cele trei coroane. A fost chemat braţul secular, dar Împăratul a refuzat să execute
hotărârea papei. Interdicţia a căzut. O putere spirituală superioară amândoura a învins şi strigătul de
biruinţă a răsunat în multe ţări.
Este extrem de clar că nici papa, nici prelaţii, nici suveranul nu cunoşteau adevărata stare de spirit a
poporului. Crescuse o generaţie care fusese învăţată de oameni ai literelor să gândească şi să aibă
opiniile lor. Luther ştia ca gândurile lui despre papalitate şi despre Cuvântul lui Dumnezeu le aveau mii
de oameni. Cu toate acestea, el a stat singur în acea adunare ca martor al lui Dumnezeu pentru adevăr.
El a susţinut dreptul fiecăruia de a citi şi de a interpreta Cuvântul lui Dumnezeu, şi datoria de a se
supune autorităţii Lui chiar în faţa pretenţiilor înalte ale bisericii şi a împăratului. Printre principii
prezenţi acolo Luther nu a avut nici măcar un singur protector declarat în mod deschis şi nici un
apărător de rang înalt sau cu influenţă în toată adunarea. Dar Dumnezeul care l-a întărit pe Ilie să stea
împotrica preoţilor lui Baal pe Muntele Carmel şi care a stat alături de Pavel când s-a înfăţişat înaintea
nobililor şi mai marilor acestei lumi şi înaintea Cezarului însuşi, i-a dat călugărului din Wittemberg o
înţelepciune şi o putere pe care nimic nu a putut-o învinge, care a făcut ca toţi să vadă adevărata putere
spirituală şi libertatea fericită care se pot găsi numai la cei cu o conştiinţă bună, prin credinţa în adevăr,
dar mai ales prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi prin prezenţa Duhului Sfânt*.
* Universal History, Bagster, vol. 7, p.18; Waddington, vol. 1, p. 346Ş D’Aubigne, vol. 2, p. 347. Pentru detalii
vedeţi Milner, vol. 4
Istoria Bisericii Capitolul 35. Luther la Wartburg
Capitolul 35. Luther la Wartburg

Dispariţia subită şi misterioasă al lui Luther i-a tulburat mult pe prietenii săi şi a fost un triumf pentru
vrăjmaşii lui. Prin provincii circulau cele mai fantastice zvonuri, astfel încât numele lui Luther,
caracterul şi lucrarea lui erau subiecte de discuţie favorite mai mult ca oricând. Dar secretul trebuia
păstrat pentru siguranţa lui, aşa că, timp de mai multe luni, atât prietenii cât şi duşmanii lui nu au ştiut
unde se ascundea.
Castelul Wartburg, locul captivităţii sale, pe care el l-a numit “Patmosul lui”, era vechea reşedinţă
inexpugnabilă a ladgrafilor de Turingia, şi, de unde era aşezat, avea privelişte spre Eisenach, locul de
naştere al mamei lui Luther, unde el fusese educat în copiărie. Pentru ca să nu existe nici o suspiciune cu
privire la cine era el, a fost obligat să dezbrace sutana cu glugă, să-şi lase barba şi părul să crească şi să
îmbrace hainele şi să ia titlul unui nobil de la ţară – cavalerul George. Pentru călugărul rigid şi
reformatorul activ, opozantul îndrăzneţ al Romei, schimbarea era extremă. Deseori a fost lovit de boli
trupeşti şi de nelinişti sufleteşti. În unele din scrisorile sale, datate din “Insula Patmos”, el se plângea
amarnic de obiceiurile indolente pe care le căpătase şi de consecinţele traiului său somptuos. Dar, dacă a
fost oprit de la lucrările publice de la universitate şi de la amvon, el a fost deosebit de harnic cu pana.
Vrăjmaşii l-au găsit mult prea activ în retragerea lui. A lucrat cu un zel neostenit şi a publicat multe cărţi
noi. În retragerea lui a început cea mai mare şi cea mai folositoare dintre lucrările lui – traducerea Bibliei
în limba Germană. În singurătate, în vara anului 1521, a încheiat lucrarea la Noul Testament şi s-a
străduit mult să-şi sporească cunoştinţele de greacă şi ebraică pentru a face ca versiunea lui a întregii
Biblii să fie mai exactă.
Reflecţii asupra captivităţii lui Luther
Ne oprim pentru un moment pentru a ne însuşi o lecţie de folos. Ca un vultur în lanţuri, Luther a stat
toată ziua în pădurile întunecate ale Turingiei, cufundat în gânduri negre cu privire la starea bisericii şi a
clerului şi agitat când se gândea la rezultatele dietei de la Worms, la situaţia prietenilor săi şi la
înaintarea adevărului. Lanţul îl umplea de amărăciune pentru că nu îl primise ca de la Domnul şi
sănătatea lui a avut de suferit. A avut multe nopţi nedormite şi s-au agravat tendinţele lui melancolice, el
ajungând să-şi închipuie că era necontenit asaltat de Satan. “Credeţi-mă”, scria el, “sunt pe mâinile a o
mie de demoni dea-ai lui Satan în această singurătate şi este mult mai uşor să lupt cu duşmani în carne –
adică cu oameni – decât cu duhurile rele din locurile înalte”. Tânjea după libertate şi dorea să fie în
prima linie a bătăliei, şi, temîndu-se că era acuzat că părăsise câmpul de luptă, el a exclamat “mai curând
aş prefera să fiu întins pe cărbuni încinşi decât să zac aici pe jumătate mort”. Şi toată omenirea va spune
“a venit o criză şi eforturile active şi apelurile irezistibile ale lui Luther sunt acum mai necesare ca
oricând, pentru că dacă acest conducător al puternicei mişcări este nevoit să se retragă într-un asemenea
moment, Stăpânul spune: Nu. Căile Mele nu sunt căile voastre, nici gândurile Mele nu sunt gândurile
voastre. Captivitatea slujitorului Meu va aduce libertate pentru milioane de oameni”. Şi aşa s-a şi
dovedit a fi. Nici un alt eveniment din istoria lui nu i-a îmbogăţit atât mintea şi nu a contribuit mai mult
la formarea lui cu privire la sfera de cuprindere a reformei care era impusă de acea stare a lucrurilor ca
acele cărţi pe care le-a scris şi Scripturile pe care le-a tradus. Fie ca noi să învăţăm să ne plecăm cu
mulţumire şi atunci când Stăpânul porunceşte să stăm liniştiţi şi atunci când El ne spune să mergem în
câmpul de lucru la care ne-a chemat El şi pentru care ne-a pregătit El. Moise în Madian, Pavel în Arabia
şi Ioan în Patmos sunt lecţii divine pentru toţi slujitorii Domnului.
Luther se întoarce la Wittenberg
În timpul absenţei sale, cât a fost la Wartburg, nici unul dintre adepţii săi nu a avut capacitatea de a
susţine învăţăturile reformate şi de a îndruma comunitatea reformată. Blândul şi paşnicul învăţat Philip
Melanchton avea un cuget blând şi aducător de roade, bun pentru a-i îmbogăţi pe alţii, dar nepotrivit
pentru agitaţia furtunoasă de idei republicane amestecate cu fanatism religios. Andreas Carlstadt, un
învăţat de la Wittenberg, vechi prieten de-al lui Luther, care nu era necunoscător al adevărului, a fost
convins să devină capul unei partide a câtorva persoane fanatice care-şi închipuiau că aveau comunicări
directe din partea divinităţii şi-şi arogau titluri de profeţi şi apostoli. Numărul lor a crescut, alăturându-
li-se tineri de la universitate. Ei denunţau înercarea de reformă a lui Luther ca insuficientă din punct de
vedere al ariei de cuprindere şi, de asemenea, insuficent de produndă. În extravaganţa lor entuziastă ei
strigau “Vai! Vai! Vai!” către falsa biserică şi către episcopii corupţi. Ei intrau în biserici, ardeau chipurile
şi se dedau şi la alte excese care puneau în pericol zorii libertăţii şi pacea comunităţii. Au intervenit
autorităţile civile şi mai mulţi dintre acei zeloţi au fost aruncaţi în închisoare.
Peste tot era cerut Luther, iar el, de la Wartburg, a auzit aceasta. Fără a fi primit consimţământul
Electorului, punându-şi viaţa în pericol, el s-a grăbit să se prezinte în mijlocul acelei scene de confuzie.
Dintre cei care au fost consemnaţi în istorie pentru nebunia lor ne sunt cunoscute numele lui Nicholas
Storch, Marcus Thomas Stubner, Martin Cellarius* şi Thomas Munzer. Cel din urmă, Munzer, a apărut
din nou, în 1525, în fruntea unei rebeliuni a protestanţilor, pe care el a numit-o război al ţăranilor.
* n.tr.) Martin Borrhaus, 1499 - 1564
În luna martie a anului 1522, Luther a revenit din Patmos-ul lui, întorcându-se la Wittenberg. A fost
primit de învăţaţi, de studenţi şi de cetăţeni cu sincere manifestări de bucurie şi afecţiune. Triumful lui a
venit uşor, dar numai prin forţă morală. “Voi predica,” a spus el, “voi vorbi, voi scrie, dar nu voi
constrânge pe nimeni deoarece credinţa este un act de voinţă. Am stat împotriva papei, a indulgenţelor
şi a papistaşilor, dar fără violenţă sau agitaţie. Am prezentat Cuvântul lui Dumnezeu, am predicat şi am
scris – aceasta este tot ce am făcut”. S-a urcat la amvon şi vocea lui puternică a răsunat din nou prin
mulţimile agitate. A predicat şapte zile consecutiv. “A rezultat cel mai deplin succes,” spune istoricul.
“Orice simptom al dezordinii a dispărut imediat şi în cetate a fost restabilită pacea şi universitatea a
revenit la studiile ei legitime şi la principiile raţionale, iar Carlstadt, nefericitul aducător de tulburări,
copleşit în confruntarea cu un geniu superior, s-a retras în scurt timp de pe câmpul în care a fost făcut de
ruşine”. Luther s-a opus violenţei. Principiul lui frumos era că, pentru a putea înlătura în mod eficient
obiectele idolatriei – imaginile - trebuie mai întâi să fie înlăturate erorile din mintea închinătorilor. Şi el
credea în mod sincer că aceasta se poate face numai prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe care dorea să-l
prezinte naţiunii în limba ei.
Luther şi Biblia germană
Odată restabilită pacea, el a revenit la obiectul său favorit – traducerea Noului Testament, şi, după ce a
trecut prin mai multe revizuiri critice ale lui Melanchton, el l-a publicat în septembrie 1522. Apariţia unei
asemenea lucrări într-o epocă în care minţile oamenilor erau agitate a avut, după cum era şi de aşteătat,
efecte extraordinare. Ca purtată pe aripile vântului, cartea s-a răspândit de la un capăt al Germaniei la
celălalt, şi apoi şi în multe alte ţări. Potrivit cu d’Aubigne: “Era scris păstrând tonul Sfintelor Scripturi, şi
totuşi cu o vigoare tinerească, care dădea la iveală pentru prima dată marile frumuseţi. Captiva, fermeca
şi impresiona atât pe omul cel mai de jos cât şi pe cel de rang înalt”. Până şi istoricul papistaş
Maimbourg mărturisea că “traducerea lui Luther este deosebit de elegantă şi în general este atât de bine
primită încât este citită de aproape toţi în toată Germania. Femei de rang înalt au studiat-o cu mult sârg
şi multă atenţie perseverentă şi au apărat cu încăpăţânare principiile reformatorului susţinându-le
împotriva episcopilor, a călugărilor şi a învăţătorilor catolici”. Era o carte naţională. Era cartea poporului
– Cartea lui Dumnezeu. Acea lucrare a slujit mai mult ca oricare din scrierile lui Luther la răspândirea şi
consolidarea învăţăturilor reformate. Reforma a ajuns să aibă temelia ei normală – Cuvântul lui
Dumnezeu, Cuvântul cel viu, care dăinuie.
Următoarele statistici arată minunatul succes al lucrării: “A doua ediţie a apărut în luna decembrie, iar
până în 1533 au fost tipărite şaptesprezece ediţii la Wittenberg, treisprezece la Augsburg, doisprezece la
Basel, una la Erfurt, una la Grimma, una la Leipzig şi treisprezece la Strasbourg”.
Între timp, Luther a continuat marea sa lucrare – traducerea Vechiului Testament. Cu ajutorul lui
Melanchton şi a altor prieteni, lucrarea a fost publicată în părţi, pe măsura finalizării lor şi a fost
încheiată complet în 1530. Marea lucrare a lui Luther s-a împlinit. Până atunci vorbise el, dar de atunci a
rămas ca Dumnezeu să vorbească inimii şi conştiinţei oamenilor. Ce gând minunat, profund şi puternic!
Mărturiile divine prezentate unei mari naţiuni, care până atunci “pierea din lipsă de cunoştinţă” (v. Osea
4:6). Cuvântul divin nu a mai fost ascuns într-o limbă străină, calea păcii nu a mai fost ascunsă de
tradiţiile oamenilor, iar mărturia lui Dumnezeu însuşi cu privire la Hristos şi la mântuire i-a salvat pe
oameni de superstiţiile sistemului roman.
Progresul general al reformei
Mişcarea puternică nu a cunoscut limite şi nu a avut sfârşit. Trezirea din Imperiul german, revigorarea
Evangheliei şi interesul în creştere faţă de reformă au afectat mult starea lucrurilor în Europa. Suedia,
Danemarca, Elveţia, Belgia, Italia, Spania, Franţa şi Insulele Britanice au fost atrase în curentul marii
revoluţii religioase. În scurt timp a încetat să mai fie o chestiune locală sau naţională şi a devenit tema
predominantă a epocii. Fiecare guvern a descoperit că, cu voie sau fără voie, reforma trebuia să intre în
planurile şi politica lui şi constituţiile celor mai vechi regate au fost zguduite de aceste dezbateri noi
legate de religie.
Oameni circulau de colo colo purtând veşti despre lucrurile minunate care aveau loc. Navele care soseau
în porturi descărcau în secret pachete cu noi traduceri, scrieri şi predici de-ale reformatorilor. Era un
interes universal. Dar nu era de aşteptat ca vechea biserică, atunci când a avut sprijinul puterii seculare,
să permită dezvoltarea noilor opinii chiar în sânul ei fără să lupte pentru a le zdrobi. Cu toate acestea,
oameni sinceri, văzând că era nevoie de reformă şi neputând să-şi amorţească convingerile lor, l-au
predicat pe Hristos cu îndrăzneală. În acele vremuri de cernere, chiar sub sutana călugărească s-au găsit
câteva inimi sincere care au îndrăznit să-l predice pe Hristos ca Acela care este sfârşitul legii, spre
îndreptăţirea oricui crede în El, şi că numai Dumnezeu poate ierta păcatele prin credinţa în sângele
scump al lui Hristos. Clerul, văzând că asemenea învăţături le distrugeau puterea, privilegiile şi chiar le
punea în pericol existenţa, au strigat tare: “Erezie! Erezie!” Excomunicărilor bisericeşti le-au urmat edicte
regale şi au fost persecuţii împotriva predicatorilor. Arestările au ajuns să fie frecvente, s-a recurs la
torturi, au fost aprinse ruguri şi de atunci au început istoriile emoţionante ale martirilor protestanţi.
Pentru un timp a triumfat bigotismul şi cei evlavioşi au suferit, dar puterea Domnului şi adevărul Lui au
învins.
Deocamdată, însă, nu ne vom aventura pe aceste ape agitate, ci trebuie sa ne întoarcem pentru un scurt
timp în Germania pentru a vedea dezvoltarea Protestantismului, care a dat o nouă direcţie istoriei
spirituale a omenirii.
Reforma şi Henry al VIII-lea
Răspândirea rapidă a Noului Testament al lui Luther şi efectul imens pe care acesta l-a avut în casele
oamenilor a stârnit cele mai profunde temeri ale partidei papale. Puterile seculare, influneţate de
ecleziastici, au interzis, aplicând cele mai severe pedepse, răspândirea cărţii condamnate. Unul dintre cei
mai puternici regi din creştinătate s-a ridicat împotriva îndrăzneţului călugăr de la Wittenberg.
Cavalerul Henry al VIII-lea, care era destinat să fie părinte al bisericii, a considerat atunci oportun să-şi
arate talentul şi a scris o carte despre cele şapte sacramente ca răspuns la scrierea lui Luther
“Captivitatea babiloneeană”, pentru că nici una dintre scrierile reformatorului nu a stârnit atât de mult
indignarea papistaşilor. Să ne mai mirăm atunci că un asemenea susţinător a fost linguşit de papă, care l-
a complimentat cu titlul de “Apărător al credinţei”, care a rămas încă unul dintre titlurile coroanei
engleze? În răspunsul său la atacul adversarului regal, Luther nu s-a remarcat prin moderaţie, ci a
manifestat un caracter iritabil, folosind un stil şi un limbaj dur, de la care ar fi făcut mai bine să se abţină.
Spre sfârşitul anului 1521 a avut loc o schimbare importantă în politica Vaticanului. Leon al X-lea a
murit. Da, strălucitul dar şi imoralul notoriu Leon a murit, nemaifiind în poziţia de a judeca, ci pentru a
fi judecat, nemaiavând posibilitatea de a tuna împotriva ereticilor, ci ajungând să fie el însuşi măsurat
după standardele adevărului etern şi cântărit în balanţa sfântului locaş. A murit denunţând învăţătura
îndreptăţirii prin credinţă ca una care nimiceşte orice obligaţii morale, în timp ce el şi cardinalii lui
desfrânaţi îşi iroseau timpul în risipă şi plăceri, promovând spectacole de teatru scumpe şi imorale. I-a
urmat Alexandru al VI-lea, un om mult mai rigid ca morală decât Leon, dar la fel de mult împotriva
adevărului evangheliei.
Bisericile lutherane
La scurt timp după întoarcerea lui Luther de la Wartburg, Stările Imperiului s-au adunat în Dieta de la
Nuremberg. Episcopii, care constituiau o bună parte din adunare, au cerut sus şi tare executarea
sentinţei date împotriva marelui eretic, dar după nişte certuri, neajungând la nici un acord, dieta a fost
suspendată până în toamna următoare.
Între timp, reformatorul, sfidând pe faţă excomunicarea papală şi edictul imperial, îşi continua statornic
lucrarea, predicând şi scriind, alături fiindu-i Melanchton cu teologia lui. Se poate, pe bună dreptate,
spune că în acel timp “Cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se întărea”. Călugări ieşeau din mânăstiri şi
lucrau pentru răspândirea Evangheliei. Într-o scrisoare către Spalatin. Luther spune despre evadarea a
nouă călugăriţe din mânăstirile lor, printre care şi Catherine von Bora, care mai târziu a devenit soţia lui.
Treptat au fost introduse noi slujbe de închinare în ceea ce ajunsese să fie numite “biserici lutherane”,
aceasta însă făcându-se cu multă delicateţe şi blândeţe. Ca om înţelept, Luther a arătat multă răbdare
faţă de cei care ieşeau încet din vechiul sistem. După poziţia pe care a luat-o, cu nobleţe, la Worms, el s-
a manifestat foarte puţin în ceea ce am putea numi frontul de luptă al reformei. Acolo el a dat mărturie
pentru Dumnezeu şi pentru adevărul Său aşa cum foarte puţini au mai făcut vreodată. Poziţia lui în la
Worms este de o grandoare unică în istoria lui, pentru că de atunci adevărata glorie morală a reformei a
fost în declin. În curând elementul politic intrat în joc si a ajuns să fie predominant. Acţiunile agresive si
protecţia bisericilor reformate au ajuns în mâinile principilor lumii. Acesta a fost eşecul, tristul eşec şi
păcatul originar al reformatorilor. Dar vom vedea aceasta mai pe larg atunci când vom cerceta epistola
către Sardes.
Noul papă, Adrian al VI-lea, şi-a îndreptat atentia spre problema cu Luther pentru a restabili pacea
bisericii. El a mărturisit că deplângea marile abuzuri ale Sfântului Scaun sub predecesorul său şi a
hotărât să adopte o altă politică. La 25 noiembrie 1522, el a adresat o scrisoare dietei strânse din nou la
Nuremberg. El a deplâns ravagiile făcute în biserică de perversitatea unui eretic, pe care nici mustrarea
părintească a lui Leon, nici condamnarea lui, confirmată şi de edictul de la Worms, nu au fost capabile
să-l reducă la tăcere. El a implorat suveranii să folosească sabia, amintind că Dumnezeu i-a pedepsit pe
Datan şi Abiram pentru că se împotriviseră marelui preot şi a insistat asupra exemplului nobil al
strămoşilor lor evlavioşi, care, printr-un act de justiţie perfectă, au scăpat lumea de eretici ca Huss şi
Ieronim, care atunci prinseseră din nou viaţă în Luther.
Cele o sută de plângeri
Partida papală s-a ridicat in corpore şi a strigat pentru răzbunare împotriva lui Luther. Dar cea mai mare
parte a principilor lumii a considerat că sosise momentul ca ei să sfărâme jugul şi robia Romei, sub care
gemuseră mult timp şi de care se plânseseră atât de des, dar fără efect. Astfel, în timp ce luptau pentru
învăţăturile reformei, ei au pregătit memorandumul celor “O sută de plângeri”, atât de celebru în analele
Germaniei.
Cu această ocazie s-a remarcat contrastul dintre elementele spirituale şi cele lumeşti ale mişcării
reformatoare, deşi ambele au lucrat împreună pentru umilirea şi răsturnarea asupritorului universal. Nu
mai era doar călugărul solitar, fără prieteni, care mergea, cu puterea lui Dumnezeu şi a adevărului Său,
să-l înfrunte pe Goliatul papalităţii, nici triumful paşnic de la Worms, ci se angaja mânia, rivalitatea
politică şi forţa militară. Lumina şi adevărul lui Dumnezeu în legătură cu reforma par să se fi oprit în
acel momnet al istoriei şi nu vom reuşi să descoperim nici o altă înaintare a reformatorilor în înţelegerea
adevărului după momentul în care principii au ieşit înainte pentru a-l impune cu sabia. Cu toate că
Luther a fost un om cu o credinţă autentică, el nu a înţeles efectele cooperării principilor care aveau
propriile lor scopuri egoiste şi aceasta a avut un rezultat dezastruaos după triumfurile credinţei.
Nu este cazul să enumerăm aici plângerile, care aveau în principal un caracter ecleziastic, fiind cu privire
la ceea ce a făcut să geamă toate naţiunile creştinătăţii: taxele asupritoare, continua luare de zeciuieli sub
fel de fel de pretexte, ingerinţa cardinalilor în cele mai rentabile afaceri, ignoranţa şi incapacitatea
preoţilor de parohie, abundenţa de sărbători, traficul de absoluţiuni şi indulgenţe, extorcarea practicată
de cler pentru administrarea sacramentelor, deşertăciunea universală a lucrurilor proclamate sfinte şi
imoralitatea generală a ordinelor spirituale. “Dar, cu toate că principii aveau ca obiectiv” – spune
Waddington – “doar reformarea exterioară a bisericii, Luther dorea o regenerare a religiei indiferent cum
ar fi periclitat aceasta biserica. Totuşi diferenţa de vederi se poate să nu fi fost observată de nici una
dintre părţi din cauza urii lor comune, şi, într-o oarecare măsură, deoarece aveau o cauză comună*”. Cu
toate acestea, am adăuga că rezultatele au fost catastrofale pentru înaintarea luminii şi a adevărului.
* Dean Waddington, vol. 2, p. 43-45
Evenimente opuse reformei
În timp ce reforma, prin intermediul lui Luther, prindea putere şi se răspândea rapid în toate părţile
Europei, au apărut mai multe rele care i-au încetinit înaintarea şi i-au pătat caracterul.
În toamna anului 1524, ţăranii germani, de mutl timp asupriţi de sistemul papalităţii, s-a răsculat
împotriva tiranilor ecleziastici. Trebuia ca ţăranii să întreţină nu numai luxul clerului superior, ci şi
mulţimea clerului inferior. Şi nu numai atât, ci mereu apăreau noi ordine şi vechii călugări cerşetori se
răspândeau ca lăcustele pe toată faţa ţării, înghiţind avuţia poporului. De mult timp erau murmure şi au
mai fost şi unele mici revolte, dar surescitarea generală a epocii pare să fi dat semnalul pentru o revoltă
generală. Aproape toate provinciile Germaniei erau într-o stare de răzvrătire. Ca o furtună din senin,
ţăranii s-au abătut asupra aşezămintelor religioase, au prădat mânăstirile, au sfărâmat statuile şi s-au
făcut vinovaţi de alte asemenea excese. După cum era obişnuit în acel timp, nobilii spirituali şi călugării-
lăcuste provocaseră revolta, aşa că ei au fost primii loviţi de şuvoiul indignării poporului.
Cea mai mare parte a gloatei o constituiau ţăranii, aşa că acea calamitate a fost numită războiul ţăranilor.
Revolta a fost la început de natură seculară, pentru că acei bieţi ţărani nu doreau decât să fie scutiţi de o
parte din corvezile lor pentru a se bucura de mai multă libertate. Dar lor li s-au alăturat nişte fanatici
religioşi periculoşi, care au transformat răscoala într-un război sfânt. Furtuna a bântuit cu violenţă
pentru un timp, dar, ca de obvicei, s-a încheiat cu măcelărirea răzvrătiţilor. În nefericita bătălie a
ţăranilor de la Mulhausen, din anul 1525, împotriva armatei principilor germani, Thomas Munzer, cea
mai importantă căpetenie, a fost luat prizonier şi apoi executat public.
Papistaşii şi vrăjmaşii reformei s-au străduit să identifice acele revolte cu principiile lui Luther, dar nu au
găsit temeiuri: revoltele nu erau legate de adepţii lui Luther şi nici cauzate de scrierile lui.
Anabaptiştii
După moartea lui Munzer şi nimicirea sau risipirea ţăranilor, a apărut o altă sectă, numită în mod
obişnuit anabaptişti deoarece ei îi cufundau în apă pe convertiţii lor deşi ei fuseseră deja botezaţi.
Această sectă i-a necăjit mult şi i-a pus în încurcătură pe reformatori. Anabaptiştii au fost pentru
reformatori cam ceea ce au fost gnosticii pentru părinţii bisericii şi maniheiştii pentru catolici. Au fost
pur şi simplu fanatici. “Conducătorii lor pretindeau a avea darul de a fi inspiraţi în mod direct, că aveau
privilegiul de a avea în mod frecvent relaţii directe cu Dumnezeu, iar cei care-i urmau erau nişte amăgiţi
care îi credeau. Ei aveau vise şi revelaţii despre trecut şi despre viitor. Numărul lor a crescut rapid şi ei
au apărut peste tot în urma reformei”. Peste tot, strigătul acestor entuziaşti era: “Nu daţi taxe, nu daţi
zeciuieli, aveţi toate lucrurile în comun. Fără magistraţi pentru că împărăţia lui Hristos este aproape.
Botezul copiilor este o invenţie a diavolului”. Ei au chinuit mult duhul lui Luther, din vreme cei ei se
pretindeau a fi reformatorii cei autentici, care duceau reforma până la capăt. Cu privire la ei el observa:
“Satan face ravagii. Noii sectanţi numiţi anabaptişti sporesc numeric şi au manifestări exterioare de viaţă
austeră şi mult curaj înaintea morţii, fie că mor prin foc sau prin apă”.
Pe parcursul a doi ani, aceşti fanatici s-au răspândit în mare număr prin Silezia, Bavaria, Şvabia şi
Elveţia. Dar, cum unele dintre principiile lor căutau să răstoarne ordinea socială, împotriva lor au fost
luate hotărâri politice. A început persecuţia, şi, cum atât reformatorii saxoni cât şi cei elveţieni au fost
împotriva lor, ei au fost peste tot pedepsiţi aspru de autorităţile seculare. Dar ei au suferit cu un curaj
neasemuit: nici focul, nici sabia, nici ştreangul nu i-au făcut să retracteze sau să arate teamă. După
capturarea şi executarea conducătorilor lor la Munster, în 1536, secta pare să fi fost suprimată.
Problema sacramentelor
În acelaşi an în care au apărut anabaptiştii (1524), s-a iscat o îndelungă şi dăunătoare controversă între
cei care au ieşit din comuniunea cu Roma. Aceasta este cu privire la modul în care trupul şi sângele lui
Hristos sunt prezente la cina sfântă. Luther şi adepţii săi, deşi denunţau eroarea papală a
transsubstanţierii – cum că pâinea şi vinul, în urma consacrării, nu rămân doar pâine şi vin ci sunt
transmutate devenind trupul şi sângele lui Hristos -, susţineau totuşi că persoanele care vin la cina
sfântă au parte în mod real de trupul şi sângele lui Hristos odată cu pâinea şi vinul. Această învăţătură a
dat naştere termenului de consubstanţiere. Ulrich Zwingli, reformatorul elveţian si adepţii lui au fost
mult mai simpli şi mai bine eliberaţi de tradiţiile Romei: ei susţineau că trupul şi sângele Domnului nu
sunt prezente la cina sfântă, iar pâinea şi vinul sunt doar simboluri prin intermediul cărora oamenii să-şi
amintească de moartea lui Hristos şi de binecuvântările care decurg din ea.
Aproape toţi teologii elveţieni şi nu puţini din Germania de sus au urmat învăţătura lui Zwingli, iar
Luther şi prietenii lui au contestat energic acea învăţătură, ceea ce a creat dezbinare printre prietenii
reformei, care a fost exploatată în mod abil de papistaşi. Despre aceasta, dacă va voi Domnul, vom vorbi
mai mult ceva mai departe. Acum vom vedea
Conducătorii politici ai reformei
Tulburările naţiunilor Europei, frecventele războaie dintre Carol al V-lea şi Francisc I şi atitudinea
ameninţătoare a turcilor l-au preocupat atât de mult pe împărat încât, timp de mai mulţi ani, nu a putut
acorda multă atenţie preocupărilor Germaniei pe tema dificilă a reformei, acea nouă erezie. În toate
acestea se vede mâna Domnului. În timp ce Carol veghea asupra problemelor cu francezii, spaniolii şi
italienii, Luther şi tovarăşii lui, prin scrierile lor, prin prelegeri şi mustrări răspândeau adevărul şi-l
făceau să pătrundă mai adânc în inimile oamenilor obişnuiţi, iar conducătorii politici sau principii
evanghelici se aliau pentru apărarea credinţei şi a libertăţii lor politice.
Perfidul papă Clement al VI-lea şi abilul său nunţiu, Campeggio, erau hotărâţi să execute hotărârile
edictului de la Worms pentru extirparea completă a ereziei lutherane. Dar aceasta nu se putea realiza
fără cooperarea suveranilor puternici. Carol s-a arătat lent în a împlini poruncile papei. Dar, în acel
moment, mai multe împrejurări în conjuncţie au favorizat politica Vaticanului, ameninţând să înăbuşă
reforma în copilăria ei. Dar Dumnezeu este deasupra tuturor. “Împăraţii pământului se ridică şi
conducătorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său: «Să le rupem
legăturile şi să aruncăm departe de noi funiile Lor!» Cel care locuieşte în ceruri va râde, Domnul Îşi va
bate joc de ei” (Psalmul 2:2-4). Sabia Împăratului a fost scoasă din teacă pentru a-i măcelări pe
reformatori, dar, în urma trădării papei, ea s-a îndreptat apoi chiar împotriva Romei.
Lucrurile s-au petrecut în modul următor:
În anul 1526, in bătălia de la Pavia, Francisc I a fost învins de Carol al V-lea şi luat prizonier. Cum, ca
prizonier, regele Franţei nu-i mai putea fi de folos papei, acesta a devenit imediat prietenul
învingătorului. S-a încheiat o alianţă cu regele Angliei şi arhiducele Ferdinand. Principalul articol era
acela că “toate părţile îşi vor uni forţele şi vor porni cu armele împotriva celor care tulbură religia
catolică şi îl insultă pe papă şi vor răzbuna insulta adusă Scaunului episcopal al Romei”. Prin viclenia lui
Satan, acelaşi spirit a dominat şi alte negocieri ale marilor puteri ale vremii. Tratatul de la Madrid, care i-
a redat lui Francisc libertatea, prevedea ca şi el să se alăture alianţei. Cei mai puternici trei principi ai
Europei erau atunci asociaţi cu scopul declarat de a executa hotărârile de la Worms de exterminare prin
foc şi sabie a confederaţiei lutherane.
Prima dietă de la Spires
Dieta de la Spires*, care a început în iunie 1526, a avut obiectivul de a da o lovitură decisivă. A prezidat
Ferdinand, fratele împăratului. A fost citit mesajul împăratului către dietă, care conţinea multe repetări,
cerând încetarea tuturor disputelor pe teme religioase, să fie menţinute neschimbate datinile bisericii, să
fie executat edictul de la Worms şi lutheranii să fie nimiciţi. Principii germani, având obiective comune,
dar mai ales fiind ameninţaţi de acelaşi pericol, au fost mai uniţi. Cei mai de seamă dintre ei au fost
Johann, Electorul Saxoniei, Philip, landgraf de Hesse, arhiducele Prusiei, George şi Casimir, markgrafi
de Brandenburg, Electorul Palatin, ducii de Lunenburg, Pomerania şi Mecklenburg şi prinţii de Anhalt şi
Henneberg. Ei s-au întrunit şi au emis următoarea hotărâre:
* n.tr.) în prezent numit Speyer
“Vom face toate eforturile pentru propăşirea gloriei lui Dumnezeu şi păstrarea învăţăturii conforme cu
Cuvântul Lui, mulţumindu-I că revigorase învăţătura îndreptăţirii prin credinţă, care mult timp fusese
îngropată sub o grămadă de superstiţii, şi că nu vor permite să fie înăbuşit adevărul pe care Dumnezeu
li-l descoperise în ultima vreme”.
Aceasta este hotărârea iniţială a principilor, cea mai simplă şi mai curată care a fost promulgată
vreodată, necuprinzând nimic politic sau financiar. Fermitatea partidei evanghelice şi refuzul de a da
ascultare edictului împăratului i-a uimit pe papistaşi. Dar vocea Celui care este deasupra tuturor a făcut
ca dezbaterile dietei să se încheie rapid: au sosit ambasadori de la regele Ungariei, care au spus despre
dezastrele care loviseră ţara în urma înaintării turcilor, care reprezentau un pericol pentru întreaga
Europă. Aceasta a făcut ca atenţia lui Ferdinand să se abată de la Luther şi l-a determinat să se îndrepte
spre ţinuturile sale din acea regiune.
În cazul lui Ferdinand, victoriile armatelor lui Soliman au făcut ceea ce făcuse trădarea lui Clement în
cazul lui Carol. De îndată ce a scăpat Francisc I din captivitate, papa, temându-se de puterea pe care o
căpătase Carol în Italia, s-a aliat cu francezii, cu ducele de Milano şi cu veneţienii împotriva lui Carol. În
acelaşi timp, el l-a absolvit pe Francisc de jurământul depus şi şi-a dat acordul pentru încălcarea
tratatului de la Madrid. Aceasta a stârnit atât de mult ura împăratului încât el a desfiinţat autoritatea
papală în toată Spania şi a pornit război împotriva papei în Italia, şi, prin generalul Carol de Bourbon, a
cucerit cetatea, care a suferit apoi toate ororile jafurilor. Viaţa şi proprietăţile Romei au încăput pe
mâinile soldaţilor germani şi spanioli înfuriaţi. Papa însuşi a fost maltratat. În puţine locuri vedem aşa
de bine în istorie răsplata prin providenţa divină.
În acele tulburări a fost emisă o hotărâre care s-a arătat extrem de favorabilă reformatorilor. Ea se
prezenta în felul următor: “Se va face o petiţie la Împărat pentru a convoca, în cel mai scurt timp, un
consiliu, iar până atunci fiecare va avea libertate în gestionarea chestiunilor religioase din teritoriile lui
după cum crede de cuviinţă, dar făcând totuşi aceasta cu sentimentul responsabilităţii înaintea lui
Dumnezeu şi a Împăratului”.
Reformatorii, revenind la ale lor, s-au folosit de această ocazie pentru a extinde şi a întări cauza reformei.
Au fost introduse mari schimbări în formele de închinare şi în reglementarea chestiunilor religioase şi au
fost desfiinţate multe superstiţii adânci. Principii şi poporul au luat poziţii din ce în ce mai clare şi mai
deschise, şi, între 1526 şi 1529, în istoria reformei, s-au pus bazele diviziunii dintre statele catolice şi cele
protestante.
Cea de-a doua dietă de la Spires
La începutul primăverii anului 1529, Împăratul a convocat renumita a doua dietă de la Spires. Stările
imperiului au venit cu mult interes. “Mai ales partida papală şi-a strâns rândurile şi a luat o atitudine
belicoasă şi insultătoare. Nicicând cu o asemenea ocazie nu s-a strâns o atât de numeroasă adunare de
demnitari spirituali, care, mai mult decât orice altă categorie, prin comportamentul lor trădau scopuri
rele. Unul sau doi principi care până atunci fuseseră consideraţi favorabili reformei, s-au declarat
împotriva ei în acea situaţie. Alţii au venit escortaţi de cavalerie, cu un spirit de ură şi de sfidare. Se
gândeau, nici mai mult nici mai puţin, decât să nimicească imediat cu sabia erezia”.
Mesajul imperial a avut un ton dur şi despotic. Împăratul a deplâns schimbările religioase şi lipsa de
respect arătată chiar faţă de autoritatea lui, pentru că el pretindea a fi căpetenia lumii creştine şi cerea
supunere deplină la decretele sale. A remarcat că inovaţiile religioase pe care el le proscrisese se
răspândeau tot mai mult zi de zi şi că aceasta a avut loc chiar sub pretextul edictului de la Spires din
1526, prin care, în virtutea puterii sale absolute, l-a abrogat ca fiind contrar ordinelor sale.
Decretul Împăratului a fost extrem de ofensator şi de dăunător nobililor germani, el lovind la rădăcină
privilegiile şi independenţa lor. Principii evanghelici şi delegaţii cetăţilor libere au luat o poziţie justă,
dar o poziţie de forţă, afirmând că edictul de la Spires a fost întocmit în modul obişnuit şi că delegaţii
împăratului îşi dăduseră acordul în numele lui şi că era o lege pentru întreaga republică şi nu era un act
pe care împăratul să aibă putere să-l anuleze.
Protestul
Au fost discuţii lungi şi deseori aprinse. Catolicii au avut acolo cei mai abili combatanţi, cum era celebrul
Doctor Eck. La strigătul des repetat: “executarea edictului de la Worms” s-a adăugat “abrogarea
edictului de la Spires”. Dar reformatorii au fost fermi şi uniţi şi au adus argumente juste. În cele din
urmă, Ferdinand, care a prezidat dieta, a cerut cu un ton imperios supunerea necondiţionată a
principilor germani faţă de hotărârile adunării. Reformatorii au protestat. Aceasta a avut loc la 19 aprilie
1529. Cum acel act a fost nesocotit de papistaşi, a doua zi reformatorii au prezentat în scris un protest
mai elaborat şi au făcut apel la Împărat, cerând şi un alt consiliu în viitor. De aceea reformatorii au fost
numiţi protestanţi. Aceasta este originea termenului folosit pentru a desemna numeroasele biserici şi
secte care dau mărturie împotriva principiilor, învăţăturilor, riturilor şi ceremoniilor bisericii Romei.
Acest nobil manifest, care, fără-ndoială, a uimit partida papală prin fermitatea şi justeţea lui, a fost
semnat de Johann, Electorul Saxoniei, Philip, landgraf de Hesse, George de Brandemburg, Ernest şi
Francisc de Lunenberg, Wolfgang de Anhalt şi de delegaţii a paisprezece oraşe imperiale. Dar nu apare
semnătura nici unui doctor în teologie şi a nici unui profesor universitar. Marea reformă sau revoluţie
religioasă a ajuns în mâinile puterilor lumii. La Spires nu a mai fost prezent Luther, spre deosebire de
Worms. Cu toate acestea, atât el cât şi prietenii lui lucrau la studiile lor, de la amvoane şi în universităţi
pentru înaintarea prin mijloace paşnice a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru triumful Evangheliei
harului Său. Şi Domnul ştie să aprecieze şi să răsplătească lucrările slujitorilor săi. “Aşa că, nu judecaţi
nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va şi aduce la lumină cele ascunse ale întunericului şi
va arăta sfaturile inimilor; şi atunci fiecare îşi va avea lauda de la Dumnezeu” (1. Corinteni 4:5).
Creştinătatea papală a primit o rană de moarte. Domnia Izabelei, ca autoritate absolută, a ajuns să fie
judecată ca o tiranie insuportabilă. Mintea teutonă, care niciodată nu a renunţat coplet la spiritul de
independenţă, a sfărâmat cu vitejie jugul Romei.
Sub aspect istoric, perioada Tiatira se încheie aici. Începe perioada protestantă, cea reprezentată în
epistolele către Sardes, Filadelfia şi Laodiceea, deşi ultimele patru biserici vor exista până la sfârşit.
Atunci, orice creştin adevărat, din oricare dintre sistemele din creştinătate, va fi răpit pentru a-l
întâmpina pe Domnul în vazduh, şi apoi, la timpul potrivit, va veni împreună cu El în gloria deplină,
când judecata divină va fi executată asupra apostaziei ajunse la culme.
Istoria Bisericii Capitolul 36. Protestantismul
Capitolul 36. Protestantismul

Protestul reformatorilor la cea de-a doua dietă de la Spires marchează o epocă deosebită în istoria
reformei bisericii. Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere că protestantismul nu era ceva nou.
Antichitatea cu care se laudă religia romano-catolică este doar una din deşertăciunile pe care le prezintă
susţinătorii ei, care spun că papalitatea îşi are originea în vechime, pe când protestantismul este copilul
lui Luther şi Calvin. În accepţiunea secolului al şaisprezecelea, acel termen chiar era o noutate, dar ceea
ce reprezenta el nu era ceva nou, pentru că protestanţii luptau pentru adevărul lui Dumnezeu şi
autoritatea lui asupra conştiinţei. În acest sens, protestantismul există de când există creştinismul, deşi
din vremea lui Constantin şi până în secolul al şaisprezecelea el a fost ascuns sub mulţimea de erori şi
superstiţii care s-au acumulat.
În acea perioadă întunecată întâlnim mulţi protestanţi. Dar, cum existau credincioşi şi exista adevărul lui
Dumnezeu, chiar sub despotismul şi eroarea care domneau, s-au arătat principiile protestantismului. În
afară de paulicieni, nestorieni şi arminieni în est, îi avem şi pe binecunoscuţii prieteni din vest - valdezii,
albigenzii, wycliffiţii şi boemii. Au mai fost şi alţii numiţi cathari, leonişti, etc., dar acestea au fost cele
patru mari ramuri ale viţei nobile de martori ai lui Hristos şi ei Evangheliei Sale, care, deşi au primit
diferite nume, au avut aceeaşi origine şi o credinţă comună.
Protestantismul despre care vorbim acum datează de la cea de-a doua dietă de la Spires, din 1529.
Atunci s-a născut el, şi în scurt timp a fost cuprins în constituţia naţională a Germaniei, şi a ridicat
armele pentru apărarea religiei şi a libertăţii. Acesta a fost protestantismul în forma lui politică, care, vai!
nu se potriveşte deloc cu creştinismul, nici cu biserica lui Dumnezeu, nici cu trupul lui Hristos.
Să facem o scurtă pauză pentru a medita la mesajul Domnului către biserica din Sardes, pentru că
începutul creştinătăţii protestante este momentul potrivit pentru a-l prezenta. Acest mesaj cuprinde
aprecierea Domnului Însuşi şi nu cea a unui scriitor partizan sau a unui istoric având anumite
prejudecăţi, ceea ce-l face să fie deosebit de solemn şi nespus de valoros. Să ne ajute Domnul să
înţelegem gândurile lui asupra acestui subiect important!
Epistola către biserica din Sardes
“Şi îngerului adunării din Sardes scrie-i: «Acestea le spune Cel care are cele şapte Duhuri ale lui
Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu lucrările tale - că ai numele că trăieşti, şi eşti mort. Fii veghetor şi
întăreşte cele care rămân, care sunt aproape să moară, pentru că nu am găsit lucrările tale desăvârşite
înaintea Dumnezeului Meu. Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te! Deci,
dacă nu vei veghea, voi veni ca un hoţ şi nicidecum nu vei şti în ce ceas voi veni asupra ta. Dar ai în
Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în. haine albe, pentru că sunt
vrednici. Învingătorul va fi îmbrăcat în veşminte albe şi nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea.
vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi». Cine are urechi să audă
ceea ce Duhul spune adunărilor” (Apocalipsa 3:1-6).
Am văzut starea generală şi agenţii papalităţii în evul mediu, iar acum vom cerceta o altă perioadă a
istoriei bisericii şi o nouă ordine a lucrurilor rezultată în urma reformei. În Sardes există, fără-ndoială,
multe din caracteristicile morale ale epocilor anterioare, dar această perioadă are un caracter destul de
deosebit pentru a marca o nouă epocă în istoria ecleziastică şi în cea seculară.
Primele patru biserici pe care le-am cercetat descriu starea lucrurilor înainte de reformă, iar ultimele trei
reprezintă aspectul general al mărturisitorilor după vremea lui Luther. Însă trebuie să fim atenţi să
deosebim lucrările bune ale Duhului lui Dumnezeu, făcute prin intermediul reformatorilor, de
formalismul fără viaţă care a apărut curând în bisericile lutherane şi reformate, care corespunde atât de
bine tristei stări din Sardes. Abia de au gustat binecuvântările eliberării de sub asuprirea Romei, că au şi
căzut în robia guvernelor lumii şi într-o stare de moarte spirituală. Cu privire la acea stare de lucruri,
Domnul Isus, în mesajul Său spune: “Ştiu lucrările tale - că ai numele că trăieşti, şi eşti mort”. Aceasta
este starea a ceea ce este cunoscut sub numele de protestantism după zilele primilor reformatori. Sigur
că adevăraţii creştini nu sunt morţi, ci viaţa lor este “ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”, dar Domnul
declară că acel sistem în care se află ei este fără viaţă. Este un crez ortodox, o corectitudine aparentă, îi
merge numele că trăieşte, nu mai are duhul necurat al papalităţii şi casa a fost măturată şi împodobită –
acestea sunt caracteristicile protestantismului, dar cuvântul grav de pe buzele Domnului Isus - eşti mort,
ne descoperă adevăratul lui caracter, aşa cum îl vede El. Diversele sisteme ale bisericilor noastre
naţionale şi ale marilor confesiuni protestante sunt descrise prin cuvântul fatal “moarte” – nu mai există
viaţa adevărată.
O privire la diferitele aspecte ale epistolei către Sardes ne va ajuta să înţelegem mai deplin aprecierea
Domnului cu privire la sistemele protestante din jurul nostru.
1. Ca de obicei în aceste epistole, modul în care Se prezintă Domnul corespunde stării celui căruia i se
adresează. “Acestea le spune Cel care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele”. Aici
Domnul Se prezintă ca având pentru credinţă plinătatea Duhului Sfânt şi deplină autoritate în
guvernare, numărul şapte fiind simbolul perfecţiunii. Şi această plinătate de binecuivântare spirituală
care este în Hristos şi de care dispune El rămâne ceea ce nu se schimbă în pofida falimentului vizibil al
bisericii, astfel încât atât în mod colectiv cât şi în mod individual, creştinii nu au scuze dacă aleargă la
oameni după ajutor.
Dar, vai! aceasta este cursa în care au căzut toţi reformatorii. Aşa s-a întâmplat şi încă mai vedem efectele
acestei greşeli. Aşa că ar fi bine să cercetăm cu atenţie acest aspect.
2. Cele două aspecte – cel spiritual şi cel ecleziastic – pe care le vedem unite în Hristos, reformatorii le-au
separat. Aceasta a fost marea eroare a reformei: niciodată nu au văzut şi nu au înţeles acest adevăr, şi,
din dorinţa arzătoare de a obţine eliberarea completă de puterea ameninţătoare a papei, sprijiniti de
principii catolici, reformatorii s-au pus sub protecţia principilor protestanţi. Acesta a fost eşecul lor, şi
după prima dietă de la Spires, din 1526, ei dispar aproape complet de pe paginile istoriei. Ei au neglijat
marele adevăr, acea putere de care biserica are absolută nevoie, atât în interior cât şi în exterior, atât în
domeniul spiritual cât şi în guvernare, acea putere care ţine de Cap şi pe care nici tirania Romei, nici
slăbiciunea reformatorilor nu au slăbit-o cu nimic. “Indiferent cât de mare este eşecul bisericii,” spunea
cineva, “indiferent cât de mult a fuzionat cu lumea, rămâne întotdeauna valabil faptul că Duhul Sfânt, cu
atributele lui variate şi în măsuri diferite, este acela care dă competenţa divină sub conducerea Celui care
este Capul bisericii, pe care El o iubeşte, de care se îngrijeşte şi asupra căreia veghează*”. El are şi cele
şapte stele. Aici însă nu spune ca în mesajul către Efes: “Cel care ţine cele şapte stele în mâna Lui
dreaptă”, ci că are cele şapte stele. În Sardes, deci, deşi stelele nu sunt văzute în mâna Lui dreaptă,
Domnul Cel binecuvântat nu le-a abandonat şi nu le-ar putea abandona nicicând, ci am putea spune că
le are sub mâna Lui deşi nu în mâna Lui.
* Lectures on the Addresses to the Seven Churches – J.N. Darby
Probabil că, înainte de a trece mai departe, este nevoie să spunem câteva cuvinte pentru a explica stelele.
“Cele şapte stele sunt îngeri ai celor şapte adunări”. Pe tot parcursul Scripturii, stelele simbolizează
puteri subordonate, în timp ce soarele simbolizează puterea supremă, iar îngerii redau ideea de
reprezentare. “Atunci au spus: este îngerul lui,” sau reprezentatantul lui Petru, despre care credeau că
ere în închisoare. Şi, în mod sigur, îngerul cu care se luptase Iacov era îngerul lui Yahve pentru că Iacov
a numit acel loc “faţa lui Dumnezeu” (vezi Fapte 12, Geneza 32). Deci învăţătura pe care o căpătăm din
semnificaţia acestor două cuvinte este clară şi extrem de importantă, şi anume că îngerul bisericii se
cuvenea să fie acela care să manifeste puterea spirituală în calitate de reprezentant al lui Hristos pe
pământ. Astfel este prezentată în modul cel mai solemn responsabilitatea bisericii mărturisitoare.
Indiferent care ar fi starea bisericii mărturisitoare, Domnul Isus este Cel care are cele şapte duhuri ale lui
Dumnezeu, şi, de asemenea, cele şapte stele, sau, cu alte cuvinte, toată puterea Duhului şi toată
autoritatea ecleziastică. Aşa este Hristos în deplinătatea binecuvântării, atât pentru biserică, cât şi pentru
creştin în mod individual, aşa că este clar că noi ar trebui să fim o expresie potrivită a Lui, care este viaţa
noastră, înţelepciunea noastră şi puterea noastră în această lume. Fie ca noi să rămânem mai aproape de
El, în mâna Lui dreaptă, într-un duh de ascultare şi dependenţă.
3. Nu considerăm că, după cele pe care le-am spus, ar mai fi necesar să adăugăm că titlurile “stea” şi
“înger” nu justifică deloc ideea de clericalism sau de slujitori numiţi de oameni. Sistemul care este
predominant de la reformă încoace lasă o uşă larg deschisă chiar şi pentru oameni neconvertiţi care sunt
intelectuali. Dar cât de diferit de aceasta este sistemul divin! “Stelele” au caracterul unor autorităţi
subordonate lui Hristos şi acţionează în Numele Lui, care este Capul, iar îngerii sunt reprezentanţi ai
bisericilor, aşa cum sunt ele înaintea lui Hristos. Ce imagine sublimă - am exclama - de identificare
morală cu Hristos şi cu adunarea lui Dumnezeu dau aceste titluri! Şi un singur om era ambele. “Cele
şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici”. El era expresia lui Hristos îb biserică, în calitate de putere
subordonată, dar şi a bisericii înaintea lui Hristos în starea ei morală. Unor asemenea slujitori numiţi de
divinitate şi calificaţi în mod divin nu li se putea reproşa nimic, indiferent de epocă sau de ţară. Şi s-ar
cuveni să ne rugăm ne încetat pentru asemenea slujitori.
După ce am văzut – aşa considerăm noi - care este gândul lui Hristos cu privire la ce este El în sinte şi ce
este el pentru bisericp în toate timpurile şi în orice situaţie, vom putea să înţelegem mai bine poziţia
bisericilor reformate ca întunecată de starea lucrurilor din Sardes.
4. În vechiul sistem, cel catolic, mântuirea nu era doar ceva care ţinea doar de credinţă, ci era un
privilegiu al bisericii. Orice binecuvântare era dependentă de relaţia cu biserica Romei. În afara
comuniunii cu ea nu era nici iertare a păcatelor, nici pace cu Dumnezeu, nici viaţă eternă în Hristos, nici
mântuirea sufletului. În timpul evului întunecat, această dogmă îndrăzneaţă şi blasfemiatoare i-a dat o
putere imensă, făcând ca excomunicarea ei să fie cea mai insuportabilă pedeapsă ce putea fi aplicată unei
persoane sau chiar unei naţiuni. Când biserica pronunţa interdicţiile, victima tunetelor ei nu avea nici o
putere să se opună şi orice un om, de la cel mai puternic monarh până la cel mai umil supus, tremura cu
teama că trăznetul îl putea lovi. Războiul, foametea şi ciuma mai putea fi suportate, fiind calamităţi
temporare, dar blestemul papei usca sufletul pentru totdeauna, destinându-l pentru o eternitate în
infern. Indiferent cât de sinceră ar fi fost credinţa şi evlavia unui om, dacă nu aparţinea bisericii catolice
şi nu beneficia de sacramantele ei, era imposibil ca el să fie mântuit. Această groaznică învăţătură care
era crezută în acele timpuri făcea ca biserica să fie totul – învăţător, legiuitor şi mântuitor - şi
comuniunea cu ea să fie singura cale spre cer, indiferent cum ar fi fost caracterul omului. De asemenea,
ea îşi aroga şi privilegiul de a spune cine putea fi numit sfânt şi cine nu, cine mergea drept în cer dupa
moarte şi cine mergea în purgatoriu şi cât timp era să fie ţinut cineva acolo. Locul şi rolul fiecărui om,
atât în timp cât şi în eternitate, putea fi stabilit numai de către acea organizaţie care se numea biserică şi
pretindea a fi “mireasa lui Hristos”.
Dar acest rău monstruos, care a fost ascuns timp de secole sub cel mai adânc întuneric, a fost pus în
lumină cu ocazia reformei. Masa coruptă, odată coaptă, nu mai putea să nu devină urâciunea omenirii.
Mulţi s-au ridicat revoltându-se împotriva ei, declarând că întregul sistem al papalităţii este minciuna lui
Satan, iar mărturia lui Luther este adevărul lui Dumnezeu. Dar reformatorii, în loc să se încreadă în
Hristos, care Se prezintă credinţei ca fiind deasupra împrejurărilor, făcând din El adăpostul lor, ca El să
fie tăria lor, au căzut în cursa de a căuta protecţie la magistraţi pentru a fi protejaţi de persecuţiile Romei,
ca şi cum aceia ar fi fost cei care să dea legile pentru mişcările celor şapte stele.
Autoritatea ecleziastică – numirea slujitorilor – a ajuns în mâinile lumii. Acesta a fost eşecul
protestantismului chiar de la început. Să vedem mărturia altcuiva.
“Protestantismul a fost întotdeauna greşit din punct de vedere ecleziastic pentru că a apelat la
guvernatorul lumii ca la unul investit cu autoritate ecleziastică, astfel încât, dacă sub papalitate biserica a
fost conducătoarea lumii, în protestantism lumea a ajuns conducătoarea bisericii... Sardes descrie ceea ce
a urmat după reformă, după ce a trecut sclipirea fervorii adevărului şi primul flux de binecuvântare,
când s-a aşternut un formalism rece... În ţările protestante a fost întotdeauna o măsură de libertate a
conştiinţei, dar Dumnezeu are ca scop nu numai să aducă eliberarea de sub relele mari sau eliberarea de
anumite detalii, ci ca sufletul să fie în relaţie bună cu El, ca să-I dea Domnului glorie pe calea aleasă de El
– libertate pentru Domnul ca El să lucreze prin Duhul Sfânt după voia Lui. Când Lui i se acordă locul
cuvenit, rodul binecuvântat este dragostea şi libertatea sfântă. Noi nu dorim o libertate omenească
obţinută prin puterea lumii – deşi, ferească Dumnezeu ca noi să spunem un cuvânt împotriva
autorităţilor care au putere în sferele lor -, ci libertatea Duhului Sfânt. Păcatul creştinilor este acela de a fi
acordat autorităţilor lumii o poziţie care nu li se cuvine. Domnul Isus loveşte la rădăcină problema prin
modul în care Se prezintă bisericii din Sardes. Fie că este vorba de puterea spirituală, fie de autoritatea
manifestată exterior ce derivă din aceasta, Domnul spune că ambele Îi aparţin Lui. Când există credinţă
ca să-L priveşti în poziţia Lui de Cap al bisericii, El va răspunde cu siguranţă oricărei nevoi. Dacă El
aude cel mai mic strigăt al unuia dintre mieluşeii Săi, cum nu Se va ocupa El de nevoile mai profunde ale
bisericii Sale, care este cel mai iubit obiect al Lui? El a devenit Cap al bisericii numai după ce a ajuns în
gloria cerească şi El a ajuns acolo nu pur şi simplu pentru a fi acolo, ci pentru a acţiona în calitate de
Cap*”.
* Apocalipsa, William Kelly
5. Renunţând la erorile papalităţii cu privire la puterea bisericii, reformatorii au fost atraşi în extrema
cealaltă – aceea de a da prea multă importanţă opiniei individuale. Principiul catolic este acela că
biserica îl face pe cineva creştin, iar principiul protestant este că aceia care sunt creştini alcătuiesc
biserica. Deci, practic, în ambele situaţii Hristos nu mai are locul care I se cuvine. Un preot spune că
omul poate primi ceea ce este bun pentru sufletul său numai prin legătura cu Sfânta Mamă Biserica, şi,
de îndată ce încetează să mai facă parte din biserică, el este pierdut, singurul mijloc pentru a obţine
iertarea şi a fi mântuit fiind sacramentele ei. A fi exclus din biserică era tot una cu a fi aruncat în iad.
Sigur că, dacă exista pocăinţă sau vreun fel de temei pentru care preotul să acorde absoluţiunea, sufletul
putea fi salvat de la acea soartă groaznică şi readus în biserică, în care este viaţa eternă. Iar locul omului
în cer, pe pământ sau în iad trebuie să fie hotărât de biserică. Acesta este principiul de bază al romano-
catolicismului şi ceea ce dă preoţimii puteri nelimitate asupra închinătorilor amăgiţi. Dar acest gen de
influenţă nu se limitează în exclusivitate la romano-catolicism, ci are mai multă sau mai puţină putere
oriunde este recunoscut un fel de preot, aşa cum a fost din zilele părinţilor bisericii.
Rezultatele puterii care a încăput pe mâinile preoţimii Romei au ajuns de nesuportat pentru toate clasele
sociale spre începutul secolului al şaisprezecelea. S-a născut protestul, care curând s-a răspândit în toată
Europa. S-a făcut apel la Biblie ca autoritate absolută, iar îndreptăţirea numai prin credinţă, fără faptele
legii a devenit deviza reformatorilor. A fost sfărâmat jugul Romei. Aceasta a fost lucrarea Duhului lui
Dumnezeu, iar energia prin care s-a înfăptuit reforma a fost numai de la El. Unul dintre rezultatele
acestei mari revoluţii, care a fost şi caracteristic, a fost faptul că puterea şi importanţa a fost transferată
de la biserică la individ. A fost respinsă ideea că biserica era aceea care împărţea binecuvântările şi
fiecare om era chemat să citească Biblia individual, s-o studieze individual, s-o creadă, să fie îndreptăţit
individual şi să-i slujească lui Dumnezeu individual, din vreme ce el este responsabil în mod individual.
Acesta a fost curentul de gândire al reformei – întotdeauna just, dar mult timp respins prin uzurparea
romano-catolicismului – întâi este binecuvântarea individuală, apoi se formează biserica. Aceasta era
noua ordine, dar vai! adevărata ideea cu privire la biserica lui Dumnezeu s-a pierdut atunci complet şi
nu a fost recuperată până în secolul nostru*, după cum vom vedea, cu voia Domnului.
* n.tr.) reamintim că este vorba de secolul al XIX-lea, când scria autorul
Până la un punct reformatorii au avut dreptate. Numai Domnul este Acela care zideşte pietre vii pe
Stânca de temelie, dar nu au avut în vedere locul care I se cuvine Domnului în adunare, prin Duhul
Sfânt, astefel încât oamenii au început să se unească şi să zidească aşa-numite biserici după mintea lor.
Au răsărit rapid o mare varietate de biserici sau societăţi religioase în multe părţi ale creştinătăţii, fiecare
ţară având nişte idei proprii cu privire la cum trebuie să se constituie o biserică şi cum trebuie să fie
guvernată. Unii au gândit că puterea trebuie să o aibă în biserică magistratul, alţii au considerat că
biserica trebuie să aibă acea putere conducătoare în ea însăşi. Şi diferenţele de opinii au dus la biserici
naţionale şi la nenumărate adunări dizidente pe care le vedem peste tot în jurul nostru. Dar gândul lui
Hristos cu privire la caracterul şi constituţia bisericii Sale, care este prezentat pe larg în epistole, pare să
fi fost neglijat complet de conducătorii reformei. Peste tot se insista asupra credinţei individuale ca
marele principi pentru mântuirea sufletului - mulţumiri fie aduse Domnului! Dar, odată stabilit acest
principiu, oamenii se aliau pentru a constitui biserici după mintea lor. Celui care studiază istoria bisericii
având înaintea lui Noul Testament, acest fapt îi va părea deosebit de dureros.
De exemplu, în Efeseni 4 citim că “este un singur trup şi un singur duh”, dar, potrivit protestantismului
ar fi să citim “sunt multe trupuri şi un singur duh”. Dar nu se poate să fie mai mult decât o constituţie
divină. Şi mai citim: “străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului în legătura păcii”. Aceasta înseamnă în
moc clar unitatea pe care o face Duhul, Duhul Sfânt fiind puterea care formează biserica, care este trupul
lui Hristos. Creştinii sunt unităţile formate prin Duhul Sfânt pentru a fi într-o unitate perfectă. Deci
trebuie să ne străduim să păstrăm, nu să facem noi unitatea, ci să ne străduim s-o menţinem, s-o
manifestăm şi s-o arătăm în mod practic. “Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe
mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru
că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei fie greci, fie
robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur duh” (1. Corinteni 12:12-13*).
* acest subiect este prezentat complet în două prelegeri ale lui William Kelly pe tema 1. Corinteni 12
6. Sistemele religioase reprezentate de Sardes sunt fara viaţă, iar lucrările lor sunt nedesăvârşite. “Nu am
găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu” spune Domnul Isus (Apocalipsa 3:2). El
aşteaptă roade conform standardelor date credinţei şi a resurselor puse la dispoziţia credinţei. El se
prezintă ca Acela care are toată perfecţiunea puterii spirituale şi toată energia necesară bisericii Sale şi
care aşteaptă roade potrivite caracterului Său. Şi El nu-Şi va coborî standardele pentru a lua de bună
nedesăvârşirea noastră.
“Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te”. El îi atenţionează prin

avertismesmentul solemn cu privire la harul pe care l-au primit şi la cuvântul pe care l-au auzit. El
aşteaptă lucrări desăvârşite potrivit măsurii harului pe care l-au primit şi al adevărului care le-a fost
transmis. Dar, vai! sub pretextul că “nimic nu este perfect”, fie că este vorba de biserică, fie de o
persoană luată individual, gândul ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu nu mai are prioritatea pe care se
cuvine s-o aibă în mintea creştinilor.
Spre exemplificare vom lua o situaţie obişnuită.
Un tânăr s-a convertit în urma vizitei unui evanghelist. Şi el nu are mai multe relaţii sau prieteni într-un
loc de închinare decât în altul, dar trebuie să meargă totuşi undeva. I se recomandă să viziteze diferite
biserici din apropierea locuinţei sale şi să se stabilească în aceea care crede că-i va face cel mai bine. Deci,
criteriul după care va judeca este ceea ce este spre binele lui personal. Binecuvântarea noastră personală
este, fără-ndoială, un aspect important, care nu se cuvine să fie neglijat, dar atunci când aceasta este
considerată cel mai important lucru în detrimentul voinţei lui Hristos, va rezulta o cale care duce la
întunecarea minţii şi la uscăciunea sufletului. Ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu va fi, cu siguranţă,
o mai profundă sursă de binecuvântare decât căutarea binelui personal neglijând gândurile lui
Dumnezeu care sunt descoperite în epistole. Dar, vai! De obicei se spune: “Este ceva bun în orice
denominaţiune, dar nici una dintre ele nu este bună în toate privinţele, aşa că trebuie să judecăm singuri
şi să alegem pe aceea care ni se pare a fi cea mai apropiată de Scriptură, pentru că nici un sistem nu este
perfect”. Dar această abordare obişnuită, indiferent cât de rezonabilă ar părea, se aplică numai la
sistemele de religie ale oamenilor, pentru că sistemul lui Dumnezeu trebuie să fie perfect şi El nu se va
adapta la un sistem care nu este perfect. Imperfecţiunile celor care sunt în sistemul lui Dumnezeu sau
care se străduiesc să funcţioneze în acel sistem nu afectează perfecţiunea divină a sistemului.
Deseori este pierdută din vedere deosebirea dintre un sistem şi cei care fac parte din sistem.
Presupunând că în jurul centrului dat de Dumnezeu se adună câţiva creştini slabi sau chiar vinovaţi de
anumite lucruri, aceea nu face ca centrul să fie slab sau deficitar. Iar, pe de altă parte, dacă unii dintre cei
mai buni creştini din creştinătate se strâng în jurul unui centru desemnat de om, acel centru nu va
deveni divin. Hristos este centrul lui Dumnezeu, iar aceia care se strâng în jurul acelui centru prin
puterea Duhului Sfânt sunt pe terenul lui Dumnezeu, în prezenţa Lui şi cu siguranţă vor primi
binecuvântarea Lui. Acesta se cuvine să fie obiectivul nostru principal: să fim acolo unde este
Dumnezeu, având siguranţa deplină a credinţei şi toată încrederea în El pentru binele sufletelor noastre.
“Unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18Ş20, vezi
şi Efeseni 4:3-4).
Diferenţa dintre marele sistem al Sardesului şi aceia pe care sistemul îi cuprinde este evidentă din
mesajul pe care li-l adresează Domnul: “Nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului
Meu. Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te!” Biserica se cuvine să fie
evaluată nu ca un sistem fără viaţă ci prin resursele pe care le are în Hristos Capul. Situaţia tristă că
lucrurile nu mai sunt acum ca la început nu este un motiv valabil pentru ca să se apuce creştinii să-şi
facă biserici după mintea lor, pe care să le guverneze după regulile stabilite de ei. Acesta a fost păcatul şi
practica protestanţilor mergând până acolo că numele lor este legiune. “Aminteşte-ţi cum ai primit şi ai
auzit” este avertismentul solemn al Domnului către Sardes şi către protestanţi în general. Cuvântul
descoperit al lui Dumnezeu trebuie să fie singura noastră călăuză şi singura autoritate, iar harul
Domnului Isus Hristos singura noastră putere. El aminteşte bisericii aceste două lucruri mari: harul
primit şi adevărul auzit. Acestea dau măsura responsabilităţii ei şi constituie standardul dupa care El
judecă marele sistem al Sardesului,
7. Aici se vorbeşte despre venirea Domnului ca şi cum biserica a căzut până la nivelul lumii: “Dacă nu
vei vegehea voi veni ca un hoţ şi nicidecum nu vei şti în ce ceas voi veni asupra ta”. Aceasta seamănă
foarte mult cu ceea ce se spune în 1. Tesaloniceni 5:2: “Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea”.
Domnul doreşte ca ai Săi să aibă o cale clar separată de lume, dar Sardes a eşuat în această privinţă. “Nu
am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu”. Era multă conformare cu lumea. Până şi
în Tiatira sfinţii lui Dumnezeu sunt lăudaţi pentru seriozitatea lor, chiar în pofida răului, şi că lucrările
lor de la urmă sunt mai multe decât cele dintâi. Dar ideea ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu şi a
separării de lume este puţin cunoscută în protestantism. “Voi veni ca un hoţ”. Aşa va veni El asupra
masei de simpli mărturisitori, dar nu şi asupra credinciosului adevărat.
“Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în haine albe
pentru că sunt vrednici” (Apocalipsa 2:4). Aceasta este o adevărată mângâiere pentru cei care umblă cu
Domnul separaţi de lume. Lumea, în calitate de cadru moral, este cea care întinează veşmintele
creştinului. Acele “câteva nume” de aici înseamnă câţiva indivizi. Domnul îi cunoaşte pe nume pe
fiecare dintre aceia care umblă cu fidelitate pe pământ şi îi asigură că vor umbla împreună cu El în cer.
Binecuvântaţi sunt biruitorii; în loc ca numele lor să fie şters, El va mărturisi numele lor înaintea Tatălui
şi a îngerilor Săi.
După ce am cercetat semnificaţia mesajului către Sardes şi modul în care acesta se aplică la ceea ce a avut
loc după reformă, ne vom întoarce acum, cu sentimente împărţite, la istoria reformei. Suntem sincer
mulţimitori pentru lucrarea mare a Duhului lui Dumnezeu, dar la fel de sincer întristaţi de eşecul
omului, care s-a manifestat atât de curând. Dar porbabil că, înainte de a merge mai departe, este bine să-i
reamintim cititorului stările prin care a trecut în mod succesiv biserica mărturisitoare pe pământ.
În Efes vedem cum dragostea bisericii faţă de Hristos s-a răcit: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Aceasta
este originea decăderii care a urmat de atunci. În Smirna vedem suferinţa şi persecuţia din partea lui
Satan. În Pergam, caracterul lumesc, biserica locuind acolo unde este tronul lui Satan. În Tiatira corupţia:
i se îngăduie profetesei Izabela să dea învăţătură şi să-i amăgească pe robii Domnului să curvească şi să
mănânce lucruri jertfite idolilor. În Sardes moarte; Izabela nu este prezentă; Sardes s-a depărtat de
stricăciunile ei şi îi merge numele că trăieşte, adică dă o mărturie şi are un aspect de creştinism, însă nu
are puterea de viaţă.
Bisericile lutherane - anii 1526 - 1529
Pentru a ilustra prezentarea noastră asupa mesajului către Sardes, ca dovadă pentru ceea ce am spus cu
privire la constituirea bisericilor lutherane, vom prezenta organizarea lor la început. Pentru ca adevărul
în această privinţă să fie spus corect şi complet vom cita din D’Aubigne, care a spus tot ce se putea spune
despre Luther şi reformă.
“Reforma mai avea nevoie câţiva ani pentru a creşte şi a prinde putere şi nu se putea bucura de pace
dacă duşmanii ei nu se războiau unul cu altul. Nebunia lui Clement al VII-lea a fost conductorul prin
care reforma s-a transmis ca fulgerul şi ruina Romei a fost edificarea Evangheliei. Au fost mai mult de
câteva luni de răgaz; din 1526 până în 1529 în Germania a fost o pace de care reforma a profitat pentru a
se organiza şi a se extinde.
După ce a fost frânt jugul papal, ordinea ecleziastică trebuia să fie restabilită. Era imposibil ca episcopii
să fie repuşi în drepturi în vechile lor jurisdicţii deoarece acei prelaţi continentali susţineau că erau
slujitorii papei. Pentru ca să nu se ajungă la anarhie în biserică era nevoie de un alt set de reguli. Şi au
fost preocupări în acest sens. Atunci naţiunile evanghelice s-au separat definitiv de stăpânirea despotică,
care, timp de veacuri, ţinuse vestul în robie.
În două rânduri Dieta dorise să facă din reforma bisericii o chestiune naţională. Împăratul, Papa şi câţiva
principi se opuneau, şi, de aceea, Dieta de la Spires a lăsat în seama fiecărui stat să facă ceea ce nu a
putut împlini ea.
Dar ce constituţie să pună în locul ierarhiei papale?
Desfiinţând autoritatea papei, ei puteau păstra ordinea episcopală, dar aceea era o formă apropiată de
ceea ce erau pe cale să distrugă.
Sau, dimpotrivă, puteau reconstrui ordinea ecleziastică în temeiul suveranităţii Cuvântului lui
Dumnezeu, restabilind drepturile creştinilor. O asemenea formă era cea mai departe de ierarhia romană.
Între aceste două extreme erau mai multe căi de mijloc... Când a început să-şi încerce mâna în a întocmi
constituţii ecleziastice, Germania evanghelică a început cu ceea ce lovea cel mai tare monarhia papală*”.
* Vol. 4, p. 26-47
Din aceste câteva extrase cititorul va vedea cum principii Germaniei, în reconstruirea bisericii, au fost
călăuziţi de criterii utilitare sau de considerente politice. Deşi au fost sinceri atunci când au dorit să
lucreze potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, totuşi nu se pare să le fi trecut prin cap faptul că Dumnezeu
dăduse deja în Noul Testament o constituţie pentru biserică. Şi El nu i-a dat omului permisiunea de a
adăuga sau a modifica nici măcar un cuvânt din acea constituţie divină, după cum nu le dăduse evreilor
permisiunea de a modifica nici măcar un cui al tabernacolului. Dar, din vreme ce am prezentat foarte pe
larg chestiunile care ţin de inaugurarea, constituţia bisericii şi disciplina ei în prima parte a lucrării
noastre, nu mai este necesar să mai spunem aici ceva pe această temă. Orice lucru trebuie testat după
standardul Cuvântului lui Dumnezeu şi orice nu este validat de acel Cuvânt trebuie abandonat.
Întemeierea primelor biserici lutherane
În Germania nu prea se poate spune că reforma a început de la clasele de jos. În Elveţia a fost o mişcare
democratică, iar în Germania una imperială. Principii au stat în prima linie a luptei şi în primul rând de
bănci al consiliului. “Organizarea democratică” – spune D’Aubigne – “a trebuit să facă loc unei
organizări convenabile guvernării seculare”. Aceasta este o recunoaştere clară a faptului că procesul de
constituire al bisericilor lutherane a fost pur omenesc şi unul pur politic. A fost neglijat complet Hristos
în calitate de centru şi a fost neglijat şi Duhul Sfânt ca puterea care îi strânge pe credincioşi în jurul
centrului. De aceea Domnul declară mort orice asemenea sistem. Se vorbeşte despre Hristos, despre
Duhul Sfânt şi despre cuvântul lui Dumnezeu şi există credinţă în ele, dar nici unul dintre acestea nu
capătă locul cuvenit în bisericile lutherane sau reformate. Ca urmare, acestea sunt fără viaţă. Luther a
găsit suporteri mai ales în rândul claselor superioare ale societăţii. “El i-a privit pe principi ca
reprezentanţi ai poporului, şi de atunci statul a ajuns să fie unul dintre elementele care au influenţat în
mod hotărâtor constituţia bisericii evanghelice”.
Trebuie să avem în minte faptul că re-formarea nu este tot una cu formarea. Proclamarea iniţială a
adevărului şi formarea bisericii, care a avut loc la Cincizecime, se cuvine să fie îndrumarul
reformatorului. Re-formarea înseamnă întoarcerea gândurilor spre început, la cuvântul harului lui
Dumnezeu, aşa că biserica trebuie re-formată potrivit cu harul şi adevărul Său. Şi, cu sigunranţă, dacă
biserica a fost formată în primul secol fără principiile lumii, nu s-ar fi putut ea re-forma tot fără ele în
secolul al şaisprezecelea sau în al nouăsprezecelea? D’Aubigne pune întrebarea aceasta în modul cel mai
firesc, ceea ce arata că el simţea că ceva important nu era în regulă, pentru că de ce oare pentru a re-
forma să apelezi la o putere care nu a fost necesară pentru formarea la început a bisericii? Ideea că
biserica este adunarea lui Dumnezeu sau trupul lui Hristos s-a pierdut deci complet. Până şi catolicii
vorbesc despre a păstra unitatea bisericii, chiar dacă ei corup sensul acestei unităţi. Protestanţii au pornit
prost în această privinţă, şi de atunci până în zilele noastre s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de
adevărul cu privire la “un singur trup”.
Philip, landgraful de Hesse, un prinţ întreprinzător şi mărinimos, are reputaţia de a fi fost primul care a
întocmit o constituţie ecleziastică pentru bisericile din statele lui ereditare, care a fost dată ca model
pentru toate bisericile noi din creştinătate.
Moartea lui Friedrich
În anul 1525 a murit Friedrich cel Înţelept, electorul Saxoniei. El fusese prietenul şi protectorul lui
Luther, deşi nu prea fusese un reformator. Johan, fratele şi succesorul lui avea un caracter mult deosebit.
El a fost un reformator lutheran scrupulos. În chestiunile ecleziastice el şi-a asumat supremaţia absolută
şi a determinat ca atât constituţia cât şi guvernarea bisericilor, forma de închinare publică şi îndatoririle
şi salariile clerului să fie propuse de Luther şi Melanchton şi promulgate de asistenţii lui în anul 1527.
“Fiind complet satisfăcut cu învăţăturile lui Luther şi văzând clar că este cu neputinţă ca ele să fie
păstrate dacă este menţinută autoritatea pontifului, el a luat asupra sa toată jurisdicţia în domeniul
religiei. El s-a îngrijit ca în toate bisericile să fie puşi învăţători evlavioşi şi competenţi, fiind destituiţi cei
nepotriviţi. Exemplul lui a fost curând urmat de alţi principi, aşa că statele Germaniei au ieşit de sub
dominaţia pontifului roman*”. Aşa au fost întemeiate primele biserici lutherane şi reformate.
* Mosheim. Vol. 3, p. 122
După cum era şi de aşteptat, efectul unor măsuri atât de hotărâte s-a arătat curând: au apărut disensiuni
între principi. Moderaţia lui Friedrich îi menţinuse pe principi într-o relativa unitate, dar demersurile lui
Johan au arătat clar că el era hotărât să despartă bisericile din teritoriile lui de biserica Romei. Aceasta a
stârnit teama principilor catolici, ceea ce i-a făcut să se sfătuiască pentru a apăra vechea religie şi a-i
pedepsi pe inovatorii cei îndrăzneţi. Şi principii lutherani au format o alianţă şi numai tulburările din
Europa au făcut să nu se declanşeze un război civil. Cum Carol era supraocupat cu războaie în diferite
locuri, reformatorii au fost lăsaţi în pace până în anul 1529, acel an atât de faimos în istoria reformei,
depăşit în importanţă numai de anul 1530, de care ne apropiem. Două lucruri au făcut ca acel an să fie
deosebit de important. În primul rând
Apelul principilor
Prin eforturile partidei papale la cea de-a doua Dietă de la Spires, în 1529, a fost confirmat edictul emis la
Worma împotriva lui Luther şi toate inovaţiile în domeniul religios au fost interzise. Împotriva acestei
decizii, majoritatea principilor evanghelici a emis un protest solemn, dar, nelimitându-se la a-şi exprima
dezacordul faţă de hotărârea Dietei, protestatarii s-au adunat imediat după dizolvarea Dietei şi au
elaborat un document într-o formă oficială, în care treceau în revistă ceea ce avusese loc pe parcursul
acelei adunări şi plângerile lor şi prezentau motivele pentru care luau acele măsuri, şi, reafirmând în
mod ferm, dar respectuos, drepturile sacre ale conştiinţei în ceea ce priveşte mântuirea, făceau apel la
Împărat pentru un viitor Consiliu General. Documentul se încheia în modul următor: “De aceea, pentru
noi înşine, pentru supuşii noştri şi pentru toţi cei care au primit sau care vor primi Cuvântul lui
Dumnezeu, din cauza măsurilor ofensatoare din trecut, prezent sau viitoare, facem apel la majestatea
voastră imperială pentru o adunare liberă şi universală a sfintei creştinătăţi”. Acest document umplea
douăsprezece file de pergament, iar semnăturile şi peceţile erau aproape aceleaşi ca acelea aplicate la
protest*.
* D’ Aubigne
O copie a acestui memorandum a fost imediat trimisa împăratului prin intermediul a trei delegaţi. Carol
era atunci în călătorie dinspre Spania spre Italia. L-au întâlnit la Placentia, dar au fost primiţI într-un
mod descurajant, împăratul fiind foarte iritat de această libertate pe care şi-o luaseră de a se opune cu
îndrăzneală voinţei sale. Tonul viu al memorandumului îi rănea mândria, şi, înfuriat, a poruncit ca
delegaţii să fie arestaţi, interzicându-li-se, sub ameninţarea cu pedeapsa cu moartea, să-şi părăsească
apartamentele sau să le scrie principilor protestanţi. Dar în scurt timp s-a îmblânzit şi i-a eliberat şi a
mers la Bologna, unde a petrecut mai multe luni alături de papa Clement al VII-lea.
Între timp, conducătorii protestanţi nu au stat degeaba, ci au folosit cele mai eficiente mijloace pentru
înaintarea reformei şi pentru consolidarea poziţiei lor faţă de popor. La cinci mai, la unsprezece zile
după elaborarea apelului, acesta a fost publicat de landgraf, apoi, la treisprezece, de elector. Marea
dispută dintre catolici şi protestanţi căpătase deci o formă definitivă şi era pusă înaintea întregii
creştinătăţi.
Întrunirile protestanţilor
Temerile principilor cu privire la intenţiile Împăratului s-au confirmat. Violenţa cu care i-a tratat pe
delegaţi şi prietenia lui cu papa erau semne importante cu privire la măsurile pe care se gândea să le
adopte. Conducătorii protestanţi au considerat că era timpul să se sfătuiască pentru a se proteja
împotriva lui Carol cel ofensat şi indignat. Au avut întruniri în vara anului 1529 la Rothach,
Aschwabach, Nuremberg şI Smalcald, dar nu s-a ajuns la nici un acord definitiv ca urmare a faptului că
existau opinii diferite cu privire la masa Domnului. La una dintre întâlniri s-a hotărât oficial că “unitatea
sacramantelor botezului şi euharistiei era esenţială pentru orice alianţă între creştini”. Dar, vai!
Reformatorii se împărţiseră deja în două tabere din cauza controversei cu privire la sacramente.
Partida papală cunoştea bine pamfletele îndârjite scrise de Luther şi Zwingli pe această temă şi se folosea
de ele pentru a lărgi ruptura dintre adepţii lor. În timpul sesiunii Dietei de la Spires, reformatorii au fost
continuu împunşi de catolici pe această temă: “Voi vă lăudaţi că ţineţi la cuvântul curat al lui
Dumnezeu, dar, cu toate acestea, voi sunteţi dezbinaţi”. Landgraful de Hesse a fost profund îndurerat de
aceste atacuri publice şi era hotărât să folosească toate mijloacele posibile pentru a-i reconcilia pe
reformatorii elvaţieni cu cei saxoni. Pentru aceasta, în 1529, el a organizat o conferinţă la Marburg i-a
invitat pe Luther şi Zwingli şi pe câţiva învăţători şi teologi de seamă din ambele partide.
Istoria Bisericii Capitolul 37. Controversa sacramentală
Capitolul 37. Controversa sacramentală

Învăţătura cu privire la prezenţa reală a lui Hristos în euharistie a fost stabilită oficial în biserica romano-
catolică de la al patrulea Conciliu de la Lateran, în anul 1215. Timp de trei sute de ani mesa şi
transsubstanţierea au fost principalele întărituri ale Romei şi cele mai mari blasfemii ale ei. Ideea
prezenţei corporale a lui Hristos în cina cea sfântă îi dădea o aură de sacră importanţă, stimula
imaginaţia poporului şi atrăgea afecţiunea lui. Aceasta era la originea multor ceremonii şi superstiţii şi
aducea clerului multă bogăţie şi-l făcea să aibă multă influenţă. Se spunea că pâinea sfinţită făcea cele
mai mari miracole, atât printre cei vii cât şi pentru morţi. Astfel, această învăţătură devenise piatra
unghiulară a edificiului papal.
Luther, când a fost preot şi călugăr, a crezut cu tărie în această taină a fărădelegii şi niciodată, pe tot
parcursul carierei sale, nu a ajuns să fie eliberat de acea amăgire. Transsubstanţierea sau transformarea
pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Hristos în urma ceremonialului preoţesc al consacrării era atunci,
cum continuă să fie şi azi, doctrina oficială a bisericii Romei, iar cei care o pun la-ndoială sunt denunţaţi
ca necredincioşi.
Ca reformator, Luther a renunţat la termenul de transsubstanţiere şi a adoptat, pe cât posibil, termenul şi

mai inexplicabil de consubstanţiere. El a denunţat ideea papală că, prin consacrare, pâinea şi vinul
încetau să mai fie pâine şi vin, fiind transformate în trupul şi sângele lui Hristos, dar, concepţia lui
ciudată era că pâinea şi vinul rămâneau exact ceea ce erau mai înainte – tot pâine şi vin -, dar, în pâine şi
în vin era prezentă şi substanţa materială a trupului omenesc al lui Hristos. Putem afirma cu toată
libertatea că nici o altă născocire a omului nu a egalat vreodată doctrina papală în absurditate,
inconsistenţă şi contradicţii ireconciliabile. “Mâinile preotului” – spunea pontiful Urban într-un mare
conciliu roman - “sunt înălţate la o demnitate care nu îi este dată nici unuia dintre îngeri, aceea de a-L
crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor şi a-L da pentru mântuirea întregii lumi. Această
prerogativă, care-l înalţă pe papă mai presus de îngeri, face ca supunerea pontifilor faţă de regi să fie
ceva detestabil”. La toate acestea, sfântul sinod a răspuns în unanimitate: Amin. Cu siguranţă acesta este
cel mai puternic test pentru credulitatea omenească şi cea mai înaltă balsfemie a omului*.
* v. Edgar – Variations of Popery, p. 384
Concepţiile de început ale lui Zwingli
Ulrich Zwingli, marele reformator elveţian, având o autoritate comparabilă cu a lui Luther, cu privire la
prezenţa reală a lui Hristos în cina sfântă, avea concepţii cu totul diferite atât de învăţătura Romei cât şi
de reformatorii saxoni. De mult timp elveţienii au avut opinii diferite şi de cele ale Romei şi de cele ale
saxonilor. De la începutul carierei sale creştine, atenţia lui Zwingli a fost atrasă de simplitatea Scripturii
când vorbeşte despre cina Domnului. El a citit în Cuvântul lui Dumnezeu că Hristos a părăsit lumea şi S-
a dus la Tatăl, în cer, şi că această masă era ceva care ţinea de credinţa şi de speranţa ucenicilor Săi.
Această învăţătură o găsim în mod clar în Faptele apostolilor: “Şi pe când priveau ei ţintă spre cer în
timp ce El se ducea, au stat lângă ei şi doi bărbaţi în veşminte albe, care au şi spus: «Bărbaţi galileeni, de
ce staţi şi priviţi la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi
văzut mergând spre cer»” (Fapte 1:10-11). Astfel, vedem cum Domnul S-a înălţat personal, în trup, în
mod vizibil, şi la fel va şi reveni – dar aceasta nu va avea loc până va lua sfârşit dispensaţiunea actuală
sau perioada bisericii. “Isus Hristos, pe care Cerul trebuie să-l primească până la timpuri de restabilire a
tuturor lucrurilor” (Fapte 3:21).
Cuvintele Domnului nostru binecuvântat: “Acesta este trupul Meu” şi “acesta este sângele Meu”,
Zwingli susţinea că aveau un sens figurat, fără a avea alt sens decât acela că pâinea sacramentală şi vinul
erau doar simboluri ale trupului lui Hristos şi că acea rânduială sau instituţie o comemorare a morţii
Sale pentru noi. “Faceţi aceasta în amintirea Mea... Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi
beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El” (1. Corinteni 11:22-28).
De mulţi ani Zwingli avea acele opinii personale cu privire la cina Domnului, dar, cunoscând cât de
dominată este mintea poporului neştiutor şi superstiţios de vechile doctrine ale bisericii, nu le-a
mărturisit public. Dar, având credinţa că urma să vină timpul pentru vestirea publică a adevărului şi
anticipând împotrivirea pe care urma să o întâmpine, el s-a străduit să răspândească adevărul în mod
personal şi să-şi întărească poziţia. Pe această temă le-a trimis scrisori multor învăţaţi din Europa cu
scopul de a-i influenţa să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu erau de acord cu
concepţiile reformatorului elveţian. Dar, în timp ce Zwingli aştepta în linişte venirea momentului pentru
a vorbi cu glas tare, un altul, care avea mai mult zel decât înţelepciune, a scris un pamflet împotriva
învăţăturii lui Luther cu privire la cina Domnului iscând furtuna controversei, care a bântuit cu violenţă
timp de patru ani.
Karlstadt, Luther şi Zwingli
Andreas Bodenstein, mai bine cunoscut sub numele Dr. Karlstadt*, a pornit atacul. Acest om avea
reputaţia de a fi capabil şi învăţat şi era devotat cauzei reformei, dar concepţiile lui erau extremiste în
această privinţă şi avea un duh nestăpânit, ceea ce a făcut ca el să ia măsuri radicale şi revoluţionare. El
dorea ca, dintr-odată, să fie distruse toate chipurile şi să fie desfiinţate toate ritualurile papalităţii. L-am
mai întâlnit anterior. El a fost unul dintre primii şi dintre cei mai apropiati prieteni ai lui Luther, dar el
respinsese noţiunea lui privind prezenţa reală în euharistie, ceea ce, în ochii lui Luther era un păcat de
neiertat. El a şi aprobat şi încurajat prea mult excesele anabaptiştilor, a asa-numiţilor “profeţi cereşti”,
ceea ce a fost o aparentă îndreptăţire pentru ca Luther să condamne acea concepţie despre sacramente
odată cu anabaptiştii. Dar aceasta era foarte nedrept, din vreme ce Zwingli şi adepţii săi erau la fel de
opuşi fanatismului aşa-numiţilor profeţi ca şi Luther şi cei care erau alături de el.
* n.tr.) Andreas Rudolph Bodenstein von Karlstadt (1486 - 1541)
Pentru a respinge concepţiile Dr. Karlstadt, Luther a scris în 1525 un pamflet împotriva profeţilor, în care
spune: “Dr. Karsltadt s-a depărtat de noi şi a devenit unul dintre cei mai îndârjiţi vrăjmaşi ai noştri, Deşi
regret profund acest scandal, totuşi mă bucur că Satan şi-a arătat copita despicată şi că va fi făcut de
ruşine de aceşti profeţi cereşti, care demult au pândit şi au murmurat pe la spate, dar niciodată nu s-au
arătat pe faţă până ce nu i-am momit cu un gulden: acesta mi-a fost atunci, prin harul lui Dumnezeu,
prezentat mult prea clar ca să mai am regrete. Dar toată infamia complotului nu a fost încă dată pe faţă,
pentru că încă mai este ascuns ceea ce suspectam demult. Ştiu, de asemenea, că Dr. Karlstadt clocea
demult această erezie pe care până acum nu a avut curajul s-o răspândească”.
Zwingli a fost atunci convins că perioada în care trebuia să tacă se încheiase. Deşi simpatiza concepţiile
lui Karlstadt cu privire la euharistie, el avea obiecţii serioase împotriva stilului său şi a instabilităţii
manifestate de el.
În 1525, Zwingli a publicat un tratat important “cu privire la religia adevărată şi cea falsă”. În această
carte el prezintă clar şi complet concepţiile lui cu privire la euharistie, dar şi condamnă spiritul răzvrătit
al anabaptiştilor şi erorile papistaşilor în legătură cu subiectul controversat. Curând, printr-un pamflet
“împotriva noii erori cu privire la sacramente”, a apărut un adversar, căruia Zwingli i-a răspuns în
acelaşi an, 1525, folosindu-se de ocazie pentru a le aminti adversarilor săi lutherani că s-ar cuveni să aibe
o abordare mai puţin personală şi mai raţională şi mai scripturistică în argumentele pe care le aduceau.
În scrierile elveţianului se arăta o blândeţe şi un respect care le erau complet străine saxonilor. Până chiar
şi Melanchton a ajuns uneori să fie o reflexie a spiritului violent al maestrului său.
Oecolampadius, prietenul apropiat al lui Zwingli, predica în acel timp, la Basel, învăţătura simplă a
Noului Testament cu privire la cina Domnului. Dar văzând că adversarii lui îl asociau cu Dr. Karlstadt,
el a publicat o scriere şi şi-a apărat concepţiile. Acea carte a avut un mare efect: fiind scrisă într-un spirit
creştin, plină de raţionamente coerente şi cu argumente din cele mai corecte, atât din Scriptura cât şi din
cei mai eminenţi părinţi, mulţi au fost atraşi de noile opinii. Însuşi Erasmus a fost aproape convertit de
acea carte şi scria: “A apărut o nouă dogmă, că în euharistie nu este nimic altceva decât pâine şi vin. A
combate aceasta este ceva extrem de dificil, pentru că Johannes Oecolampadius a adus atâtea dovezi şi
argumente în sprijinul ei încât până şi cei mai aleşi pot fi seduşi de ea”.
Foarte curând a apărut un răspuns violent semnat de paisprezece teologi germani, însoţit de o prefaţă
scrisă de Luther. Zwingli a fost profund ofensat şi s-a plâns de insultele aduse unui frate reformator de
către reformatorii germani. “În zilele acestea nu am văzut nimic mai puţin lăudabil decât acest răspuns”
– scria el – “atât din cauza călcării Sfintei Scripturi cât şi din cauza mândriei nemăsurate şi a insolenţei.
Oecolampadius, cel mai blând dintre oameni, un model de evlavie şi învăţătură, tocmai el, de la care cei
mai mulţi dintre ei au învăţat ceea ce ştiu despre literatură, este tratat de ei într-un mod atât de infam, ca
de nişte fii nerecunoscători, încât nu ni se aduc mustrări ci chiar blesteme*”.
* Waddington, vol. 2, p. 3476-370
Controversa a continuat şi Luther a fost întristat şi uimit să afle că atât de mulţi oameni învăţaţi şi
evlavioşi susţineau concepţiile lui Zwingli şi că mulţi despre care avusese aprecieri din cele mai înalte
erau favorabili noilor opinii. Aceasta era fiere şi pelin pentru duhul lui Luther, umplându-l de o durere
şi supărare de nedescris. În scrisorile şi scrierile lui, el s-a exprimat în termenii cei mai necugetaţi şi mai
imprudenţi. El i-a numit “Absalomii lui, conjuraţii sacramentarieni, în comparaţie cu nebunia cărora
papistaşii sunt adversari blânzi – instrumente satnice ale ispitei”. Adepţii lui Luther au urmat conform
tonului dat de maestrul lor, care a transferat acestei controverse toată vehemenţa şi încăpăţânarea firii
lui. Din 1525 până în 1529 Luther a scris atât de violent împotriva elveţianului şi atât de puţin împotriva
papistaşilor, încât Erasmus a spus sarcastic: “lutheranii se întorc repede în sânul bisericii”.
Convocarea la Marburg
Aşa erau învăţătorii creştini şi aşa erau sentimentele lor, pe care landgraful cu simţ politic a căutat
neostenit să-i reconcilieze. Acest gând este cu adevărat umilitor şi aruncă o umbră întunecată asupra
caracterului lui Luther. Philip, cu îndemnurile lui pacificatoare, a arătat mai mult spirit creştin cu această
ocazie, ca şi în altele anterioare, decât marele reformator, deşi se poate ca aceasta să nu fi fost din motive
creştine. Dar noi nu judecăm motivele pentru că există Acela care va judeca secretele oamenilor (1.
Corinteni 4:5).
Relaţia dintre această dispută şi mişcările politice din Germania au făcut ca ea să prezinte un interes
deosebit pentru conducătorii protestanţi. Aceasta era marea piedică în calea unităţii lor, şi ce ar fi putut
face ei în faţa unor adversari atât de puternici ca Roma şi Împăratul dacă nu erau uniţi? Teologii papali
urmăriseră cu o satisfacţie răutăcioasă evoluţia şi ascuţirea acestei ruşinoase disensiuni şi căutau, cu
toată abilitatea lor, să profite de ea. Landgraful era, în mod evident, mult mai întristat de această
dezbinare decât teologii de la Wittemberg, şi a ajuns să hotărască să convoace, neîntârziat, o conferinţă,
pentru ca, dacă se poate, să reconcilieze diferitele partide. Reformatorii germani şi elveţieni erau de
acord cu privire la adevărurile fundamantale ale revelaţiei, singurul punct în care existau diferenţe fiind
modul în care Hristos este prezent în pâinea şi vinul sfintei euharistii. S-ar părea că Philip considera că
problema era mai mult decât o dispută legată de cuvinte, din vreme ce el spunea: “Lutheranii nici nu vor
să audă de o alianţă cu zwinglienii, deci să punem capăt contradicţiilor care-i separă pe aceştia de
Luther”. Ca urmare, el a convocat cei mai importanţi teologi din Saxonia, Elveţia şi de la Strasbourg să se
strângă la Marburg în toamna anului 1529.
Zwingli a acceptat cu bucurie acea invitaţie şi s-a pregătit să se înfăţişeze la timpul stabilit, dar Luther,
care în general era atât de îndrăzneţ şi neînfricat, după cum am văzut deja în repetate rânduri, a arătat că
nu dorea să se întâlnească cu Zwingli şi că încerca, prin cele mai nedemne mijloace, să evite să se
întâlnească cu el. În final, repetatele rugăminţi ale landgrafului au biruit. Astfel, Luther i-a scris lui
Philip:
“Am primit poruncile voastre de a merge la Marburg pentru a avea o dezbatere cu Oecolampadius şi
partida lui pe teme controversei sacramentale, cu scopul de a ajunge la pace şi unitate. Deşi am slabe
speranţe să se ajungă la o asemenea unitate, cum nu pot totuşi să nu apreciez zelul dumneavoastră în
acest scop, nu voi refuza să mă angajez în această lucrare fără speranţă, şi, pentru noi, poate chiar
periculoasă, deoarece nu doresc să dau ocazia adversarilor noştri să spună că ei ar fi mai înclinaţi decât
mine spre a ajunge la un acord. Ştiu foarte clar că nu voi face în favoarea lor nici o concesie nedemnă... Şi
dacă ei nu vor ceda înaintea noastră, atunci toate eforturile dumneavoastră vor fi fost zadarnice”.
Scrisorile lui particulare exprimă aceleaşi opinii şi sunt pătrunse de acelaşi spirit. Întreaga chestiune era
discutată şi hotărâtă definitiv în mintea lui Luther chair înainte de a fi pornit în călătorie. Cu toate
acestea, cugetul lui era departe de a fi împăcat. El era sigur că victoria avea să-i fie adjudecată
elveţianului. Această convingere este dovedită deplin de următoarele propoziţii:
1. Luther a scris pentru a spune despre sine şi Melanchton că ei vor participa la conferinţă cu condiţia ca
“câţiva papistaşi cinstiţi să fie prezenţi ca martori împotriva acelor viitori Thrasos* şi sfinţi care caută
glorie deşartă... Dacă nu sunt nişte judecători imparţiali, zwinglienii au multe şanse să se laude că au
câştigat victoria”. Este o etapă ciudată în istoria teologilor saxoni, care prezintă un pas înapoi faţă de
principiile reformei, mai ales în cazul autorului “Captivităţii babiloneene” şi al denunţătorului
Antihristului. Uitase oare Luther că papistaşii erau mai angajaţi pentru prezenţa reală mai mult decât
orice altă partidă a creştinătăţii? Dar, cu toate acestea, el i-a propus ca judecători imparţiali. Ce schimbare,
cel puţin pentru moment, la acel mare om! Cum ne-am putea explica aceasta? Luther nu se mai plasa pe
terenul sigur al Cuvântului lui Dumnezeu, ci pe terenul înşelător al unei superstiţii absurde. Nu mai
putea avea sentimentul prezenţei divine, nici al aprobării divine. Şi atunci nu este de mirare că manifesta
o asemenea slăbiciune şi inconsistenţă. În loc să se încreadă în Dumnezeul cel viu că va face de ruşine
papi şi împăraţi, el s-a îndreptat, în mod trist, spre vechii lui vrăjmaşi, ca la ei să găsească prietenie şi
refugiu în dezbaterea care avea să aibă loc. Ce lecţie solemnă pentru toţi creştinii! Fie ca, în orice vreme,
Cuvântul scris să fie resursa noastră şi refugiul nostru. Nu mai trebuie decât să adăugăm că Philip era
mult prea anti-papal pentru a băga în seamă propunerea lui Luther, care a căzut, spre ruşinea pe care
istoricii imparţiali o atribuie autorilor ei.
* n.tr.) Personaj mitologic grec, folosit ca personificare a îndrăznelii, dar şi a insolenţei
2. Într-o scrisoare care îi este, în general, atribuită lui Melanchton, adresată Prinţului Elector la data de 14
mai, el merge şi mai departe: “Rog prinţul să refuze să ne permită să facem călătoria la Marburg, pentru
ca să avem această scuză”. “Dar Electorul,” spune d’Aubigne, “nu era să se preteze la asemenea lucruri
josnice, aşa că reformatorii de la Wittemberg s-au văzut nevoiţi să dea curs cererii landgrafului”.
3. A mai fost făcută încă o propunere care arată şi mai bine teama şi presimţirile negre ale teologilor
saxoni: “Zwingli să nu fie printre teologii din Elveţia care aveau să fie chemaţi pentru dezbatere”. Dar
nici această propunere nu a fost primită pentru că invitaţiile fuseseră trimise şi Philip era deja prea
ofensat de încăpăţânarea lui Luther pentru a mai da ascultare cererilor lui. Aceste mici detalii sunt
vrednice să fie consemnate pentru a arăta diferenţa între situaţia când acelaşi om se baza pe adevărul lui
Dumnezeu şi acea în care lupta pentru dogma absurdă a consubstanţierii. În primul caz el a rezistat prin
credinţă şi harul i-a dat curajul moral, statornicia şi nobleţea de a suferi, dar în cel de-al doilea îl vedem
arătând cele mai jalnice semne de slăbiciune, neîncredere şi disimulare. Prezenţa lui Dumnezeu este
aceea care constituie diferenţa, după cum cânta poetul:
E Dumnezeu cu mine? Toţi să se ridice-mpotriva mea;

Îl chem pe Hristos, Mântuitorul, şi oşti vrăjmaşe vor dezerta.
Prieten mi-e Domnul Atotputernic şi mă iubeşte Dumnezeu!
Ce vrăjmaş, de-ar veni ca un potop, mi-ar putea face rău?
O ştiu, o cred şi neînfricat mărturisesc
Că mă iubeşte cel preaînalt, atotputernic, Dumnezeu
Şi mi-e alături pretutindeni şi mereu,
El domină bătălia cruntă şi furtuna când valurile vuiesc.
Conferinţa de la Marburg
Senatul de la Zurich a refuzat să-i permită lui Zwingli să meargă la Marburg ca nu cumva să i se
întâmple ceva rău, dar el a simţit că, pentru binele bisericii, era necesar să fie prezent la conferinţă, deci
trebuia să meargă acolo. Ca urmare, s-a pregătit pentru călătorie şi a pornit noaptea, însoţit de un singur
prieten – Rodolphe Collin, profesor de greacă. Pentru Senat, el a lăsat următorul bilet: “Dacă plec fără a
vă fi informat nu este pentru că dispreţuiesc autoritatea voastră, înţeleptilor domni, ci deoarece,
cunoscând iubirea voastră pentru mine, prevăd că teama voastră v-ar determina să mă împiedicaţi să
plec”. Au ajuns cu bine la Basel, unde li s-a alăturat Oecolampadius, iar la Strasbourg li s-au alăturat
Bucer, Hedio şi Sturn. Grupul a ajuns la Marburg la 29 septembrie. Luther şi prietenii lui au ajuns la 30.
Ambele partide l-au primit curtenitor pe Philip şi au stat la masa lui în castel.
Landgraful, nefiind în necunoştinţă cu privire la resentimentele pe care controversa le generase între

conducătorii partidelor, a propus în mod înţelept, ca înainte de conferinţa publică, teologii să aibă o
întrevedere particulară în scopul de a netezi calea pentru reconciliere şi unitate. Cunoscând
temperamentul oamenilor, el l-a îndrumat pe Luther să discute cu Oecolampadius şi pe Melanchton cu
Zwingli. Dar teologii saxoni au adus atâtea acuzaţii de învăţătură falsă împotriva elveţienilor încât nu s-
a avansat deloc spre unitate şi problema a devenit şi mai complicată. Dezbaterea publică a fost stabilită
pentru data de 2 octombrie 1529.
Conferinţa generală a avut loc într-un apartament al castelului, în prezenţa landgrafului şi a celor mai
importanţi slujitori ai săi, oameni politici şi ai religiei, delegaţi din Saxonia, Zurich, Strasbourg şi Basel şi
nu puţini învăţaţi străini. Cei patru teologi – Luther, Zwingli, Melanchton şi Oecolampadius - au stat la o
masă. Pe când se aşezau ei la masă, luând o cretă, Luther a scris, cu litere mari, pe faţa de masă de
catifea: HOC EST CORPUS MEUM – “Acesta este trupul Meu”. Dorea să aibă necontenit cuvintele
acestea înaintea lui pentru ca să nu-i scadă încrederea şi adversarii lui să fie daţi de ruşine. “Da.” A spus
el, “acestea sunt cuvintele lui Hristos şi ele sunt stânca de pe care nici un adversar nu mă va clinti”.
Toate părţile fiind prezente, cancelarul de Hesse a deschis conferinţa. El a explicat obiectivul ei şi i-a
îndemnat pe participanţii la dezbatere să arate moderaţie creştină pentru restabilirea unităţii. Atunci,
Luther, în loc să treacă imediat la problema euharistiei, a insistat asupra înţelegerii mai înainte a altor
principii ale credinţei, cum ar fi divinitatea lui Hristos, păcatul originar, îndreptăţirea prin credinţă etc.
Învăţătorii saxoni mărturiseau că îi considerau pe cei elveţieni ca având învăţături nesănătoase asupra
acestora, ca şi a altor subiecte. Nu avem pretenţia de a şti care era obiectivul lui Luther când a căutat să
lărgească tema dezbateii, dar elveţienii au răspuns că scrierile lor aduceau suficiente dovezi că în acele
privinţe nu existau nici un fel de diferenţe.
Landgraful, care prezida întrunirea, şi-a dat consimţământul, aşa ca Luther s-a văzut nevoit să renunţe la
planul lui, dar a fost în mod vădit supărat şi s-a simţit stânjenit spunând: “Mărturisesc că mă deosebesc
de adversarii mei în opiniile cu privire la cina Domnului şi că întotdeauna mă voi deosebi de ei. Hristos
a spus: «Acesta este trupul Meu». Să-mi demonstreze ei că un trup nu este un trup. Resping
raţionamentele, bunul simţ, argumentele carnale şi dovezile matematice. Dumnezeu este deasupra
matematicii. Avem Cuvântul lui Dumnezeu şi trebuie să ne închinăm şi să facem ce spune”. Aşa a
început el această celebră dezbatere. Impetuosul şi încăpăţânatul saxon scrisese acel text pe catifea şi îl
arăta cu degetul spunând: “Nici un raţionament nu mă va determina să părăsesc sensul literal al acestor
cuvinte şi nu voi da ascultare nici bunului simţ, nici raţiunii atunci când am înaintea mea Cuvântul lui
Dumnezeu”. Şi trebuie să remarcăm că toate acestea au fost spuse chiar înainte să fi început deliberările
sau să fi fost prezentat măcar un argument. Acestă declaraţie, asociată cu binecunoscuta încăpăţânare a
autorului ei, era îndeajuns pentru a zdrobi orice speranţă într-o încheiere satisfăcătoare a conferinţei.
Dar elveţienii, în pofida stilului de abordare cu mână forte al lui Luther, nu au refuzat dezbaterea. Fără-
ndoială, ei îi cunoşteau stilul şi nu le păsa de afirmaţiile arogante şi probabil nici nu prea credeau că se
va converti. “Nu puteţi nega,” a spus Oecolampadius, “că sunt simboluri în Cuvântul lui Dumnezeu, ca
aceea că Ioan este Ilie, Hristos este stânca, Eu sunt adevărata viţă”. Luther a admis că în Biblie sunt
simboluri, dar a negat că acea expresie era cu sens simbolic.
Oecolampadius i-a mai amintit lui Luther că Domnul binecuvântat a spus în Ioan 6: “Duhul este cel care
dă viaţă, carnea nu foloseşete la nimic” (Ioan 6:63). “Deci Hristos, care le-a spus celor din Capernaum că
nu foloseşte la nimic carnea, prin acele cuvinte a respins mâncarea în sens literal a trupului. De aceea el
nu a dat aşa ceva atunci când a instituit cina”.
“Resping,” a spus Luther, “cea de-a doua propoziţie. Este o mâncare în sens material a cărnii lui Hristos
şi o mâncare a ei în sens spiritual. Despre mâncarea în sens material a spus Hristos că nu foloseşte la
nimic”.
Oecolampadius a făcut aluzie că acele cuvinte ar încheia disputa. A admis că trebuie să mâncăm în sens
spiritual, şi că, dacă aşa este cazul, atunci nu mâncăm în sens material, deoarece mâncarea în sens
material nu este de nici un folos.
“Nu trebuie să ne punem problema cu privire la folos,” a răspuns Luther, “ci tot ce porunceşte
Dumnezeu devine duh şi viaţă. Dacă la poruca Domnului ridicăm un pai, chiar prin acea acţiune facem
o lucrare spirituală. Trebuie să fim atenţi la Cel care vorbeşte şi nu la ceea ce spune. Dumnezeu vorbeşte
şi atunci viermii ascultă. Dumnezeu porunceşte, atunci lumea să asculte! Şi să cădem la pământ
împreună şi să sărutăm cu smerenie Cuvântul”.
În trecere, merită să observăm că, în Ioan 6, nu avem nici un temei să presupunem că ar fi vorba de
euharistie, care a fost instituită abia la câtva timp după aceea. În acest pasaj, întruparea, moartea şi
înălţarea sunt adevărurile fundamentale pe care Domnul le descoperea iudeilor ca fiind singurele
mijloace de a avea viaţa eternă şi toate binecuvântările spirituale. “El Însuşi viaţa eternă, care era cu
Tatăl înainte de toate lumile, S-a întrupat nu numai pentru a-L revela pe Tatăl şi a fi modelul desăvârşit
de ascultare ca om, ci mai ales pentru a muri pentru noi, în har, rezolvând problema păcatului şi
glorificându-L pe Dumnezeu în mod absolut, cu tot preţul imens, prin moartea de pe cruce. Dacă bobul
de grâu nu moare (după cum ne-a învăţat El însuşi), rămâne singur, iar murind aduce mult rod. Moartea
lui nu este privită aici ca o jertfă adusă lui Dumnezeu, cum apare deseori în alte locuri, ci este prezentat
modul în care cel credincios asimilează aceasta, care ajunge să fie parte integrantă a fiinţei sale... Numai
El este viaţa, şi totuşi este aşa nu trăind ci murind pentru noi, pentru ca noi să avem viaţa în El şi
împreună cu El, ca rod al răscumpărării făcute de El, să avem viaţa eterna în prezent, pe care o vom avea
deplin numai în puterea învierii – acea viaţă care a putut fi văzută şi testată în El, omul înălţat acolo
unde era mai înainte fiind Dumnezeu, viaţa care va fi văzută în noi în ziua din urmă, fiind arătată
împreună cu El în glorie”*.
* v. Bible Treasury, vol. 10, p. 357
“Isus coborât din cer, omorât şi apoi înălţat unde era mai înainte, constituie învăţătura acestui capitol.
Coborât din cer şi apoi omorât, El este hrana credinţei în timpul absenţei Sale de pe pământ (fiind înălţat
în cer). Ne hrănim cu moartea Lui pentru a rămâne din punct de vedere spiritual în El şi pentru ca El să
rămână în noi”*.
* J.N. Darby – Synopsys, vol. 3, p. 471
Să revenim la Marburg. Tocmai în acel moment Zwingli a intervenit în discuţie şi a apăsat şi a tulburat
mult duhul lui Luther prin raţionamentele lui bazate pe Scriptură, ştiinţe, simţuri, etc. Dar în primul
rând s-a bazat pe Scriptura. După ce a citat un număr de pasaje în care semnul este descris chiar prin
lucrul pe care îl simbolizează, el a adus în discuţie textul cu care începuse Oecolampadius în acea
dimineaţă, şi anume Ioan 6, din care a tras concluzia că, din declaraţia Domnului – carnea nu foloseşte la
nimic – rezultă că şi cuvintele cu privire la euharistie trebuie explicate în mod asemănător.
Luther: Hristos, când a spus despre carne că nu foloseşte la nimic se referea nu la carnea Lui, ci la a
noastră.
Zwingli: Sufletul se hrăneşte cu Duhul şi nu cu carne.
Luther: Cu gura noastră noi mâncăm trupul; nu sufletul este acela care îl mănâncă, ci, cu sufletul îl
mâncam spiritual.
Zwingli: Atunci, trupul lui Hristos este o hrană trupească şi nu una spirituală
Luther: Eşti cârcotaş.
Zwingli: Nu, ci tu spui lucruri contradictorii.
Luther: Dacă Dumnezeu mi-ar da mere pădureţe, atunci s-ar cuveni ca eu să le mănânc în mod spiritual.
În euharistie gura primeşte trupul lui Hristos şi sufletul crede cuvintele Lui.
În limbajul lui Luther era o mare încurcătură şi contradicţie, ca şi cum cele patru cuvinte nu trebuiau
luate nici în sens figurat, nici literal şi părea că el dorea să dea învăţătura că acele cuvinte trebuiau
interpretate în ambele sensuri. Zwingli a înţeles că se ajunsese la o absurditate şi că nu se putea ajunge la
nimic bun mergând în continuare pe aceeaşi linie. Printr-o vedere mai largă asupra scripturilor el a
susţinut că pâinea şi vinul sfintei euharistii nu sunt, ele în sine, trupul şi sângele Domnului Isus, ci doar
simboluri ce reprezintă acel trup şi acel sânge.
Cu toate acestea, Luther a rămas neclintit. “Acesta este trupul Meu,” repeta el arătând cu degetul la
cuvintele scrise înaintea lui. “«Acesta este trupul meu,» şi nici diavolul însuşi nu mă va abate de la
aceasta, iar încercarea de a înţelege aceasta înseamnă lepădare de credinţă”.
Dar, cu toate că în mintea lui Luther nu s-a produs nicio impresie favorabilă, mulţi din auditoriu au fost
izbiţi de claritatea şi simplitatea argumentelor lui Zwingli şi multe minţi s-au deschis în legătură cu acest
subiect important. Francis Lambert, principalul teolog din Hesse, care mărturisise în mod statornic
doctrina luterană cu privire la euharistie, a fost unul dintre cei mai de seamă care s-au convertit. El era
un prieten personal şi mare admirator al lui Luther, dar conştiinţa l-a determinat să mărturisească
adevărul. “Când am venit la această conferinţă,” a spus el, “am dorit să fiu ca o coală de hârtie albă, pe
care degetul lui Dumnezeu să poată scrie adevărul Său. Acum înţeleg că Duhul dă viaţă, iar carnea nu
foloseşte la nimic. Cred ca şi Oecolampadius şi Zwingli”. Învăţătorii de la Wittemberg au deplâns acea
dezertare, dar au clasificat-o prin exclamaţia: “Nestatornicie ca usturoiul!” “Cum?!” a răspuns ex-
franciscanul, care fusese la Avignon, “Era apostolul Pavel nestatornic pentru că s-a convertit de la
fariseism? Şi am fost noi nestatornici pentru că am părăsit sectele pierdute ale papalităţii?”
S-a produs multă agitaţie în sală, dar, cum venise ora pentru închiderea sesiunii, cei angajaţi în dispută
s-au retras împreună cu principele pentru prânz.
După amiază a fost reluată conversaţia cu Luther, care a spus: “Eu cred că trupul lui Hristos este în cer,
dar, de asemenea, cred că este şi în sacramente. Nu-mi pasă că aceasta ar fi împotriva naturii dacă
aceasta nu este contrar credinţei. Hristos este ca substanţă în sacramente, după cum a fost născut din
fecioară”.
Oecolampadius a citat din 2. Corinteni 5:16: “chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi
acum nu-l mai cunoaştem astfel”.
“Potrivit cărnii înseamnă,” a spus Luther, “în acest pasaj, potrivit afecţiunilor noastre carnale”.
“Atunci, Dr. Luther,” a spus Zwingli, “răspundeţi-mi cum, Hristos fiind înălţat în cer, trupul lui fiind în
cer, poate El să fie şi în pâine? Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că în toate privinţele El a fost făcut
asemenea fraţilor săi (Evrei 2:17). De aceea, el nu poate fi în aceeaşi clipă pe fiecare din miile de altare pe
care este euharistia”.
“Dacă aş dori să mă angajez în asemenea argumente,” a răspuns Luther, “m-aş apuca să demonstrez că
Isus Hristos a avut o soţie, că avea ochii negri şi că a trăit în frumoasa noastră Germanie. Nu-mi pasă de
matematică”.
“Aici nu este nici o problemă de matematică,” a spus Zwingli, “ci este vorba despre ceea ce le-a scris
apostolul Pavel Filipenilor, cum Hristos a luat chip de rob şi a fost făcut asemenea oamenilor”.
Văzându-se în pericol să fie scos din poziţia lui originală, el a revenit la cele patru cuvinte ale sale:
“Dragi domni, din vreme ce Domnul meu Isus Hristos spune: Hoc est corpus Meum, eu cred că trupul Lui
chiar este prezent acolo”.
Obosit de încăpăţânarea inflexibilă şi de iraţionalitatea lui Luther, Zwingli s-a apropiat rapid de el, şi,
lovind in masă, i-a spus: “Deci, dumneavoastră, doctore, susţineţi că trupul lui Hristos este prezent în
euharistie pentru că spuneţi: Trupul lui Hristos este acolo-acolo-acolo. Acolo este un adverb de loc. Trupul
lui Hristos este de o asemenea natură încât poate fi într-un loc. Dacă el este într-un loc, acel loc este în
cer, de unde rezultă că nu este în pâine”.
“Repet,” a răspuns Luther aprins, “că eu nu am nimic a face cu dovezile matematice. De îndată ce
cuvintele de consacrare sunt pronunţate asupra pâinii, trupul este acolo, indiferent cât de rău ar fi
preotul care le pronunţă”.
Cititorul să facă bine să noteze aceste cuvinte: este în mod clar o blasfemie pronunţată de acel om care se
înşela, chiar dacă el nu a intenţionat să blasfemieze. Potrivit acestei dogme, Domnul, cu voie sau fără
voie, trebuie să coboare în pâinea idolatră a preotului, indiferent cât de rău ar fi el, în momentul în care
el rosteşte cuvintele de consacrare. Aceasta este papalitatea în cea mai îndrăzneaţă blasfemie a ei.
Văzând că discuţia se încingea, landgraful a propus o scurtă pauză. Cum raţiunea şi corectitudinea sunt
în mod clar de o singură parte, nu prezintă interes să urmărim dezbaterea. Zwingli şi Oecolampadius îşi
întemeiaseră propoziţiile pe Scriptură, filozofie şi pe mărturia părinţilor cei mai din vechime, fiind însă
întâmpinaţi de un singur răspuns: “Acesta este trupul Meu”. Ca pentru a-i insulta şi a-i exaspera pe
teologii elveţieni, Luther a smuls faţa de masă de catifea, cea pe care scrisese cuvintele Hoc est corpus
Meum, şi le-a pus-o înaintea ochilor spunând: “Vedeţi, vedeţi! Acesta este textul nostru şi voi nu ne-aţi
abătut de la el, cum vă lăudaseţi că veţi face, şi nouă nu ne pasă de dovezi”.
După o asemenea manifestare de slăbiciune şi nebunie cu pretenţia infailibilităţii nu mai rămânea nici o
speranţă ca Luther să părăsească acea poziţie şi nu mai exista nici un motiv pentru a prelungi conferinţa.
Cu toate acestea, discuţiile au fost reluate în dimineaţa următoare, dar, la sfârşitul zilei, cele două partide
nu erau cu nimic mai aproape de o reconciliere. O severă epidemie de febră sudorifică* a izbucnit în
Germania în acel timp şi a ajuns la Marburg în perioada conferinţei, ceea ce a grăbit încheierea. Boala a
făcut ravagii grozave şi toţi erau îngrijoraţi şi nerăbdători să părăsească oraşul.
* n.tr.) Lat. sudor anglicus
“Domnilor,” a exclamat landgraful, “nu va puteţi despărţi aşa! Chiar nu se poate face nimic pentru a
vindeca sciziunea? Chiar trebuie ca această deosebire să dezbine în mod ireconciliabil prietenii
reformei?” “Chiar nu există nici o cale,” a spus cancelarul, “ca teologii să ajungă la un acord, cum
doreşte în mod atât de sincer landgraful?”
“Cunosc o singură cale pentru aceasta,” a răspuns Luther, “şi aceea este ca adversarii noştri să creadă ca
şi noi”. “Nu putem,” au răspuns elveţienii. “Atunci,” a răspuns Luther, “vă abandonez judecăţii lui
Dumnezeu şi mă rog ca El să vă lumineze”. “Şi noi facem la fel,” a adăugat Oecolampadius. Zwingli a
rămas tăcut, fără a face nici o mişcare, dar profund emoţionat de acele cuvinte. În cele din urmă
afecţiunile lui s-au manifestat şi a izbucnit în lacrimi în prezenţa tuturor.
O propunere pentru toleranţă şi unitate
S-a încheiat conferinţa fără să se fi făcut ceva în sensul de a ajunge la unanimitate. Philip şi alţi mediatori
s-au străduit măcar să se ajungă la un acord de toleranţă reciprocă şi la unitate. Teologii au fost invitaţi,
unul după altul, în camera lui privată, unde a făcut presiuni, le-a adresat rugăminţi, i-a avertizat, i-a
îndemnat şi chiar i-a implorat. “Gândiţi,” le-a spus el, “la salvarea republicii creştine şi înlăturaţi
discordia din sânul ei”. Din punct de vedere politic, situaţia era ameninţătoare: Carol al V-lea şi papa îşi
uneau forţele în Italia, iar Ferdinand şi principii romano-catolici se uneau în Germania. Unirea tuturor
protestanţilor părea a fi singurul lucru care i-ar fi salvat. Aşa credea Philip şi s-a străduit foarte mult să
realizeze aceasta, dar dispoziţia refractară şi imperioasă a lui Luther i-a stat împotrivă.
Învăţătorii elveţieni au întâmpinat cu bucurie dorinţele landgrafului. Zwingli a spus: “Să mărturisim
unirea noastră în lucrurile cu privire la care suntem de acord, iar, cu privire la celelalte, să ne abţinem şi
să ne amintim că suntem fraţi. Cu privire la necesitatea credinţei în Domnul Isus ca învăţătură de bază
pentru mântuire nu este nici un dezacord”.
“Da, da!” a strigat landgraful, “deci sunteţi de acord! Daţi această mărturie de unitate şi recunoaşteţi-vă
unii pe alţii ca fraţi”. “Cu nimeni de pe faţa pământului nu aş dori mai mult să fiu unit decât cu voi,” a
spus Zwingli apropiindu-se de învăţătorii de la Wittemberg. La fel au făcut şi Oecolamadius, Bucer şi
Hedio.
Această mişcare foarte creştinească părea să aibă efectul dorit. Multe inimi au fost mişcate chiar printre
saxoni. “Recunoaşteţi-i! Recunoaşteţi-i!” a continuat landgraful, “recunoaşteţi-i ca fraţi”. Până şi
împietrirea lui Luther părea pe punctul de a ceda. Ochiul pătrunzător al lui Zwingli, văzând că exista o
speranţă de a se mai îndupleca întrucâtva, a izbucnit în lacrimi – lacrimi de bucurie - şi s-a apropiat de
Luther întinzându-i mâna şi rugându-l să pronunţe cuvântul “frate”. Dar, vai! inima aceea fierbinte era
destinată să aibă o crudă dezamăgire. Cânt toţi îşi aţintiseră privirile asupra celor doi lideri şi toate
inimile erau pline de speranţa că acele două familii ale reformei erau pe cale să se unească, Luther a
respins cu răceală mâna întinsă, dând replica tăioasă: “Sunteţi însufleţiţi de alt duh decât noi”, ceea ce
era echivalent cu a spune “Noi avem Duhul lui Dumnezeu, iar voi pe cel al lui satan”. “Aceste cuvinte,”
spune D’Aubigne, “le-au transmis elveţienilor un şoc electric. Inimile lor au fost cuprinse de mâhnire de
fiecare dată când Luther le-a repetat, şi el le-a repetat în mod frecvent”. “Faptul că Luther a refuzat să
dea mâna cu Zwingli,” spune Cunningham, “a făcut ca mulţi oameni nobili şi drepţi să izbucnească în
lacrimi şi a fost unul dintre cele mai deplorabilie şi umilitoare, dar, în acelaşi timp, şi una din cele mai
instructive lecţii cu privire la înşelăciunea păcatului şi la inima omenească pe care le-a văzut lumea
vreodată*”.
* D’Aubigne – History of the Reformation, vol. 4, p. 88-126, Cunningham – Lectures on the Reformation, p. 218
A avut loc atunci o scurtă consultare între învăţătorii de la Wittemberg, dar rezultatul nu a fost cu nimic
mai conciliant. Luther, Melanchton, Agricola, Benz, Jonas şi Osiander au avut o discuţie.
Întorcându-se spre Zwingli şi prietenii lui, saxonii au spus: “Noi avem credinţa în prezenţa trupească a
lui Hristos în euharistie şi considerăm că aceasta este ceva esenţial pentru mântuire, aşa că nu putem să
vă considerăm ca fiind în comuniunea bisericii”.
“În acest caz,” a spus Bucer, “ar fi o nebunie să vă cerem să ne recunoaşteţi ca fraţi. Considerăm că
învăţătura voastră aduce atingere gloriei lui Isus Hristos, care este acum aşezat la dreapta lui Dumnezeu.
Dar, cum în toate acestea recunoaşteţi dependenţa voastră de Dumnezeu, având în vedere conştiinţa
voastră care vă obligă să primiţi învăţătura pe care o marturisiţi, nu avem nici o îndoială că voi sunteţi ai
lui Hristos”.
“Iar noi,” a spus Luther, “vă declarăm încă o dată că ne împiedică conştiinţa să vă primim ca fraţi”.
“Atunci, doctore,” a răspuns Bucer, “dacă refuzaţi să-i reunoaşteţi ca fraţi pe aceia care se deosebesc în
vreo privinţă de dumneavoastră, veţi descoperi că nu veţi găsi nici măcar un singur frate în rândurile
voastre”.
Elveţienii epuizaseră toate resursele. “Avem conştiinţa,” au spus ei, “că am lucrat ca în prezenţa lui
Dumnezeu”. Erau pe punctul de a pleca: ei manifestaseră cu adevărat un spirit creştin universal şi
sentimentele celor prezenţi la conferinţă le erau favorabile lor şi învăţăturii lor. Văzând aceasta, şi mai
ales indignarea landgrafului, Luther a părut a se înmuia. A înaintat spre elveţieni şi le-a spus: “Vă
recunoaştem ca prieteni, dar nu vă considerăm fraţi şi membri ai bisericii lui Hristos şi nu vă excludem
de la îndurarea universală, pe care se cuvine s-o arătăm chiar şi faţă de duşmanii noştri”.
Deşi acea concesie era încă o insultă, elveţienii erau hotărâţi să accepte ceea ce li se oferea fără a se angaja
într-o dispută. Elveţienii şi saxonii şi-au strâns mâinile şi au schimbat câteva cuvinte prietenoase.
Landgraful a fost foarte bucuros că s-a putut obţine măcar atât, şi imediat a cerut să fie făcut un rezumat
cu privire la acel rezultat important. “Trebuie să facem cunoscut lumii creştine,” a spus el, “că, cu
excepţia modului în care trupul şi sângele Domnului este prezent la cina Domnului, aţi fost de acord în
toate celelalte articole de credinţă”. S-a ajuns la această hotărâre, iar Luther a fost numit pentru a face o
schiţă a articolelor credinţei protestante.
Luther a întocmit imediat o “Formulă de Concordat”. El cuprindea paisprezece articole, cu un caracter

mai curând general, despre Trinitate, întrupare, înviere, înălţare, păcatul originar, îndreptăţirea prin
credinţă, autoritatea scripturilor, respingerea tradiţiei, şi, în ultimul rând, cina Domnului, despre care
spunea că este o hrănire spirituală cu însuşi trupul şi sângele lui Isus Hristos. La citirea fiecăruia din cele
treisprezece articole, elveţienii au spus amin din toată inima. Şi, cu toate că termenii în care fusese
formulat cel de-al paisprezecelea articol le păreau nepotrivit, totuşi, cum era ceva neclar şi care lăsa loc la
diferite interpretări, au fost de acord să semneze articolele fără a mai provoca alte discuţii. Acest
document important a fost semnat de ambele părţi la 4 octombrie 1529. A fost exprimată dorinţa ca ei să
arate unii faţă de alţii un spirit al îndurării creştine, evitând orice ostilitate, dar rămânând fiecare la ceea
ce considera a fi adevărul lui Dumnezeu.
Mărturia de la Marburg a fost trimisă la presă, iar apariţia ei le-a dat saxonilor un temei să spună că
elveţienii au semnat crezul lui Luther, că ei se deziseseră de toate erorile lor, cu excepţia celei cu privire
la euharistie şi că ar fi fost gata să o retracteze şi pe aceea, dar au fost împiedicaţi de teama de popor, şi
că ei nu au adus nici un argument împotriva învăţăturii lui Luther, cu excepţia aceluia că ei nu puteau să
creadă aşaceva. Asemenea relatări s-au răspândit rapid în toată Germania, dar erau ştiri false. Cititorul
trebuie să fi observat că încrederea şi curajul elveţienilor au crescut pe măsură ce disputa a avansat şi că
ei au fost mai corecţi şi mai blânzi decât adversarii lor care s-au arătat trufaşi şi iraţionali.
La 5 octombrie, într-o marţi, după patru zile de conferinţă, landgraful a părăsit Marburgul devreme. La
scurt timp au plecat şi învăţătorii şi prietenii lor, dar adevărurile care fuseseră prezentate s-au răspândit
larg în Germania şi multe inimi s-au întors la simplitatea Noului Testament în ceea ce priveşte ţinerea
cinei Domnului.
Reflecţii asupra conferinţei de la Marburg
Cu senitmente de adâncă recunoştinţă, dar şi de sinceră şi la fel de profundă umilinţă, vom face o scurtă
pauză pentru a medita la scenele care au avut loc la Marburg. Suntem mulţumitori lui Dumnezeu pentru
că a făcut atâta publicitate învăţăturii Scripturii cu privire la cina Domnului, dar deplângem şi suntem
umiliţi văzând inconsistenţa unuia care a avut acolo o mare infleunţă. Învăţăturile prezentate atât de clar
de elveţieni fuseseră puţin cunoscute în Germania până atunci. Din vreme ce consubstanţierea fusese
adoptată de Luther şi adepţii săi, adevărata semnificaţie şi adevăratul scop al acelei instituţii sacre au
rămas până atunci necunoscute. Peste tot, adevărurile nou descoperite au atras mult interes şi un mare
număr de persoane le-au primit. Adevărul s-a răspândit rapid în toată Germania şi se poate să fi fost o
binecuvântare veşnică pentru mii de suflete scumpe. După cum am văzut, Lambert s-a convertit la
concepţiile lui Zwingli, şi însuşi landgraful, cu puţin înainte de moarte, a declarat că acea conferinţă l-a
determinat să renunţe la eroarea consubstanţierii.
Astfel, Dumnezeu a făcut ca acele dezbateri nepotrivite să ducă în final la răspândirea adevărului şi la
împlinirea planurilor harului Său. Luther nu ştia cum avea să folosească Dumnezeu acea conferinţă, şi
că, atunci când el ţinea numai la reputaţia lui personală, Dumnezeu se îngrijea de înaintarea reformei.
Dar, vai! ce este omul cel căzut, cel egocentric! Unde mai era Luther cel din zilele de început ale
reformei? Cum a ajuns inima atât de largă, de deschisă şi de plină de grijă faţă de toţi, să degenereze
până la cel mai nedeghizat şi mai intolerant bigotism? Răspunsul este clar: la început, prin credinţă, a
luat poziţie pentru Dumnezeu, iar apoi, din mândrie, a luat poziţie ca şef al unei partide. Şi aceasta
explică nu numai schimbarea extraordinară care a survenit în duhul lui Luther, ci şi ruşinosul eşec al
multor oameni mari de atunci până astăzi. La Dieta de la Worms şi în alte locuri, Luther, aproape singur,
a luptat pentru adevărul lui Dumnezeu şi împotriva minciunii lui Satan, dar la Marburg el a luptat
pentru minciuna lui Satan sub forma acelei noi dogme contrare adevărului lui Dumnezeu. Unii ar fi gata
să spună că el lupta pentru adevăr potrivit cu ceea ce-i spunea conştiinţa lui. Şi se poate să fi fost aşa
până la un punct, însă trebuie să vă amintiţi că el s-a opus oricărei cercetări paşnice a adevărului şi
oricăror mijloace reţionale de a ajunge la o înţelegere potrivită a acelor patru cuvinte – “Acesta este trupul
meu” - şi părea să nu fie preocupat de altceva în afară de menţinerea autorităţii lui personale în calitate
de şef al partidei sale. Nici Luther, nici saxonii nu au fost atunci preocupaţi de interesele generale ale
evangheliei sau de triumful reformei. Aşa a ajuns marea lucrare a lui Luther să fie stricată de cea mai
absurdă şi nebunească dogmă care a fost propusă credulităţii omului.
Pericolele poziţiei de lider de partid în lucrurile lui Dumnezeu sunt exprimate clar in următoarea opinie
cu privire la Luther. “La Marburg, Luther a fost papă. Prin aclamaţiile generale ale partidei evanghelice,
el a ajuns să fie un despot şi să joace acel rol în chestiunile spirituale. Era deajuns să fie creată
prejudecata infailibilităţii. Dacă ceda măcar o dată într-o chestiune de doctrină, dacă admitea măcar o
dată că a greşit, acea iluzie înceta, şi, odată cu ea, înceta şi autoritatea care se baza pe ea. Cel puţin aşa
era în ceea ce priveşte mulţimea. Prin poziţia pe care credea că o ocupa sau pe care dorea s-o aibă, el era
obligat să apere cu cel mai trufaş ton orice precept pe care l-a proclamat vreodată înaintea poporului...”
“Una peste alta, în urma acelei controverse, el şi-a pierdut atât influenţa cât şi reputaţia. Prin acel ton
imperios şi sofismul elaborat el a făcut să scadă admiraţia şi respectul de care se bucura înaintea unui
mare număr de admiratori inteligenţi. De atunci mulţi au ajuns să aibă o părere mai puţin entuziastă cu
privire la talentele lui şi la candoarea lui. În locul dăruirii şi mărinimiei care-i conferiseră o aură în
luptele lui anterioare, părea că duhul lui ajunsese să fie dominat de o aroganţă şi glorie deşartă, şi, din
cauza acelei pasiuni nedemne, mantia care ar fi putut înfăşura împreună Germania şi Elveţia, a fost
sfâşiată. El a încetat să mai fie geniul reformei. Coborând din acea poziţie magnifică, din care luminase
întreaga comunitate evanghelică, ajunsese să fie doar un pic mai mult decât un şef de partid, care atunci
era cel mai proeminent şi mai puternic partid al reformatorilor, dar care, în timp, urma să sufere căderi şi
dezertări, care au făcut ca denominaţiunea lutherană să ajungă la o cotă puţin importantă în lumea
protestantă*”.
* Dean Waddington, vol. 2, p. 401
Istoria Bisericii Capitolul 38. Conciliul de la Bologna
Capitolul 38. Conciliul de la Bologna

Ultima dată când ne-am despărţit de împărat şi papă, ei petreceau lunile de iarnă împreună la Bologna.
Carol a ajuns în acel stat la 5 noiembrie 1529. Când vestea că el se apropia a ajuns la Roma, Clement s-a
grăbit să-i iasă în întâmpinare cu toată pompa ecleziastică. Împăratul a fost escortat de douăzecişicinci
de cardinali care îi ieşiseră în întâmpinare la frontieră. În afară de aceştia era o mulţime de nobili
spanioli şi italieni, cu echipajele lor strălucite. Papa, copleşit de prezenţa fiului său cel îndatoritor, l-a
salutat de trei ori, iar Împăratul, acordându-i sfântului părinte tot respectul cuvenit, a căzut în genunchi
şi i-a sărutat întâi picioarele, apoi mâinile şi faţa.
Aşa s-a desfăşurat întâlnirea celor două căpetenii romano-catolice, al căror obiectiv principal era să se
sfătuiască pentru a stabili cele mai eficiente mijloace de a smulge din rădăcină ereziile care răsăriseră în
Germania. Buzele preotului, conform caracterului său, au îndemnat la adoptarea urgentă a celor mai
violente măsuri, dar soldatul, deşi se baza pe o armată puternică, a recomandat încă o amânare şi a
sugerat că se cuvine să fie discutată în conciliu starea bisericii în acel timp. Clement, care se temea de o
asemenea discuţie mai mult decât de orice, a adus toate argumentele posibile pentru a-l abate pe Împărat
de la ceea ce-şi propusese. El l-a asigurat că răbdarea lui îi va face pe eretici să se îngâmfe şi mai mult şi
că situaţia din Germania era disperată şi se cerea folosirea forţei şi aplicarea de pedepse. Dar politica
soldatului l-a condus la măsuri mai blânde. Probabil că inima lui era la fel de ostilă reformei ca şi
Clement, dar zi de zi el devenea tot mai convins că prin ameninţări nu-i va putea supune pe protestanţi
şi el nu era pregătit pentru un război. El s-a străduit să-l convingă pe papă să convoace un conciliu
general, dar pontiful cel supărat nu gândea nimic altceva decât să-i zdrobească prin putere militară pe
vrăjmaşii încăpăţânaţi ai credinţei catolice.
Cei care au ajuns să se familiarizeze cu principiile papalităţii nu vor fi surprinşi de caracteristicile acelor
consfătuiri, oricât de umilitoare ar fi contemplarea lor. Istoria imparţială a avut griijă să consemneze
tristul contrast. “De-o parte era prinţul şi soldatul, cel care în mod natural ar fi adoptat măsuri coercitive
arbitrare, iar de cealaltă paşnicul ecleziastic, reprezentantul religiei Dumnezeului îndurării. Şi totuşi,
dacă este ca în dialogul lor să se găsească ceva evlavie sau vreo virtute, ceva dreptate sau pretinsă
dreptate, vreun principiu moral sănătos, vreun pic de generozitate a sentimentelor politice, vreun pic de
respect pentru dreptul omului la fericire, cel mai elementar respect faţă de preceptele lui Hristos, pe
scurt tot ce s-ar fi cuvenit să-l caracterizeze pe slujitorul păcii şi milei, a fost totuşi rostit doar de despotul
secular, pe când recomandarea directă la violenţă şi vărsare de sânge a venit de pe buzele preotului
spiritual*”.
Abilul papă ştia bine că reformatorii erau slabi şi dezbinaţi, şi, de aceea, l-a îndemnat pe Carol să execute
neîntârziat sentinţa lui Leo împreună cu hotărârile Dietei de la Worms. Dar Carol nu era omul care să
renunţe la voinţa lui proprie nici chiar înaintea sfântului părinte. El l-a instruit pe cancelarul său,
Gattinara, să explice adunării vederile şI intenţiile lui. Acesta a vorbit în felul următor:
Împăratul a privit cu mare întristare disensiunile care au apărut în zilele lui, a căror violenţă părea mai
curând să crească în loc să scadă, şi, dintre îndatoririle pe care providenţa i le-a a impus, nici una nu îi
era mai scumpă inimii ca aceea de a readuce pacea în biserică şi că nu era nimic mai de folos pentru
biserică sau mai demn de suveranul pontif şi de un principe creştin decât să convoace un conciliu
general pentru a soluţiona în mod scriptural toate controversele. Acel conciliu trebuie să fie convocat
imediat, să fie compus din cei mai eminenţi învăţători din toate naţiunile şi să permită dezbateri complet
libere, iar articolele recomandate de conciliu, după ce vor fi primit aprobarea papei, să devină învăţătura
oficială a lumii creştine, care să fie sprijinită, dacă este nevoie, şi prin intervenţia puterilor civile.
Clement a privit cu multă aversiune acea convocare propusă. Procedurile conciliilor de la Pisa şi
Constanz, în urma cărora fuseseră destituiţi papii Benedict al XIII-lea, Grigore al XII-lea şi Ioan al XXIII-
lea îl făceau să aibă temeri. Avea multe motive personale să-i fie groază de o adunare generală a
creştinătăţii. “Marile adunări,” a răspuns el, “nu pot decât să introducă opinii populare. Nu prin hotărâri
ale consiliilor, ci cu ascuţişul sabiei trebuie decise controversele”. Cu toate acestea, el a promis să
mediteze la cele spuse.
Dieta de la Augsburg
În cele din urmă, Împăratul a ajuns la concluzia că ar fi fost nedrept să urmeze sfaturile Vaticanului şi ar
fi fost o încălcare a legilor imperiale ale Germaniei să condamne cetăţeni vrednici fără a-i fi audiat mai
înainte şi să pornească un război împotriva lor. Ca urmare, în ianuarie 1530, a stabilit ca în aprilie să fie
convocată o dietă la Augsburg şi a trimis în Germania scrisori cu porunci.
Între timp, pe când era la Bologna, Carol şi-a exprimat dorinţa de a fi încoronat de papă, cum fuseseră
mulţi dintre strămoşii săi. A stabilit ca la 22 februarie să primească coroana de fier ca rege al Lombardiei
şi a hotărât ca, la 24 ale aceleiaşi luni. să primească coroana de aur ca Împărat al romanilor – de ziua lui
de naştere, care era şi aniversarea bătăliei de la Pavia. Notăm aceasta deoarece Carol a devenit alt om
după ce a pecetluit cu un jurămînt fals jurămintele de la încoronarea lui. Pontiful, după ce l-a uns şi i-a
dat sceptrul, i-a dăruit o sabie fără teacă spunând: “Foloseşte această sabie în apărarea bisericii şi
împotriva vrăjmaşilor credinţei”. Apoi, luând globul de aur împodobit cu giuvaeruri, a spus:
“Guvernează lumea cu evlavie şi fermitate”. A urmat apoi coroana de aur cu diamante. Carol s-a plecat
şi Clement i-a pus diadema pe cap spunând: “Carol, Împărat invincibil, primiţi această coroană pe care o
pun pe capul vostru ca semn înaintea întregului pământ că vi s-a dat autoritate”.
Împăratul a sărutat crucea albă brodată pe papucul roşu al papei exclamând: “Jur să folosesc toată
puterea mea pentru a apăra demnitatea pontificală şi Biserica Romei”. În acel moment, Carol nu era
dispus, şi, chiar dacă ar fi fost dispus, nu avea puterea să rezolve problemele cu reformatorii cu mână
forte, după cum papa dorea tare mult. Timp de treisprezece ani Dumnezeu întorsese sfaturile regilor şi
ale pontifilor, condusese toţi agenţii şi toate evenimentele astfel încât reforma a fost protejată de violenţe
dinafară şi hrănită prin harul Său, astfel că a prins treptat rădăcini ajungând atât de bine întemeiată încât
nici o putere omenească nu o mai putea distruge. Vedem cel mai clar mâna cea bună a providenţei în
modul în care au fost protejaţi reformatorii de cruzimea papei şi de puterea Împăratului.
Rivalitatea îndelungă dintre Carol al V-lea şi Francisc I, intrigile papilor cu aceşti principi şi înaintarea
ameninţătoare a turcilor au fost folosite deseori de Dumnezeu pentru ca reforma să aibă pace şi să
progreseze. Era lucrarea Lui şi El a vegheat asupra ei.
Mărturisirea de la Augsburg
Când au ajuns să cunoască motivele pentru care era convocată dieta, electorul le-a dat instrucţiuni
teologilor de la Wittemberg să pregătească o formulă de mărturisire, deoarece până atunci nu fusese

publicată nici o declaraţie care să fie un standard a credinţei reformatorilor şi Împăratul era înconjurat
doar de prejudecăţile şi reprezntările false ale papalităţii. Singura speranţă de a înlătura acele prejudecăţi
şi de a li se face dreptate era o proclamaţie a principiilor reformei, cu adevăratele obiective ale
reformatorilor. Luther, ajutat de Jonas, Pomeranus şi Melanchton au reexaminat cele şaptesprezece
articole care fuseseră elaborate de partida lutherană în 1529, la Schwabach, şi, considerând că acelea erau
suficiente, le-a prezentat electorului la Torgau, de unde au ajuns să fie numite articolele de la Torgau. Pe
baza acestor articole, Melanchton, la porunca principilor şi cu girul lor, a pregătit o declaraţie mai bine
elaborată a învăţăturilor şi rânduielilor, şi, de asemenea, a dat motivele pentru care ei se opun pontifilor
romani. Acest document este cunoscut sub numele “Mărturisirea de la Augsburg”.
Dar, din vreme ce acordul religios era obiectivul pe care-l mărturisea Împăratul, era nevoie ca acea
mărturisire, în măsura în care permitea fidelitatea faţă de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, să fie redactată
în termeni cât mai puţin ofensatori pentru papistaşi. Electorul cel evlavios recomandase teologior să facă
deosebirea dintre articolele absolut necesare, care trebuiau susţinute cu orice preţ, şi cele care ar fi nevoie
să fie modificate sau asupra cărora s-ar fi putut face concesii. Această celebră mărturisire a credinţei
protestanţilor, reprezenta, în acelaşi timp, cel mai de jos nivel la care ar fi coborât ei pentru a avea pace,
în loc să fie cea mai înaltă expresie a autorităţii pe care o confereau ei Cuvântului lui Dumnezeu.
Pe măsură ce se apropia timpul pentru adunarea dietei, unii principi aveau mari nelinişti cu privire la
adevăratele intenţii ale Împăratului şi la siguranţa Electorului. El era cel dintâi dintre principii
Germaniei şi cel dintâi în ceea ce priveşte credinţa lui în Dumnezeu, iubirea lui pentru reformă, opoziţia
faţă de papalitate şi protecţia pe care i-a acordat-o lui Luther împotriva răzbunării papale şi imperiale.
Dar Johann a urmat cursul cel mai înţelept şi mai îndrăzneţ în acelaşi timp şi a fost primul principe care
a sosit la Augsburg.
Sesiunile dietei au fost amânate până la 1 mai, iar Electorul s-a înfăţişat la 2 mai însoţit de escorta
militară de o sută şaizeci de călăreţi şi de mai mulţi dintre cei mai eminenţi teologi ai săi. Luther a rămas
la Coburg. Electorul s-a temut că prezenţa lui Luther la dietă i-ar exaspera pe papistaşi şi l-ar determina
pe Carol să adopte măsuri extreme, pentru că Luther fusese excomunicat de papă, condamnat de
Împărat şi era privit ca autorul tuturor disensiunilor, care erau atunci atât de greu de împăcat. Dar, în
acelaşi timp, Johann era hotărât ca Luther să fie aproape pentru ca să se poată consulta cu el.
Cam atunci şi-a publicat Luther catechismele, Catechismul Mare şi Catechismul Mic, care au autoritate
în bisericile lutherane până în zilele noastre. Fiind în castelul de la Coburg, el era ţinut la curent cu ceea
ce se întâmpla şi-şi dădea părerile şi dădea indicaţii prin numeroase scrisori. De asemenea, tocmai
înainte de deschiderea sesiunilor dietei, a publicat “Un protest adresat autorităţilor spirituale adunate în
Dieta de la Augsburg”. Obiectivul acestei scrieri era acela de a justifica poziţia reformatorilor, de a nega
acuzaţiile false aduse împotriva lor şi a arăta abuzurile papalităţii care îi determinau să persiste în a face
opoziţie.
La 12 mai, Philip de Hesse a ajuns cu o escortă de o sută nouăzeci de călăreţi, cam în acelaşi timp în care
Împăratul ajunsese la Innsbruck, în Tirol, însoţit de curtea sa papală cu principi, nunţii şi nobili din
Germania, Spania şi Italia. De la Dr. Robertson, biograful competent al lui Carol, aflăm că el era foarte
îngândurat în timpul călătoriei sale spre Augsburg. “El a avut multe ocazii să vadă dispoziţia germanilor
cu privire la aspectele disputate şi să descopere că erau atât de iritaţi şi de aprinşi încât a ajuns la
convingerea că nu se cuvenea să adopte măsuri severe înainte ca alte mijloace să se fi dovedit
ineficiente”. S-ar părea că el a stat destul de mult timp la Innsbruck pentru a studia situaţia din
Germania şi a găsi modul de a-şi îndeplini planurile.
Între timp, grupuri mari işi croiau drumul spre Augsburg din toate părţile. “Principi, episcopi, delegaţi,
nobili, cavaleri şi soldaţi în uniforme bogat împodobite intrau pe toate porţile, forfotind pe străzi, prin
hanuri, biserici şi palate. Tot ce era mai strălucit în Germania se strângea acolo. Situaţia critică în care era
imperiul şi creştinătatea, prezenţa lui Carol al V-lea şi manierele lui binevoitoare, dorinţa de noutăţi, de
mari spectacole şi de emoţii vii i-au făcut pe germani să-şi lase casele lor*”.
Este interesant de remarcat aici că, la acel moment, când cei mai de seamă reformatori erau strânşi la
Augsburg şi vrăjmaşul era aproape, când furtuna era pe punctul de a se dezlănţui, nobilul şi generosul
landgraf a făcut un ultim efort pentru a reconcilia cele două mari diviziuni ale reformatorilor. Dar, deşi
Luther era absent, duhul lui era prezent şi la fel de fierbinte la discipolii săi. Ei l-au asigurat pe landgraf
că nu aveau să-i recunoască niciodată ca fraţi pe aceia care persistau cu încăpăţânare în eroare şi că,
printr-o alianţă cu zwinglienii, ei s-ar fi expus la toată ura cu care erau trataţi ei, periclitând astfel
succesul reformei. Landgraful nu putea înţelege cum o singură eroare, admiţând că era numai una, sau o
chestiune obscură, putea constitui un motiv suficient de puternic pentru a exclude comuniunea. Dar
toate discuţiile lui cu lutheranii au fost zadarnice. Nici teama de pericol, nici speranţa unui succes nu i-
au determinat să aibă vreun fel de comuniune cu zwinglienii*.
Cum Împăratul nu a ajuns la Augsburg până la 15 iunie şi oraşul era plin de oameni cu întrebări,
protestanţii s-au hotărât să-şi aşeze predicatorii la amvoanele câtorva din bisericile mari. Aceasta s-a
făcut aşteptând opoziţie din partea Împăratului, dar Electorul şi landgraful au considerat că acea ocazie
de a-L vesti pe Hristos era prea favorabilă pentru a fi neglijată. Johann l-a instruit pe unul din teologii săi
să predice zilnic cu uşile deschise în biserica dominicanilor şi în Sf. Caterina. Philip de Hesse l-a pus pe
capelanul său, Snepff, să predice evanghelia în catedrală. În fiecare zi, prin îndurarea lui Dumnezeu,
mântuirea prin har, fără lucrările legii, a fost predicată în acele locuri înaintea unor mari mulţimi, care au
ascultat cu atenţie. Cea mai mare parte a populaţiei era deja lutherană.
Acela a fost un pas îndrăzneţ şi un mijloc de a-i converti pe aceia pe care Împăratul îi strânsese acolo.
Catolicii au fost uimiţi: ei se aşteptaseră ca protestanţii să se prezinte ca nişte răufăcători care se tem să-şi
ridice capetele atunci când salvatorul catolicismului este la porţile lor. Dar ce mai era de facut? Episcopul
de Augsburg le-a poruncit predicatorilor săi să se suie la amvoane pentru a se adresa poporului, dar
preoţii romani nu erau buni predicatori, după cum nici nu fuseseră vreodată. Ei ştiau mai bine să repete
mesa decât să predice evanghelia. Romano-catolicii erau furioşi şi s-au grăbit să-i facă cunoscut lui Carol
ceea ce se petrecea. De îndată, Împăratul a trimis de la Innsbruck porunci ca predicile ofensatoare să
înceteze. Electorul a răspuns că îi era imposibil să reducă la tăcere Cuvantul lui Dumnezeu sau să-şi
refuze sieşi mângâierea de a-l auzi şi că în predici nu se vesteşte nimic altceva decât adevărul glorios al
lui Dumnezeu, care ne este atât de necesar şi de care nu ne putem lipsi.
Protestanţii au gândit, în modul cel mai natural, că un asemenea răspuns avea să grăbească sosirea
Împăratului. Melanchton încă mai lucra la mărturisirea de credinţă. Timid şi temător, el cântărea fiecare
expresie, căutând s-o facă mai blândă, schimbând-o cu multă îngrijorate, până într-atât încât a ajuns să
fie epuizat fizic. Luther gândea că toate acestea erau inutile şi l-a îndemnat pe Philip, chiar cu riscul
anatemei, să ia măsuri pentru păstrarea trupului său firav, ca nu cumva să ajungă să se sinucidă din
dragoste pentru Dumnezeu.
În timp ce prietenii reformei se pregăteau de luptă la Augsburg, Luther nu sta degeaba la Coburg, ci din
adăpostul lui a trimis multe scrisori şi pamflete, acel loc fiind pentru el un al doilea Wartburg. Castelul
era aşezat pe vârful unui deal, iar apartamentele lui Luther erau în etajul de sus, astfel că el îşi data
uneori scrisorile “din regiunea păsărilor”. Nerăbdător cum vedea că dieta era amânată de la o zi la alta,
el le-a scris prietenilor săi că se hotărâse să convoace o dietă la Coburg. “Suntem deja adunaţi cu toţii,”
spunea el în stilul său glumeţ, “puteţi vedea aici regi, duci şi alte mărimi care dezbat problemele
regatului lor, şi, cu voci neobosite, îşi vestesc în văzduh dogmele şi decretele. Ei nu locuiesc în acele
caverne care sunt numite palate, ci cerul este acoperişul lor, arborii cu frunze alcătuiesc o pardoseala cu
o mie de culori, iar zidurile lor sunt marginile pământului. Le e groază de tot luxul deşert al mătăsii şi
aurului, nu cer nici cai de cursă, nici armuri şi au toţi aceeaşi îmbrăcăminte. Nici nu l-am văzut, nici nu l-
am auzit pe împăratul lor, dar, din câte înţeleg de la ei, au luat hotărârea ca in acest an să poarte un
război nemilos celor mai bune roade ale pământului... Dar, ajunge atâta glumă – deşi gluma este totuşi
necesară pentru a risipi gândurile negre care mă asaltează”. Timp de multe luni el s-a luptat s-a luptat în
întuneric şi agonie a minţii, cum făcuse înainte la Wartburg.
Sosirea lui Carol la Augsburg
Gattinara, cancelarul împăratului, a murit la Innsbruck. Aceasta a fost considerată o mare pierdere
pentru reformatori deoarece el fusese un om cu bun simţ şi moderaţie şi în mod clar contra măsurilor
sângeroase dorite de partida papală. El avusese multă influenţă asupra împăratului şi fusese singurul
om care îndrăznea să i se opună papei. La auzul veştii despre moartea lui, timidul Melanchton a
exclamat: “Odată cu el dispar toate speranţele omeneşti ale protestanţilor!”
Carol a părăsit Innsbruck-ul la două zile după moartea lui Gattinara, a ajuns la Munchen la 10 iunie şi la
Augsburg la 15. Şi-a făcut intrarea în oraş cu o pompă extraordinară/ Potrivit istoricilor, nicicând nu se
mai văzuse ceva mai magnific în tot imperiul*. Vom nota numai ceea ce arată fermitatea protestanţilor.
Electorul, principii şi consilierii lor au părăsit oraşul la ora trei dupamiaza pentru a-i ieşi în întâmpinare
lui Carol. Când el a ajuns la cincizeci de paşi de principii germani, aceştia au descălecat cu toţii. Văzând
că împăratul se pregătea să descalece şi el, unii au înaintat şi l-au rugat să rămână pe cal, dar Carol a
descălecat fără nici o ezitare, şi, apropiindu-se de principi cu un zâmbet prietenos, a strâns mâna
fiecăruia dintre ei în mod cordial. Nunţiul roman a rămas mândru pe catârul lui, dar, văzând
condescendenţa lui Carol, şi-a ridicat mâinile şi a binecuvântat măririle care se adunaseră pe drum.
Imediat, împăratul, regele, principii spanioli şi italieni şi toţi cei care se supuneau papei au căzut în
genunchi, dar protestanţii, asemenea lui Mardoheu, nu s-au plecat, ci au rămas în picioare în mijlocul
acelei mulţimi care se prosterna. Cât de mult trebuie să fi umplut aceasta de amărăciune partida papală!
Dar Carol s-a făcut a nu vedea aceasta, deşi trebuie că a înţeles bine semnificaţia faptului. După
formalităţile obişnuite, marea procesiune a continuat, două mii de gărzi imperiale deschizând calea.
* Pentru relatarea completă, vedeţi D’Aubigne, vol. 4
Împăratul avea atunci treizeci de ani, o înfăţişare distinsă şi trăsături plăcute; palid, delicat şi cu o voce
slabă, dar cu maniere cuceritoare, având mai curând aspectul unui curtean decât al unui războinic. El s-a
îndreptat direct spre catedrală, ca un închinător de rând, prin mijlocul splendidei parade a bogăţiei
ecleziastice şi a spectacolului militar al multor naţiuni şi capete încoronate. Ajungând la altar el a căzut
în genunchi şi şi-a ridicat mâinile spre cer, ca şi cum acolo ar fi fost tot ceea ce-i era scump şi el ar fi fost
străin şi călător pe pământ. I s-a oferit o pernă brodată cu aur, dar el a refuzat-o şi a îngenunchiat pe
pietrele bisericii. Întreaga adunare a îngenunchiat împreună cu el, numai electorul şi landgraful
rămânând în picioare. Li se cerea să fie prezenţi în mod oficial, dare ei au procedat potrivit credinţei lor
în Dumnezeu şi în Cuvântul său.
Liderii dietei de la Augsburg
Înainte de începerea lucrărilor dietei este bine să prezentăm în ordine principalii lidei ai ambelor părţi. În
partea papistaşilor erau Împăratul, fratele său, Ferdinand - arhiduce al Austriei şi rege al Ungariei şi
Boemiei -, legatul papal Campeggio, doi nunţii – Pimpinella şi Vergeriu, Joachim, electorul de
Brandemburg, George, ducele Saxoniei şi Wilhelm de Bavaria. Toţi aceştia erau romano-catolici
vehemenţi şi au fost activi în dietă. Principalii lor teologi au fost Faber, Eck, Cochlaeus şi Wimpina.
De partea protestanţilor erau Johann, electorul Saxoniei şi fiul său Johann Friederich, Philip, landgraful
de Hesse, George, markgrafful de Brandenburg, Anspach, Erbest şi Francisc, duci de Lunenburg,
Wolfgang, prinţ de Anhalt, Albert, conte de Mansfeld şi contele Philip de Hanovra, în afară de delegaţi
ai mai multor cetăti imperiale. Principalii lor teologi erau Melanchton, Justus, Spalatin, Snepff şi
Agricola. Erau, de asemenea, şi mai mulţi teologi elveţieni şi Bucer, Hedio şi Capito de la Strasbourg*.
* John Scott - History of the Church, vol. 1, p. 6
Fermitatea şi principiile protestanţilor aveau să fie puse la-ncercare în mod serios. La sosirea la
Augsburg, Împăratul a repetat ordinul de a-i înlătura pe predicatori. “Nu putem,” a spus landgraful, “să
ne lipsim de hrana Cuvântului lui Dumnezeu şi nu putem tăgădui Evanghelia Lui, aşa că rugăm pe
majestatea voastră să retragă ordinul, pentru că slujitorii noştri vestesc cuvântul curat al lui Dumnezeu”.
Carol, foarte nemulţimit şi enervându-se, a spus clar că nu putea renunţa la ceea ce ceruse. “Conştiinţa
dumneavoastră,” i-a răspuns landgraful, “nu are niciun drept să poruncească conştiinţei noastre”.
Margraful, care până atunci tăcuse, după ce a primit un răspuns tăios de la Ferdinand, şi-a dus mâna la
gât şi a spus: “Mai curând aş îngenunchia imediat în prezenţa Împăratului şi mi-aş întinde gâtul înaintea
călaului decât să mă arăt necredincios lui Dumnezeu şi să primesc sau să aprob o eroare anticristică”.
Carol a fost impresionat şi surprins, dar a răspuns cu blândeţe că nu avea intenţia de a lua viaţa vreunui
om. Împăratul a propus ca predicatorii ambelor părţi să tacă şi ca el să fie acela care să selecţioneze alţii
pe durata dietei. Chestiunea disputată a fost atunci amânată pentru altădată, dar D’Aubigne şi alţii
vorbesc ca şi cum teologii protestanţi ar fi continuat să predice, deşi probabil că au făcut aceasta cu mai
puţină publicitate provocatoare.
Ferdinand, care deseori îşi încercase puterile cu principii în dietele anterioare, a întins o altă cursă
înaintea picioarelor lor sau, mai curând, pentru gâturile lor: a doua zi după intrarea în Augsburg a
împăratului era sărbătoarea Sfântului Sacrament – Corpus Cristi. Regele ştia bine că protestanţii
încetaseră, ca fiind idolatre, ceremoniile ţinute de biserică cu acea ocazie şi că refuzul lor de a participa l-
ar irita şi înfuria pe împărat. Cursa a fost întinsă cu mult talent şi legatul gândea că nu se putea să nu
învingă. Pe deasupra, seara târziu, Împăratul a trimis la prinţii protestanţi mesajul că el ar avea plăcerea
ca ei să-l însoţească în procesiunea de a doua zi. Principii au cerut să fie scuzaţi spunând: “Hristos nu a
instituit acest sacrament pentru închinare”. Carol a perseverat cu acea cerere, dar le-a dat timp până
dimineaţa să-şi pregătească răspunsul.
La ora hotărâtă, principii s-au înfăţişat înaintea Împăratului. Acesta şi-a repetat cererea, iar ei şi-au
repetat refuzul. Împăratul a făcut chiar rugăminţi, dar fără efect. Carol, care nu se aşteptase la o
asemenea rezistenţă, era foarte agitat, iar legatul papal s-a străduit să-l aducă la exasperare. Margraful
de Brandenburg a luat cuvântul din nou: “Ştiţi că, cu riscul vieţii lor, strămoşii mei şi eu am sprijinit casa
de Austria, dar în chestiunea aceasta, care ţine de Dumnezeu, sunt nevoit să mă opun oricăror
constrângeri de acest fel, indiferent care ar fi să fie consecinţele, din vreme ce este scris: «Trebuie să
ascultăm mai curând de Dumnezeu decât de oameni»”. Deci, pentru mărturisirea învăţăturii care ştiu că este
Cuvântul lui Hristos şi adevărul etern, nu dau înapoi în faţa nici unui pericol, nici dacă mi-e în pericol
viaţa, care am auzit că unii mi-o ameninţă”. Înţelepciunea lui Dumnezeu s-a arătat făcând ca şi mânia
omului să ajungă să fie spre lauda Lui. Împăratul, fratele lui, legatul şi ceilalţi trebuiau să audă adevărul.
Sacramentul cinei, au spus principii, era spre binecuvântarea spirituală a creştinilor, “nu pentru a fi
expusă în procesiuni pompoase pe străzi, ca obiect de închinare pentru popor. Ei susţineau că, potrivit
Cuvântului lui Dumnezeu, sărbătoarea nu avea nici o autoritate, şi deplângeau degradarea indecentă a
unei instituţii atât de sfinte”.
Trecuse deja ora stabilită pentru procesiune, aşa că Împăratul şi partida lui au părăsit camera, dar
principii s-au întors plini de speranţă şi de bucurie, şi sărbătoarea s-a ţinut fără ei.
Înfrângerea împăratului şi triumful protestanţilor l-au umplut de amărăciune pe legatul papal, dar
acesta mai avea încă o cursă pe care era hotărât să le-o întindă pentru a-i prinde, dacă era posibil.
Deschiderea dietei era stabilită pentru 20 iunie, iar ocazia trebuia să fie sfinţită prin celebrarea mesei.
Electorul Saxoniei era Marele Mareşal al imepriului, şi, în virtutea funcţiei pe care o deţinea, era dator să
poarte sabia înaintea împăratului la asemenea ocazii. “Porunciţi-i, deci” – i-a spus Campeggio
împăratului – “să-şi îndeplinească îndatoririle la masa Sfântului Duh care va deschide sesiunile”.
Legatul gândea că aceasta ar însemna nu numai a fi prezent ci chiar a participa în mod activ la
ceremoniile papistaşe. Electorului i s-a cerut să participe. Primul său impuls a fost să refuze, dar, cum
teologii săi i-au explicat că aceea însemna să se achite de îndatoririle slujbei sale seculare şi nu de vreo
îndatorire religioasă, el a consimţit să participe, însă a avut grijă să-l informeze pe Împărat că, făcând
aceasta, el nu făcea nici o concesie religioasă.
Printr-o providenţă care conduce totul, el a fost încă o dată martor pentru adevărul lui Dumnezeu şi
împotriva superstiţiilor papalităţii, şi aceasta chiar în citadela ei. Marele Mareşal al imperiului, purtând
sabia, stând lângă altar, a rămas în picioare împreună cu prietenu său, margraful, atunci când tot restul
adunării a căzut în genunchi la ridicarea ostiei. Doi oameni au îndrăznit să rămână în picioare în marea
adunare în momentul adorării, şi aceasta în prezenţa puterilor ostile, atât cea papală cât şi cea imperială.
“Acele hărţuieli,” spunea cineva, “deşi nu au fost urmate de nici un fel de consecinţe personale, sunt
demne să fie consemnate de istoric nu numai ca un indicator al hotărârii cu care reformatorii s-au
angajat în conflict, ci şi ca având un efect asupra lui Carol. Nu era obişnuit cu principiile lor, nici cu
caracterul lor. Pentru el era ceva complet nou să i se opună cineva cum se opuseseră principii în
prezenţa lui, şi aceasta pe temeiul conştiinţei religioase”. Indiferent ce va fi gândit şi ce va fi simţit Carol
cu ocazia acestei a treia împotriviri faţă de ordinele lui, el a părăsit biserica imediat ce s-a terminat masa,
a intrat în trăsură şi a mers la primărie, unde urmau să aibă loc sesiunile dietei.
Deschiderea dietei de la Augsburg
Marea controversă religioasă, care pornise de la un călugăr neştiut din Saxonia, ajunsese să strângă pe
cel care se mărturisea a fi apărătorul credinţei, patruzeci şi doi de principi suverani, mulţi ambasadori,
conţi, nobili, episcopi, delegaţi ai oraşelor, etc., formând o ilustră adunare.
Dieta s-a deschis cu un lung discurs în numele Împăratului citit de Contele Palatin. Acesta urmărea în
principal două subiecte: războiul cu turcii şi disensiunile religioase. Sub conducerea sulatanului
Soliman, turcii luaseră Belgradul, cuceriseră Rodosul, asediau Viena şi ameninţau întreaga Europă. Deci
trebuiau adoptate măsuri energice pentru a opri înaintarea lor. Dar nefericitele disensiuni religioase din
Germania au constituit un punct important în discursul Împăratului. S-a observat că, în mesajul lui, el a
folosit un limbaj mai ostil protestanţilor decât cel la care s-ar fi aşteptat ei potrivit scrisorilor de
convocare. Dar, după ce scrisese acele scrisori, Carol fusese încoronat şi jurase să apere cu sabia pe pontif
şi biserica Romei, şi numeroasele lui discuţii particulare cu Clement la Bologna nu au fost de natură să
îmbunătăţească sentimentele lui faţă de reformatori. Tonul lui se schimbase mult. El a făcut referire la
istoria deseori repetată a Dietei de la Worms. “El a deplâns ne-executarea acelui edict şi ineficacitatea
tuturor îndemnurilor adresate în scopul executării lui în perioada cât el a fost în Spania. Se întorsese la
stăpânirile sale din Germania pentru a începe o cercetare personală şi a vedea plângerile tuturor părţilor
atunci când acestea îi vor fi prezentate într-o formă potrivită, în scris”.
A fost avansată propunerea ca dieta să-şi îndrepte atenţia imediat asupra chestiunilor religioase.
Împăratul deci i-a înştiinţat pe Elector şi pe prietenii săi că, la sesiunea următoare, care urma să aibă loc
în data de douăzeci şi patru, ei trebuie să-i dea un sumar al credinţei lor, al abuzurilor ecleziastice de
care se plângeau şi al reformelor pe care le cereau.
Acest aranjament le-a dat principilor două zile. Ei s-au întâlnit la Elector în data de douăzeci şi trei
pentru a revizui mărturisirea, sau Apologia, cum mai era numit documentul, şi pentru a încredinţa
Domnului problema. A fost un timp de multă nelinişte şi rugăciune. Ziua următoare s-a întrunit dieta,
dar era clar că papistaşii plănuiseră să nu dea nici o ocazie să fie citită Apologia. Abia pe la ora trei
dupamiaza s-a început. Atunci, Campeggio a pierdut mult timp cu prezentarea credenţialelor lui şi a
mesajului stăpânului său. Au fost prezentaţi şi ambasadorii Austriei şi ai provinciilor învecinate ei, care
au luat ceva timp cu prezentarea calamităţilor suferite din cauza turcilor şi au cerut urgent să fie luate
măsuri pentru protejarea acelor provincii. Timpul luat de acele chestiuni preliminare i-a dat Împăratului
un pretext plauzibil pentru a se opune citirii Apologiei, spunând că era prea târziu. Legatul, fără-
ndoială, a crezut că reuşise să câştige un punct, deoarece catolicilor, începând cu papa, le era groază de
citirea publică a mărturisirii de credinţă a protestanţilor. Dar principii erau fermi şi la fel de hotărâţi ca
ea să fie citită cu glas tare înaintea dietei întrunite, ca ea să aibă toată publicitatea posibilă.
A avut loc o luptă violentă între cele două partide, sau, am putea spune, între puterile luminii şi cele ale
întunericului. Părintele minciunilor a folosit toate mijloacele pentru a stinge lumina şi a înăbuşi această
manifestare a adevărului dacă nu putea obţine moartea martorilor. Dar, prin harul lui Dumnezeu, o
mână de credincioşi s-a împotrivit puterilor întunericului în persoana Împăratului, cardinalilor,
prelaţilor şi a principilor catolici, şi a triumfat asupra lor. Predaţi mărturisirea funcţionarilor numiţi în
acest scop,” a spus Carol, “şi staţi liniştiţi că ea va fi cercetată şi va primi răspunsul cuvenit”. “Miza este
onoarea noastră,” au spus principii, “sufletele noastre sunt în pericol; suntem acuzaţi public, aşa că se
cuvine ca răspunsul nostru să fie public”. În faţa rezistenţei lui Carol ca să nu fie auzită mărturisirea,
principii au devenit şi mai îndrăzneţi şi mai fermi. Ei l-au asigurat pe împărat că nu aveau nici un alt
motiv să participe la dietă în afară de acesta şi că acele scrieri vor rămâne în mâinile lor până ce li se va
permite să le citească public.
Carol a fost surprins de perseverenţa respectuoasă cu care protestanţii nu cedau şi a înţeles că era
necesar să facă ceva concesii. “Mâine,” le-a spus Împăratul, “voi auzi sumarul vostru, dar nu în această
sală ci în Capela Palatină”. Principii au fost de acord şi s-au întors la locurile lor de găzduire, plini de
mulţumire faţă de Domnul, în timp ce legatul şi prietenii săi au constatat, spre amărăciunea lor, că era
inevitabilă citirea publică a mărturisirii.
Capela în care Împăratul acceptase să audă Apologia era mult mai mică decât sala primăriei şi nu putea
primi mai mult de două sute de persoane. Aceasta era schema vrăjmaşului pentru a-i împiedica pe mai
mulţi să audă mărturisirea, dar nu a avut prea mult succes. Toţi aceia care era important să fie treziţi la
realitate şi luminaţi cu privire la principiile reformei au intrat în capelă şi camerele învecinate s-au
umplut de ascultători nerăbdători.
La 25 iunie 1530, zi de mare interes în istoria reformei, a creştinismului şi a omenirii, conducătorii

protestanţi au stat înaintea Împăratului. Christoph Beyer, cancelarul Electorului, ţinea în mână o copie în
limba germană, iar Pontanus avea o copie în latină a mărturisirii. Împăratul a cerut să fie citită copia în
latină, dar Electorul i-a amintit respectuos Împăratului că, din vreme ce erau în Germania, se cuvenea să
li se permită să vorbească în limba germană. Împăratul a consimţit. Electorul şi tovarăşii lui au propus să
stea în picioare în timpul citirii, dar Împăratul a cerut ca ei să stea jos. Cancelarul Beyer a citit atunci
confesiunea. Se spune că a citit rar, clar şi răspicat şi cu o voce atât de puternică şi răsunătoare încât s-au
auzit în toate camerele din jur. Citirea scrierii a durat două ore, dar tot timpul mai tot publicul a fost
foarte atent.
Cele două copii ale celebrei mărturisiri, semnate după cuviinţă de principi şi de delegaţii cetăţilor
imperiale, i-au fost înmânate secretarului Împăratului de către Pontanus, care a spus destul de tare:
“Prin harul lui Dumnezeu, care-Şi va apăra cauza Lui, această mărturisire va triumfa împotriva porţilor
iadului”. Carol a luat pentru sine o copie în latină şi i-a asigurat pe Elector şi pe aliaţii lui că se va
consulta asupra conţinutului ei.
Efectul citirii publice a acelui documnet a fost cel scontat. Ascultătorii care aveau mai puţine prejudecăţi
au fost uimiţi să vadă că învăţăturile protestanţilor erau atât de moderate şi că “mulţi oameni înţelepţi şi
prudenţi”, spune Seckendorf, “au apreciat favorabil ceea ce auziseră şi au declarat că nu s-ar fi lipsit de
ceea ce a auzit nici în schimbul unei mari sume”. Şi părintele Paul a observat că “arhiepiscopul de
Salzburg, după ce a auzit mărturisirea, le-a spus tuturor că era necesar să fie reformată mesa, libertatea
la mâncăruri şi că se cerea o despovărare de atâtea rânduieli de-ale oamenilor, dar că nu trebuia tolerat
ca un biet călugăr să reformeze totul şi că nicidecum nu avea să accepte reforma prin intermediul unui
simplu călugăr”. Aşa este mândria şi aşa sunt prejudecăţile inimii omeneşti. Arhiepiescopul s-ar fi
cuvenit să-şi amintească faptul că “Dumnezeu a ales lucrurile nebube ale lumii ca să facă de ruşine pe cei
înţelepţi ... şi pe cele slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari ... pentru ca nici o carne să nu se
laude înaintea Lui” (1 Cor. 1.27-28). Dar cine oare este atât de sus încât să nu fie atras să aibă mai multă
influenţă personală? Pentru unii nu prea contează ceea ce s-a spus dacă acele lucruri nu le-a spus un
învăţător apreciat al vremii. Acesta este un mare rău al bisericii mărturisitoare şi a stat la baza multot
facţiuni şi schisme, pe lângă aceea că face ca mulţimile să nu se întemeieze pe cuvântul lui Dumnezeu ci
pe cuvântul unui om. Arhiepiscopul a recunoscut că marea lucrare a Duhului lui Dumnezeu era bună,
dar a respins-o din cauza că ea fusese împlinită prin intermediul unui biet călugăr.
Dar multe conştiinţe au fost atinse şi multe inimi au fost încercate prin intermediul mărturisirii. Domnul
a făcut ca adevărul să fie simţit, şi, pentru moment, adevărul părea să triumfe. “Tot ce au spus lutheranii
este adevărat,” a exclamat episcopul de Augsburg, “nu putem nega aceasta”. Ducele Bavariei, marele
susţinător al papalităţii în Germania, după ce a auzit mărturisirea, i-a spus lui Eck: “Ei bine, doctore, mă
făcuseşi să am o cu totul altă idee despre această învăţătură şi despre această chestiune, dar, la urma
urmei, poţi respinge raţiunile sănătoase ale mărturisirii Electorului şi a prietenilor săi?” “Nu,” a răspuns
avocatul papei, “prin scrierile apostolilor nu o putem respinge, dar prin scrierile părinţilor şi canoanele
consiliilor putem”. “Înţeleg,” i-a răspuns ducele cu ton de reproş, “că, după cum spuneţi, lutheranii şi-au
extras din Scriptură doctrina, iar noi avem o doctrină care nu se încadrează în Scriptură”.
Bucuria lui Luther a fost nemărginită atunci când a auzit de bunătatea Domnului faţă de prietenii săi.
“Tresalt de bucurie,” scria el, “că trăiesc într-o epocă în care Hristos este înălţat public de martori atât de
iluştri şi într-o adunare atât de glorioasă. Adversarii noştri au crezut că au o reuşită admirabilă atunci
când predicatorii au fost reduşi la tăcere prin interdicţia imperială, dar nu au înţeles că mărturisirea
noastră publică face mai mult decât ar fi putut reuşi zece predicatori. Cu adevărat, Hristos nu a fost
redus la tăcere în Dietă. Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat. Nu, ci dacă este interzis la amvoane, va fi
auzit în palatele regilor”.
Ziua următoare, Carol a convocat statele credincioase Romei şi a spus senatului strâns în jurul lui: “Ce
răspuns să dăm acestei mărturisiri?” Consilierii săi au propus trei opinii diferite.
1. Oamenii papalităţii – cei care erau doar oameni ai bisericii -, potrivit obiceiurilor şi înţelegerii vremii şi
al îndemnurilor la violenţă ale Romei, nu au propus nimic altceva decât răzbunare imediată. “Să nu
discutăm cu adversarii noştri,” au spus ei, “ci să ne mărginim la a executa Edictul de la Worms
împotriva lutheranilor, constrângându-i prin forţa armelor să renunţe la erorile lor şi să revină în
comuniunea bisericii Romei”.
2. O altă partidă – care s-ar numi oamenii imperiului – au propus ca mărturisirea să fie supusă cercetării
unor oameni moderaţi şI imparţiali, după care Împăratul să ia decizia finală.
3. Oamenii tradiţiei au propus ca, mai întâi, mărturisirea să fie respinsă public, apoi protestanţii să fie
obligaţI să se conformeze învăţăturilor tradiţionale şI ceremoniilor până ce un consiliu va lua alte
hotărâri. Cu consimţământul Împăratului, a fost adoptată ultima propunere. Faber, Eck şi Cochlaeus,
vechi luptători ai Romei şI vrăjmaşi înverşunaţi ai reformei, au fost însărcinaţi cu elaborarea unei
respingeri a mărturisirii protestante, care trebuia să fie gata pentru a fi prezentată în dietă în nu mai
mult de şase săptămâni. În acel timp, emisarii secreţi ai Romei au fost angajaţi în Germania pentru a
pune în aplicare meşteşugurile obişnuite de mituire şi corupere, care au avut deseori success atunci când
presiunile ei publice nu reuşiseră.
Din vreme ce Mărturisirea de la Augsburg este cel mai celebru document din istoria reformei şi a fost
adoptat ca stadard public al credinţei de protestanţi în general, ar fi bine să spunem care sunt subiectele
pe care le-a tratat. Întreaga mărturisire este compusă din douăzeci şi opt de articole sau capitole. Primele
douăzeci şi unu cuprind mărturisirea de credinţă, iar celelalte şapte spun despre erorile şi abuzurile
bisericii Romei, din cauza cărora ei s-au retras din comuniunea ei.
Articolele de credinţă
Trinitatea – Păcatul originar – Persoana şi lucrarea lui Hristos ca îndreptăţire – Duhul Sfânt şi Cuvântul
lui Dumnezeu – Faptele, necesitatea faptelor şi modul în care sunt primite – Biserica – Membrii nedemni
ai bisericii – Botezul – Cina Domnului – Pocăinţa şi confesiunea – Sacramentele – Slujirea în ceremoniile
bisericii – Instituţiile civile – Judecata şi starea viitoare – Voinţa liberă – Cauzele păcatului – Credinţa şi
faptele bune, rugăciunea şi invocarea sfinţilor.
Articolele cu privire la abuzuri
Masa – Comuniunea în două feluri – Confesiunea auriculară – Deosebirile cu privire la mâncăruri şi
tradiţii – Căsătoria preoţilor – Jurămintele monastice – Puterea ecleziastică.
În capitolul 10 lutheranii afirmă clar că trupul şi sângele lui Hristos sunt prezente în mod real în
euharistie, în pâine şi vin ca elemente ale ei, şi sunt distribuite şi primite. Ca urmare a acestei afirmări
clare a dogmei consubstanţierii, partida reformată sau zwingliană a refuzat să subscrie Mărturisirea de
la Augsburg. De atunci, oraşele imperiale Strasbourg, Constanz, Lindau şi Memmingen au prezentat o
mărturisire deosebită, numită Mărturisirea Celor Patru Oraşe – Confessio Tetrapolitana. Ea era în acord cu
Mărturisirea de la Augsburg, cu excepţia articolului cu privire la prezenţa corporală, dar Împăratul nu a
permis ca aceea să fie citită public*.
* Scott - Continuation of Milner, vol. 1, p. 30; Dean Waddington, vol. 3, p. 57; D’Aubigne, vol. 4; Faiths of the
World, vol. 1, p. 258. Pentru un sumar al întregii mărturisiri, vedeţi Mosheim, vol. 3, p. 139
Problemele protestanţilor
Cum au trebuit să treacă şase săptămâni până să fie auzită respingerea mărturisirii, ne putem îndrepta
atenţia spre ceea ce au făcut partidele opuse în acea perioadă.
Acela a fost într-adevăr un timp de încercare şi de suspans pentru protestanţi. Ei erau în încurcătură şi
hărţuiţi din toate părţile. Sistemul Romei de promisiuni şi ameninţări a fost pus imediat în funcţiune:
unora le-au fost oferite favoruri, altora le-au fost adresate ameninţări, după cum le părea catolicilor a fi
mai probabil să-şi poată atinge scopurile. Până şi Împăratul s-a coborât la a aplica o politică josnică şi
crudă faţă de Electorul Saxoniei şi Margraful de Brandenburg cu scopul de a-i face să abandoneze
interesele reformei. Şi pe Landgraful de Hesse s-a străduit să-l atragă ispitindu-l cu oferta unei coroane.
“Ce ai spune dacă te-aş înălţa la demnitatea de rege?” i-a spus Carol lui Philip, “dar”, a adăugat, “dacă
te răzvrăteşti împotriva poruncilor mele, atunci mă voi purta cum se cuvine să se poarte un împărat
roman”.
Cu privire la purtarea Împăratului la acel moment, biograful său, Dr. Robertson, face următoarele
observaţii juste: “De la teologi, auspra cărora eforturile lui nu au reuşit nimic, Carol şi-a îndreptat atenţia
spre principi. Nici pe ei, chiar dacă erau dornici să se împace sau să-l îndatoreze pe Împărat, nu i-a găsit
mai dispuşi să renunţe la opiniile lor. În acel timp zelul pentru religie pusese stăpânire pe mintea
oamenilor într-o măsură cu greu de imaginat pentru cei care trăiesc într-o epocă în care a încetat
entuziasmul faţă de primele manifestări ale adevărului şi de primele libertăţi câştigate. Acel zel era atât
de mare încât biruia până şi interesele politice care îi domină în general pe principi. Electorul Saxoniei,
Landgraful de Hesse şi alţi conducători protestanţi, deşi au fost contactaţi în particular de Împărat şi
momiţi cu promisiuni şi perspectiva unor avantaje pe care se ştia că le doreau, au refuzat cu un curaj
demn de urmat să părăsească ceea ce ei considerau a fi cauza lui Dumnezeu de dragul unor câştiguri
pământeşti*”.
* Robertson – Charles the Fifth, vol. 2, p. 383
Tristeţile şi temerile lui Melanchton
După ce a eşuat în a-i face pe cei mai de seamă dintre principi să se depărteze de mărturisirea
evanghelică, legatul şi oamenii lui au făcut toate presiunile posibile pentru a-i face să treacă de partea lor
pe câţiva dintre principalii teologi, în special pe Philip Melanchton. El se arătase foarte tulburat la
conferinţele secrete dintre Împărat şi principi şi propusese să fie reduse cererile mărturisirii pentru a
ajunge la o reconciliere. Flatat de atenţiile legatului şi speriat de ameninţările cu războiul şi de aspectul
general al lucrurilor, el şi-a pierdut pentru un moment echilibrul şi a fost adus aproape de a retracta.
Până şi D’Aubigne a observat că “a considerat că era de datoria lui să obţină pacea cu orice preţ şi, ca
urmare, hotărâse să coboare cererile lui cât se poate de jos”. Dar trebuie să avem în minte că poziţia lui
Melanchton era una extrem de dificilă deoarece responsabilitatea pentru mărturisire era aproape în
întregime asupra lui şi nu era deloc o sarcină uşoară să prezinte suficeinte motive pentru secesiunea
reformatorilor, evitând totuşi să-i ofenseze pe papistaşi dacă nu era absolut necesar. El era expus
insultelor vrăjmaşilor şi reproşurilor prietenilor săi. El trebuia să aibă a face atât cu principii pe de-o
parte cât şi cu teologii, pe de altă parte şi cu abilii emisari ai Romei.
Duhul blând şi sensibil al lui Melanchton nu era potrivit să lupte cu toate acele nelinişti. El nu avea nici
firea inflexibilă şi nici entuziasmul maestrului său, Luther. Istoricii se întrec unul cu altul în a-i lăuda
marele talent, marea lui învăţătură şi modestia lui caracteristică. “Melanchton,” spunea Dr. Robertson,
“rareori lăsa ca ranchiuna controverselor să-i învenineze stilul, chiar dacă erau scrieri pur polemice”.
Dar ceea ce-i tulbura cel mai mult sufletul în timpul acelor şase săptămâni apăsătoare era dorinţa intensă
de a le mai face concesii romano-catolicilor pentru reconciliere, fără însă a compromite adevărul sau a-şi
călca conştiinţa. Următoarea scrisoare către legat îl arată pe Melanchton în cea mai mare deznădejde a
lui. El chiar s-a aventurat să afirme că protestanţii erau gata să accepte orice condiţii, numai să fie
asigurată pacea şi înţelegerea.
Scrisori ale lui Melanchton şi ale lui Luther
“Nu există nicio învăţătură” – îi scria Melanchton lui Campeggio – “în care să ne deosebim de biserica
romano-catolică; venerăm autoritatea universală a pontifului roman şi suntem gata să-i dăm ascultare,
numai să nu ne respingă şi să arate clemenţa pe care obişnuieşte să o manifeste faţă de toate naţiunile şi
să aibă bunăvoinţa de a ierta sau a aproba câteva mici lucruri care ne este cu neputinţă să le schimbăm...
Îi veţi respinge oare pe cei care vin înaintea voastră cu rugăminţi? Îi veţi urmări cu foc şi sabie? ... Vai!
nimic nu atrage mai multă ură asupra noastră în Germania ca fermitatea neclintită cu care susţinem
învăţăturile bisericii Romei. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom rămâne credincioşi chiar până la
moarte lui Hristos şi bisericii romane, chiar dacă ne veţi respinge”. Aşa de mult se cobora Melanchton,
şeful partidei evanghelice, în faţa Romei şi a întregii omeniri. Dar era Unul care veghea asupra
intereselor reformei şi care a schimbat eşecul slujitorului Său spre împlinirea planurilor Sale.
Melanchton se coborâse până într-atâta încât să-l roage pe Elector să ceară numai două feluri de
euharistie şi căsătoria preoţilor. Dacă ar fi fost acordate aceste două lucruri, atunci, omeneşte vorbind,
reforma ar fi fost oprită şi s-ar fi realizat împăcarea cu Roma. Dar legatul nu a dorit să facă nici o
concesie. Papistaşii i-au acuzat pe reformatori că şi-au ascuns erezia lor în Apologie. Melanchton, ruşinat
de propunerile cu care se apropiase de legat, care îl înşelase, a găsit, fără-ndoială, loc pentru pocăinţă şi
restaurare.
Luther era tot la Coburg, dar primea constant veşti despre tot ce se întâmpla şi le scria tot timpul
prietenilor, mai ales Electorului şi lui Melanchton. Dar, după cum, în mod just, observa Waddington:
“Singurătatea sălbatică a Coburgului erau mult mai favorabile acelor impresii exclusiv spirituale decât
sălile aglomerate şi curţile de la Augsburg, iar contactul continuu cu slăbiciunile şi neliniştile prietenilor
şi acea circumspecţie continuă necesară în faţa unui vrăjmaş care unelteşte continuu l-ar fi zdruncinat şi
pe unul mai ferm hotărât decât Melanchton, şi dacă Luther însuşi ar fi fost expus atât de mult timp la
acele încercări, ele l-ar fi tulburat chiar dacă nu i-ar fi biruit curajul*”.
* Church History, vol. 3, p. 72
Următoarele extrase din scrisorile lui Luther din timpul acelei crize îi vor da cititorului o idee cu privire
la principiile lui creştine şi la judecata lui sănătoasă.
“Filozofia ta, dragul meu Philip, te chinuie aşa de rău, nu teologia ta... Eul este marele tău vrăjmaş şi tu
însuţi eşti acela care-i furnizează lui Satan armele cu care luptă împotriva ta... Eu, în ceea ce mă priveşte,
nu sunt prea tulburat în legătură cu cauza noastră comună. Dumnezeu are puterea de a învia morţii, El
are deci şi puterea de a sprijini cauza Sa când este pe punctul de a cădea, de a o restaura după ce a căzut
şi de a o face să înainteze atunci când ea stă în picioare. Dacă noi nu suntem vrednici să fim
instrumentele Lui, atunci să lăsăm lucrarea să fie făcută de alţii, dar, dacă noi nu vom găsi mângâiere şi
curaj în promisiunile Lui, atunci oare căror oameni de pe pământ le aparţin ele mai mult?”
Peste două zile el scria: “Ceea ce-mi displace în scrisoarea ta este că voi spuneţi despre voi înşivă ca şi
cum aţi fi lucrat cu autoritatea mea în această chestiune. Eu nu am ales să fiu sau să se zică cum că aş fi
acela care vă îndrumă în această cauză. Dacă nu este în egală măsură şi cauza voastră, nu doresc deloc să
se spună că este cauza mea, pe care eu v-am impus-o. Dacă această cauză este numai a mea, atunci
numai eu singur voi acţiona pentru ea... Sigur că vă sunt credincios şi sunt alăruri de voi în suspinele şi
în rugăciunile mele şi aş vrea să fiu prezent şi cu trupul... Dar degeaba scriu aşa dacă tu, urmând regulile
filozofiei tale, persişti să conduci lucrurile prin raţiune, adică, fiind, în fapt, raţional nebun şi chinuindu-
te astfel până la moarte, fără a vedea că această cauză este în totul dincolo de ceea ce poţi plănui şi
realiza tu”.
Din nou, la 13 iulie, el îi scrie fiului său în credinţă: “Cred că până acum tu trebuie să fi ajuns să ai
destulă experienţă, ba chiar mai multă decât trebuie, ca să vezi că Belial nu se poate cu nici un chip
împăca cu Hristos şi că nu există nici o speranţă de a ajunge la un acord cu privire la doctrină în urma
unui consiliu... În ceea ce mă priveşte, eu sigur nici nu voi ceda, nici nu voi admite să fiu restaurat, nici
cât un fir de păr. Mai curând aş suferi tot ce poate fi mai rău. Cu cât adversarii tăi cer mai mult, cu atât să
cedezi mai puţin. Dumnezeu nu ne va ajuta până ce nu vom ajunge să fim părăsiţi de toţi. Dacă nu l-ai fi
ispitit pe Dumnezeu, atunci m-ai fi văzut demult alături de tine”.
În data de 21 îi scria lui Justus Jonas: “Sunt încântat că, prin experienţă, Philip începe să descopere
caracterul lui Campeggio şi al italienilor. Filozofia lui nu crede nimic altceva decât ce vine din
experienţă. Eu, în ceea ce mă priveşte, nu mă voi încrede câtuşi de puţin nici în confesorul Împăratului,
nici în vreun alt italian pentru că prietenul meu Cajetan ţinea atât de mult la mine că era gata să verse
sânge pentru mine, şi anume propriul meu sânge. Un italian când este bun este cel mai bun dintre
oameni, dar un asemenea fenomen este la fel de rar ca o lebădă neagră... Aş putea dori să fiu victima
acestui consiliu, după cum Huss a fost victima celui de la Constanz, care a fost ultimul triumf papal”.
Din această scrisoare cititorul poate vedea clar că Luther nu a subscris la scrisoarea umilitoare a lui
Melanchton. De asemnea, din istorie reiese clar că scrisorile lui Luther au fost folosite de Dumnezeu
pentru a-i întări pe prietenii săi care erau la Augsburg în acea perioadă critică. Deşi au intrat în acţiune
toate resursele diplomaţiei papale, papistaşii nu s-au putut lăuda nici măcar cu un singur apostat.
Electorul a fost în mod special abordat de Împărat, care credea că, dacă acela cădea, mărturisirea urma să
cadă odată cu el. Dar Domnul a făcut ca slujitorul său să triumfe. “Trebuie să renunţ fie la Dumnezeu, fie
la lume,” a spus Johann. “Ei, bine, alegerea mea nu este şovăielnică. Mă arunc în braţele lui Hristos şi să
facă El cu mine ce I se va părea bun... Doresc să-L mărturisesc pe Mântuitorul meu”. Ce nobilă hotărâre!
Ce invincibil este războinicul luminii împotriva puterilor întunericuliui! Nici o armă a temperamentului
carnal nu i-a putut învinge armele spirituale mânuite prin credinţă. În aceasta Electorul şi prietenii săi au
fost victorioşi. De-ar fi dat Domnul ca ei să fi rămas continuu la acel nivel moral! Dar, vai! din ziua în
care au părăsit arena conflictului din lume, totul a fost doar înfrângere şi decădere. Vom vedea pe
parcurs contrastul puternic dintre cele două categorii de arme.
Istoria Bisericii Capitolul 39. Respingerea din partea papei
Capitolul 39. Respingerea din partea papei

La 13 iulie, la mai puţin de trei săptămâni după citirea mărturisirii protestante, teologii papei i-au
prezentat Împăratului răspunsul lor. El se întindea pe două sute optzeci de pagini, iar stilul era atât de
exagerat de violent încât Carol nu a permis ca el să fie citit în dietă. Împăratului i-a displăcut atât de
mult încât a poruncit să fie elaborat un alt răspuns, mai scurt şi mai moderat. Documentul modificat
pentru a fi adaptat la ceea ce considera Împăratul a fost citit integral în plenul dietei la 3 august. Primul
text a fost conform sfaturilor papei, iar cel de-al doilea conform politicii lui Carol.
Contele Palatin, după ce a admis, la modul general, că în biserică s-au strecurat multe abuzuri, iar
împăratul nu le apăra nicidecum, a transmis următorul mesaj: “Împăratul a apreciat ca fiind ortodixe
articolele acestei respingeri, catolice şi conforme evangheliilor, şi, de aceea, el le cere prostestanţilor să
renunţe la mărturisirea lor, care este respinsă, şi să adere la articolele care au fost prezentate, iar, dacă ei
vor refuza, Împăratul va acţiona potrivit funcţiei sale şi va şti cum să se arate apărător al Bisericii
Romei”.
Acele cuvinte nu puteau fi înţelese greşit de protestanţi. Ele răsuflau forţă şi violenţă. Aceea era clemenţa
cu care se lăuda Împăratul. Fiecare partidă a rămas pe aceeaşi poziţie. Protestanţii şi-au întemeiat poziţia
pe cuvântul lui Dumnezeu, iar catolicii pe cuvântul omului – al părinţilor, al papilor şi al conciliilor.
Acestea au fost şi acestea vor fi întotdeauna caracteristicile esenţiale ale poziţiilor luate pe temei divin şi
ale celor pe temeiuri omeneşti, ale religiei adevărate, respectiv ale celei false. Să admită, fie şi o singură
dată, un standard mi jos sau un alt standard decât adevărul lui Dumnezeu, unde va ajunge atunci
mărturisitorul? Se poate să nu ajungă niciodată la nivelul Romei, dare se va îndrepta spre acel nivel. Cei
care iau adevărul curat al lui Dumnezeu ca singurul temei pentru credinţă şi practică – pentru umblare,
închinare şi mărturie – pot ajunge deseori să se plângă de nereuşitele lor. Multe imperfecţiuni se găsesc
şi în cele mai curate slujiri creştine, dar fiecare creştin trebuie să-şi pună problema: “Pot eu admite sau
accepta un standard inferior faţă de ceea ce mi s-a descoperit din gândurile lui Dumnezeu prin cuvântul
Său?” “Este scris” a fost poziţia infailibilă a Domnului nostru Însuşi în ziua când a fost ispitit şi prin
acest cuvânt El l-a învins complet pe ispititor. Hristos este cea mai bună lecţie pentru creştin, după cum
spune apostolul: “Dar voi nu l-aţi cunoscut astfel pe Hristos, dacă, în aevăr l-aţi auzit şi aţi fost învăţaţi
de El, după cum este adevărul în Isus” (Efeseni 4:20-21, conform KJV şi Darby). Şi acelaşi apostol dă
pentru creştin o regulă şi mai simplă şi mai cuprinzătoare: “Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni
1:21, vezi şi Galateni 2:20 şi 2. Corinteni 4:10).
Dar, să revenim la istoria noastră. Aceea era o respingere totală a învăţăturii îndreptăţirii prin credinţă,
fără merite dobândite prin fapte bune. Şi, de asemenea, cu privire la căsătoria preoţilor, catolicii se mirau
cum de puteau îndrăzni protestanţii să ceară aşaceva, pentru că din zilele apostolilor preoţii nu se
căsătoreau. Cu privire la mesă, se afirma că este un sacrificiu pentru cei vii şi pentru cei morţi, că “Daniel
profeţise demult că, atunci când va veni antihristul, avea să înceteze jertfa necurmată, dar aceasta nu a
ajuns încă să se întâmple în Sfânta Biserică Catolică. Cu toate acestea, în acele locuri unde mesa era
dispreţuită, altarele distruse şi statuile erau arse, acea profeţie se împlinea”. Aşa erau argumentele
luminate ale învăţătorilor papei. De îndată ce făceau o referire la scriptură şi arătau că erau orbiţi de
dumnezeul veacului acesta.
Aşa era dezminţirea la care Carol le-a propus principilor protestanţi să adere din respect faţă de
autoritatea lui ca protector al integrităţii Bisericii Romei şi al unităţii religioase a imperiului.
Cererea unei copii a dezminţirii este refuzată
Johann, bunul Elector al Saxoniei, a răspuns în mod nobil în numele său şi al prietenilor săi că: “Ei, de
dragul păcii, vor face orice pot face păstrând o conştiinţă curată, şi, dacă prin autoritatea scripturii vor fi
convinşi că au comis vreo eroare, ei sutn gata să renunţe la acea eroare. Dar a cerut o copie a dezminţirii
pentru ca să aibă timp s-o cerceteze şi să poată arăta ce puncte sunt nesatisfăcătoare pentru ei, lucru care
ar fi în conformitate cu discuţiile deschise la care fuseseră învitaţi prin edictul de convocare”. Însă acea
cerere rezonabilă a fost respinsă. Respingerea nu a fost publicată şi nici nu le-au fost înmânate
protestanţilor copii ale ei. Dar ei au persistat în a cere o copie, iar Carol a fost de acord să le dea una, însă
numai cu condiţia ca “protestanţii să nu dea răspunsuri ci să accepte repede ceea ce spune Împăratul şi
să se supună hotărârii lui, să nu facă nici o transcriere a documnetului şi el să nu fie comunicat altor
persoane deoarece Împăratul nu mai doreşte nici un fel de dezbateri”. În faţa unor asemenea condiţii, ei
au refuzat şi au făcut apel la Dumnezeu şi la adevărul Său.
Fermitatea principilor l-a mâniat rău pe Împărat. Ei refuzau ceea ce le propunea el, până şi ceea ce el
considera a fi o favoare, iar el eşuase complet, în pofida vicleniilor Romei, nereuşind nici să-i câştige, nici
să-i dezbine. D’Aubigne spne: “Pe toate băncile acelei adunări din august s-a manifestat tulburare şi
teamă. Acel răspuns al partidei evanghelice însemna război – era răzvrătire. Ducele George al Saxoniei şi
principii Bavariei, toţi adepţi violenţi ai Romei, tremurau de indignare. A fost o mişcare bruscă şi
violentă şi o explozie de murmure şi de ură*”.
* D’Aubigne, vol. 4, p. 277; John Scott, vol. 1, p. 53
Negocieri particulare
Atât de violentă a fost agitaţia produsă în dietă de faptul că protestanţii au respins propunerile
Împăratului încât electorii de Meinz şi Brandenburg au intervenit cerându-i Împăratului să accepte
medierea lor în vederea unor înţelegeri particulare amicale pentru rezolvarea disputei. Propunerea a fost
acceptată şi au fost numiţi mediatori. Mediatorii erau în număr de şase – toţi vrăjmaşi îndârjiţi ai
reformei – Electorul de Brandemburg, arhiepiscopul de Salzburg, episcopii de Strasbourg, Wurtzburg şi
Bamberg şi Ducele George al Saxoniei. Disputa a fost abordată pe alte baze, dar o rezolvare paşnică a
rămas ceva la fel de îndepărtat. Dacă ar fi fost lăsat Carol să procedeze conform propriilor sale
convingeri, atunci nu ar fi avur greutăţi să ajungă la o înţelegere cu reformatorii pe o cale paşnică
deoarece el dorea bani şi oameni din Germania nu se gândea la o politică de pustiire a ţării şi de
exterminare a supuşilor săi numia din cauza că refuzau să dea ascultare papei. Înafară de aceasta, unii
istorici spun că, cu cât privea mai îndeaproape principiile reformatorilor, cu atât mai mult acestea
atingeau la el o coardă sensibilă. Şi este un fapt cert că propria lui soră, Maria, care era căsătorită cu
Christiern, regele Danemarcei, era o prinţesă evlavioasă şi probabil era lutherană. Asemenea Margaretei
pe lângă fratele ei, Francisc I, şi ea a pledat mult pe lângă Carol pentru protestanţi.
Dar Împăratul era în dificultate, fiind nevoit să joace rolul politicianului. El depusese cel mai solemn
jurământ să apere Biserica Romei şi demnitatea pontificală, ceea ce-l obliga să-l satisfacă pe papă şi
partida lui. Dar el s-a mişcat lent. De la Roma i-au fost trimise mesaje violente şi Campeggio şi-a reînnoit
zelul. Legatul i-a spus: “Împăratul trebuie să încheie un tratat cu principii catolici ai Germaniei, şi, dacă
aceşti rebeli rămân la fel de insensibili faţă de ameninţări ca şi faţă de promisiuni, dacă persistă cu
încăpăţânare să-şi urmeze calea diabolică, atunci majestatea voastră trebuie să folosească focul şi sabia,
să ia în stăpânire toate proprietăţile ereticilor şi să eradicheze definitiv aceste ciumi. Apoi să numească
sfinţi inchizitori care să urmărească rămăşiţele reformei şi să procedeze cum au făcut în Spania
împotriva maurilor”. Înafară de acestea, Universitatea de la Wittemberg trebuia excomunicată, cărţile
eretice trebuiau să fie arse, iar cei care studiaseră acolo să fie declaraţi nedemni de favoarea papei şi a
Împăratului. “Dar, mai înainte de toate,” i-a spus lui Carol vicleanul legat, “este necesar să se facă
confiscări pe scară largă, deoarece, chiar dacă majestatea voastră se limitează doar la conducătorii
partidei, şi aşa ar putea obţine mari sume de bani, care sunt absolut necesare pentru a putea purta
războiul împotriva turcilor*”.
* Ranke – History of the Popes, vol. 1, p. 76
Acestea erau sfaturile pe care le dădea Roma şi aşa erau mediatorii ei. Îm prima conferinţă ei li s-au
adresat protestanţilor în stilul caracteristic partidei lor, repetându-le cuvintele despre blândeţea
Împăratului, despre dorinţa lui de a restabili unitatea şi de a corecta, împreună cu papa, nişte abuzuri
care se strecuraseră în biserica creştină. “Dar,” a spus electorul de Brandenburg, “cât de contrare
evangheliei sunt sentimentele voastre! Părăsiţi erorile voastre şi nu vă mai separaţi de biserică şi semnaţi
neîntârziat desminţirea. Dacă refuzaţi, atunci, din vina voastră, multe suflete vor fi pierdute, va fi multă
vărsare de sânge, multe ţinuturi vor fi pustiite şi va fu mare tulburare în tot imperiul!” Şi, întorcându-se
spre Electorul Saxoniei, el a spus în cuvintele cele mai clare că “dacă nu va renunţa şi nu va anatemiza
învăţăturile moderne pe care le îmbrăţişase, atunci, cu forţa armelor, Împăratul îi va lua demnităţile,
proprietăţile şi viaţa şi că asupra supuşilor săi vor veni cu siguranţă nenorociri, chiar şi asupra soţiilor şi
copiilor lor”. Principele, care ajunese bătrân şi neputincios, a fost pentru un moment foarte afectat de un
limbaj atât de violent, dar şi-a revenit rapid şi a rămas la hotărârea lui. Principii au rămas fermi şi au
arătat unanimitate deşi erau înconjuraţi de gărzile imperiale şi oraşul era aproape în stare de asediu.
Imediat după acea întrunire, landgraful de Hesse a părăsit Augsburgul. Plecarea lui nruscă a tulburat pe
Împărat, pe principi şi întreaga dietă. Intenţiile lui nu erau cunoscute, dar el a lăsat prin cancelarul său o
notă adresată Electorului, în care îl asigura de statornicia lui neclintită pentru cauza evangheliei şi de
hotărârea lui ca mai curând să-şi verse sângele până la ultima picătură decât să abandoneze cauza. De
asemenea, el îi îndemna pe aliaţii săi ca nicidecum să nu se abată de la cuvântul lui Dumnezeu. Teologii
lui au rămas în dietă, fiind instruiţi să sprijine cu tărie cauza protestantă*.
Philip, care era un om cu o judecată limpede şi rapidă, trebuie să fi înţeles că disputa ajunsese să fie mai
periculoasă şi mai fără speranţă ca oricând, şi, sătul de insolenţa papistaşilor, a ajunsese să-i fie dor de
casă. Rezultatul a arătat că el judecase bine: toată luna augst a fost irosită în întrevederi fără nici un efect.
Deosebirile nu permiteau nici un aranjament; Biserica Romei nici nu se gândea la toleranţă, după cum
nici protestanţii nu concepeau supunerea totală şi necondiţionată la ceea ce cereau catolicii. La sfârşitul
lunii, controversa a fost din nou remisă Împăratului spre soluţionare, exact în acelaşi stadiu în care era
când electorii o preluaseră din mâinile lui.
Dizolvarea dietei
Carol gândea, fără-ndoială, că influenţa lui persoanală avea să reuşească ceea ce nu reuşiseră teologii şi
principii. Dar a suferit o cruntă dezamăgire deoarece, probabil, el nu a îneţeles niciodată adevărata
antură a disputei, sau cel puţin nu a putut înţelege puterea conştiinţei luminate de cuvântul lui
Dumnezeu. Pentru soldat acela era un cuvânt nou şi o putere nouă. El nu putea concepe o înţelegere
altfel decât prin concesii făcute de ambele părţi sau prin supunerea deplină a uneia dintre ele, dar
curând a trebuit să vadă cum conştiinţa este ceva care nu se înscrie în sfera în care are putere
personalitatea lui şi sabia lui.
Văzând că întrevedereile particulare, în pofida ingeniozităţii diplomaţiei papale, s-au arătat a nu da nici
un fel de rezultate, el a trimis convocări la şefii partidei protestante pentru data de 7 septembrie, ca să se
întâlnească în camera lui de audienţe. Numai fratele lui şi un mic număr de consilieri de încredere au
fost de faţă. După ce i-au fost prezentaţi principii şi delegaţii, prin vocea Contelui Palatin, el şi-a
exprimat surpriza şi dezamăgirea faţă de purtarea lor: “Cum ei, care erau puţini la număr, au introdus
noutăţi contrare celor mai vechi şi mai sfinte obieceiuri ale bisericii universale şi şi-au întocmit o religie
specială de-a lor, deosebită de cea mărturisită de catolici, de el însuşi, de fratele lui şi de toţi principii şi
de toate statele din imperiu, ba chiar în total dezacord cu toţi regii pământului şi cu strămoşii lor. Dar, cu
toate acestea, dorind pacea, el se va folosi de influenţa lui pe lângă papă şi ceilalţi principi pentru a
convoca un consiliu general de îndată ce se va ajunge la un acord în această privinţă, dar, până la acel
consiliu, ei să urmeze aceeaşi religie pe care o mărturiseau toţi ceilalţi principi”. Protestanţii i-au răspuns
refuzând în modul cel mai respectuos condiţiile lui. Ei “au negat că ridicaseră secte noi contrare sfintelor
scripturi, i-au mulţumit pentru propunerea unui nou consiliu, dar l-au înştiinţat că nimic nu-i va putea
determina să revină în bisericile lor la abuzurile pe care le-au condamnat în mărturisirea lor, şi, chiar
dacă ei ar fi fost dispuşi să revină, nu i-ar putea forţa pe supuşii lor, care ajunseseră să fie prea luminaţi
ca să le mai primească”.
Carol era în încurcătură: nu dorea războiul, dar cum ar fi putut să-l evite într-un mod onorabil? Nu
putea înţelege deloc cum câţiva principi, care nu aveau multă putere, respingeau propunerile conciliante
şi condescendente pe care le făcuse. Era datoria lor să respecte hotărârea majorităţii şi nu să-şi susţină cu
arognaţă propria lor opinie împotriva celei a bisericii şi să opună propria lor înţelepciune celei a papei şi
a tuturor celorlalţi principi ai creştinătăţii”. I-a rugat pe protestanţi să aibă o nouă întrevedere, sperând
că în opt zile se va putea ajunge la o înţelegere, dar ei au refuzat să mai aibă încă o întrevedere, aceea
fiind o amânare inutilă, şi, la 9 septembrie, au pus capăt oricărei comunicări cu Carol.
Decretul final
Împăratul a poruncit să fie constituit un comitet care să elaboreze un decret şi i-a cerut Electorului
Saxoniei să mai stea încă patru zile pentru a auzi o schiţă a decretului. Cei însărcinaţi să elaboreze
decretul erau electorii de Meinz şi Brandenburg, arhiepiescopul de Salzburg, episcopii de Strasbourg şi
Spires, George, Ducele Saxoniei, Wilhelm, Ducele Bavariei şi Henry, Duce de Brunswick, toţi vrăjmaşi
violenţi ai reformei.
La 22 septembrie, decretul le-a fost citit protestanţilor. Acesta afirma că mărturisirea Electorlui şi a
tovarăşilor săi a fost auzită public şi anulată, că în întrevederile care au rumat principii au retractat unele
părţi din învăţăturile lor, dar tot mai susţineau restul şi că li se dădea timp până la 15 aprilie anul viitor
pentru a reveni la învăţătura bisericii, cel puţin până la o altă hotărâre a unui consiliu, şi că ei trebuiau
să-şi facă cunoscută hotărârea până la sfârşitul acelei zile. Până atunci, li s-a poruncit să trăiască în pace,
să nu permită nici o schimbare a religiei, să nu publice lucrări religioase noi şi să nu-i împiedice pe nici
unul dintre supuşii lor să se întoarcă la vechea credinţă şi să se alăture celorlalţi principi ai imperiului
pentru a-i suprima pe anabaptişti şi sacramentarieni, având asigurarea că, în nu mai mult de şase luni,
Împăratul urma să convoace un nou consiliu care să aibă loc anul următor.
Tonul acestei hotărâri era extrem de moderat în comparaţie cu limbajul violent pe care l-am auzit atât de
frecvent la partida papală, dar, indiferent care le va fi fost motivaţia, protestanţii au rămas fermi că: “Ei
nu puteau niciodată admite că mărturisirea lor a fost anulată, ci, dimpotrivă, ei erau mai convinşi ca
niciodată că ea era conformă cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce ei ar fi demonstrat deplin dacă le-ar fi
fost dată o copie a respingerii”. Pontanus a prezentat atunci o “Apologie pentru mărturisire”, care fusese
elaborat ca răspuns la respingerea ei, potrivit cu ceea ce-şi puteau aminti din conţinutul respingerii cei
care o auziseră. După ce a spus că ei au repetat deseori că erau dispuşi să se dezică de orice opinie care
nu se întemeia pe scriptură şi l-a asigurat pe Împărat de cea mai profundă loialitate a lor faţă de el şi de
imperiu, ei au încheiat cerând o copie a decretului propus, ca ei să poată lua o hotărâre cu privire la
respectarea lui înainte de a fi promulgat.
În dimineaţa zilei de 23 septembrie, Electorul a avut audienţa lui de despărţire, după care Împăratul a
dat mâna cu principii şi le-a permis să plece.
Dieta şi-a continuat sesiunile încă o lună după plecarea principilor protestanţi, ocupându-se în principal
cu cele necesare pentru războiul cu turcii. Decretul final a fost publicat la 19 noiembrie. După
compararea mai multor rezumate cu privire la acest document, considerăm că cel al lui Waddington este
cel mai clar şi mai simplu pentru cititorii moderni. Acesta este, după cum urmează:
“Cei care negau prezenţa reală a trupului erau proscrişi; se poruncea restaurarea vechilor sacramente,
ritualuri şi ceremonii acolo unde fuseseră desfiinţate; tot aşa se poruncea degradarea preoţilor căsătoriţi
şi nu se permitea punerea unor preoţi noi în vreun loc fără aprobarea episcopului. Trebuiau să fie
readuse statuile care fuseseră înlăturate, trebuia să fie afirmată libertatea voinţei, iar doctrina opusp era
interzisă ca fiind o ofensă împotriva lui Dumnezeu; tot aşa şi învăţătura cu privire la ăndreptăţirea
numai prin credinţă; se insista asupra ascultării faţă de autorităţile civile; predicatorilor li se poruncea să
îndemne oamenii să invoce sfinţii, să ţină sărbătorile, să participe la mesă, iar călugării să se supună
regulilor ordinului lor; clerul să ducă o viaţă respectabilă şi cuviincioasă. Oricine îşi va permite să
schimbe ceva în învăţătură sau închinare se expune unor pedepse. Mânăstirile distruse trebuie
reconstruite şi veniturile lor să le fie restituite călugărilor. Decretul va fi pus în aplicare prin forţa
militară oriunde nu va fi respectat de bunăvoie, iar statele imperiului îşi vor uni forţele cu cele ale
Împăratului în acel scop. Cancelaria imperială urma să-i acuze pe răzvrătiţi, iar statele învecinate
trebuiau execute sentinţele ei. Papa era solicitat ca, în nu mai mult de şase luni, să convoace un consiliu
care să se întrunească în nu mai mult de un an de la data convocării”,
La două zile după citirea publică de decretului, Carol al V-lea a părăsit Augsburgul. După părerea lui
D’Aubigne, el era foarte tulburat şi nu ştia cum să scape din labirintul în care ajunsese să fie prins. În
calitate de şef al statulu, el intervenise în apărarea bisericii şi pentru suprimarea inamicilor ei, dar
rezultatul a fost contrar. Dacă nu-şi punea în aplicare ameninţările, atunci demnitatea îi era compromisă
şi autoritatea lui ajungea să fie dispreţuită… Conducătorul a două lumi şi-a văzut toată puterea pusă în
încurcătură de câţiva creştini, iar acela care intrase în triumph în cetatea imperială a părăsit-o posomorât,
tăcut şI deprimat. Cea mai mare putere de pe pământ a fost înfrântă în confruntarea cu puterea lui
Dumnezeu*”.
* D’Aubigne, vol. 4, p. 132-340; Waddington, vol. 3, p. 43-113; Scott – Continuation, vol. 1, p. 1-90; Du Pin, vol.
3, p. 206
Reflecţii asupra dietei de la Augsburg
Studiul nu este sec şi neroditor şi timpul nu este pierdut dacă ajungem să-L cunoaştem mai bine pe
Dumnezeu şi să ne familiarizăm cu căile Lui. Este cu adevărat îmbucurător şi spre zidirea sufletului să
vedem cum mâna Lui îndrumă şi schimbă cele mai complicate probleme ale oamenilor. “Cine este
înţelept va lua seama la aceste lucruri şi va înţelege îndurările Domnului” (Psalmul 107:43). “Dar ştim că
toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt
chemaţi potrivit planului Său” (Romani 8:28). Istoricii pot face largi dizertaţii privind cu uimire şi
admiraţie rezultatele acelei dispute – triumful celor puţini la număr asupra celor mai mulţi şi al celor
slabi asupra celor mai tari, dar, căutând să vorbim în mod imparţial despre fiecare combatant, dorim să
avem privirile îndreptate în special asupra Celui care este “Cap peste toate, Adunării, care este trupul
Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1:22-23).
Cititorul trebuie să fi observat că slujitorii pontificali, îndrumaţi de subtilul şi experimentatul

Campeggio şi favorizaţi de Împărat, au eşuat complet în încercarea de a căpăta ascendent asupra
principilor relativ mai simpli ai provinciilor. Viclenia, duplicitatea şi planurile lor rele s-au abătut asupra
Electorului şi a aliaţilor săi ca valurile asupra stâncii, toate arătându-se neputincioase. Prin credinţă şi
statornicie în cuvântul lui Dumnezeu, ei au rămas fermi în mijlocul patimilor aprinse şi al ameninţărilor
vrăjmaşilor. Papa, Împăratul, nunţii şi principii, cu toată experienţa lor în diplomaţie au fost uimiţi de
cât de puţin au putut realiza. “Zi după zi,” spune un observator apropiat, “planurile lor au fost dejucate
şi vicleniile lor au fost zădărnicite de oameni fără abilităţi politice deosebite, de germani născuţi în
provincii obscure, de supuşi ai unor principi mai mici, deloc versaţi în practicile de curte, neiniţiaţi în ale
intrigilor. Zadarnic au făcut apel la igeniozitatea lor pentru a născoci ceva nou, care să reuşească unde
mijloacele obişnuite au eşuat, pentru că au fost înfrânţi de aceeaşi perspicacitate şi circumspecţie”.
Meditând la cele care au avut loc în Dieta de la Ugsburg, nu se poate să nu ne amintim de Dieta de la
Worms şi de marile schimbări care au avut loc pe parcursul celor nouă ani.
1. La Worms Luther a fost singurul reprezentant al reformei. Nici măcar un principe nu se declarase
atunci în favoarea noilor învăţături. La Augsburg lucrurile stăteau cu totul altfel: în locul unui călugăr
singur vedem o grupare numeroasă şi bine organizatp de principi, nobili şi teologi, toţi oameni cu
greutate şi respectabili. Dar Roma nu a fost mai uimită şi mai umilită la dieta din urmă decât la cea
dintâi. Nu a putut reduce la tăcere nici pe acel călugăr singur, nici mulţimea de principi. Aşa era puterea
lui Dumnezeu pentru cuvântul Său. La sfârşit a emis un edict similar decretului de la Augsburg, pe care
însă nu l-a putut executa. Ce ar putea fi mai convingător cu privire la forţa reformei şi la slăbiciunea
inamicilor ei?
2. Efectele sau rezultatele dietei de la Augsburg au fost în mod evident favorabile protestanţilor.
Principalul obiectiv al partidei papale era atunci să zdrobească şi să smulgă din rădăcini, cu ajutorul
sabiei lui Carol, lăstarii reformei de pe pământul Germaniei, dar, în loc ca ei să-şi împlinească planurile
satanici, protestantismul s-a întărit mult şi a ajuns să scape de reprezentările false. Purtarea calmă, sobră,
respectoasă şi demnă a principilor i-au făcut pe mai mulţi dintre papistaşi să aibă o opinie mai bună
despre ei, şi în final să li se alăture. “Printre cei mai de seamă convertiţi au fost Hermann, Arhiepiscopul
de Koln, Contele Palatin Friedrich, Eric, Ducele de Brunswick, ducii de Mecklenburg şi de Pomerania,
Joachim, Prinţul Elector de Brandemburg, care la scurt timp i-a urmat tatălui său şi George Ernest, fiul
Prinţului Wilhelm de Hennenberg. Unele oraşe libere, care până atunci fuseseră de partea papei sau
neutre s-au declarat în favoarea reformei, şi chiar şi Împăratul şi fratele lui au plecat de acolo cu mai
puţină aversiune bigotă faţă de credinţa şi numele de protestant decât cea pe care o dobândiseră în urma
lecţiilor primite de la consilierii lor ecleziastici”.
3. Multe adevăruri prezentate în acea adunare din august au rămas în mintea participanţilor în
următoarele şase luni, ceea ce a fost un mare câştig. Mulţi demnitari, atât din biserică cât şi din stat au
auzit pentru prima dată adevărul curat al lui Dumnezeu. Înafara marii mărturisiri de credinţă a
bisericilor lutherane, alte două mărturisiri au fost prezentate în dietă: una trimisă de Zwingli, cealaltă
numită Tetrapolitană, al cărei nume provine de la faptul că a fost semnată de delegaţii a patru cetăţi
imperiale, Strasbourg, Constanz, Memmingen şi Lindau. Lui Bucer îi revine meritul de a fi elaborat
mărturisirea tetrapolitană, după cum lui Melanchton îi revine meritul pentru cea lutherană. Dumnezeu a
rânduit ca adevărul să fie stabilit prin trei mărturisiri, care erau aproape la fel în ceea ce priveşte
adevărurile fundamentale ale cuvântului lui Dumnezeu, diferind numai cu privire la prezenţa trupească
reală, adică la modul în care trupul şi sângele lui Hristos sunt prezente în euharistie.
4. Ar fi uşor să arătăm multe adevăruri binecuvântate ale cuvântului lui Dumnezeu care nu au fost
menţionate în mărturisirile de credinţă, dar obiectivul nostru este acela de a arăta cu mulţumiri ceea ce
Domnul le-a dat putere acelor oameni nobili să facă, cu atât de mult har. Adevărul lui Dumnezeu cu
privire la biserică, trupul lui Hristos, şi la relaţiile ei cereşti, lucrările Duhului Sfânt; diferenţa dintre
îndreptăţirea lui Dumnezeu şi cea a legii; faptul că cel credincios este una cu Hristos; speranţa în venirea
Domnului pentru sfinţii Săi şi apoi împreună cu sfinţii Săi pentru a domni în gloria Lui milenială, în
general nu erau cunoscute de reformatori, dacă nu le erau chiar complet necunoscute. Cu toate acestea,
ei erau credincioşi în ceea ce cunoşteau şi au ţinut cu tărie la acele adevăruri în faţa tuturor pericolelor.
Prin credinţă au câştigat victoria.
Sub aspect moral, istoria reformei s-a împlinit. Au mai fost ulterior conferinţe şi discuţii, alianţe, eşecuri
şi războaie devastatoare, ca să nu mai vorbim de necontenite persecuţii şi martirii, dar adevărul
eliberator al mântuirii prin credinţa în Domnul Isus Hristos, fără meritul faptelor bune a ajuns să prindă
rădăcini adânci în spiritul european, astfel încât nici sabia imperiului, nici conspiraţiile papalităţii, nici
puterile infernului nu vor putea să o înăbuşe.
Providenţa lui Dumnezeu în viaţa lui Carol
Nimic nu este mai interesant în legătură cu istoria reformei decât mâna providenţei care schimbă
lucrurile în ijlocul vrăjmaşilor ei. Persoana martorilor, scrierile şi mărturiile date de cei aleşi de
Dumnezeu sunt păzite şi protejate prin mijloace din cele mai neobişnuite, la care nu ne-am fi gândit.
Numai El putea face ca disputele monarhilor şi armatele turcilor să devină instrumente care să ajute
înaintarea evangheliei păcii. Şi aşa a procedat El chiar de la început.
Imediat după promulgarea Edictului de la Worms împotriva reformatorilor a început războiul dintre
Împărat şi Francisc, regele Franţei. “Indiferent de mult ar fi dorit Împăratul să pună capăt lucrării lui
Luther,” spune Dr. Robertson, “el a fost deseori obligat, în perioada Dietei de la Worms, să se ocupe cu
lucruri mult mai importante, care cereau atenţie imediată”. Principalul obiectiv al ambiţiilor sale era
atunci să se opună puterii lui Francisc. Potrivit istoriei civile, atât Carol cât şi Francisc aveau pretenţii
asupra Ducatului Milanului, pe care Ludovic al XII-lea l-a pierdut după ce îl cucerise. “Pentru o vreme
Francisc a avut succes, dar, prin anul 1525, Carol l-a câştigat. Pe de altă parte, Carol mai avea pretenţii şi
asupra regiunii Artois ca făcând parte din Ţările de Jos, în timp ce mai avea şi de apărat Navarra, pe care
bunicul său, Ferdinand, o luase de la Franţa. Pe deasupra, Francisc mai pretindea şi a avea drepturi
asupra Celor două Sicilii”. Aceasta explică de ce împăratul a zăbovit atât de mult începerea ostilităţilor
împotriva germanilor. Iar certurile şi disputele dintre puterile europene le-au solicitat atenţia timp de
mulţi ani, astfel încât reforma s-a putut răspândi mult, iar repetatele ameninţări ale puterilor papale au
fost deturnate şi amânate.
Iarăşi, Edictul de la Augsburg a produs, în modul cel mai firesc, temeri tuturor membrilor alianţei
protestante şi în toată germania. Toată ţara se aştepta la război civil imediat şi la nimicirea protestanţilor.
Aşa se prezentau lucrurile, dar Dumnezeu a hotărât altfel. Atât inima lui Carol, cât mai ales situaţia lui,
nu erau favorabile persecuţiilor. Din relaţiile pe care le-a avut cu protestanţii timp de aproape şase luni a
aflat că ei nu erau nişte fanatici periculoşi sau vrăjmaşi interni, după cum înţelesese el anterior că ar fi
fost. Trebuie că a fost foarte impresionat de corectitudinea şi justeţea cauzei lor, chiar dacă nu a putut
înţelege libertăţile cetăţeneşti şi cele religioase pe care le reclamau ei. Şi el nu vedea nici un motic să-i
pedepsească cum se cuvine unor rebeli numai pentru a-i face pe plac papei. Clement şi adepţii lui italieni
au fost foarte dezamăgiţi că Împăratul nu şi-a asumat rolul de apărător al bisericii şi nu a pornit războiul
împotriva ereticilor incorigibili. Potrivit providenţei lui Dumnezeu, aşaceva era imposibil chiar dacă şi
Carol ar fi fost la fel de însetat de sânge cum era Clement.
Veşti din est l-au încurcat pe Împărat şi i-au scos pe protestanţi de sub presiune: Soliman invadase
Ungaria în fruntea unei armate de o sută de mii de oameni cu scopul declarat de a-l detrona pe
Ferdinand şi de a pune pe altcineva pe tronul lui. Asemenea ştiri au făcut ca gândurile Împăratului să se
abată de la Germania. Îl vom părăsi pentru puţin timp spre a nota poziţia protestanţilor.
Liga de la Smalcald
Imediat după dizolvarea Dietei de la Augsburg şi decretul cel ameninţător, Electorul Saxoniei şi
tovarăşii lui au adoptat măsuri care păreau de natură să prevină efectele acelui decret, pregătindu-se
neîntârziat pentru tot ce putea fi mai rău. Groaza de calamităţile care se puteau abate asupra
reformatorilor apăsa greu asupra cugetului slab al lui Melanchton, aducându-l la limita deznădejdii, dar
Luther nu a fost nici încurcat, nici deznădăjduit. Prin srisorile lui din izolarea de la Coburg, el i-a
mângâiat şi i-a încurajat pe prietenii săi. Convins că acea lucrare era lucrarea lui Dumnezeu, el i-a
îndemnat pe principi să ţină cu tărie adevărul etern, încrezându-se în protecţia lui Dumnezeu şi să nu
facă nici un fel de concesii vrăjmaşului în ceea ce priveşte evanghelia curată.
Încă din noiembrie 1530, landgraful de Hesse, mai impetuos decât ceilalţi, şi mai puţin opus
învăţăturilor reformatorilor elveţieni cu privire la cina Domnului, a încheiat o alianţă pe şase ani cu
cantoanele Zurich, Berna şi Basel şi cu oraşul Strasbourg. La 22 ale lunii următoare, landgraful şi alţi
lideri protestanţi s-au întâlnit la Smalcald, în Saxonia Superioară, şi au pus bazele faimoasei ligi prin
ceea ce în istorie este cunoscut sub numele “Articolele de la Smalcald”. Landgraful, care nicicând nu a
renunţat la obiectivul său favorit, cel al unităţii, s-a străduit mult ca şi elveţienii să fie incluşi în
confederaţie, dar Luther şi adepţii lui au refuzat categoric ca ei să fie admişi.
Statele protestante ale imperiului, prin această alianţă se constituiau într-o organizaţie de apărare
reciprocă. Dar Luther şi alţi câţiva care scriseseră şi vorbiseră argumentând puternic împotriva oricărei
confederaţii, fie ea şi pentru apărarea cauzei lor comune, au păstrat mari scrupule cu privire la alianţă. În
legătură cu legalitatea ei au fost consultaţi atât juriştii cât şi teologii. Cei dintâi au afirmat că “erau
anumite cazuri în care legea permitea rezistenţa faţă de autoritatea imperială, deoarece, în virtutea
acordului dintre Împărat şi state, Împăratul se angajase să nu încalce legile imperiului şi drepturile şi
libertăţile Bisericii Germane. Dar Împăratul încălcase acel acord, aşa că statele aveau dreptul să se alieze
împotriva lui”. Luther le-a răspuns că el nu avea cunoştinţă de aşaceva, dar, cum a ajuns să fie convins
că aşa stăteau lucrurile, el nu mai avea obiecţiuni, deoarece evanghelia nu anula în nici un caz instituţiile
civile. Cu toate acestea, el nu putea aproba un război ofensiv. Aici putem onserva, în treacăt, că acesta
este primul pas fatal al protestanţilor pe calea descendentă. De teama vrăjmaşului ei au părăsit terenul
credinţei. Până şi Luther a căzut. În locul conştiinţei şi al cuvântului lui Dumnezeu, ei fac alianţe pentru
a respinge forţa prin forţă.
În acel timp a apărut o problemă care nu era legată de religie, dar care le-a furnizat protestanţilor un
motiv politic pentru a i se opune Împăratului. Carol, ale cărui planuri ambiţioase se extindeau pe
măsură ce el avea mai multă putere, şi-a exprimat dorinţa ca fratele lui, Ferdinand, să fie ales Rege al
romanilor. Ca urmare, Electorul a convocat colegiul electoral să se întrunească la Koln în acel scop.
Electorul Saxoniei a refuzat să se prezinte, dar l-a insruit pe fiul său cel mai mare să se înfăţişeze acolo şi
să “protesteze împotriva alegerii ca fiind informală, ilegală, contrară articolelor Bulei de Aur şi
subversivă libertăţilor imperiului”. Dar protestul nu a fost luat în seamă. Electorii pe care Carol s-a
străduit mult să-i câştige, l-au ales pe Ferdinand Rege al romanilor, el fiind încoronat peste câteva zile la
Aix-la-Chapelle.
A doua întrunire de la Smalcald
La 29 martie 1531, protestanţii au deschis a doua adunare la Smalcald. Liga, deşi la început cuprindea
doar electorii, principii protestanţi şi statele protestante, a fost extinsă spre a-i include şi pe aceia care,
indiferent care vor fi fost sentimentele lor religioase, protestau împotriva alegerii lui Ferdinand. Au fost
luate măsuri pentru includerea în confederaţie a regilor Franţei, Angliei şi Danemarcei ca şi a altor
principi şi state. Ducii Bavariei şi alţii, care nu fuseseră prezenţi, s-au alăturat ligii. S-au făcut reguli
pentru strângerea de provizii şi de soldaţi în caz de nevoie.
Carol caută să se împace cu protestanţii
Caracterul războinic al confederaţilor şi situaţia lui Carol în războiul cu turcii l-au făcut pe acesta din
urmă să caute prietenia protestanţilor, mai curând decât să înceapă ostilităţile cu ei. El avea mare nevoie
de ajutorul lor şi le-a ordonat să dea oameni şi bani, dar ei au refuzat să furnizeze contingentul lor dacă
nu li se garanta pacea. Ei au răspuns, în modul cel mai rezonabil, că nu ar fi înţelept din partea lor să
pună la dispoziţia persecutorilor tocmai mijloacele lor de apărare, şi, ca urmare, au cerut ca procedurile
ostile ale cancelariei imperiale – consiliul executiv al imperiului – să îneteze. Carol a ajuns astfel în mare
dificultate deoarece acea concesie echivala cu o abrogare a decretului de la Augsburg.
După diferite consultări, Electorul de Meinz şi Prinţul Palatin s-au interpus ca mediatori între cele două
părţi. Ei s-au întâlnit la Schweinfurt şi mediatorii au propus următoarele articole: “Mărturisirea de la
Augsburg, fără alte inovaţii şi fără legături cu zwinglienii sau anabaptiştii, să fie doctrina protestanţilor
până la o decizie a unui consiliu, iar aceştia să nu încerce să răspândească acele învăţături în statele
catolice, nici să nu tulbure jurisdicţia sau ceremoniile bisericii. Ei vor furniza mijloacele pentru războiul
cu turcii şi se vor supune decretelor imperiale şi vor fi loiali Împăratului şi Regelui romanilor”.
Protestanţii au obiectat în principal din cauza înălţării lui Ferdinand, ei refuzând să recunoască
validitatea titlului său, şi, în aceasta, ei au fost sprijiniţi şi de unii principi catolici şi de regii Franţei şi
Angliei.
Pacea de la Ratisbon
Protestanţii, ajunşi să fie conştienţi de puterea lor le-au răspuns mediatorilor: “Împăratul trebuie să
proclame de atunci încolo o pace religioasă generală, că celor două partide li se va interzice să-şi aducă
orice fel de insulte una celeilalte sau să provoace tulburări; Cancelaria Imperială să fie instruită să
suspende executarea sentinţelor în chestiuni religioase. Dacă li se va acorda acestea, ei au promis să nu
facă inovaţii în ceea ce priveşte confesiunea lor, să nu intervină în jurisdicţia ecleziastică în acele locuri în
care ea era încă în vigoare, să dea ascultare cu mult zel Împăratului şi să furnizeze toate mijloacele
posibile pentru războiul cu turcii”. După unele discuţii, când nu mai părea cu putinţă să se ajungă la un
acord, conferinţa a fost amânată pentru 3 iunie 1532, la Nuremberg.
Între timp, turcii au înaintat spre Austria şi inima imperiului a ajuns să fie în pericol. Aşa stăteau
lucrurile atunci când conferinţa şi-a reluat negocierile la timpul stabilit. Discuţiile şi dificultăţile au fost
soluţionate rapid: “Argumentele diplomaţilor au fost retezate de înaintarea lui Soliman şi condiţiile
protestanţilor au fost acceptate. Împăratul aştepta rezultatul la Ratisbon şi se pune că, atunci când, în
cele din urmă, tratatul i-a fost adus, fără să-l cerceteze, l-a şi semnat,” la 2 august 1532.
Opinii ale istoricilor
Este de remarcat aici cum toţi istoricii atribuie acest mare triumf al reformatorilor intervenţiei directe al
alui Dumnezeu. “Este adevărat că,” spune Waddington, “nu prin forţa fizică a protestanţilor, nici prin
autoritatea morală a doctrinei lor, ci a fost numai prin puterea providenţială, care au transformat chiar
armele necredincioşilor într-un instrument pentru trezirea evengheliei. Acesta a fost un avantaj esenţial.
Edictele de la Worms şi Augsburg erau practic suspendate pentru o perioadă nedefinită”. Scultetus ne
spune să admirăm “providenţa lui Dumnezeu care a făcut ca sultanul turc să fie instrumentul prin care
să fie anulată, sau cel puţin suspendată, executarea decretelor de la Augsburg împotriva reformei”.
Melanchton spunea: “Prin porunca tăcută a lui Dumnezeu, Împăratul a fost obligat, prin războiul cu
turcii, să-şi abandoneze planurile împotriva germanilor. Câinii ling rănile lui Lazăr. Turcii îmblânzesc
edictul de la Augsburg. Nicio altă spiţă de oameni nu a fost într-un pericol mai mare ca noi şi nici o
partidă nu a fost subiectul unor mai mari animozităţi. Singurul ajutor a fost de la Dumnezeu”.
Iar mărturia istoricului secular, Dr. Robertson, are mai multă greutate decât cea a istoricilor ecleziastici,
deoarece el spune: “în acest tratat se prevedea stabilirea păcii universale în Germania până la întrunirea
unui consiliu general, pentru convocarea căruia Împăratul urma să facă eforturi în următoarele şase luni.
Nimeni să nu fie molestat pentru motive religioase şi toate procedurile începute de Cancelaria Imperială
împotriva protestanţilor erau sistate, iar sentinţele deja date erau anulate. De partea lor, protestanţii se
angajau să-l sprijine pe Împărat cu toate forţele lor pentru a se opune invaziei turcilor. Astfel, prin
fermitatea cu care au aderat la principiile lor, prin unanimitatea cu care şi-au susţinut drepturile şi prin
abilitatea cu care s-au folosit de situaţia în care se afla Împăratul, protestanţii au obţinut nişte condiţii
care erau aproape ca o tolerare a religiei lor: Carol a făcut toate concesiile, iar ei nici una şi nici chiar
punctul lui favorit, cel al aporbării alegerii fratelui său, nu a fost menţionat. Iar protestanţii Germaniei,
care până atunci fuseseră priviţi doar ca o sectă religioasă, au ajuns să fie consideraţi ca un partid politic
destul de important*”.
* Waddington, vol. 3, p. 160; Johns Scott, vol. 1, p. 112; Robertson – Reign of Charles V, vol. 5, p. 391
În ce măsură importanţa politică dobândită a fost favorabilă intereselor creştinismului, aceasta este o altă
chestiune, iar pentru a exprima opinia noastră cu privire la aceasta îi recomandăm cititorului să revadă
ceea ce am prezentat cu privire la epistola cptre Sardes la începutul volumului. Nicidată nu trebuie ca
aceeaşi persoană să fie şi politician şi teolog. Cetăţenia creştinului este în ceruri, iar în ceea ce priveşte
poziţia lui pe pământ, ea este în principiu cea de străin şi călător (1. Petru 2:11, Filipeni 3:20).
Principii s-au achitat de angajamentul lor faţă de Carol aducând pe câmpul de luptă forţe superioare
numeric faţă de ceea ce se aşteptase. Armata imperială, prin recrutări noi, a ajuns la nouăzeci de mii de
infanterie regulată şi treizeci de mii de cavalerişti, plus o mare mulţime de trupe neregulate. Împăratul
personal a preluat comanda şi omenirea aştepta cu emoţie începutul bătăliei decisive dintre cei mai mari
doi monarhi ai lumii. Peste jumătate de milion de oameni din toate naţiunile au stat faţă-n faţă pentru o
vreme, pândindu-şi unii altora mişcările. Şi care a fost rezultatul? Marele sultan, Soliman Magnificul, cu
trei sute de mii de oameni pare să fi ajuns lipsit de energie sau hotărâre sau să fi fost intimidat de acea
aliniere de forţe, astfel încât şi-a retras rapid formidabila armată fără a o angaja în bătălie. Este
remarcabil că, într-o epocă atât de războinică, aceasta a fost prima dată când Carol, care până atunci
purtase lungi războaie şi câştigase multe victorii, a apărut în fruntea trupelor. “La această primă ieşire a
lui sub arme,” spune biograful său, “era o mare onoare să se confrunte cu Soliman şi să-l oblige să se
retragă, fapt care este de lăudat”.
Dar oare cine, gândim noi, poate să nu vadă în această victorie fără vărsare de sânge o mână mai
puternică decât cea a Împăratului? Când turcii au ajuns să-l sperie pe Carol într-atât încât să se supună,
lucrarea s-a împlinit şi Dumnezeu, Cel care îi conduce pe toţi, i-a trimis acasă. Imperiul trebuia să fie
salvat de dragul reformei, Soliman făcuse mari pregătiri pentru acea campanie, dar, în mod inexplicabil
pentru toţi, cu excepţia celor care au credinţă, totul s-a încheiat fără vreun eveniment deosebit. Carol s-a
întors în Spania pentru a supraveghea mari pregătiri militare, iar reformatorii s-au întors la ocupaţiile lor
paşnice. Biserica s-a odihnit după persecuţie şi perioada ei de pace s-a prelungit cu aproape
cincisprezece ani.
Prin grija Domnului, care veghează, reforma a avut un mare triumf şi a prins rădăcini puternice în
Germania. Acum ne vom îndrepta puţin atenţia spre mişcarea reformatoare în Elveţia.
Istoria Bisericii Capitolul 40. Reforma în Elveţia
Capitolul 40. Reforma în Elveţia

În studiul istoriei reformei în Germania şi în Elveţia, inima este înviorată văzând unitatea desăvârşită a
lucrării Duhului în ambele ţări. Din punct de vedere naţional, politic şi social, aceste ţări erau mult
diferite. Marele sistem monarhic al Germaniei era într-un contrast puternic cu cele treisprezece mici
republici ale Elveţiei. În cea dintâi reforma a trebuit să lupte împotriva puterii imperiale, în cea de-a
doua împotriva puterii democratice. Dar, în mod concertat, lucrarea Duhului Sfânt a început în ambele
cam în acelaşi timp şi a avut aceleaşi adevăruri. Aceasta a fost în mod clar de la Dumnezeu şi
demonstrează originea divină a reformei. “Am început să predic evanghelia,” spune Zwingli, “în anul
de graţie 1516, adică atunci când în această ţară nu se auzise de numele lui Luther. Nu de la Luther am
primit eu învăţătura lui Hristos, ci din Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Luther îl predică pe Hristos, atunci
el face ceea ce fac şi eu şi aceasta este totul”.
Din câte ştim, D’Aubigne este singurul istoric care remarcă acest fapt interesant sub aspectul lui divin.
Şi, cum el a ajuns la odihnă şi la răsplătire, ne face în mod sincer plăcere să dăm mărturie despre evlavia
istoricului care a putut astfel umbla cu Dumnezeu văzând numeroasele lui lucrări. Căile lui Dumnezeu
în guvernare, ca şi cele în har contribuie la zidire dacă le studiem în comuniune cu El, dar până şi cele
mai spirituale subiecte vor rămîne neroditoare dacă El nu umple gândurile noastre. Astfel, D’Aubigne
scria: “Zwingli nu a comunicat deloc cu Luther. Fără-ndoială, a existat totuşi o legătură între aceşti doi
mari oameni, dar nu trebuie să căutăm o legătură pe pământ, pentru că ea este sus. Cel care, din cer, i-a
dat adevărul lui Luther, i l-a dat şi lui Zwingli. Lagătura care-i unea era Dumnezeu*”.
* vol. 2, p. 382
Cu toate că reforma în ambele ţări – ca şi în alte state europene – a prezentat o izbitoare unitate rezultată
dintr-un singur Duh, se pot distinge fără greutate unele caracteristici naţionale. În Germania, persoana
lui Luther, cu statura lui spirituală impunătoare îi domină pe toţi ceilalţi reformatori. El a fost văzut, a
fost auzit şi a ieşit în evidenţă peste tot şi cu orice ocazie. Nimic nu s-a putut face şi nimic nu s-a rezolvat
fără el. El a fost şeful recunoscut al unui partid. În Elveţia însă nu a existat nici un asemenea lider, ci
Dumnezeu a găsit plăcut să exerseze multe minţi în diferite cantoane în acelaşi timp. Mai multe
persoane nobile, oarecum ca un fel de senat republican, s-au ridicat ca luptători pentru credinţă: Justus,
Wittenbach, Zwingli, Leo Juda, Capito, Haller, Farel, Oecolampadius, Oswald Myconius şi Calvin. Dar,
cu toate că nici unul dintre ei nu şi-a asumat rolul de conducător, numele lui Ulrich Zwingli se ridică
deasupra tuturor celorlalţi.
Din vreme ce marea ramură a bisericii mărturisitoare, numită în mod obişnuit “bisericile reformate”, îşi
are originea în reforma elveţiană, se cere să cercetăm aceasta cu atenţie, chiar dacă mai pe scurt. Cele mai
cunoscute istorii ale bisericilor din această tară sunt cele ale lui Mosheim şi Milner, dar nu există nici o
istorie a reformei din Elveţia. Mosheim, un teolog lutheran, aproape că o ignoră, iar Milner se limitează
la a remarca în treacăt câţiva oameni proeminenţi. Dar, mai înainte de a încerca să urmărim istoria
reformei, este bine să cunoaştem situaţia religioasă din Elveţia înainte de acea mare revoluţie morală.
Introducerea creştinismului în Elveţia
Creştinismul a fost introdus în ţara munţilor şi lacurilor în secolul al VII-lea de Sf. Gall, originar din
Irlanda şi urmaş al marelui stareţ Columbanus. După moartea lui Gallus sau Sf. Gall, ucenicii săi şi alţi
misionari din Irlanda, care au continuat să lucreze pentru convertirea elveţienilor, întemeind mânăstiri şi
vestind evanghelia. S-a constituit o biserică elveţiană, strict roman-catolică din punct de vedere al
caracteristicilor ei, care s-a supus puterii papale. Pe la jumătatea secolului al unsprezecelea, doi pustnici
şi-au croit drum de la Sf. Gall până la o vale care dă la lacul Zurich. Treptat, valea a ajuns să se populeze
în jurul chiliilor lor şi a fost construită o biserică la vreo şase sute de metri deasupra nivelului lacului,
după care a fost construit satul Wildhaus. Administratorul sau magistratul parohiei spre sfârşitul
secolului al cincisprezecelea era un om numit Zwingli, tatăl reformatorului. Astfel putem urmări cursul
luminii adevărului din Irlanda pe continent şi în toată Europa şi în toată creştinătatea.
Poziţia Elveţiei în mijlocul munţilor şi în inima Europei a fost comparată cu aceea a unei şcoli militare,
de la care naţiunile din jur au ajuns să se perfecţioneze în arta războiului. Reputaţia soldaţilor elveţieni
ca oameni curajoşi şi rezistenţi a dus la crearea obiceiului dăunător de a se înrola în serviciul unor ţări
străine. Deşi erau legaţi de munţii ţării lor natale şi de libertatea de acolo, atracţia aurului străinilor i-a
făcut pe mulţi să părăsească păşunile alpine pentru a sluji străinilor. Această practică a devenit un mare
rău pentru naţiune: agricultura a ajuns să fie neglijată, familiile au ajusn să fie lipsite de tată şi de fii, mii
de oameni care au plecat nu s-au mai întors niciodată, iar cei care s-au întors au venit demoralizaţi, astfel
încât vechea simplitate a poporului a ajuns să dispară treptat. Dar, este trist să o spunem – deşi este ceva
consemnat de toţi cronicarii cunoscuţi – cel care a initiat această calamitate naţională a fost pontiful
Romei. În conflicetele lui cu alte naţiuni, el a fost deseori nevoit să solicite celor din cantoane ajutorul pe
care proprii săi supuşi refuzau să i-l acorde, fie de teamă, fie din infidelitate. Tezaurul apostolic furniza
resursele pentru război, iar elveţienii cei săraci dar viteji au hotărât deseori soarta papalităţii pe
câmpurile de luptă din nordul Italiei. Preoţii staţionaţi în diferite regiuni ale Elveţiei au primit
instrucţiuni să pregătească poporul să dea ascultare papei sub această formă. “Muntenii erau amăgiţi cu
învăţătura că era ceva sfânt să se încingă pentru bătălie şi era un martiriu glorios sa cadă servind
biserica”. Dar elveţienii erau din ce în ce mai avari, astfel încât cei care ofereau mai mult pentru serviciile
lor le şi obţineau. Aceasta l-a determinat pe papă să se arate foarte darnic în distribuirea indulgenţelor şi
a altor beneficii, ceea ce a condus la corupţia morală şi degradarea preoţilor şi a poporului. De atunci,
marele respect pe care biserica Elveţiei îl avea faţă de Scaunul episcopal al Romei a început să scadă
rapid.
“La începutul secolului al şaisprezecelea, biserica Romei ajunsese să fie atât de puternică şi de măreaţă
încât părea cu neputinţă să mai fie tulburată de ceva. Mai ales în Elveţia, nu părea să fie nici o speranţă
să se producă vreo schimbare a religiei, atât din cauza alianţei strânse cu papa cât şi a ignoranţei extreme
şi a corupţiei dominante. Dar tocmai în asemenea împrejurări găseşte Dumnezeu potrivit să lucreze,
pentru ca toată gloria să-I fie dată numai Lui. Dreptatea Lui nu mai permitea ca El să mai tolereze
grozavele excese şi dezordinea care domneau în bisericile Europei... Dumnezeu trebuie să aibă
închinătorii săi adevpraţi, care se închină în duh şi în adevăr*”.
* Abraham Ruchat din Lausanne, citat de Scott, vol. 2, p. 328; Gardner – Faiths of the World, vol. 2, p. 19
Aşa stăteau în general lucrurile când zorii unei noi zile au început a miji în văile Alpilor. Ulrich Zwingli
a fost numit apostolul reformei elveţiene. Fără-ndoială, el a fost cel mai important instrument la
începutul lucrării şi care a dus la înaintarea ei, deşi au mai fost şi alţii în câmpul de lucru înaintea lui. El
avea o raţiune puternică şi limpede, o mare dragoste de adevăr, dorea să răspândească adevărul şi era
însufleţit de un zel nobil pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binele bisericii Lui. A greşit în mai multe
privinţe, cum se întâmplă şi cu cei mai buni slujitori ai Domnului, dar poate fi pus alături de Calvin,
printre cele mai ilustre nume din istoria ecleziastică.
Naşterea şi educaţia lui Zwingli
Familia Zwingli era o familie veche, respectabilă şi mult stimată în regiunea Toggenburg – un mic
district cu munţi semeţi şi văi strâmte cu, păduri şi păşuni. Ulrich era al treilea fiu; şi avea cinci fraţi şi o
soră. S-a născut în ziua de anul nou, în 1484, într-un sătuc puţin cunoscut de pe malul lacului Zurich,
care, fiind aşezat în munţi, este numit Wildhaus.
Tatăl şi fii săi se ocupau în principal cu turmele şi cirezile lor – cele mai importante resurse ale
districtului şi Ulrich se putea să nu iasă din cercul strâmt al Toggenburgului dacă din copilăria lui nu ar
fi manifestat nişte caracteristici promiţătoare, care l-au determinat pe tatăl său să-l consacre bisericii.
Înainte de a fi împlinit zece ani, el a fost dat în grija unchiului său, decanul de Wesen. Unchiul său i-a
vorbit atât de mult tatălui său despre abilităţile copilului încât, cu aprobarea şi cu ajutorul lui, Ulrich a
studiat la Basel, Berna, Viena şi apoi din nou la Basel. Datorită reuşitelor remarcabile în studiile sale şi a
unor caracteristici promiţătoare, el a fost favoritul tuturor profesorilor pe care i-a avut. La Berna,
dominicanii au remarcat vocea frumoasă a tânărului muntean şi văzând înţelegerea lui precoce, l-au
determinat să locuiască în mânăstirea lor. Tatăl lui, când a auzit de acel pas şi-a exprimat energic
dezacordul lui şi i-a poruncit fiului său să părăsească Berna şi să meargă la Viena. Tânărul
neexperimentat a scăpat astfel de rigorile dintre zidurile monastice, care i-au provocat lui Luther atâtea
suferinţe, ale căror efecte morale s-au răsfrânt asupra întregii sale vieţi.
În timpul celei de-a doua şederi a lui Zwingli la Basel, el a studiat teologia având ca profesor pe celebrul
Thomas Wittembach. De la acest teolog capabil, care nu le-a ascuns elevilor săi erorile bisericii Romei,
Zwingli pare să fi învăţat ceea ce Luther a învăţat cam în acelaşi timp de la Staupitz: marea doctrină a
îndreptăţirii prin credinţă. “Nu este departe ceasul,” spunea Wittembach, “în care teologia scolastică va
fi părăsită şi vor fi revigorate vechile învăţături ale bisericii”. Pe tinerii serioşi care se strângeau în jurul
său i-a asigurat că “moartea lui Hristos este singura răscumpărare a sufletelor lor”. Inima caldă a lui
Zwingli a sorbit adevărul, şi, asemenea profesorului său şi a unora dintre colegii săi, s-a angajat în
conflict*.
* D’Aubigne, vol. 2, p. 399; Waddington, vol. 2, p. 268; Faiths of the World, vol. 2, p. 20
Acolo a legat unele din cele mai strânse prietenii, care au continuat pe tot parcursul vieţii, pe care nici
chiar moartea nu le-a rupt. Leo Juda, fiul unui preot alsacian şi Capito au fost cei mai intimi prieteni ai
lui Ulrich. Ca muntenii în general şi asemenea lui Luther, Zwingli a fost şi muzician şi cânta la mai
multe instrumente ; lăuta, harfa, vioara, flautul, ţambalul şi cornul de vânătoare îi erau cunoscute şi
cânta la ele în ceasurile grele sau ca relaxare după studii dificile.
Zwingli, pastor la Glaris
După ce a încheiat cursurile de teologie şi şi-a luat titlul de Licenţiat în Arte, în anul 1506, a fost ales de
comunitatea din Glaris pentru a le fi pastor. A stat acolo zece ani, îndeplinindu-şi cu conştiinciozitate
îndatoririle profesionale în timp ce studia cu multă sârguinţă Sfintele Scripturi. S-ar părea că în acea
perioadă el a dobândit cunoştinţele şi experienţa de care a avut nevoie în slujbele sale ulterioare pentru
Domnul şi biserica Lui. “Un manuscris extrem de interesant,” spune unul dintre biografii săi, “se mai
găseşte în biblioteca de la Zurich – o copie a tuturor epistolelor Sf. Pavel în greaca originală, cu
numeroase adnotări făcute de cei mai de seamă dintre părinţi, pe care Zwingli a scris spre amintire”. La
sfârşuitul manuscrisului este scris: “copiat de Ulrich Zwingli, 1514”. El i-a studiat şi pe clasicii latini şi
culegeri din scrierile părinţilor, mai ales Origen, Ambrozie, Ieronim, Augustin şi Hrisostom, cu
învăţături şi practici ale bisericii de la început. “Studiez scrierile învăţătorilor,” spunea el, “nu ca fiind
autorităţi, ci cam aşa cum facem când întrebăm un prieten: cum înţelegi tu acest pasaj?” El cunoştea şi
scrierile lui Wycliffe şi Huss, dar asemenea tuturor studenţilor de vârsta lui, devora scrierile lui Erasmus
de îndată ce apăreau.
De atunci, abuzurile ecleziastice ale Romei începuseră să-i apară evidente, şi, când prezenta de la amvon
Scripturile, el expunea cu fidelitate şi fără teamă inovaţiile şi corupţia sistemului roman. Aceia au fost
zorii reformei în Elveţia: Zwingli susţinea autoritatea absolută a Cuvântului lui Dumnezeu şi denunţa
falsităţile Romei.
Pe când era angajat în asemenea lucrări, el a fost obligat să-şi părăsească îndatoririle cele mai sacre
pentru a însoţi armata confederată într-o expediţie în Italia. Ameninţat de Francisc I, care se jurase să
răzbune în Italia onoarea Franţei, papa, cuprins de teamă, a implorat cantoanele să-i vină în ajutor. Era
un obicei în Elveţia ca Landamann, principalul magistrat al cantonului, şi pastorul parohiei să însoţească
trupele pe câmpul de luptă în asemenea campanii. În anii 1513 şi 1515, Zwingli a fost obligat să urmeze
stindardul parohiei sale în câmpiile Italiei. În prima din aceste expediţii, francezii au fost înfrânţi de
confederaţi la Novara, iar călugării şi preoţii au proclamat de la amvoanele lor că elveţienii erau poporul
lui Dumnezeu, care a răzbunat mireasa Domnului împotriva vrăjmaşilor ei, dar în cea de-a doua el a fost
martor înfrângerii semnificative a compatrioţilor săi la Marignan. Istoria spune că acolo a pierit floarea
tineretului elveţian, iar Zwingli, care nu a putut împiedica dezastrul, copleşit de sentimentele lui
naţionale şi de patriotism, a luat o sabie şi s-a aruncat în luptă. Aceasta era ceva firesc în acele vremuri şi
se considera a fi un act nobil, dar nu era ceva creştinesc. În acel moment el a uitat că, în calitate de
slujitor al lui Hristos, el trebuia să lupte numai cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.
“Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea
întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu
şi înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2. Corinteni 10:4-5).
Atunci Zwingli a simţit mai mult ca oricând necesitatea reformei atât în biserică cât şi în stat. El ajunsese
să vadă consecinţele îndelungii practici a poporului său de a trimite soldaţi să lupte pentru alte naţiuni şi
de a interveni pentru a soluţiona dispute care nu-i priveau pe ei. Văzând că atât de mulţi compatrioţi
viteji şi-au pierdut viata în apărarea unui papă ambiţios şi fără credinţă, el s-a umplut de indignare. Şi-a
ridicat vocea împotriva acelei practici, şi, prin intermediul lui, mai multe cantoane au abandonat acel
obicei. Cât timp a fost in Italia, a văzut şi el, ca şi Luther, mândria şi luxul prelaţilor şi necumpătarea şi
desfrâul călugărilor. Calea lui viitoare a fost astfel hotărâtă. S-a suit la amvon cu o hotărâre şi mai sfântă
de a predica Cuvântul lui Dumnezeu şi mai clar şi mai complet, comparând o Scriptură cu alta. Curând,
un nou duh de cercetare a ajuns să se facă simţit în munţii şi văile Elveţiei.
Unii istorici şi-au pus problema care dintre ei a s-a arătat mai întâi agresiv împotriva papalităţii: Zwingli
sau aliaţii săi saxoni? Ambii par să fi primit adevărul cam în acelaşi timp, mai ales în ceea ce priveşte
cunoştinţa despre mântuirea prin har, numai prin credinţă. Dar, ca reformator, Luther a fost în mod
evident primul în domeniu. Când Zwingli predica evanghelia relativ în linişte, Luther înălţa public
stindardul adevărului împotriva dominaţiei erorii şi-şi făcea auzită vocea în toate părţile creştinătăţii.
Zwingli la Einsidlen
În toamna anului 1516, Zwingli a primit o invitaţie de la guvernatorii mânăstirii benedictine Einsidlen,
din cantonul Schweiz, pentru a fi pastor şi predicator în biserica Virgo Eremitana – “Fecioara Sihăstriei”.
Se vede clar mâna Domnului în aducerea la Einsidlen a slujitorului său. Era marele sediu al superstiţiilor
pentru întreaga Elveţie şi pentru mai toată creştinătatea. “Se poate spune că era” – spunea Ruchat –
“Diana a efesenilor sau Loretto al Elveţiei”. Legende din cele mai miraculoase umplu istoria lui
timpurie. Acolo reformatorul a putut vedea mai îndeaproape închinarea idolatră a Romei. Marea atracţie
a locului era un chip al fecioarei, păstrat cu multă grijă în mânăstire, care se spunea că ar avea puterea de
a face miracole. Mari mulţimi de pelerini curgeau în turme spre Einsidlen din toate părţile creştinătăţii
pentru a aduce închinare şi a-şi oferi darurile.
Deasupra porţii acesti mânăstiri se află, gravată pe o tabletă susţinută de statuia unui înger, inscripţia
blasfemiatoare: “Aici se poate obţine iertarea deplină a păcatelor”. Această amăgire aducea pelerini din
toate părţile care voiau să câştige harul prin acel pelerinaj la sărbătoarea fecioarei. “Biserica, mânăstirea
şi valea se umpleau de închinători. Dar mai ales la marea sărbătoare a «sfinţirii îngerilor» se înghesuiau
mari mulţimi la acea mânăstire. Mii de persoane de ambele sexe urcau în şiruri lungi coastele muntelui
care duceau la paraclis, cântând imnuri sau numărându-şi mătăniile. Aşa era atunci şi aşa este până şi
astăzi ceea ce se desfăşoară la «Fecioara Sihăstriei». S-a estimat că nu mai puţin de o sută de mii de bieţi
închinători amăgiţi vizitează an de an acest loc. Aşa este papalitatea până şi astăzi acolo unde ea este
dominantă, şi chiar şi într-o ţară liberă, înconjurată de o populaţie luminată şi având în preajmă
aşezăminte protestante*”.
* Scott, vol. 2, p. 344; D’Aubigne, vol. 2, p. 426
După ce am vorbit despre extraordinara sfinţenie a mânăstirii, cititorul va fi surprins să afle că stareţul,
Conrad de Rechburg, era cel mai renumit vânător şi crescător de cai din întreaga ţară. El avea mare
aversiune de superstiţii, aşa că prefera să se ocupe de armăsarul lui şi de câmp mai curând decât de
mânăstire. Odată, când a fost îndemnat de vizitatorii mânăstirii să celebreze sacrificiul mesei, el a
răspuns: “Dacă Isus Hristos este chiar prezent în ostie, atunci eu nu sunt vrednic să-L privesc, darămite
să-L mai şi ofer Tatălui ca sacrificiu, iar dacă El nu este prezent, atunci vai de mine dacă dau poporului
pâine ca obiect al închinării în locul lui Dumnezeu... Pot numai să strig împreună cu David: «Ai milă de
mine, Dumnezeule, după bunătatea Ta ... şi nu intra la judecată cu slujitorul tău». Nu mai vreau să aud
altceva”.
Administratorul lucrurilor pămâneşti ale mânăstirii, Baronul Geroldseck, era un altfel de om. El este
prezentat ca având un caracter blând, o evlavie sinceră şi fiind un zelos sprijinitor al învăţăturii. El avea
obiceiul de a invita învăţaţi la mânăstirea lui, şi, influenţat de renumele lui Zwingli pentru învăţătura şi
evlavia lui, l-a invitat să accepte funcţia de preot al bisericii mânăstirii. În acea izolare, tânărul
reformator s-a bucurat de odihnă, tihnă, de avantajul de a avea o bibliotecă şi de prieteni sinceri.
Elocvenţa noului predicator şi caracterul guvernatorului au atras un număr de învăţaţi la Einsidlen.
Curând el a ajuns să se bucure de încrederea lui Reuchlin şi Erasmus şi a legat unele dintre cele mai
strânse şi mai afectuoase prietenii. Pe această pagină a istoriei sale întâlnim numele lui Francisc Zingk,
Michael Sander, Johann Oexlin, Capito şi Hedio – oameni ale căror nume sunt renumite în istoria
reformei. Dar, deşi îi plăcea mult să citească Scripturile, scrierile părinţilor, ale lui Reuchlin şi Erasmus,
adevărata lui lucrare era reforma, şi, în măsura înţelegerii sale, el a urmărit aceasta cu toată sinceritatea.
Zwingli şi reforma la Einsidlen
El a început cu administratorul. Zwingli i-a spus lui Geroldseck: “Studiaţi Scripturile, pentru că va veni
o vreme când creştinii nu vor pune mult preţ nici pe Sf. Ieronim, nici pe vreun alt învăţător, ci numai pe
Cuvântul lui Dumnezeu”. Acesta a acţionat potrivit cuvintelor profetice ale reformatorului şi le-a permis
şi călugăriţelor din mînăstire să citească Biblia în limba populară. Şi atât de mare a fost stima şi
afecţiunea acestuia faţă de Zwingli încât l-a urmat la Zurich şi a murit împreună cu el pe câmpul de
bătălie de la Kappel, la 11 octombrie 1531. Şi stareţul vânător pare să fi profitat de pe urma slujirii noului
predicator, el interzicând aproape toate rânduielile superstiţioase în mânăstirea lui. A murit în 1526
mărturisind că avea încredere numai în îndurarea lui Dumnezeu şi în nimic altceva. Predicarea
credincioasă şi energică a lui Zwingli a atras mari mulţimi la biserica mânăstirii şi a produs impresie
deosebită în mintea lor. El s-a străduit să-i depărteze de închinarea la chipuri şi să-i aducă la credinţa în
Hristos, de la invenţiile şi tradiţiile oamenilor să-i aducă la învăţătura curată a evangheliei. “Căutaţi
iertarea păcatelor voastre,” a strigat el, “nu la Fecioara binecuvântată, ci în meritele şi în mijlocirea
Domnului Isus Hristos”.
Ceea ce a învăţat Luther în urma vizitei sale la Roma, Zwingli a învăţat prin şederea lui la Einsidlen.
Duhul i s-a tulburat adânc atunci când a văzut miile de pelerini din cele mai îndepărate regiuni ale
Europei venind pentru a dobândi iertarea prin aducerea de daruri sfintei patroane a sihăstriei. El nu a
ezitat între conştiinţa lui şi interesele lui sau interesele mânăstirii, ci şi-a ridicat cu curaj vocea împotriva
acelei amăgiri. A lovit răul chiar la rădăcină proclamând mântuirea fără plată, numai prin credinţa în
Hristos, fără merite câştigate prin pelerinaje, indulgenţe, jurăminte şi penitenţe. El s-a adresat mulţimilor
în baza a două mari adevăruri: acela că Dumnezeu este sursa mântuirii şi că El este acelaşi în orice loc.
“Nu vă închipuiţi,” a spus el de la amvon, “că Dumnezeu este în acest templu mai mult decât în vreo
altă parte a creaţiei. El este la fel de gata să asculte rugăciunile pe care le faceţi în casele voastre ca şi pe
acelea de la Einsidlen. Pot oare lungile pelerinaje, darurile, imaginile, invocarea Fcioarei sau a sfinţilor să
vă asigure harul lui Dumnezeu? La ce foloseşte mulţimea de cuvinte cu care îmbrăcăm noi rugăciunile
noastre? Ce eficacitate pot avea gluga, capul ras, haina lungă sau pantofii brodaţi? ... Dumnezeu priveşte
la inimă, dar, vai! Inimile noastre sunt departe de El”.
În acelaşi timp el predica învăţătura împăcării prin credinţa în jertfa nespus de scumpă adusă o singură
dată la Calvar. “Suntem deci ambasadori pentru Hristos, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă
rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru
noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2. Corinteni 5:20-21).
Efectul predicilor lui Zwingli
Prietenii plini de admiraţie ar fi reprezentat într-o formă înfrumuseţată discursurile lui Zwingli, dar
efectele lor, potrivit consemnărilor din acea vreme, arată marea putere pe care acestea au avut-o asupra
mulţimilor de pelerini. “O vorbire atât de neobişnuită a produs impresii greu de descris. Admiraţia şi
indignarea se zugrăveau alternativ pe feţe atunci când predica Zwingli, şi, când oratorul încheia
cuvântarea, un murmur confuz trăda emoţiile adânci pe care le trezise. Expresiile lor erau la început
reţinute datorită sfinţeniei locului, dar de îndată ce se puteau manifesta liber, unii conduşi de prejudecăţi
sau de interese personale se declarau împotriva acelei învăţături noi, iar alţii simţeau cum asupra lor se
revărsa o lumină nouă şi aplaudau ceea ce auziseră ... Se spune că mulţi au fost aduşi la Isus, care le-a
fost predicat cu toată solemnitatea ca singurul Mântuitor al celor pierduţi; şi mulţi s-au întors cu
lumânările şi cu darurile pe care le aduseseră spre a le oferi Fecioarei. Marele motto al predicatorului
pentru pelerini: «Numai Hristos mântuieşte şi El mântuieşte oriunde» a rămas în mintea multora şi
mulţi l-au adus acasă. Deseori, grupuri întregi, uimite de asemenea veşti, se întorceau fără a-şi duce la
capăt pelerinajul şi numărul închinătorilor la Maria scădea de la o zi la alta*”.
* Scott, vol. 2, p. 348; D’Aubigne, vol. 2, p. 428
Dar, cu toate că Zwingli ataca fără a face nici un fel de compromisuri superstiţiile mulţimii din jurul lui,
totuşi ortodoxia lui nu ajunsese încă să fie suspectată de partida papală. Ei au văzut ce putere avea un
asemenea om într-un stat republican, aşa că au plănuit să-l câştige de partea lor. Doar îl câştigaseră pe
Erasmus prin pensii şi onoruri. De ce să nu-l câştige şi pe Zwingli? În afară de aceasta, curtea de la Roma
era destul de versată în ale politicii pentru a îngădui libertăţi considerabile unor oameni deosebiţi, cu
condiţia însă ca ei să recunoască supremaţia pontifului. Cam prin 1518 Zwingli a fost flatat prin
aprecierile Papei Leon al X-lea, care i-a trimsi o diplomă, făcându-l capelan al Sfântului Scaun. Timp de
doi ani el a primit o pensie de la Roma. Atât lui Luther cât şi lui Zwingli le-a trebuit mult timp pentru a
ajunge la concluzia că Biserica Romei nu putea fi reformată, că era coruptă de la rădăcină până la frunze
şi că vocea lui Dumnezeu către poporul său spunea: “Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi
păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei” (Apocalipsa 18:4, vezi şi Isaia 1:16-17 şi Romani 12:9). Atunci
când un creştin este într-o poziţie ecleziastica falsă, primul lucru pe care trebuie să-l facă este să
părăsească acea poziţie, încrezându-se în Domnul pentru a primi lumină şi îndrumare mai departe.
Zwingli se mută la Zurich
După ce a stat la Einsidlen aproape trei ani, Zwingli a primit o invitaţie de la primarul şi preotul
catedralei bisericii din Zurich să fie predicatorul şi pastorul lor. În timpul şederii sale la Einsidlen el
ajunsese să fie cunoscut multor persoane importante şi să aibă mai mulţi prieteni, dintre care cel mai
apropiat era Oswald Myconius, învăţător la şcoala publică din Zurich, renumit pentru evlavia,
învăţătura şi inteligenţa lui. Răspunzând la acea chemare şi la rugăminţile lui Myconius, Zwingli a mers
la Zurich pentru a discuta chestiunea şi a evalua bine punând-o înaintea Domnului. Unii dintre preoţi,
temându-se de efectele pe care le-ar fi produs spiritul inovator al unui predicator atât de îndrăzneţ au
avut obiecţii faţă de numirea lui, dar venirea lui în persoană şi reputaţia lui au lucrat în favoarea lui. Era
un om cu maniere din cele mai plăcute, cu o înfăţişare deosebit de agreabilă, blând şi moderat în
comportamentul lui, plăcut în conversaţii şi renumit în toată ţara pentru elocvenţa, seriozitatea şi
prevederea lui. A fost ales cu o mare majoritate şi s-a mutat la Zurich.
În prima zi a anului 1519, la a treizeci şi cincea aniversare a lui, Zwingli a intrat în noua lui funcţie.
Stăpânul divin îl pregătise pe slujitorul său pentru domeniul lui principal de lucru în timpul şederii la
sihăstrie. Cel care a ales Universitatea de la Wittemberg pentru reformatorul saxon a ales catedrala
bisericii din Zurich pentru elveţian. Domnul conducea toate lucrurile spre binele bisericii Sale şi spre
înaintarea reformei. Oraşul Zurich era considerat conducător al Confedereţiei. Acolo reformatorul a fost
în comuniune cu cei mai inteligenţi şi energici oameni din Elveţia şi cu toate cantoanele care s-au grupat
în jurul acelui stat vechi şi mai puternic. Stilul nou şi convingător al predicilor lui Zwingli a atras mari
mulţimi la biserică şi a produs o impresie puternică asupra lor. La scurt timp după sosirea lui,
administratorul i-a amintit că el trebuia să facă tot posibilul pentru a determina strângerea veniturilor
parohiei, îndemnându-i pe credincioşi, atât de la amvon cât şi de la confesional să-şi plătească zeciuielile
şi dările, ca prin darurile lor să-şi arate afecţiunea faţă de biserică. Dar Zwingli era liber faţă de duhul
preoţilor rapaci şi şi-a îndreptat eforturile în altă direcţie.
Zwingli şi evanghelia
Înainte de a fi acceptat acea funcţie el a cerut să nu fie constrâns să-şi limiteze predicile la citirea publică
a unor lecţii sau a unor anumite pasaje potrivite pentru sărbătorile din diferite duminici ale anului, ci să i
se permită să explice fiecare parte a Bibliei. El înţelesese că obiceiul de a predica an de an numai din
câteva texte desprinse din context limitează cunoştinţele poporului cu privire la Cuvântul lui
Dumnezeu. El a început cu Evanghelia Sf. Matei. “Viaţa lui Hristos,” a spus el înaintea consiliului
bisericesc, “a fost mult prea mult timp ascunsă poporului. Voi predica din întreaga Evanghelie a Sf.
Matei, capitol după capitol, potrivit inspiraţiei Duhului Sfânt, fără comentarii ale oamenilor, inspirându-
mă numai din Scriptură, cercetând-o în profunzime şi căutând o mai bună înţelegere prin rugăciune
continuă şi sinceră. Pentru gloria lui Dumnezeu spre lauda Fiului Său, spre mîntuirea sufletelor şi spre
zidirea adevăratei credinţe îmi voi dedica slujba”. Aşa a abandonat Zwingli, cu multă nobleţe, utilizarea
unor mici fragmente din evanghelii care constituiseră un fel de manual al predicatorilor papali încă de
pe vremea lui Carol cel Mare.
Un limbaj atât de nou, de îndrăzneţ, dar şi în mod evident potrivit pentru un slujitor al Noului
Testament a produs o impresie profundă asupra colegiului de ecleziastici. “Acest mod de a predica,” au
exclamat unii, “este o inovaţie, iar o inovaţie duce la altă inovaţie, si unde vom ajunge oare?” “Nu este
un mod nou de a predica,” a răspuns Zwingli, “ci este vechiul obicei. Amintiţi-vă de predicile lui
Hrisostom despre Sf. Matei şi ale lui Augustin despre Sf. Ioan”. Spre deosebire de Luther, el nu i-a şocat
pe oameni prin replici furtunoase, ci a fost blând şi plin de curtenie în relaţiile lui cu mai marii bisericii.
Dar de la amvon – care era domeniul lui – el a proclamat vestea cea bună a mîntuirii cu glas tare şi din
toată inima şi a tunat împotriva abuzurilor vremii. Peste tot el a susţinut necesitatea de a adera fără
rezerve numai la Cuvântul scris al lui Dumnezeu, ca unicul standard pentru credinţă şi datorie. Şi atât
de mare impresie a produs el asupra celor din Zurich încât în mai puţin de un an de la stabilirea lui
acolo, Consiliul Suprem a publicat un edict care-i îndemna pe toţi predicatorii şi pe toţi cei care se
ocupau de suflete să nu dea nici un fel de învăţături care nu pot fi susţinute prin Scripturi şi să lase la o
parte “învăţăturile şi rânduielile oamenilor”.
Ca un Ioan Botezătorul, el a chemat, în modul cel mai solemn, la pocăinţă toate categoriile de oameni. El
a atacat erorile predominante şi viciile poporului – lenea, necumpătarea, luxul, asuprirea celor săraci şi
serviciul militar pentru străini. “De la amvon el nu a cruţat pe nimeni,” spunea Myconius, “nici pe Papă,
nici pe prelaţi, nici pe Împărat, nici regi, duci, principi, seniori şi nici chiar pe confederaţi înşişi. Nicicând
nu mai auziseră ei pe cineva care să vorbească cu atâta autoritate. Toată puterea lui era de la Dumnezeu
şi în El era tot ce-i încânta inima şi aşa îndemna el tot oraşul Zurich să se încreadă numai în El”.
Lucrările lui au avut succese din cele mai încurajaroare. Spre sfârşitul primului an putea aprecia că
aproape două mii de persoane îmbrăţişau opiniile lui şi mărturiseau că se convertiseră la evanghelia pe
care o predica el. Ne oprim la atât, pentru că Dumnezeu este acela care judecă inimile. Dar ce momente
pentru Zurich şi pentru sufletele oamenilor! Domnul, care este Cap peste toate lucrurile bisericii, îl
sprijinea şi îl proteja pe slujitorul său şi Duhul lui lucra în inimile şi în conştiinţele oamenilor.
Aşa era principalul instrument în lucrarea reformatoare din Elveţia. El respingea erorile sistemului papal
şi experimenta puterea adevărului numai prin intermediul Noului Testament, pe care îl folosea cu
rugăciuni fierbinţi pentru a fi învăţat de Duhul Sfânt. Dn zorii zilei până la ora zece obişnuia să citească,
să scrie şi să traducă. După prânz îi asculta pe cei care-i cereau sfatul, apoi mergea să-şi viziteze turma.
Îşi relua studiile după amiază, făcea o scurtă plimbare după cină, apoi scria scrisori, ceea ce-i ocupa
deseori timpul până la miezul nopţii. Întotdeauna el lucra în picioare şi niciodată nu îngăduia să fie
deranjat de cineva decât dacă era o problemă importantă*”.
* D’Aubigne, vol. 2, p. 450; Scott, vol. 2, p. 355; Universal History, vol. 7, p. 73
Zwingli şi vânzarea indulgenţelor
În luna august a anului 1518, bula Papei Leon al X-lea pentru vânzarea indulgenţelor în toată
creştinătatea a fost publicată în Elveţia. Bernardin Samson, un călugăr franciscan de la Milano, căruia
papa îi dăduse acea misiune, a trecut Alpii împreună cu mulţimea lui de asistenţi şi a executat acel trafic
care-i fusese încredinţat de “Sfinţia Sa” cu aceleaşi pretenţii blasfemiatoare şi cu aceeaşi neruşinare
zgomotoasă ca Tetzel în Germania. Zwingli era pe atunci pastor la Sihăstrie şi a mărturisit fără teamă
împotriva imposturii şi a purtării lui Samson. Din cauza opoziţiei reformatorului, Samson nu prea a avut
succes în Cantonul Schweiz. De acolo el a mers în cantoanele Zug, Lucerne şi Unterwalden, unde a găsit
mulţi cumpărători, dar în general oameni săraci, care nu puteau da mai mult de câţiva bănuţi pentru o
indulgenţă. Aceea nu a fost lada de bani pe care o aştepta Samson, aşa că s-a pregătit să meargă mai
departe. “După ce au traversat” – spune istoricul din Geneva, a cărui dragoste pentru pământurile
natale l-a făcut să nu scape vreo ocazie să vorbească despre grandoarea lor, fapt scuzabil, - “munţii
rodnici şi văile bogate dimprejurul zăpezilor Oberlandului expunând marfa romană în cele mai
frumoase regiuni ale Elveţiei, au ajuns în vecinătatea Bernei”.
Acolo Samson a fost întâmpinat cu ceva reţineri, dar în final a reuşit să fie primit. El a intrat în oraş cu un
alai splendid, cu stindarde cu armele papei şi ale cantoanelor. Şi-a aşezat prăvălia în biserica Sf. Vincent
şi a început să-şi strige indulgenţele al căror preţ varia de la câţiva bănuţi până la suma de cinci sute de
ducaţi. “Aici avem,” le spunea el bogaţilor, “indulgenţe pe pergament la preţ de o coroană. Acolo,” le
spunea el săracilor, “sunt absoluţiuni pe hârtie obişnuită pentru doi baţi” – trei la jumătate de ban. Aşa
de neruşinată era şarlatania pe care şi-o permiteau emisarii Bisericii Romei, având chiar acea misiune de
la papă, să profite de ignoranţa închinătorilor ei creduli.
De la Baden, unde negoţul lui a fost ridiculizat, el a pătruns în dioceza episcopului de Constanz.
Acţionând numai în temeiul autorităţii bulelor pontificale, el a omis să-i prezinte episcopului
credenţialele sale sau să-i ceară permisiunea. Episcopul a fost ofensat de o asemenea purtare şi imediat l-
a îndrumat pe Zwingli, pastorul principal de la Zurich, şi pe alţi pastori din dioceza lui să-l dea afară pe
acel străin din bisericile lor. Episcopului nu i-a părut rău că a putut găsi un motiv bun pentru a-l
respinge pe intrus deoarece îl privea ca pe unul care călca drepturile episcopului, ale preotului de
parohie şi ale confesorului deoarece, prin acel comerţ, le reducea veniturile.
Dând ascultare acelui mandat, Heinrich Bullinger, preot de ţară la Baumgarten şi tată al ilustrului
reformator cu acelaşi nume, a refuzat să-l primească pe agentul papei. După o altercaţie severă care s-a
încheiat cu excomunicarea preotului, Samson s-a îndreptat spre Zurich. Pe atunci Zwingli, cum văzuse
că vrăjmaşul se apropia, se angajase în ultimele două luni în a stârni indignarea poporului împotriva
indulgenţelor papei. El cunoştea din tot sufletul său şi pe baza autorităţii Scripturii cât de dulce era
iertarea lui Dumnezeu prin jertfa scumă a lui Hristos. Asemenea lui Luther, deseori el tremura pentru că
se simţea păcătos, dar prin harul Domnului Isus a fost eliberat de toate temerile. El spunea: “Când Satan
vrea să mă înspăimânte strigând: «Nu ai făcut aceasta sau aceea din poruncile lui Dumnezeu», imediat
vocea cea blândă a evangheliei mă mângâie spunând: «Tu nu poţi face aceea şi cu siguranţă nu poţi face
nimic – Hristos a făcut totul desăvârşit». Da, când inima-mi este tulburată din cauza că mă simt
neajutorat şi simt slăbiciunea cărnii mele, duhul îmi este înviorat când aud vestea cea bună: «Hristos este
sfinţenia ta! Hristos este îndreptăţirea ta! Hristos este mântuirea ta! Tu nu eşti nimic şi nu poţi nimic!
Hristos este alfa şi omega; Hristos este cel dintâi şi cel de pe urmă; Hristos este totul şi El poate face
totul. Toate lucrurile create te vor amăgi şi te vor lăsa, dar Hristos, Cel sfânt şi drept, te va primi şi te va
îndreptăţi...» Da!” exclama reformatorul luminat, cel fericit şi smerit, dar ferm. “Da! Hristos este
îndreptăţirea noastră, a tuturor celor care vor fi vreodată îndreptăţiţi înaintea tronului lui Dumnezeu”.
Cunoscând adevărurile care eliberează sufletul, bucurându-se de ele şi proclamându-le, cei din Zurich
erau gata să-i închidă porţile impostorului. Când acesta a ajuns în suburbii, o delegaţie desemnată i-a
ieşit înainte în afara zidurilor cetăţii spre a-l informa că i se va permite să se retragă în pace cu condiţia
de a revoca excomunicarea lui Bullinger. Legatul, văzând cât de puternice erau sentimentele împotriva
lui, le-a dat grabnic ascultare şi s-a retras. A plecat încet cu carul tras de trei cai, încărcat cu banii pe care
cu minciunile lui îi storsese de la cei săraci, şi, întorcându-se spre Italia a trecut înapoi munţii. Dieta i-a
adresat imediat papei o mustrare dură în care denunţa purtarea dezonorantă a legatului şi-i recomanda
sfinţiei sale să-l recheme. Leon le-a răspuns după vreo două luni, în aprilie 1519, cu blândeţe şi atenţie.
Fără-ndoială că experienţa pe care o avusese cu revoluţia saxonilor l-au făcut să spere că prin concesii
potrivite va putea evita o a doua revoluţie în cantoanele elveţiene.
“Dieta Helvetică,” spune D’Aubigne, “s-a arătat şi mai hotărâtă decât cea germană. Şi aceasta deoarece
din ea nu făceau parte nici episcopi şi nici cardnali. De aceea şi papa, care nu avea acei suporteri, a
acţionat mai cu blândeţe faţă de Elveţia decât faţă de Germania. Dar chestiunea indulgenţelor, care a
avut un rol atât de important în reforma din Germania, a fost doar un episod în cea din Elveţia”.
Apropierea furtunii
Zelul lui Zwingli în a-i ataca şi expulza pe vânzătorii de indulgenţe din dioceza episcopului de Constanz
a fost apreciat mult de prelat, iar Johann Faber, vicarul său, care era pe atunci prieten apropiat al lui
Zwingli, i-a scris cu multă amabilitate şi stimă, îndemnându-l să “urmărească cu hotărâre ceea ce
începuse atât de bine şi promiţându-i sprijinul episcopului”. Încurajat de asemenea laude şi având
speranţa că episcopul era dispus să contribuie la înaintarea lucrării atât de scumpe inimii sale, el l-a
invitat, atât în mod public cât şi particular, să-l sprijine în răspândirea adevărului evanghelic şi să
permită pedicarea liberă a Evanghelie în toată dioceza lui. “Nu m-am dat în lături,” spunea Zwingli, “să-
i scriu pentru a-l îndemna să aibă în vedere lumina Evangheliei, pe care o vedea izbucnind astfel încât
nici o putere omenească n-o putea opri sau suprima”. Dar nu peste mult timp reformatorul a descoperit
că a avut loc o schimbare în gândirea episcopului şi a vicarului său după ce vânzătorul de indulgenţe
părăsise ţara. “Ei,” adăuga el, “care mai înainte m-au incitat prin îndemnuri, nu au găsit potrivit să-mi
dea alt răspuns în afară de aceste documente publice şi oficiale, cu toate că vicarul mă asigurase în mod
expres mai înainte, atât prin viu grai cât şi în scris, că episcopul lui nu mai putea suporta insolenţa şi
aroganţa nedreaptă a Pontifului roman”.
Johann Faber, cel pe care la Augsburg l-am văzut alături de Eck şi Cochlaeus, a rupt-o de atunci cu
Zwingli, devenind unul dintre cei mai perseverenţi vrăjmaşi ai reformei. De la începutul lucrării sale la
Zurich, reformatorul lucrase neobosit pentru a da învăţătură poporului cu privire la sensul, scopul şi
caracterul evangheliei şi pentru a-i convinge cât de important este să fie conduşi în îndeplinirea
îndatoririlor lor religioase numai de adevărurile Scripturii. “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu
şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca
omul lui Dumnezeu să fie deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2. Timotei 3:16-17). Nu există vreo
“lucrare bună” în legătură cu îndeplinirea căreia Scriptura să nu ne dea nici un fel de informaţie. Zwingli
a trebuit să descopere curând că asemenea concepţii şi învăţături nu puteau fi aprobate de demnitarii
papei. Dar, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, de atunci încolo el şi-a pus toate speranţele pe o bază mai
sigură. Antonio Pucci, nunţiul papal, s-a străduit zadarnic să-l seducă. “El a vorbit cu mine în trei
rânduri,” spunea Zwingli, “şi mi-a făcut multe promisiuni minunate, dar i-am spus că de atunci încolo
eu mă voi dedica, prin harul divin, predicării Cuvântului ca mijloc eficient de a scutura puterea papală”.
Astfel pregătit, el a renunţat în 1520 la pensia pe care o primise de la Roma pentru a achiziţiona cărţi în
calitate de capelan al Sfântului Scaun. “Înainte,” spunea el, “consideram că-mi pot permite să mă bucur
de dărnicia papei atâta timp cât pot păstra cu o conştiinţă curată şi cu evlavie religia şi învăţăturile lui,
dar după ce cunoştinţa Fiului a crescut în mine, am renunţat pentru totdeauna atât la pontif cât şi la
darurile lui”.
Pe atunci s-a manifestat influenţa predicilor lui Zwingli asupra minţii oamenilor şi influenţa prezenţei
lui la Zurich. Multe dintre ceremoniile Bisericii Romei au fost dispreţuite şi au încetat. Postul Paştelui,
care până atunci fusese ţinut cu cea mai mare stricteţe, a ajuns să fie neglijat de orăşeni. Autorităţile
civile s-au alarmat, şi, la plângerile unor preoţi, mai multe persoane au fost aruncate în închisoare.
Poporul susţinea că, în libertatea lor creştină, nu mai făceau deosebire între mâncăruri. Episcopul de
Constanz, auzind de situaţia instabilă, a dat imediat un edict împotriva inovaţiilor şi a inovatorilor,
îndemnând prin agenţii săi poporul să rămână statornic în fidelitatea faţă de biserică, cel puţin până la o
hotărâre a unui consiliu – exact formularea obişnuită. Călugării, care printr-un edict al senatului
primiseră ordinul să predice numai Cuvântul lui Dumnezeu, au ajuns în încurcătură pentru că mulţi
dintre ei nu-l citiseră niciodată. Acel decret a fost semnalul pentru cea mai violentă opoziţie a tuturor
ordinelor călugăreşti şi a preoţilor. Au început să se ţeasă intrigi împotriva pastorului principal de la
Zurich şi viaţa îi era ameninţată. Uneori s-a considerat necesar să pună patrule pe stradă pentru a-i
proteja pe reformator şi pe prietenii lui.
Zwingli vedea cum norii de furtună se adunau din toate părţile şi ştia bine împotriva cui avea să se
dezlănţuie furtuna. Dar aceasta nu a făcut decât să-i sporească zelul şi l-a determinat să scrie pamflete în
apărarea adevărului şi a prietenilor săi şi să le răspândească prin ţară. Principiile reformei s-au răspândit
atât de mult în Elveţia încât Erasmus, într-o scrisoare din 1522, adresată preşedintelui tribunalului din
Mechelen, spunea că “spiritul reformei s-a răspândit atât de larg în Confederaţia Helvetă încât erau două
sute de mii de oameni care erau scârbiţi de Scaunul de la Roma şi în mare parte erau adepţi ai lui
Luther”.
Istoria Bisericii Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia
Capitolul 41. Liderii reformei din Elveţia

După ce am umrărit pe scurt evoluţia lui Zwingli în lucrările din trei cantoane, Glaris, Schweiz şi Zurich,
vom trece la alte scene pentru a cunoaşte câţiva din acei oameni devotaţi pe care Dumnezeu i-a ridicat în
Elveţia pentru aceeaşi lucrare a harului său suveran şi a puterii sale.
Johann Hausschein, care în greacă este numit Oecolampadius, s-a născut la 1482 la Winsberg, în
Franconia, cam cu un an înainte de Zwingli şi Luther. Descindea dintr-o familie respectabilă care venise
de la Basel. Tatăl său hotărâse la-nceput ca el să urmeze o carieră în domeniul comercial sau juridic, dar
mama sa evlavioasă a dorit ca el să fie închinat lui Dumnezeu şi bisericii Lui, şi, în acel scop, a vegheat
asupra lui ca odinioară Monica asupra lui Augustin. El avea un temperament blând şi liniştit, un
caracter excelent şi de timpuriu s-a distins dintre contemporanii săi prin abilităţile lui pentru învăţătura.
A fost trimis la Heidelberg şi apoi la Bologna, unde a studiat jurisprudenţa, dar cum acele studii erau
contrare înclinaţiilor sale şi dorinţei mamei sale, şi tatăl său a dorit ca el să se dedice studiului teologiei.
Potrivit dorinţei părinţilor săi, el a început să slujească în locul unde s-a născut, dar având un cuget
foarte sensibil el a ajuns la convingerea că nu era calificat pentru o asemenea slujbă, aşa că în scurt timp
a plecat la Basel. Acolo el a fost numit să slujească în biserica cea mai importantă biserică de acolo, iar
doi ani mai târziu a primit titlul de doctor în teologie la Universitatea din Basel. El a fost un creştin
sincer şi un predicator elocvent al lui Hristos. El a fost iubit mult şi admirat de cei care-l auzeau, nu
numai pentru slujirea lui publică ci şi pentru smerenia, blândeţea şi evlavia lui. Între timp el a devenit
un foarte bun cunoscător al celor trei limbi ale acrierilor religioase, într-atât încât a atras atenţia lui
Erasmus. Basel era atunci marea cetate a învăţăturii şi a tipăriturilor. “Erasmus era pe atunci ocupat cu
pregătirea primei sale ediţii a Noului Testament şi a fost ajutat de Oecolampadius în compararea
citatelor din Vechiul Testament, care sunt date în Noul Testament, cu originalul în ebraică”.
Oecolampadius a ajuns curând să fie ataşat cu mult entuziasm de Erasmus şi s-ar fi putut ca sufletul lui
să sufere mult din cauza ideilor lui de reformă făcută pe jumătate, dar Domnul, în providenţa Lui cea
bună, l-a chemat pentru un timp să se retragă în liniştea locurilor sale natale. Şi Erasmus pare să fi avut
la fel de multă afecţiune faţă de tânărul predicator. El a recunoscut serviciile importante pe care acesta i
le-a adus: “În această privinţă am fost ajutat destul de mult prin lucrările auxiliare ale unui om eminent
nu numai pentru evlavia lui că şi prin cunoaşterea celor trei limbi necesare unui teolog adevărat. Mă
refer la Johann Oecolampadius, pentru că eu nu sunt atât de bun cunoscător al limbii ebraice pentru ca
să am autoritatea de a mă pronunţa asupra acelor pasaje”.
De la Basel el a mers la Augsburg, primind invitaţia de la preoţii bisericii catedralei să vină pentru a
predica acolo. El a avut ocazia de a-l predica pe Hristos unui mare număr de oameni, dar încă o dată a
fost biruit de timiditatea lui şi determinat să demisioneze. Deşi era creştin, el nu ajunsese la odihna
deplină a sufletului său în lucrarea lui Hristos. Pacea cu Dumnezeu este singurul remediu pentru suflete
atât de tulburate şi fără odihnă. Aceasta dă stabilitate şi consecvenţă a gândirii chiar şi în chestiunile
obişnuite ale vieţii. Putem privi la lucruri cu maimultă linişte, le putem cântări în prezenţa lui
Dumnezeu şi evalua în lumina care ne descoperă adevărata natură a fiecărui lucru. “Am pus
întotdeauna pe Domnul înaintea mea,” spune psalmistul. Şi care este urmarea? “Pentru că El este la
dreapta mea nu mă voi clătina. De aceea mi se bucură inima şi mi se veseleşte sufletul” (Psalmul 16:8).
Acestea sunt negreşit rezultatele când Îl avem întotdeauna pe Domnul ca unicul obiect al nostru: la
dreapta noastră sediul puterii, de unde decurge stabilitatea gândurilor şi bucuria inimii şi bucurie
continuă. Dar, ca multe alte mii de oameni de-a lungul veacurilor, Oecolampadius nu a părăsit sistemul
corupt în care se afla. În loc să încereze să mai facă rău şi să înveţe să facă bine (cum este îndemnul în
Vechiul Testament) sau să urască ceea ce este rău şi să se alipească de ceea ce este bun (ca în Noul
Testament), el a rămas cu Roma şi în zadar a dorit purificarea romano-catolicismului. Dezamăgit şi
deznădăjduit, cum trebuie că este orice suflet credincios care încearcă să pună petece la haina cea veche
în loc să primească haina cea nouă, el s-a închis într-o mânăstire, propunându-şi să-şi petreacă tot restul
vieţii retras şi în studiu.
A stat acolo timp de aproape doi ani şi a ajuns să se familiarizeze, ca şi Luther, cu viaţa monastică, care
este cea mai înaltă expresie a sistemului papal. După ce a părăsit mânăstirea Sf. Brigitte, el s-a refugiat în
castelul renumitului Francisc Sickingen, care era pe atunci locul unde stăteau mulţi învăţaţi, iar, după
moartea acestuia, s-a întors la Basel, unde s-a angajat serios în lucrarea bună a reformei, şi acolo şi-a trăit
restul vieţii.
Leo Juda este reprezentat de istorici ca un om scund, dar cu un spirit eroic, la fel de plin de iubire faţă de
cei săraci ca şi de zel împotriva învăţăturii false. S-a spus despre Leo Juda că avea orice trăsătură a unui
om bun, şi, pe deasupra, şi din abundenţă. El s-a născut în anul 1482, descendent al unei familii nobile
din Alsacia. După ce a studiat pentru un timp la Schelstadt, în 1505 s-a mutat la Basel, unde a fost coleg
de studii cu Zwingli, sub excelentul profesor Wittenbach. Prima lui slujbă pastorală a avut-o, ca şi
Oecolampadius, în priovincia lui natală, dar, tot ca şi el, s-a întors curând la Basel. După ce a predicat un
timp în biserica Sf. Theodor, el i-a succedat lui Zwingli la Einsidlen în 1518, de unde s-a mutat şa Zurich
în 1523 pentru a ocupa postul de pastor la biserica Sf. Petru şi a deveni colaborator cu Zwingli în
lucrarea reformatoare. El era nu numai un predicator zelos al evangheliei, ci şi un student sârguincios al
scrierilor lui Reuchlin, Erasmus şi Luther. El a tradus în germană o parafrazare a Noului Testament
făcută de erasmus, care în acea epocă era considerată deosebit de importantă, din vreme ce pe atunci nu
era în circulaţie mai nici o prezentare a scripturilor în limba populară. S-a folosit de cunoştinţele lui de
ebraică pentru a produce traduceri valoroase ale scrierilor sacre în limba germană şi în latină.
Conrad Kirshner sau Pellican s-a născut în Alsacia în anul 1478. El era renumit pentru cunoaşterea
limbii ebraice şi a literaturii orientale, de care s-a folosit pentru a ilustra adevărul divin. Cu toată
împotrivirea prietenilor săi, el a intrat în viaţa monastică la vârsta de şaisprezece ani. La douăzeci şi cinci
de ani, învăţătura şi evlavia lui îl recomandau pentru funcţia de profesor de teologie la Basel, iar peste
doi ani, printr-o bulă papală, a primit titlul de doctor în teologie. El s-a îmbolnăvit la Milano, în drumul
prin Italia, unde urma să fie încununat cu onoruri mai mari, aşa că s-a întors la Basel, unde episcopul l-a
angajat pentru a întocmi un sumar al punctelor principale ale credinţei creştine direct din sfintele
scripturi. Faima şi influenţa lui au sporit rapid şi a dobândit rapid mai multe onoruri, dar, odată cu
acestea a avut loc şi o importantă schimbare în gândirea lui. El a ajuns să nu mai aibă încredere în
învăţăturile dominante şi în născocirile papalităţii: indulgenţe, confesiuni, purgatoriu şi supremaţia
papei. Cam pe atunci începuseră să se răspândească scrierile lui Luther. Cele nouăzeci şi cinci de teze pe
care le publicase reformatorul i-au ajuns în mâini şi el a fost în general de acord cu ele, dar spera ca
Luther să i le explice mai bine. După aceea, Pellican s-a pregătit să renunţe la veşmintele monastice şi pa
perspectivele de promovare şi a lucrat un timp la Basel pentru răspândirea adevărului lui Dumnezeu. În
1526 s-a mutat la Zurich, unde a rămas până la moartea lui, în 1556.
Wolfgang Fabricius Koefflin sau Capito a fost fiul unui senator alsacian. Mama lui era dintr-o familie
nobilă. S-a născut la Haguenau în anul 1478. Astfel, provincia Alsacia a avut onoarea de a fi locul de
naştere a trei dintre cei mai distinşi şi mai zeloşi reformatori. Capito avea înclinaţii spre biserică, dar tatăl
său avea o puternică aversiune faţă de caracterul clerului din acel timp, aşa că el s-a ocupat cu studii
medicale, A studiat succesiv fizica, teologia şi legea canonică şi a obţinut titlul de doctor în fiecare din
acele domenii, iar după moartea tatălui său s-a limitat la profesia clericală, care fusese alegerea lui
iniţială.
Relatăm pe scurt cariera lui. A fost profesor de filozofie la Freiburg pentru puţin timp, apoi predicator la
spires timp de trei ani, după care, cu ocazia unei vizite la Heidelberg, a legat o prietenie cu
Oecolampadius, care a fost întreruptă numai de moartea acestuia din urmă. În 1513 a ajuns la Basel. La
invitaţia senatului el a acceptat postul de preot al bisericii catedralei din oraş. Erasmus spune că el era
“un teolog profund, un om cu talent deosebit în cele trei limbi şi având o evlavie şi o sfinţenie
deosebită”. După ce s-a stabilit la Basel l-a convins pe Oecolampadius să i se alăture şi aceasta a adus
reforma în acel loc. Cei doi oameni credincioşi au lucrat mult pentru evanghelie şi slujirea prin cuvânt. A
fost semănată multă sămânţă bună, care a produs o bogată recoltă de suflete mântuite spre gloria lui
Dumnezeu Tatăl.
Timp de cinci ani, până în 1520, Capito a fost angajat în prezentarea scripturilor, în special a Evangheliei
după Matei în mari adunări. Astfel, în acel an el şi-a anunţat succesul în curs: “Aici lucrurile merg tot
mai bine. Teologii şi călugării sunt cu noi. Un auditoriu foarte numeros ascultă prelegerile mele din
Matei. Sunt, într-adevăr, unii care fac ameninţări groaznice la adresa lui Luther, dar învăţătura este prea
adând înrădăcinată pentru a fi suprimată prin violenţă. Unii mă acuză că favorizez lutheranismul, dar
am grijă să-mi ascund faţă de ei acea înclinaţie”. Acea stare liniştită a lucrurilor nu a continuat mult
timp. El a fost acuzat de erezia lui Luther şi preoţii şi călugării au conspirat împotriva lui. Fiind solicitat
de Albert, Arhiepiscopul de Metz, să devină cancelarul său, a acceptat invitaţia şi a părăsit acel loc.
Auzind aceasta, poporul a fost foarte impresionat şi indignat împotriva preoţilor şi a călugărilor, aşa că
în oraş s-a produs o tulburare violentă.
Faima lui Capito ca învăţat şi om evlavios era atât de mare încât Leo al X-lea, fără să i se fi cerut, i-a
oferit funcţia de protopop. Împăratul Carol al V-lea l-a înnobilat, iar Albert, primul prinţ al Imperiului
German, l-a numit consilier ecleziastic şi cancelar. Dar aceste poziţii înalte şi onoruri nu se potriveau cu
spiritul lui şi cu dorinţa inimii lui, deşi pe atunci el nu prea înţelesese marea lucrare pentru care îl
pregătea Dumnezeu. Treptat, i s-au deschis ochii pentru a descoperi adevărul, mesa a ajuns să fie ceva
contrar conştiinţei sale şi el a refuzat să o mai celebreze. După o şedere de aproximativ trei ani la curtea
arhiepiscoului cardinal, el a demisionat şi i s-a alăturat lui Bucer la Strasbourg ca simplu predicator al
evangheliei, unde a lucrat până la moartea lui, în 1541. Aceea a fost lucrarea care era desfătarea
sufletului său. El a început să insiste asupra necesităţii unei reforme şi a căutat să lucreze în dependenţă
de dumnezeu. Încă dn 1512, el a fosrt de acord cu Pellican că cina Domnului era doar un memorial al lui
Hristos, şi aceasta cu mult timp înainte ca învăţătura să fi fost prezentată public de reformatorii elveţieni.
Caspar Hedio s-a născut în marchizatul Baden din Şvabia. A primit educaţia la Basel, unde şi-a luat şi
licenţa. El a lucrat mult timp şi cu succes în vestirea evangheliei, întâi la Meinz, apoi la Strasbourg. Când
Capito a părăsit Basel, Hedio a fost ales ca succesor al lui. Partida papală a adus obiectţii. Predicatorul
neînfricat a spus: “Adevărul înţeapă şi nu este prudent ca prin predicarea lui să răneşti urechi sensibile.
Dar aceasta nu contează! Nimic nu mă va face să mă abat de la calea cea dreaptă”. Călugării şi-au
intensificat eforturile. “Este discipolul lui Capito,” au strigat ei, sporind tulburarea generală. “Voi fi
aproape singur,” îi scria Hedio lui Zwingli, “abandonat în slăbiciunea mea, să lupt împotriva acestor
monştri urâcioşi. Învăţătura şi creştinismul sunt acum între ciocan şi nicovală. Luther tocmai a fost
condamnat de universităţile de la Louvain şi Koln. Dacă biserica a fost vreodată în pericol iminent, acum
este acel moment”. S-ar părea că s-a retras la Strasbourg pentru un timp, unde lucrările sale nu au fost
întrerupte aşa de mult. A fost un om cu un temperament blând şi moderat.
Berthold Haller, reformatorul Bernei, s-a născut la Aldingen, în Wurtemberg, cam prin anul 1492. A
studiat la Pforzheim, unde l-a avut profesor pe Silller şi Melanchton i-a fost coleg. Cei din Berna, care
fuseseră ostili noilor opinii şi mâniaţi împotriva Zurichului pentru că cedase faţă de ceea ce ei numeau
lutheranism, au început să mai relaxeze prejudecăţile lor la predicarea blândă dar evanghelică a lui
Berthold Haller. În anul 1520, el a fost numit pe post de preot şi predicator la catedrală. Lui i s-a alăturat
Sebastian Meyer, un franciscan care fusese papistaş, dar a devenit un predicator zelos al evangheliei
harului lui Dumnezeu. Haller era învăţat şi elocvent şi forţa predicilor lui a făcut ca el să capete multă
influenţă asupra cetăţenilor. Prin eforturile concertate ale acestor doi reformatori, sentimentele religioase
au evoluat în scurt timp astfel încât a fost necesară intervenţia guvernului.
Cu o fire timidă şi modestă, el a apelat la Zwingli pentru a-i da sfaturi în necazurile lui şi a avut
încredere în el în toate încercările, iar Zwingli s-a dovedit potrivit să-i inspire curaj. “Sufletul meu este
copleşit,” îi spunea într-o zi lui Zwingli, “nu pot suporta un tratament atât de nedrept. Sunt hotărât să
demisionez de la amvonul meu şi să mă retrag la Basel, să mă angajez deplin în societatea lui
Wittembach, pentru studiul învăţăturii sacre”. “Vai!” îi răspundea Zwingli, “şi eu simt că descurajarea
mi se strecoară în suflet când mă văd atacat, dar Hristos îmi trezeşte conştiinţa prin puterea stimulatoare
a ameninţărilor şi a promisiunilor Sale. El mă alarmează spunând: «Oricene se va ruşina de mine
înaintea oamenilor, mă voi ruşina şi Eu de el înaintea Tatălui» şi îmi redă pacea spunând: «Oricine Mă
va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu». O! Curaj, dragul meu
Berthold! Numele noastre sunt scrise cu litere de neşters în registrele cetăţenilorcerului. Sunt gata să mor
pentru Hristos... O! Dacă acei feroci pui de urs ai tăi să audă învăţătura lui Isus Hristos, atunci se vor
îmblânzi. Dar trebuie să faci această lucrare cu multă blândeţe, ca să nu se întoarcă spre tine cu furie şi să
te facă bucăţi”. Berthold a prins curaj. Flacăra care ardea atât de strălucitor în inima lui Zwingli a aprins-
o pe cea a lui Haller. El a predicat cu mai mult zel şi cu mai multă putere, iar binecucântarea lui
Dumnezeu, evanghelia purp a fost redată republicii Berna, de unde fusese atât de mult timp exclusă.
Oswald Myconius – trebuie să-l deosebim de Friedrich Myconius, discipolul lui Luther – s-a născut la
Lucerne, în 1488. A studiat la Basel, unde a ajuns să fie cunoscut de învăţaţii din cercul lui Erasmus, dar
mai ales de cei din cercul lui Zwingli. A condus şcoala publică de la Basel, apoi cea ce la Zurich şi apoi
pe cea din oraşul său natal, Lucerne. Din cauza spiritului militar care domina acel canton, predicatorul
evangheliei păcii care se încumeta să condamne practica serviciului militar pentru străini sau care căuta
să mai limiteze obiceiurile războinice, era imediat întâmpinat de cea mai hotărâtă şi violentă opoziţie.
“Este un lutheran,” au strigat, “şi Luther trebuie să fie ars, şi învăţătorul împreună cu el”. A fost chemat
să se înfăţişeze înaintea consiliului şi i s-a interzis să citească scrierile lui Luther înaintea elevilor sau le
menţioneze vreodată înaintea lor sau măcar să se gândească la ele. “Dar de ce ar trebui cineva să-l
prezinte pe Luther,” le-a răspuns el, “dacă are evangheliile şi scrierile Noului Testament?” Duhul său
blând a fost rănit şi a ajuns deprimat: “Toţi sunt împotriva mea,” exclama el, “asaltat de atâtea furtuni,
încotro să mă-ndrept şi cum să scap de ele? Dacă Hristos nu ar fi fost cu mine, atunci demult aş fi căzut
sub loviturile lor”. În 1523 a fost expulzat din Lucerne, şim după mai multe schimbări, a devenit
succesorul lui Oecolampadius la Basel, atât ca profesor cât şi la amvon, poziţii pe care le-a avut până la
moartea lui, în 1522. El a lucrat mult pentru răspândirea adevărului şi serviciile pe care le-a adus cauzei
reformei au fost mari şi valoroase.
Joachim von Walt sau Vdian a fost un laic distins, născut la Sf. Gall, unde a fost de opt ori pus în fucţia
de consul. El cunoştea bine aproape toate felurile de învăţături şi de timpuriu şi-a pus problema
reformei. Prin harul lui Dumnezeu, cu statornicie, zel şi multă înţelepciune şi prudenţă a promovat
cauza reformei. În mai multe rânduri a prezidat dezbaterile prin care lucrarea cea bună a înaintat în
Elveţia.
Thomas şi Andreas Blaurer erau dintr-o familie nobilă de la Constanz şi amândoi au lucrat de timpuriu
pentru cauza reformei. Cel din urmă s-a distins în special ca reformator al oraşului său natal. Acel oraş
renumit în istorie pentru persecuţia papală şi statornicia creştină a avut favoarea de a beneficia şi de
lucrările lui Sebastina Hoffmeister şi ale lui Johann Wauner, care au susţinut cu multă nobleţe
învăţăturile reformei în acel oraş celebru, cu toate că au avut de suferit pentru ele*.
* Datele şI evenimentele cuprinse în schiţele anterioare au fost luate în principal din Istoria lui Scott, unde
cititorul va găsi multe detalii pe care le-am omis. Vol. 2, p. 366-384
Reflecţii asupra zorilor reformei elveţiene
Este oare posibil să nu vadă cineva providenţa cea bună şi harul suveran al lui Dumnezeu în acea nobilă
mulţime a martorilor pentru Hristos şi evanghelia Lui? Atât de mulţi oameni, în locuri diferite, ca şi
când s-ar fi învoit, au studiat cu toţii aceleaşi adevăruri din aceleaşi motive, cu aceleaşi dorinţe şi fiind
convinşi de aceleaşi rezultate, cu toate că pentru un timp nu au avut cunoştinţă unii de alţii, şi aceasta a
avut loc independent de mişcarea cu acelaşi caracter care a avut loc în Germania. Am evitat să ducem
istoria acestor pionieri după 1520 – cu un an înaintea Dietei de la Worms – când numele şi scrierile lui
Luther au început să se răspândească în alte ţări.
Cititorul atent trebuie să fi observat că majoritatea liderilor pe care i-am menţionat erau oameni cu
caractere deosebite, învăţaţi şi capabili, care aveau deschisă calea pentru a avansa şi a dobândi onoruri,
şi toate acestea le-au sacrificat de bunăvoie pentru a se dedica deplin Domnului Isus Hristos şi
evangheliei Sale. Şi Dumnezeu – care niciodată nu uită să-i onoreze pe aceia care-L onorează pe El – a
primit sacrificiile lor de bunăvoie şi a sfinţit învăţătura, talentele şi caracterul lor pentru împlinirea
lucrării Sale celei mari. El a făcut ca forţa lor morală să fie simţită şi de cei mai plini de prejudecăţi dintre
vrăjmaşii lor. În această privinţă se poate spune pe bună dreptate că: “Domnul a dat cuvântul; mare este
oştirea vestitorilor” (Psalmul 68:11). Şi s-a remarcat că acei oameni eminenţi erau ca fraţii care trăiesc
împreună în unitate, că erau cu toţii fermi şi prieteni credincioşi, chiar până la moarte şi că printre ei nu
s-a auzit nici măcar o notă discordantă.
Inima credincioasă tresaltă de bucurie când vde atât de clar puterea lui Dumnezeu lucrând spre gloria
Fiului Său şi pentru eliberare bisericii sale de sub robia papalităţii. Nimic nu este mai minunat pe lume
decât a vedea trimful adevărului când lucrează Duhul lui Dumnezeu. Ce ni se prezintă? Ca la început,
câţiva oameni, care, numai prin puterea adevărului, s-au angajat să schimbe concepţiile religioase,
sentimentele şi căile contemporanilor lor. Respectul oamenilor faţă de cele din vechime, faţă de religia
străbunilor lor şi alte o mie de interese diverse au intervenit pentru a opri înaintarea reformei. Regii
pământului cu armatele lor şi pontifii cu emisarii lor s-au asociat pentru a se opune noilor învăţături şi
pentru a-i reduce la tăcere prin moarte pe acei martori. Dar toate acestea nu au reuşit nimic altceva decât
să purifice motivele reformatorilor şi să-i facă să fie şi mai zeloşi. Pentru privires firească erau obstacole
de neînvins, dar, cu toate acestea, cauza adevărului a triumfat depăşind toate obstacolele, şi aceasta fără
mijloace alte vizibile înafară de predicarea cuvântului şi de rugăciune.
În continuarea istoriei noastre vom vedea cât de adevărate sunt aceste afirmaţii. Naţiuni întregi,
ascultând glasul reformatorilor, au părăsit felul de închinare al părinţilor şlor, şi-au distrus idolii şi au
desfiinţat într-o zi obiceiurile pe care le aveau de multe generaţii. Ceea ce la început părea a fi numai o
dispută a teologilor a produs o mare revoluţie morală, a cărei influenţă este vizibilă în lumea civilizată*.
* Prefaţă la Life of Zwingle, de J.G. Hess, traducere de Lucy Aikin
Înaintarea reformei - Zurich
În cursul anului 1520 – după cum am văzut deja – autorităţile civile de la Zurich au intervenit pentru
prima dată în lucrarea reformei. Începuse să se arate efectul predicilor lui Zwingli asupra clasei de mijloc
şi a celei de jos. Înafară de problema Postului Paştelui, care a ajuns să fie dezbătută în Senat, prin edictul
episcopului de Constanz, Zwingli a atras atenţia cetăţenilor din Zurich asupra marii imoralităţi care se
generalizase în Elveţia ca urmare a celibatului clerului, şi, într-o scrisoare particulară adresată
episcopului, l-a rugat să nu dea nici un edict contrar evangheliei şi să nu mai tolereze curvia şi să nu mai
impună celibatul preoţimii. “În unele cantoane preoţilor li se cerea să aibă concubine şi peste tot această
practică era permisă pentru bani”. Cu toate acestea, în loc să dea ascultare mustrărilor pe care
reformatorul le adusese în mod respectuos, episcopul a început să persecute mai mulţi membri ai
clerului care îmbrăţişau noile opinii. Aceia au fost înfieraţi ca eretici lutherani şi denunţaţi ca având
opinii ostile Scaunului de la Roma. Până atunci reformatorii elveţieni nu s-au lovit de vreo opoziţie
publică sau sistematică, dar în acel moment biserica a implorat statul să intervină pentru a-i interzice
peste tot.
Dar, sub providenţa cea bună a lui Dumnezeu, opoziţia care s-a iscat în multe locuri a dus la adâncirea şi
extinderea lucrării reformatoare. Controversele şi dezbaterile publice au fost mijloacele cele mai des
folosite în Elveţia pentru înaintarea reformei. Vântul persecuţiilor nu a făcut altceva decât să împrăştie
sămânţa cea bună a împărăţiei, astfel că aceasta a prins rădăcini peste tot în ţară. “Ca şi în zilele
apostolilor,” spune istoricul elveţian, “preoţii s-au ridicat împotriva învăţăturilor noi. Dacă nu ar fi fost
acele atacuri, probabil că învăţătura ar fi rămas necunoscută, ascunsă numai în câteva suflete. Dar
Dumnezeu găsise ceasul potrivit pentru a o arăta înaintea lumii. Împotrivirea i-a deschis noi căi şi a făcut
ca ea să se lanseze în alte direcţii şi ca naţiunile să-şi aţintească privirile asupra ei. Pomul care era
destinat să adăpostească poporul Elveţiei fusese plantat bine în văile ei, dar era nevoie de furtuni pentru
ca rădăcinile să-i fie întărite şi să-şi întindă ramurile. Partizanii papalităţii, văzând focul care mocnea la
Zurich s-au repezit pentru a-l stinge, dar nu au reuşit decât să înteţească şi mai mult flacăra şi să întindă
incendiul*”.
Conspiraţia călugărilor împotriva lui Zwingli
În anul 1522, învăţăturile cele noi înaintaseră atât de mult la Zurich încât nu numai episcopul ci chiar şi
senatul a ajuns să fie preocupat serios de ele. Dezbinările şi tulburările care existau în oraş de câtva timp
erau în creştere, iar călugării, încurajaţi de superiorii lor, au înălţat obişnuitul strigăt că era erezie,
răzvrătire şi necredinţă. În oraş erau trei ordine călugăreşti: dominicani, franciscani şi augustinieni.
Aceştia au conspirat împotriva lui Zwingli şi l-au acuzat înaintea magistraţilor că “ataca necontenit
ordinele lor, ridiculizându-le în discursurile lui şi făcând ca ele să fie dispreţuite de popor”. Ei au cerut
senatului să-l reducă la tăcere pe predicator şi să abroge edictul din 1520, sau măcar să le permită să
predice din Aquinas şi Scottus. Autorităţile nu numai că eu respins petiţia lor, ci chiar au reînnoit
ordinul ca “de la amvon să nu se prezinte nimic care să nu poată fi dovedit clar prin cuvântul scris al lui
Dumnezeu”. Exasperaţi, călugării nu au mai avut grijă să-şi ascundă intenţiile, ci au jurat că, dacă
Zwingli nu avea să înceteze ostilităţile, ei vor fi nevoiţi să adopte măsuri violente.
Cam tot pe atunci, episcoul a adresat senatului al doilea apel, în care a prezentat multe acuzaţii grave
împotriva lui Zwingli. Clerului şi magistraţilor din dioceza lui, ca şi primarului şi consiliului de
canonici, le-a adresat un lung îndemn însoţit de copii ale bulelor papale şi de edictul de la Worms
împotriva lui Luther, care a fost încredinţat la trei emisari ecleziastici.
Când Zwingli a luat poziţie şi a răspuns la acuzaţiile episcopului, adversarii săi au fost reduşi la tăcere.
Dar el era atât de tulburat şi de întristat în duhul lui de prezenţa acuzatorilor săi, care odinioară îi
fuseseră prieteni apropiaţi, ca şi de starea generală a lucrurilor, că a cerut respectuos să se organizeze o
conferinţă publică la care să aibă posibilitatea de a se apăra şi de a-şi apăra învăţăturile. Între timp el a
scris cu mutl sârg pentru a face şi mai larg cunoscute adevărurile pe care le susţinea şi le prezenta ca
învăţătură, ca şi erorile şi abuzurile împotriva cărora mărturisea.
Publicaţiile lui Zwingli
În iulie 1522 el a adresat membrilor Cofederaţiei Elvete un “Îndemn prietenesc şi evlavios”, rugându-i
“să nu împiedice predicarea evangheliei şi să nu dezaprobe căsătoria clericilor”. “Nu vă temeţi,” le scria
el conducătorilor cantoanelor, “să ne acordaţi aceste libertăţi; pentru că există semne clare după care
oricine îi poate recunoaşte pe adevăraţii predicatori evanghelici. Cel care, neglijându-şi interesele lui
personale, nu se dă înapoi de la muncă şi privaţiuni pentru a face să fie cunoscută şi respectată cauza lui
Dumnezeu, pentru a-i aduce pe păcătoşi la pocăinţă, pentru a aduce mîngâiere celor în necaz, este fără-
ndoială în acord cu Hristos. Dar când vedeţi învăţători care zi de zi prezintă noi sfinţi la care să se
închine poporul, cărora trebuie să li se câştige favoarea prin intermediul darurilor, şi când aceiaşi
învăţători susţin că au autoritate preoţească şi susţin autoritatea papei, atunci puteţi considera că ei sunt
mai preocupaţi de profitul lor decât de sufletele care le sunt încredinţate”.
“Dacă asemenea oameni vă sfătuiesc să opriţi prin decrete predicarea evangheliei, atunci fiţi surzi faţă
de insinuările lor şi puteţi fi siguri că ei urmăresc să nu aibă de suferit beneficiile şi onorurile lor şi
spuneţi că dacă această lucrare vine de la oameni, ea va pieri de la sine, dar dacă este de la Dumnezeu ar
fi zadarnic să uniţi toate puterile pământului împotriva ei*”.
* Hess, p. 130-138
După ce a explicat natura evangheliei şi că numai din ea pot veni învăţături mântuitoare, el a atacat
imoralitatea dominantă printre ecleziastici ca find una care aduce mari prejudicii cauzei creştine şi a
pledat în modul cel mai solemn împotriva interzicerii căsătoriei clericilor, arătând că acela era un mijloc
modern care avea ca scop înălţarea exagerată a bisericii prin ruperea legăturilor care i-ar fi apropiat de
popor pe slujitorii ei, prin aceea că îi făcea să fie străini de afecţiunile normale, determinându-i să-şi
concentreze zelul asupra intereselor unei organizaţii, a ordinului de care aparţineau, pentru susţinerea
sistemului papal.
În aceeaşi perioadă el i-a adresat o mustrare zimilară şi episcopului de Constanz, în care, spunea Hess,
“l-a rugat pe episcop să se pună în fruntea celor care lucrează pentru a înfăptui reforma în biserică, şi, cu
înţelepciune şi prudenţă, să permită demolarea a ceea ce fusese înălţat cu îndrăzneală”. Aceste două
petiţii au fost semnate de Zwingli şi de alţi zece dintrei cei mai zeloşi susţinători ai reformei din Elveţia.
Îndemnul sau mandatul episcopului către consiliul canonicilor din Zurich l-a făcut pe Zwingli să scrie
încă lucrare, pe care a numit-o “Archeteles”, cuvânt care are semnificaţia “începutul sfârşitului”.
Aceasta era un sumar al principalelor puncte în dispută între reformatori şi adversarii lor. “Această
lucrare,” spunea Gerder, “ne prezintă o imagine veridică a reformei zwingliene – cu mult diferită de cea
pe care o redau mulţi alţi scriitori”. Ea a ajuns mai celebră decât pamfletele lui anterioare şi a fost mult
preţuită nu numai în Elveţia ci şi în ţări străine, ea arătând că autorul ei era “tare în scripturi” şi unul
care îmbina temeritatea cu moderaţia autentic creştină*.
* din citatele lui Scott din Gerdes sau Gerdesius, profesor de teologie la Groningen şi din A. Ruchat, vol. 2, p. 406
Când la Zurich aveau loc acele evenimente, episcopul, care nu se mai credea capabil să reprime
dizidenţa, a făcut apel la adunarea naţională a fost convocată la Baden şi a cerut ca întreaga Confederaţie
Helvetă să se implice pentru executarea hotărârilor sale. Dar seminţele reformei răsăriseră şi acolo la fel
de puternic ca şi la Zurich, cel puţin în rândul pastorilor, pentru că aceştia luaseră în unanimitate
hotărârea să nu predice nici o învăţătură care nu poate fi dovedită din scriptură. “Acest apel al
episcopului,” spune Waddington, “a avut ca efect persecutarea unui singur delicvent”. Un anumit
Urban Wyss, pastor de la Visisbach, din comuna Baden, care predica împotriva invocării sfinţilor, a fost
arestat şi predat prelatului, şi, printr-o lungă întemniţare la Constanz, s-a distins ca primul dintre
reformatorii elveţieni care au suferit pentru adevăr.
Zwingli şi fraţii săi
După cum am spus cu privire la începutul vieţii reformatorului, el a avut cinci fraţi. Şi este de interes să
observăm că totţi erau în viaţă în această perioadă a istoriei lui, şi, auzind de relatări cu privire la
apostazia lui Ulrich, au fost foarte stânjeniţi în legătură cu fratele lor şi au dorit să vorbească cu el despre
acea chestiune. Deşi s-ar părea că ei erau mai curând îngrijoraţi în legătură cu respectabilitatea numelui
familiei lor decât cu mântuirea sufletului, aceasta i-a oferit ocazia de a scrie mai complet şi cu mai multă
libertate despre marele subiect al evangheliei şi de a exprima profundele sentimente creştine din inima
lui.
După ce şi-a exprimat efecţiunile sincere faţă de fraţii săi şi interesul său pentru bunăstarea lor, el i-a
asigurat că nicicând nu avea să înceteze să-şi îndeplinească cu fidelitate şi cu sârguinţă îndatoririle de
pastor creştin, nelăsându-se înfricoşat de teama de lume sau de tiranii puternici care guvernează. “Cu
privire la mine însumi,” spunea el, “nu sunt deloc îngrijorat pentru că demult m-am încredinţat pe mine
însumi în mâinile lui Dumnezeu... Fiţi liniştiţi pentru că nu mi se poate întâmpla nici un rău cu privire la
care să nu-mi fi făcut socotelile şi pentru care să nu fiu pregătit. Ştiu că, într-adevăr, puterea mea este
slăbiciune desăvârşită şi cunosc şi puterea celor împotriva cărora m-am încumetat să lupt. Dar, aşa cum
Sf. Pavel spunea cu privire le el «am putere pentru toate în Hristos, care mă întăreşte»... Dar voi cu: «Ce
ruşine va fi şi ce pată pe numele familiei ca tu să fii ars pe rug ca eretic sau să suferi altă moarte
ruşinoasă? Şi ce folos vei avea din aceasta?» Iubiţii mei fraţi, ascultaţi răspunsul meu: Hristos,
Mâtuitorul şi Domnul peste toate, al cărui soldat sunt a spus «Fericiţi sunteţi voi când oamenii vă vor urî
şi când vă vor alungad dintre ei şi vă vor defăima şi vor lepăda numele vostru ca rău, din cauza Fiului
Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de bucurie, pentru că, iată, răsplata voastră este mare în cer»
(Luca 6:22-23). Aflaţi deci că, cu cât numele meu este mai înfierat de această lume din cauza Domnului,
cu atât va fi el mai onorat înaintea lui Dumnezeu Însuşi... Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a coborât pentru
a-Şi vărsa sângele pentru mântuirea noastră, deci este un soldat laş şi nevrednic de numele Lui acela care
nu va dori să-şi sacrifice viaţa pentru gloria comandantului său, ci mai curând este gata să arunce scutul
şi să fugă în mod ruşinos...”
“Voi sunteţi fraţii mei şi vă recunosc această calitate, dar dacă nu doriţi să fiţi fraţi ai mei în Hristos,
atunci trebuie să vă plâng cu cea mai adâncă durere şi întristare, deoarece cuvântul Domnului ne cere să
ne părăsim până şi tatăl şi mama dacă ei caută să ne depărteze inimile de la El. Încredeţi-vă în cuvântul
lui Dumnezeu fără şovăire şi staţi liniştiţi. Toate durerile şi plângerile voastre aduceţi-le înaintea lui
Hristos, vărsaţi-vă rugăciunile înaintea Lui. Numai la El să căutaţi harul, pacea şi iertarea păcatelor
voastre. În sfârşit, uniţi-vă cu Hristos printr-o legătură atât de intimă ca El să fie una cu voi şi voi să fiţi
una cu El. Să dea Dumnezeu ca, fiind sub protecţia Lui, să fiţi conduşi de Duhul Său şi să urmaţi
învăţătura Lui! Amin. Nu voi înceta niciodată să fiu fratele vostru credincios, numai ca voi să doriţi să
fiţi fraţi cu Hristos. Din Zurich, în mare grabă, în anul lui Hristos 1522”.
Aceste adânci răsuflări din străfundul sufletului lui Zwingli trebuie să impună cea mai plină de
recunoştinţă laudă pentru orice inimă înnoită prin harul lui Dumnezeu. Ce dăruire pentru Hristos,
pentru evanghelia Lui, pentru biserica Lui, pentru de rudele lui, ţara lui şi pentru omenire! Cunoştinţa
lui cu privire la calea mântuirii şi felul în care a pătruns marele adevăr dătător de odihnă al identificării
cu Hristos ne umplu inima de o încântare admirativă. Este adevărat că el nu a înţeles eliberarea prin
moarte de sub puterea păcatului, a lui satan şi a lumii, aşa cum ne învaţă Romani 6 şi alte asemenea texte
şi nici nu putea să fi cunoscut învăţătura scripturii cu privire la biserica trup al lui Hristos, potrivit
cuvântului “noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie
liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1. Corinteni 12:13). Dar el înţelesese că este
comuniune în har şi binecuvântare prin credinţa în jertfa scumpă a lui Hristos. Dacă ar fi fost mai mult
în “puterea învierii Lui”, atunci el ar fi fost mai puţin ceea ce biografii lui numesc “patriotul creştin.
Eroul creştin”. Nu că atunci ar fi iubit mai puţin pe aproapele său sau pe rudele lui sau omenirea, ci
iubirea lui s-ar fi manifestat potrivit duhului unuia care nu numai că a murit ci a şi fost înviat împreună
cu Hristos şi care este unit cu Domnul prin acelaşi Duh, fiind locuinţa Duhului Sfânt. Asemenea lui
Luther, el a susţinut că îndreptăţirea numai prin credinţă este piatra din capul unghiului pentru
creştinism, deşi, în mod evient, el a fost mai puţin dominat de prejudecăţi şi a avut vederi mai largi
asupra adevărului divin decât reformatorul saxon şi un stil mai elevat de a exprima adevărul.
Dezbaterile de la Zurich
Potrivit cererilor lui Zwingli, după cum am notat deja, senatul de la Zurich a anunţat o conferinţă pentru
a discuta şi a domoli disputele religioase, care avea să înceapă la 29 ianuarie 1523. Aceasta a fost prima
dintre acele dezbateri publice, care, prin providenţa lui Dumnezeu, a dus la înaintarea rapidă a reformei.
Toate persoanele care aveau ceva de spus împotriva pastorului şef au fost invitate să-şi prezinte public
acuzaţiile lor.
Senatul a anunţat totuşi o clauză nobilă: aceea ca “să se facă apel numai la scripturi ca unicul criteriu de
judecată şi nu la obiceiuri sau tradiţii de-ale oamenilor”. A fost invitat clerul cantonului, iar episcopul a
fost rugat să se înfăţişeze personal, sau, dacă aceasta nu ar fi fost posibil, să trimită reprezentanţi
competenţi.
Pentru ca toate părţile să fie informate cu privire la subiectele dezbaterii şi ca numeni să nu poată invoca
faptul că a fost luat prin surprindere, Zwingli a publicat cu câtva timp înainte şaizeci şi şapte de
propoziţii care cuprindeau principalele învăţături pe care le predica el şi pe care era pregătit să le
susţină. Acelea au fost distribuite larg şi din timp.
Tezele lui Zwingli
Din vreme ce aceste teze ale lui Zwingli pot fi considerate crezul reformatorilor elveţieni, va fi de folos
pentru cititor să enunţăm pe scurt cele mai importante dintre aceste propoziţii:
“Evanghelia este singura regulă pentru credinţă, şi este eronată afirmaţia că ea nu are valoare fără
aprobarea Bisericii Romei; Hristos este unicul cap al bisericii; toate tradiţiile trebuie respinse; încercările
clerului de a-şi justifica luxul, bogăţiile, onorurile şi demnităţile constituie cauza dezbinărilor din
biserică; penitenţele sunt dictate numai de tradiţie şi nu sunt de nici un folos pentru mântuire; masa nu
este un sacrificiu, ci numai comemorarea sacrificiului lui Hristos; mâncărurile sunt indiferente;
Dumnezeu nu a oprit nici o categorie de creştini să se căsătorească, şi, ca urmare, este greşit ca preoţilor
să le fie interzisă căsătoria, deoarece celibatul lor a ajuns să cauzeze mult desfrâu de tot felul. Acordarea
absoluţiunii pentru bani însamnă simonie; numai Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele, iar cuvântul
lui Dumnezeu nu spune nimic despre purgatoriu. Afirmaţia că harul decurge în mod necesar din
primirea sacramentelor este o invenţie modernă; nimeni nu trebuie să fie molestat pentru opiniile lui şi
este de competenţa magistratului să-i oprească pe aceia care tind să tulbure liniştea publică*”.
* Hess, p. 148
Adunarea de la Zurich
Cronicarii spun că, în dimineaţa zilei de 29, devreme, mulţi se îmbulzeau în sala pentru conferinţă. Era
prezent tot clerul oraşului şi cantonului, împreună cu mulţi alţii din zone îndepărtate, şi o mare mulţime
de învăţaţi, de oameni de rang înalt şi fel de fel de popor. Consulul Republicii, Marc Reust, un om
integru, a deschis deliberările. El a spus despre cele şaizeci şi şapte de propoziţii ale lui Zwingli şi a cerut
ca toţi cei care erau contra lor să-şi prezinte fără teamă obiecţiunile. Marele maestru al curţii episcopale,
vicarul general Faber, şi mai mulţi teologi, erau prezenţi în calitate de reprezentanţi ai episcopului. Toţi
se aşteptau ca Faber să încerce să combată tezele lui Zwingli şi să apere sistemul oficial, dar Faber îşi
cunoştea prea bine adversarul pentru a face aşaceva şi a refuzat să discute vreunul dintre articole.
Zwingli a căutat zadarnic să-l atragă într-o dispută. Faber a spus: “Eu am fost trimis aici nu pentru a
dezbate ci pentru a asculta. Apoi, acesta nu este locul potrivit pentru a dezbate lucruri atât e mari, ci se
cuvine mai bine să aştepte decizia unui conciliu general, care este singurul tribunal legitim pentru
chestiuni care ţin de doctrină, un asemenea conciliu urmând să fie convocat în scurt timp. Până atunci,
lui i se poruncise să medieze pentru încetarea disputelor care tulburau oraşul”.
Zwingli, care ţinea ca învăţăturile lui să fie supuse cât mai curând la cea mai severă cercetare, a fost
profund îndurerat de abordarea evazivă în stil diplomatic a lui Faber. “Cum?” a exclamat el stând în
picioare în faţa unei mese pe care era o Biblie. “Oare nu este această mare şi învăţată adunare la fel de
bună ca un conciliu? Nu avem decât de apărat cucântul lui Dumnezeu”. După ce a făcut acest apel, care
a făcut ca peste adunare să se aştearnă o tăcere profundă, el s-a adresat din nou adunării. “El s-a plâns
de acuzaţiile calomnioase ccu care erau atacate continuu învăţăturile lui şi i-a provocat pe defăimătorii
săi să iasă în faţă în acel moment rânduit special în acel scop pentru a discuta articolele respective”. Dar
reformatorul a descoperit că aceia care erau repede gata să-l acuze şi să-l defăimeze în secret au rămas
într-o tăcere încăpăţânată în public. El avea însă o conştiinţă curată şi dorea să explice public învăţătura
lui înaintea senatului ţării sale, înaintea şefului diocezei şi înaintea întregii biserici a lui Dumnezeu, fiind
gata să asculte orice ar fi spus unii împotriva lui şi dispus să mulţumească celui care l-ar fi corectat dacă
greşsea undeva, dar pregătit să susţină ceea ce el credea că este adevărul lui Dumnezeu.
Faber a continuat să refuze să se angajeze într-o dispută cu Zwingli în faţa marelui consiliu, dar a promis
că avea să publice o respingere scrisă a erorilor acestuia.
Cum nu s-a prezentat nici un adversar, preşedintele a spus atunci: “Dacă este cineva care are ceva de
spus împotriva lui Zwingli sau a învăţăturilor lui, să iasă în faţă”. A repetat aceasta în trei rânduri, şi,
cum nimeni nu s-a prezentat, senatul a declarat că propoziţiile evanghelice au câştigat o victorie
nedisputată şi a publicat imediat un edict în acel sens. “Din vreme ce Maestrul Ulrich Zwingli şi-a invitat
în mod repetat adversarii doctrinelor sale să le combată prin argumente din scriptură, şi, cu toate
acestea, nici unul nu s-a încumetat să facă aceasta, el va continua să vestească şi să predice cuvântul lui
Dumnezeu ca până atunci. De asemenea, toţi ceilalţi slujitori ai religiei, fie ei din oraş sau de la ţară, să
evite să dea vreo învăţătură pe care nu o pot susţine prin intermediul scripturii, şi, de asemenea, se vor
abţine să aducă acuzaţii de erezie sau să facă alte afirmaţii scandaloase, acestea urmând să fie pedepsite
sever”.
Când au auzit hotărârea, Zwingli nu s-a putut abţine să-şi exprime bucuria inimii: “Îţi mulţumim Ţie,
Doamne, care doreşti ca sfântul Tău cuvânt să domnească pe pământ ca şi în ceruri”. Auzind aceste
cuvinte, Faber nu şi-a putut stăpâni indignarea: “Aceste teze ale Maestrului Ulrich sunt împotriva
onoarei bisericii şi învăţăturii lui Hristos, şi eu voi dovedi aceasta,” a spus el. “Aşa să faceţi,” a spus
Zwingli, “dar eu nua am alt judecător înafară de evanghelie”.
Leo Iuda, Hoffmann, Meyer şi alţii s-au străduit ca şi Zwingli să atragă în dezbatere partida papală, dar
nu s-a petrecut nimic mai mult decât o mică hărţuire cu privire la invocarea sfinţilor.
Efectele decretului
Promulgarea acestui decret, în opinia lui Hess, a dat avânt reformei în Elveţia, iar mesajul adresat de
Zwingli în sala de conferinţă a avut un efect favorabil învăţăturilor lui. “Simplitatea şi fermitatea lui, ca
şi blândeţea lui, au făcut ca publicul să fie cuprins de o adâncă veneraţie, iar elocinţa lui şi învăţătura lui
i-au cucerit pe aceia care ezitau între cele două părţi, iar tăcerea adversarilor săi, care a fost privită ca o
dovadă tacită a slăbiciunii lor, a servit cauzei lui aproape la fel de mult ca argumentele pe cere le-a adus.
Din acel moment, numărul prietenilor reformei a crescut rapid în rândurile tuturor categoriilor sociale”.
Cum epoca era încă papală, decretul a fost foarte drept şi rezonabil. Hotărârea nu prevedea nici un fel de
pedepse pentru motive religioase, ci doar îi proteja pe Zwingli şi pe toţi pastorii care aveau să meargă de
atunci încolo pentru a predica cuvântul lui Dumnezeu, şi numai pe temeiul acelui cuvânt predicatorii
urmau să rămână sau să cadă. Tulburarea liniştii sau orice tendinţă spre tulburare urma să fie pedepsită
de autorităţi.
La scurt timp după conferinţă, Faber i-a scris unui prieten de la Meinz exprimându-şi în următorii
termeni temerile legate de Zwingli: “Nu am să-ţi dau alte ştiri decât că la Zurich s-a ridicat un al doilea
Luther, care este chiar mai periculos, din vreme ce are un popor şi mai auster. De voie, de nevoie, trebuie
să lupt împotriva lui, şi intru în luptă cu cele mai mari reticenţe, fiind obligat să fac aceasta. Vei afla
curând aceasta atunci când voi publica acea carte a mea pentru a dovedi că mesa este un sacrificiu*”.
Tulburarea şi frustarea adversarilor reformei a fost pe măsura triumfului reformatorilor şi a confirmării
principiilor lor. Cei mai dotaţi apărători ai papalităţii au tăcut în marele consiliu al ţării lor – Consiliul
celor două sute. Le-a fost în mod evident teamă să se angajeze într-o dezbatere cu Zwingli. Dar Roma
cea fără scrupule avea alte arme. Cei mai de încredere istorici afirmă că nunţiul papal Ennius şi
episcopul de Constanz au trimis oameni ca să-i ia viaţa lui Zwingli de îndată ce s-ar fi ivit o ocazie fără
riscuri prea mari. “Din toate părţile eşti înconjurat de curse,” îi scria un prieten secret lui Zwingli, “a fost
pregătită o otravă ucigătoare pentru a-ţi lua viaţa. Sunt prietenul tău, mă vei cunoaşte în viitor”.
“Părăseşte de îndată casa lui Zwingli pentru că se apropie o catastrofă,” îi scria un altul capelanului care
locuia împreună cu el. Dar omul lui Dumnezeu a rămas calm şi liniştit, încrezându-se în El. “Cu ajutorul
lui Dumnezeu,” spunea el, “nu mă tem de duşmanii mei altfel decât o stâncă înaltă se teme de valurile
muginde”. Dar, cu toate că otrava şi pumnalul nu au reuşit să-şi îndeplinească sarcina groaznică, Roma
nu-şi epuizase toate mijloacele şi a recurs la linguşiri.
La scurt timp după ce a fost emis decretul, Adrian, care ocupa tronul papal, a arătat interes faţă de
controversa de la Zurich, deşi tuna anateme împotriva Saxoniei. El i-a trimis lui Zwingli una dintre cele
mai linguşitoare scrisori, în care-l numea “fiul meu” şi îl asigura de “favoarea lui deosebită”. “Şi ce
anume te-a însărcinat papa să-i oferi?” l-a întrebat Myconius pe purtătorul scrisorii papei. “Totul cu
excepţia Scaunului Sf. Petru”. Mitra, cârja episcopală sau pălăria de cardinal îi erau la-ndemână, dar
Roma s-a înşelat mult cu privire la reformatorul din Zurich. Toate propunerile ei nu i-au fost de nici un
folos. Până şi d’Aubigne recunoaşte că “ân Zwingli biserica Romei a avut un vrăjmaş şi mai puţin
înclinat spre compromisuri decât Luther”. El nu fusese niciodată călugăr, conştiinţa lui nu a fost
încurcată, judecata lui era mai puţin stânjenită de dogmele papale şi îi păsa şi mai puţin de ceremoniile
din alte vremuri decât reformatorului saxon. Dacă un obicei, oricât de nevinovat ar fi fost el în sine, nu
era ceva permis de scriptură, atunci elveţianul se ridica împotriva lui cu toată energia. Grija lui geloasă
pentru demnitatea, suficienţa şi autoritatea scripturii era remarcabilă. “Cuvântul lui Dumnezeu,”
obişnuia el să spună, “trebuie să fie singurul temei”. “Şi la aceste convingeri” – s-a mai spus – “el
ajunsese cu mai puţine lupte şi fără conflicte care să ardă cu violenţă, ca acelea din inima lui Luther”.
Vedem că aceasta este valabil numai în cazul învăţăturii despre îndreptăţirea prin credinţă. Toţi sunt
dispuşi să recunoască faptul că, deşi reformatorul elveţian credea acest adevăr în mod la fel de sincer ca
şi cel saxon, pentru cel dintâi acesta nu a reprezentat niciodată atât de mult ca pentru cel din urmă. Ca
adevăr divin, acesta a fost sursa convingerilor lui Luther, care i-a dat putere, mângâiere, vitalitate şi
energie. Cei doi oameni au fost conduşi la Dumnezeu pe căi diferite şii au fost dotaţi în mod diferit
pentru marea lucrare.
Zelul lui Zwingli şi al lui Leo Iuda
Cu toate că, în urma conferinţei din ianuarie, Zwingli dobândise o mare putere şi popularitate, el nu s-a
grăbit să promoveze schimbări, ci principalul lui obiectiv a fost acela de a învăţa poporul, de a înlătura
prejudecăţile şi a căuta să-i facă să aibă aceleaşi gânduri înainte de a recomanda vreo sechimbare
semnificativă. De aceea, el s-a dedicat predicării cuvântului cu mai mult zel şi mai multă îndrăzneală ca
niciodată, fiind ajutat cu multă pricepere de prietenul său Leo Iuda, care fusese ales preot la Zurich. Nu
se ştie sigur dacă acea carte promisă de Faber pe tema mesei a apărut vreodată, dar Zwingli a publicat în
acelaşi an o carte cu titlul “Asupra canonului mesei”, aducând argumente puternice împotriva pietrei
unghiulare a sistemului papal. Cam în acelaşi timp, un preot numit Louis Hetzer a publicat un tratat
intitulat “Judecata lui Dumnezeu împotriva imaginilor”, care a făcut senzaţie şi a captivat mintea
poporului.
Cetăţenii Zurichului deveniseră prieteni fierbinţi ai reformei, şi, în zelul lor, unii cu un duh mai aprins s-
au arătat hotărâţi să cureţe oraşul de idoli. La intrarea în oraş era un crucifix sculptat cu artă şi bogat
ornamentat. Superstiţia şi idolatria care erau stimulate de acea imagine a făcut ca poporul să se umple de
indignare. Unii din clasele de jos, având în frunte pe un meşteşugar numit Nicholas Hottinger, “un om
demn,” spunea Bullinger, “citit în scripturi”, s-au adunat şi au doborât acel idol. Acel act îndrăzneţ şi
ilegal a produs consternare în toate părţile. “Se fac vinovaţi de sacrilegiu! Merită să fie ucişi!” au
exclamat prietenii Romei. Autorităţile au fost obligate să intervină şi i-au arestat pe conducătorii revoltei,
dar când a fost să fie dată o sentinţă, consiliul a fost dezbinat. Ceea ce unii considerau a fi o crimă
vrednică de moarte, alţii apreciau că a fost o lucrare bună, făcută însă cum nu se cuvine, cu un zel
necugetat. Pe parcursul dezbaterilor pentru determinarea sentinţei, Zwingli a susţinut public că legea lui
Moise interzicea în mod expres ca nişte imagini să fie obiecte ale închnării religioase şi a concluzionat că
aceia care demolaseră crucifixul nu trebuiau să fie acuzaţi de sacrilegiu, dar s-a pronunţat că ei trebuiau
să fie pedepsiţi pentru a se fi opus autorităţilor.
Vorbirea lui Zwingli i-a încurcat şi mai mult pe magistraţi. Cetatea era dezbinată, aşa că încă o dată
consiliul a fost nevoit să supună dezbaterii chestiunea, prizonierii rămânând închişi.
Astfel vedem cum, prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu, până şi asemenea acte de nseupunere ale
celor mai neciopliţi şi indisciplinaţi copii ai reformei, au fost mijloace pentru a aduce la lumină nu numai
întunecimile papalităţii ci şi adevărul lui Dumnezeu asupra unor subiecte de o importanţă vitală, ceea ce
le-a adus reformatorilor noi triumfuri şi le-a câştigat mai multe libertăţi.
A doua dezbatere de la Zurich
Pentru cea de-a doua dezbatere a fost fixată data de 26 octombrie 1523, iar subiectele care urmau să fie
discutate erau “dacă închinarea la imagini era ceva autorizat de scriptură şi dacă mesa se cuvenea să fie
menţinută sau desfiinţată”. Adunarea a fost mult mai numeroasă decât cea anterioară, fiind prezente
peste nouă sute de persoane din toate părţile Elveţiei, inclusiv marele Consiliu al Celor Două Sute şi
aproape trei sute cincizeci de ecleziastici. Au fost trimise invitaţii episcopilor de Constanz, Coire şi Basel,
universităţii de la Basel şi celor doisprezece cantoane, cărora li s-a cerut să trimită delegaţi la Zurich. Dar
episcopii au refuzat invitaţia, umilirea delegaţilor lor în ianuarie fiindu-le încă proaspătă în minte şi
nefiind dispuşi să rişte o a doua înfrângere. Numai oraşele Schaffhausen şi Sf. Gall au trimis delegaţi, şi,
dintre aceştia, Vadian din Sf. Gall şi Hoffmann din Schaffhausen au fost aleşi în prezidiu. După ce a fost
citit edictul de convocare şi a fost declarat scopul întrunirii, lui Zwingli şi lu Leo Iuda li s-a cerut să le
răspundă tuturor celor care apărau închinarea adusă imaginilor şi mesa ca sacrificiu.
Cu o devoţiune şi evlavie care au dominat mereu duhul lui, Zwingli a propus ca dezbaterile să înceapă
cu rugăciune. El le-a amintit prietenilor de promisiunea lui Hristos “unde doi sau trei sunt adunaţi
pentru numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18:20). După rugăciune şi câteva cuvinte ale
preşedintelui, care i-a îndemnat pe toţi vorbitorii să folosească numai argumente din scriptură, lui
Zwingli i s-a cerut să înceapă.
Înainte de a începe să vorbească despre primul subiect – cel al închinării aduse imaginilor – el a adresat
rugămintea de a i se permite să prezinte câteva remarci asupra folosirii în scriptură a cuvântului biserică,
din vreme ce de aceasta depindea dreptul şi autoritatea în acele deliberări. El a respins pretenţiile
exagerate ale Bisericii Romei, care susţiea că nimic din ceea ce se face în lumea creştină nu este bun dacă
nu are aprobarea ei. Punctul lui de vedere era că termenul “biserică” desemnează, în primul rând, trupul
universal al celor credincioşi, şi, în al doilea rând, orice parte a acelui trup care se află într-o provincie
sau un oraş, cum ar fi biserica de la Efes, de la Corint sau bisericile din Galatia sau biserica din Zurich. El
a negat că acel termen poate fi restrâns pentru a desemna o adunare constituită în mod exclusiv din
papă, cardinali, episcopi şi alţi ecleziastici. El urmărea să răstoarne obiecţiunile aduse de romano-catolici
împotriva unor adunări de felul celei de acolo şi să arate că orice adunare strânsă laolaltă prin credinţa în
Hristos şi prin evanghelie, ca unica autoritate în ceea ce priveşte credinţa şi practica, are tot dreptul să
discute şi să ia decizii. Astfel, Zwingli scotea biserica din Zurich de sub jurisdicţia epiecopului de
Constanz şi o despărţea de ierarhia latină.
Zwingli a făcut apoio pauză şi a fost adresată o invitaţie ca aceia care ar avea obiecţiuni faţă de acea
poziţie să iasă în faţă şi să-şi exprime sentimentele fără teamă. Reformatorii căutau să lucreze înaintea
publicului şi nu se temeau de nici o discuţie. Conrad Hoffmann, un canonic din Zurich, a încercat să
răspundă, dar, din vreme ce el a vorbit despre autoritatea bulei papale, de edictele Împăratului, despre
canoane şi că asemenea discuţii erau nepotrivite, fără a face nici măcar o referire la scriptură, i-a fost dat
să înţeleagă că el nu respecta regula adunării. Stareţul augustinienilor, un predicator renumit, care ţinea
mult la vechea ortodoxie, a mărturisit că nu putea respinge propoziţiile lui Zwingli dacă nu i se permitea
să se refere la legea canonică. Imediat, Zwingli a făcut referire la un pasaj din legea canonică, care arăta
că se cuvine să aibă încredere numai în scripturi. Călugărul a fost astfel nevoit să tacă şi s-a întors la
locul lui murmurând pentru sine însuşi: “Papa a hotărât. Eu respect hotărârile lui, iar alţii nu au decât să
aducă argumente”.
Leo Iuda, căruia i-a fost încredinţat subiectul imaginilor, s-a adresat adunării un timp mai îndelungat
dovedind din scripturi că “imaginile sunt interzise prin cuvântul lui Dumnezeu şi creştinii nu se cuvine
să-şi facă imagini, să le ridice sau să se închine înaintea lor”. În cea de-a doua zi a conferinţei, Zwingli a
introdus subiectul mesei, arătând din cuvintele rostite atunci când aceasta a fost instituită, ca şi din alte
părţi din Noul Testament, că masa nu era un sacrificiu şi că nici un om nu putea aduce lui Dumnezeu un
sacrificiu pentru alt om, iar modul în care era celebrată euharistia în Biserica Romei este diferit de ceea ce
a instituit Mântuitorul. Cele câteva anemice încercări de a susţine practica şi doctrina oficială au fost
imediat desfiinţate de cei doi luptători pentru reformă, spre satisfacţia deplină a consiliului.
Biruinţa cuvântului lui Dumnezeu
Asupra adunării s-a produs o profundă şi salutară impresie. “Până acum,” a exclamat Schmidt, şeful
Kussnacht, “aţi alergat cu toţii după idoli. Locuitorii de la şes au alergat la munte, cei din munţi au mers
în câmpii, francezii au mers în Germania şi germanii în Franţa. Acum ştiţi unde se cade să mergeţi.
Dumnezeu a îmbinat toate lucrurile în Hristos. Nobili cetăţeni ai Zurichului, mergeţi la izvorul cel
adevărat şi fie ca Hristos să revină în ţinutul vostru şi să-Şi reia vechea Lui împărăţie”. Bătrânul
războinic Reust, îndreptându-se spre Consiliu, a spus în mod solemn, deşi în limbajul militar obişnuit
lui: “Să luăm deci sabia cuvântului lui Dumnezeu şi fie ca Domnul să izbândească în lucrarea Lui”.
Zwingli a fost copleşit de asemenea expresii de simpatie. “Dumnezeu este cu noi,” a spus el emoţionat,
“El Îşi va apăra propria Sa cauză. Să înaintăm în numele Domnului”. Emoţia lui a depăşit atunci ceea ce
putea spune şi a izbucnit în lacrimi şi mulţi şi-au amestecat atunci lacrimile cu ale lui.
Aşa s-a încheiat colocviul. A durat trei zile şi a fost în mod hotărât în favoarea reformei. Victoria a fost
nedisputată. Preşedintele, Vadian din Sf. Gall, s-a ridicat, şi, vorbind în numele celor pentru care
prezidase, a observat: “nu avea de pronunţat o sentinţă definitivă ca hotărâre a acelei adunări. Ei au
auzit mărturia cuvântului lui Dumnezeu în sprijinul celor două propoziţii, şi, de asemenea, ceea ce s-a
prezentat ca argumente împotriva lor. Fiecare să judece singur şi să ajungă la o concluzie, apoi să
urmeze ceea ce-i spune conştiinţa”. Reust i s-a alăturat cu îndemnul lui şi “i-a rugat pe toţi cei de faţă să
ia drept călăuză a lor numai cuvântul lui Dumnezeu şi să-l urmeze fără teamă”. Întrunirea s-a încheiat.
Reflecţii asupra caracterului conferinţei
Toţi cei care cunosc întrucâtva valoarea cuvântului lui Dumnezeu se cuvine să mediteze cu supremă
satisfacţie la regula după care au fost conduse acele dezbateri. Nicicând nu se poate să fim îndeajuns de
mulţumitori că scripturile au fost atât de mult apreciate. În această privinţă Zwingli a făcut o lucrare
mare şi nobilă: el a redat Bibliei locul care i se cuvenea şi i-a redat poporului adevăratele lui privilegii.
Participanţilor ambelor părţi li s-a dat toată libertatea să discute, cu unicul amendament ca “toate
argumentele să fie aduse direct din scriptură, singurul standard pentru judecată, şi că tot ce ar fi doar
dispută verbală şi subtilităţi deşarte ca motiv de ceartă avea să fie reprimat imediat”. Şi să avem în minte
că această nobilă afirmaţie a autorităţii şi suficeinţei scripturii a fost făcută într-o epocă în care aproape
toate categoriile sociale abia începuseră să audă câte ceva despre erorile papalităţii şi despre caracterul
ei, dacă nu cumva abia ajunseseră să afle de existenţa Bibliei. Mulţi dintre preoţi nu văzuseră niciodată o
Biblie şi rar se găsea câte unul care să o fi citit.
A fost nevoie de mai mult decât prezenţa impunătoare a lui Zwingli, de mai mult decât talentele lui
strălucite, decât învăţătura lui şi elocinţa lui natrală pentru a menţine o asemenea poziţie. Nimic altceva
decât credinţa în Dumnezeul cel viu nu l-ar fi putut susţine într-un asemenea moment. Dacă atunci ar fi
fost implicate numai inteligenţa şi superstiţia, atunci, ca şi acum, s-ar fi putut găsi o mie de motive
pentru a susţine ca regulă supremă dogmele papalităţii; dar atunci, ca şi acum, credinţa trebuie să atace
tot sistemul papalităţii ca impostură a lui Satan, care este ăn directă opoziţie cu adevărul lui Dumnezeu.
În faţa a nouă sute de membri ai bisericii romano-catolice, laici şi clerici, Zwingli, Leo Iuda şi alţii au
susţinut că numai cuvântul curat al lui Dumnezeu, care trebuie să fie în mâinile poporului, este singurul
standard pentru credinţă şi moralitate, şi că obiceiurile şi tradiţiile onorate de mult timp ale romano-
catolicismului, deşi primite prin credulitatea vescurilor şi susţinute de puterea lumească afişată, erau
numai nişte inovaţii preoţeşti, care erau nocive pentru sufletele oamenilor.
Era o lucrare îndrăzneaţă pentru acele vremuri, dar, atunci când Hristos are în inimă locul care I se
cuvine, puterea Lui se arată desăvârşită în slăbiciunea noastră. Cuvântul lui Dumnezeu, după cum ştim,
este sabia Duhului, cu ajutorul căreia sunt tranşate toate problemele, şi numai la acesta trebuie să facă
apel toţi creştinii. Un singur rând din scriptură cântăreşte mai mult decât zece mii de argumente. Dar în
ce măsură este respectată această regulă de creştinii din zilele noastre? Vom mai întâlni o asemenea
adeziune inflexibilă faţă de adevărul limpede al lui Dumnezeu? Nu ştim unde am găsi aşaceva. Din
toate părţile auzim întrebări cu privire la inspiraţia deplină a scripturilor şi cum că, din vreme ce pot fi
diferite interpretări, nu se poate face apel la ea ca autoritate decisivă. De aici au fost inventate crezuri şi
confesiuni ca întărituri ale bisericii, în loc să fie numai cuvântul şi puterea lui Dumnezeu. Aşa este, vai!
necredinţa în creştere în zilele noastre, care nu duce la altceva decât la extinderea romano-catolicismului
şi la apostazia finală a creştinătăţii. Dar, până atunci, fie ca toţi cei care-L iubesc pe Domnul să ţină cu
tărie cuvântul Lui ca neschimbat şi neschimbabil. “Tu ai înălţat cuvântul Tău împreună cu întregul Tău
Nume” (Psalmul 138:2). Şi este ân continuare valabil faptul că “pe aceia care Mă onorează îi voi onora,
iar aceia care Mă dispreţuiesc vor fi puţin preţuiţi” (1. Samuel 2:30). Domnul ne va da har să onorăm
Numele Lui prin fidelitate şi să ţinem cuvântul Lui, şi, asemenea Stăpânului, să putem spune cu privire
la toate rânduielile noastre religioase: “Aşa spune Domnul ... Este scris ... Este scris ...” (vezi Matei 4).
Istoria Bisericii Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor
Capitolul 42. Rezultatul dezbaterilor

Autorităţile, cu toate că au fost convinse că nici mesa, nici folosirea imaginilor nu este justificată prin
cuvântul lui Dumnezeu, nu au considerat ca fiind de folos să interzică prin lege nici una din acestea, cel
puţin pentru moment. În mod înţelept, Zwingli a recomandat multă precauţie şi moderaţie. “Dumnezeu
ştie,” a spus el consiliului, “că eu urmăresc să zidesc şi nu să dărâm. Ştiu că sunt suflete timide, cu care
se cuvine să ne împăcăm. Poporul în general nu este suficient de luminat pentru a primi în unanimitate
asemenea schimbări”. Magistraţii, urmând sfatul lui, au permis fiecărui slujitor să spună mesa sau să
renunţe la ea, după cum credea el de cuviinţă, rezervându-şi dreptul de a rândui în viitor ceea ce vor
considera că este potrivit.
În timpul acestei amânări, prietenii reformei au adresat consiliului o petiţie pentru aliberarea
persoanelor care au fost închise pentru distrugerea crucifixului. Toţi au fost eliberaţi, cu excepţia lui
Hottinger, care, pentru că avusese rol de conducător în acele tulburări, a fost expulzat pentru doi ani din
cantonul Zurich. Acea sentinţă uşoară, contrară intenţiilor celor care au pronunţat-o, a fost la scurt timp
urnmată de o moarte crudă şi violentă.
Primul martir al reformei elveţiene
Odată cu înaintarea reformei, a crescut şi furia adversarilor ei. La dieta de la Lucerne, din ianuarie 1524,
au fost reprezentate toate cantoanele cu excepţia Zurich şi Achaffhausen. Clerul prezent acolo s-a
străduit să instige consiliul împotriva noilor învăţături şi a acelora care le promulgau. Alarmat de
gânduri la consecinţele pe care le puteau avea schimbările de la Zurich, clerul se hotărâse să nu mai fie
spectator tăcut. Prin influenţa partizanilor Romei a fost dat un edict care interzicea celor din popor “să
predice sau să repete orice învăţătură nouă sau lutherană, atât în particularcât şi în public, şi să discute
sau să dezbată asemenea lucruri în taverne sau la sărbători, şi că orice legi ar fi dat arhiepiscoul de
Constanz, acelea trebuiau respectate, şi oricine, bărbat sau femeie, bătrân sau tânăr, care ar fi văzut sau
auzit vreo faptă sau vreo predică contrară acestui edict avea obligaţia de a informa imediat autprităţile”.
Astfel, prin viclenia lui Satan, a fost întinsă cursa pentru a-i prinde pe reformatori, şi, cum consiliul era
naţional, aceasta a avut efect în toată elveţia. Hottinger a fost primul dintre cei prinşi.
Când a fost expulzat din Zurich, el a mers în comuna Baden, unde a trăit din munca lui. Nici nu a căutat
ocazii pentru a vorbi despre religia lui, dar nici nu a evitat ocaziile care se iveau. Când a fost întrebat
care erau învăţăturile cele noi pe care le predicau pastorii de la Zurich, el a vorbit deschis despre acel
subiect. El a fost pândit şi cineva a reclamat că ar fi spus: “Hristos a fost jertfit o singură dată pentru toţi
creştinii şi prin această jertfă unică, după cum spune Sf. Pavel, El i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna
pe cei care sunt sfinţiţi. De aceea, mesa nu este un sacrificiu, iar invocarea sfinţilor şi închinarea la
imagini sunt contrare cuvântului lui Dumnezeu”. Aceasta a fost mai mult decât suficient pentru a-l
condamna pe omul care nu bănuia nimic. A fost denunţat guvernatorului pentru neevlavia lui şi, la scurt
timp după aceea, a fost arestat. Când a fost interogat el nu şi-a ascuns convingerile şi a mărturisit că era
gata să justifice ceea ce afirma. A fost condamnat de tribunal pentru că încălcase legea dată de puterea
suverană, care interzicea discuţii pe tema religiei. A fost atunci dus la Lucerne, unde a fost condamnat
de reprezentanţii celor şapte cantoane, sentiinţa fiind să fie decapitat.
Când i s-a adus la cunoştinţă sentinţa, el a răspuns calm: “Facă-se voia Domnului! Fie ca el să-i ierte pe
toţi cei care au contribuit la moartea mea ...” “Ajunge!” a spus unul dintre judecători “Noi nu suntem
aici pentru a asculta predici; vei vorbi altădată”. “Trebuie să i se taia capul imediat,” a spus un altul
dintre judecători, “şi doar dacă îşi va recăpăta capul vom fi şi noi de religia lui”. “Şi lui Isus I s-a spus:
«Să se coboare de pe cruce şi vom crede în El»”. Un călugăr i-a pus un crucifix înaintea buzelor, dar el l-a
îndepărtat spunând: “Noi prin credinţă trebuie să-l primim pe Hristos în inimă”. A fost întărit mult de
Domnul pe drumul spre locul de execuţie. Mulţi l-au urmat cu lacrimi. “Nu mă plângeţi,” a spus el,
“pentru că sunt pe calea către fericirea eternă”. A predicat poporului evanghelia aşa cum o putea face
unul atât de aproape de sfârşitul vieţii, implorându-i să privească la Domnul Isus Hristos, singurul în
care este iertarea şi mântuirea. “Îm mâinile Tale îmi încredinţez duhul, Domnul şi Mântuitorul meu Isus
Hristos”. Peste câteva clipe a ajuns absent din trup şi împreună cu Domnul.
Liniştea, curajul şi înţelepciunea pe care Hottinger le-a arătat înaintea judecătorilor şi în drum spre
eşafod îi dau un loc important printre aceia care au murit pentru cauza reformei. Cum calm şi cu
fermitate, în ultimele clipe el s-a rugat ca îndurarea lui Dumnezeu să se manifeste în favoarea
judecătorilor lui, ca să li se deschidă ochii să vadă adevărul. Apoi, întorcându-se spre popor, a spus:
“Dacă am făcut rău cuiva dintre voi, să mă ierte aşa cum i-am iertat eu pe vrăjmaşii mei. Rugaţi-vă lui
Dumnezeu să susţină credinţa mea până în ultima clipă, pentru că după ce va fi executată sentinţa
rugăciunile voastre nu-mi vor mia fi de nici un folos*”.
* Hess, p. 168
Sângele lui Hottinger aprinde zelul papistaşilor
Consiliul Zurichului a protestat faţă de condamnarea nedreaptă a unuia dintre cetăţenii săi, dar, în loc să
dea ascultare acelei mustrări, zelul pentru persecuţie s-a aprins şi mai mult după execuţia lui Hottinger,
pentru că abia de se răcise sângele acelui om nevinovat că dieta a luat hotărâri să depună eforturi şi mai
susţinute pentru a zdrobi reforma. Ei au luat imediat hotărârea să o delegaţie trimită la Zurich, unde era
scaunul nelegiuirii, pentru a face apel la cetăţeni să renunţe la opiniile lor.
Potrivit acelei hotărâri, la 21 martie 1524 a fost trimisă o delegaţie la Zurich, în care erau delegaţi din
toate cantoanele reprezentate la Lucerne, cu excepţia Schaffhausen. Delegaţii, în mesajul cel mai oficial,
deplângeau faptul că unitatea vechii credinţe creştine se sfărâma şi că nefericitele schimbări introduse în
ultima vreme produceau durere universală deoarece minunata stabilitate a bisericii şi statului, transmise
din vechime, erau tulburate în mod violent. “Confederaţi ai Zurichului,” spuneau delegaţii, “alăturaţi-vă
eforturilor noastre ca să înăbuşim credinţa cea nouă. Ar fi fost bine ca acest rău în creştere să fi fost oprit
de la început. Dacă, după exemplul strămoşilor noştri, am apărat onoarea lui Dumnezeu, a
binecuvântatei Fecioare şi a tuturor sfinţilor, chiar cu preţul vieţilor şi averilor noastre, este pentru că
roadele învăţăturilor noi ale lui Luther apar peste tot sub forma ameninţărilor poporului, care se arată
gata să se răzvrătească”. Delegaţii au adresat acest apel cetăţenilor Zurichului rugându-i să-i destituie pe
Zwingli şi Leo Iuda, instrumentele prin care s-a transmis în Elveţia acea molimă. Ei au admis că erau
abuzuri în sistemul ecleziastic. “Cu toţii sunt apăsaţi de papă şi de mulţimea lui de cardinali, episcopi şi
agenţi ai lor, care, prin uzurpare, simonie şi indulgenţe au secătuit avuţia ţării. Erau dispuşi să
colaboreze sub orice formă pentru a corecta asemenea rele, dar statele reunite nu mai puteau suferi
inovaţiile care erau protejate şi încurajate de Senatul Zurichului”.
Aşa au vorbit adversarii reformei. Şi ce răspuns să dea consiliului unor discursuri atât de frumoase din
partea unei majorităţi a Confederaţiei Helvete? Răspunsul a fost dat pe loc, cu fermitate şi nobleţe.
Moartea lui Hottinger nu-i descurajase, ci mai curând le stârnise indignarea împotriva statelor care
comiseseră crima.
Răspunsul Cantonului Zurich către Lucerne
“Nu putem face nici un fel de concesii,” au răspuns cei din Zurich, “cu privire la cuvântul lui
Dumnezeu. În ultimii cinci ani am ascultat învăţăturile sfinte ale slujitorilor noştri: la început învăţătura
lor ni se părea a fi nouă pentru că nu mai auzisem nimic de acest fel până atunci, dar atunci când am
înţeles clar că ea avea scopul de a-l prezenta pe Isus Hristos ca autor şi desăvârşitor al mântuirii noastre,
care a murit pe cruce ca Mântuitor al omenirii şi Şi-a vărsat sângele Lui scump pentru a ne curăţi
păcatele, pe El care este acum singurul apărător şi mijlocitor între Dumnezeu şi om; când am auzit un
mesaj atât de salutar, nu am putut să nu-l primim cu cea mai mare bunăvoinţă”. După ceva timp, ei au
trecut să dea răspuns delegaţilor prezentând abuzurile Bisericii Romei, afirmând că toate binecuvântările
pentru sufletele lor şi armonia în state vor izvorî din ascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Au
reafirmat că singura armă pentru a birui puterea, abuzurile şi rapacitatea papistaşilor era predicarea
cuvântului curat al lui Dumnezeu.
Cât de interesant trebuie să fie pentru cititorul creştin din zilele noastre să vadă oameni de stat,
războinici şi partide politice din acel timp făcând referiri la cuvântul lui Dumnezeu în mod atât de
deschis şi cu atât de multă credinţă! Acela era singurul lor standard şi singura regulă pentru practica lor.
În zilele noastre, parcă prea se consideră implicit că toţi sunt călăuziţi în mod tainic de cuvântul lui
Dumnezeu şi nu se fac referiri la el în adunările noastre publice. În încheiere Senatul a spus: “Nimic nu
dorim mai mult decât să domine pacea universală şi noi nu încălcăm în nici o privinţă legile noastre, nici
tratatele şi alianţele noastre. Dar ân această chestiune care ţine de siguranţa noastră eternă, nu putem
proceda altfel decât aşa cum şi facem, decât dacă ne va convinge cineva că greşim. De aceea vă
îndemnăm din nou, cum am mai făcut-o, ca, dacă găsiţi că învăţătura noastră este contrară scripturii, să
ne indicaţi aceasta şi să ne-o dovediţi. Dar trebuie să vă rugăm să nu întârziaţi după sfârşitul lunii mai:
până atunci vom aştepta un răspuns de la voi şi de la episcopii voştri şi de la universitatea de la Basel”.
Căderea idolilor
Timpul hotărât a trecut, iar cantoanele romano-catolice nu au dat nici un răspuns. Ca urmare, consiliul
Zurichului a trecut la lucrarea reformatoare. Decretul pentru demolarea imaginilor a fost emis în
ianuarie, dar autorităţile nu s-au grăbit să-l pună în aplicare. Nimic nu este mai demn de admiraţie în
acest moment al istoriei noastre ca răbdarea şi modul ponderat în care magistraţii au condus lucrurile în
această privinţă. Ei au amânat sperând ca lucrarea să se facă într-un acord general, de către tot poporul,
şi nu prin violenţă.
La cererea celor trei pastori – Zwingli, Leo Iuda şi Englehardt -, consiliul a publicat un ordin ca, din
vreme ce numai lui Dumnezeu I se cuvine închinarea, imaginile să fie înlăturate din toate bisericile din
canton şi podoabele lor să fie vândute, banii fiind daţi pentru săraci. Consiliul interzicea persoanelor
particulare să distrugă vreo imagine fără a avea acordul autorităţilor, cu excepţia acelora care sunt
proprietatea lor personală, şi fiecare biserică urma să distrugă imaginile după o metodă prescrisă, iar
aceia care ridicaseră imagini în biserici trebuiau să le înlăture până la o anumită dată, altfel acele imagini
urmând să fie distruse de autoritatea publică. Prin aceste măsuri prudente şi oderate, care au fost
adoptate la sfatul lui Zwingli, tulburările au putut fi evitate şi lucrarea s-a desfăşurat cu hotărârea
unanimă a cetăţenilor.
Funcţionarii desemnaţi pentru această lucrare au fost doisprezece consilieri, cei trei pastori, arhitectul
oraşului, pietrari, dulgheri şi alte ajutoare necesare. Ei au intrat în numeroasele biserici, şi, închizând
uşile, au dat jos crucile, au ras frescele de pe pereţi, au văruit pereţii, au ars picturile şi au făcut ţăndări
sau au distrus altfel orice idol pentru ca nu cumva să mai poată deveni din nou obiect de închinare
idolatră. Bisericile de la ţară, urmând exemplul capitalei, au arătat şi mai mult zel în distrugerea vechilor
lor decoraţii şi obiecte la care se închinaseră până nu demult. Zwingli vorbeşte oarecum glumeţ despre
faimoasa statuie de piatră a Fecioarei la călugăriţele din Altenbach, care fusese venerată şi avea renume
de a fi miraculoasă. Călugării afirmaseră că ea nu va putea fi niciodată luată de acolo, sau, cel puţin, nu
se va putea să nu mai fie venerată. Ea a fost în repetate rânduri mutată şi fixată bine în alt loc, ba a fost
chiar şi pusă sub lacăt, dar întotdeauna apărea în dimineaţa următoare în locul unde fusese mai înainte.
Dar, vai! statuia nu a reuşit să facă ceea ce preziseseră călugării, ci s-a lăsat dusă şi nu a mai revenit în
vechiul ei loc. Astfel, idolul a pierdut încrederea de care se bucura în popor.
“Mă bucur,” exclama Zwingli, “şi îi îndemn pe toţi ceilalţi să se bucure împreună cu mine că această
culme a imposturii nelegiuite a fost în sfârşit înlăturată dinaintea ochilor oamenilor, pentru că, odată ce
s-a făcut aceasta, toate celelalte născociri ale papalităţii vor fi desfiinţate mai uşor. A lui Dumnezeu, prin
a cărui putere şi prin al cărui har am împlinit toate acestea, fie lauda şi gloria în veci! Amin”.
Reforma elveţiană şi cea germană
În faţa unor atât de mari lucrări ale Duhului lui Dumnezeu este bine să ne oprim un moment pentru a
privi diferenţele dintre cei doi mari lideri ai reformei, caracterul principiilor lor, acţiunile lor şi
rezultatele acestora. Diferenţa ne-a captivat deseori, şi uneori am menţionat-o, şi, din vreme ce
d’Aubigne, apărătorul fierbinte al lui Luther, a remarcat diferenţa la care ne referim, putem să atragem
atenţia asupra ei cu mai multă libertate.
Ceea ce a dominat gândirea lui Zwingli şi învăţătura şi faptele lui ca reformator a fost respectul suprem
faţă de sfintele scripturi. El a susţinut cu îndrăzneală că trebuiau desfiinţate toate rânduielile religioase
care nu se puteau găsi în cuvântul lui Dumnezeu şi care nu puteau fi dovedite prin el. Bblia ebraică şi
Noul Testament în greacă stăteau pe masă înaintea lui în sala unde purta discuţii şi el nu admitea nici un
alt standard înafară de acestea. Luther aborda religia pe baza unor principii diferite: el dorea să păstreze
în biserică tot ce nu era în mod direct şi exres contrar scripturilor. Aceasta nu este deloc un principiu
sănătos, deoarece se poate să fie dificil să dovedeşti că anumite lucruri sut în mod expres interzise în
cuvântul lui Dumnezeu, ba se poate să fie chiar şi mai dificil să dovedim că în scriptură sunt măcar
menţionate anumite lucruri. Adevărul este ceva bine definit şi pozitiv, pe când acea dogmă este flexibilă
şi nesigură.
Până şi D’Aubigne recunoaşte că Luther s-a ridicat împotriva celoc care su sfărâmat cu violenţă
imaginile din bisericile din Wittemberg, în timp ce idolii din templele din Zurich au fost doborâţi sub
îndrumarea lui Zwingli. Reformatorul german a dorit să rămână unit cu Biserica Romei şi s-ar fi
mulţumit să o poată curăţi de tot ceea ce era contrar cuvântului lui Dumnezeu, pe când reformatorul de
la Zurich a ieşit complet din evul mediu, socotind că nimic din toate cele inventate după zilele
apostolilor nu are autoritate absolută, ideea lui de reformă fiind aceea de a restabili simplitatea bisericii
primare. Deci, Zwingli era un reformator mai complet în gândirea lui.
Creştinismul primar a fost transforrmat încă de la început prin îndreptăţirea de sine a iudaismului şi
prin păgânismul grecilor, ajungându-se în final la confuzia romano-catolicismului. Elementul iudaic este
predominant în acea parte a doctrinei catolice care se referă la om: mîntuirea prin fapte care îl fac pe om
să capete merite şi negoţul mântuirii sufletelor oamenilor, cum s-a făcut ărin indulgenţe. Elementul
păgân este predominant îndeosebi în cele cu privire la Dumnezeu: de la nenunăraţii dumnezei falşi ai
papalităţii, lunga domnie a imaginilor, simbolurilor şi ceremoniilor, până la detronarea infinit

binecuvântatului Dumnezeu cel plin de har. “Reformatorul german proclama marea doctrină a
îndreptăţirii prin credinţă, şi prin aceasta a rănit mortal îndreptăţirea de sine a Romei. Reformatorul din
Elveţia a făcut, fără doar şi poate, acelaşi lucru, şi incapacitatea omului de a se mântui singur constituie
temelia lucrării tuturor reformatorilor. Dar Zwingli a făcut şi mai mult: a stabilit suveranitatea supremă,
universală şi exclusivă a lui Dumnezeu, dând o lovitură de moarte închinării păgâne a Romei*”.
* D’Aubigne, vol. 3, p. 356-359
Căsătoria lui Zwingli
Din numeroasele noutăţi introduse atunci, nici una nu a scandalizat mai mult partida papală ca aceea a
căsătoriei clerului: aceea sfida toată disciplina ecleziastică, această sfidare venind chiar de la aceia care se
aştepta să fie apărătorii acelei discipline. A trăi ca şi când ai fi fost căsătorit era ceva care era trecut cu
vederea de autorităţile ecleziastice, chiar dacă nu era aprobat, dar căsătoria era un păcat de moarte. Dar
Duhul lui Dumnezeu lucra, şi ochii multor oameni au fost deschişi pentru a vedea adevărul. Unul dintre
pastorii din oraşul Strasbourg, care trăise ca mulţi alţii în acel timp, a ajuns să înţeleagă aceasta şi s-a
căsătorit imediat. Din vreme ce căsătoria a fost publică, episcopul nu s-a putut face că nu vede şi a
produs mari tulburări atât în biserică cât şi în senat. Dar trecuse vremea când episcopul putea conduce
toate lucrurile după voia lui: mulţi aprobau noua învăţătură şi au urmat exemplul pastorului, iar
magistraţii au refuzat să se amestece în problemă.
În aprilie 1524, Zwingli s-a folosit şi el de privilegiul pe care-l ceruse deseori pentru toată preoţimea.
Căsătoria lui cu Anna Reinhart, văduva lui Johan Meyer, senior de Weiningen, din comuna Baden, a fost
anunţată public, dând prin aceasta un exmplu bun pentru farţii săi. Numai doi din mai mulţi copii i-au
supravieţuit: Ulrich, care a ajuns canonic şi arhidiacon la Zurich, şi Regula, care era căsătorită cu
Rudolph Gaulter, un teolog renumit. Anul următor, Luther s-a căsătorit cu Catherina von Bora. Aceste
evenimente au fost prilej pentru mari calomnii, dar cum Zwingli nu fusese călugăr şi nici mireasa lui nu
fusese călugăriţă, scandalul nu a fost atât de imens ca în cazul lui Luther şi Catherina.
Înaintarea reformei
Domnul a binecuvântat mult lucrările reformatorilor din Zurich în acel timp şi a oprit mâna vrăjmaşilor
lor cruzi. Cuvântul Domnului avea locul cuvenit în inimile lor, şi, prin intermediul lor, şi în inimile
poporului. Şi Dumnezeu binecuvântează negreşit oamenii sau naţiunea care preţuiesc cuvântul Lui.
Aceasta este cea mai sigură cale spre cele mai bogate binecuvântări, pentru că El spune şi acum: “Pe cei
care Mă onorează îi voi onora” (1. Samuel 2:30).
Doborârea imaginilor a fost urmată imediat de dizolvarea a două dintre cele mai importante instituţii
religioase din Zurich. Prima dintre acestea a fost o veche şi bogată abaţie, întemeiată de rege, numită
Frauen-Munster, care primea doamne de neam ales. Ea se deistingea nu numai prin marea ei vechime ci
şi prin numeroasele imunităţi şi privilegii şi că avea proprietăţi care-i asigurau mari venituri. Această
extraordinară societate de femei exercita dreptul suveran de a bate toată moneda în circulaţie şi de a
numi persoanele care prezidau tribunalele. Stareţa a cedat de bunăvoie toate drepturile şi proprietăţile
instituţiei, încredinţându-le în mâinile guvernului, în schimbul unui acord ca fondurile să fie folosite în
scopuri avlavioase şi caritabile. Stareţa, Catherine Cimmern, s-a retras cu o pensie onorabilă, şi, la scurt
timp după aceea, s-a căsătorit. Ca urmare a acestei schimbări, în 1526, oraşul Zurich a bătut pentru
prima dată monedă în nume propriu şi a înfiinţat tribunale.
Şi consiliul canonicilor, în care era membru şi Zwingli, după un aranjament cu guvernul privind
veniturile lor, a urmat exemplul bogatelor călugăriţe. Puţinii călugări care au mai rămas din cele trei
ordine au fost strânşi cu toţii într-o singură mânăstire, cei tineri pentru a învăţa câte o meserie utilă, iar
cei bătrâni pentru a-şi sfârşi zilele în pace.
Vestea despre aceste triumfuri ale cuvântului lui Dumnezeu s-a răspândit rapid prin munţii şi văile
Elveţiei. Cantoanele romano-catolice erau exasperate. Faptele au fost denaturate şi s-au răspândit
zvonuri false. Au fost convocate diete fără a se aduce la cunoştinţa senatului din Zurich şi delegaţii
cantoanelor s-au angajat să nu permită niciodată noile opinii în Elveţia.
În acel timp pontifii nu au rămas spectatori indiferenţi. Clement al VII-lea a adresat o scrisoare
Republicii Helvete în general, salutând-o cu un respect deosebit şi multă bunăvoinţă. El s-a adresat
tuturor în termenii cei mai măgulitori, atât clericilor cât şi laicilor, care se făceau eforturi pentru a sprijini
credinţa catolică. Zelul lor era “mult mai glorios decât toate victoriile şi realizările militare ale ţării lor”.
Apoi i-a îndemnat să persevereze în mersul lor vrednic de laudă până ce vor fi nimicit doctrinele
lutherane de pe pământul Elveţiei.
Mişcaţi de acea scrisoare meşteşugită şi iritaţi de ceea ce se întâmpla la Zurich, cele zece cantoane care
nu mărturiseau credinţa reformată s-au adunat la Zug în luna iulie, de unde au trimis o delegaţie la
Zurich, Schaffhausen şi Appenzel. Delegaţii aveau misiunea de a înştiinţa acele state de hotărârea fermă
a dietei de a zdrobi noile învăţături şi de a-i urmări pe adepţii lor, începând cu confiscarea averilor şi a
decăderea din rang şi megând până la a le lua viaţa. Zurich nu se putea să nu fie profund emoţionat de
asemenea ameninţări, dar a avut răspunsul obişnuit: “În chestiuni care ţin de credinţă trebuie să
ascultăm numai de cuvântul lui Dumnezeu”. Primind un asemenea răspuns, cantoanele catolice s-au
umplut de furie. Lucerne, Uri, Schweiz, Zug, Unterwalden şi Freiburg au declarat celor din Zurich că
aceştia nu vor mai sta în dietă împreună cu ei dacă nu vor renunţa la dogmele lor noi. Unitatea federaţiei
a fost sfărâmată de partizanii Romei, şi, în pofida jurămintelor şi alianţelor, ei erau hotărâţi să oprească
înaintarea adevărului recurgând la sabie şi la persecuţie.
Armele de luptă ale Romei
Problemele luau un aspect mai ameninţător. La scurt timp după aceea a avut loc un eveniment care a
dus la agravarea neînţelegerilor dintre confederaţi şi a dat Romei ocazia de a arăta ce arme era gata să
folosească în lupta pentru vechea credinţă.
Satul Stemheim, situat la frontiera cu Thurgau ţinea de Zurich în toate mai puţin jurisdicţia penală, de
care se ocupa guvernatorul din Thurgau. Acest sat avea o capelă dedicata Sf. Ana, care era împodobită
prin darurile pelerinilor. Dar, cu toate marile avantaje pentru locuitori, aceştia erau înclinaţi să
părăsească practicile lor idolatre şi câştigurile şi să îmbrăţişeze principiile reformei. Stamheim era pe
atunci condus de un vice-guvernator numit Johann Writh, un om demn şi un reformator serios. El avea
doi fii tineri care erau preoţi, pe nume Johann şi Adrian, care fuseseră numiţi acolo de Consiliul din
Zurich pentru a da învăţătură poporului. Plini de evlavie şi de curaj şi zeloşi predicatori ai evangheliei,
ei i-au învăţat pe cetăţeni că onorurile aduse “patroanei sfinte a satului” Îl dezonorau pe Dumnezeu şi
erau contrare cuvântului Său. Primind edictul Consiliului din Zurich cu privire la imagini, ei au ars
icoanele care atestau miracolele Sf. Ana şi au înlăturat imaginile care fuseseră amplasate în locurile
publice din Stamheim.
Pentru moment, opinia populară a fost în favoarea reformei, dar încă mai erau mulţi care tot se mai
agăţau cu tenacitate de idolatrie şi au murmurat din adâncul sufletului cerând să fie vărsat sângele celor
care au distrus idolii. Nişte asemenea oameni şi-au prezentat plângerile înaintea marelui guvernator din
Thurgau, pe nume Joseph Amberg. Acel om nenorocit a fost pentru un timp atras de opiniile lui
Zwingli, dar pentru a obţine voturile concetăţenilor săi, care erau toţi catolici zeloşi, el a promis să
folosească toată puterea lui pentru a suprima din Thurgau acea sectă nouă. I-ar fi arestat şi aruncat în
închisoare pe autorii ofensei, dar Stamheim nu intra în jurisdicţia lui. El nu a căutat deloc să-şi ascundă
ura violentă împotriva lui Writh şi a fiilor săi, nici gândul de a se răzbuna pentru dezonorarea
imaginilor.
Arestarea ilegală a lui Oexlin
Geniul cel rău al Romei i-a venit în ajutor lui Amberg: văzând că minţile oamenilor erau tulburate şi că
exista o predispoziţie spre tulburări şi violenţă, el a întins o cursă fatală. Oexlin, un mare prieten al lui
Zwingli, şi principalul apostol al reformei în Thurgau, a fost arestat în speranţa de a opri înaintarea
reformei. La 7 iulie 1524, la miezul nopţii, învăţatul şi evlaviosul preot din Burg a fost luat de soldaţii
guvernatorului, care nu au ţinut cont de poziţia şi de privilegiile lui, nici de strigătele lui. Auzind zarva,
locuitorii au ieşit pe străzi şi satul a ajuns rapid scena unei răzmeriţe, dar pastorul lor nu a putut fi salvat
şi soldaţii au plecat cu el în noaptea neagră. Potrivit obiceiului vremii, a fost bătută toaca – acel semnal
de alarmă -, şi locuitorii satelor învecinate au ieşit întrebându-se unii pe alţii ce s-a întâmplat.
Când Johann Wriths şi fiii săi au auzit că prietenul şi fratele lor fusese luat prin violenţă şi dus, s-au
grăbit să se alăture urmăritorilor. Dar au ajuns prea târziu, deoarece soldaţii, auzind alarma, s-au grăbit
mai tare şi au trecut rapid dincolo de râul Thus. I-a fost adresată lui Amberg o cerere pentru eliberarea
lui Oexlin pe cauţiune, dar aceasta a fost respinsă. Din nefericire, câteva suflete turbulente, cum se
întâmplă să participe în mod obişnuit la asemenea tulburări, au ajuns la manifestări necontrolate. Ei au
cerut ceva de băut de la o mânăstire din Ittingen, şi, nefiind mulţumiţi de ceea ce li s-a dat, ei au trecut la
jaf şi au băut peste măsură. Writh şi fiii săi au făcut tot ce au putut pentru a-i ţine în frâu, dar nu au
reuşit. Poporul a crezut că deţinuţii au încurajat tirania lui Amberg şi că ei au determinat ca răzbunarea
să se abată asupra călugărilor din Ittingen. În timp ce delicvenţii chefuiau în pivniţele mânăstirii a
izbucnit un incendiu care a ars până-n temelii toată mânăstirea.
Familia Writh acuzată pe nedrept
Aceasta a fost deajuns pentru a odferi motive adversarilor: marele guvernator a prezentat evenimentul
fatal învinuindu-i pe locuitorii din Stein şi Steinheim şi mai ales pe guvernatorul Writh şi pe fiii săi, pe
care i-a acuzat că au făcut să fie bătută toaca şi că ar fi fost autorii violenţelor comise la Ittingen, că ar fi
profanat ostia şi ar fi ars mânăstirea.
La câteve zile după aceea, reprezentanţii cantoanelor s-au strâns la Zug, şi atât de mare a fost indignarea
lor încât au pornit imediat în marş cu steaguri la Stein şi Steinheim pentru a-i ucide cu sabia pe cei de
acolo. “Cine este vinovat,” au spus reprezentanţii Zurichului cu multă chibzuinţă, “acela trebuie să fie
pedepsit, dar potrivit cu legile juste şi nu prin violenţă”. Ei au prezentat delagaţilor cantoanelor şi că
marele guvernator provocase tulburarea încălcând privilegiile oraşului Stein prin arestarea ilegală a lui
Oexlin. În acelaşi timp, Consiliul din Zurich l-a trimis pe unul dintre membrii săi la Stenheim (care era
sub jurisdicţia lor) însoţit de o escortă de soldaţi, pentru a-i lua pe acuzaţi. Msi mulţi s-au pus la adăpost
prin fugă, dar Writh şi fiii săi, care se întorseseră înainte ca să fi ars mânăstirea, din vreme ce trăiau în
pace la Astamheim, nu au vrut să fugă, contând pe nevinovăţia lor şi că guvernul lor va face dreptate.
Când au venit soldaţii, guvernatorul cel demn le-a spus: “Domnii mei de la Zurich ar fi putut să nu facă
acest efort. Dacă ar fi trimis chiar şi un copil, m-aş fi supus chemării lor”. Cei trei Writh, împreună cu
prietenul lor, Burhard Ruteman, guvernatorul Nussbaum – un om cu acelaşi duh -, au fost luaţi
prizonieri şi duşi la Zurich. După ce au stat închişi o săptămână, ei au fost luaţi la cercetare. Au
recunoscut că ieşiseră când a sunat toaca şi că merseseră după mulţime la Ittingen, dar au dovedit că , în
loc să-i incite pe ţărani la dezordine, ei se străduiseră să-i potolească şi că s-au întors acasă de îndată ce
marele guvernator a refuzat să-l elibereze pe Oexlin. Nu au putut fi aduse nici un fel de dovezi
împotriva lor; ei au acţionat numai conform principiilor republicane ale ţării lor când au ieşit la sunetul
de toacă. După o cercetare completă, au fost declaraţi nevinovaţi.
Adunarea de la Baden
Rezultatul procedurilor a fost comunicat cantoanelor care s-au strâns atunci la Baden şi nu s-au arătat
satisfăcute. Setea de sânge a Izabelei s-a înteţit şi mai tare când a simţit că prada îi este la-ndemână, aşa
că ea a hotărât să-şi întindă braţul pentru a o apuca. Contrar obieciurilor statornicite în confederaţie, ea a
cerut ca prizonierii să fie predaţi pentru a fi judecaţi la Baden. Cei din Zurich au refuzat pe baza
dreptului lor de a-şi judeca supuşii lor şi deoarece dieta nu avea drepturi asupra acuzaţilor. La auzul
acelor cereri, delegaţii s-au cutremurat de furie. “Com face noi înşine dreptate” au exclamat ei, “dacă
acuzaţii nu ne sunt predaţi imediat, atunci trupele noastre vor merge la Zurich pentru a-i lua prin forţa
armelor”. Cunoscând că erau sentimente puternice împotriva celor din Zurich din cauza lui Zwingli şi a
reformei, de teama unui război civil, Senatul a şovăit.
Ce moment nefericit pentru onoarea Zurichului! “A ceda în faţa ameninţărilor,” spunea Zwingli,
“renunţând la drepturi atunci când viaţa unuia dintre supuşi este în joc, este o slăbiciune criminală, care
nu poate decât să aibă consecinţele cele mai fatale. Dacă persoanele acuzate ar fi vinovate, atunci nu aş
avea deloc dorinţa de a le salva de sabia dreptăţii, dar din vreme ce acele persoane au fost dovedite
nevinovate la judecată, de ce să fie ele date pe mâna unui tribunal care este dinainte hotărât să-şi verse
asupra capetelor lor toată furia împotriva reformei?” Tot oraşul era în clocot; opiniile erau împărţite. În
cele din urmă s-a ajuns la ceea ce era considerat a fi o cale de mijloc: prizonierii aveau să fie predaţi
dietei cu condiţia ca ei să fie cercetaţi numai cu privire la ceea ce s-a întâmplat la Ittingen şi nu în
chestiuni de credinţă. Dieta a fost de acord cu aceasta, şi, la 18 august, vinerea, cei trei Writh şi prietenul
lor, însoţiţi de membri ai consiliului statului şi de mai mulţi oameni înarmaţi, au părăsit Zurich.
Istoricul spune: “În oraş se simţea o adâncă îngrijorare în legătură cu perspectivele celor doi tineri şi a
tovarăşilor lor mai în vârstă. La trecerea lor se auzeau numai gemete. Ce procesiune de jale! a exclamat
cineva. Dumnezeu ne va pedepsi pentru că i-am predat, a strigat un altul. Să-L rugăm să dea har acestor
sărmani prizonieri şi să le întărească credinţa”. Toate bisericile erau pline. Zwingli şi alţii şi-au ridicat
glasurile, şi chiar ne putem întreba cine oare nu a scăldat în lacrimi acele prime roade pentru Dumnezeu
ale reformei din Elveţia?
Familia Writh şi Rutemann condamnaţi pe nedrept
Când au ajuns la Baden, prizonierii au fost aruncaţi în temniţă. O cercetare formală a început ziua
următoare. Primul a fost scos pentru cercetare guvernatorul Writh. Catolicii, acţionând în virtutea
vechiului lor motto, că “nu este bine să ţii promisiuni faţă de eretici”, l-au interogat imediat pe
guvernator cu privire la înlăturarea imaginilor de la Stamheim şi la alte chestiuni în legătură cu religia.
Delegaţii de la Zurich au protestat, reamintindu-le că dieta încălca flagrant condiţiile stabilite în care
prizonierii au compărut înaintea lor, dar mustrările au fost zadarnice. Cei din Zurich au fost luaţi în
derâdere cu apelurile lor. Prizonierii au fost supuşi la torturi cu speranţa de a stoarce de la ei ceva
mărturisiri care să dea o aparentă justeţe sentinţei care era deja hotărâtă.
Cele mai crude torturi i-au fost aplicate tatălui, fără a ţine cont de caracterul lui sau de vârsta lui. Dar el a
persistat declarându-şi nevinovăţia în legătură cu jaful şi incendierea de la Ittingen. De dimineaţa până
la amiază ei au aplicat tratamente crude asupra bătrânului. Strigătele lui către Dumnezeu pentru a-l
susţine şi a-l mângâia au atras doar blasfemii din partea torţionarilor. “Unde este Hristos al tău acum?” a
spus unul dintre reprezentanţi, “roagă-l pe el să te scape”. Fiul său curajos, Johann, a fost tratat în mod şi
mai barbar, dar nimic nu l-a clintit de la statornicia lui în Hristos. S-ar părea că el a triumfat în suferinţe
şi a fost glorificat prin crucea lui. Adrian a fost ameninţat că îi vor fi tăiate venele una după alta dacă nu-
şi va mărturisi vinovăţia, dar el a mărturisit numai că predicase evanghelia lui Hristos şi că se căsătorise.
Când s-au plictisit să-i tot tortureze, i-au trimis pe acei martori credincioşi înapoi în temniţa pestilenţială
cu trupurile aproape sfârtecate, dar tari în convingerea cu privire la nevinovăţia lor şi susţinuţi de
prezenţa şi puterea Domnului şi Stăpânului lor, Isus Hristos.
Hanna Writh, soţia guvernatorului şi mama celor doi tineri preoţi, s-a grăbit să meargă la Baden,
purtând în braţe pruncul ei, pentru a-i implora pe judecători să arate milă. Cu râuri de lacrimi ea a
implorat îndurare pentru soţul şi fiii ei, invocând familia ei numeroasă şi serviciile pe care soţul ei le
adusese în trecut statului şi ţării. Dar totul a fost zadarnic. Rugăminţile ei, pe care numai o soţie şi o
mamă le poate adesa astfel, în loc să-i înmoaie pe judecători, i-a iritat şi mai mult, arătând că ura satanică
împotriva adevărului era adevărata cauză a cruzimii lor. Unul dintre judecători, delegatul cantonului
Zug, prin providenţa lui Dumnezeu, a dat cea mai minunată mărtutie cu privire la caracterul lui Writh şi
la cât de josnici erau judecătorii săi. “Îl ştii pe guvernatorul Writh?” l-a întrebat pe judecător un prieten
al soţiei disperate. “Da,” a răspuns acesta, “În două rânduri am fost guvernator de Thurgau şi nicicând
nu am cunoscut un om mai nevinovat, mai drept şi mai ărimitor ca Johann Writh. Casa lui era deschisă
pentru toţi cei care aveau nevoie de ajutor. De fapt, casa lui era ca un fel de mânăstire, han şi spital şi nu-
mi pot imagina ce demon l-a putut atrage în acea tulburare. Dacă el ar fi jefuit, ar fi furat sau chiar ar fi
ucis, atunci aş fi făcut orice pentru a obţine graţierea lui, dar cum el a ars imaginea binecuvântatei Sf.
Ana, mama Fecioarei, trebuie să moară şi nu se poate să aibă parte de îndurare”. Tribunalul s-a dizolvat,
delegaţii s-au întors fiecare în cantonul lui, iar prizonierii în celulele lor şi nu au mai avut întrunire timp
de o lună.
Martiriul Writhilor şi al lui Rutemann
Au trecut în sfârşit patru săptămâni de groază, după care delegaţii s-au strâns pentru a delibera sentinţa.
Ca o solemnă mascaradă de justiţie, cu uşile închise, s-a hotărât moartea pentru guvernatorul Writh şi
fiul său Johann – care era cel mai tare în credinţă şi care îi îndrumase pe ceilalţi, şi, de asemenea, pentru
guvernatorul Rutemann. Adrian, poate pentru a colora cruzimea şi nedreptatea sentinţei, a fost redat
mamei sale cu pretenţia de a fi o manifestare a îndurării.
Ofiţerii au mers în turn pentru a-i aduce pe prizonieri în curte. La auzul sentinţei, Adrian a izbucnit în
lacrimi. Tatăl său l-a îmbrăţişat un scurt timp, cerându-i să promită că nicicând nu va încerca în vreun fel
să răzbune moartea lor. “Frate”, i-a spus Johann lui Adrian, “crucea lui Hristos trebuie întotdeauna să
urmeze după cuvântul Lui. Deci, nu plânge, frate, ci prinde din nou curaj şi predică evanghelia lui
Hristos şi fii statornic pentru cauza lui Hristos. Eu pot să-I mulţimesc astăzi Domnului că m-a onorat
prin chemarea de a suferi şi a muri pentru adevărul Său, binecuvântat fie numele Lui în veci! Facă-se
voia Lui ce sfântă!”
Au fost conduşi la eşafod. Suferinţele prin care trecuseră pe parcursul îndelungii detenţii în acea temniţă
nesănătoasă şi din cauza torturilor care le fuseseră aplicate făceau ca moartea să fie binevenită, ca
aducătoare de pace. Dar acel fiu nobil, care era plin de cea mai tandră grijă în legătură cu neliniştile
tatălui său, a căutat, cum ştia el mai bine, să-l mângâie şi să-l susţină, fapt care se cuvine să fie amintit cu
admiraţie şi recunoştinţă pentru totdeauna. Toţi spectatorii au vărsat râuri de lacrimi când el şi-a
îmbrăţişat tatăl şi şi-a luat adio de la el pe eşafod. “Multiubitul meu tată, de acum înainte nu-mi vei mai
fi tată şi eu nu-ţi voi mai fi fiu. Suntem fraţi în Hristos Isus, pentru iubirea căruia vom muri. Dar mergem
la Acela care este Tatăl nostru şi Tatăl tuturor celor credincioşi, şi în prezenţa Lui ne vom bucura de viaţa
eternă. Să nu ne temem de nimic”. “Amin,” a răspuns tatăl, “Dumnezeu fie slăvit, mult iubitul meu fiu şi
frate în Hristos”. Guvernatorul Ruteman s-a rugat în tăcere.
Toţi trei au îngenuncheat împreună în numele Domnului Isus Hristos, şi, după câteva clipe, capetele lor
au căzut pe eşafod, iar sufletele lor fericite au mers acasă la odihnă în paradisul lui Dumnezeu.
Mulţimea a înălţat plângeri cu glas tare. Cei doi guvernatori au lăsat înnurmă douăzeci şi doi de copii şi
patruzeci şi cinci de nepoţi. Hanna crescuse în teama de Domnul o familie numeroasă şi era foarte
respectată în toată regiunea pentru virtuţile ei, dar ea încă nu golise până la fund cupa necazului. Ea a
fost condamnată să plătească douăsprezece coroane călăului care-i decapitase soţul şi fiul. Cititorul să
reţină barbaria elaborată, nimicnicia şi laşitatea persecutorilor, şi cruzimea care găseşte plăcere să
chinuie şi mai mult inima deja zdrobită a unei femei. “Suflete al meu, nu intra la sfatul lor! Gloria mea,
nu te uni cu adunarea lor!” (v. Geneza 49:6).
Adrian Writh a fost eliberat însă cu porunca de a mărturisi public crima sa la einsidlen, dar el a fugit la
Zurich, unde a găsit adăpost, după care a devenit pastor la Altorf şi a ajuns să fie tatăl celebrului
Rudolph sau Ralph, Hospinian, autorul Istoriei sacramentariene. Oexlin a fost eliberat după ce a fost
torturat la Luzerne. Şi el s-a refugiat în cantonul Zurich şi a devenit pastor acolo*.
* Pentru mai multe detalii, vedeţi Life of Zwingle, de Hess, p. 178-194; D’aubigne, vol. 2, cap. 5, Scott, p. 494-501
Istoria Bisericii Capitolul 43. Progresul general al reformei
Capitolul 43. Progresul general al reformei

Reforma din Elveţia fusese botezată în sânge – sângele martirilor lui Isus. Vrăjmaşul evangheliei îşi
făcuse lucrarea sa cea crudă, dar aceasta i-a pus pe gânduri pe toţi. Lovitura violentă a fost resimţită în
toate clasele sociale din Elveţia. Până şi şefii cantoanelor catolice, cu toată ura lor împotriva
reformatorilor, nu au putut să nu observe corupţia generală şi imoralităţile scandaloase ale clerului, care
făceau ca să fie absolut necesară oarece reformă. Şi văzând indiferenţa autorităţilor ecleziastice faţă de
asemenea chestiuni, ei s-au hotărât să se ocupe de problemele bisericii şi pentru a asigura pacea ţării lor.
Dar planului reprezentanţilor i s-a opus clerul cu toată influenţa lui, iar aceştia nu au avut autoritate
pentru a-l impune. Încă o dată s-a spus că unica şansă pentru împăcarea creştinătăţii era un viitor
consiliu general, atât de des cerut şi de atât de mult timp promis.
În timp ce şefii cantoanelor catolice se luptau cu aceste probleme, cei favorabili reformei s-au apropiat şi
mai mult. Zurich, Berna, Glaris, Schaffhausen şi Appenzell au constituit o alianţă pentru răspândirea şi
mai eficientă a adevărului şi pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor lor. Aşa au fost rezultatele
favorabile ale morţii celor doi Writh. “De fiecare dată,” spunea D’Aubigne, “când Roma ridica un eşafod
şi se rostogoleau capete, reforma înălţa cuvântul cel sfânt al lui Dumenzeu şi demasca nişte abuzuri.
După ce a fost executat Hottinger, Zurich a desfiinţat imaginile, iar după căderea capetelor celor doi
Writh, Zurich a răspuns prin abolirea mesei”.
De la hotărârile celor două conferinţe, consiliul din Zurich a rămas decis să desfiinţeze ritualurile
superstiţioase ale mesei, dar a considerat că era de dorit să amâne acesta până ce mintea publicului în
general va ajunge să fie pregătită pentru acea schimbare. De aceea, mesa a rămas permisă şi după
înlăturarea imaginilor, dar nici un preot nu era obligat să o spună şi nici un laic nu era obligat s-o
asculte, astfel că ea a ajuns să fie în general neglijată, şi, zi de zi, a ajuns să aibă un nume din ce în ce mai
prost, astfel încât semăna a fi venit timpul pentru desfiinţarea ei.
Desfiinţarea mesei
La 11 aprilie 1525, pastorii Zwingli, Leo Iuda şi Engelhardt, însoţiţi de Megander, capelanul spitalului, şi
de Myconius, predicatorul bisericii abaţiei, s-au înfăţişat înaintea consiliului recomandând abolirea
imediată a sacrificiului de la altar. Numai o persoană s-a prezentat pentru a apăra opinia asupra cărora
erau de acord. Engelhardt, odinioară Doctor în legea pontificală, a explicat diferenţa dintre slujba în
biserica latină şi euharistia aşa cum a fost instituită de Hristos şi potrivit practicii apostolice. Toţi au
simţit importanţa acelei hotărâri pe care consiliul trebuia să o ia şi au considerat că era potrivit să o
amâne pentru a doua zi. Apoi, după nişte convorbiri între teologi şi senatori, a fost publicat următorul
decret: “De acum înainte, prin voia lui Dumnezeu, euharistia va fi ţinută aşa cum a fost instituită de
Hristos şi potrivit practicii apostolice. Celor slabi şi încă ignoranţi în credinţa lor li se va mai permite
numai astăzi să mai continue vechea practică. Mesa va fi universal abolită, înlăturată şi considerată de
domeniul trecutului, pentru a nu mai fi repetată începând de mâine”. Altarele au fost înlăturate din
biserici şi înlocuite cu mese ale comuniunii, marea masă a poporului intrând în comuniune potrivit noii
forme. Cei care au ţinut mesa au fost chiar mai puţin numeroşi decât se aşteptaseră reformatorii. Astfel a
căzut acea taină a fărădelegii, care, de secole, impregnase adânc sentimentele şi credulitatea omenirii.
Mesa fusese celebrată în biserica latină dintr-o perioadă timpurie, dar prostrarea înaintea ostiei şi
înălţarea acesteia, ca şi alte ceremonii, au apărut mai târziu.
Celebrarea Cinei Domnului
Mai întâi Zwingli a predicat din cuvintele “este Paştele Domnului”. După încheierea predicii, o masă a
fost acoperită cu o pânză albă, a fost adusă pâine fără aluat şi au fost puse cupe pline cu vin pentru
amintirea ultimei cine a Domnului nostru cu ucenicii săi. Slujitorul s-a apropiat de masă. Au fost citite cu
glas tare, de către diaconi, cuvintele de instituire a cinei din Epistola către corinteni şi alte texte.
Mulţimea era atât de mare şi slujbele s-au prelungit atât de mult încât au ajutat mai mulţi slujitori şi
diaconi. După rugăciune şi după ce poporul a fost îndemnat să se cerceteze pe sine, slujitorul a ridicat
pâinea, şi, cu glas tare, a repetat instituirea cinei Domnului. După aceea el a dat diaconilor pâinea, şi
apoi şi vinul, pentru a le da poporului şi pentru ca poporul să le transmită de la unul la altul. Pe când
circulau acestea, unul dintre slujitori a citit din Evanghelia Sf. Ioan acele cuvântări mereu înviorătoare şi
binecuvântate ale Domnului faţă de ucenicii săi, după care, în capitolul 13, a urmat paştele. După cină
toată adunarea a îngenuchiat şi a adus închinare şi mulţumiri. Au urmat cântări, ca expresie deplină a
iubirii şi laudei pentru Mântuitorul şi Domnul, cu care s-a încheiat această primă celebrare a cinei de
către reformatorii din Elveţia. A ţinut trei zile: joia din săptămâna patimilor, vinerea mare şi duminica de
Paşte.
Pentru întărirea lucrării celei bune la Zurich şi pentru răspândirea adevărului, Zwingli, Leo Iuda şi alţi
învăţaţi au publicat în acea vreme mai multe lucrări despre sfintele scripturi, cum ar fi Pentateuhul şi
alte cărţi istorice ale Vechiului Testsament, înafară de comentariul “Religia adevărată şi cea falsă”.
Vom lăsa Zurichul pentru un timp, după ce am prezentat destul de amănunţit lucrarea Duhului Sfânt
acolo, deoarece trebuie să spunem pe scurt ce s-a întâmplat în alte locuri, pentru că ne stau înainte încă
multe câmpuri de lucru. Şi apoi este o mare asemănare în modul în care s-a desfăşurat lucrarea în
diferite locuri.
Reforma la Berna
Berna era unul dintre cele mai influente cantoane ale confederaţiei. Ea număra mulţi prieteni puternici ai
reformei dar şi mulţi adversari formidabili. În primii câţiva ani de la intrarea în scenă a lui Luther şi
Zwingli s-a manifestat o puternică opoziţie faţă de opiniile cele noi. Nicăieri nu semăna să fie o luptă
mai mare ca acolo, dar în urma predicilor evanghelice ale lui Haller şi Meyer, cei mai violenţi dintre cei
cu prejudecăţi s-au înmuiat.
Prin binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrărilor acestor oameni devotaţi, sinceri şi perseverenţi,
cauza adevărului a avansat, şi, dintr-un act al administraţiei din anul 1523, putem trage concluzia că
balanţa înclina în favoarea reformei. Acest act hotăra: “Din vreme ce poporului îi sunt prezentate
învăţături contrare şi predicatorii tună unul împotriva celuilalt, de acum înainte toţi trebuie să predice
aceeaşi evanghelie, şi anume învăţătura descoperită de Dumnezeu în scrierile profetice şi apostolice şi să
nu propună nimic contrar scripturii, nici în temeiul autorităţii lui Luther, nici a altuia, evitând discursuri
cu tendinţe de dezbinare”.
Predicarea evangheliei complete în toată simplitatea ei a fost încurajată prin această hotărâre a senatului
şi cuvântul lui Dumnezeu a fost dat ca singurul standard la care să se facă apel în discuţii şi drept
criteriu al adevărului. Astfel a fost aşezată temelia adevăratei reforme, cu aprobarea guvernului. Dar
aceste avantaje, fie oferite intenţionat, fie neintenţionat, i-au alarmat pe papistaşi suficient pentru ca să
recurgă la armele lor favorite: intriga, înşelăciunea şi violenţa. Indiferent prin ce mijloace, ei trebuiau să-i
reducă la tăcere pe Haller şi Meyer, cei doi martori credincioşi de la Berna. Împreună cu faimosul
Wittembach, ei au fost acuzaţi pe nedrept că ar fi vorbit cu nişte călugăriţe pentru a le determina să
părăsească viaţa de mânăstire, aşa s-a hotărât ca ei să fie expulzaţi din Berna. Dar când a fost descoperită
uneltirea, opoziţia poporului a fost atât de energică încât chestiunea a fost adusă înaintea Marelui
Consiliu, care a revocat hotărârea consiliului inferior şi i-a achitat pe slujitori, îndemnându-i însă să se
limiteze la a predica de la amvoanele lor şi să nu se amestece în mânăstiri. Aceasta este de fapt tot ce
doreau acei oameni credincioşi: amvoanele lor. Reforma a câştigat o nouă victorie, iar inamicii ei au fost
daţi de ruşine.
Călugăriţele de la Konigsfeldt
La câteva luni după acest eveniment, principiile reformei au fost întărite prin convertirea călugăriţelor
de la Konigsfeldt. Acesta a fost un minunat triumf al evangheliei. Mânăstirea era în apropierea castelului
Habsburg şi era înconjurată cu toată măreţia medievală. Din familia de Hbsburg a descins casa imperială
a Austriei, care în anii ulteriori a dat mai mulţi împăraţi ai Germaniei. În acea mânăstire luau vălul fiicele
nobililor din Elveţia şi Şvabia. Beatrice de Laudenberg, sora episcopului de Constanz, era una din cele
închise acolo. Dar adevărul lui Dumnezeu, pe care episcopul căuta, cu toată puterea lui, să-l înăbuşe, a
fost mijlocul prin care s-au convertit multe călugăriţe din mânăstirea imperială. Scrierile lui Luther şi
Zwingli şi sfintele scripturi au pătruns în acea instituţie, şi aşa a avut loc schimbarea mântuitoare. Şi nu
este de mirare:Dumnezeu lucra prin Duhul Său cel Sfânt, aşa că cele mai puternice prejudecăţi şi cele
mai mari dificultăţi au fost învinse. Următoarea scrisoare a Margaretei Watteville, o tânără călugăriţă
care era soră a primarului Bernei, ne va da despre roadele reformei şi de spiritul creştin al acelor femei
evlavioase o idee mai clară ca orice altă explicaţie. Ea îi scria lui Zwingli:
“Fie ca harul şi pacea în Domnul Isus să vă fie înmulţite întotdeauna de Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc.
Mult învăţate, venerabile şi dargă domn, vă rog să primiţi bine această scrisoare pe care v-o adresez.
Iubirea care este în Hristos mă constrânge mai ales de când am aflat că învăţătura despre mântuire se
răspândeşte zi de zi prin predicile dumneavoastră din cuvântul lui Dumnezeu. De aceea Îl laud din nou
pe Dumnezeul cel veşnic pentru că ne-a luminat din nou, trimiţându-ne prin Duhul Lui cel Sfânt atâţi
vestitori ai cuvântului Său cel binecuvântat, şi, în acelaşi timp, aduc rugăciuni fierbinţi ca el să vă
îmbrace cu putere pe voi şi pe toţi cei care vestesc vestea Lui cea bună, şi ca, înarmându-vă împotriva
tuturor vrăjmaşilor adevărului, să facă cuvântul Lui să crească în toţi oamenii. Mult învăţate domn,
îndrăznesc să vă trimit, în semn de respect acest lucru mărunt ca dovadă a afecţiunii mele: nu o
dispreţuiţi deoarece este un dar al iubirii creştine. Dacă acest sirop vă este de folos şi aţi mai dori să vă
dau mai mult, vă rog să-mi spuneţi, pentru că îmi face multă plăcere să fac orice v-ar fi plăcut. Şi nu
numai eu gândesc aşa, ci toate sufletele care iubesc evanghelia din mânăstirea noastră de la Konigsfeldt.
Acestea salută evlavia voastră în Isus Hristos şi toate vă aducem neîncetat înaintea Lui pentru ca
atotputernicia Lui să vă protejeze. Sâmbăta dinainte de Laetare*”.
* n.tr.) Laetare este numită a patra duminică din Postul Paştelui, când slujba catolică începe cu “Laetare
Ierusalem!” (Bucură-te Ierusalime!)
Aceste doamne evlavioase, considerând că pot sluji Domnului mai bine afară decât între zidurile unei
mânăstiri, au adresat guvernului o petiţie cerând permisiunea de a părăsi mânăstirea. Consiliul, alarmat
de această ciudăţenie, s-a străduit să le determine să rămână, promiţându-le o relaxare a disciplinei
mânăstirii şi o creştere a indemnizaţiilor, dar ele au spus consiliului: “nu libertate a cărnii cerem noi, ci
libertatea Duhului”. Cum ele au perseverat cu cererea lor, guvernul a cedat în final, iar decretul care le
reda libertatea cuprindea o prevedere generală pentru eliberarea tuturor celor care, cu consimţământul
părinţilor, ar fi dorit libertatea. Porţile mânăstirilor erau acum deschise, ceea ce a afectat mult prestigiul
şi puterea Romei şi a fost o manifestare a triumfurilor reformei, pentru că multe dintre doamne s-au
căsătorit la scurt timp după eliberare.
Conferinţa de la Baden
Dar, cu toate că principiile reformei câştigau teren rapid, partida romano-catolică era încă foarte
puternică şi foarte activă şi trebuia să fie dată o bătălie mai decisivă înainte de a declara victoria
reformei.
Chiar de la prima conferinţă de la Zurich, episcopul de Constanz, sau mai curând Johann Faber, marele
lui vicar, a căutat continuu mijloace eficiente prin care să oprească înaintarea reformei. Experienţa
dovedise că poruncile episcopilor nu prea erau luate în seamă şi că în scrierea unor cărţi nu-şi puteau
pune speranţe din vreme ce reformatorii îşi depăşeau adversarii în învăţătură şi talent. Şi succesul părea
imposibil dacă nu reuşeau să-l distrugă pe Zwingli, a cărui popularitate şi influenţă creştea zi de zi.
Un eveniment politic care a avut loc în acel timp i-a convins şi mai mult pe romano-catolici de
necesitatea de a lua măsuri energice. Bătălia de la Pavia, dintre francezi şi trupele imperiului, a aruncat o
umbră întunecată asupra Elveţiei, dar a făcut să strălucească o rază strălucitoare de înţelepciune,
patriotism şi creştinism de la Zwingli. Peste zece mii de mercenari elveţieni luptaseră în bătălia fatală
pentru francezi. Între cinci mii şi şase mii fuseseră ucişi, iar cinci mii fuseseră luaţi prizonieri. Când
prizonierii eliberaţi au ajuns acasă, oamenii mutilaţi şi emaciaţi erau o privelişte de groază în ţară şi
peste tot se auzeau bocetele văduvelor şi orfanilor celor ucişi. Poporul şi-a amintit atunci cât de des
tunase de la amvon Zwingli împotriva înrolării în armate străine şi vorbea despre el ca despre cel mai
sincer patriot şi bun prieten.
Romano-catolicii au văzut că opinia publică era în favoarea lui Zwingli şi au înţeles că trebuiau să facă
ceva pentru ca influenţa lui să nu mai crească. Dar cum? Cine să rezolve problema?
Istoria Bisericii Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia
Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia

Reforma se stabilise în principalele trei cantoane: Zurich, Berna şi Basel. Exemplul acelor state puternice
a influenţat o mare parte din Elveţia germană. În multe locuri unde cetăţenii simpatizau reforma, dar
fuseseră nehotărâţi, a fost declarată cu îndrăzneală credinţa în învăţăturile cele noi. Schaffhausen, Sf.
Gall, Bienne, Thorgau, Bremgarten, Tockenburg, Wesen şi alte regiuni mai puţin importante au ajuns să
fie în întregime sau în parte reformate. Efectul dezbaterilor şi zelul acelor mari centre s-a simţit şi în
Elveţia franceză, “la poalele munţilor Jura sau printre pădurile de pini din văile înalte, care până atunci
arătaseră devotament absolut pontifului roman”.
Amestecul politicii cu chestiunile spirituale
Aici suntem nevoiţi să ne oprim pentru a atrage atenţia asupra marii greşeli obişnuite a
protestantismului chiar de la început: aceea de a căuta protecţia autorităţilor seculare în loc de a
mărturisi pur şi simplu adevărul încrezându-se numai în Dumnezeul cel viu. De îndată ce reformatorii
au rupt-o cu Roma, ca şi când ar fi fost îngroziţi de puterea pe care aceasta o mai avea, ei şi-au întins
mâinile spre guverne şi au căutat protecţia armatelor lor.
Este adevărat că Luther s-a opus folosirii forţei armelor pentru înaintarea adevărului şi a căutat ca
evanghelia să triumfe prin fidelitatea prietenilor ei, dar, după cum am văzut, a fost de acord ca principii
să preia controlul total al vieţii ecleziastice şi spirituale încă de la începutul perioadei reformei. Zwingli a
mers încă şi mai departe pe această cale periculoasă: când au venit necazurile, iar pericolele pândeau
nava reformei din cauza perfidiilor cantoanelor catolice, el a considerat că era datoria lui, ca republican
sau ca patriot creştin, să cerceteze problemele federaţiei, să dea sfaturi senatului şi să aprobe chemarea la
arme. Dar, după cum vom vedea, rezultatul final al acestor lucrări neconforme scripturii a fost moartea
dezonorantă a ilustrului reformator şi o rană aproape fatală pe care a primit-o cauza reformei în Elveţia.
De când statele reformate şi-au asumat, sau, mai curând, au uzurpat funcţiile bisericii, norii au coborât
aliniindu-se pentru furtună. Fără-ndoială dornici să întărească lucrarea cea bună în cantoanele lor şi s-o
extindă, magistraţii Zurichului şi Bernei au publicat mai multe edicte prin care le interziceau supuşilor
lor să participe la mesă şi să spună vorbe rele despre schimbările din ultima vreme şi poruncind o
participare mai bună la slujbele evanghelice, şi, de asemenea, pentru purificarea morală, au emis o
proclamaţie generală împotriva festivităţilor, a beţiei şi blasfemiei. Dar, în timp ce autorităţile civile
impuneau religia lor prin edicte, Zwingli şi-a părăsit vocaţia lui sacră pentru a deveni un diplomat
politic. De atunci, braţul cel puternic al providenţei care îl ocrotise pe marele reformator şi reforma
elveţiană pare să se fi retras, iar consiliul din Zurich, deşi s-a lăudat un timp, a fost afectat de indecizie,
slăbiciune şi nebunie.
Primul pas greşit – O Confederaţie
Influenţat, ba mai curând condus greşit de educaţia lui republicană, Zwingli a considerat că era potrivit
ca reformatorii să constituie o ligă pentru apărarea reciprocă. Cum prevăzuse demult că mişcarea
reformatoare avea în final să împartă în două tabere ţara lui iubită, el s-a considerat în totul îndreptăţit
să promoveze o alianţă a statelor evanghelice. În anul 1527, el a propus ceea ce s-a numit o Co-cetăţenie
creştină, în care toţi mărturisitorii evangheliei se uneau într-o confederaţie pentru reformă. Constanz a
fost prima cetate care a aprobat alcătuirea noii ligi, ei urmându-i Berna, Sf. Gall, Mulhausen, Basel,
Schaffhausen şi Strasbourg. “Dar Co-cetăţenia Creştină,” spunea D’Aubigne, “care putea fi sămânţa unei
noi confederaţii, a provocat imediat reacţii împotriva lui Zwingli chiar şi din rândul partizanilor
reformei”. Pastorul Zurichului a ajuns pe un teren periculor, care în scurt timp i-a adus sfârşitul. Fiind
cetăţean, el se deprinsese să considere reconstrucţia ţării ca făcând parte din religia lui, iar biserica în
care a crescut mânuise de secole două săbii. Până şi în zilele noastre suntem surprinşi în cât de mare
măsură creştinii de pe continent sunt conduşi de ceea ce este naţional*.
* n.tr.) Poate veţi considera scuzabil spiritul parcă un pic prea britanic al autorului, dar oare aspectul naţional nu
se aplică perfect la Biserica Ortodoxă Română chiar şi la inceputul secolului al XXI-lea? Şi, de asemenea, şi la cea
Greacă?
Luther, care a fost un imperialist, s-a opus categoric politicii de a opune rezistenţă cu armele cărnii.
“Creştinii,” spunea el, “nu se cuvine să i se opună Împăratului şi, dacă el le cere să moară, atunci ei
trebuie să-şi dea viaţa”.
Cele cinci cantoane fac o alianţă cu Austria
Romano-catolicii, auzind de această nouă alianţă a protestanţilor, s-au alarmat şi au fost plini de
indignare. Cele cinci cantoane, sau cantoanele pădurilor, Luzerne, Zug, Schweitz, Uri şi Unterwalden, au
rămas cu fermitate fidele Romei. Păstorii din acei munţi, statornici în vechile lor obiceiuri, tradiţii şi în
vechea religie, au fost întristaţi şi alarmaţi să afle de grozava răutate a ereticilor din câmpiile de jos.
Preoţi şi călugări au venit în Oberland din acele locuri unde se desfăşura cu îndrăzneală neevlavia şi i-au
incitat pe munteni prin poveştile lor cu privire la grozăviile care au avut loc. Aşa ceva nu poate fi
suportat! Erezia aceasta urâcioasă trebuie nimicită prin foc şi sabie, au gândit ei arzând de nerăbdare să
aprindă ruguri.
Cum ei nu cunoşteau mai nimic cu privire la ceea ce însemna reforma, ne putem uşor închipui ce
sentimente s-au trezit în ei când mesager după mesager venea în fugă şi le spunea că altarele la care se
închinaseră părinţii lor fuseseră sfărâmate, că imaginile au fost arse în pieţele publice, că mesa fusese
abolită şi că sfinţii preoţi şi călugări erau trimişi în exil. Fiindu-le incitat zelul fanatic prin viclenia
călugărilor, ei au ajuns să fie gata pentru orice fapte disperate şi numai superioritatea numerică şi forţa
cantoanelor protestante i-a oprit să treacă imediat la acte violente. Şi episcopul de Constanz a făcut apel
la ei printr-o scrisoare, implorându-i să acţioneze hotărât pentru că altfel întreaga Elveţie urma să
îmbrăţişeze reforma.
Ce este de făcut? Aceasta era problema importantă în acele momente. Nu mai putem sta! A face o alianţă
cu o putere străină fără consimţământul celorlalte cantoane ar fi o încălcare flagrantă a principiilor
fundamentale ale Confederaţiei Helvete şi a alianţei frăţeşti. Totuşi trebuie să avem aliaţi, iar drepturile
bisericii sunt mai importante decât fidelitatea faţă de naţiune. Cunoscând că Ferdinand, Arhiducele
Austriei şi fratele lui Carol al V-lea, se remarca prin ura lui împotriva protestanţilor, ei s-au aliat cu acest
principe pentru a extirpa reforma şi a menţine romano-catolicismul.
Era un act neconstituţional, nefiresc şi crud. Austria era vechiul asupritor şi duşmanul natural al naţiunii
elveţiene şi ultimul loc în care un canton elveţian s-ar fi gândit să caute ajutor. “Uitaseră oare,” exclamă
scriitorul modern, “jugul greu pe care Austria îl pusese odinioară asupra lor? Uitaseră ei preţul de sânge
pe care l-au plătit părinţii lor pentru a sfărâma acel jug? Erau ei atunci dispuşi să cedeze drepturile
pentru care se luptaseră la Morgarten şi Sempach? Da, erau gata să facă aşa ceva pentru că anitpatia
religioasă era mai puternică decât aversiunea naţională. Groaza de protestantism i-a făcut să nu mai
simtă ura faţă de inamicul lor tradiţional*.
*
Wylie – History of Protestantism, vol. 2, p. 76
Alianţa era atât de contrară sentimentelor naţionale şi prejudecăţilor încât austriecilor le-a venit greu să
creadă că era un act încheiat cu bună-credinţă. “Luaţi ostatici,” au spus muntenii, “scrieţi cu mâna
voastră câteva din articolele tratatului, porunciţi şi noi ne vom supune!” Alianţa s-a închaiat la
Waldshut, la 23 aprilie 1529, cu jurămîntul ambelor părţi. Actul hotăra: “orice încercare de a constitui
secte noi în cele cinci cantoane va fi pedepsită cu moartea şi, în caz de urgenţă, Austria va trimite în
Elveţia şase mii de ostaşi pedeştri şi patru mii de călăreţi împreună cu artileria necesară. La nevoie va fi
instituită o blocadă împotriva cantoanelor reformate şi vor fi interceptate toate proviziile”.
Vestea despre aceste negocieri a stârnit nelinişte şi teamă până şi printre vrăjmaşii reformei: sprijinindu-
se pe o putere străină ei se temeau că era compromisă independenţa Elveţiei, că în loc să aibă un aliat
urmau să aibă un stăpân. Dar acele sentimente, ca prime reacţii ale patriotismului, au fost curând
înăbuşite de ura împotriva zwinglienilor. Cetăţenii din Unterwalden şi Uri, în zelul lor fanatic, au
arborat însemnele Austriei alături de propriile lor însemne şi şi-au împodobit pălăriile cu pene de păun,
care erau semnele Austriei. Aceasta a dat naştere la următoarele versuri care exprimă sentimentul
naţional:
Plângeţi elveţieni, plângeţi,

Că mândra pană de păun
Cu-al cantoanelor pădurii zimbru
Ca prieteni sunt aliaţi
Cele opt cantoane, care nu au fost incluse în alianţă, cu excepţia Freiburgului, s-au asociat şi au trimis
împreună delegaţi confederaţilor de la munte în scopul unei reconcilieri, dar delegaţii au fost primiţi cu
batjocori peste tot. Simţind că pot conta pe armata imperială, papistaşii au proferat toate insultele
posibile împotriva învăţăturilor reformate şi a reformatorilor. “Nici o predică!” au strigat ei. “Să dea
Dumnezeu ca această credinţă a voastră să fie îngropată pentru totdeauna!” Delegaţii care s-au retras
uimiţi au fost şi mai şocaţi când, trecând pe lângă uşa casei ministrului, au văzut însemnele Zurichului,
Bernei şi Strasbourgului agăţate într-un ştreang.
Cantoanele catolice le persecută pe cele reformate
Războiul părea inevitabil. Totul se îndrepta spre o ruptură inevitabilă. Muntenii au devenit violenţi.
Pentru a apăra religia strămoşilor lor şi a exclude învăţăturile cele noi, ca supuşii lor să nu cumva să le
primească, ei au început să-i amendeze, să-i arunce în închisoare şi să-i tortureze şi să-i omoare pe cei
care mărturiseau credinţa reformată. Unul dintre aceste cazuri a fost atât de crud, încât a stârnit
sentimentele omeneşti şi a provocat o criză.
Jakob Keiser, un pastor din cantonul Zurich şi tată de familie, în sâmbăta de 22 mai, era pe drum spre
parohia Gaster, unde urma să predice duminica. Pe când mergea liniştit şi încrezător pe porţiunea din
pădure a drumului, a fost apucat dintr-odată de şase oameni care stătuseră acolo pentru a-l surprinde şi
a-l duce la Schweiz. A fost adus înaintea magistraţilor, judecat şi condamnat să fie ars de viu fără alt
motiv decât acela de a fi slujitor evanghelic. Mustrarea adresată de Zurich, de al cărui teritoriu ţinea
acuzatul, a fost tratată batjocoritor şi sentinţa barbară a fost executată. La auzul sentinţei, omul evlavios
mai întâi a izbucnit în lacrimi, dar înainte de ceasul martiriului, harul lui Dumnezeu i-a redat curajul şi l-
a umplut de bucurie, astfel încât a mers spre rug cu încredere, a mărturisit credinţa şi, cu ultima lui
suflare, i-a mulţumit Domnului Isus din mijlocul flăcărilor că l-a socotit vrednic să moară pentru
evanghelie. “Duceţi-vă,” le-a spus magistratul din Schweiz, cu un rânjet sarcastic, delegaţilor din Zurich,
“şi spuneţi-le celor din Zurich cum ne-a mulţumit el nouă!” A fost o sfidare şi o provocare adresată celor
din Zurich, pe care aceştia au înţeles-o.
Exasperaţi de acea purtare insultătoare, cei din Zurich au declarat război celor cinci cantoane. Dacă este
de datoria magistraţilor să-l apere pe cel asuprit de asupritor, datoria slujitorului lui Hristos este însă
aceea de a rămâne fidel chemării sale sacre şi de a lupta numai cu sabia Duhului, care este cuvântul lui
Dumnezeu. Dar, vai! istoria imparţială a consemnat trista abatere a marelui reformator de la preceptele
pline de har ale Stăpânului, pentru care el s-ar fi cuvenit să fie un martor viu. Flăcările rugului pe care a
fost ars fratele lui slujitor a aprins cele mai puternice pasiuni de cetăţean şi patriot, făcându-l să-şi înalţe
glasul împotriva bigotismului şi intoleranţei cantoanelor din pădure, cu răsunet în toată confederaţia.
El a cerut autorităţilor să ia cele mai energice măsuri. În consiliu şi de la amvon el i-a îndemnat pe
cetăţeni să ia armele, să fie fermi şi fără teamă. Identificându-se cu armata al cărei capelan era, el a
exclamat: “Nu suntem însetaţi după sângele vreunui om, dar vom reteza aripile oligarhiei. Dacă ne
abţinem, atunci adevărul evangheliei şi viaţa slujitorilor ei nu vor mai fi nicicând sigure printre noi.
Trebuie să ne încredem numai în Dumnezeu, dar când cauza noastră este dreaptă trebuie şi să ştim cum
s-o apărăm şi, asemenea lui Iosua şi Ghedeon, să vărsăm sânge pentru ţara noastră şi credinţa noastră”.
Dacă Zwingli ar fi fost un magistrat în consiliu sau un general al armatei, atunci apelurile lui ar fi fost
potrivite şi de natură să inspire, dar el uitase că era un slujitor al Prinţului păcii şi că armele cu care se
cuvenea să lupte el nu erau carnale, ci spirituale şi puternice fiind de la Dumnezeu. În acelaşi timp, se
cuvine să ne amintim că el chema la luptă împotriva abuzurilor politice şi nu împotriva unei credinţe
diferite. “În ceea ce priveşte mesa, ritualurile, idolii şi superstiţiile,” a spus el, “nimeni nu trebuie să fie
forţat să abandoneze acestea, pentru că revine cuvântului lui Dumnezeu să spulbere cu suflarea lui
puternică aceste lucruri zadarnice. Să propunem celor cinci cantoane să permită predicarea liberă a
cuvântului lui Dumnezeu, să renunţe la alianţele lor rele şi să-i pedepsească pe cei care au făcut apel la
forţe din străinătate*”.
*
D’Aubigne, vol. 4, p. 477
Pregătiri militare
În acel timp cantoanele papistaşe nu au rămas inactive pentru că ştiau bine ce făcuseră şi la ce să se
aştepte. Începuse războiul religios. Sunetul cornului de război a răsunat prin munţi şi văi şi peste tot
oamenii s-au înarmat. Au trimis în grabă mesageri în Austria, dar Ferdinand era atacat de turci şi nu le-a
putut da trupele promise. Cu toate acestea, strâns uniţi, la 8 iunie, oamenii celor cinci cantoane au
mărşăluit sub marele stindard al Luzernei pentru a lupta împotriva reformatorilor. Zurich a înţeles că nu
era nici o clipă de pierdut. La 9 iunie, patru mii de oameni bine înarmaţi au ieşit pe porţile Zurichului în
întâmpinarea inamicului. Zidurile şi turnurile erau ticsite de spectatori veniţi pentru a vedea plecarea
lor. Printre ei era şi Ana, soţia lui Zwingli. La nouă seara au ajuns la Kappel, un sat la frontiera dintre
Zurich şi Zug. În zorii zilei de 10, luptătorii din Zurich au trimis un mesager cu declaraţia oficială de
război şi de rupere a alianţei. Micul oraş Zug s-a umplut imediat de strigăte de alarmă. Marşul
neaşteptat al celor din Zurich îi luase prin surprindere. Erau consternaţi. Bărbaţii s-au grăbit să-şi ia
armurile, iar femeile şi copiii erau în lacrimi.
Dar, tocmai când prima parte a armatei Zurichului, alcătuită din două mii de oameni, era pe punctul de
a trece frontiera, a apărut un călăreţ gonind la deal. Era Oelbi, landamann-ul Glarisului. “Opriţi!” a
strigat el emoţionat. “Vin de la confederaţii noştri. Cele cinci cantoane sunt pregătite, dar am reuşit să-i
conving să se oprească dacă vă opriţi şi voi. De aceea îi rog pe domnii mei şi pe tot poporul Zurichului,
pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru siguranţa Confederaţiei, să se oprească din marş în acest
moment. În câteva ore vor reveni. Sper ca, prin harul lui Dumnezeu, să obţin o pace onorabilă pentru ca
să nu ajungă casele noastre să fie pline de văduve şi orfani*”.
*
D’Aubigne, vol. 4, p. 480; Wylie, vol. 2, p. 82
Oelbi era considerat un om de onoare şi prieten al evangheliei; de aceea comandanţii din Zurich au oprit
marşul. Mulţi au crezut că acea ambasadă era pentru pace, dar Zwingli a suspectat o înşelăciune.
Neliniştit şi deloc în largul lui în tabără, Zwingli a considerat intervenţia lui Oelbi ca o viclenie a lui
Satan. Cum nu au putut primi ajutor din Austria în acel moment, ei s-au prefăcut a dori pacea pentru a
câştiga timp. Având ceva ca un fel de viziune profetică, Zwingli a venit la Oelbi, pe care-l cunoştea bine,
şi i-a şoptit la ureche: “Ginere Amman, vei da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru această mijlocire.
Adversarii noştri sunt la cheremul nostru şi de aceea vin la noi cu vorbe dulci, dar apoi vor veni pe
neaşteptate asupra noastră şi nu va fi nimeni care să ne salveze”. Nici o altă profeţie nu s-a împlinit mai
exact, după cum vom vedea curând. “Iubitul meu tată,” a răspuns Oelbi, “să lucrăm pentru bine şi să ne
încredem în Dumnezeu că totul va fi bine”. Spunând acestea, el a mers la Zug, lăsându-l pe Zwingli pe
gânduri şi anticipând lucruri negre şi groaznice în viitor. “Astăzi ei ne roagă şi imploră,” a spus el, “iar
peste o lună, după ce noi vom fi lăsat armele, ne vor zdrobi”.
Tratatul de la Kappel
Delegaţii Zurichului şi cei ai romano-catolicilor, cu îndemnuri din partea cantoanelor neutre, au lucrat
şaisprezece zile pentru a întocmi articolele unui acord de pace. În acel timp soldaţii ambelor armate s-au
comportat cum nu se poate mai civilizat şi mai amical, părând să-şi amintească numai faptul că erau cu
toţii elveţieni. În tabăra Zurichului, Zwingli sau un alt slujitor predica în fiecare zi. “Nu s-a auzit nici o
injurie şi nici o ceartă; s-au făcut rugăciuni înainte şi după mese şi fiecare om a ascultat de ordinele
superiorilor săi. Nu s-au jucat nici zaruri, nici jocuri de cărţi şi nici un fel de jocuri care ar fi putut duce la
certuri, ci cântarea de psalmi şi imnuri naţionale şi exerciţiile fizice au fost mijloacele de recreere ale
celor din Zurich. În cele din urmă, tratatul a fost semnat la 26 iuie 1529. După cum gândea Zwingli,
aceasta a fost doar o amânare a furtunii. Războinicii şi-au strâns corturile şi s-au întors la casele lor”.
Condiţiile tratatului, deşi nu prevedeau tot ce ar fi dorit protestanţii, erau totuşi favorabile reformei, deşi
nu în defavoarea catolicilor. S-a căzut de acord ca să fie anulată alianţa dintre cele cinci cantoane şi
Austria şi ca tuturor supuşilor să li se dea dreptul la libertatea conştiinţei şi ca parohiile mai mici să
hotărască prin vot majoritar ce religie să mărturisească. Poporul din Zurich, însă nu şi Zwingli, a fost
încântat de succesul care încununase demonstraţia lor de forţă militară. Cei din Berna, care nu
contribuiseră cu nimic la acea victorie fără vărsare de sânge, au ajuns să fie geloşi pe influenţa şi mai
mare pe care o câştiga Zurichul, ceea ce a făcut ca, din nefericire, între aceste două state puternice să
apară un duh de dezbinare, care a dus la marea catastrofă din 1531.
Confederaţia creştină a lui Zwingli
În acea perioadă, când mintea lui Zwingli era mult prea ocupată cu politica, el a căzut în cursa
vrăjmaşului. Satan cunoştea punctul lui slab, aşa că l-a ispitit cu idei măreţe cu privire la unitatea întregii
Elveţii şi a creştinătăţii reformate printr-o unitate a credinţei. Fără-ndoială, motivele lui au fost cele mai
curate şi mai nobile. Meditând zi şi noapte cum să ducă mai departe reforma şi să biruie puterea grozavă
care ţinuse atât de mult timp în robie naţiunile Europei, mintea i-a fost cucerită de ideea unei
confederaţii sfinte a tuturor naţiunilor Europei. El avea în vedere întreaga creştinătate. Nici un alt om
din timpul lui nu a avut o înţelegere atât de bună a situaţiilor politice, militare şi religioase. Dar,
neînţelegând diferenţa dintre principiul legii, aplicabil în Vechiul Testament, şi cel al Harului din Noul
Testament, el a considerat, cu toată sinceritatea, că era datoria statelor protestante să folosească puterea
militară pentru a apăra evanghelia. “De ce să nu se unească toate puterile protestante într-o confederaţie
sfântă,” spunea el, “în scopul de a zădărnici planurile Papei şi ale Împăratului pentru suprimarea prin
violenţă a reformei*”.
*
Wylie, vol. 2, p. 86
Acest formidabil plan al reformatorului l-a determinat să poarte multe negocieri, despre care nu
considerăm că merită să vorbim, deoarece, dacă pentru un om de stat sunt o îndeletnicire onorabilă,
pentru un slujitor creştin sunt lucruri reproşabile. Dar, indiferent care au fost planurile şi greşelile lui,
singurul lui obiectiv era acela al răspândirii evangheliei curate în toată ţara lui. Pentru Zwingli, aceasta
era ceva mai scump ca viaţa, iar Stăpânul ştie să aprecieze la slujitorul Său un motiv bun chiar dacă nu
poate aproba lucrarea lui. Apoi, se afirmă clar că Zwingli nu a încetat nici o clipă lucrările lui pastorale şi
că a fost prezent în toate situaţiile când datoria îl chema.
Cele cinci cantoane încalcă tratatul
Cantoanele papistaşe, înfuriate văzând înaintarea reformei şi cum ea se apropia de porţile lor, erau
nerăbdătoare să găsească un pretext pentru a rupe tratatul de la Kappel. Şi nu le-a fost greu. De fapt ele
nu l-au respectat nicicând. Ceea ce tratatul desemna ca fiind “libertatea conştiinţei”, sau ceea ce
protestanţii începuseră să numească “drepturile conştiinţei”, era un concept pe care catolicii nu l-au
recunoscut niciodată. Ei nu făceau nicio desosebire între supunerea religioasă şi supunerea faţă de
autorităţile civile. Protestanţii şi catolicii nu au putut fi nicio clipă de acord asupra acestui aspect, care a
ajuns principalul subiect disputat şi sursa a nenumărate controverse locale, care au sporit iritarea de la o
zi la alta, determinându-i în final pe munteni să calce tratatul.
Cupa indignării catolicilor a ajuns în cele din urmă să se reverse. “Sânge! Sânge!” au strigat. Nimic
altceva decât sângele creştinilor în viaţă nu putea ispăşi distrugerea idolilor muţi; nimic altceva decât
rugurile pe care să ardă sfinţii lui Dumnezeu nu putea fi răsplata pentru cenuşa altarelor şi a imaginilor
lor. O, Romă! Când te vei sătura de sângele răscumpăraţilor lui Dumnezeu? Setea ta este nepotolită, iar
oceanele pe care le-ai vărasat nu au făcut decât să o înteţească! Pe tot parcursul domniei tale
uzurpatoare, ori de câte ori s-a ivit vreo ocazie, am văzut setea ta de sânge. Dar ce va fi când domnia ta
va lua sfârşit şi când nu vei mai putea vărsa sânge? Grozavul cuvânt “aminteşte-ţi” te va face să revezi
trecutul şi să ai viziuni de sânge, viziuni ale beciurilor inchiziţiei şi ale făcărilor victimelor tale
nevinovate şi neajutorate. Atunci totul se va fi schimbat. Victimele tale vor avea parte de binecuvântare
curată şi nesfârşită, dar ce va fi cu tine în locul unde focul nu se stinge niciodată, unde viermele nu
moare, unde viziunile trecutului se vor perinda necontenit înaintea sufletului tău fără odihnă şi unde
nici măcar o picătură de apă rece nu ţi se va oferi pentru a răcori limba ta arsă? Te vom lăsa acolo cu
roadele tale, cu mustrările de conştiinţă, cu mustrările celor pe care i-ai înşelat prin vrăjitoriile tale şi i-ai
aruncat în nenorocirea eternă prin amăgirile tale.
Reaprinderea flăcărilor persecuţiei
Elveţia era împărţită în două tabere, şi prăpastia dintre ele se lărgea pe zi ce trece. Cantoanele pădurii,
sprijinite de Împărat şi de fratele lui, Ferdinand, au reluat persecuţia împotriva protestanţilor cu mai
multă furie ca niciodată şi s-au dedat la cele mai mari atrocităţi. Oriunde au putut găsi predicatori sau
mărturisitori ai credinţei reformate, i-au aruncat în închisoare, le-au confiscat bunurile, le-au tăiat limba,
i-au decapitat sau i-au ars de vii. Cei care au scăpat de intoleranţa lor, au implorat Zurichul să le asigure
protecţia. În acea situaţie, Zwingli a considerat că era de datoria lui să ridice cantoanele confederate. S-a
dus personal în multe locuri, s-a adresat unor mari adunări şi a făcut apel la tot ce putea stimula zelul
poporului în apărarea evangheliei şi a libertăţii. “Aceştia sunt elveţieni,” spunea el, “pe care o facţiune
încearcă să-i priveze de libertatea strămoşilor lor. Dacă ar fi nedrept să căutăm să-i forţăm pe adversarii
noştri să desfiinţeze din mijlocul lor religia Romei, la fel de nedrept este ca ei să arunce în închisoare, să
expulezeze şi să ia proprietăţile unor cetăţeni numai pentru că pe ei conştiinţa îi împiedică să
îmbrăţişeze opiniile asupritorilor lor”.
La 5 septembrie 1530, cei mai de seamă slujitori din Zurich, Berna, Basel şi Strasbourg – Oecolampadius,
Capito, Megander, Leo Iuda şi Myconius – s-au strâns la Zurich şi au adresat confederaţilor catolici o
mustrare creştinească, care însă nu a fost luată în seamă. Într-o dietă generală care a avut loc anul
următor în luna aprilie, la Baden, disputele au fost reluate cu şi mai multă violenţă. Rugăminţile adresate
de cantoanele mediatoare pentru a înlătura orice duce la neînţelegeri au fost zadarnice. Partida papală,
după ce făcuse toate pregătirile, era hotărâtă să pornească război deschis. Cei din Zurich, cu plângerile
lor, au complicat lucrurile, ba chiar au cerut rezolvarea pe calea armelor, iar Zwingli a considerat că
aceea ar fi fost cel mai bun mijloc de a-i determina pe munteni să accepte nişte condiţii rezonabile. Cei
din Berna au fost mai temperaţi: deşi au recunoscut faptul că acele cinci cantoane au încălcat tratarul de
la Kappel şi şi-au călcat în mod ruşinos promisiunile, au îndemnat la folosirea unor mijloace mai blânde.
Blocada
“Să închidem pieţele noastre pentru cele cinci cantoane,” au spus cei din Berna, “să nu le dăm grâu, nici
vin, nici sare, nici oţel, şi aşa vom conferi autoritate prietenilor păcii care se află printre ei şi nu vom
vărsa sânge nevinovat”. A fost adoptată această hotărâre, care a fost vestită public după cuviinţă şi apoi
îndeplinită cu toată rigoarea. Cum acele cantoane erau situate în partea muntoasă a Elveţiei, măsura a
fost extrem de dură deoarece, prin natura ţinutului lor, acei locuitori nu aveau alte produse în afară de
cele de la turmele lor şi depindeau pentru aprovizioanarea zilnică de recoltele şi de pieţele de la câmpie.
Dar acele pieţe erau închise şi toate drumurile spre oraşe erau blocate. Acel decret nemilos a avut
consecinţe dezastruoase: pâinea, vinul şi sarea au dispărut dintr-odată din cabanele celor săraci.
Foametea, cu însoţitorul ei obişnuit – boala -, răspândea groază şi moarte printre locuitorii acelor
ţinuturi. Vaietele de jale care se ridicau din munţi au mişcat multe inimi şi împotriva interdicţiei s-au
înălţat multe voci, atât din oraşele confederate cât şi dinafara Elveţiei, dar mai ales aceasta i-a adus la
culmea indignării şi urii pe cei care sufereau.
Politica lui Zwingli
Cum rolul pe care l-a avut Zwingli în politica Zurichului în acea vreme a fost criticat aspru de mulţi
istorici, şi cu multă severitate de D’Aubigne, cităm opinia lui Dean Waddington, care nu poate fi
suspectat de simpatii republicane.
“Trebuie să menţionăm că Zwingli s-a exprimat cu toată hotărârea împotriva acelor măsuri. Fără-
ndoială, şi el a susţinut principiul just, atât de constant afirmat de Luther, că atunci când are de luptat
împotriva asupririi, cauza raţiunii şi a adevărului nu are vrăjmaş mai periculos decât sabia. El chiar s-a
suit la amvon şi a predicat împotriva interdicţiei. El a susţinut că acele calomnii insultătoare ale
papistaşilor trebuiau suferite cu îngăduinţă creştină şi că aceia care mărturiseau evanghelia trebuiau să
dea un exemplu deosebit de virtute evanghelică. Dar, în acea situaţie, concetăţenii lui şi-au astupat
urechile pentru a nu primi mustrările lui şi au urmat grăbiţi calea pe care-i conduceau patimile lor*”.
*
History of Reformation, vol. 3, p. 236
Ca politică, Zwingli susţinea că, dacă trebuiau să pedepsească cele cinci cantoane ca făcătoare de rele,
mijloacele care se arătau a fi cele mai violente erau totuşi cele mai sigure la care puteau recurge pentru a
le aduce la supunere şi raţiune şi, în final, şi cele mai umane, pe când înfometarea întregii populaţii avea
să umple ţara de suferinţe şi jale şi să stârnească indignarea. El a văzut clar că amânarea avea să se arate
distrugătoare pentru Zurich. “Prin aceste măsuri,” spunea el, “le dăm celor cinci cantoane timp să se
înarmeze şi să ne atace ele mai întâi. Să avem grijă ca nu cumva Împăratul să ne atace dintr-o parte, iar
vechii noştri confederaţi din altă parte. Un război drept nu este contrar cuvântului lui Dumnezeu, dar
este contrar cuvântului lui Dumnezeu să iei pâinea de la gura celor nevinovaţi la fel ca şi de la cei
vinovaţi, strâmtorându-i prin foamete pe cei bolnavi, bătrâni, pe copii ca şi pe toţi cei care sunt profund
afectaţi de nedreptatea vrăjmaşilor noştri. Trebuie să ne ferim ca nu cumva, prin aceste măsuri, să
provocăm mânia celor săraci şi să ni-i facem duşmani pe mulţi care în prezent ne sunt prieteni şi fraţi*”.
Dar, în pofida apelurilor sincere, adevărate şi puternice ale reformatorului, cantoanele, mai ales Berna,
au rămas de neclintit.
*
D’Aubigne, vol. 4, p. 536
Muntenii indignaţi, văzându-se înconjuraţi de o putere formidabilă şi rămaşi în munţii lor şi lângă
lacurile lor doar cu lipsuri şi foamete, s-au hotărât să recurgă la violenţă. “Ei ne blochează drumurile,”
spuneai ei, “dar noi ne vom croi drum cu săbiile”. Mai întâi au recurs la mijloacele religioase: au înălţat
rugăciuni, au făcut pelerinaje, au repetat “tatăl nostru” şi au cântat imnuri. Războiul ar fi început
imediat dacă amânarea nu ar fi fost în avantajul catolicilor: ei ştiau că protestanţii nu erau de acord între
ei şi sperau că, amânând atacul, dezbinările dintre ei aveau să se agraveze.
În mai multe rânduri s-a încercat reconcilierea, dar zadarnic. Zurich şi Berna cereau ca să fie permisă
predicarea cuvântului lui Dumnezeu nu numai în parohiile comune, ci şi în cele cinci cantoane. În acea
situaţie cererea era exagerată şi, cum ei persistau în cererile lor, nu au reuşit decât să-i exaspereze pe
catolicii mîndri şi inflexibili. “Nu,” au răspuns ei, “nu vom asculta propunerile voastre dacă nu ridicaţi
mai întâi blocada”. Delegaţi din toate cantoanele au participat la cinci întruniri între 14 iunie şi 24
august, iar cantoanele neutre au continuat cu stăruinţele, fiind ajutate şi de ambasadori ai puterilor
străine, până ce au epuizat toate resursele prudenţei şi omeniei. Dar tot nu au reuşit să determine părţile
să facă măcar un pas spre reconciliere.
Situaţia reformatorului devenea zi de zi tot mai dureroasă şi mai încurcată. Nu e posibil să medităm la
poziţia lui în acele momente fără a împărtăşi zbuciumul inimii sale zdrobite. Dar, vai! el se abătuse de la
calea dreaptă a cuvântului lui Dumnezeu şi nu mai beneficia de îndrumarea divină. În acea situaţie
încurcată, cum senatul nu putea face nicio mişcare fără el, el a permis ca sentimentele sale fireşti de
cetăţean să ia locul celor ale creştinului şi reformatorului. Dar, indiferent cât de bine intenţionate vor fi
fost serviciile lui, ele nu erau potrivite cu chemarea lui cea înaltă şi sfântă. Unirea anormală a bisericii cu
statul – ceea ce a dus la coruperea creştinismului începând din epoca lui Constantin – producea
încurcături în toate şi grăbea falimentul reformei. Fără îndoială, politica lui Zwingli urmărea să-i unească
pe toţi, pe când cuvântul Domnului este acelaşi: “nu vă înjugaţi în mod nepotrivit cu cei necredincioşi”
(2. Corinteni 6:14), iar dacă vom neglija acest principiu divin, valabil oricând pentru un creştin, va trebui
să culegem roadele amare ale dezamăgirii şi dezastrului. Aşa s-a întâmplat şi cu acest mare om nobil: a
amestecat reforma cu disputele politice şi a ajuns în situaţia de a nu mai putea scăpa de consecinţele
grozave.
Poziţia Zurichului şi a reformaţilor
Zwingli era neliniştit, agitat şi dominat de presimţiri din cele mai negre cu privire la viitor. Vedea cum
din toate părţile se apropia furtuna; cei care-i fuseseră prieteni s-au întors împotriva lui, iar vrăjmaşii lui
au prins curaj văzând mersul lucrurilor şi îl atacau şi îl chinuiau, pentru că în Zurich erau încă mulţi a
căror inimă ţinea mult la despotismul ereditar, deşi mărturisiseră oarece zel pentru principiile reformei.
Partizanii călugărilor, susţinătorii serviciului militar pentru străini, deţinătorii de pensii şi nemulţumiţii
din toate cetegoriile s-au unit arătând că Zwingli era răspunzător pentru toate suferinţele poporului.
Văzând că acţiunile lui erau interpretate greşit şi că măsurile pe care le recomanda el erau respinse, a
simţit că trebuia să se retragă din viaţa publică.
Magistraţii au ajuns atunci în încurcătură: atât Zurichul, cât şi reforma erau în pericol dacă Zwingli
înceta să mai piloteze nava. Ei erau în aceeaşi barcă, pe apele agitate ale conflictului religios. Consiliul a
trimis la el imediat o delegaţie de onoare, rugându-l să nu-i abandoneze în acele momente critice. El a
petrecut trei zile şi trei nopţi în rugăciune, căutând cu toată ardoarea călăuzirea divină. În van au făcut
delegaţii apel la toată duioşia prieteniei şi la patriotismul ardent; numai când i-au arătat că reforma avea
să primească o lovitură teribilă dacă el părăsea Zurichul, Zwingli a cedat şi a consimţit să rămână pe
postul lui.
Consimţind astfel să rămână conducător, el credea că avea să recâştige influenţa pe care o avusese mai
înainte şi să readucă armonia şi pacea la Zurich, dar a suferit o crudă dezamăgire. Zi de zi ei deveneau
din ce în ce mai puţin dispuşi să poarte războiul pe care ei fuseseră primii să-l ceară şi se identificau tot
mai mult cu politica pasivă a Bernei. Dar, cum la Bremgarten era programată o conferinţă care tot mai
mărturisea a avea ca obiectiv pacea, Zwingli însoţit de doi ecleziastici, a venit acolo în secret şi s-a
străduit să-i convingă pe prietenii săi să ridice blocada, prezentându-le numeroasele rele pe care ea le
produsese şi catastrofa fatală prin care se prefigura că urma să se încheie. Dar rugăminţile lui, deşi
adresate cu lacrimi, dintr-o inimă zbuciumată, au fost zadarnice. Cu jale, şi-a luat un ultim bun rămas de
la tânărul său prieten Bullinger, pastorul acelui oraş, lăsându-i în grijă biserica lui Dumnezeu care se
clătina.
Declaraţia de război împotriva Zurichului
Pe tot parcursul negocierilor, cantoanele din pădure au rămas neînduplecate şi belicoase. Propunerile
finale ale mediatorilor probabil că ar fi fost acceptate de protestanţi, dar au fost respinse în mod hotărât
de catolici. Lucrurile au ajuns de aşa natură încât războiul era inevitabil. Odată ce au încheiat pregătirile,
cele cinci cantoane au pornit la luptă la 6 octombrie 1531, ele fiind primele care au luat armele. Apărarea
bisericii şi a Sfântului Scaun constituiau adevăratul motiv pentru care au pornit războiul, cu toate că
blocada comercială era ceea ce-i afecta în modul cel mai evident. Căpeteniile erau strâns unite şi aveau
tot sprijinul poporului plin de indignare împotriva celor care le luaseră hrana şi căutau să le ia şi religia.
Credinţa lor comună şi suferinţele îi uniseră, într-un singur duh, făcându-i să fie deplin hotărâţi şi
curajoşi în acţiunea lor. Dar la Zurich nu se dăduse alarma, ci oraşul dormea. Au fost ocupate toate
trecătorile şi nu mai era posibilă nicio comunicare între Zurich şi cele cinci cantoane. “Grozava
avalanşă,” spune istoricul nostru elveţian, “era pe cale să alunece de pe vârfurile îngheţate şi să se
rostogolească asupra văilor chiar până la porţile Zurichului, nimicind totul în calea ei, şi încă fără vreun
avertisment”
În speranţa de a-i dezbina pe reformaţi, catolicii nu au declarat război împotriva reformaţilor in corpore,
ci numai împotriva Zurichului. Izabela pusese ochii pe sângele lui Zwingli: oricare altul putea scăpa, dar
el trebuia să fie ucis, deoarece cât timp trăia el, sfânta mamă biserica nu putea avea pace în Elveţia.
Bătălia avea să fie împotriva celui mai mare eretic. Astfel inspiraţi de demonul papal al războiului,
războinicii de la munte s-au strâns în capelele lor, au ascultat mesa şi apoi, în număr de opt mii, au
pornit în marş spre frontiera cu protestanţii. O armată papală de doisprezece mii de oameni a intrat în
parohiile libere. Văzând bisericile pustii şi imaginile şi altarele sfărâmate, soldaţii s-au umplut de furie
până la turbare şi s-au revărasat ca un torent prin toată ţara, aducând ororile războiului oriunde au
ajuns. Cei de la ţară, îngroziţi, au alergat de la o cabană la alta cerând ajutor, dar nu au reuşit să-i facă să
se ridice pe locuitorii Zurichului care au rămas ca vrăjiţi. În patru zile Zurichul a fost ruinat.
Orbirea consiliului din Zurich
Pe data de 9, consiliul s-a întrunit primind asigurări că războiul începuse deja. Numai un mic număr de
membri s-au strâns şi, în loc să sune toaca sau să cheme poporul la arme, ei au trimis consilieri la Kappel
şi Bremgarten pentru a evalua situaţia. Ei au spus: “Cele cinci cantoane fac zgomot ca să ne sperie şi să
ne facă să ridicăm blocada”. Dar, în zorii zilei de 10, ei au fost treziţi de informaţii clare că inamicul
trecuse frontiera şi luase Hytzkilch. Cu toate acestea, consiliul s-a trezit doar parţial şi ziua a fost irosită
cu discursuri şi dezbateri îndelungate. La Kappel a fost trimisă în întâmpinarea invadatorilor o
avangardă de şase sute de oameni cu artilerie, iar grosul armatei avea să vină mai târziu. La şapte seara a
sunat toaca în toate cartierele.
A fost o noapte de groază, ca şi cum însăşi natura s-ar fi cutremurat la apropiata vărsare de sânge.
“Soarele asfinţise după Albis,” spune Wylie, “iar oraşul, lacul şi cantonul au fost învăluite în întuneric şi,
odată cu întunericul au venit fiorii de groază. Au sunat clopotele pentru chemare la arme. Abia
începuseră să sune clopotele că a izbucnit o furtună care a măturat Zurichul şi ţinutul din jurul lui.
Şuierul vântului, mugetul valurilor lacului, dangătele de clopot, apelurile oştii de strânsură şi
cutremurul care a zguduit oraşul şi cantonul pe la ora nouă au făcut ca scena să fie de o grozăvie cum rar
s-a mai văzut. În acea noapte puţini au închis ochii. În locuinţele din Zurich erau lacrimi, bocete şi
despărţiri grăbite ale celor care simţeau că se îmbrăţişau probabil pentru ultima dată*”.
*
History of Protestantism, vol. 2, p. 93, v. şi D’Aubigne, vol. 4, p. 568
Presimţirile rele ale poporului
Nopţii de groază i-a urmat o zi şi mai grozavă. Dimineaţa furtuna trecuse, dar zorile luminoase nu au
putut risipi gândurile negre din inimile celor din Zurich. Sunetele trompetelor şi duruitul tobelor
chemau oamenii la arme, dar au trecut mai multe ore până să se strângă câteva sute de soldaţi.
“Nehotărârea consiliului,” spune Hess, “i-a făcut pe cetăţeni să fie nesiguri şi mai puţin supuşi, pentru
că şovăielile guvernului fac ca oamenii să nu mai aibă nici n pic de încredere şi ordinele date în mod
ezitant nu prea sunt ascultate”. În loc să fie o armată de patru mii de oameni care să se îndrepte spre
Kappel, cum era decretul consiliului, la ora zece numai şapte sute se strânseseră sub arme, şi chiar şi
aceia erau agitaţi şi în neorânduială, fără uniforme şi prost înarmaţi. La porunca consiliului şi potrivit
obiceiului ţării sale, Zwingli însoţea armata în calitate de capelan. Cu inima zdrobită şi sângerândă, el şi-
a îmbrăţişat pentru ultima dată pe pământ soţia iubită şi copiii. “Ştiu,” le-a spus el, “ce înseamnă asta, că
totul este îndreptat împotriva mea şi că toate acestea se întâmplă pentru ca eu să mor”. El nu s-a amăgit
nicio clipă cu privire la rezultatul expediţiei, dar a considerat că era datoria lui să asculte ordinele
superiorilor săi fără a ridica obiecţiuni. Calm în mijlocul prietenilor săi care tremurau pentru viaţa lui, el
s-a străduti să-i mângâie: “Cauza noastră este bună, dar este prost apărată. Aceasta va costa viaţa mea şi
a altor oameni buni care doresc să readucă creştinismul la simplitatea lui iniţială şi să alinieze ţara
noastră la acestea. Orice ar fi, Dumnezeu nu-i va părăsi pe slujitorii săi, ci va veni în ajutorul lor când
totul va părea pierdut. Mă încred numai în Dumnezeu şi nu în oameni; mă supun voinţei Sale
suverane”.
Bătălia de la Kappel
La amiază, sub drapelul atârnând al Zurichului, au ieşit pe porţi numai şapte sute de oameni. Iubitoarea
Ana a fost văzută pe ziduri urmădindu-şi cu privirea soţul cât timp s-a mai putut zări. În acea armată
sortită distrugerii mai avea şi un fiu, un frate şi un număr mare de rude şi mulţi prieteni apropiaţi, în
legătură cu întoarcerea cărora nu prea avea speranţe. Şi ea împărtăşea presimţirile soţului ei şi, ca şi el,
credea că pentru cauza cea sfântă a lui Dumnezeu şi pentru adevărul Lui se expuneau pericolului şi
aveau să moară – era martiriu.
Au observat că Zwingli mergea în urma trupelor şi unii l-au auzit că se ruga. A călărit singur cu jale,
rugându-se pentru binele bisericii lui Dumnezeu până ce a ajuns la Muntele Albis. Kappel este la numai
trei leghe* de Zurich, dar drumul traversează Muntele Albis. S-au oprit pe culme propunându-şi să
aştepte întăriri, dar bubuitul de tun din depărtare anunţa că bătălia începuse. Sunetul a trezit
sentimentele lui Zwingli: “Nu auziţi bubuitul de tun jos? Se luptă la Kappel. Să ne grăbim să venim în
ajutorul fraţilor noştri”. Cuvintele lui Zwingli au avut influenţă asupra căpeteniilor şi i-au umplut de
entuziasm, aşa că au înaintat.
*
n. tr.) o leghe este 5,55km, deci aproximativ 17km
Devreme, în dimineaţa acelei zile soldaţii celor cinci cantoane participaseră la serviciul divin, auziseră
mesa şi ostia fusese oferită pentru păcatele poporului, iar armata de opt mii de oameni pornise în marş
la ora nouă. Trupele trimise la Kappel au fost atacate de acea armată la ora unu, dar, cum nu cunoşteau
mărimea forţelor atacatoare, s-au mulţumit să execute foc de artilerie constant. Peste două ore li s-au
alăturat trupele din Zurich care purtau “steagul cel mare”.
Cum nu cunoşteau ce întăriri primise inamicul, catolicii nu s-au hazardat la un atac general. Artileria
celor din Zurich era bine amplasată şi bine deservită, ceea ce i-a deconcertat pe catolici, care erau mai jos,
într-o poziţie dezavantajoasă. La ora patru soarele se îndrepta rapid spre apus. În rândurile catolicilor s-
au auzit murmure tot mai puternice din cauza lentorii comandanţilor lor. În timpul altercaţiei, un soldat
viteaz şi experimentat din cantonul Uri, în fruntea a trei sute de voluntari, s-a strecurat în tăcere prin
pădurea de pe flancul stâng al armatei Zurichului, unde aceştia neglijaseră să ocupe poziţii şi, văzând
slăbiciunea armatei protestante, a hotărât să-i atace. Muntenii, aflând de acea neglijenţă, s-au suit pe deal
la adăpostul copacilor şi au deschis focul asupra oamenilor din Zurich. Fiind la distanţă mică de ei, au
primit ordinul să ochească pe alese pe cine să doboare. După ce şi-au descărcat armele, au ieşit în fugă
din pădure, cu sabiile în mâini, atacându-i furibund pe oamenii buimăciţi din Zurich, cu strigătele:
“Ereticilor! Distugători de imagini! V-am prins in sfârşit!”
Moartea lui Zwingli
Slăbiciunea pe care au arătat-o conducătorii din Zurich poate fi explicată numai prin orbirea judiciară: ei
se depărtaseră mult de la calea cea îngustă a cuvântului lui Dumnezeu, aşa că El nu mai era cu ei.
Biserica ajunsese una cu statul şi statul una cu biserica, iar acea armată era compusă din adunări cu
slujitorii lor, în loc să fie compusă din ostaşi elveţieni. Un asemenea faliment nu se putea să nu fie
judecat de Dumnezeu, care s-a folosit de catolici ca nuiaua care să aplice pedeapsa asupra copiilor pe
care-i iubea. Dar, ce morală şi ce lecţie pentru creştinii din toate timpurile!
Văzându-se prinşi în cursă şi înconjuraţi, oamenii din Zurich au luptat cu disperare, dar fiind numai
unul la opt au fost copleşiţi. Şi, pentru a crea o confuzie şi mai mare, nişte spioni ai inamicului s-au
alăturat ariergărzii strigând că era trădare, ceea ce a provocat o fugă generală, iar cei care erau în primele
rânduri au fost tăiaţi după ce au rămas singuri. Măcelul a fost mare. Ecourile bătăliei mai răsunau prin
Alpi la căderea nopţii, care a încheiat acea scenă sângeroasă, în care peste cinci sute din floarea
Zurichului au căzut în somnul morţii. “Cei mai înţelepţi dintre consilieri, cei mai buni creştini dintre
cetăţeni şi cei mai destoinici pastori au căzut pe acel câmp de luptă”.
Cu ruşine şi cu durere trebuie să notăm că, în mod trist, printre cei ucişi erau şi douăzeci şi cinci de
slujitori creştini care au mers în fruntea turmelor lor. În această privinţă nu avem niciun dubiu că bătălia
de la Kappel este unică în istoria bătăliilor. Cu siguranţă aceasta a fost expresia clară a mâniei lui
Dumnezeu împotriva amestecului necurat al bisericii cu lumea şi al teologilor cu politicienii, care s-a
produs atât de mult în reforma eleveţiană.
Dar moartea lui Ulrich Zwingli a afectat Zurichul şi reforma elveţiană mai mult decât oricare alta. Abia
începuse lupta, când, în timp ce se apleca pentru a da mângâiere unui muribund, el a fost rănit mortal la
cap şi s-a prăbuşit. A încercat să se ridice, dar în trei rânduri a fost doborât în învălmăşeală primind şi
alte răni. Nu şi-a scos sabia, dar şi-a înălţat glasul, care s-a auzit prin tot vacarmul, pentru a inspira şi
încuraja trupele, căutând să împiedice confuzia. Epuizat, a zăcut cu mâinile împreunate pentru
rugăciune şi unii l-au auzit spunând: “Vai, ce nenorocire! Ei bine, pot să-mi ucidă trupul, dar nu-mi pot
atinge sufletul”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte.
Însoţitorii taberei
Când catolicii au ajuns stăpâni pe câmpul de bătălie de la Kappel, însoţitorii taberei, cu torţe aprinse, au
început jaful. Aplecându-se asupra trupurilor pentru a jefui, când dădeau peste câte unul care mai era
conştient, spuneau: “Cheamă sfinţii şi mărturiseşte preoţilor noştri” şi, dacă omul refuza, era imediat
lichidat ca un nemernic eretic, proferând injurii. Printre mormanele de oameni căzuţi era unul cu ochii
ridicaţi spre cer şi mâinile ridicate. “Vrei un preot să te confesezi?” l-a întrebat unul dintre ucigaşi pe cel
căzut. Luminându-i cu torţa faţa de muribund. Acesta a clătinat din cap. “Dacă nu poţi vorbi,” i-au spus
ei, “atunci invocă pe mama lui Dumnezeu şi pe ceilalţi sfinţi să mijlocească pentru tine”. El a clătinat din
nou din cap, rămânând cu privirea aţintită spre cer. “Şi ăsta este un eretic încăpăţânat,” au strigat ei. Dar
un soldat, împins de curiozitate, i-a întors faţa spre un foc care fusese aprins în apropiere şi a exclamat:
“Cred că este Zwingli!” Atunci, un oarecare căpitan Tockinger din Unterwalden, care tocmai venise în
acel moment, auzind numele, şi-a scos sabia şi, rostind multe blesteme, i-a tăiat gâtul lui Zwingli,
punând astfel capăt la ceea ce mai rămăsese din acea viaţă remarcabilă. Şi aşa s-a împlinit scriptura:
“Toţi cei care iau sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52).
Noaptea a fost rece; asupra trupurilor a căzut o brumă albă groasă, ca pentru a le acoperi cu un giulgiu.
A venit în final ziua, trupul lui Zwingli a fost identificat şi atunci s-a dezlănţuit toată ura vrăjmaşilor –
mai ales a celor în serviciul străin. După ce au batjocorit în multe feluri trupul neînsufleţit, ei au ţinut în
batjocoră un consiliu în care l-au condamnat să fie ars pentru trădare şi erezie. Călăul din Luzern a dus
la îndeplinire sentinţa, iar fanaticii au împrăştiat cenuşa în cele patru vânturi.
Când câţiva răniţi au ajuns acasă şi au spus ce se întâmplase, situaţia de la Zurich a fost de nedescris.
Dar nu vom insista mult asupra agitaţiei, confuziei şi durerii, ci vom aminti de acestea doar pentru a
prezenta una dintre cele mai grav afectate persoane – Anna Zwingli. De acasă ea auzise repetate focuri
de artilerie şi se temuse de tot ce putea fi mai rău. Ce ore de nelinişte! În final ştia totul: soţul ei, fiul ei,
ginerele ei, fratele şi cumnatul ei, şi aproape toţi prietenii ei dragi zăceau pe dealul de la Kappel. Dar, cu
toate că era femeie, soţie şi mamă, ea era o creştină adevărată şi s-a încredinţat pe sine şi copiii ei mici în
grija lui Dumnezeu şi a căutat să se bucure, chiar în lacrimi, de faptul că atât de mulţi din cei pe care-i
iubea primiseră cununa de martir.
Reflecţii asupra vieţii lui Zwingli
După cum am prezentat destul de deschis caracterul şi principiile marelui reformator elveţian, nu am
avea prea multe lucruri de adăugat ca reflecţii, dar nu putem să ne luăm rămas bun de la această scenă
tristă fără a aduce omagii celui pe care Dumnezeu l-a ridicat şi l-a folosit într-un mod atât de minunat şi
fără a ne exprima profundul regret că un atât de însemnat luminător s-a abătut de la calea cea îngustă, şi,
prin aceasta, a tras şi mulţi alţii după el.
Urmărind calea lui de la cocioaba de păstor din Valea Tockenburg, am văzut multe lucruri admirabile şi
de imitat, pentru care posteritatea se cuvine să fie mereu recunoscătoare. El şi-a urmat cu statornicie şi
neînfricat convingerile cu privire la învăţătura cuvântului lui Dumnezeu, în măsura în care a înţeles
semnificaţiile spirituale şi aplicaţiile. Nicicând nu vom putea uita sau dispreţui poziţia pe care a luat-o
cu nobleţe pentru autoritatea absolută a cuvântului lui Dumnezeu şi aceasta într-o vreme când acel
cuvânt abia dacă era cunoscut şi nu era citit niciodată nici chiar de preoţi şi de călugări. În acele săli unde
au avut loc dezbateri publice, când el punea pe masă înaintea lui Biblia ebraică şi Noul Testament în
greacă, făcând apel la acele cărţi ca unicul standard pentru credinţă şi practică, Dumnezeu a fost
glorificat, s-a arătat puterea Lui şi catolicii au fost făcuţi de ruşine şi s-au retras în întunericul
superstiţiilor lor.
Zwingli, ca om proeminent al epocii sale, a fost triumfător. Lumina reformei a înaintat rapid şi părea a fi
pe cale să lumineze fiecare munte şi vale a Elveţiei. Cu excepţia cantoanelor din pădure, toată ţara a
primit adevărul, fie integral, fie parţial şi a trecut la dependenţa simplă de Dumnezeul cel viu şi de
cuvântul harului Său, şi chiar şi Oberlandul s-ar fi supus curând noii credinţe. Dar din momentul în care
Zwingli a început să sfătuiască Zurichul să-i pedepsească cu sabia pe persecutori, el a devenit politician.
Deşi a rămas încă un creştin sincer şi un reformator, el a considerat că era datoria lui să se ocupe de
cancelariile regilor, de consiliile poporului şi de mişcările armatelor. Aceasta a fost stânca de care s-a
izbit nava reformei pe când naviga cu toate pânzele întinse, cu Zwingli la cârmă. Am văzut naufragiul, şi
acesta trebuie să constituie un semnal pentru creştinii din orice vreme, dar, în loc să fie aşa, şi în zilele
noastre sunt mulţi aşa numiţi slujitori reformaţi care laudă zelul lui Zwingli ca patriot şi politician şi
argumentează că el a suferit din cauza mâniei necugetate a celorlalţi.
Este adevărat că el a protestat energic împotriva blocadei care a condus la război, dar el a fost primul
care a sfătuit să se recurgă direct la arme, ceea ce este la fel de departe de duhul lui Hristos ca interdicţia
comercială. Cele două lucruri care l-au determinat pe marele reformator să îndemne guvernul din
Zurich să ia armele au fost calomniile şi persecuţiile papistaşilor. Dar ce spune Domnul nostru? “Ferice
de voi când vă vor defăima şi vă vor persecuta, şi, minţind, vor spune împotriva voastră orice lucru rău,
din cauza Mea” (Matei 5:11). Şi apoi: “Binecuvântaţi pe cei care vă persecută, şi nu blestemaţi” (Romani
12:14). Cunoscând mânia firească provocată de calomnii şi persecuţii, Domnul se apropie cu multă
duioşie de cei asupriţi. “Nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ci daţi loc mâniei, pentru că este scris: «A
Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti,» spune Domnul. «Deci, dacă vrăjmaşului tău îi este foame, dă-i să
mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; pentru că făcând aceasta vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul
lui»” (Romani 12: 19-20).
Creştinul este mântuit prin har, stă prin har şi se cuvine să fie martor pentru har indiferent cum ar fi
împrejurările. Marele reformator nu a înţeles niciodată cel din urmă aspect dintre acestea. Niciodată nu a
înţeles adevărul despre despărţirea creştinului de lume prin moartea şi învierea lui Hristos, nici relaţia
cerească a bisericii ca mireasa, soţia Mielului. Şi totuşi cuvântul lui Dumnezeu este destul de clar şi nu
găsim scuze pentru ignoranţa noastră. Şi totuşi se cuvine să fim mai îngăduitori cu Zwingli decât cu
mulţi slujitori ai evangheliei din zilele noastre, care au roluri importante în politica lumii. Abia ieşit din
bezna papalităţii, care nu are alt argument în afară de sabie, şi format în societatea libertăţilor elveţiene
şi cu istoria vechilor republici, el chiar de la început a crezut cu toată sinceritatea că se cuvenea să se
împotrivească tiranilor şi că se cuvine ca creştinii să se unească cu guvernul pentru a li se opune. Cum
după convertirea lui nu a înţeles chemarea cerească a creştinului şi caracterul lui ceresc, în temeiul acelor
principii a devenit conducătorul partidei reformate.
Ne bucurăm văzând că D’Aubigne se arată de acord cu punctul de vedere pe care l-am exprimat,
deoarece scria: “Văzând cum puterile se ridică împotriva reformei, Zwingli a conceput planul co-
cetăţeniei sau al statului creştin care să unească toţi prietenii cuvântului lui Dumnezeu într-o sfântă
alianţă puternică. Această fază politică a evoluţiei lui este pentru unii cea mai mare glorie a lui, dar noi
nu ezităm să afirmăm că este de fapt cea mai mare greşeală a lui. Părăsind calea apostolilor, reformatorul
s-a lăsat dus în rătăcire prin exemplul pervers al papalităţii. Biserica din primele zile nu s-a opus
niciodată persecutorilor altfel decât prin dispoziţiile evangheliei păcii, iar credinţa a fost singura sabie cu
care ea a învins toate puterile de pe pământ”. S-ar părea totuşi că şi Zwingli a avut oarece conflicte
lăuntrice în această privinţă pentru că el spunea: “Fără-ndoială, nu prin putere omenească, ci numai prin
puterea lui Dumnezeu poate fi susţinut cuvântul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne foloseşte pe noi,
oamenii, pentru a-i ajuta pe alţi oameni. Să ne unim deci şi, de la izvoarele Rinului până la Strasbourg, să
fim un singur popor şi o alianţă”.
Cu privire la marea lui capacitate intelectuală şi la lucrările lui teologice şi literare, vom permite altui
martor competent să dea mărturie. Vorbind despre Zwingli, Dean Waddington spunea: “Când cercetăm
numeroasele lucrări ingenioase şi elaborate, polemice, exegetice şi hermeneutice, pe care el le-a produs
în ceva mai mult de doisprezece ani – în acei ani având şi o mie de alte probleme care-l distrăgeau -,
lucrări care vor rămâne ca un memorial al unei mari erudiţii, al judecăţii sănătoase şi a temperamentului
sincer şi plin de bunătate, calm, atent şi cu o credinţă vie, este o mare tristeţe că el a fost retezat înainte
de vreme... În afară de mai multe interpretări scripturistice profunde şi juste, lucrările lui cuprind multe
sentimente nobile, care izvorăsc dintr-un duh înalt. Înzestrat cu un spirit pătrunzător şi însufleţit de un
zel sincer, dar temperat de prudenţă, ferm dar şi răbdător, aceste mari calităţi nu au fost stricate de
niciun defect. El a arătat multă perseverenţă pentru a-şi atinge scopurile şi nici în scrierile lui, nici în
acţiunile lui nu a fost condus de un duh de partidă şi nicicând nu a fost suspectat de motive nedemne*”.
*
Hstory of Reformation, vol. 3, p. 242
Zwingli a murit înainte de vârsta de patruzeci şi opt de ani, fiind în toată puterea şi la maturitatea
intelectuală. Având daruri atât de bogate şi de variate, ce ar fi putut face el pentru reforma din Elveţia,
ba chiar din Europa, dacă s-ar fi limitat la a sluji cuvântul lui Dumnezeu? Dar dacă nu facem slujba
pentru Dumnezeu în modul în care doreşte El, atunci el ne-o va lua şi o va da altuia. “Nimeni, slujind ca
ostaş, nu se încurcă în treburile vieţii, ca să placă celui care l-a înrolat; şi, de asemenea, cel care se luptă la
jocuri nu este încununat dacă nu se luptă după regulile jocului” (2. Timotei 2:4-5).
Tratatele de pace
Vestea cu privire la tratamentul nedemn la care au fost supuse rămăşiţele lui Zwingli a stârnit
indignarea şi mânia Zurichului. Oraşul şi-a strâns forţele, şi cei din Berna s-au strâns şi ei pentru a-şi
sprijini aliaţii. Armatele lor combinate erau o mare forţă, aşa că au trecut la ofensivă şi au invadat
cantonul Zug, dar Domnul nu a fost cu ei şi ei au manifestat încă o dată incapacitatea sub toate formele.
Fără a avea un plan coordonat pentrtu acţiunile lor, ei au pornit pripiţi şi dezbinaţi, insubordonarea fiind
predominantă, în timp ce catolicii au fost disciplinaţi, uniţi şi hotărâţi. Victoria a fost uşoară şi completă.
Succesele care au depăşit cu mult aşteptările celor cinci cantoane le-au inspirat o încredere religioasă cu
privire la sfinţenia cauzei lor, iar reformatorii, în urma nereuşitelor au ajuns descurajaţi şi dispuşi să
negocieze pacea. Au fost reluate negocierile şi au fost întocmite şi semnate două tratate, de Zurich şi de
Berna, la 16 şi respectiv 23 noiembrie, care anulau tratatul din 1529, dând avantaje hotărâtoare
vrăjmaşilor reformei. Tratatele au o importanţă istorică deosebită, deoarece stabileau graniţa
permanentă a reformei în Elveţia germană, şi de atunci nu au avut loc schimbări importante până în
zilele noastre.
Se spune că Zwingli, când a pornit spre Kappel, având convingerea că nu avea să se mai întoarcă, l-a
desemnat ca succesor al său pe tânărul Bullinger din Bremgarten, care, la puţin timp după aceea, a fost
numit pastor şef şi profesor de teologie, ocupând aceste posturi timp de patruzeci de ani, cu o distincţie
necontestată şi slujind mult bisericii lui Hristos. Acea toamnă a nenorocirilor a adus şi stingerea altuia
dintre cei mai stăluciţi luminători ai reformei. Blândul şi învăţatul Oecolampadius, auzind de moartea
prietenului său şi de necinstirea trupului lui, a murit la scurt timp după aceea cu inima zdrobită, la
vârsta de patruzeci şi nouă de ani.
Când a văzut că se apropia clipa plecării sale, el şi-a strâns prietenii în jurul său şi i-a îndemnat în modul
cel mai înduioşător să rămână fermi, de neclintit şi ocupaţi mereu în lucrarea Domnului pentru ca
Dumnezeu să fie glorificat şi cauza cea binecuvântată a lui Hristos să strălucească şi mai mult prin
curăţia lor. Aşa a adormit paşnicul Oecolampadius. Moartea lui a fost ca şi viaţa lui, plină de lumină şi
pace. La Basel i-a urmat învăţatul şi evlaviosul Oswald Myconius*.
*
D’Aubigne, vol. 4. p. 465-621; John Scott, vol. 3, p. 104-120, cu citate din Ruchat. Life of Zwingle - J.G. Hess;
Waddington, vol. 3, p. 236-252; Wylie, vol. 3, p. 77-95
Reforma din Elveţia de limbă franceză a avut loc ceva mai târziu, în ea având un rol important
Guillaume Farel şi Jean Calvin, dar acum vom reveni la Germania pentru a vedea ultimii ani şi sfârşitul
marelui reformator german.
Capitolul 45. Reforma în Germania

Reforma în Germania
Am urmărit istoria reformei în Germania din anul 1517, când Luther a bătut în cuie tezele sale pe uşa
bisericii din Wittemberg până în anul 1532, când Împăratul a semnat tratatul de pace de la Ratisbon.
Istoria acestor cincisprezece ani este, cu siguranţă, cea mai importantă din istoria omenirii, cu excepţia
primului secol creştin. Am văzut o succesiune de evenimente caracterizată de harul şi de puterea
Duhului Sfânt împreună cu mâna lui Dumnezeu în guvernare, care au scos societatea din întunericul
superstiţiilor Romei la lumina, libertatea şi adevărul lui Dumnezeu. Nicio altă pagină a istoriei nu ne
stârneşte atât de mult interesul şi chiar adoraţia.
Şi cum s-a produs atât de rapid o revoluţie aşa de profundă? Nu prin intermediul filozofiei, nu de către
învăţaţi, nu de umanişti, ci prin lucrarea adevărului lui Dumnezeu în conştiinţa omului, prin puterea
Duhului Dfânt. Pe ce bază a stat Luther înaintea Dietei de la Worms şi a triumfat? S-a întemeiat pe
cuvântul lui Dumnezeu şi a fost susţinut de harul Său. Pe ce principiu au biruit principii la Augsburg?
Exact pe acelaşi principiu. Şi cu ce mijloace i-a făcut Zwingli să fugă la Zurich pe vrăjmaşii adevărului?
Făcând apel la cuvântul lui Dumnezeu şi la nimic altceva, iar când poziţia lui s-a schimbat din cauza că a
părăsit bazele divine pentru a lucra ca oamenii, el a devenit la fel de slab ca oamenii. Atât timp cât
conştiinţa a condus acea minte nobilă şi a vorbit cu voce tare, cei mai puternici luptători ai Romei au fost
daţi de ruşine şi s-au retras dinaintea lui. Dar, vai! Când s-a asociat cu sabia guvernului, a dezonorat
adevărul lui Dumnezeu, a părăsit poziţia care-i conferea putere şi a devenit cel mai slab dintre cei slabi.
A ajuns să aibă o conştinţă rea şi să fie lipsit de platoşă: aceasta îl face pe orice om să fie lipsit de curaj, de
pace şi de fericire. Numai prin intermediul conştiinţei adevărul ajunge să stăpânească asupra minţilor şi
să domine căile omenirii.
Acest fapt este ceva extraordinar sub aspect istoric şi se cuvine să medităm cu evlavie asupra lui. Luther
era la fel de departe de fanatism pe cât era de departe de ipocrizie. Era perfect sincer, conştiinţa lui era
ataşată de cuvântul lui Dumnezeu, afecţiunile lui erau însufleţite de el şi astfel, prin acel cuvânt, întreaga
Europă a fost zdruncinată de o putere pe care numai credinţa o poate înţelege. “Celui care nu lucrează,
ci crede în cel care-l îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credinţa i se socoteşte ca dreptate” (Romani 4:5).
Aceste două caracteristici deosebite ale credinţei sunt: excluderea puterii omului şi introducerea puterii
divine. “Am putere pentru toate în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).
Vom arunca o privire asupra efectelor acestei puteri în scurta perioadă de cincisprezece ani.
O scurtă trecere în revistă
Marele adevăr pe care-l predicau cei dintâi reformatori – mântuirea prin credinţă, fără ca omul să câştige
merite prin faptele lui – s-a răspândit cu o viteză ca aceea a luminii cereşti. În scurt timp ea a străbătut
cea mai mare parte a Europei. În 1530, scriindu-i Electorului, Luther vorbea despre stăpânirile lui ca şi
cum ar fi fost împărăţia milenară. “Îmi face o deosebită plăcere,” spunea reformatorul, “să văd că acum
băieţii şi fetele pot înţelege mai bine lucrurile cu privire la Dumnezeu şi la Hristos şi pot vorbi mai bine
despre ele decât se înţelegea şi se vorbea înainte în universităţi, în mânăstiri şi în şcolile papalităţii, unde
nici acum nu pot încă vorbi aşa. Astfel, pe domeniile înălţimii voastre, a fost sădit un paradis extrem de
plăcut, cum nu mai este nimic asemănător în întreaga lume”. Ţara fusese curăţată de mânăstiri şi schituri
şi se umpluse de biserici şi şcoli.
Hesse şi Saxonia fuseseră evanghelizate şi se înfiinţaseră biserici şi şcoli, toate funcţionând pe baza
reglementărilor guvernului. În Franconia, Silezia, Frizia de est, Prusia, Brunswick şi Anhalt se răspândea
lumina evangheliei. Multe alte oraşe libere îşi deschiseseră porţile pentru a primi predicatorii noilor
învăţături şi se bucurau de adevăr, dând cu îndrăzneală mărturie pentru acesta. Cuceririle rapide pe care
reforma le-a făcut în Elveţia, pe care le-am văzut anterior, au avut loc în aceeaşi perioadă. Lumina
evangheliei a mers de-a lungul lanţului Munţilor Jura, pe ţărmurile lacului Leman şi până la porţile
Genevei. Evanghelia a prins rădăcini solide în Danemarca şi Suedia, iar în Boemia, Moravia şi Ungaria
ea a fost resuscitată. Până şi la curtea lui Francisc I şi la Sorbona, cea renumită pentru ortodoxia ei, erau
adevăraţi credincioşi ai învăţăturii îndreptăţirii numai prin credinţă, dar statul a rămas tot romano-
catolic, aşa că a trebuit să plătească scump pentru respingerea adevărului şi persecutarea martorilor,
suferind groaznice revoluţii. În Anglia, urmaşii lui Wycliffe s-au înmulţit şi lolarzii cei persecutaţi şi-au
ridicat capetele şi au mărturisit pentru adevăr cu un curaj reînnoit. Regele, parlamentul şi poporul au
sfărâmat jugul Romei în 1533 şi Henry a fost declarat cap suprem al bisericii Britanice. A fost abolită
autoritatea pontifului roman în Anglia, dar aceasta va fi, cu voia Domnului, o temă distinctă a acestei
scurte istorii.
Încă din 1528, scrierile lui Luther şi Noul Testament al lui Tyndale şi-au făcut lucrarea binecuvântată în
Scoţia. Nobilul, blândul şi înzestratul Patrick Hamilton a fost ars pe rug în mijlocul unui câmp din faţa
porţii colegiului Sf. Salvator de la Aberdeen pentru că a “susţinut feluritele erezii ale lui Martin Luther*"
* Cunningham, vol. 1, p. 220, Wylie, vol. 1, p.620
Marea creştere
După pacea obţinută în urma tratatului de la Ratisbon, cei care până atunci îşi ascunseseră părerile, au
ieşit în faţă şi s-au declarat în favoarea marilor adevăruri ale reformei. Principi, nobili şi diferite regiuni
şi oraşe ale Germaniei, an după an, au mărturisit fără teamă că abandonaseră vechea credinţă şi
îmbrăţişau noile învăţături.
Un eveniment pur politic la origine, care a avut loc în acea perioadă, a fost folosit pentru a spori mult
puterea reformatorilor. În 1519, Ulrich, Ducele de Wurtemberg, a ofensat liga Şvabiei şi a fost expulzat
din acele teritorii, care au trecut apoi sub sceptrul lui Ferdinand. Principele exilat, după o lungă
captivitate de şaptesprezece ani, a fost repus în drepturile asupra ducatului strămoşilor săi cu ajutorul
rudei lui, Philip de Hesse. S-ar părea că el a asistat la conferinţele de la Marburg din 1529 şi că a fost
impresionat în mod favorabil de reformă. “De atunci,” spune Scultetus, “primul său obiectiv după
recâştigarea domeniilor sale, a fost ca el să le deschidă pentru gloria lui Hristos introducând predicarea
cuvântului curat al lui Dumnezeu şi administrarea sacramentelor potrivit modului în care au fost
instituite de El”. El a folosit mai mulţi teologi ca ajutoare pentru a organiza biserici şi a întemeia şcoli şi a
rândui alte detalii potrivit principiilor protestante. Aceea trebuie să fi fost ca o înviere din morţi pentru
cei care fseseră sub stăpânirea catolicului bigot Ferdinand.
Reformării Ducatului Wurtemberg i-a urmat cea Brunswickului, Calenbergului, Hanovrei, Pomeraniei,
Macklenburgului şi a oraşelor Augsburg, Bremen şi Hamburg. Dar una dintre victoriile cauzei
protestante cere o atenţie deosebită deoarece ea ilustrează modul în care providenţa lui Dumnezeu
schimba lucrurile în acele timpuri agitate.
La 24 aprilie 1539 a murit George, Ducele Saxoniei. El fusese capul ramurii Albertine a familiei Saxoniei
şi stăpânise, ca marchiz de Mesnea şi Thuringia, teritorii întinse care cuprindeau Dresda, Leipzig şi alte
oraşe importante din electorat. Încă din zorii reformeiel fusese cel mai hotărât vrăjmaş al
lutheranismului. Probabil că opoziţia lui a izvorât la început dintr-o sinceră credinţă în învăţăturile
romano-catolice, dar mai apoi s-a înverşunat şi din cauza antipatiei personale faţă de Luther şi de faptul
că principii electorali din cealaltă ramură a familiei sale erau prieteni fideli ai reformatorului. În urma
morţii sale, neavând urmaşi, succesiunea i-a revenit fratelui său, Heinrich, al cărui ataşament pentru
învăţăturile reformei întrecea, dacă era cu putinţă, pe cel al fratelui său faţă de papalitate. Ca şi Ulrich, el
a invitat câţiva teologi protestanţi, printre care chiar şi pe Luther însuşi, pentru o întrunire la Leipzig. Pe
parcursul a numai câteva săptămâni a fost răsturnat tot vechiul sistem de ritualuri şi a fost stabilită
slujirea religiei reformate şi aceasta cu aplauzele tuturor supuşilor săi. Acest eveniment a fost foarte
avantajos pentru reformă: a înlăturat un vrăjmaş îndârjit din centrul statelor reformate şi a transformat
un punct slab într-o poziţie întărită. Aceste ascensiuni providenţiale au întărit mult liga de la Smalcald,
extinzându-i limitele şi sporind numărul protestanţilor. Teritoriile principilor şi oraşele susţinătoare ale
cauzei s-au extins ajungând să fie un teritoriu compact de la ţărmurile Balticii până la malurile Rinului*.
* Robertson – History of Charles V, p. 244
Protagoniştii ies din scenă
Multe nume cu care ne-am familiarizat şi care au avut roluri importante în istoria timpurie a reformei au
părăsit atunci scena lumii. “După ce s-au achitat de slujbele care le-au fost încredinţate,” spune Dean
Waddington, “au pornit în călătoria lor fatală, iar groapa care s-a închis peste ţărâna lor ar fi făcut să fie
uitaţi dacă nu ar fi avut de trăit în acele perioade de zbucium revoluţionar care se dezlănţuie ca furtunile
tulburând evoluţia obişnuită a evenimentelor şi lăsând urme de durată, cu efecte asupra destinelor
omenirii, de natură să stârnească interesul urmaşilor îndepărtaţi chiar şi pentru faptele mărunte ale celor
mai umile instrumente”. Dar fericiţi sunt ei împreună cu toţi aceia care în marea dramă a vieţii au
acţionat având o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi faţă de om şi pocăinţă faţă de Dumnezeu şi
credinţă în Domnul nostru Isus Hristos, au avut pe inimă gloria unuia şi binele celuilalt.
Pentru binele viitor al omului, conştinţa are mult mai multă importanţă decât se consideră în general. O
conştiinţă rea îl împiedică pe om să primească harul lui Dumnezeu în Hristos faţă de cel vinovat. Omul
cunoaşte diferenţa dintre bine şi rău şi, ştiind că a ales răul şi a refuzat binele, crede că Dumnezeu este
împotriva lui şi, gândind astfel, el se străduieşte să se depărteze cât mai mult de orice l-ar ptea aduce
faţă-n faţă cu Dumnezeu. De aceea, fiind cultivată necredinţa, mintea se întunecă şi inima se împietreşte,
iar efectele mulţumirii de sine sunt, prin puterea şi viclenia vrăjmaşului, din cele mai distrugătoare.
Omul orbit de dumnezeul lumii acesteia este atât de ocupat cu propria lui persoană încât nu mai vede
nici o frumuseţe morală în Isus, nu simte deloc că are nevoie de El ca Mântuitor, nici de mântuirea pe
care este îndemnat s-o primească. Aşa mulţi trec prin lumea aceasta fiind aparent respectabili, dar fără ca
inima lor să ia aminte la pericolul cu privire la care au fost deseori avertizaţi în mod atât de solemn.
Nu îi judecăm pe cei care au murit, dar le prezentăm celor vii reflecţiile noastre pentru a le fi de folos. Fie
ca cititorul să nu rămână cufundat în somnul mulţumirii des sine, sub influenţa unei conştiinţe rele, prin
puterea de a orbi a lui Satan, cum fac mulţi, ca să nu se treazească şi să vadă prea târziu importanţa
adevărului pe care l-a respins şi a Mântuitorului pe care l-a dispreţuit. Dar, vai! ziua de îndurare a
trecut, uşa îndurării s-a închis, şi văzând pierderea iremediabilă omul se cufundă într-o disperare fără
limite.
Johan, Electorul Saxoniei, supranumit Constant, a murit la 16 august 1532. Pe parcursul a şapte ani de
cumpănă, acest ilustru principe a cârmit cu multă fermitate nava reformei. Să ne amintim că, la
Augsburg, el a arătat mai multă statornicie decât unii teologi şovăielnici, dar a fost şi destul de moderat
pentru a evita o ciocnire imediată cu Împăratul. Odată el a fost ameninţat cu cruzime de Carol, altădată a
fost ispitit prin oferte secrete, dar, cu un caracter nobil, fără a urmări foloase personale, el a rămas fidel
convingerilor sale şi s-a dăruit cu multă generozitate pentru marea problemă a secolului al
şaisprezecelea: reforma. Nu există nicio îndoială cu privire la autenticitatea evalviei sale. O mare
afecţiune îl lega de Luther şi, când erau chestiuni îndoielnice, apela la opinia lui. Găsea atât de multă
plăcere în sfintele scripturi încât deseori îi punea pe tinerii nobili să-i citească din ele, uneori chiar şi
timp de şase ore pe zi. Din fericire, reforma nu a pierdut nimic în urma morţii lui, deoarece fiul său,
Johann Friedrich, noul Elector, care era în floarea vârstei, era ataşat cu multă căldură cauzei şi nu mai
puţin ataşat de Luther ca tatăl său. El era caracterizat de evlavie şi fermitate în încercările deosebite prin
care a fost chemat să treacă*.
* Scott, vol. 1, p. 129; Waddingron, vol. 3, p. 164
Cum puţini dintre vrăjmaşii lui Luther i-au supravieţuit, cu toate că pe capul lui se pusese un preţ mare,
vom nota câţiva dintre cei mai importanţi.
Papa Clement al-VII-lea a murit la 27 septembrie 1534, fiind, chiar potrivit istoriei italiene, “detestat de
curtea lui, suspectat de principi, cu o reputaţie proastă pentru că era socotit avar, infidel şi cu o fire care
nu era dispusă să facă vreun bine omenirii”. În afară de caracteristicile rele menţionate aici, alţii vorbesc
despre o duritate şi lipsă de clemenţă care s-au amplificat pe măsură ce a îmbătrânit, şi o slăbiciune
bolnăvicioasă a vieţii care se scurge. În general îi erau atribuite următoarele calităţi: sobrietatea,
cumpătarea, stăpânirea de sine şi circumspecţia sau disimularea, pentru că, într-adevăr, cea din urmă
era una atât de esenţială la curtea de la Roma încât acela care excela în ea – în ceea ce toţi doreau să
exceleze – merita lauda pentru o asemenea superioritate*.
* Giucciardini şi Fra Paolo, citaţi de Waddington, vol. 3, p. 183
Clement este cunoscut cititorilor noştri ca acela care spunea că dorea să convoace un consiliu, dar care
până la sfârşitul vieţii a recurs la tot felul de tertipuri pentru a amâna, dacă nu putea în final chiar
împiedica acel consiliu. Se temea de lumină, ştiind că împrejurările în care el ajunsese să se suie pe tron
nu erau de aşa natură ca să nu i se poată reproşa nimic. Cât de diferit a fost caracterul şi sfârşitul celui
mai de seamă dintre principii Germaniei de cel al marelui păstor de la Roma! Fie ca noi să căutăm să
imităm tot ce era de la Dumnezeu la cel dintâi şi să ne ferim de tot ce era de la Satan la cel de-al doilea!
Cardinalul Cajetan, unul dintre primii opozanţi ai lui Luther, a murit în acelaşi an cu Clement. El a fost
blamat de mulţi demnitari ai bisericii pentru nereuşita lui în confruntarea cu Luther la Augsburg, dar nu
a căzut în dizgraţie la Vatican. Unii spun că, după înfrângere, el şi-a îndreptat mai mult atenţia spre
studiul scripturilor, dar a murit în slujba papalităţii.
Lorenzo Campeggio, nunţiul trimis cu ocazia faimoasei Diete de la Augsburg, a murit în 1539. El a
reprezentat cu multă pricepere majestatea papei şi principiile Vaticanului. În secret el l-a îndemnat pe
Carol să recurgă la măsuri violente împotriva protestanţilor. În culise, nunţiul propunea ca argumente
foc şi sabie, confiscări, inchiziţia şi arderea cărţilor eretice.
Aleander, marele apărător al papalităţii în Dieta de la Worms, a murit în 1542. Pentru marele zel pe care
l-a arătat pentru cauza papală, a primit mari onoruri ecleziastice, dar şi-a petrecut viaţa în principal cu
administrarea afacerilor statului şi consiliile principilor.
Erasmus, renumitul literat, care a fost în unele privinţe înaintaş al lui Luther, a murit în 1536, la vârsta de
şaizeci şi nouă de ani. Numele lui va rămâne întotdeauna asociat cu Luther şi cu reforma, cu toate că în
ultima vreme Luther l-a considerat unul dintre cei mai mari duşmani ai săi şi duşmanul oricărei religii
adevărate. El nu avea principiile esenţiale pentru un reformator. Era nesincer, instabil, nu avea curaj şi
tremura pentru rezultatele lucrărilor sale. A fost un reformator până ce reforma a ajuns să fie o realitate.
A plecat de la Basel când reforma a fost înfăptuită prin distrugerea imaginilor şi s-a întors acolo când a
fost din nou linişte. Dar, cu toate inconsecvenţele lui, el trebuie respectat pentru marea lui reputaţie
literară, pentru manierele lui şi realizările lui. Moartea lui a fost plânsă ca o tragedie naţională. El a murit
mărturisind a fi în sânul “sfintei mame biserica” şi declamând împotriva practicilor evanghelice.
Johann Eck, profesorul din Ingolstadt, şi-a încheiat cariera zgomotoasă în 1543, în vârstă de cincizeci şi
şapte de ani. El era arogant, vanitos şi înzestrat din plin cu calităţile care fac pe cineva bun pentru
dispute. “Zelul lui neostenit l-a făcut să se avânte pe terenul reformatorilor. Peste tot el a fost cel dintâi
în dispute, peste tot a luptat cu mută energie şi în câteva ocazii chiar a avut succes... Astfel, pe parcursul
a douăzeci de ani, el s-a angajat într-o lungă serie de bătălii cu mai marii reformei”. Aşa a trăit şi a murit
susţinând chiar şi cu ultima suflare pretenţiile arogante ale Romei.
Sfârşitul lui Luther
Mărturia publică a lui Luther şi a tovarăşilor săi poate fi considerată ca încheiată când au prezentat
mărturisirea de credinţă de la Augsburg. De atunci lupta şi-a schimbat caracterul: a încetat să mai fie
lupta unor eretici excomunicaţi care mărturiseau adevărul lui Dumnezeu împotriva falsităţilor Romei,
ajungând să fie lupta principilor Germaniei, uniţi într-o alianţă şi purtând arme, împotriva confederaţiei
imperiale. Dar, deşi ei s-au retras, nemaifiind consemnaţi în cronicile publice, ei au continuat să-şi facă
fiecare datoria în vocaţia lui specifică, având mulţmirea de a vedea rezultatul muncii lor în înaintarea
paşnică a cuvântului lui Dumnezeu. Cu privire la Luther, unul dintre biografii săi remarca: “Deşi a
continuat să se achite, cu zelul său obişnuit, de îndatoririle lui ca predicator şi profesor, şi a publicat
comentarii asupra mai multot părţi din scriptură, şi nu s-a arătat deloc dispus să renunţe la obiceiul lui
de mai înainte de a trimite un tratat popular ori de câte ori împrejurările legate de religie cereau aşa
ceva, s-a remarcat că spiritul lui întreprinzător a părut să scadă şi în ultimii ani ai vieţii nu s-a mai
încumetat să dea vreo învăţătură nouă*”.
* Rev. John Fry – History of the Church, p. 324
În timpul acestor ani, marele reformator care ne-a captivat atât de mult atenţia, a fost lovit de o boală
îndelungată şi dureroasă şi se îndrepta rapid spre locul lui de odihnă, unde luptele dure ale vieţii,
animozităţile şi rănile sunt uitate complet. Scriindu-i unui prieten cu câteva zile înainte de a porni în
ultima sa călătorie, el spunea: “Sunt bătrân, decrepit, leneş, obosit, moale şi pe jumătate orb, dar, într-o
perioadă când speram să am parte de destul de multă odihnă, sunt în continuare copleşit de activităţi, de
scris, de vorbire, de lucrări şi fapte ca şi cum nu aş fi lucrat până acum, nu aş fi scris, nu aş fi vorbit şi nu
aş fi făcut nimic”.
În ianuarie 1546, conţii de Mansfeld, având diferende în legătură cu hotarele şi moştenirea, l-au invitat
pe Luther la Eisleben, locul lui de naştere, pentru a ajunge la o înţelegere prin arbitrajul lui.
La 23 ianuarie a părăsit Wittembergul, însoţit de cei trei fii ai săi şi de prietenul său credincios, Justus
Jonas. Deşi era slăbit şi suferind, el s-a ocupat timp de trei săptămâni de acea problemă pentru care
venise şi chestiunea a fost rezolvată spre satisfacţia seniorilor din Mansfeld. El a fost primit cu onoruri
de acei nobili, care au trimis în întâmpinarea lui o escortă de o sută de călăreţi şi au sunat clopotele în
toate bisericile. A predicat în biserică şi a participat la frângerea pâinii. În fiecare noapte, la despărţirea
de prietenii săi, spunea: “Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru prosperitatea cauzei bisericii Lui, deoarece
Consiliul de la Trento are o furie vehementă împotriva ei”.
În seara zilei de 17 februarie a cinat cu prietenii săi, inclusiv cu cei trei fii ai săi – Johann, Martin şi Paul -
şi Justus Jonas. În acea seară a fost convins să nu mai lucreze şi să stea liniştit în camera lui de studiu. S-a
plimbat de colo-colo prin cameră, a privit pe fereastră, şi-a îndreptat privirea în sus şi s-a rugat. Gânduri
adânci îi treceau prin minte, dar nu-l deprimau, A spus: “M-am născut şi am fost botezat aici, la
Eisleben, Jonas. Ce-ar fi dacă aş rămâne şi aş muri aici?”
Moartea lui Luther
Spre seară a început să se plângă de o apăsare pe piept, dar suferinţa i-a fost uşurată prin frecţii şi
cataplasme calde. Simţindu-se mai bine, a ieşit din camera lui şi li s-a alăturat celorlalţi la cină. “În
timpul acelei ultime mese a fost uneori glumeţ, chiar amuzant, alteori foarte serios, aşa cum nu mai
fusese nicicând în compania prietenilor faţă de care nu avea reţineri”. După cină, apăsarea pe piept a
revenit, dar el nu a dorit ajutor medical, ci a cerut doar ca o pânză de in caldă să-i fie pusă pe piept. Pe la
ora nouă a adormit pe o pernă şi apoi s-a trezit pe la zece. Văzând că în jurul lui erau strânşi atâţia
prieteni, şi-a exprimat dorinţa ca ei să se retragă pentru odihnă. Atunci a fost condus în camera lui şi,
când a fost aşezat în pat, a exclamat: “Mă voi odihni cu Dumnezeu... În mâinile Tale îmi încredinţez
duhul”. Întinzându-şi mîna pentru a le ura tuturor noapte bună, el a adăugat: “Rugaţi-vă pentru cauza
lui Dumnezeu”. După ce a dormit vreo trei ore s-a trezit simţindu-se foarte rău. “Dumnezeule!” a spus
el, “Ce rău mă simt! Ce apăsare pe pieptul meu! Sigur voi muri la Eisleben”. “Tată,” i-a răspuns Jonas,
“Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, te va ajuta prin Hristos, pe care tu l-ai predicat”. S-a retras în camera lui
de studiu fără a cere vreun ajutor, repetând: “Dumnezeul meu! În mâinile tale-mi încredinţez duhul”.
Au sosit doi medici după care trimiseseră şi, de asemenea, a venit contele Albert însoţit de contesă,
aducând întăritoare şi alte medicamente. Toţi prietenii lui Luther şi cei trei fii ai săi erau strânşi în jurul
său şi părea să-i fie ceva mai bine. Întins pe o saltea a început să transpire. Aceasta le-a dat speranţe
prietenilor, dar el a spus: “Este sudoare rece, cea dinaintea morţii. Îmi voi da duhul”. A început să se
roage cam cu următoarele cuvinte:
“O, Dumnezeule etern şi plin de îndurare, Tatăl meu ceresc, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos şi
Dumnezeul oricărei mângâieri! Îţi mulţumesc că mi L-ai descoperit pe Fiul Tău, Isus Hristos, în care am
crezut, pe care L-am predicat, pe care L-am mărturisit, pe care-L iubesc ca scump Mântuitor şi
Răscumpărător, pe care papa şi mulţimea de necredincioşi Îl persecută, Îl hulesc şi blestemă. Te rog,
Doamne Isuse Hristoase, primeşte sufletul meu! Tată ceresc, chiar dacă trebuie să fiu luat din această
viaţă, chiar dacă trebuie să las acest trup, totuşi ştiu sigur că voi fi cu Tine pentru totdeauna şi că nimeni
nu mă poate smulge din mâinile Tale”. De trei ori a repetat cuvintele: “În mâinile Tale îmi încredinţez
duhul: Tu m-ai răscumpărat, Doamne, Dumnezeul adevărului”. Şi apoi: “Atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă”.
Apoi a tăcut şi puterile au început să-l părăsească. Contesa i-a dat un întăritor şi el a şoptit încet: “Da,
sau nu”. Când Jonas şi-a ridicat glasul spunându-i: “Iubite tată, mărturiseşti tu că Isus Hristos este Fiul
lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru?” el a răspuns desluşit: “Da” şi nu a mai spus
nimic. Cu mâinile încleştate a mai respirat pentru un timp, cu răsuflarea întreruptă de suspine, iar apoi,
înconjurat de plângerile prietenilor săi, între două şi trei dimineaţa, a adormit în Isus*.
* Din relatarea lui Justus Jonas către Electorul Saxoniei, scrisă de secretarul contelui Albert. Vedeţi Scott –
History, vol. 1, p. 464-477
Funerariile lui Luther
Conţii de Mansfeld ar fi dorit să înmormânteze trupul lui Luther în locul naşterii lui, dar, cum ei i-au
prezentat Electorului dorinţa lor, acesta i-a instruit să-l ducă la Wittemberg. Atunci trupul a fost dus în
cea mai mare biserică de la Eisleben şi a fost mare agitaţie. Jonas a ţinut o predică de înmormântare
înaintea unei mari mulţimi de popor, după care, lângă trup au vegheat peste noapte zece cetăţeni.
Devreme, în dimineaţa zilei următoare, procesiunea s-a îndreptat spre Wittemberg. Cetăţenii s-au strâns
de-a lungul străzilor ieşind la porţile caselor. “Oamenii de la ţară, chemaţi cu dangăt de clopot, s-au
alăturat împreună cu soţiile şi familiile lor într-o tristă procesiune. În întâmpinarea procesiunii a ieşit
Electorul, după care au ajuns la Wittemberg la 23 februarie. Când procesiunea a ajuns la porţile oraşului,
ea a fost întâmpinată de senat, de rector şi de profesori şi studenţi de la universitate şi, împreună cu ei,
cei mai de seamă cetăţeni. Împreună cu toată populaţia au mers la biserica Toţi Sfinţii. Atunci a venit
văduva lui Luther împreună cu fiicele ei şi trei fii şi cu micul grup de prieteni alcătuit din Melanchton,
Pontanus, Jonas, Pomeranus, Cruciger şi alţii, adevăraţi tovarăşi de jug ai răposatului şi veterani ai
reformei”.
“S-au cântat imnuri în timp ce cortegiul funerar străbătea străzile oraşului. Trupul a fost aşezat la
dreapta altarului şi, după ce s-au cântat câteva cântări, Pomeranus s-a adresat mulţimii. Apoi
Melanchton a rostit un discurs funerar. La ambii oratori s-a remarcat că sentimentele lor erau mult mai
puternice decât talentele oratorice şi că încercările lor de a mângâia durerea celorlalţi nu au reuşit decât
să arate propria lor durere*”.
* Pentru extrase din discursul lui Melanchton vedeţi Waddington, vol. 3, p. 353-356
Reflecţii asupra vieţii lui Luther
Studiul diferitelor personaje din istorie, care au fost deosebite în toate cu excepţia obiectivului lor
comun, şi urmărirea cu privirea credinţei a modului în care mâna lui Dumnezeu a îndrumat lucrările şi
căile lor, este ceva deosebit de interesant şi de folositor. Aceasta înseamnă a studia ceea ce este
Dumnezeu în guvernarea Lui şi ce este omul, indiferent cât de înzestrat ar fi el şi cât de mult reînnoit
prin har. Când vorbim despre acei oameni mari trebuie să adăugăm întotdeauna că şi ei au greşit.
Numai unul este infailibil şi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi nu avem alt Cap şi alt centru în
afară de El şi niciun alt nume în afară de numele Lui: Isus, şi numai de pe această poziţie detaşată putem
aprecia just personajele şi evenimentele istorice.
Viaţa şi moartea lui Luther prezintă învăţături profunde pentru cel care o studiază cu atenţie, mai ales în
contrast cu la fel de celebrul lui contemporan, Zwingli. Amândoi au avut acelaşi obiectiv, dar căile pe
care au căutat să-l atingă au fost la fel de departe una de alta pe cum sunt polii pământului. Este greu de
spus care dintre ei a avut inima mai plină de dorinţa de a răspândi adevărul lui Dumnezeu. Probabil că
Luther a fost mai cald şi mai profund, iar Zwingli mai cuprinzător şi mai coerent. Unul a fost război,
celălalt pace; unul a căutat să învingă numai prin energia credinţei şi prin mărturisirea cu curaj a
adevărului, celălalt cu ajutorul puterii magistraţilor, care în unele situaţii s-au aliat cu evanghelia păcii;
unul a avut parte să vadă încununarea cu succes aproape universal a lucrărilor sale, celălalt a fost sortit
să fie martor al catastrofei care ameninţa să nimicească reforma lui iubită; unul a murit în pace,
înconjurat de prietenii săi, celălalt sub loviturile duşmanilor. În această privinţă, principiul lui Luther a
fost unul dintre principiile esenţiale ale creştinismului: furia persecutorului a fost întâmpinată cu
adevărul şi cu blândeţea – cea mai nobilă coroană a martirului - şi nu cu hotărâri politice şi oameni sub
arme. Aceste două mari exemple au fost, fără îndoială, lăsate de Dumnezeu ca lecţii pentru toate
generaţiile viitoare. Dacă este să-L urmăm pe Hristos, atunci trebuie să fim caracterizaţi de Duhul Său şi
să călcăm pe urmele Lui. “Cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El”
(1. Ioan 2:6).
Grija Domnului pentru slujitorul Său
Nu este nevoie să răsune vreo voce din cer pentru a ne asigura cu privire la grija cu care Domnul a
vegheat asupra slujitorului Său. El s-a încrezut în Dumnezeu şi credinţa lui nu a fost dezamăgită. Pe
paginile istoriei nu există niciun alt exemplu mai minunat în care cineva să fi fost păzit prin puterea
providenţei divine. Aceasta este o lecţie potrivită pentru a ne întări credinţa în Acela care este stăpân
peste toate. Un călugăr augustinian de origine umilă, fără autoritate, fără a se bucura de protecţie, s-a
ridicat împotriva celui mai grozav şi mai puternic despotism care s-a impus credulităţii omeneşti şi, de
unul singur, a triumfat. Nicicând nu se poate spune că s-a insistat prea mult asupra puterii nevăzute, dar
invincibile. Credinţa este întotdeauna în armonie cu gândul şi guvernarea lui Dumnezeu. Acesta a fost
marele secret al victoriei lui Luther. Abia dacă avea un susţinător declarat când a stat împotriva regilor,
principilor, papilor şi prelaţilor şi a tot ce era puternic şi respectat pentru vechime.
Niciun ochi omenesc nu poate descoperi un motiv potrivit pentru care el a luat o poziţie atât de ciudată.
Nu era nici vanitate, nici ambiţie, nici fanatism. Niciodată nu a fost mai mult decât Dr. Martin Luther şi
niciodată nu a dorit să fie mai mult. Şi a mai fost şi într-o epocă de pace generală şi de supunere faţă de
autoritatea papală. Atunci de ce să agite apele liniştite? Această întrebare nu admite decât un singur
răspuns: în conştiinţa iluminată a călugărului era o putere pe care sabia cu două tăişuri a papalităţii nu a
putut-o învinge. Fără o conştiinţă, nici chiar omul firesc nu poate fi om cu adevărat, în sensul nobil al
cuvântului. Dar credinţa l-a aşezat pe reformator pe terenul sigur al cuvântului lui Dumnezeu, prin care
el a învăţat diferenţa dintre adevăr şi falsitate, dintre bine şi rău, dintre dreptate şi oprimare. El a luat
poziţie pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu, cu înţelepciunea şi puterea Lui, a fost alături de el. El a
susţinut cu curaj că “scriptura este singurul test al adevărului, că interpretarea scripturii era dreptul şi
privilegiul* particular al oricui şi că drepturile şi prerogativele conştiinţei sunt mai puternice decât toate
puterile de pe pământ şi că despotismul, fie el spiritual, ecleziastic sau intelectual, este contrar voii lui
Dumnezeu şi, de asemenea, contrare fericirii, prosperităţii şi demnităţii omenirii”. Pe această temelie a
fost clădită reforma şi prin susţinerea acestor principii un singur călugăr în sutană maronie şi cu glugă a
zdruncinat sistemul care fusese până atunci considerat atotputernic.
* Temeiul mai corect ar fi că fiecare om are o responsabilitate personală faţă de Dumnezeu, care i-a vorbit.
Pentru a distruge un asemenea eretic Roma ar fi dat jumătate din împărăţia ei, dar nu s-a putut atinge de
un fir de păr din capul lui şi nu i-a putut scurta viaţa nici măcar cu o zi sau o oră. Timp de aproape
treizeci de ani el a sfidat răutatea ei extremă, tunetele ei puternice şi toate puterile ei. Da, acele puteri,
care cu puţin timp înainte îi făcuseră pe cei mai mândri monarhi să tremure pe tronurile lor. Dar au ieşit
fulgere de la Wittemberg după cum ieşeau şi de la Vatican, care i-au lovit pe papi şi pe regi la fel ca pe
anabaptişti şi pe ţăranii revoluţionari. Ce era de făcut cu acel călugăr îndrăzneţ? Unde mai erau
pumnalele şi cupele otrăvite ale Izabelei care o ajutaseră de atâtea ori? Şi el era mereu aproape, mereu la
vedere, mereu în acţiune, scriind, vorbind şi rostind cuvinte prin care îi sfida pe adversarii lui şi inspira
curaj prietenilor săi pentru a fi hotărâţi. El nu avea planuri sângeroase, ci obiectivul lui era viaţa, nu
moartea. Cea mai mare violenţă a lui s-a manifestat numai în cuvânt pentru a trezi creştinătatea din
somnul ei de veacuri sau pentru a tuna împotriva celor mari de pe pământ pentru că au căutat să
oprească înaintarea adevărului. Toţi cei de partea tiraniei papale au ridicat mâna împotriva lui, dar nici
unul nu i-a putut da lovitura fatală.
Cel care stă sub scutul Celui Atotputernic este într-o asemenea siguranţă deplină. În Imperiul German a
fost convocată dietă după dietă, cu sprijinul reprezentanţilor autorităţii papale, dar zadarnic, pentru că,
pe Luther, deşi era tot timpul înaintea lor, nu l-au putut atinge. Uşa lui a fost deschisă pentru ca săracul
să primească milostenie; străini nobili din toate părţile Europei au putut veni la el pentru a vorbi liber şi
a cina cu renumitul profesor. Şi, cu toate acestea, nu s-a găsit nimeni care să-i facă rău. Şi aşa a trăit în
oraşul fără ziduri Wittemberg, având la fel de multă siguranţă ca şi când ar fi fost între zidurile cetăţii
cereşti.
Viaţa personală şi cea lăuntrică a lui Luther
Un critic competent spunea: “Ideea generală despre caracterul reformatorului este aceea că era doar o
îmbinare de violenţă şi duritate. Aceste caracteristici au ieşit atât de mult în evidenţă încât trăsăturile
mai fine au fost complet eclipsate. În Luther era reunit leul cu mielul. Nimic nu putea depăşi supunerea
şi smerenia lui când avea de ales dacă să se smerească sau să fie îndrăzneţ, dar când se punea problema
de a urma ceea ce-i dicta conştiinţa, atunci în mânia lui magnifică el scutura pădurea... Nu vom zăbovi
asupra faptului că el s-a mulţumit întotdeauna să fie sărac şi că a dispreţuit bogăţiile, pentru că aceasta
este o caracteristică a aproape oricărui om care valorează mai mult decât tot ce se poate cumpăra cu aur,
dar lunga lui prietenie continuă cu Melanchton – care avea un caracter atât de diferit de al lui şi sub
unele aspecte îi era superior, după cum însuşi Luther recunoştea -, a dovedit întotdeauna faptul că el
avea o dispoziţie blândă şi agreabilă. Afecţiunea frăţească dintre aceşti doi mari oameni nu a fost nicio
clipă întreruptă de invidie sau de gelozie şi s-ar părea că Luther nu a fost niciodată susceptibil de aceste
patimi. Şi nici urmă de ambiţie personală la el. Niciodată nu şi-a dat aere de măreţie sau de importanţă,
cu toate că a făcut lucruri mari. S-ar părea că el s-a socotit un om re rând printre oamenii de rând”.
“Dar această mare simplitate a manierelor lui nu numai că arată mărinimia lui nativă, ci şi gândirea
apostolică pe care au arătat-o toţi mesagerii lui Dumnezeu de la Moise încoace. Asemenea oameni sunt
modelaţi dintr-odată de mâna care îi trimite. Evenimentele neaşteptate din lumea aceasta nu au nici o
putere asupra lor – ca asupra altora – pentru a le schimba caracterul moral. Aceste instrumente au o
unitate şi o integritate a caracterului fiind conduşi de o singură idee. De aici a rezultat simplitatea şi
modestia umblării lui Luther. Dacă s-ar fi comportat ca un om cu pretenţii de mărire, atunci nu ar fi fost
apostol. În familie şi faţă de vecini a fost plăcut, afectuos şi evlavios, dar evlavia lui nu era o costumaţie,
ci izvora din viaţa lui cotidiană şi din purtarea lui*”.
* Blackwood’s Magazine – Decembrie 1835, cu mici modificări
Căsătoria lui Luther
Căsătoria lui Luther, care a avut loc cam la o lună după moartea prietenului şi sponsorului său, Friedrich
de Saxonia, şi în timp ce întreaga Germanie plângea sângele ţăranilor ei, a părut a fi atât de scandaloasă
încât am omis aceasta din naraţiunea noastră. Impetuizitatea lui obişnuită s-a manifestat şi cu această
ocazie.
Numele Catherina von Bora este demult celebru. Ea era dintr-o familie bună şi una dintre cele nouă
călugăriţe care, după ce au studiat scripturile, văzând că jurământul lor nu le mai lega, au scăpat din
mânăstirea de la Mesnia. În mai puţin de doi ani, opt din cele nouă s-au căsătorit şi numai Catherina
rămăsese necăsătorită. În acel timp ele fuseseră întreţinute prin darurile prietenilor, care erau
administrate de Luther. Aşa trebuie că el a aflat ceva despre caracterul Catherinei şi purtarea ei. Mai
întâi el i-a propus să se căsătorească cu unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, un pastor evanghelic, dar
nefiind de acord cu acel aranjament, ea a spus cu candoare că dacă i-ar fi propus să se căsătorească cu el
sau să se logodească cu Amsdorf, atunci ea ar fi fost mai curând de acord. Se spune că Luther a fost
copleşit de o declaraţie atât de măgulitoare şi a decis imediat să se căsătorească, fără a mai înştiinţa pe
alţii de intenţia lui şi a determinat ca acea ceremonie să aibă loc imediat.
La 11 iunie 1525, Luther a mers la casa prietenului şi colegului său Amsdorf şi a cerut ca Pomeranus, pe
care l-a numit Pastorul, să le binecuvânteze unirea. Celebrul pictor Lucas Cranach şi Dr. Johann Apella
au fost martori la căsătorie. Melanchton, cel mai drag prieten al lui, era absent. Pe Luther, acel pas atât
de îndrăzneţ, făcut când atâtea nenorociri planau asupra reformei, l-a copleşit pe moment. Dar, când s-a
iscat scandalul împotriva prietenului său, Melanchton a apărat cu căldură căsătoria lui.
De îndată ce s-a aflat de acea căsătorie făcută în linişte a şi izbucnit indignarea şi toată Europa a fost
tulburată. Aceea dădea o bună ocazie vrăjmaşilor lui Luther să răspândească cele mai rele calomnii, iar
prietenii săi au privit aceasta ca o mare supărare. Din acea unire a unui călugăr cu o călugăriţă, catolicii
au prezis cu toată încrederea că urma să se nască Antihristul, iar ironicii şi învăţaţii au scos cântări şi
epigrame sarcastice împotriva căsătoriei lor.
În zilele noastre nu ne putem închipui ce efect a avut acel pas asupra minţii oamenilor din acea epocă.
Era o încălcare directă a jurămintelor care, timp de secole, fuseseră considerate inviolabile. Chiar mulţi
dintre discipolii reformei au fost scandalizaţi de faptul că şeful lor se căsătorise cu o călugăriţă.
Prejudecăţile vechi au fost greu de învins, dar cu toate că acel pas a fost făcut în grabă, Luther a fost
pregătit pentru a-l apăra şi a-l justifica. El a întâmpinat furtuna ripostând cu invective şi sarcasm, dar în
principal era o chestiune de conştiinţă. Căsătoria, afirma el cu curaj, era rânduiala de la Dumnezeu, iar
celibatul o instituţie omenească. “Nu mi-am luat o soţie,” spunea el, “pentru ca să trăiesc mult timp cu
ea, dar văzând că popoarele şi principii şi-au dezlănţuit furia împotriva mea, prevăzând că sfârşitul meu
este aproape, şi că după moartea mea vor călca în picioare învăţătura mea, am hotărât, pentru edificarea
celor slabi, să dau o mărturie pentru ceea ce am prezentat ca învăţătură”. Războiul ţărănesc făcuse ca
principiile reformei să fie vorbite de rău în acel timp şi Roma părea să-şi recâştige ici şi colo ceva din
terenul pe care-l pierduse, ba chiar se amăgea cu speranţa victoriei, iar căsătoria călugărului care era sub
anatema papei şi sub interdicţia Împăratului a răspândit consternare şi groază în rândurile ei şi a arătat
şi mai clar curajul vrăjmaşului pe care-şi închipuia că l-a zdrobit*.
Nunta
La 15 iunie, într-o scrisoare către Ruchel, Luther spunea: “Sunt hotărât să lepăd orice rămăşiţă a vieţii
mele anterioare ca papistaş, aşa că, la solicitarea urgentă a tatălui meu, am ajuns să mă căsătoresc”.
Prietenul lui era bogat şi, invitându-l la nunta lui pe data de 27, cu simplitatea şi cinstea care-i erau
caracteristice, i-a spus: “orice dar vei găsi de cuviinţă să aduci va fi primit”. Într-o scrisoare către
Spalatin pe aceeaşi temă, el spunea: “I-am redus la tăcere pe aceia care o calomniau pe Catherina von
Bora. Dacă este să fac un ospăţ pentru a sărbători această căsătorie, nu numai că trebuie să fii prezent, ci
şi să-mi trimiţi ceva vânat. Până atunci, roagă-te pentru noi şi dă-ne binecuvântarea ta”. Lui Wenceslaus
Link i-a scris: “Destul de brusc, şi asta pe când mă gândeam la orice altceva în afară de căsătorie,
Dumnezeu m-a făcut în mod minunat să mă căsătoresc cu celebra călugăriţă Catherina von Bora” şi l-a
invitat la sărbătoare, dar i-a spus să nu aducă niciun dar pentru că era la fel de sărac ca şi Luther.
Următoarea scrisoare îi era adresată lui Amsdorf: “Vestea este adevărată, că m-am căsătorit cu Catherina
şi încă în grabă, înainte ca obişnuitele scandaluri iscate de limbile agitate să mă poată ajunge, pentru că
sper că voi mai trăi puţin timp şi nu se putea să refuz o ultimă faptă de ascultare pe care tatăl mi-a
impus-o”. Şi bătrânii de la Mansfeld – Johann şi Margareta – au fost prezenţi.
Din extrasele de mai sus vedem că Luther a încercat să justifice căsătoria lui prin faptul că tatăl i-a impus
în mod urgent aceasta. “Dar când ne amintim de dispreţul,” spunea unul dintre cei mai corecţi critici ai
lui, “cu care el tratase autoritatea părintească cu douăzeci de ani mai înainte, când a făcut cel mai
important pas din viaţa lui în modul cel mai clar împotriva voinţei lor, ne putem întreba dacă acţiunile
de la vârsta matură au fost determinate de acea influenţă sau dacă, cu obiceiurile şi caracterul lui
imperios, nici chiar stăruinţele tatălui său nu l-ar fi determinat să facă un pas pe care nu se hotărâse el
mai înainte să-l facă... O asemenea apărare ar fi fost suficientă pentru orice om cu excepţia lui Luther,
dar poziţia lui era atât de proeminentă înaintea tuturor fraţilor săi reformatori, realizările lui atât de
strălucite, pretenţiile lui atât de înalte şi, mai presus de orice, succesul lui se datora de dezinteresul
dincolo de orice bănuială al caracterului şi planurilor sale, încât adepţii lui aveau dreptul să se aştepte la
o mai multă lepădare de sine decât de la un Spalatin sau un Carlstadt. Ca răspuns la ascultarea lor
aproape implicită faţă de el, ei aveau dreptul să se aştepte ca el să sacrifice orice înclinaţie omenească,
indiferent cât de mult ar fi fost ea în acord cu principiile evanghelice, mai curând decât să aducă – fie şi
în mod nemeritat – un scandal legat de cauza pe care o conducea el... De atunci el a încetat să mai fie
deosebit de fraţii lui şi a ajuns să fie mai aproape de nivelul obişnuit al umanităţii lor*”.
Viaţa lui Luther ca om căsătorit
Unirea lui Luther cu Catherina, deşi nu a avut parte de extazul primei iubiri, a fost, fără îndoială, una
fericită. Domnul i-a binecuvântat mult. S-ar părea că ea a fost o femeie deosebit de modestă, cu afecţiuni
calde şi cu foarte mult bun simţ. Când era deprimat, ea îl mângâia repetându-i pasaje din Biblie, l-a
scutit de orice preocupări legate de casă, a reuşit să fie alături de el când avea puţin timp liber, l-a
amuzat făcându-i portretul în broderie, i-a amintit de scrisorile pe care trebuia să le scrie, dar uneori,
când se implica în conversaţie mai mult decât îi convenea învăţătorului, ea a atras ieşiri glumeţe ca:
“Catherina, ţi-ai rostit Tatăl nostru înainte de a începe predica? Dacă ai fi făcut aceasta, atunci nu ţi s-ar fi
permis să predici”. Şi uneori i se adresa numind-o Domnul meu Ketha şi Învăţătoarea. Dar scrisorile lui
erau pline de tandreţe faţă de Catherina şi, pe măsură ce a înaintat în vârstă, afecţiunea lui pare să fi
crescut. El o numea scumpa şi buna lui soţie, draga şi buna lui Ketha.
Au avut şase copii: trei fii şi trei fiice. Fiica lor Magdalene a murit la vârsta de paisprezece ani. “Aşa de
puternică este afecţiunea noastră naturală,” spunea tatăl, “că nu pot să nu vărs lacrimi şi să nu gem, sau,
mai curând, să nu-mi simt inima complet moartă. În adâncul sufletului meu este înscrisă imaginea ei,
sunt cuvintele ei, gesturile ei, cum am văzut-o în timpul vieţii şi pe patul de moarte. Fata mea cea
cuminte şi bună! Nici chiar moartea lui Hristos - şi ce sunt toate morţile în comparaţie cu moartea Lui? –
nu poate să depărteze de la mine acest gând, aşa cum ar trebui. Era zglobie, minunată şi plină de viaţă”.
După moartea tatălui, Electorul s-a îngrijit de mamă şi de cei cinci copii*.
* Cum spaţiul nu ne permite sp prezentăm mai multe extrase din scrisorile lui Luther către copiii săi, către soţia lui
şi prietenii lui şi despre multe alte întâlniri ale lui, atât în lumea nevăzută cât şi în cea vizibilă, cum ar fi scene din
castelul de la Wartburg, recomandăm cititorilor noştri care doresc să înţeleagă mai bine caracterul lui Martin
Luther să studieze Life of Luther, tradusă de Hazlitt
Încheiere
Înainte de a ne despărţi de marele reformator, cu care ne-am ocupat atât de mult urmărind istoria
bisericii, vom prezenta aprecierea unuia dintre cei mai raţionali scriitori ai noştri, istoricul lui Carol al-V-
lea şi, de asemenea, sumarul lui Dean Waddington cu privire la lucrarea lui.
“Cum Luther s-a ridicat prin providenţa divină pentru a fi autorul celei mai mari revoluţii din istorie,
probabil că nu există persoană care să aibă un caracter cu atâtea contraste. În vremea lui, o partidă care a
fost consternată şi cuprinsă de furie când a văzut cu câtă îndrăzneală a răsturnat el tot ce ei considerau
sfânt sau apreciau ca fiind benefic, şi i-a atribuit nu numai defectele omeneşti, ci şi calităţile unui demon.
Altă partidă, încălzită de admiraţie şi de recunoştinţă, pe care considera că le merita ca acela care a redat
drepturile şi libertăţile bisericii creştine, i-au atribuit perfecţiuni care depăşesc ceea ce este omenesc şi au
privit acţiunile lui cu o veneraţie care se cuvine numai celor conduşi direct de inspiraţie din cer. Dar
numai comportamentul lui, şi nu condamnarea totală, nici laudele exagerate ale contemporanilor săi, se
cuvine să conducă formarea opiniilor cu privire la el în epoca actuală. Zelul pentru ceea ce considera el a
fi adevărul, cutezanţa neabătută în susţinerea sistemului său, aptitudini, atât naturale cât şi dobândite,
pentru apărarea principiilor şi multă sârguinţă pentru propagarea lor sunt virtuţile care strălucesc în
modul cel mai evident în tot comportamentul lui, până într-atât încât chiar şi vrăjmaşii lui sunt nevoiţi să
admită că poseda aceste calităţi la un nivel deosebit de înalt”.
“La acestea se poate adăuga, pe drept, o curăţie şi austeritate a manierelor, aşa cum se cuvenea unuia
care şi-a asumat caracterul de reformator, o sfinţenie a vieţii care se potrivea învăţăturii pe care o dădea
şi un dezinteres atât de perfect că nu era loc de bănuieli cu privire la sinceritatea lui. Deasupra oricăror
motive egoiste, străin de orice lux al vieţii şi dispreţuind plăcerile ei, el a lăsat discipolilor săi onorurile şi
demnităţile bisericii, mulţumindu-se cu ceea ce era de la început ca profesor la universitate şi pastor la
Wittemberg, având unele sarcini potrivite în legătură cu aceste funcţii... Mintea lui energică şi
vehementă în toate, a fost incitată de subiecte mari sau agitată de pasiuni violente şi a izbucnit în
numeroase ocazii cu o impetuozitate care i-a uimit pe cei cu duh mai slab sau pe aceia care au o situaţie
mai liniştită. Împingând până la limită unele dispoziţii lăudabile, el a ajuns uneori aproape în zona în
care să fie vinovat şi deseori s-a angajat în acţiuni care l-au expus condamnării. Încrederea că opiniile lui
erau bine întemeiate se apropia de aroganţă, le afirma cu curaj, asprime şi fermitate şi le susţinea cu
încăpăţânare, iar zelul cu care-şi înfrunta adversarii mergea până la furie şi grosolănie. Fiind obişnuit să
considere că orice lucru se subordonează adevărului, el aştepta ca orice alt om să aibă acelaşi respect faţă
de adevăr, şi, fără a arăta îngăduinţă faţă de timiditatea sau prejudecăţile lor, împotriva celor care îl
dezamăgeau în această privinţă el revărsa un torent de invective amestecate cu dispreţ. Indiferenr de
rangul sau caracterul persoanei care-i ataca învăţăturile, el îşi lovea adversarii fără deosebire, cu aceeaşi
mână aspră, nici demnitatea regală a lui Henry al-VIII-lea, nici marea învăţătură şi capacitate a lui
Erasmus neconstituind pentru ei bariere care să-i apere de violenţa cu care i-a tratat pe Tetzel şi Johann
Eck”.
“Dar acele necuvinţe de care s-a făcut vinovat Luther nu trebuie să fie puse în totalitate în seama
caracterului său aprins, ci trebuie să fie în parte socotite ca încadrându-se în spiritul epocii. Unele apecte
ale comportamentului lui Luther, pe care noi le-am considera condamnabile, nu i-au ofensat pe
contemoranii lui. Vestea despre moartea lui a umplut partida catolică de o mare bucurie necuviincioasă
şi i-a înmuiat pe adepţii lui şi nici una dintre partide nu a gândit atunci că învăţăturile lui prinseseră
rădăcini atât de adânci încât ele puteau înflori independent de mâna care le plantase*”.
*Robertson – History of Charles V, vol. 6, p. 71-76
“Dar, în opinia mea, cel mai remarcabil fapt în istoria reformei şi unul dintre cele mai remarcabile din
istoria omenirii este acela că frontierele pe care le-a cucerit reforma în timpul vieţii lui Luther sunt cam
aceleaşi care împart în zilele noastre cele două religii. Aproape tot ce s-a realizat în timpul vieţii lui a
dăinuit, iar aproape tot ce a fost cucerit ulterior a fost smuls înapoi de Roma. Entuziasmul unei singure
generaţii a atins, sub îndrumarea lui, graniţele stabilite. Toate eforturile discipolilor lui, toată veneraţia
pentru numele şi virtuţile lui, răspândirea credinţei, cunoştinţei şi civilizaţiei, a activităţilor comerciale şi
a adevărului filozofic pe parcursul a trei secole, toate acestea la un loc nu au reuşit să mai adauge nimic
la ceea ce a rămas în urma lucrării lui. Aşa cum a fost lăsată de arhitect clădirea, sau aproape la fel, aşa
sunt şi astăzi dimensiunile ei. Într-adevăr, forma s-a mai schimbat întrucâtva, iar partea pe care el o
considera ca fiind exclusiv sacră, s-a restrâns în urma schimbărilor, Dar pentru vrăjmaşul neînduplecat,
care nu admitea vreun compromis cu Roma, fost un triumf nepieritor că, cu propriile lui mâini, i-a smuls
tot ce, după cum am văzut, fusese rânduit ca ea să piardă şi că a fost martor la umilinţa la care
Providenţa a găsit plăcut să o supună chiar până în prezent*.
* Waddington – History of the Reformation, p. 362
Istoria Bisericii Capitolul 46. Consiliul de la Trento
Capitolul 46. Consiliul de la Trento

Timp de mai mulţi ani de la moartea lui Luther, împrejurările au fost nefavorabile păcii şi libertăţii
religioase a protestanţilor. Aceasta a condus nu atât de mult la rugăciune şi încredere în Dumnezeu ca
scutul şi apărătorul lor cât la întărirea ligii de la Smalcald şi la pregătiri de război. Protestanţii deveniseră
o grupare eminamente politică: acesta era caracterul protestantismului în acea perioadă de început.
Omul iubitor de pace era în mormânt, iar sfaturile lui au fost uitate de cei care îl urmaseră. El nu şi-ar fi
putut imagina o mai mare nenorocire pentru cauza adevărului ca aceea ca în apărarea lui să fie scoasă
sabia. El gândea că era mai bine să fie martiri decât războinici.
Împăratul, plin de gelozie, urmărea îndeaproape cum creştea puterea ligii, despre care el a spus că era
“un imperiu în imperiu”. Dar expediţia lui fatală la Alger, noul lui război cu Francisc şi succesele turcilor
în Ungaria l-au determinat să temporizeze şi să-şi ascundă sentimentele şi intenţiile. El a ţinut mai multe
diete ale imperiului cu scopul mărturisit de a rezolva conflictele religioase şi a readuce pacea şi armonia,
dar fără nici un fel rezultate pozitive. Protestanţii au fost induşi în eroare şi au lăsat garda jos în faţa
unor aparente concesii. În Dieta de la Speyer, din 1542, pontiful Paul al III-lea, prin nunţiul său, a
reînnoit promisiunea puntru un consiliu. El a spus că acel consiliu urma să aibă loc la Trento, un oraş din
Titol supus regelui Romei, situat aproape de graniţa Germaniei cu Italia. Ferdinand şi partida catolică şi-
au exprimat imediat satisfacţia şi au acceptat propunerea, dar nu şi protestanţii. Ei au respins atât locul
cât şi consiliul propus de pontif, cerând un consiliu general sau ecumenic. Ei au spus că nu vor lua în
consideraţie un consiliu ţinut înafara graniţelor Imperiului, sub autoritatea papei, care urma să
prezideze. În pofida protestelor lor, întăriţi în urma consimţământului partidei sale, papa a publicat bula
de convicare a consiliului de la Trento înainte de 1 noiembrie şi a pus trei cardinali să prezideze în
calitate de legaţi ai săi.
La timpul stabilit s-au prezentat legaţii papali, ambasadorii imperiali şi câţiva prelaţi. Dar, cum un era
război crâncen între Împărat şi Francisc, puţini ecleziastici au putut călători în siguranţă. Era clar că din
cauza acelor împrejurări nu s-a putut întreprinde nimic satisfăcător, şi, pentru a nu fi ridiculizaţi şi
dispreţuiţi de vrăjmaşi, papa a amânat pentru un termen nedefinit redeschiderea consiliului. Spre
nemulţumirea scaunului papal, cu demnitatea lezată, Împăratul şi fratele său, Ferdinand, regele
romanilor, au trebuit să accepte comportamentul protestanţilor, ba încă să şi caute să obţină favoarea lor
prin repetate manifestări de indulgenţă. Deoarece Ferdinand depindea de ajutorul lor pentru apărarea
Ungariei împotriva necredincioşilor, el nu numai că a admis includerea mărturisirii lor de credinţă în
documentele Dietei, ci a şi reînnoit concesiile făcute de Împărat în favoarea lor la Ratisbon, adăugând la
ele tot ce mai cereau ei pentru siguranţa lor. Aşa au ajuns reformatorii să aibă pace şi principiile
evanghelice să aibă timp să se răspândească, deşi nu a fost de bunăvoie, ci din cauza necazurilor
vrăjmaşilor lor.
În 1544, la dieta care s-a întrunit în acelaşi loc, Carol, politicianul abil, văzând că încă nu era timpul
potrivit pentru a răni spiritul gelos al protestanţilor sau a provoca puterile Ligii de la Smalcald, a aranjat
să-i liniştească pe germani prin noi concesii şi printr-o mai mare extindere a privilegiilor lor religioase.
Cum era în continuare angajat în războaie în străinătate şi nu era liber, el a recurs la toate puterile de
disimulare pentru a-i linguşi pe Elector şi pe Landgraf, şefii partidei protestante, pentru ca prin ei să-i
amăgească pe membrii confederaţiei.
În acea perioadă majestatea sa papală era din ce în ce mai geloasă din cauza acelor negocieri şi concesii şi
dorea la fel de mult ca şi predecesorii săi ca, prin forţa armelor, să smulgă din rădăcini imensa erezie
care se tot răspândea. De la începutul reformei, Vaticanul a avut tot timpul obiectivul de a provoca o
ruptură între Împărat şi protestanţi care să ducă la ostilităţi şi la folosirea forţei armelor. Dar, din ceea ce
putem înţelege, prin providenţa lui Dumnezeu, îndeplinirea acelor planuri rele a fost împiedicată timp
de aproape treizeci de ani, şi aceasta în principal ca răspuns la rugăciunile unui singur om. Dar, după ce
acel om nu a mai fost în lume, fraţii lui s-au încrezut în organizaţia lor militară şi în forţa numerică.
Apoi, poziţia pe care au avut-o faţă de consiliu a oferit Papei şi Împăratului ocazia de a-i atrage într-o
cursă, după cum vom vedea curând.
Scopul declarat al acelui consiliu era pacificarea bisericii, vindecarea bolilor ei, refacerea unităţii ei şi
binecuvântarea copiilor ei, dar adevăratul ei obiectiv era condamnarea învăţăturilor reformatorilor
Luther, Zwingli şi Calvin şi trecerea imediată la persecuţii împotriva tuturor celor care se opuneau
acelor hotărâri. Acesta era aranjamentul secret făcut de pontif şi de Împărat, pentru că ei ştiau bine că
protestanţii nu s-ar fi supus unui consiliu şi nu ar fi dat ascultare canoanelor lui.
Tratatul dintre Papă şi Împărat
În decembrie 1545, după atâţia ani de intrigi, disimulare şi dezbateri, consiliul promis de atâta vreme s-a
întrunit la Trento şi a avut sesiuni până în 1563*.
* Pentru detalii, vedeţi Manual of Councils al lui Landon, History of the Council of Trent de Părintele Paul,
Church History de Scott, vol. 2, p. 256-324 şi History of Charles V a Dr. Robertson, vol. 6
Dar consiliul care urma să hotărască destinul creştinătăţii era numai o parte a complotului pentru
suprimarea lutheranismului. Împăratul încheiase războiul cu Francisc prin pacea de la Crepy, apoi el a
mai aranjat şi un tratat cu Suleiman şi a câştigat în secret câţiva dintre principii catolici din Germania. A
trecut, cu multe precauţiuni, la pregătiri de război. Totuşi, Papa, fiind deazamăgit de politica din ultima
vreme a Împăratului, sau temându-se de puterea lui, a fost de acord ca toate celelalte chestiuni să fie
trecute în plan secundar faţă ce ceea ce fiecare socotea a fi cel mai important. Astfel, s-a încheiat un tratat
care prevedea:
1. Spre gloria lui Dumnezeu şi binele public, dar mai ales pentru bunăstarea Germaniei, Papa şi
Împăratul se aliază pentru a susţine împreună anumite articole şi condiţii. În primul rând Împăratul va
furniza forţe armate şi tot ce este necesar pentru război, acestea urmând să fie disponibile în luna iunie a
anului următor, pentru ca, prin forţa armelor, pe toţi cei care vor refuza să dea ascultare hotărârilor
consiliului şi vor susţine acele erori, să-i constrângă să se întoarcă la vechea religie şi să se supună
Sfântului Scaun.
2. Papa, alături de cei o sută de mii de ducaţi pe care i-a dat deja, va mai depune încă odată pe atât la
Banca de la Viena pentru acoperirea costurilor războiului şi se angaja ca, timp de şase luni, să întreţină
pe cheltuiala lui douăsprezece mii de pedeştri şi cinci sute de călăreţi şi să-i dea Împăratului în acel an
jumătate din veniturile obţinute de biserică din Spania şi să-i dea puterea de a lua din terenurile
mânăstirilor din ţară atât cât va fi necesar pentru a acoperi cinci sute de mii de ducaţi. Şi împotriva
oricărui principe care va căuta să împiedice puerea în aplicare a prevederilor tratatului se vor folosi atât
interdicţiile spirituale cât şi forţele militare.
3. Consiliul va întocmi o mărturisire de credinţă ce va cuprinde toate articolele pe care biserica va cere ca
membrii ei să le creadă şi aceasta va fi prioritea şi cea mai importantă sarcină a consiliului, iar împotriva
oricui nu-şi va însuşi adevărul mărturisirii vor fi pronunţate anateme prin autoritatea Duhului Sfânt*.
* V. Părintele Paul, Teckendorf, Dleidan şi Abatele Millot, citaţI de Dr. Robertson şi Wylie – History of
Protestantism, vol. 2, p. 113
Cursa a fost întinsă în modul cel mai abil. A fost un mare serviciu adus lui Satan pentru distrugerea
protestanţilor, pe deasupra dus la îndeplinire de cel care îşi asumă titlul de “Preasfântul Părinte” şi
caracterul de infailibil. Vrăjmaşul a văzut că reformatorii au trecut din domeniul moral în cel al politicii,
încetând să fie doar mărturisitori ai adevărului lui Dumnezeu împotriva erorilor papalităţii şi de venind
o confederaţie armată, pregătită să se confrunte cu armatele imperiale în domeniul lor specific. Aceasta a
fost greşeala lor fatală: Dumnezeu nu putea fi alături de ei pe terenul lumii, aşa că nebunia lor s-a arătat
în scurt timp. Lucrurile au decurs în modul următor.
Consiliul şi-a început deliberările – deşi au venit numai câţiva episcopi spanioli şi italieni – cu
examinarea principalei controverse dintre Biserica Romei şi reformatori, şi anume cea cu privire la ceea
ce are autoritate supremă în chestiunile de credinţă, şi, prin autoritatea lui infailibilă, a stabilit că: “Acele
cărţi desemnate ca Apocrife au tot atâta autoritate ca acelea primite de evrei şi de primii creştini în
canonul sacru şi se cuvine să fie respectate la fel de mult ca învăţăturile şi preceptele pe care le-au scris
autorii inspiraţi. Traducerea în latină a scripturilor, cea făcută de Ieronim sau revizuită de el, cea
cunoscută sub numele traducerea Vulgata, va fi citită în biserici şi numai la ea se va face referire în şcoli
ca fiind autentică şi canonică”.
Aceasta constituia un atac frontal împotriva principiilor de bază ale protestantismului şi o hotărâre
asupra oricărei chestiuni care era în dispută, care spulbera orice speranţă cu privire la vreo discuţie între
cele două părţi. De la început, Luther şi cei care-l urmau au afirmat că singurs regulă pentru judecată
este cuvântul lui Dumnezeu şi că, cu excepţia standardelor sfintei scripturi, nu recunoşteau nici o altă
autoritate în chestiuni de credinţă. Aceasta era temelia şi piatra din capul unghiului pentru
protestantism, dar prima hotărâre a consiliului avea scopul de a submina fundaţia şi a judeca şi
condamna întregul sistem.
Războiul smalcaldic
Preotestanţii, văzând că obiectivul consiliului nu era acela de a examina cererile lor, ci cel de a condamna
ca erezie credinţa lor şi a-i face să intre în conflict cu Împăratul pentru ca acesta să tranşeze chestiunile
cu sabia, a respins cu fermitate hotărârile lui. În acelaşi timp ei au publicat un lung manifest care
cuprindea un protest reînnoit împotriva acelui consiliu alături de motivele care i-au făcut să nu
recunoască autoritatea lui. Dar Carol, nefiind încă gata de război, a continuat politica de disimulare. El
nu a dorit să sporească zelul consiliului, nici ca liga să treacă mai repede la acţiune, ci primul lui obiectiv
a fost acela de a-i înşela pe protestanţi pentru a câştiga timp pentru pregătirea planurilor sale. În acest
scop el a pus la cale o întrevedere cu Landgraful de Hesse, cel mai activ dintre confederaţi şi cel care
avea cele mai mari suspiciuni în legătură cu planurile împăratului. Lui i-a mărturisit marea lui
preocupare în legătură cu fericirea Germaniei şi aversiunea lui faţă de orice măsuri violente şi a negat în
termeni inechivoci că ar fi avut un tratat sau că ar fi început pregătiri de război.
Aşa a fost duplicitatea desăvârşită a lui Carol, care pare să fi risipit îndoielile şi temerile lui Filip, care a
plecat deplin mulţumit de intenţiile lui paşnice. La întoarcerea lui la confederaţi, care erau strânşi la
Worms, el le-a prezentat în termeni atât de măgulitori dispoziţia favorabilă a Împăratului faţă de ei încât
aceştia au ajuns să amâne şi să fie nehotărâţi în pregătirile lor, considerând că pericolul era departe sau
era doar ceva imaginar. Dând crezare vicleniilor lui Satan, conducătorii protestanţi au fost loviţi cu
orbire şi nebunie, aşa cum se întâmplase cu cei din Zurich în 1531. Ei părăsiseră terenul credinţei şi se
încredeau în înţelepciunea şi în forţa lor, ceea ce i-a dus la cădere şi umilinţă. De atunci, fiecare pas pe
care l-au făcut a fost într-o direcţie greşită şi descendentă.
Purtarea Împăratului a fost în totul opusă mărturisirii lui că dorea pacea, şi toţi au văzut acest fapt, mai
puţin aceia care s-ar fi cuvenit să aibă suspiciuni. Henry al VIII-lea, regele Angliei, i-a informat în secret
pe principi că demult Carol era hotărât să nimicească învăţăturile lor şi că folosea intens acel răgaz de
pace pentru a face pregătiri pentru a-şi pune în aplicare planurile. Comercianţii de la Augsburg, printre
care erau şi unii favorabili cauzei protestantismului, aflând, de la cei din Italia cu care corespondau, că se
dorea distrugerea reformatorilor, i-au avertizat despre pericolul apropiat. Ca o confirmare a acelor veşti,
din Ţările de Jos, deşi Carol luase toate precauţiunile ca pregătirile să fie făcute în ascuns, ei au auzit că
fusese dată porunca pentru a strânge trupe de acolo şi din alte ţări de sub stăpânirea lui. Cum nu era în
război nici cu Francisc, nici cu Suleiman sau cu vreo altă putere, ce anume ar fi putut însemna acele
pregătiri dacă nu că erau pentru distrugerea Ligii de la Smalcald şi a ereziilor care de atâta timp se
înmulţiseră în Germania?
Papa dezvăluie secretul întunecat
Secretul ajunsese să fie cunoscut de mulţi şi ofiţerii şi aliaţii lui Carol nu au rămas aşa de misterioşi ci au
vorbit clar despre intenţiile lui. Papa, plin de bucurie şi fără a se-ndoi de succesul iniţiativei, a început să
intoneze imnul de luptă, ca în zilele lui Inocenţiul al III-lea, îndemnându-i pe credincioşi să vină sub
arme pentru cauza sfântă şi pentru a câştiga indulgenţe. “Mândru de a fi fondatorul unei alianţe atât de
formidabile împotriva ereziei lutherane,” spune Dr. Robertson, “şi fericit la gândul că gloria de a o
nimici era rezervată pontificatului său, el a publicat articolele tratatului său cu Împăratul cu scopul de a
demonstra intenţiile «evlavioase» ale confederaţiei lor, ca şi pentru a-şi arăta zelul său, care-l determina
să facă eforturi extraordinare pentru menţinerea credinţei curate. Nemulţumindu-se numai cu atât, el a
emis la scurt timp o bulă care conţinea cele mai generoase promisiuni de indulgenţă pentru toţi cei care
s-ar angaja în acea intreprindere sfântă, însoţite de îndemnuri fierbinţi către cei care nu puteau participa
personal la ea, pentru a spori în rugăciunile fierbinţi şi în privaţiuni, ca astfel să atragă binecuvântarea
cerească asura celor care s-au angajat în ea*”.
* Pentru detalii cu privire la această perioadă interesantă, vedeţi History of Charles V, din scrierile Dr. Robertson
Papa fiind profund supărat cu Carol pentru că acesta se străduia să transforme totul într-o dezbatere
politică, ceea ce ar fi fost mai curând spre gloria lui, din vreme ce războiul nu avea alt obiectiv decât
acela de a apăra vechea credinţă, a expus caracterul duplicitar al politicii Împăratului şi a declarat că
nimicirea lutheranismului era aproape. Împăratul, deşi a fost întrucâtva stânjenit de acea dezvăluire, şi
destul de ofensat de indiscreţia şi răutatea Papei, şi-a continuat cu îndrăzneală planul şi a reafirmat că
intenţiile sale sunt acelea pe care le prezentase la început. Astfel, cele două căpetenii ale creştinătăţii –
izvorul adevărului şi izvorul onoarei, aşa cum erau ele numite – proclamau lumii că nu aveau nici
adevăr nici onoare. Şi astfel au rămas înaintea posterităţii, până la ultima generaţie, ca o îmbinare de
viclenie, falsitate, ipocrizie şi cruzime.
Dar vicleniile lui Carol nu i-au amăgit pe toţi confederaţii protestanţi, şi unii au înţeles clar că el lua
armele pentru a suprima reforma şi pentru a face să dispară libertăţile germanilor. De aceea, ei s-au
hotărât să se pregătească pentru apărarea lor, fiind hotărâţi să nu renunţe la libertăţile lor religioase, nici
la drepturile lor cetăţeneşti, pe care le aveau din strămoşi. O delegaţie a confederaţilor a mers la Împărat,
cerând să afle dacă acele pregătiri militare se desfăşurau la porunca lui şi care era scopul lor, împotriva
cărui inamic. În faţa unei întrebări puse sub acea formă, într-un moment când faptele erau mult prea
bine cunoscute pentru a mai putea fi negate, el şi-a recunoscut intenţiile pe care nu le mai putea ascunde,
dar a făcut aceasta cu o duplicitate atât de extraordinară încât i-a înşelat pe delegaţi. A recunoscut că,
într-adevăr, acele pregătiri erau făcute având în vedere Germania, dar singurul lui obiectiv era acela de
a-şi menţine drepturile şi prerogativele demnităţii lui imperiale. Scopul lui nu era acela de a persecuta
pentru religie, ci de a pedepsi anumiţi membri ai unor facţiuni, pentru ca astfel să menţină vechea
constituţie a imperiului, ca ea să nu fie anulată în urma comportamentului lor necuviincios. Deşi
Împăratul nu a numit persoanele care erau obiectul răzbunării sale, era un fapt bine cunoscut că îl avea
în vedere pe Johann Friedrich, Electorul Saxoniei şi pe Filip, Landgraful de Hesse.
Cu toate că falsitatea lui era transparentă şi că toţi cei care cunoşteau caracterul Împăratului puteau
vedea ce era în spatele ei, totuşi acea declaraţie i-a făcut pe cei timizi şi şovăielnici să se cufunde în somn.
Li s-a oferit o scuză plauzibilă pentru inactivitate, deoarece, spuneau ei: “războiul nu este pentru religie,
ci este doar un conflict între Împărat şi câţiva membri ai ligii”. Şi Împăratul a fost atât de abil în modul în
care folosit sentimentele împărţite ale confederaţilor încât a câştigat timp şi alte avantaje serioase.
Armata confederaţilor
La scurt timp după aceasta, confederaţii cei mai energici s-au întâlnit la Ulm pentru a hotărâ direcţia de
acţiune în viitor. S-a hotărât ca ei să răspundă cu forţă la forţă şi să se pregătească intens pentru război.
De asemenea, au decis că, din vreme ce atât de mult timp au neglijat alianţele străine, vor căuta alianţe
cu veneţienii, cu elveţienii şi cu regii Franţei şi Angliei. Vai! În numai treizeci de ani de la începutul
reformei, atât de multe se depărataseră conducătorii ei de principiile cu care au triumfat la Worms şi la
Augsburg, ca să nu mai vorbim de învăţătura clară a cuvântului lui Dumnezeu, încât au ajuns să apeleze
la Henry şi la Francisc. Vom vedea şi rezultatele.
Negocierile la curţile străine nu au avut nici un succes, dar conducătorii au reuşit fără dificultăţi să
strângă forţe suficiente pentru luptă. Instituţiile feudale care aveau toată puterea în Germania le
permiteau nobililor să-i cheme pe numeroşii lor vasali şi să-i facă să se pună în mişcare în cel mai scurt
timp. “În câteva săptămâni,” spune istoricul lui Carol, “ei au putut strânge o armată compusă din
şaptezeci de mii de pedeştri şi cinsprezece mii de călăreţi, înzestrată şi cu un tren de artilerie de o sută
douăzeci de tunuri, opt sute de care cu muniţie, opt mii de animale de povară şi şase mii de genişti. Acea
armată, una dintre cele mai numeroase, şi fără-ndoială cea mai bună din cele care au fost strânse din
Europa acelui secol, nu a cerut eforturile reunite ale tuturor protestanţilor, ci numai Electorul Saxoniei,
Landgraful de Hesse, Ducele de Wurtemberg, principii de Anhalt şi oraşele imperiale Augsburg, Ulm şi
Strasbourg au fost singurele care au contribuit. Electorii de Koln, Brandenburg, Contele Palatin şi mulţi
alţii, de teama ameninţărilor Împăratului sau amăgiţi de declaraţiile lui, au rămas neutri”.
“Forţa numerică a armatelor lor şi rapiditatea cu care s-au strâns l-a uimit pe Împărat şi l-a umplut de
temeri. El chiar nu era capabil să se opună unor asemenea forţe. Închis la Ratisbon, cu o armată de abia
zece mii de oameni, trebuie că a fost copleşit la apropierea unei armate atât de formidabile, împotriva
căreia nu putea lupta şi din faţa căreia nici nu se putea retrage într-un loc sigur”.
Din fericire pentru Carol, confederaţii nu s-au folosit de avantajul clar pe care-l aveau, ci au pierdut timp
scriind o scrisoare adresată Împăratului şi un manifest către toţi locuitorii Germaniei. Dar, cu toate că
avea o poziţie slabă şi era în pericol, Carol a luat aere de Împărat mândru şi inflexibil şi singurul răspuns
la scrisoarea protestanţilor a fost acela de a publica o interdicţie a Imperiului îmotriva Electorului
Saxoniei şi a Landgrafului de Hesse, conducătorii lor, şi împotriva oricui i-ar fi sprijinit. Prin acea
hotărâre îi declara proscrişi pe rebeli şi le erau luate toate privilegiile de care se bucurau ei în calitate de
membri ai corpului germanic, bunurile le erau confiscate, supuşii lor erau absolviţi de jurământul de
credinţă faţă de ei şi nu numai că devenea legală invadarea teritoriilor lor, ba chiar aceasta era
considerată o faptă meritorie. Potrivit jurisprudenţei germane, o sentinţă atât de formidabilă se cerea să
fie aprobată de o dietă a imperiului, dar Carol a neglijat acea formalitate şi şi-a asumat personal puterea.
Văzând că nu mai era nici o speranţă de împăcare, confederaţii au declarat război împotriva lui Carol, pe
care nu l-au mai numit altfel decât “pretinsul împărat”, renunţând la orice loialitate faţă de el. Dar la
momentul hotărâtor, liga era dezbinată şi nepregătită. Comanda supremă le-a fost încredinţată
Electorului şi Landgrafului, ambii având puteri egale, ceea ce s-a dovedit dezastruos chiar de la-nceput.
Temperaemntele şi dispoziţiile celor doi principi erau complet diferite. Electorul era lent, delibera mult
şi era nehotărât, iar Landgraful era prompt şi întreprinzător şi dorea să încheie conflictul cât mai repede.
Dacă Filip era mai bun soldat, în schimb Johann era un principe mai mare. Şi atunci se putea ca un
landgraf să comande un elector? Imediat s-au făcut simţite inconveninetele generate de autoritatea
împărţită, şi, cu trecerea timpului, disensiunile s-au înmulţit. Între timp, Împăratul şi-a mutat tabăra în
teritoriile Ducelui de Bavaria, un principe neutru, lăsând la Ratisbon o mică garnizoană. Au mai pierdut
câteva zile în care ei au deliberat dacă să-l urmărească pe Carol sau să atace Ratisbon, timp în care
armata imperială a ajuns să numere treizeci şi şase de mii de oameni, şi, în urma dezertărilor laşe,
armata protestanţilor a fost redusă la patruzeci şi şapte de mii.
Primele operaţiuni ale protestanţilor
Cum confederaţii nu au prevăzut nici un fel de măsuri pentru a-i împiedica pe spanioli, italieni şi alte
trupe să se alăture armatei imperiale, Împăratul a putut trimite întăriri garnizoanei de la Ratisbon, astfel
încât protestanţii au fost nevoiţi să abandoneze speranţele de a cuceri cetatea şi au mers la Ingoldstadt,
pe Dunăre, oraş în apropierea căruia îşi aşezase tabăra Carol. “Ei s-au plâns tare,” spune Dr. Robertson,
“împotriva modului în care împăratul încălca legile şi constituţia Imperiului prin aceea că chemase
străini pentru a pustii Germania şi a le lua libertăţile. În rândul lor a ajuns să se răspândească zvonuri că
Papa, nemulţumindu-se să-i atace cu forţe armate, trimisese emisari prin toată Germania pentru a da foc
oraşelor şi hambarelor lor şi a otrăvi fântânile. Acele zvonuri au fost parţial confirmate de
comportamentul trupelor papale, care considerau că nimic nu era prea aspru faţă de nişte eretici care
erau anatemizaţi de biserică, s-au făcut vinovaţi de mari excese în statele lutehrane şi, prin cruzimea
zelului lor bigot, au agravat nenorocirile războiului”.
Cum patimile au fost stârnite la auzul unor mari cruzimi, ne-am fi aşteptat să vedem că asemenea
nenorociri provoacă un răspuns corespunzător de energic. Doar era în puterea lor şi campania ar fi putut
să se sfârşească de la-nceput dacă ar fi avut conducători uniţi şi fermi. Sosind la Ingolstadt, l-au găsit pe
Împărat aşezat într-o tabără nu prea bine întărită, fiind cu o armată mică şi având fortificaţii slabe. Dar
obiectivul lui Carol a fost acela de a nu se angaja într-o bătălie, ci a măcina răbdarea confederaţilor şi a-i
dezbina astfel încât să poată ajunge să învingă pe fiecare principe separat.
La Ingolstadt era o câmpie suficient de întinsă pentru desfăşurarea simultană a tuturor forţelor lor. Nici
o aramtă nu a avut poziţii mai favorabile şi soldaţi mai plini de dorinţa de a nu scăpa ocazia pentru a-l
ataca pe Împărat, dar vai! din cauza slăbiciunii şi dezbinării conducătorilor, ai eu pierdut avantajul, şi, în
ceea ce priveşte reutaţia lor, acel avantaj a fost pierdut definitiv. “Landgraful a insistat că, dacă i se va
încredinţa numai lui comanda tuturor, el va încheia atunci războiul printr-o acţiune decisivă, care va
hotărâ soarta celor două părţi. Dar Electorul, pe de altă parte, a insistat că, având în vedere disciplina
forţelor inamicului, prezenţa Împăratului şi faptul că aveau ofiţeri experimentaţi, nu era prudent să se
avânte într-o asemenea acţiune”. În timp ce conducătorii protestanţi dezbăteau dacă se cuvenea să-l
surprindă pe Împărat sau nu, trupele imperiale au primit întăriri, aşa că ocazia a fost irosită.
Cu toate şovăirile lor, în cele din urmă ei au hotărât să înainteze spre tabăra inamică cu scopul de a-i
determina pe imperialişti să iasă dintre întăriturile lor. Dar împăratul era mult prea priceput pentru a fi
prins într-o asemenea cursă. El lupta pe terenul lui şi cu armele lui caracteristice, aşa că era mai puternic
decât toţi protestanţii din Germania, care erau pe un teren nepotrivit, luptând cu arme carnale şi nu cu
armele spirituale. Ei au început să execute un tir asupra imperialiştilor, care a continuat mai multe ore,
dar Carol a rămas la sistemul lui: şi-a strâns soldaţii în tranşee şi i-a oprit să iasă în incursiuni sau pentru
hărţuiri care ar fi putut conduce la angjarea în luptă a tuturor forţelor. A trecut călare printre trupe,
adresându-se fiecărei naţii în limba ei şi i-a încurajat nu numai prin cuvinte, ci şi prin tonul lui vesel şi
prin înfăţişarea lui, expunându-se pericolului în mijlocul focului de artilerie puternic al inamicului. S-a
lăsat noaptea, şi, văzând că nu par să-i poată atrage în luptă, confederaţii s-au retras în tabăra lor.
Acel răgaz a fost folosit eficient de imperialişti, care şi-au întărit fortificaţiile, dar confederaţii, văzând că
irosiseră o ocazie, şi-au îndreptat atenţia spre venirea unor puternice întăriri din Ţările de Jos, fără
succes însă. La sosirea flamanzilor, Împăratul a început să fie ceva mai ofensiv, deşi a continuat să evite
bătălia. Deseori a prevăzut, şi încă cu deplină încredere, că neînţelegerile şi lipsa banilor aveau să-i
oblige pe confederaţi să disperseze acea armată masivă; şi a aşteptat aceasta cu multă răbdare. Ei
fuseseră în expediţie din miezul verii până la sfârşitul toamnei şi nu reuşiseră mai nimic şi nici o parte
nu câştigase nimic, când un eveniment neaşteptat a decis conflictul, ducând la o răsturnare de situaţie
fatală protestanţilor, care a deschis calea pentru tragedia ce a urmat.
Trădarea lui Moritz
Moritz era fiul lui Heinrich şi succesorul tatălui său la guvernarea părţii saxoniei care revenea liniei
Albertine. Acel tânăr principe, pe atunci în vârstă de numai douăzeci de ani, îşi descoperise chiar de pe
atunci talentele care-l calificau pentru a juca un rol important în politica Germaniei. De îndată ce a trecut
la guvernare, el şi-a croit o cale atât de deosebită încât se putea vedea că ţintea spre ceva mare şi
neobişnuit*”. El mărturisea a fi un protestant zelos, dar nu s-a alăturat ligii de la Smalcald sub pretextul
că principiile lor nu erau suficient de scripturale. S-a declarat hotărât să păstreze puritatea religiei, dar să
nu se angajeze în combinaţiile generate de interesele politice. Aşa a fost duplicitatea desăvârşită a
politicii satanice a acelui tânăr. În acel timp, cu multă abilitate politică, el evalua cele două părţi, şi,
prevăzând că, în cele din urmă, Împăratul avea să învingă, a afişat faţă de el cea mai mare încredere şi a
curtat favoarea lui prin toate mijloacele posibile, căutând să câştige şi favoarea fratelui său, Ferdinand.
* Dr. Robertson, vol. 6, p. 22
În Dieta de la Ratisbon, în mai 1546, Moritz a semnat un tratat cu Împăratul, în care se angaja să-l
sprijine în calitate de supus fidel, iar Carol, la rândul lui, se angaja să-i dea toată prada de la Elector,
toate demnităţile lui ca şi toate teritoriile lui. Dar Electorul nu-l suspecta câtuşi de puţin de trădare pe
acel tânăr vecin, care era înrudit cu el, şi care avusese parte de multă bunătate din partea lui, încât, când
a pornit pentru a se alătura confederaţilor, el i-a încredinţat acelui principe protecţia domeniilor sale, iar
Moritz, arătându-se a fi prieten, a luat asupră-şi acea sarcină. Tot planul era bine aşezat, aşa că Împăratul
i-a trimis lui Moritz o copie a interdicţiei imperiale împotriva Electorului şi a Landgrafului, cerându-i ca,
în temeiul îndatoririlor consfinţite prin jurământul de credinţă faţă de el în calitate de cap al Imperiului,
să ia imediat proprietăţile Electorului.
Acea viclenie, care a făcut ca invazia să pară a fi mai curând ceva făcut de nevoie decât din voinţa
proprie a fost o perdea prea subţire pentru a ascunde trădarea celor doi. După unele formalităţi, pentru a
da impresia că nu face aceea de plăcere, Moritz a pătruns cu trupe în teritoriile rudei sale, şi, ajutat şi de
Ferdinand, a atacat şi a înfrânt trupele Electorului şi a preluat guvernarea.
Dizolvarea ligii
Când a primit veştile despre acea cucerire rapidă, Electorul a fost cuprins de uimire şi indignare şi s-a
hotărât să se întoarcă acasă cu trupele lui pentru a apăra Saxonia. Nu a fost câtuşi de puţin dornic să se
retragă şi ar fi ales mai curând succesul cauze comune decât siguranţa domeniilor sale, dar suferinţele şi
nemulţumirile supuşilor săi au crescut atât de mult încât el a ajuns nerăbdător să-i scape de asuprirea lui
Moritz şi de cruzimile soldaţilor unguri, care-i tratau fără pic de milă, cum se obişnuiseră să procedeze
în războaiele împotriva turcilor. Aceea a fost o lovitură fatală pentru liga de la Smalcald. Acea diversiune
plănuită în mod atât de subtil a reuşit deplin, potrivit dorinţei inimii lui Carol.
Plecarea electorului a dus la despărţirea confederaţilor, şi, odată dezbinaţi, ei au ajuns să fie o pradă
uşoară pentru Împărat. Confederaţia care fusese suficient de puternică pentru a-l alunga pe Carol din
Germania s-a spart şi s-a dizolvat în numai câteva săptămâni. Ce deşert este totul când nu este prezent
Dumnezeu şi ce slab este totul când nu este El acolo ca putere! Carol a profitat de ocazie şi şi-a pus
armata în mişcare, nelăsând timp confederaţilor să-şi revină din buimăceală sau să facă alte planuri de
alianţă. El a luat tonul de cuceritor ca şi cum ei ar fi fost deja la mila lui. Cum alianţa se dizolvase,
principii erau expuşi individual răzbunării lui. Cu excepţia Electorului şi a Landgrafului, aproape toţi
principii protestanţi şi statele lor s-au supus şi u implorat, în modul cel mai umilitor, iertarea catolicului
Carol. Şi, ca şi cum ar fi avut dificultăţi financiare, el a impus asupra lor taxe mari, pe care le-a stors cu
rapacitate*.
* Dr. Robertson, vol. 8
Cu excepţia Landgrafului şi a Electorului, abia dacă a mai rămas sub arme vreun membru al ligii, iar pe
aceştia doi Împăratul îi însemnase demult ca victime ale răzbunării sale, aşa că el nu a mai făcut nici un
efort pentru a le propune condiţii de reconciliere. Pentru un timp, diferite împrejurări au amânat
lovitura lui Carol, dar, odată ce, în urma morţii lui Francisc I, rivalul său, el a scăpat de temerile cu
privire la încă un război cu Franţa, s-a şi hotărât să pornească împotriva Electorului, care-şi recuperase
deja aproape toate domeniile pe care le luase trădătorul Moritz.
În primăvara lui 1547, la Muhlberg, pe Elba şi la Mulhausen, au avut loc lupte grele între Împărat şi
Elector, în care cel din urmă a fost înfrânt, rănit şi luat prizonier, ceea ce a dus la încheierea războiului.
Victoria decisivă i-a costat pe imperialişti numai cincizeci de oameni, dar o mie două sute de saxoni au
fost ucişi şi un mare număr au căzut prizonieri. Ca răsplată pentru trădarea lui, Moritz a primit îndată în
stăpânire toate domeniile electorale. Familia Electorului a primit doar oraşul Gotha şi un mic teritoriu în
jurul lui, Electorul rămânând însă prizonier pe viaţă.
Numai Landgraful mai rămăsese sub arme şi nu se arăta dornic să se predea. Dar Moritz, ginerele lui, l-a
convins să se supună, asigurându-l că electorul de Brandenburg avea garanţia Împăratului pentru
libertatea lui personală. Dar, în această privinţă, Filip a fost înşelat amarnic şi avem toate motivele să
credem că cei doi nobili care au fost mediatori au fost ei înşişi înşelaţi de perfidul Carol, al cărui obiectiv
era să-l aibă în puterea lui pe Filip, să-l aibă în totul la dispoziţia lui. Dar, cu toate asigurările şi
rugăminţile lui Moritz şi ale Electorului de Brandenburg, Landgraful, suspectând intenţiile Împăratului,
a refuzat să se înfăţişeze la curtea lui. În cele din urmă, refuzul lui a fost biruit de acei doi principi care
au semnat un legământ în care ei garantau pentru el cu propriile lor vieţi şi cu proprietăţile lor. Odată
scăpat de îndoieli, el s-a înfăţişat în tabăra imperială de la Halle, din Saxonie.
Carol, care şi-a asumat un ton de cuceritor mândru şi poruncitor, stătea pe un tron magnific, purtând
toate însemnele demnităţii sale şi era înconjurat de toţi principii Imperiului. Landgraful a fost prezentat
în mod solemn, şi, înaintând spre tron, a căzut în genunchi. Ochii tuturor celor de faţă erau aţintiţi
asupra Landgrafului, care era cel mai popular dintre conducătorii protestanţi din Germania. “Puţini au
putut privi un principe,” spune Robertson, “atât de puternic şi cu un duh atât de înalt în poziţie unuia
care cere îndurare, fără a simţi compătimire, având în vedere reflecţiile serioase cu privire la
instabilitatea şi deşertăciunea grandorii omeneşti la care conducea acea scenă”. Dar o inimă nu a fost
deloc mişcată de acea scenă: cea a spaniolului cel dur, care avându-l pe german prosternat la picioarele
lui a privit totul cu o indiferenţă rece.
El a insistat pe supunerea necondiţionată. “Lui Filip i s-a cerut să se predea Împăratului pe sine şi toate
teritoriile lui, să implore iertarea în genunchi, să plătească o sută cincizeci de mii de coroane pentru
cheltuielile de război, să demoleze fortificaţiile din toate oraşele de pe domeniile lui, cu excepţia unuia
singur, în care să primească o garnizoană, şi să jure credinţă Împăratului,” etc., etc. Landgraful, fiind în
totul la mila Împăratului, a acceptat acele condiţii, şi, măgulindu-se cu gândul că-şi ispăşise vina, s-a
ridicat din genunchi şi s-a apropiat de Împărat cu intenţia de a-i săruta mâna, dar Carol s-a întors brusc
fără a catadicsi să-i dea princielui căzut vreun cât de mic semne de compasiune sau reconciliere.
Lui Filip i s-a permis să se retragă, aparent liber, împreună cu prietenii săi, Moritz şi Brandenburg şi a
fost însoţit de Ducele de Alba, care l-a tratat cu mult respect şi curtoazie, dar, după cină, când s-a ridicat
pentru a pleca, ducele i-a făcut cunoscut că avea ordinul de a-l ţine în detenţie. Nefericitul principe a
rămas mut, inima i-a fost zdrobită şi a izbucnit într-o violentă expresie a nemulţumirii faţă de
nedreptatea şi vicleniile Împăratului, pe care împrejurările au provocat-o în modul cel mai firesc. Dar
zadarnic. Brandenburg şi Moritz au recurs la cele mai amarnice plângeri, la argumente şi rugăminţi
pentru a-l scoate pe nenorocitul principe din situaţia ruşinoasă în care fusese adus în urma trădării. Ei au
pledat pentru onoarea lor care-şi luaseră un angajament, dar Ducele de Alba a rămas inflexibil: Filip era
prizonierul lui şi a fost pus sub paza unei gărzi spaniole. El nu a fost eliberat decât după cinci ani, şi
chiar şi atunci, Împăratul l-a eliberat numai în urma unei răsturnări de situaţie care a adus o nouă epocă
în istoria reformei.
Germanii trataţi ca un popor cuceric
Triumful Împăratului era complet: era stăpânul Germaniei. Luând în stăpânire Wittembergul a vizitat
mormântul lui Luther. În timp ce contempla în tăcere locul unde se odihnea călugărul care făcuse să se
răscoale întreaga Europă şi sfidase atât puterea papală cât şi cea imperială, spaniolii l-au rugat să
distrugă monumentul ereticului şi să-i scoată afară oasele, dar Carol le-a răspuns: “Nu mai am nimic a
face cu Luther; acum este înaintea altui judecător, ale cărui domenii noi nu trebuie să le călcăm. Eu port
război împotriva celor vii, nu împotriva morţilor”. Dar cât de diferite au fost sentimentele lui când s-a
întors de la memoria omului credinţei la cei care se ridicaseră cu arme răzvrătindu-se împotriva lui!
Principii friedrich şi Filip îl urmau în suita lui şi au fost purtaţi astfel de la un oraş la altul şi de la o
închisoare la alta, fiind un spectacol public celor care mai înainte fuseseră supuşii lor şi familiilor şi
prietenilor lor. Era o groaznică umilinţă pentru Germania. Din toate părţile se înălţau plângeri împotriva
abuzului de putere şi a tratamentului crud aplicat celor mai iluştri principi ai lor.
Dar necazul a făcut să iasă la iveală adevăratul caracter al acelor două personalităţi publice. Friedrich, un
creştin adevărat, a primit necazul din mâna Domnului şi s-a plecat sub el, privind dincolo de cauzele
secundare. El a abandonat spiritul războinic şi l-a luat pe cel de martir. Toţi istoricii, de comun acord, îl
laudă pentru blândeţea lui, răbdarea lui şi purtarea lui creştină. Până şi istoricul romano-catolic Thuanus
spunea despre el: “În judecata tuturor oamenilor, prin constanţa gândirii lui, el s-a înălţat deasupra
soartei potrivnice”.
Dar, vai! Purtarea Landgrafului a fost opusă celei a Electorului. Am văzut ceva din mărturisirea lui
religioasă şi zelul lui la conferinţa de la Marburg, dar, în ziua necazului, puterea i-a fost mică (v.
Proverbe 24:10). Atât a de puţin răbdător a fost în nenorocire, încât, pentru a obţine libertatea, el s-a
predat de bunăvoie şi a renunţat nu numai la demnităţile lui ci chiar şi la principiile lui religioase.
Niciodată nu s-a judecat pe sine înaintea lui Dumnezeu, şi, de aceea, el nu a putut vedea mâna Lui care
conduce totul în acea încercare. Aceşti doi oameni ilustrează diferenţa esenţială dintre o formă de religie
(chiar şi atunci cînd este însoţită de o minte activă) şi credinţa în Domnul Isus Hristos, care stăpâneşte în
inimă. Ziua încercării face să se vadă difernţa esenţială. Unul juleşte înşelăciunea ruşinoasă prin care a
ajuns să fie lipsit de libertate şi nedreptatea prin care este deţinut până ce patima lui ajunge la culme, pe
când celălalt, fără a fi insensibil faţă de cruzimea cu care este tratat, îşi mărturiseşte eşecul şi recunoaşte
o mână înţeleaptă, care, prin providenţa ei, conduce toate, şi se bizuie pe Dumnezeu şi se întăreşte,
puterea lui crescând zi de zi prin harul divin, şi se poate bucura chiar şi în captivitate simţind prezenţa
lui Dumnezeu alături de el, iar toate acestea îl vor face ca, în cer, să primească o coroană şi mai
strălucitoare.
Revenim acum la chestiunile publice ale Împăratului.
Mulţi dintre principi au simţit apoi puterea asupritorului, deşi sub altă formă. El a poruncit trupelor sale
să confişte piesele de artilerie şi arsenalele care aparţineau foştilor membri ai ligii de la Smalcald, şi,
“după ce a strâns peste cinci sute de tunuri – ceea ce era un număr mare în acea epocă – a trimis o parte
din ele în Ţările de Jos, o parte în Italia şi o parte în Spania, pentru ca prin intermediul acestora să facă să
se răspândească faima succesului său şi ca ele să fie un fel de monumente care să ateste faptul că el a
subjugat o naţiune care până atunci fusese socotită invincibilă. Apoi, prin autoritatea lui, el a strâns mari
sume de bani, atât de la cei care îi slujiseră cu fidelitate în timpul războiului cât şi de la cei care ridicaseră
armele împotriva lui. Prin aceste taxe el a strâns peste un milion şase sute de mii de coroane, o sumă
imensă în secolul al şaisprezecelea*”.
Germanii, în mod firesc dornici să-şi păstreze privilegiile, au fost foarte alarmaţi de o asemenea
exercitare a puterii, dar erau atât de consternaţi încât au ascultat ordinele spanioului trufaş, deşi, în
acelaşi timp, nemulţumirea şi resentimentele poporului au ajuns să fie universale şi, cu prima ocazie,
erau gata să izbucnească cu toată violenţa. În timp ce Carol da germanilor nişte legi ca unui popor
cucerit, Ferdinand exercita acelaşi despotism asupra boemilor, lipsindu-i de aproape toate privilegiile
lor.
Istoria Bisericii Capitolul 47. Interimatul
Capitolul 47. Interimatul

Împăratul, ajuns complet stăpân pe situaţie, considerând că a subjugat spiritul independent şi
încăpăţânat al germanilor, a ţinut o dietă la Augsburg, la care le-a cerut protestanţilor să se supună
hotărârii consiliului de la Trento asupra disensiunilor religioase care se iscaseră în Germania. Adunarea
a fost înconjurată de trupele victorioase ale Împăratului, fără-ndoială pentru a asigura îndeplinirea
dorinţelor stăpânului lor. Imediat el a pus stăpânire pe catedrală şi pe câteva alte biserici, şi, după ce
acestea au fost curăţite, a restabilit în ele închinarea papală. Dar, chiar de la începutul sesiunilor, Carol a
aflat, spre profunda lui mâhnire, că papa mutase consiliul de la Trento la Bologna.
Marele succes al lui Carol în Germania şi rolul pe care acesta şi-l asumase, a stârnit, în modul cel mai
firesc, gelozia pontifului. El a prevăzut că puterea pe care Împăratul o dobândise în acea ţară avea să
influenţeze deciziile consiliului şi că acesta s-ar putea folosi de acea putere pentru a limita sau chiar a
răsturna autoritatea papală. De aceea, el s-afolosit de cea dintâi ocazie pentru a retrage trupele papale
din cadrul armatei imperiale şi a muta consiliul la Bologna, oraş supus papei. Împăratul s-a opus energic
acelei mutări a consiliului, lui alăturându-i-se toţi episcopii care sprijineau interesele imperiale. Aceştia
din urmă au rămas la Trento, în timp ce episcopii spanioli şi napolitani i-au însoţit pe legaţii papali la
Bologna. Aşa a început o schismă chiar în sânul adunării care se întrunise pentru a vindeca dezbinările
creştinătăţii, ceea ce a condus la o amânare pe termen nedefinit a consiliului, nu s-au găsit mijloacele
pentru a relua consiliul de la Trento până în 1550, sub Iuliu al III-lea ca succesor al lui Paul al III-lea pe
scaunul papal. Dar atunci trecuse timpul în care Carol şi-ar fi putut atinge scopurile.
Cum perspectiva unui consiliu general ajunsese, în acel moment, mai îndepărtată ca oricând, Împăratul,
fiind preocupat de disensiunile religioase ale supuşilor săi din nord, a socotit necesar ca, în timpul acelui
interimat, să elaboreze un sistem doctrinar la care să se conformeze toţi până când va putea fi convocat
un consiliu, aşa se dorea. Acel nou crez a fost numit “Interimat”. El a fost compus de Pflug, Sidonius şi
Agricola, primii doi fiind demnitari ai bisericii Romei, iar cel di urmă teolog protestant, pe care însă fraţii
săi îl considerau apostat.
Noul crez
Faimosul tratat cuprindea un sistem complet al teologiei romane, cu toate că acesta era prezentat în cea
mai mare parte sub forma unor “cuvinte blânde sau frazeologii scripturistice sau în termeni ambigui”.
După cum rezumă Dl, Wylie acel crez, era păstrată fiecare învăţătură specifică papalităţii. “Printre altele,
Interimatul învăţa supremaţia papei, dogma transsubstanţierii, sacrificiul mesei, invocarea sfinţilor,
confesiunea auriculară, îndreptăţirea prin fapte şi faptul că biserica avea drepturi depline să interpreteze
scripturile. Pe scurt, Roma nu făcea nici o concesie. În schimb, pentru ca noul crez să poată fi înghiţit,
protestanţilor li s-au acordat două avantaje mărunte: clericilor căsătoriţi li s-a permis să rămână în funcţii
fără a fi nevoiţi să se desartă de soţiile lor, şi, acolo unde era obişnuit, ei puteau oferi sacramentele în
ambele feluri, aceast rămânând ca un obicei tolerat. Şi aceasta considerau că er a se întâlni cu protestanţii
la jumătatea drumului*”.
* History of Protestantism, vol. 2, p. 118; v. şI Robertson, vol. 6, cartea 9
Acel document care aducea cele mai mari calamităţi şi asupriri asupra protestanţilor i-a fost predat
Împăratului, în cadrul Dietei de la Augsburg, la 15 mai 1548. După ce a fost citit în plenul dietei, după
cuviinţă, fără a mai lăsa timp pentru discuţii, Arhiepiscopul de Mentz s-a ridicat în grabă şi i-a mulţumit
Împăratului pentru eforturile lui evlavioase în vederea restabilirii păcii bisericii şi, în numele dietei, a
exprimat aprobarea lor faţă de sistemul doctrinar care le fusese prezentat. Acea declaraţie neaşteptată şi
neconstituţională a uimit întreaga adunare, dar nici un membru nu a avut curajul să contazică ceea ce
spusese arhiepiscopul. De teama trupelor spaniole de afară, dieta a rămas tăcută. Împăratul a acceptat
imediat declaraţia ca pe o ratificare deplină a Interimatului şi aceea a fost proclamată ca decret în tot
imperiul, urmând să fie în vigoare până la un consiliu general, faţă de deciziile cărora toţi vor fi obligaţi
să se supună, în caz contrar ajungând în dizgraţia lui. Interimatul a fost imediat publicat, atât în limba
germană cât şi în latină.
Şi protestanţii şi papistaşii se opun interimatului
Mândru de planul lui şi crezând că era pe cale să obţină o victorie, Împăratul a procedat la aplicarea
interimatului. Dar, spre marea lui uimire, a constatat că ambele părţi protestau cu la fel de mare
vehemenţă împotriva lui. Protestanţii îl condamnau ca un sistem care cuprindea cele mai mari erori ale
papalităţii, iar papistaşii îl condamnau pentru că, în mod neevlavios, erau abandonate câteva dintre
doctrinele sfintei biserici catolice. Iar la Roma ecleziasticii au fost extrem de indignaţi şi su protestat
împotriva amestecului profan al Împăratului în funcţiile sacredotale, comparându-l cu apostatul Henry
al VIII-lea al Angliei, care uzurpase titlul şi jurisdicţia pontifului suprem.
În rândurile protestanţilor era o mare varietate de sentimente, pe care nu le vom cerceta. Unii s-au
supus, dar alţii, cu fidelitate, au luat poziţie protestând împotriva Interimatului. Carol, cunoscând marea
influenţă pe care urma s-o aibă în partida protestantă exemplul prizonierului său, Friedrich, s-a străduit
mult pentur a-l face să aprobe planul lui, dar acesta a rămas neclintit şi atunci când i s-a dat speranţa că
va fi liber şi în faţa ameninţărilor că va fi tratat cu mai multă asprime. În acea situaţie, în confruntarea cu
Împăratul el avea arme mult mai puternice decât toată puterea imperială – conştiinţa şi cuvântul lui
Dumnezeu. Şi ar fi fost bine pentru protestanţi şi pentru caua protestantismului dacă nu s-ar fi opus
nicicând Papei şi Împăratului cu alt fel de arme. Atunci, unii ar fi fost onoraţi cu martiriul, dar ţara ar fi
fost scutită de pustiirile războiului şi gloria morală a principiului divin ar fi rămas imprimată asupra
reformei.
După ce şi-a declarat credinţa lui fermă în învăţăturile reformei a adăugat: “Acum, la bătrâneţe, nu pot
abandona principiile pentru care am luptat înainte, nici, pentru a câştiga libertatea pentru câţiva ani care
se scurg rapid, nu voi trăda cauza cea bună pentru care am suferit atât şi pentru care sunt dispus să mai
sufăr. Mai bine ca, în singurătate, să mă bucur de preţuirea oamenilor virtuoşi şi de aprobarea propriei
mele conştiinţe, decât să revin în lume fiind vinovat de apostazie, spre ruşinea şi amărăciunea restului
vieţii mele”. Pentru această minunată hotărâre, rin care el le-a dat compatrioţilor săi un model nobil,
Împăratul i-a dat noi dovezi ale nemulţumirii sale. “A sporit rigoarea detenţiei sale, a fost redus numărul
de servitori, iar clericii lutherani, care până atunci avuseseră permisiunea de a-i sluji, au fost expediaţi, şi
i-au fost luate până şi cărţile religioase care fuseseră principala lui mângâiere în timpul detenţiei
plictisitoare”.
Supunerea lui Melanchton
Este extrem de regretabil că teologii de la Wittemberg nu au dat o mărturie mai fermă pentru adevăr şi
împotriva planului papistaş al Interimatului. Dar Melanchton cel slab, în parte de teama lui Carol şi în
parte din cauza respectului faţă de persoane de rang înalt, a căutat să urmeze o cale de mijloc, şi alţi
teologi l-au urmat. El a introdus atunci principiul dăunător cu privire la lucruri esenţiale şi lucruri
neesenţiale şi lucruri indiferente pentru religie. El a decis că întregul instrument numit Interimat nu putea
fi nicidecum acceptat, dar nu existau impedimente în a aproba din cuprinsul lui ceea ce nu afecta
lucrurile esenţiale pentru religie, adică a accepta lucrurile indiferente. Acea decizie a dus la mai multe
controverse îndelungate şi înverşunate în biserica lutherană*. Adevăraţii urmaşi ai lui Luther nu puteau
considera ca indiferent obiectivul şi învăţătura Interimatului şi s-au opus cu multă ardoare teologilor de
la Wittemberg şi Leipzig. Ei i-au acuzat că abandonau protestantismul pentru religia Împăratului. Acest
principiu lax a făcut o lucrare rea în toate bisericile reformate de atunci până acum, el fiind un pretext
potrivit pentru cei cărora conştiinţa nu le vorbeşte despre autoritatea cuvântului lui Dumnezeu şi care
urmăresc obiectivele lor personale. Nici o parte a adevărului nu poate fi nici indiferentă, nici neesenţială.
“Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint curăţit în cuptor de pământ, purificat de şapte ori”
(Psalmul 12:6).
* V. Mosheim – History of the Luthern Church on the Controversies, vol. 3, şi Scott în legătură cu urmările
supunerii lui Melanchton, vol. 2
Opoziţia oraşelor libere
Interimatul a fost primit în mod diferit în diferite provincii, după cum provinciile erau mai aproape sau
mai departe de sediul puterii Împăratului. Acolo unde braţul lui nu ajunsese, a fost o opoziţie făţişă
împotriva lui, însă acolo unde se simţea puterea lui, a fost măcar o conformare aparentă, dar în oraşele
libere planul lui Carol a întâmpinat cea mai violentă opoziţie. Reforma înaintase mult şi cei mai eminenţi
teologi fuseseră puşi pastori în acele orşe şi în ele înfloriseră şcoli şi seminarii pentru a-i învăţa pe tineri.
Ei au adresat petiţii şi proteste, dar fără nici un efect, deoarece Carol era hotărât să pună în aplicare
deplin prevederile odiosului Interimat.
Prima lui încercare în acest sens a avut loc la Augsburg. “El a ordonat unor trupe de-ale lui să ocupe
porţile oraşului, iar restul trupelor le-a amplasat în diferite zone ale oraşului, şi, adunându-i pe toţi
locuitorii la primărie, prin autoritatea lui exclusivă, le-a citit decretul prin care era abolită forma lor de
guvernare de până atunci, fiind dizolvate asociaţiile şi breslele şi numind un mic număr de persoane
care erau investite cu toate atribuţiile guvernării. Fiecare persoană dintre cele astfel alese a jurat să
respecte Interimatul”. Imediat a început persecuţia deoarece mulţi căutau să păstreze o conştiinţă curată
înaintea lui Dumnezeu şi au rămas strâns lipiţi de cuvântul Lui. Pastorii protestanţi au fost obligaţi să
plece în exil sau au ajuns fără locuinţă în locurile lor de origine; bisericile lor au fost “curăţite de
întinarea protestantă”, au fost restabilite vechile ritualuri: mesele, veşmintele, crucile, altarele,
lumânările, imaginile, etc. şi locuitorii au fost împinşi la mese de către soldaţii Împăratului. “Numai în
sudul Germaniei, patru sute de predicatori credincioşi, împreună cu soţiile şi familiile lor, au fugit şi au
ajuns să rătăcească fără hrană şi fără adăpost, în timp ce aceia care nu au putut scăpa au căzut în mâinile
vrăjmaşilor şi au fost puşi în lanţuri”. Această stare a lucrurilor a ţinut timp de aproape cinci ani,
perioadă în care suferinţele şi nenorocirile celor credincioşi depăşesc ceea ce au consemnat cronicarii şi
nu pot fi cuprinse în istoria bisericii, dar Acela care a auzit fiecare suspin şi a văzut fiecare lacrimă
vărsată a scris o carte de aducere aminte “pentru cei care se temeau şi se gândeau la Numele Lui”. “Şi ei
vor fi ai Mei, o comoară deosebită.” (Maleahi 3:16-17).
O nouă răsturnare de situaţie
Perioada suferinţelor lor, sau, mai curând, a purificării lor, aproape se împlinise şi ziua izbăvirii era
aproape, deşi asupritorul nici nu gândea aceasta, ci îşi închipuia că victoria lui era deplină, că planurile
lui se înfăptuiseră complet şi că urma să se poată odihni puţin după truda guvernării, gustând tihna unei
retrageri pentru odihnă. În acest scop, el a mers la Innsbruck, în Tirol, însoţit de puţini din gărzile lui.
Dar, deja, în mai multe regiuni, se alinia de furtună, strângându-se norii care urmau să întunece tot
firmamentul domniei şi gloriei sale şi să-l lase pe stăpânul a două lumi fără onoruri şi închis în
singurătatea unie chilii de călugăr. Lucrurile s-au petrecut în felul următor:
Mai rămăseseră patru oraşe care se opuneau autorităţii Împăratului. Acestea erau Magdeburg, Bremen,
Hamburg şi Lubeck. Dar, cum rezistenţa din Magdeburg are legătură cu toate evenimentele care au dus
la răsturnarea situaţiei din Germania, vom vorbi numai despre acest oraş.
În cadrul dietei de la Augsburg din 1550 se hotărâse să fie trimisă o armată împotriva Magdeburgului
pentru a asedia cetatea. Printr-o abilă disimulare a adevăratelor sale intenţii şi un aparent zel pentru
respectarea Interimatului, notoriul Moritz de Saxonia a luat asupră-şi aducerea la supunere a cetăţii
răzvrătite. Propunerea lui a căpătat încuviinţarea dietei şi a fost deplin aproată de Împărat.
Înainte de a fi primit această misiune, în mintea lui Moritz, ca şi în minţile altora, se frământau multe
gânduri. Ultimele succese ale lui Carol au treziseră temerile multora. Vaticanul a fost primul care s-a
alarmat. Papa a regretat că avusese o contribuţie atât de importantă la creşterea puterii unuia care ar fi
putut să-i devină stăpân. Carol zdruncinase deja din temelii autoritatea ecleziastică prin aceea că îşi
arogase să definească articole de credinţă şi să reglementeze închinarea. S-au făcut eforturi pentru a
încheia alianţe cu puteri străine, pentru a opune, cât mai curând, o rezistenţă puternică, înainte ca
puterea lui să ajungă prea mare pentru a i se mai împotrivi.
Tuturor le era clar faptul că, în loc să permită libertatea conştiinţei, cum promisese dintotdeauna, Carol
dorea să impună o conformitate rigidă la ritualurile bisericii Romei. Naţiunea simţea că fusese înşelată în
stil masiv. În repetate rânduri li se spusese că planurile Împăratului nu cuprindeau schimbarea religiei
reformate, dar atât religia cât şi libertăţile Germaniei erau călcate în picioare de perfidul monarh. Nu era
posibil ca aşaceva să nu-i alarmeze pe principii imperiului, şi pe Moritz mai mult ca pe oricare altul. În
satire el era numit “Iuda” şi compatrioţii săi îl acuzau că era autorul acelor nenorociri. În acea situaţie
dureroasă, Moritz a luat hotărârea: un singur lucru putea ispăşi trădarea confederaţiei protestante –
răsturnarea completă a puterii Împăratului în Germania, şi el s-a hotărât să realizeze aceasta.
“El a văzut,” spune robertson, “jugul care se pregătea pentru ţara lui, şi creşterea rapidă a puterii
imperiale l-a convins că nu-i mai trebuiau lui Carol decât câţiva paşi pentru a ajunge monarh absolut în
Germania, cum era deja în Spania”. Moritz era un protestant din punct de vedere politic, şi, prin
demnitatea lui electorală, era şeful partidei protestante. Apoi, pasiunile lui erau în acord cu dorinţa lui
de libertate: dorea mult să răzbune detenţia Landgrafului, socrul său, care ajunsese în mâinile
Împăratului din cauza că el îl convinsese.
Când le-a divulgat principilor obiectivele sale, aceştia nu prea s-au grăbit să-i dea crezare, dar, în cele
din urmă, ajungând să fie satisfăcuţi de sinceritatea lui, au promis că-l vor ajuta cu plăcere. După ce a
câştigat încrederea partidei protestante, el s-a folosit de viclenia şi duplicitatea lui pentru a-l înşela pe
Împărat. Carol ajunsese să fie întrucâtva gelos că Moritz era prieten cu câţiva dintre principii protestanţi,
dat după ce acesta a arătat un aparent zel împotriva cetăţenilor Magdeburgului, suspiciunile lui au
dispărut şi a căpătat din nou încredere în Moritz. În calitate de general al armatei, acesta comanda forţe
însemnate, dar a reuşit să amîne asediul Magdeburgului până când planul lui s-a copt. A încehiat în
secret alianţe cu mai mulţi principi germani şi cu regele Franţei, Henri al II-lea, care s-a dovedit un aliat
foarte eficient, cu toate că era catolic.
Revoluţia din Germania - anul 1552
Când şi-a încheiat pregătirile, Moritz a publicat un manifest ce cuprindea motivele pentru care el ridica
armele împotriva Împăratului, şi anume: să a menţină religia protestantă, care era ameninţată cu
distrugerea imediată, să menţină legile şi constituţia imperiului şi să-l elibereze pe Landgraful de Hesse
din lunga detenţie injustă. Prima lui propunere i-a atras de partea lui pe toţi prietenii reformei, care
ajunseseră la disperare din cauza asupririi, iar cea de-a doua era în interesul tuturor celor dornici de
libertate, inclusiv a celor catolici, nu numai al protestanţilor, iar cea de-a treia a atras simpatia celor
indignaţi de detenţia injustă a Landgrafului şi de rigorile la care-l supunea Împăratul. În acelaşi timp,
regele Henri al Franţei a emis un manifest prin care-şi ausma titlul extraordinar de “Protector al
libertăţilor Germaniei şi al principilor ei captivi”.
După cum am văzut, Împăratul se odihnea la Innsbruck, la numai trei zile de mers de Trento, de unde
urmărea desfăşurarea sesiunilor consiliului. Moritz, care încă-şi mai ascundea planurile sub vălul celei
mai măgulitoare adresări, a trimis un mesager de încredere pentru a-l asigura pe Împărat că, peste
numai câteva zile, avea să vină pentru a-i sluji la Innsbruck, vizită pe care Împăratul o aştepta zi de zi.
Dar venise timpul să treacă la acţiune şi a sunat trâmbiţa de război. Cu o armată de douăzeci de mii de
pedeştri şi cinci mii de călăreţi, Moritz a înaintat în secret, în marş forţat, hotărât să-l surprindă pe
Împărat şi să-l captureze personal. Garnizoanele imperiale de pe drum nu s-au opus deloc, dar au ajuns
veşti la Împărat că toată Germania se răsculase şi pornise în marş spre Innsbruck.
Fuga împăratului
Era seara târziu, noaptea era întunecoasă şi ploua din greu, dar pericolul se apropia şi Împăratul nu mai
putea scăpa altfel decât printr-om fugă grăbită. De câtva timp suferea de o severă criză de gută şi nu
putea fugi călare. Aşezat într-o litieră, singurul mod în putea suferi deplasarea, el a călătorit la lumina
torţelor traversând Alpii pe drumuri aproape impracticabile. Curtenii săi şi servitorii l-au urmat la fel de
grăbiţi, aproape în derută. În această stare jalnică, fostul cuceritor al Germaniei a ajuns împreună cu
suita lui descurajată la Villach, într-un colţ al Carinthiei.
Moritz a ajuns la Innsbruck la câteva ore după ce Împăratul şi servitorii săi părăsiseră oraşul, dar, în loc
să-i urmărească, el al lăsat soldaţii să prade bagajele pe care le abandonase Împăratul. Împăratului cel
căzut nu-i mai rămăsese decât să negocieze, sau, mai curând să accepte condiţiile care-i erau propuse, iar
această sarcină i-a încredinţat-o fratelui său, Ferdinand. Moritz, sprijinit de toată Germania, avea puteri
depline.
Pacea de la Passau
La 2 august 1552 a fost semnat faimosul tratat de la Passau. Prin acest tratat se hotăra ca Landgraful să
fie eliberat şi dus în siguranţă la domeniile lui, ca în termen de şase luni să aibă loc o dietă a tuturor
statelor, în care să fie dezbătute cele mai eficiente mijloace pentru încheierea disensiunilor religioase, iar,
până atunci, cei care aderă la mărturisirea de credinţă de la Augsburg să nu fie molestaţi sub nici o
formă, că, în caz că acea dietă nu va reuşi să soluţioneze disputele religioase, atunci tratatul de la Passau
urma să rămână în vigoare în mod permanent. Astfel a fost restabilită pacea imperiului, iar credinţa
protestantă a primit libertăţi depline. Au urmat, în 1555, “Sesiunile de la Augsburg”, care nu numai că
au ratificat pacea de la Passau, ci au şi lărgit libertăţile religioase ale Germaniei. Acel memorabil congres
le-a oferi protestanţilor, după atâtea conflicte, măceluri şi calamităţi, o pace religioasă stabilă, de care se
bucură şi acum. Dar, vai! Moritz, cel care a jucat un rol atât de important atât în înfrângerea cât şi în
triumful protestanţilor, a căzut în bătălie la mai puţin de un an după pacea de la Passau, astfel încât nu i
s-a îngăduit să vadă rezultatele complete ale îndrăzneţei sale iniţiative*.
* Mosheim, vol. 3, p. 157; Wylie, vol. 2, p. 122; Scott, vol. 2, p. 83
Toate acele aranjamente şi tratate răneau profund ambiţia lui Carol. Protestantismul, pe care el
intenţionase să-l zdrobească complet, înflorea în tot imperiul, preoţii care slujeau mesa su fost concediaţi,
iar pastorii exilaţi au fost aduşi înapoi, spre bucuria turmelor lor iubite. Mult preţuitul Friedrich, care
timp de cinci ani fusese purtat de Împărat dintr-un loc în altul, a ajuns acasă, în mijlocul familiei sale
afectuoase şi al prietenilor săi. Dar în mintea neliniştită a lui Carol toate apăreau în culori întunecate.
Niciodată nu a avut pe inimă să aibă o pritenie şi se spune că nicicând nu a avut vreun prieten. Astfel,
slăbit şi obosit, Împăratul cel fără un prieten s-a ascuns în fortăreţele din Carinthia. Din istoria civilă
aflăm că, în acel timp, în Ungaria, continua războiul cu turcii. Henri al II-lea, potrivit înţelegerii sale cu
Moritz, a pornit la luptă cu o armată numeroasă şi a înfrânt complet forţele spaniole în Lorena şi Alsacia.
Italia era în pragul anarhiei. Dar Împăratul era în exil, visteria lui era goală, îşi pierduse reputaţia şi
armatele lui erau risipite şi demoralizate, şi, simţind cum aluneca rapid de pe marile înălţimi pe care se
menţinuse atât de mult timp, a hotărât să se retragă cu totul din lumea aceasta pentru a-şi petrece retras
în singurătate zilele care-i mai rămâneau.
La vârsta de cincizeci şi şase de ani, prin retragerea lui relativ timpurie,el a uimit Europa când i-a cedat
fratelui său Ferdinand coroana imperială, iar restul posesiunilor sale vaste din Europa şi America le-a
lăsat fiului său, Filip al II-lea, pe care, în urma căsătoriei sale cu Mary a Angliei, îl investise ca rege al
Neapolului şi Siciliei. Anul următor, după ce şi-a pus în rânduială lucrurile, s-a retras la mânăstirea San
Justo, din apropiere de Placentia, în Spania. Dar, cum tot suferea greu de gută, a trebuit uneori să
rămână într-un scaun, uneori într-o litieră, suferind de mari dureri la orice pas şi mergând cu foarte
mare dificultate. Ca majoritatea aşezămintelor religioase din acel timp, mânăstirea San Justo era situată
într-un cadru frumos, “într-o mică vale, cu un pârâiaş, înconjurată de înălţimi acoperite de arbori mândri
şi pentru solul şi clima ei era una dintre cele mai apreciate şi mai sănătoase aşzări din Spania”. Acolo a
trăit Carol timp de aproape doi ani, murind la 21 septembrie 1558, în al cincizeci şi nouălea an.
Reflecţii asupra paginilor anterioare
Nu vom zăbovi asupra zilelor petrecute de Împărat în mânăstire, pe care acesta şi le-a umplut în
principal cu distracţii mecanice atunci când guta îi dădea un răgaz. Una dintre acestea era plângerea
teatrală la înmormântarea lui, pe care o juca înainte de moarte. El a poruncit să-i fie zidit mormîntul în
interiorul capelei. Trupul lui era pus în sicriu cu mare solemnitate, călugării plângând (?) şi apoi
mergând in procesiunea funerară până la capelă cu lumânări negre în mâini. Se cânta slujba pentru
mort, sicriul a era stropit cu apă sfinţită, jelitorii se retrăgeau şi uşa capelei se închidea, după care Carol
se ridica din sicriu şi se retrăgea în apartamentul lui, dominat de grozavele senzaţii pe care era calculată
să le producă o farsă aşa de revoltătoare. A murit aproape imediat după aceea.
Da, a murit faţă de toate demnităţile şi umilinţele, faţă de toate ambiţiile şi dezamăgirile şi toate
planurile politicii sale! Da, cel care sacrificase sute de mii de vieţi omeneşti şi cheltuise milioane pentru
nimicirea protestantismului a murit în spaţiul îngust al unei chilii de călugăr, în timp ce protestantismul
ocupa un loc important în gândirea omenească, cu lumina şi gloria lui. Aşa îl lăsăm pe cel mai mare
Împărat în ceea ce priveşte întinderea teritoriilor sale. El este înaintea tribunalului în care motivele sunt
apreciate la fel de strict ca faptele, unde toţi sunt judecaţi după standardele divine.
Dar, vai! zadarnic am căuta ceva care să semene a pocăinţă la acest vrăjmaş inveterat la reformatorilor.
Între zidurile sfinte de la San Justo, departe de a se pocăi de purtarea lui faţă de ei, el a regretat numai
faptul că nu i-a tratt cu şi mai multă severitate. Când a fost informat că lutheranismul se răspândea în
Spania şi că mai multe persoane fuseseră arestate fiind bănuite că fuseserăm contaminate de el, din
mânăstire i-a scris fiicei sale Juana, guvernatoarea Spaniei, lui Juna de Vega, preşedintele consiliului
Castiliei şi Inchizitorului general, trasându-le sarcina de a-şi exercita puterile cu toată severitatea,
“arestând întreaga partidă şi arzându-i pe toţi, după ce vor fi folosit toate mijloacele pentru a-i face
creştini înainte de a-i pedepsi, pentru că era convins că nici unul dintre ei nu avea să mai devină catolic
sincer, pentru că atât de mare era înclinaţia lor de a dogmatiza”. Apoi, el mai spunea: “Dacă ei nu sunt
condamnaţi să fie arşi, se va face o greşeală la fel de mare ca aceea pe care am făcut-o eu îngăduind ca
Luther să trăiască, cu toate că l-am cruţat numai în temeiul salvconductului pe care i-l dădusem...
Mărturisesc că am greşit în această privinţă, pentru că nu eram obligat să-mi ţin promisiunea faţă de acel
eretic... Şi ca urmare a faptului că nu i-am luat viaţa, erezia a continuat să înainteze, pe când moartea lui,
sunt convins, ar fi ucis-o în faşă*”.
* History of the Reformation in Spain, Dr. McCrie, p. 119
În aceasta ni se decoperă inima lui Crol, când nu mai era nici o viclenie sau disimulare şi nici o pretinsă
toleranţă faţă de protestanţi, ci el o încheiase cu războaiele şi politica lui şi nu mai era nevoit să joace
dublu rol, ci duhul lui papistaş se exprima în mod deschis. Singurul său regret la bătrâneţe era acela de a
nu fi apucat prada în tinereţe şi pare că el scrâşnea din dinţi când se gândea cu furie la Luther şi era
mâhnit că nu-şi călcase promisiunea. Dar Cineva veghea asupra vieţii lui Luther şi a reformei în pruncia
ei, şi El a oprit mâna lui Carol timp de treizeici de ani, nepermiţând ca el să aibă timp să pornească
războiul împotriva lutheranilore. Unii consideră că exterminarea ereziei a fost principalul obiectiv al
vieţii şi al domniei sale.
Dar în acel conflict în care el a angajat totul, a şi pierdut totul: teritoriile, tronul, coroana şi măreţia.
Nicicând nu s-a arătat mai clar mâna lui Dumnezeu în afacerile unui principe. Într-o clipă şi dintr-o
singură lovitură, toate s-au schimbat. “Puterea lui s-a prăbuşit când părea a fi ajuns la culme. Nici unul
dintre semnele obişnuite care preced căderea dintr-o poziţie înaltă nu a avertizat cu privire la
răsturnarea soartea Împăratului. Prestigiul lui imens nu scăzuse; nu fusese învins pe câmpul de luptă;
gloria lui militară nu fusese eclipsată şi nici unul din regatele lui nu-i fusese smuls*”. Dintre toţi cei care
începuseră viaţa cam odată cu el, cum a fost Francisc I, Henry al VIII-lea, Leo al X-lea şi Martin Luther, el
a fost ultimul supravieţuitor. Rivalii saăi s-au dus înaintea lui şi nu părea să mai fi rămas nimeni cu care
să dispute dominaţia, dar mâna Domnului în justiţia retributivă s-a abătut asupra asupritorului
poporului său. Şi atunci cine să-l mai apere? Un deget scrisese pe zidul palatului său: “Mene, Mene” –
Dumnezeu ţi-a numărat împărăţia şi i-a pus capăt. Şi imediat, porţile de aramă ale puterii sale nu l-au
mai putut proteja şi a fost nevoit să fugă dinaintea unei puteri pe care chiar politica lui insidioasă şi
necinstită o crease. Nuiaua pe care el o crease pentru distrugerea Germaniei a fost folosită de Dumnezeu
pentru răsturnarea lui completă şi ruşinoasă. Ce realitate este guvernarea lui Dumnezeu pe pământ, la
fel ca şi harul Său! El controlează mişcările celor mai puternici monarhi şi se ocupă şi de cele mai
mărunte lucruri din creaţie. Credinţa ştie aceasta şi găseşte mângâiere şi odihnă în această realitate.
“Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile lui spre cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva
celor care fac răul” (1. Petru 3:12).
* History of Protestantism, vol. 2, p. 121
Nenorocirile protestanţilor
O altă lecţie a fost scrisă foarte clar pe paginile anterioare: aceea că Dumnezeu este un Dumneze gelor şi
că El nu-i va da altuia gloria Sa. El nu va primi ca lucrarea Lui să fie făcută altfel decât cu mijloacele Lui.
Nici o nenorocire mai mare nu ar fi putut atinge reforma decât aceea că ei au abandonat poziţie divină a
credinţei şi s-au coborât la mijloacele lumeşti ale diplomaţiei şi armelor. Dacă ar fi triumfat prin acele
mijloace lumeşti, atunci ea şi-ar fi pierdut adevăratul ei caracter sau ar fi pierit în ţara unde s-a născut,
iar reformatorii ar fi ajuns să fie numai o forţă politică. Dar Dumnezeu nu a vrut aşaceva şi a făcut ca ei
să fie înfrânţi în mod ruşinos şi să ajungă lipsiţi de acele mijloace până într-atât încât să ajungă fără nici o
apărare şi să fie nevoiţi să se încreadă numai în El. Ei au fost aduşi înapoi la primele principii – la
credinţa în cuvântul lui Dumnezeu şi la martiriu. Dar aceste principii divine şi invincibile par să fie
pierit odată cu marele lor conducător şi să fi fost înmormîntate odată cu el, şi numai prin multe suferinşe
şi umilinţe au ajuns urmaşii lui să-şi înţeleagă greşeala.
De îndată ce au ajuns să simtă că nu aveau alte mijloace de apărare înafară de cuvântul lui Dumnezeu şi
o conştiinţă bună înaintea Lui, a şi venit izbăvirea. Domnul spusese: “Toiagul răutăţii nu se va odihni în
partea elor drepţi” (Psalmul 125:3). Aşa este bunătatea şi îndurarea plină de iubire a lui Dumnezeu: El
nu-şi ia privirile de la cei drepţi. Dar este întotdeaune un pericol să abandonezi principiile cuvântului lui
Dumnezeu şi să-ţi conduci căile după maximele şi politicile acestei lumi. Şi aceasta este valabil în orice
domeniu al vieţii; cu privire la acest subiect cuvântul lui Dumnezeu este clar, după cum spune apostolul:
“Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea
întăriturilor” – da, puternice “potrivit lui Dumnezeu“ (2. Corinteni 10:4). Şi Domnul nostru spune: “Toţi
cei care iau sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26:52).
Reforma în germania, care îmbrăţişa bisericile lutherane, ajunsese să fie ceva stabilit permanent. Dar
bisericile reformate care cuprindeau urmaşii lui Zwingli şi Calvin erau excluse de la privilegiile
asigurate de tratatele de la Passau şi Augsburg şi nici nu au fost tolerate prin lege până la pacea de la
Westphalia, cu aproape un secol mai târziu. Prin celebrul tratat de la Passau, membrilor bisericilor
reformate le-a fost confirmată pacea, iar Elveţia a fost declarată pentru prima dată independentă.
“Balanţa puterii” prin care naţiunile mai slabe puteau fi protejate în mod eficient, iar celor mai puternice
să le fie temperate planurile ambiţioase şi agresive a fost unul dintre rezultatele negocierilor de la
Westphalia*.
* Universal History, vol. 6. p. 87; Wylie, vol. 2, p. 122
Înălţarea iezuiţilor
Înainte de a încheia complet cu domnia lui Carol al V-lea, trebuie să remarcăm două evenimente
memorabile care au avut loc pe parcursul domniei lui, remarcabile datorită relaţiei lor cu reforma şi cu
marile tulburări religioase care aveau loc în toate clasele sociale. Ne referim la consiliul de la Trento şi la
înălţarea iezuiţilor. După ce am spus câte ceva despre cel dintâi, ne vom referi acum numai la cel de-al
doilea.
Ne putem imagina cu uşurinţă că vrăjmaşii reformei ajunseseră în criză. Ce mai era de făcut? Mijloacele
care timp de treizeci de ani au fost socotite cele mai sigure pentru zdrobirea reformei nu numai că se
dovediseră neputincioase, dar chiar ajunseseră să nu mai poată face faţă puterii adverse pe măsură ce
reforma se extindea pe zone tot mai largi şi adepţii ei se înmulţeau. În acel conflict papa pierduse mult
din demnitate, influenţă şi venituri şi nu mai putea apela la puterea imperială. Călugării cei negri, albi şi
cenuşii se risipiseră şi mânăstirile lor fuseseră distruse. Ce să mai facă atunci? Aceasta era marea
problemă ce frământa inima cea rea a Izabelei şi a celor cu care se sfătuia ea. Armele eşuaseră, deci
tactica trebuia să fie de atunci înainte una a păcii şi persuasiunii, a propus duhul conducător. Trebuie
formată o armată a cărei uniformă să fie veşmântul preoţesc, al cărei jurământ să fie sărăcia, castitatea,
grija creştină şi convertirea necredincioşilor, iar misiunea ei va fi una cu un caracter paşnic şi de
persuasiune. Sub această înfăţişare trebuie imediat să înceapă contra-reforma. Această propunere
plauzibilă a fost acceptată în unanimitate şi nicicând nu sa- găsit vreo sugestie care să vină mai clar de
dedesubt, chiar din adâncimile lui Satan, şi nicicând nu a avut parte vreuna de o punere în practică mai
satanică, după cum dovedeşte istoria iezuiţilor. Izvoarele afecţiunilor omeneşti, ale simpatiei şi milei
păreau să fi secat la toţi membrii societăţii şi toate izvoarele inspirate din iad ale bigotismului şi cruzimii
par să-i fi dominat, ca niciodată de-a lungul istoriei.
Ignacio de Loyola
Societatea Iezuiţilor, un ordin religios al bisericii romano-catolice, a fost fondat de Ignacio de Loyola,
fiul unui nobil spaniol, născut în anul 1491 la Guipuzcoa, în provincia Biscaya. În tinereţe el a fost la
curtea lui Ferdinand şi a Isabelei, dar s-a plictisit de uşurătatea de acolo şi a dorit să se angajeze în
războaiele ţării sale. În 1521 îl găsim apărând Pamplona împotriva francezilor, dar tânărul şi temerarul
Loyola a fost grav rănit la ambele picioare. A urmat febre şi viitorul restaurator al papalităţii a fost
aproape de a coborâ în mormînt.
Cu o fire pătimaşă, romantică şi vizionară, în timpul îndelungii sale suferinţe, el a devorat romanele
cavalereşti spaniole, care aveau la bază conflictele naţiunii sale cu maurii, şi, când a terminat cu acestea,
el a luat o serie de legende şi mai minunate – legendele sfinţilor. A studiat cu un interes bolnăvicios acele
cărţi de devoţiune mistică până ce s-a hotărât să imite în viaţa lui minunatele virtuţi atribuite lui
Benedict, Dominic şi Francisc. Ca urmare, după ce s-a refăcut, s-a retras la o mânăstire benedictină din
Montserrat, în apropiere de Barcelona, unde a petrecut noaptea la celebrul altar al Fecioarei Maria. El îşi
atârnase lancea şi scutul înaintea unei imagini a Fecioarei şi I-a jurat ascultare lui Dumnezeu şi bisericii
sale, abandonând cariera de cavaler lumesc pentru aceea de cavaler spriritual.
Pentru a celebra dedicarea lui către Fecioară, el s-a retras în oraşul Manresa din apropiere. În concepţia
unor asemenea oameni, sfinţenia nu constă în asemănarea morală cu sufletul lui Isus, ci în chinuirea
trupului. El purta pepiele când un lanţ de fier, când o ţesătură din păr de cal, când o împletitură de spini.
De trei ori pe zi el îşi biciuia energic spatele gol. Aceea nu omora faptele trupului, ci chinuia bietul trup
inocent. Aşa orbeşte puterea lui Satan şi aşa se potriveşte îuntunericul co scopurile lui. După ce a
călătorit desculţ până la Roma, la Ierusalim şi la alte locuri care au fost sfinţite de istoria Mântuitorului,
el şi-a croit drm până la Paris, unde l-a întâlnit pe Francisc Xavier, care a devenit mai târziu marele
apostol al Indiei. Ale spirite asemănătoare li s-au alăturat şi o mică grupă de tovarăşi zeloşi s-a strâns în
jurul lui Loyola, aceea constituind originea societăţii Lui Isus – cam opt sau nouă persoane în total.
Începutul ordinului iezuiţilor
La 15 august 1534, la sărbătoarea adormirii Fecioarei Maria, într-una din capelele subterane de la
Montmartre, după ce au primit sacramentele, ei au rostit obişnuitele jurăminte de sărăcie şi castitate,
după care au jurat solemn să se dedice convertirii sarazinilor de la Ierusalim şi grijii faţă de creştini şi să
sew consacre fără nici un fel de rezerve slujirii la picioarele pontifului. “Armata care s-a înrolat astfel era
mică, dar era mare. Era mică numeric, dar era mare dacă era să fie cântărită. Pentru ca acel mic Hercule
să crească, Loyola pregătise cartea numită «Exerciţii spirituale». Aceea prezenta un set de reguli pentru
a-i învăţa pe oameni cum să îndeplinească lucrarea de convertire a lor. Ea este compusă din patru mari
madeitaţii, iar penitentul, retrăgându-se în singurătate, trebuie să cugete adânc la fiecare dintre ele, în
ordine, pe perioada a şapte răsărituri şi apusuri de soare... Ea se pretinde, ca şi Quranul, a fi o revelaţie.
«Cartea Exerciţiilor,» spunea un iezuit, «a fost cu adevărat scrisă cu degetul lui Dumnezeu şi i-a fost dată
lui Ignacio de Sfânta Mamă a lui Dumnezeu*»”.
După unele amânări, Papa Paul al III-lea, aprobând planul lui Loyola şi al tovarăşilor săi, în 1540, a emis
o bulă prin care autoriza constituirea unei organizaţii numite “Societatea lui Isus”, iar în luna aprilie a
anului următor Ignacio a fost numit “Superiorul General”, supus numai papei. Ordinul ajunsese să fie
oficial, membrii lui trebuiau să se îmbrace în negru, ca un fel de cler secular, şi, nefiind închişi în
mânăstiri, umblau prin toate cercurile sociale, ajungând în scurt timp şi la curţile regale, ăn confesionale,
la amvoane sau ca supraveghetori în instituţiile educaţionale, asigurându-şi prin toate mijloacele
posibile cooperarea tinerilor. Mulţimi entuziasmate de convertiţi se alăturau noului stindard în toate
ţările şi de pe toate treptele sociale.
Adevăratul obiectiv al iezuiţilor
Până aici am străbătul terenul pe care nu se descoperă adevăratul caracter al iezuiţilor şi am avut a face
numai cu jurăminte menite şă înşele, dar dacă este să urmărim istoria lor vom avea de urmat prin toate
ţările urme însângerate ale paşilor viclenilor şi cruzilor urmaşi ai lui Loyola. Răspândindu-se prin lume
îi vom descoperi executând hotărârile şi dorinţele secrete ale Vaticanului. Unicul lor obiectiv era
extinderea puterii papei şi singurul principiu fundamental al asociaţiei era ascultarea imediată, implicită
şi fără întrebări faţă de papă, prin supunerea faţă de generalul lor care îşi avea reşedinţa la Roma.
Organizarea societăţii lor este, de departe, cea mai cuprinzătoare care a existat vreodată. “Monarhia
iezuită,” după cum s-a spus, “se întinde pe tot globul”. În mai toate regiunile lumii ei au generali
provinciali, care se subordonează Generalului Superior de la Roma, astfel încât, prin intermediul
confesionalului, el vede şi ştie aproape tot ce se face şi se spune nu numai în biserica romano-catolică, ci
chiar şi în familii, şi aceasta în mai toată lumea locuită. Nu există loc suficient de îndepărata, nici
dificultăţi prea mari şi nici mijloace prea abjecte pentru iezuit dacă există o cât de slabă speranţă ca el să
extindă puterea papalităţii.
“Complorul prafului de puşcă”, care avea scopul de a distruge dintr-o singură lovitură nobilimea şi
oamenii de vază ai Angliei este atributi influenţei iezuiţilor şi probabil tot lor li se datorează şi alte
comploturi cu scopul de a o ucide pe rzegina Elisabeta. Marea răutate a Armadei spaniole şi masacrul
din noaptea Sf. Bartolomeu, ca să nu mai vorbim de răzmeriţele, torturile, otrăvirile, asasinatele şi
masacrele la o scară nu atât de largă trebuie să le atribuim seminţei semănate de iezuiţi. Atât de mare şi
de distrugătoare a ajuns puterea lor încât guvernele au găsit că era necesară suprimarea lor. Potrivit
istoriei moderne, ei au fost expulzaţi din Portugalia în 1759, din Franţa în 1764, din Spania şi America
Spaniolă în 1767 şi din cele două Sicilii în 1768, iar în 1773 ordinul a fost suprimat de papa Ganganelli,
Clement al XIV-lea. Dar la scurt timp după ce a semnat ordinul de interdicţie, ela a căzut victimă
răzbunării lor, murind otrăvit. În 1801, Pius al IX-lea a confirmat reînfiinţarea odrinului, astfel încât ei au
o poziţie foarte mândră la Roma. Ele au sub control cele mai multe universităţi din oraş şi din multe alte
locuri, ale căror nume ar umple o pagină întreagă*.
* Pentru o prezentare detaliată a nelegiuirii codului moral al iezuiţilor, vedeţi Provincial Letters a lui Pascal, un
jansenist. Pentru detalii cu privire la organizarea, pregătirea şI modul lor de lucru, vedeţi History of
Protestantism, vol. 2, Faiths of the World – Jesuits,Universal History – Bagster, vol. 6, p. 83; Hardwick – History
of Reformation, p. 329
Aşa a fost resuscitată mult puterea papalităţii – rana ei de moarte a fost vindecată. Prin intermediul
reformei, multe dintre cele mai bogate şi mai puternice regate ale Europei au ăncetat să mai fie lioale
papei, ceea ce a constituit o lovitură fatală dată măreţiei şi puterii lui. Aceasta i-a micşorat stăpânirile,
abolind jurisdicţia lui în acele teritorii şi i-a micşorat veniturile. Dar nu numai atât, ci este un fapt
binecunoscut că împăratul Carol al V-lea gândea să micşoreze dacă nu chiar să submineze puterea
papală. Aşa de proastă ajunsese să fie starea papalităţii, aproape să-şi dea sfârşitul, când armate
iezuiţilor i-a venit în ajutor, ceea ce poate fi privit ca fiind ilustrat în Apocalipsa 13:3, deşi este încă
departe de împlinirea deplină a acelor profeţii solemnte.
Acum, în istoria noastră generală, vom arunca o privire rapidă asupra progresului reformei în diferite
ţări.
Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupra
Istoria Bisericii națiunilor Europei
Capitolul 48. Efectele reformei din Germania asupra națiunilor

Europei
Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în lucrarea Duhului Său ne reţin atenţia diferenţele în
modul în care s-a desfăşurat aceasta în diferite ţări. Tocmai am părăsit o ţară în care cerul a fost înroşit
de flăcările martiriilor şi pământul a fost îmbibat de sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Aşa este istoria
oricărei ţări în care s-a instituit Inchiziţia. În Germania - şi acolo unde nu a prins niciodată rădăcini – a
fost o luptă cu principii şi cu puterea imperială, dar în Elveţia în chestiunea menţinerii credinţei romano-
catolice sau a adoptării credinţei reformate deseori s-a luat o hotărâre prin vot. Acest mod de a
determina religia unui stat ilustrează caracterul popular sau republican al guvernării Elveţiei.
În Elveţia germană, principalii reformatori – Zwingli, Oecolampadius, Bullinger, Haller şi alţii -, erau
elveţieni, în timp ce aceia care au fost folosiţi de Dumnezeu pentru convertirea elveţienilor de limbă
franceză au fost străini, cu o singură excepţie. Guillaume Farel, un francez, aproape singur a răsturnat
romano-catolicismul în mai multe districte franceze înainte să fi ajuns la Geneva sau să-l fi întâlnit pe
Jean Calvin. D’Aubigne vorbeşte despre Farel ca fiind un Luther al Elveţiei franceze şi despre Calvin ca
fiind un Melanchton.
Acest om remarcabil – Guillaume Farel – s-a născut într-o familie nobilă din Gap, în Dauphiny, în anul
1489, şi a fost intstruit cu multă sârguinţă de părinţii lui evlavioşi să respecte practicile evlavioase ale
bisericii Romei. Cu o fire sinceră, drept şi înflăcărat şi credincios convingerilor sale, el a învocat Fecioara
şi sfinţii zi şi noapte, după cum relata el însuşi. S-a conformat cu scupulozitate posturilor prescrise de
biserică, a considerat că pontiful Romei era un om bun, că preoţii erau singura cale pe care veneau
binecuvântările cereşti şi i-a tratat ca pe nişte necredincioşi pe cei care nu manifestat o ardoare ca a lui*.
* Felice, p. 18
Începuturile istoriei lui Guillaume Farel
După ce a urmat pentru un timp cursurile şcolii din Dauphiny, el a obţinut de la părinţii săi permisiunea
de a-şi completa educaţia studiind la universitatea de la Paris, care era conisderată mama învăţăturii şi
adevărata lumină a bisericii, care nu a fost niciodată eclipsată. Jacques Lefevre, din Etalpes, pe atunci cel
mai renumit doctor în teologie de la Sorbonna, i-a fost profesor. Geniul lui, evlavia şi învăţătura lui l-au
atras mult pe tânărul din Dauphiny. Din centrul de la Sorbonna, Lefevre proclama fără teamă că:
“Adevărata religie are o singură temelie şi un singur obiect şi un cap – Isus Hristos binecuvântat în
veci”. Şi el continua spunând: “Să nu ne numim cu numele Sf. Pavel, Apolo sau Sf. Petru. Numai crucea
lui Hristos deschide porţile cerului şi le închide pe cele ale iadului”. Astfel, încă din 1512, celor mai mari
învăţaţi de la Sorbonna le-au fost proclamate învăţăturile călăuzitoare ale reformei. Universitatea era în
fierbere: unii apalaudau, iar alţii condamnau; în fiecare zi se strângeau grupuri de oameni pentru a
discuta învăţăturile cele noi.
Dar în auditoriu era unul a cărui inimă era pregătită de Domnul pentru cuvântul vieţii: acesta era
Guillaume Farel. Sufletul lui a fost profund tulburat când a auzit că mântuirea vine numai prin credinţa
în Isus Hristos şi că, fără credinţă, lucrările sunt fără nici o valoare. S-a gândit la ceea ce învăţase acasă şi
la obiceiurile de acolo, la tovărăşiile lui de mai înainte, la amintirile lui dragi, la rugăciunile şi la
speranţele lui. Dar afirmaţiile scripturii au format convingeri şi mai adânci şi mai ferme. În căutarea
adevărului, el a studiat cuvântul lui Dumnezeu în libile originale şi mintea i s-a luminat: a văzut că era
numai şi numai Isus. “Acum,” a exclamat el, “totl îmi apare sub altă înfăţişare, scriptura mi-e mai
limpede, profeţia îmi este deschisă, apostolii aruncă o lumină puternică în sufletul meu. Îmi vorbeşte cu
putere o voce până acum necunoscută: vocea lui Isus, Păstorul meu, Stăpânul meu şi Învăţătorul meu. În
locul inimii ucigaşe a unui lup răpitor, El mi-a dat o inimă blândă şi liniştită: o aşa de mare schimbare a
avut loc în viaţa mea. Acum inima mi s-a desprins complet de papă şi este a lui Isus Hristos”.
Guillaume Farel, din câte ştim, a fost prima persoană care a mărturisit în Franţa credinţa reformată şi s-a
convertit la universitatea din Paris, cea atât de vestită pentru ortodoxia ei romano-catolică. Farel şi
Lefevre au avut cea mai strânsă prietenie unul faţă de altul pe tot parcursul vieţii lor, dar ne vom întâlni
cu ei din nou când vom vorbi despre reforma în Franţa. Când au fost persecutaţi în Franţa din cauza
învăţăturilor lor, Guillaume Brissonnet, episcopul din Meaux, un om evlavios şi sincer, i-a invitat să-l
viziteze şi să predice evanghelia poporului de acolo. Au venit mulţi, şi, când au auzit predicatorii
îndemnându-i nu să dea bani bisericii ci să-i dea lui Hristos inima, au fost extrem de surprinşi şi de
tulburaţi. Preoţii şi călugării din acea dioceză, văzând că le scădea credibilitatea şi că le scădeau şi
veniturile, au stârnit demonul persecuţiei, aşa că predicatorii au trebuit să fugă repede pentru a rămâne
în viaţă. Părăsind Meaux, Farel a mers să predice în Dauphiny. “Trei dintre fraţii lui,” spunea Felice, “au
împărtăşit credinţa lui. Încurajat de succesul lui, el a predicat mergând dintr-un oraş într-altul şi dintr-
un loc într-altul. Apelurile lui au tulburat toată ţara, iar preoţii au căutat să-i instige pe oameni împotriva
lui, dar el nu avea nici vârsta şi nici un caracter de natură să se lase oprit de persecuţie, ci ardoarea lui a
fost şi mai mare când a crescut pericolul. Oriunde putea păşi pe malul unui râu, pe vreun vârf de stâncă
sau prin valea vreunui torent, acolo mergea pentru a vesti evanghelia. Când era ameninţat, el rămânea
ferm; când era înconjurat, scăpa; când era alungat dintr-un loc apărea într-altul. În cele din urmă, când s-
a văzut înconjurat din toate părţile, s-a retras pe cărări de munte în Elveţia şi a ajuns la Basel în 1524”.
Predicarea lui Farel în Elveţia
Având o prietenie strânsă cu Bucer, Capito, Oecolampadius şi alţii, pe care numai moartea a întrerupt-o,
el a fost nevoit să părăsească Baselul din cauza ostilităţii clerului romano-catolic şi a mers la
Montbeliard, unde a lucrat cu atât de mult zel şi succes sub protecţia ducelui Ulrich încât în numai doi
ani întregul principat mărturisea opiniile cele noi, şi până în zilelele noastre locuitorii regiunii sunt în
general protestanţi. La Neuchatel a întâmpinat o opoziţie atât de violentă încât a stat acolo numai puţin
timp. Umrătoarea scenă a lucrărilor lui a fost Aigle. În acea vreme oraşul Aigle era sub jurisdicţia Bernei,
iar guvernul din Berna, care era favorabil reformei, i-a dat o licenţă prin care devenea pastor la Aigle.
Având aprobarea puternicului guvern al Bernei, el a început imediat să predice, spre consternarea
călugărilor şi spre încântarea poporului care venea să-l asculte. “Dacă ar fi venit din nori,” spune istoria,
“preoţii nu ar fi fost mai speriaţi, nici poporul mai surprins. Înfăţişarea lui îndrăzneaţă, ochii lui
scânteietori, vocea lui tunătoare, cuvintele lui curgătoare şi elocvente şi marcate de măreţia adevărului
atingeau conştiinţele şi au făcut să crească numărul celor din valea Aigle care erau gata să ia cuvântul lui
Dumnezeu ca îndrumător*”.
Preoţii şi cei din clasele de jos care i-au urmat au provocat mari tulburări, fiind sprijiniţi în secret de
sindic. Farel a fost insultat cât de mult şi de grav le sta lor în putere, şi ei au refuzat să dea ascultare
Bernei în acele chestiuni, ei fiind hotărâţi să menţină vechea lor religie. Cu toate acestea, mulţi primiseră
evanghelia şi mărturiseau a fi una cu Farel şi gata să-l apere. Dar, pentru a împiedica vărsarea de sânge
spre care se îndreptau lucrurile, Farel s-a retras fără zgomot şi a predicat evanghelia în alte locuri care
erau sub guvernarea Bernei. Chestiunea reformei, ca de obicei, a ajuns să fie supusă la vot, iar la Aigle a
fost o majoritate în favoarea Romei.
În primăvara anului 1531, Farel s-a întors la Neuchatel, fiind hotărât să-şi desăvârşească cuceririle acolo.
De la prima lui vizită în acea regiune, reforma se răspândise mult prin popor. Preoţii au făcut zgomot ca
de obicei şi au făcut tot ce le sta în putere pentru a provoca tulburări. Au bătut toaca pentru a tulbura
magistraţii şi poporul, ca şi cum o armată invadatoare ar fi venit la porţile lor. Dar mulţi s-au strâns
atunci în jurul lui Farel şi l-au împins să se suie la amvonul catedralei, în pofida opoziţiei. Predica lui a
fost atât de puternică încât, la sfârşitul ei, tot poporul a strigat: “Vom urma religia protestantă atât noi
cât şi copii noştri, şi în aceasta vom trăi şi vom muri”. Preoţii şi călugării erau furioşi şi căutau să-i ia
viaţa lui Farel, dar poporul, hotărât să tranşeze chestiunea în mod legal, s-a prezentat înaintea
guvernatorului şi deputaţilor Bernei pentru a supune la vot acea chestiune: dacă religia Neuchatelului să
fie cea romano-catolică sau cea protestantă. Reforma a câştigat cu o majoritate de optesprezece voturi.
Nimeni nu a fost obligat să aabndoneze religia papistaşă, dar reforma a căpătat baze legale.
Acesta era caracterul lucrării lui Farel în regiunile de limbă franceză ale Elveţiei, la poalele munşilor Jura
şi pe malurile lacurilor. Şi nu a fost o lucrare uşoară în acele zile, pentru că peste tot a întâmpinat
opoziţie violentă din partea catolicilor şi pentru că deseori gloatele instigate de preoţi au provocat
tulburări. S-au găsit scuze pentru a bate toaca şi a suna clopotul de alarmă făcându-i pe locuitori să-şi
părăsească casele pentru a merge la locul agitaţiei. Lui Farel îi mergea greu în asemenea situaţii, şi aveau
greutăţi şi cei care-l ajutau în lucrarea lui. La Vallengin a fost luat cu forţa, bătut şi lovit cu pietre şi a fost
dus într-o capelă unde i s-a cerut sî îngenuncheze înaintea imaginilor sfinţilor. Cum el a refuzat, a fost
bătut din nou, cu atâta violenţă încât sângele lui a stropit pereţii capelei. A fost aruncat în temniţă, dar a
fost apoi eliberat în urma medierii prietenilor săi de la Neuchatel. Şi la Sf. Blaise a fost tratat în mod
asemănător. A fost atât de rău desfigurat încât prietenii săi au avut dificultăţi în a-l recunoaşte, dar, după
ce a fost îngrijit un timp la Morat, a pornit spre Orbe pentru a evangheliza.
Pe de altă parte, cei care îmbrăţişau opiniile cele noi deseori se grăbeau prea tare să distrugă simbolurile
vechii religii, iar acea practică avea în general caracteristicile unei răzbunări populare. Oamenii intrau în
biserici, sfărâmau altarele şi imaginile, rupeau icoanele, şi statui de valoare şi relicve scumpe cădeau
pradă furiei mulţimilor. Dar în acea ţară simplă nu exista nici o inchiziţie, în poporul care creştea vite pe
munţi sau cultiva grâu şi viţă prin văile fertile nu existau nici un fel de “familiares” şi nu era nici un
duce de Alba care, cu spanioli nemiloşi, să măcelărească, să ardă şi să facă ravagii. Tulburările se
încheiau în general fără vărsare de sânge, partida reformată fiind de obicei cea mai puternică*.
* D’Aubigne, vol. 3; Scott, vol. 3, p. 70; Wylie, vol. 2, p. 247
Farel ajunge la Geneva
Dar Geneva îi stătea înainte lui Farel, el croindu-şi drum spre ceea ce considera a fi centrul lucrării sale.
Cetăţenii Genevei, dorind libertatea politică, erau în conflict de câtva timp cu Ducele de Savoia şi cu
episcopul lor neprincipial. În luptele lor pentru libertate au suferit martiriul Berthelier, Bonevard şi
Levrier, nume cu rezonanţă în istorie. Dar urma ca acei cetăţeni să fie atraşi într-o nouă luptă, pentru o
libertate mai înaltă şi mai sfântă.
Farel a ajuns la Geneva în toamna anului 1532, însoţit de Antoine Saunier, şi el originar din Dauphiny, şi
avâd şi scrisori de recomandare din partea guvernului Bernei. Cum din acea vreme Geneva a devenit
centrul creştinătăţii reformate, îi vom furniza cititorului un extras mai întins din scrierile istoricului
protestantismului, care descrie situaţia ecleziastică. “În Elveţia nu există vreo vale mai mare decât
bazinul Ronului, care strânge apele din lacul Leman. Cum priveşti spre răsărit, la dreapta vezi linia
impunătoare a alpilor albi, iar la stânga pitorescul verde al munţilor Jura. Spaţiul vast cuprins între
aceste magnifice lanţuri muntoase cuprinde o mare varietate de forme de relief, cea mai importantă fiind
lacul albastru, având culoarea cerului, care este nemişcat ca o oglindă. Pe malurile lacului sau ici şi colo
la oarece distanţă de ţărm sunt multe vile, multe orăşele pitoreşti, aproape acoperite de frunzişul bogat
al grădinilor şi viilor bogate... Deasupra pădurilor de castani şi pini se înalţă vârfuri mari , la fel de
frumos înveşmântate ca şi câmpiile, deşi nu cu flori şi verdeaţă, ci cu gheţari şi zăpezi”.
“Dar această ţară fertilă şi atât de frumoasă era, în vremea despre care scriem, una dintre citadelele
papalităţii. Catedrale, abaţii, mânăstiri bogate şi relicve renumite, care atrăgeau an de an mulţimi de
pelerini, erau presărate prin mai toată valea Lemanului. Acestea erau la fel de multe fortăreţe prin care
Roma îşi supunea ţara, fiecare dintre ele având o garnizoană numeroasă: preoţii şi călugării care
mişunau ca lăcustele... Numai în Geneva erau nouă sute de preoţi. În celelalte oraşe şi sate din jurul
lacului şi de la poalele Munţilor Jura erau într-o proporţie la fel de mare. Sutanele şi capetele cu tonsură,
glugile şi vălurile puteau fi văzute peste tot. Acea generaţie de bărbaţi cu tonsură şi femei că văl alcătuia
biserica, iar birurile pe care le puneau ei asupra populaţiei laice, procesiunile, incantaţiile, exorcismele şi
loviturile pe care le aplicau ei în schimb constituiau religia instituită*”.
* Wylie, vol. 2, p. 256
Aceea era situaţia morală şi ecleziastică la Geneva atunci când Farel şi Saunier au ajuns acolo. Şi dacă la
această relatare despre mulţimea ecleziasticilor mai adăugăm că populaţia număra doar vreo
douăsprezece mii de suflete, atunci ne mirăm cum putea fi întreţinută o oaste atât de vorace. Dar şi mai
mult este de mirare cum a putut un evanghelist, aproape de unul singur, să se încumete să atace o
asemenea oaste pe propriul lor teren, în regiunea dominată de întuneric şi răutate? Răspunsul este că a
făcut aceasta numai prin credinţa în Dumnezeul cel viu. Farel era, fără-ndoială, un mare predicator, unul
dintre cei mai mari din secolul al şaisprezecelea. Cu toate acestea, el avea nevoie de credinţa în prezenţa
lui Dumnezeu şi în puterea Duhului Sfânt manifestată prin predicarea cuvântului.
Prima predică a lui Farel la Geneva
Prima predică a lui Farel a avut ca subiect Sfintele Scripturi, despre care el afirma că sunt singura sursă
de cunoştinţă divină şi singura autoritate pe pământ căreia trebuie să i se supună conştiinţa omului. El a
denunţat tradiţiile părinţilor şi decretele consiliilor ca neavând nici o autoritate înaintea lui Dumnezeu.
Cel de-al doilea subiect a fost iertarea deplină şi fără plată a păcatelor pe temeiul lucrării lui Hristos de
pe cruce. Iertarea prin credinţa în Hristos este gratuită şi pentru cel mai mare dintre păcătoşi, pe când
absoluţiunile papale trebuiau cumpărate cu bani sau cu penitenţe. Ne putem imagina zelul aprins al
predicatorului care prezenta adevărul absolut al lui Dumnezeu în contrast cu superstiţiile papalităţii, şi
cum, prin har, mulţi au crezut.
Când au aflat ce făcea el, canonicii şi preoţii au fost foarte speriaţi. Au auzit de lucrarea lui pustiitoare
din Ţinutul Vaud. A fost imediat arestat şi adus înaintea consiliului. Ca de obicei în asemenea situaţii, s-
a afirmat că era un vrăjmaş al guvernului şi o trâmbiţă care chema la revoltă. Farel a răspuns că “nu era
un instrument al chemării la revoltă, ci doar un predicator al adevărului şi că era gata să-şi dea viaţa
pentru învăţătura divină, că patronajul Bernei era o garanţie suficientă pentru integritatea lui şi că avea
dreptul la o judecată publică şi imparţială, drept care nu-i putea fi refuzat fără a ofensa pe Dumnezeu,
evanghelia şi mai marii Bernei”. Ultimul argument a avut mare greutate în consiliul Genevei, care era în
alianţă cu Berna, aşa că Farel a fost eliberat, fiind însă avertizat să se abţină de la a mai predica.
Dar clerul nu a fost la fel de uşor de mulţumit precum consiliul, ci Farel şi Saunier au fost chemaţi să se
înfăţişeze înaintea tribunalului episcopal sub pretextul de a dezbate chestiunea contencioasă. Şi atunci
Guillaume Farel ar fi pierit dacă doi dintre magistraţi nu i-ar fi însoţit în calitate de reprezentanţi ai
consiliului, pentru că unii clerici aveau arme ascunse sub veşmintele preoţeşti. Farel a rămas neînfricat în
ciuda furiei neînfrânate a clerului. El a cerut ca învăţăturile lui să fie auzite, atacate şi apărate într-o
dezbatere publică. Sigur că această cerere a fost respinsă. Atunci Farel, apărându-şi învăţătura cu multă
îndrăzneală, a concluzionat: “Nu am altă autoritate înafară de aceea a lui Dumnezeu, al cărui mesager
sunt”. “A rostit o blasfemie!” a exclamat unul dintre judecători, “Ce mai avem nevoie de vreun martor?
Este vrednic de moarte. Luaţi-l! La Ron cu el! La Ron! Mai bine să moară acest lutheran rău decât să
trăiască şi să tulbure poporul”. “Vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu,” i-a răspuns atunci Farel, “şi nu cele
ale lui Caiafa!” La care adunarea a strigat tare într-un glas: “Omorâţi lutheranul, omorâţi-l!” Ei s-au
strâns în jurul celor doi evanghelişti şi preoţii şi-au scos armele. Ar fi pierit amândoi dacă nu s-ar fi
interpus magistraţii. Li s-a ordonat să părăsească imediat oraşul.
Dar era deja prea târziu: mişcarea reformatoare începuse deja şi Dumnezeu lucra, iar preoţii se agitau să
oprească îanintarea reformei. Li s-a permis totuşi să manifeste duhul conducătorului lor. Când
evangheliştii au părăsit tribunalul episcopal, cu greu au fost păziţi de furia unei mulţimi de femei
instigate de preoţi, care fără judecată şi fără pic de îndurare i-ar fi aruncat în Ron. Dar, în acel moment
critic, Domnul a făcut ca o ceată de militari să-i salveze pe reformatori şi să-i escorteze până la locuinţele
lor.
Prietenii reformei au considerat că predicile lui Farel erau prea tari şi numele lui prea mare pentru ca el
să înceapă lucrarea la Geneva şi că se cuvenea ca el să se retragă pentru un timp într-un loc mai puţin
cunoscut pentru a-şi continua, într-un mod mai paşnic, lucrarea care începuse în mod clar. Farel a fost de
acord şi a părăsit locul, cu sentimentul că făcuse foarte puţin, deşi realizase mai mult decât înţelegea el în
acel moment. Între timp au sosit mai mulţi predicatori, dar este consemnat numai unul numit Froment
sau Fromentius, care a devenit administrator de şcoală, a căutat să prezinte învăţăturile sale părinţilor
prin intermediul copiilor şi prin lecţii şi distribuirea Noului Testament şi a altor cărţi. Domnul lucra şi
un număr de oameni influenţi au ajuns să cunoască adevărul.
Întoarcerea lui Farel la Geneva
În decembrie 1533, Farel a intrat din nou pe porţile Genevei, hotărât să nu plece de acolo înainte de a se
fi realizat reforma. Pierre Virel, din Orbe, a ajuns cam în aceeaşi perioadă. Astfel, la Geneva erau în acel
timp trei predicatori puternici: Farel, Viret şi Froment. Lupta s-a înteţit şi mai mult din cauza că
reformatorii au început să ţină cina Domnului potrivit felului în care aceasta fusese instituită. Unii dintre
cetăţenii bogaţi şi respectabili ai Genevei li s-au alăturat, fapt care a produs senzaţie. A rezultat o mare
tulburare.
Dar catolicii erau încă partida cea mai puternică şi nu erau dispuşi să accepte nimic altceva decât
suprimarea completă a mişcării celei noi, aşa că sa-u strâns cu scopul declarat de a-i măcelări pe toţi
reformatorii. “S-a afirmat,” spunea Waddington, “că ei erau conduşi de nu mai puţin de cinci sute de
preoţi înarmaţi şi că erau întăriţi şi printr-o carte albă emisă de episcop, prin care acesta aproba orice
faptă pe care ar fi comis-o ei împotriva inamicilor credinţei catolice, indiferent de împrejurări”. Un mare
număr de femei cu şorţurile umplute cu pietre a umflat rândurile oştii romano-catolice. Agitaţie s-a
domolit totuşi înainte de a se fi comis mai multe rele. S-a întâmplat că atuci erau la Geneva mai mulţi
negustori din Freiburg, care, văzându-i pe catolici agitând săbii şi alte arme, au intervenit plini de
îndrăzneală şi i-au oprit să facă ceea ce-şi propuseseră. Peste două zile, Consiliul Celor Şaizeci a emis un
edict favorabil libertăţii conştiinţei, în care, printre altele, se prevedea că “este interzis să se predice
vreun lucru care nu poate di dovedit din Sfânta Scriptură”.
Dar aceste încercări de pacificare nu au avut efect de durată, ci, în mai puţin de şase săptămâni, catolicii
au declanşat din nou o mişcare şi mai dură, care a avut consecinţe şi mai grave. S-ar părea că instigatorul
a fost canonicul Werali, un om puternic şi mare războinic, care se spune că putea mânui securea de luptă
la fel de uşor ca breviarul său. El a condus revolta îmbrăcat în armură completă, agitând o sabie cu două
tăişuri. După lăsarea serii pe străzi s-au auzit zvonuri de război şi a sunat toaca, şi, potrivit obiceiului
vremii, majoritatea locuitorilor a ieşit pe străzi cu arme. Dar în întuneric era greu să deosebeşti prietenul
de duşman. În învălmăşeală a fost totuşi ucis marele luptător al papalităţii, iar catolicii s-au risipit. Cum
Werali era membru al unei familii nobile şi puternice din cantonul Freiburg, statul a căpătat un bun
pretext pentru a interveni în agitaţia de la Geneva şi a cere judecarea pentru crimă a celor care i-u ucis pe
cetăţeni şi a da reglementări pentru o religie oficială. Aşa s-au înmulţit inamicii reformei, şi, prin violenţa
Ducelui de Savoia şi prin viclenia episcopului*, a venit un nou val de necazuri.
* Pentru detalii amânunţite vedeţi D’Aubigne – History of the Reformation in Europe, vol. 1 şi 2
O dezbatere publică
Ochii multora, din multe regiuni, s-au îndreptat atunci spre Geneva. Clement al VII-lea şi Carol al V-lea
priveau cu emoţii lupta, dar Dumnezeu dorea să binecuvânteze, aşa că el a făcut ca toate acele tulburări
să ducă la atingerea obiectivului harului său. După multe ameninţări şi avertismente schimbate de Berna
şi Freiburg, marea chestiune a ajuns să fie supusă dezbaterii publice.
La 30 mai 1535, adversarii s-au întâlnit în sala mare a mânăstirii din Rive. Caroli, un doctor de la
Sorbonna, şi Chapius, un dominican de la Geneva, s-au înfăţişat ca luptători ai bisericii, pe când un
anumit Bernard, un franciscan de curând convertit, a condus apărarea învăţăturilor reformate, fiind
sprijinit de Farel, Viret şi Froment. Prezidiul a fost compus din opt membri ai consiliului şi patru
secretari au fost puşi să noteze tot ce spunea fiecare partidă. Dezbaterea a durat patru săptămâni. Ca de
obicei în asemenea situaţii, victoria a revenit reformatorilor. Şi victoria a fost atât de deplină încât şi
Caroli şi Chapius s-au recunoscut înfrânţi şi, înaintea întregii adunări, au declarat că s-au convertit la
credinţa reformată. Mari mulţimi şi-au mărturisit credinţa în adevărul prezentat de reformatori şi mulţi
ecleziastici şi călugări au urmat curentul.
Dar Roma nu-şi epuizase încă toate resursele şi nu abandonase încă orice speranţă. Cum anatemele
papei şi preoţii înarmaţi şi femeile furioase nu reuşiseră, pentru menţinerea credinţei catolice trebuia
comisă o faptă şi mai neagră. Se întâmpla că cei trei slujitori – Farel, Viret şi Froment – erau găzduiţi în
casa lui Bernard, ceea ce a prezentat o ocazie de a-i lichida pe toţi trei dintr-o dată prin otrăvire. O femeie
a fost determinată să părăsească Lyonul şi să vină la Geneva pretinzând motive care ţineau de religie. Ea
a fost primită ca servitoare în casa lui Bernard, şi, la scurt timp după aceea, a pus otravă în cina pe care o
pregătise pentru cei patru slujitori. Din fericire, Froment a cinat în altă parte în acea zi, iar Farel,
simţindu-se rău, nu a cinat. Viret însă a gustat din mâncarea otrăvită şi a ajuns aproape de moarte. Şi-a
revenit, însă efectele otrăvii l-au însoţit până la sfârşitul zilelor sale. Nenorocita femeie şi-a mărturisit
crima, dar l-a acuzat pe un preot şi pe un canonic că o mituiseră pentru a comite acea faptă. Aceia însă,
cu jurământ, a negat acuzaţia şi au fost eliberaţi, dar sărmana femeie a fost executată.
Nereuşita acestui complot, ca şi a multot altora, l-a deschis multora ochii şi a grăbit căderea superstiţiei
romano-catolice în oraşul Geneva. Publicul ajunsese să fie favorabil reformei, dar consiliul era mai
curând dispus să tempereze decât să încurajeze zelul poporului. În cele din urmă, ajungând să fie
cunoscute sentimentele marii majorităţi a cetăţenilor, Consiliul Celor Două Sute s-a întrunit şi a
suspendat oficial celebrarea mesei. Acelui decrat i-a urmat edictul care prevedea: “Slujbele pentru
Dumnezeu vor fi de acum înainte după rânduielile evangheliei şi toate manifestările idolatriei papale
vor înceta complet”. De atunci slujitorii evanghelici au predicat cu toată libertatea. Apoi au fost invadate
mânăstirile şi au fost descoperite câteva dintre înşelăciunile gozave prin care poporul a fost amăgit atâta
timp şi a putut fi menţinută superstiţia.
Cum înşelau călugării poporul
Multe uneltiri secrete şi imposturi sunt prea josnice pentru a fi transcrise pe paginile noastre, dar vom
cita una care este mai curând amuzantă decât revoltătoare. Mai multe lumini ciudate sau mici flăcărui au
fost uneori văzute mişcându-se noaptea prin curtea bisericii, spre uimirea poporului, care s-a întrebat ce
să fie. “Acestea,” au răspuns cu gravitate preoţii, “sunt sufletele din purgatoriu. Au venit spre a cere
compasiunea rudelor lor în viaţă. Acum, voi, taţi şi mame, soţi şi soţii, nu veţi da voi cu bunăvoinţă bani
pentru rugăciuni şi mese pentru ca aceste suflete să nu se mai întoarcă în locul de chin? Acesta a fost
strigătul lor pentru îndurare”. Această impostură le-a adus preoţilor încă o recoltă de aur. Dar ce erau de
fapt acele luminiţe palide şi flăcărui albastre? Erau doar nişte crabi care aveau lipite pe spate bucăţele de
lumânări, a căror căldură îi făcea să se mişte. Publicul odată lămurit, indignat că fusese înşelat atâta
timp, a scăpat crabii de povara lor în flăcări şi i-a aruncat înapoi în apele reci ale lacului*.
* Waddington, vol. 3, p. 275; Wylie, vol. 2, p. 273
Până atunci reforma a triumfat numai în oraşul Geneva, următorul pas a fost însă extinderea ei la clerul
rural. Au fost trimişi slujitori pentru a-i instrui şi a da învăţătură în parohiile lor, şi acel plan înţeleăt a
fost atât de eficient încât toţi sătenii din suburbii au adoptat crezul metropolei.
Reforma la Lausanne
Lausanne şi teritoriul ei sunt printre locurile în care a prins rădăcini reforma în acea epocă. În epoca
papistaşă, Lausanne era un oraş important, fiind locul unde veneau mari mulţimi de pelerini pentru a se
ruga la statuia Fecioarei şi a cumpăra indulgenţe, comerţ care a contribuit mult la sporirea bogăţiilor
bisericii. Acel oraş se putea lăuda că, înafară de episcopul lui, avea un consilui de treizeci şi doi de
canonici, o mânăstire dominicană, una franciscană şi numeroşi preoţi, dar, cu toate mijloacele prevăzute
astfel pentru instruirea religioasă, poporul era cufundat în ignoranţă mai adânc decât era obişnuit în acel
timp şi dominat de superstiţii şi vicii. Vizita lui Farel la Lausanne în 1529 nu a dat roade, dar de atunci s-
a intensificat mult curentul favorabil reformei, şi, în primăvara anului 1536, când Viret a vizitat acel loc,
predicile lui au avut un efect atât de mare încât nişte statui au fost sfărâmate imediat de poporul
indignat, în ciuda vociferărilor preoţilor şi canonicilor. După diferite negocieri între Berna şi Lausanne,
reformatorii au cerut o dezbatere publică. Aceasta a durat opt zile la rând şi s-a încheiat într-un mod
asemănător celei de la Geneva. Triumful reformei a fost deplin şi la Lausanne.
Două urmări importante alte acelor mari schimbări religioase, pentru care au şi stăruit în mod special
reformatorii elveţieni, au fost îmbunătăţirea moralităţii şi a educaţiei. Preluând mult din spiritul sfinţilor
Vechiului Testament, au fost adoptate legi din cele mai stricte împotriva jocurilor de noroc, a
jurămintelor blasfemiatoare, a farselor, cântecelor necuviincioase, dansurilor, mascaradelor şi a oricărei
forme de neînfrânare. Imediat după triumful reformei, în mai toate locurile au fost date asemenea legi, în
special la Geneva. Cetăţenii au bătut o monedă nouă pentru a comemora bazele lor protestante şi au
adoptat un nou motto al oraşului: “După întuneric, lumina”.
Sosirea lui Calvin la Geneva
În luna august a anului 1536, în mulţimile de exilaţi care ajungeau zi de zi la porţile Genevei, a venit un
francez originar din Picardia, un tânăr, având numai douăzeci şi opt de ani, slab şi palid, cu scopul de a
rămâne acolo peste noapte şi a pleca a doua zi. Acel tânăr era Jean Calvin. Deşi era tânăr şi avea o
înfăţişare modestă, el era celebru atât ca învăţat cât şi ca teolog şi trecuse prin încercări ca prieten al
reformei. El părăsea Roma şi intenţiona să se stabilească la Basel sau Strasbourg, dar războiul dintre
Franţa şi Imperiu l-a obligat să facă un ocol pe la Geneva. Energicul Farel a stăruit de el să rămână acolo,
cu gândul că autorul Instituţiilor Creştine era omul potrivit la Geneva. El a considerat că Dumnezeul cel
bun îl trimisese acolo la momentul critic.
Calvin i-a răspuns că încă nu-şi desăvârşise educaţia şi că trebuia să mai înveţe pentru a dobândi
calificările necesare pentru o poziţie atât de dificilă ca aceea pe care i-o oferea Geneva şi l-a rugat să i se
permită să meargă la Basel sau Strasbourg. Atunci Farel şi-a înălţat glasul cu autoritatea unui mesager
direct al lui Dumnezeu şi i-a spus: “Îţi spun din partea lui Dumnezeu că dacă refuzi să lucrezi aici alături
de noi în lucrarea Domnului, atunci belstemul Lui va fi asupra ta pentru că sub pretextul studiilor tu
cauţi mai curând cele ale tale în loc să-L cauţi pe El”. Până atunci Calvin considerase că domeniul lui de
lucru era biblioteca şi că principalul său instrument era pana, dar simţindu-se copleşit de o declaraţie
atât de autoritară cu privire la voia lui Dumnezeu venită şi din partea unui ilustru apostol al reformei,
nu a îndrăznit să refuze jugul slujirii pe care Domnul i-l punea. I-a dat mîna lui Farel şi şi-a angajat inima
în lucrarea Domnului la Geneva. “A fost imediat numit profesor de teologie şi, la scurt timp, slujitot într-
una din cele mai importante parohii. Această dublă ocupaţie îi permitea să-şi întrebuinţeze marile lui
calităţi şi i-a deschis o cale pentru a căpăta o mare influenţă atât în biserică cât şi în stat*”. Acolo el a
lucrat timp de douăzeci şi opt de ani, cu excepţia unei scurte perioade de exil, şi a devenit marele lider al
cauzei protestante şi cel mai ilustru dintre conducătorii reformei.
Istoria timpurie a lui Calvin
Cum celebrul reformator francez s-a stabilit la Geneva, şi de atuci încolo a fost figura centrală a mişcării
reformatoare, istoria lui timpurie prezintă interes pentru cititor. S-a născut la Noyon, în Picardia, la 10
iulie 1509. Părinţii lui erau destul de înstăriţi, dar mai ales erau respectaţi în comunitatea în care trăiau.
Tatăl său, Gerard, era secretar al episcopului şi se bucura de atât de mult respect printre nobilii din
regiune încât fiul său, Jean, a primti în copilărie educaţie alături de copiii unei familii nobile – Momors.
La vârsta de paisprezece ani, Calvin a mers la Paris, unde, la College de la Marche, l-a avut ca profesor
de latină Mathurin Cordier. Una dintre cărţile lui – Colocviile lui Cordier - este încă destul de bine
cunoscută în şcolile noastre. Cordier a fost nu numai un profesor eminent ci şi un om evlavios. După ce a
îmbrăţişat credinţa reformată, el s-a mutat la Geneva, unde a continuat să lucreze ca profesor la colegiu
până la sfârşitul zilelor lui. A murit în 1564, cam la şase luni după distinsul lui elev, la înaintata vârstă de
optzeci şi cinci de ani.
După ce şi-a încheiat studiile cu Cordier, în 1526 a trecut la College de Montaigu, un seminar pentru
pregătirea preoţilor. Cum în acel timp era obiceiul ca tinerii să urmărească poziţii ecleziastice înalte, tatăl
său a solicitat pentru el, şi a şi obţinut, postul de capelan la Gesine – o mică biserică din vecinătate. El a
fost tuns de episcop, şi, deşi nu fusese încă admis în rândul preoţilor, a devenit membru al clerului.
Convertirea lui Calvin
Este un fapt destul de interesant că putem descoperi o legătură strânsă între convertirea lui Calvin şi
sorbonna. După cum am văzut, prin intermediul lui Lefevre se convertise Farel. Un alt tânăr asculta în
acel timp prelegerile lui şi a ajuns să cunoască adevărul în Isus. Era Pierre robert Olivetan, născut la
Noyon, văr cu Calvin şi cu câţiva ani mai în vârstă. Era acelaşi Olivetan care a tradus mai târziu Biblia în
franceză pornind de la versiunea lui Lefevre. Tânărul Calvin era pe atunci un romano-catolic convins şi
se întărea împotriva argumentelor vărului său prin respectarea strictă a tuturor ritualurilor bisericii.
“Adevărata religie,” spunea Olivetan, “nu este o sumă de ceremonii şi rânduieli pe care biserica le
impune adepţilor ei, care depărtează sufletele de Hristos. O, scumpul meu văr, lasă-te de a striga
împreunp cu papistaşii: «Părinţii! Învăţătorii! Biserica!» şi ascultă ce spun profeţii şi apostolii. Cercetează
scripturile”. “Nu voi primi nici una din învăţăturile tale noi,” îi răspundea Calvin, “a căror noutate mă
ofensează. Nu te voi asculta. Îţi închipui că toată viaţa eu am fost învăţat numai erori? Nu! Mă voi opune
atacurilor tale cu toată fermitatea”. Olivetan i-a pus în mâini Biblia implorându-l să studieze cuvântul lui
Dumnezeu.
În acel timp reforma agita toate şcolile de învăţătură. Profesorii şi studenţii nu se ocupau cu nimic
altceva – sigur că unii doar din curiozitate sau pentru a-i discredita pe reformatori şi învăţăturile lor cele
noi, dar totuşi avea loc în general o trezire a conştiinţelor şi erau dispoziţii pentru a primi evanghelia cea
adevărată a harului lui Dumnezeu. Din fericire pentru Calvin, el a fost dintre cei din urmă, şi, cu
binecuvântarea lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi l-au făcut să se despartă de romano-catolicism, cum
făcuseră şi cu vărul său, Olivetan.
Se presupune că timp de mai bine de trei ani Calvin a trecut prin profunde exerciţii spirituale, de pe la
1523 până pe la 1527. D’Aubigne, care este cea mai mare autoritate în această privinţă spune: “Totuşi
Calvin, a cărui minte era în principal înclinată spre observaţie, nu se putea să fie în mijlocul marii
mişcări care avea loc în lume fără să mediteze asupra adevărului, asupra erorii şi asupra situaţiei lui
însuşi. Deseori, când era singur şi nu mai auzea voci de-ale oamenilor, sufletului său îi vorbea o voce
mult mai puternică şi camera lui devenea un câmp de luptă, unde se purta o bătălie la fel de crâncenă ca
acea chilie de gălugăr de la Erfurt. Ambii reformatori au ajuns să aibă pacea trecând prin aceleaşi
furtuni”. Dar convertirea lui Calvin nu a prezentat acel interes deosebit ca aceea a lui Luther, aceasta în
principal deoarece lipsesc detaliile. Scrisorile pe care le-a scris pe atunci tatălui său şi cele ale lui Olivetan
către prietenii săi nu s-au mai găsit. Theodore Beza, prietenul lui cel mai apropiat, spunea: “Calvin a
învăţat religia cea adevărată de la una dintre rudele lui, pe nume Pierre Olivetan, şi, după ce a citit cu
multă atenţie cărţile sfinte, a ajuns să-i fie scârbă de învăţătura bisericii romano-catolice şi să aibă
intenţia de a renunţa la comuniunea ei”. Aceasta prezintă numai intenţia lui de a părăsi Roma, dar
cuvintele lui de mai târziu sunt o afirmaţie clară: “Când eram robul încăpăţânat al superstiţiei
papalităţii,” spunea el, “şi părea cu neputinţă să fiu scos din acea mlaştină adâncă, Dumnezeu a produs
o convertire subită şi m-a supus şi a făcut ca inima mea să asculte mai mult de cuvântul său”.
Astfel vedem diferitele legături spirituale dintre Sorbonna şi primii mari reformatori. “Farel,” spunea
D’Aubigne, “a fost pionierul reformei în Franţa şi Elveţia. El s-a repezit în pădure şi, cu securea lui, a
doborât giganţii pădurii. După el a venit Calvin, cumva ca Melanchton, de care diferă mult în ceea ce
priveşte caracterul, dar cu care se aseamănă ca teolog şi organizator. Aceşti doi oameni au zidit, au
organizat şi au dat legi în teritoriile cucerite de primii doi reformatori”. Şi Beza spune despre Lefevre că
a fost omul care “a început cu multă îndrăzneală trezirea religiei curate a lui Isus Hristos şI că din sala
unde ţinea prelegeri au ieşit mulţI dintre cei mai buni oameni ai bisericii*”.
* D’Aubigne – Calvin, vol. 1, cap. 7, 8; Luther, vol. 3, p. 501
Calvin student la drept
Lumina divină care a umplut sufletul lui Calvin l-a făcut să vadă întunericul profund al bisericii Romei.
Ceea ce înainte prezenta pentru el cea mai strălucită splendoare, greutatea antichităţii şi ceea ce
considera că era locuinţa lui Dumnezeu şi poarta cerului a ajuns să fie, înaintea ochilor săi de curând
deschişi, un templu al idolilor şi poarta pierzării. Înţelegem aceasta din faptul că el nu a mai putut sluji
la altare şi că şi-a dat demisia din funcţia sacră. Din fericire, a făcut aceasta cu consimţământul tatălui
său, şi imediat după aceea şi-a concentrat eforturile spre studiul dreptului la Orleans şi Bourges. Dar
lecţiile de drept pe care a trebuit să le asculte trebuie că nu s-au potrivit deloc gustului celui care abia
fugise de flăcările martiriului de la Paris.
Calvin abandonează studiul legii civile
Când era la Bourges, Calvin pare să fi abandonat studiul legii civile şi să fi revenit la biserică, pe care o
privea în lumina scripturii. S-a ocupat cu studiul limbilor greacă, ebraică şi siriacă pentru a înţelege mai
bine Vechiul Testament, deoarece teologia era subiectul lui favorit. Şi era şi deosebit de dornic să facă
cunoscute altora adevărurile pe care le credea şi în care îşi găsea plăcerea. În jurul lui se strângeau
ascultători, aşa că devenise imposibil să mai fie în singurătatea care-i plăcea. “În ceea ce mă priveşte,”
spunea el, “fiind în mod natural mai timid şi retras, am preferat dintotdeauna odihna şi liniştea şi am
început să caut un loc unde să mă ascund şi mijloace prin care să mă retrag din lume, dar, în loc să obţin
ceea ce doream, fiecare retragere şi fiecare loc mai izolat unde am mers a devenit câte o şcoală publică”.
Dar el nu era dintre aceia care să nu vorbească despre ceea ce cred, ci a predicat în adunări secrete la
Bourges şi la Paris. Theodore Beza spunea: “El a făcut să înainteze într-un mod minunat cauza lui
Dumnezeu în multe familii, prezentând adevărul ca învăţătură nu într-un limbaj preţios, manieră
împotriva căreia s-a opus dintotdeauna, ci cu o cunoaştere profundă şi într-un limbaj sobru, astfel încât
orice om era umplut de admiraţie când îl auzea”.
Calvin a mai îndrăznit încă o dată să meargă la Paris, având speranţa că Franţa urma să fie câmpul lui de
lucru, cu centrul la Paris, dar persecuţia violentă l-a obligat să se ascundă şi să-şi ascundă şi intenţiile.
Ajunsese la vârsta de douăzeci şi patru de ani şi era plin de zel în activitate. Unul dintre prietenii săi,
Nicholas Cop, fiul unui cetăţean din Basel, care era medicul principal al regelui şi rector al universităţii
din Paris, trebuia să ţină un discurs de Ziua tuturor sfinţilor. Calvin i-a sugerat atunci prietenului său
Cop că aceea era o minunată ocazie de a predica evanghelia de la unul dintre cele mai publice amvoane
din creştinătate. Cop însă, simţind că el nu era pe măsura unei asemenea sarcini, ei au căzut de acord ca
discursul să fie scris de Calvin, iar Cop să-l citească. La 1 noiembrie 1533, rectorul şi-a ţinut discursul
înaintea unei mulţimi tăcute şi uimite. Calvin uitase să spună măcar un cuvânt despre sfinţi, cu toate că
era “Ziua tuturor sfinţilor”, şi, în schimb, preamărea harul lui Dumnezeu ca unicul mijloc prin care omul
poate fi iertat şi salvat prin jertfa nespus de scumpă a lui Hristos.
Când s-a încheiat adunarea a izbucnit furtuna: discursul a fost denunţat ca fiind o trădare a sfinţilor şi o
lovitură dată temeliei Romei. Dar Cop era medicul principal al regelui şi un favorit. Ce era atunci de
făcut? Sorbonna l-a denunţat parlamentului şi executorului ereticilor. Cop a văzut din timp pericolul şi a
fugit la Basel, scăpând astfel de flăcările martiriului. Cop plecase, dar Calvin, ca prieten al lui, era
suspectat că era adevăratul autor al discursului. Şeful poliţiei criminale, notoriul Jean Morin, a primit
ordine să-l aresteze. Pe când Calvin stătea într-un loc puţin cunoscut, unde el considera a fi în siguranţă,
un student coleg de-al lui a dat buzna în camera lui şi l-s rugat să fugă imediat pentru că ofiţerii erau la
poartă. Coborând pe fereastră folosindu-se de un cearceaf, el a fugit luându-şi numele Charles
Heppeville, îmbrăcat ca un ţăran şi puetând pe umăr o sapă. Ajungând la Angouleme a fost primit de
canonicul Louis du Tillet, la care a stat o vreme având la dispoziţie o bibliotecă bogată.
Publicarea Instituţiilor
Calvin era deja ocupat cu marea lui lucrare despre religia creştină şi probabil că a strâns materiale din
biblioteca lui Du Tillet. Dar, cum viaţa îi era în pericol, el a plecat la Basel, cetatea de refugiu pentru
exilaţii francezi din acea epocă. Acolo a încheiat şi a publicat cea mai celebră dintre scrierile sale:
“Instituţiile religiei creştine”. Lucrarea a apărut în luna august a anului 1535.
“Aceasta a fost primul monument teologic şi literar al reformei franceze,” spunea Felice. “Răspândindu-
se prin şcoli, prin castelele nobililor, prin casele burghezilor şi chiar prin atelierele meşterilor din popor,
Instituţiile au devenit cel mai puternic predicator. Reformatorii s-au grupat în jurul acestei cărţi ca sub
un stindard: în ea au găsit tot ce priveşte învăţătura, disciplina, organizarea ecleziastică şi apologetul
maeştrilor a devenit legiuitor pentru copii lor”. În dedicaţia către Francisc I el îl implora pe rege să
cerceteze mărturisirea de credinţă a reformatorilor, pentru ca, văzând că ei sunt în acord cu Biblia, să nu-
i mai trateze ca eretici. “Este datoria voastră, sire,” îi spunea el regelui, “să nu vă închideţi nici mintea,
nici inima faţă de o apărare atât de justă, mai ales când este o chestiune atât de importantă, şi anume
cum să fie respectată pe pământ gloria lui Dumnezeu ... o chestiune vrednică să ajungă la urechile
voastre, demnă să intre sub jurisdicţia voastră şi demnă de tronul regal al vostru”. Dar avem motive
destul de întemeiate să credem că regele nu a catadicsit să citească nici măcar prefaţa la Instituţii.
Calvin a ajuns liderul recunoscut al reformei franceze. Luther era prea îndepărtat, iar Farel prea aprins,
dar Calvin avea caracterul puternic şi afecţiunile cele mai potrivite cu poporul francez. În acea perioadă
a vizitat-o pe celebra Renee a Franţei, fiica lui Ludovic al XII-lea şi ducesa Ferarei, care a fost una din
primele provincii italiene care a primit reforma. Şi ea, ca şi verişoara ei, Margareta de Valois, a îmbrăţişat
evanghelia cea adevărată şi a luat sub patronajul ei pe reformatorii persecutaţi în Italia, ceea ce a atras
asupra ei persecuţii severe cu toate că era fiica unui rege. Cu ocazia acelei vizite s-a întemeiat o prietenie
care nu a fost întreruptă niciodată, fapt dovedit prin aceea că până şi de pe patul lui de moarte, Calvin i-
a mai scris o scrisoare*.
* În History of the Reformation in Italy, Dr. McCrye prezintă multe detalii interesante cu privire la această
prinţesă atât de remarcabilă prin purtarea ei
În 1536 Calvin a fost numit pastor şi profesor la Geneva. Revoluţia religioasă, morală, intelectuală şi
chiar şi politică pe care a produs-o el în acel oraş depăşeşte limitele scurtei noastre istorii. S-a scris mult
despre viaţa şi lucrările lui, aşa că vom nota doar ceea ce se integrează în planul acestei istorii.
În scurt timp, Calvin a descoperit că nu fusese chemat să ocupe un post comod. Oamenii abia ieşeau din
întunericul ignoranţei, superstiţiei şi imoralităţii în care fusese cufundat oraşul timp de mai multe secole,
iar corupţia celor nouă sute de preoţi produsese roade asemănătoare în obiceiurile cetăţenilor. Dar
Calvin şi Farel, atât în public cât şi în particular, au mustrat aspru şi cu toată fermitatea moravurile
uşoare şi toate amuzamentele cu tendinţe imorale. Ei nu numai că erau vrăjmaşi înverşunaţi oricărui
vestigiu al papalităţii, ci erau şi adepţii unei discipline stricte. Majoritatea poporului nu era pregătită
încă pentru o asemenea lepădare de sine. Luptaseră din greu pentru a se elibera de sub jugul Romei şi al
Ducelui de Savoia şi erau hotărâţi să se împotrivească la ceea ce ei gândeau că era jugul cel mai greu,
adică să abandoneze toate plăcerile şi să trăiască potrivit unei discipline ecleziastice rigide. Mulţi dintre
cei care, sub aspect exterior, îmbrăţişaseră învăţăturile reformei, nu aveau inima pregătită pentru
sistemul lui Calvin. El avea ideea ca statul să fie un fel de teocraţie care să oblige cetăţenii să se
conformeze legii lui Dumnezeu, fiind ameninţaţi cu judecăţile Vechiului Testament.
Calvin şi Farel expulzaţi din Geneva
După cum era şi de aşteptat, slujitorii reformaţi au ajuns în scurt timp să fie implicaţi în dispute aprige
cu congregaţiile lor. Ei greşeau în mod evident când încercau să impună un sistem rigid unui popor care
de multă vreme se obişnuise să trăiască după poftele lor, fără ca oamenii să fi fost pregătiţi moral
suficient şi fără ca inimile lor să fi fost pregătite prin harul lui Dumnezeu. Imediat după ce s-a stabilit la
Geneva, Calvin a întocmit un “Formular al învăţăturii şi disciplinei creştine” şi, împreună cu alţi
slujitori, a făcut eforturi pentru a-i determina pe cetăţeni în general, în adunarea populară, să abjure
papalitatea şi să jure să urmeze învăţătura şi ordinea fusese pregătită pentru ei. Cum mulţi au adus
obiecţiuni, au început necazurile şi s-a ascuţit spiritul de partidă, dar, cum slujitorii nu cedau, ei au ajuns
să renunţe să mai celebreze masa Domnului în mijlocul poporului, iar cetăţenii au hotărât să-i expulzeze
ăe slujitori, interzicându-le să se mai urce la amvoane.
În 1538, cei doi slujitori expulzaţi au părăsit, cu inimi triste, oraşul în care lucraseră mult, dar, din vreme
ce ai nu ne-au transmis nimic în legătură cu sentimentele lor, ne vom abţine de la a face presupuneri ce
gândeau pe când se depărtau de Geneva. Farel a mers la Neuchatel, unde lucrase mai înainte unde a şi
rămas până la sfârşitul zilelor sale. El a reuşit să instaureze acolo sistemul de disciplină care fusese
respins la Geneva şi a căutat să-i slujească Domnului şi bisericii sale cu multă râvnă până în 1565, când a
adormit în Isus la înaintata vârstă de şaptezeci şi şase de ani.
Calvin la Strasbourg. Lucrarea şi căsătoria lui
Calvin a mers la Basel, şi, de acolo, la Strasbourg, oraş în care fusese invitat cu toată stăruinţa de pastorii
Bucer şi Capito. A fost imediat numit profesor de teologie şi pastor al adunării compuse din refugiaţi
francezi. Nimic nu putea vorbi mai clar despre persecuţia înverşunată care bântuia prin Franţa decât
numărul de cincisprezece mii de francezi exilaţi care s-au strâns în jurul lui Calvin pentru a auzi
evanghelia în limba lor maternă. Şi dacă numai la Strasbourg au fost cincisprezece mii, ce număr mare
trebuie să fi fugit în Anglia, Germania şi în alte locuri! Calvin a lucrat acolo timp de trei ani predicând şi
scriind. Societatea mai cultivată şi adunarea mai educată decât cea de la Geneva se potriveau gusturilor
lui şi au fost un balsam pentru inima lui rănită. El a republicat Instituţiile, cu multe adăugiri, a scris un
comentariu asupra Epistolei către romani şi un tratat despre cina Domnului.
Aşa de fericit a fost la Strasbourg disciplinarul sterict şi sever că a şi consimţit să se căsătorească dacă
prietenii săi i-ar fi găsit o soţie potrivită. Prima dată i-a fost propusă o doamnă de viţă nobilă şi cu o dotă
bogată, dar Calvin a obicetat împotriva unei căsătorii cu cineva de rang superior, dar, dacă doamna ar fi
consimţit să înveţe limba franceză, el ar fi răspuns, însă ea a refuzat aceasta, aşa încheindu-se prima
propunere. I-a fost propusă o altă doamnă, şi, în acest nou caz, Calvin a făcut şi el câteva avansuri, dar,
din fericire, el a descoperit din timp că existau destule motive pentru a nu merge mai departe. În cele din
urmă, la sfatul prietenului său Bucer, el s-a căsătorit cu Idolette de Bure, o văduvă cu o evlavie profundă
şi cu mult curaj creştin. Cititorul îşi va aminti uşor ce mare contrast este între căsătoria lui Luther -
impulsivă, grăbită şi într-un moment nepotrivit -, şi negocierile matrimoniale ale lui Calvin, atât de
caracteristice la marii reformatori*.
Întoarcerea lui Calvin la Geneva
În timp ce Clvin avea o activitate atât de fericită la Strasbourg, totul se prăbuşea în dezodine, atât sub
aspect politic cât şi religios, pe malurile Lacului Leman. După plecare reformatorilor sobri, libertinii,
anabaptiştii şi papistaşii au devenit turbulenţi şi neguvernabili, iar unii magistraţi care fuseseră lideri ai
violenţelor împotriva slujitorilor au ajuns să sfârşească tragic. Acele tulburări şi judecăţi au făcut
poporul să creadă că păcătuiseră împotriva lui Dumnezeu prin aceea că îi expulzaseră pe slujitorii Lui
cei credincioşi, determinându-l să ceară cu voce tare reîntoarcerea lor. În 1540, consiliul celor două sute a
luat hotărârea “pentru a promova onoarea şi gloria lui Dumnezeu să recurgă la toate mijloacele posibile
pentru a-l determina pe Maestru Calvin să revină ca predicator”. Consiliul general sau adunarea
populară a emis ordinul ca “să fie trimişi emisari la Strasbourg pentru a-l aduce pe Maestrul Jean
Calvinus, care ste foarte învăţat, pentru a fi slujitor în acest oraş”.
Pentru a-i solicita să se întoarcă, transmiţându-i asigurări că va avea parte de o primire călduroasă,
consiliul a trimis o delegaţie onorabilă. Dar însuşi gândul de a se întoarce la Geneva l-a tulburat: îi era
groază de duritatea grosolană a oponenţilor săi neciopliţi, mai ales a libertinilor. Şi să lase situaţia lui
fericită de la Strasbourg pentru a se arunca în mijlocul necazurilor? Totuşi el dorea să facă voia
Domnului şi să fie călăuzit de El. Înafară de invitaţia oficială, el a mai primit şi scrisori de la prietenii săi
creştini, care-l îndemnau să se întoarcă. Unul, stăruind de el să se întoarcă, îl asigura că “la Geneva va
găsi un popor nou, schimbat prin harul lui Dumnezeu şi prin intermediul lucrării lui Viret”. Şi pastorii
din Zurich stăruiau ca el să se întoarcă, accentuînd sitaţia importantă de la Geneva, care era în
vecinătatea Germaniei, Italiei şi Franţei.
În cele din urmă, el a consmiţit să se întoarcă, supunându-se la ceea ce credea că este voia Domnului şi
stăpânului. “Nu există loc de sub cer,” spunea el, “de care să-mi fie mai groază ca de Geneva, dar nu mă
voi da înapoi de la nimic pentru a face ceea ce este spre binele bisericii”. Scriindu-i lui Farel cu privire la
decizia lui, el spunea: “Cum ştiu că nu-mi mai aparţin mie însumi şi că nu pot dispune de mine însumi
cum doresc, mă predau, legat ca o jertfă pentru Dumnezeu”. A plecat la 13 septembrie 1541. Înaintea lui
mergea un mesager călare trimis de Geneva, iar ceremoniile primirii au fost deosebit de onorabile pentru
toţi cei implicaţi*.
* Scott – History, vol. 3, p. 200; D’Aubigne – Calvin, vol. 6, cap. 15-17; Wylie – Protestantism, vol. 2, cap. 14
Calvin şi Servetus
Condamnarea la moarte a lui Miguel Servetus, marele eretic, la Geneva a fost discutată mult atât de
scriitorii romano-catolici cât şi de cei protestanţi, care o consideră o mare pată pe reputaţia altfel crată a
marelui reformator. Dar, când este să judecăm implicarea lui Calvin în această tristă afacere trebuie să
avem în minte marile diferenţe dintre secolul al şaisprezecelea şi secolul al nouăsprezecelea. Mulţi dintre
reformatori, atât în Germania cât şi în Elveţia, considerau că este de datoria lor să pedepsească cu
moartea erezia. Cu toate acestea, purtarea lui Calvin în această chestiune trebuie condamnată de orice
creştin luminat. Şi, în secolul al nouăsprezecelea, ne putem minuna cum un asemenea cercetător al
scripturii nu a văzut harul care străluceşte peste tot în Noul Testament. Creştinul este mântuit prin har,
se menţine prin har şi trebuie, cu siguranţă, să dea mărturie despre har într-o lume rea. Înafară de
aceasta, avem exemplul şi învăţătura Domnului nostru, care “fiind insultat, nu răspundea cu insultă;
suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept” (1. Petru 2:23). Şi “Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsca şi rugaţi-vă pentru
cei care se poartă rău cu voi şi vă persecută, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri: pentru că El
face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi... Voi deci fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru cel cerescf este desăvârşit” (Matei 5:44-48).
Dar, oricât ar părea de ciudat, Czlvin nu numai că a trecut cu vederea toate scripturile de felul acest, ci a
a considerat că “Nebucadneţar este deosebit de onorat în scriptură pentru că a hotărât pedeapsa capitală
împotriva oricui ar fi blasfemiat împotriva Dumnezeului lui Şadrac, Meşac şi Abednego şi nu se îndoia
că dacă ar fi fost disponibil un magistrat creştin evlavios şi zelos, atunci Pavel i-ar fi dat pe mâna lui pe
Imeneu şi Alexandru pentru ca să le aplice pedeapsa pe care o meritau”. Dar, dacă îndurartea ar fi
dispusă să cinsidere că acelea erau mai curând erori ale epocii decât ale omului, trebuie să avem în minte
faptul că dacă nu-l avem pe Hristos înaintea noastră ca exemplu şi regulă de viaţă, niciodată nu vom
scăpa de asemenea gânduri legaliste, indiferent de epocă. Moise şi Ilie trebuie să dispară şi să rămână
numai Isus singur. Dacă spunem că rămânem în El, atunci să şi umblăm cum a umblat El.
Caracterul lui Servetus şi execuşia lui
Miguel Servetus era un spaniol născut în acelaşi an ca şI Calvin, cu o minte ageră şi activă, capabil să se
lanseze în diferite întreprinderi, dar, din nefericire, mult prea speculativ în lucrurile divine. El a studiat
medicina, dreptul şi teologia, iar în cea din urmă a fost plin de încredere în sine, călăuzit de un spirit
îndrăzneţ în extravaganţe panteiste şi materialiste şi de opoziţie violentă împotriva Trinităţii. Şi în
această erezie, asemenea anabaptiştilor, - profeţii cereşti - a fost revoluţionar violent. Asemenea oameni
urmăresc în general să răstoarne guvernele şi creştinismul. Acesta era un mare păcat, care constituia şi
adevărata cauză a persecuţiei anabaptiştilor în acele zile. Aceştia i-au urmat pe reformatori în fiecare ţară
şi au căutat să submineze lucrarea lor afirmând că aceştia nu mergeau până la capăt şi că adevăraţii
creştini – aceia asemenea lor – ar trebui să conducă şi statul şi biserica şi că venise vremea ca sfinţii să
cucerească regatele lumii.
Înainte de a fi ajuns la Geneva, Servetus a scăpat din închisoare la Viena, unde fusese arestat pentru
publicarea unei lucrări ofensatoare şi blasfemiatoare, unde a fost ulterior şi ars în efigie odată cu cinci
baloturi de cărţi de-ale lui. Despre Calvin, care-l cunoştea bine1 şi care-i expusese ereziile cu mulţi ani
înainte de evenimentele de la Viena, se afirmă că ar fi spus: “Dacă Servetus ar ajunge la Geneva şi
influenţa lui ar putea fi hotărâtoare, atunci el nu ar mai pleca de acolo în viaţă2. Servetus a venit, iar
Calvin a informat consiliul în legătură cu sosirea lui şi a extras capete de acuzare din scrierile lui, care au
făcut ca el să fie condamnat la moarte. Fiind pus sub acuzare, consiliul i-a cerut să retracteze, să nege, să
dea explicaţii sau să se apere, după cum credea el de cuviinţă. Pentru pregătirea apărării i s-a acordat tot
timpul pe care l-a cerut, dar, în loc să caute să se împace cu inamicii sau să-şi facă prieteni printr-un
spirit sobru şI moderat, în apărarea lui el s-a arătat deosebit de insolent. L-a făcut pe Calvin mincinos în
repetate rânduri şi l-a şi numit cu apelative ca “Simon vrăjitorul”. Detaliile acestui caz au fost trimise şi
în alte state pentru a cere opinia3 lor şi s-a spus că “de comun acord toţi au conchis că el reînvia erorile
neevlavioase cu care satan tulburase biserica în vechime şi că era un monstru care nu trebuia suportat”.
Având aceste opinii în consens, consiliul Genevei a decis în unanimitate să fie dus la Champel şi ars de
viu.
1
n.tr.) Calvin a purtat corespondenţă cu Servetus înainte de venirea acestuia la Geneva. De asemenea, Servetus a
purtat corespondenţă şi cu Melanchton, şi atât âmpotriva lui Melanchton cât şi a lui Cavin, Servetus a vărsat mult
venin în scrisorile lui
2
n.tr.) se spune că fragmentul ar fi citat dintr-o scrisoare a lui Calvin către Farel
3
n.tr.) Potrivit legilor în vigoare la Geneva în acel timp, un străin ca Servetus ar fi fost în mod normal expulzat
(cam aşa cum se întâmplase anterior cu Farel şi Calvin), dare pare-se că Servetus îşi atrăsese ura la atât de mulţi
oameni din toată Europa încât s-a recurs la consultarea celorlalte cantoane ca un mijloc pentru a proceda altfel
decât prevedea acea lege a Genevei
Nenorocitul, până la sfârşit nu a arătat nici un semn de pocăinţă, dar a manifestat cea mai grozavă frică
de moarte. Când a auzit sentinţa, Calvin a fost extrem de afectat şi a intervenit pe lângă consiliu nu ca
Servetus să fie cruţat, ci ca sentinţa să fie mai uşoară, ca să fie folosită sabia şi nu focul, să fie decapitat şi
nu ars. Dar a fost refuzat, şi, la 27 octombrie 1553, el a fost dus pe colina Champel, unde fusese alcătuit
rugul. Se spune că la prima sclipire a focului Servetus a scos un ţipăt atât de grozav încât mulţimea a
tresărit şi a fost auzit la mare distanţă. Cărţile lui au fost arse împreună cu el, dar focul a ars lent şi el a
mai trăit o jumătate de oră în mijlocul rugului*.
* Consemnările originale ale procesului lui Servetus înaintea “Consiliului Mic al Genevei” au fost descoperite de
Albert Rilliet şi publicate în 1844, împreună cu un scurt tratat pe această temă, tradus din franceză de Dr.
Tweedie. Prezentarea acelor consemnări, deşi atât de târziu, va mai îmblânzi opinia publică cu privire la rolul lui
Calvin în moartea lui Servetus
Lucrarea lui Calvin
În mijlocul numeroaselor conflicte în care a fost angajat, Calvin a fost neobosit în lucrările sale pastorale
şi în eforturile pentru a expune şi contracara erorile atât în biserică cât şi în stat şi a răspândi lumina
adevărului în toate bisericile. “Prin faima şi influenţa acestui distins teolog, biserica din Geneva a sporit
numeric şi a ajuns să fie considerată ca fiind centrul cauzei reformate. La sugestia lui, în 1558, senatul a
înfiinţat un colegiu în care a fost profesor Theodore Beza împreună cu alţi mari învăţaţi şi oameni
talentaţi. Acel centru de învăţătură a ajuns în scurt timp să fie atât de renumit încât la el au venit
studenţi din Anglia, Scoţia, Franţa , Italia şi Germania atât în căutarea învăţăturii sacre cât şi a celei
seculare”. Prin aceste mijloace principiile reformei s-au răspândit larg în diferite şări ale Europei.
“Bisericile protestante îi sunt îndatorate lui Jean Calvin, şi, mai ales printre presbiterieni, amintirea lui
este încă venerată, el fiind acela care dă greutate organizării lor bisericeşti prin autoritatea numelui său”.
Alături de această minunată menţiune din “Credinţele lumii” suntem datori să mai adăugăm un câteva
cuvinte cu greutate ale istoricului episcopalian Fry: “Geneva a scăzut mult în aprecierile Bisericii Angliei
pentru că ea ara deosebit de favorabilă bisericii presbiteriene ca formă de organizare şi din cauza
atacurilor violente ale unora dintre teologii ei împotriva vechii guvernări episcopale, care încă mai
păstra o splendoare deosebită în Anglia şi Irlanda” (p. 487).
Lucrările publicate ale lui Calvin sunt deosebit de voluminoase. Ediţia de la Geneva cuprinde
douăsprezece volume folio. Ediţia de la Amsterdam – care se spune că ar fi cea mai bună pentru că a
folosit hârtie mai mare – a fost redusă la nouă volume. “Calvin Society” a publicat o traducere în
cincizeci şi patru de volume octavo. Acestea cuprind comentariile lui, prelegerile lui, diferite alte lucrări,
Instituţiile şi corespondenţa autorului. Comentariile au constituit, fără-ndoială, temelia studiilor tinerilor
teologi din şcoala lui Calvin de atunci şi până azi, şi, în această privinţă, cine oare poate evalua cât de
mari au fost efectele lucrării sale? Dar, înafară de aceste lucrări care ne-au parvenit trebuie să ne gândim
şi cât de mult timp au petrecut asemenea oameni publici primind vizite din toate colţurile lumii. Apoi,
era şi slujirea zilnică în cuvânt şi tot felul de activităţi publice. Era aşteptat şi să dea sfaturi bisericilor
prin scrisori. “Când ne gândim la scrisorile lui,” spune unul dintre admiratorii săi, “care privesc cele mai
importante chestiuni şi se adresează unor oameni cu poziţii din cele mai importante în Europa şi celor
mai mari intelectuali, ele sunt atât de numeroase încât unii ar putea presupune că el nu a făcut nimic
altceva decât să scrie scrisori. Dacă cercetăm comentariile lui, ele sunt atât de voluminoase şi atât de
spirituale şi aprinse şi pline de mireasma cuvântului divin încât par a fi toată lucrarea vieţii lui*”.
Calvin şi Calvinismul
Fie că suntem de acord cu conţinutul doctrinar al învăţăturii lui Calvin şi cu stilul în care a tratat
anumite subiecte, fie că nu, trebuie totuşi să recunoaştem că a fost foarte zelos, devotat şi harnic. Având
un trup slab şi bolnav şi pe parcursul unei vieţi relativ scurte el a fîcut o mare lucrare. Totuşi este de
temut că anumite afirmaţii extreme pe care le-a făcut cu privire la “a fi reprobat” nu sunt confirmate de
scriptură şi au făcut mult rău unor suflete scumpe. Dar, spunea Scott, “în gândirea lui Calvin era o
răceală şi o asprime care la- făcut să considere a fi obiecte ale intelectului ceea ce emoţiona mintea unora
care erau altfel, ceea ce mă face să concluzionez că el nu a apreciat cum se cuvine efectul pe care limbajul
lui îl avea asupra altor persoane. Şi cred că acele afirmaţii extreme şi limbajul greu de suportat au avut o
contribuţie semnificativă la înfierarea şi ura pe care le-a stârnit calvinismul până azi*”.
* Vol. 3, cap. 26
Ultimele zile ale lui Calvin
Cu toate că nu putem să urmărim vastele cercetări ale învăţatului teolog, nici să primim învăţăturile pe
care le-a dat el, apropiindu-ne de patul lui de moarte, vom simţi că el avea aceeaşi inimă şi acelaşi gând
cu noi. Vechiul şui credinciosul lui prieten, Farel, auzind de boala gravă a lui Calvin, i-a scris pentru a-i
spune că urma să vină pentru a-l vedea. El era în vâsrtă de şaptezeci şi cinci de ani şi avea o sănătate
proastă. Calvin, dorind să-l cruţe de călătoria obositoare, a dictat imediat următorul răspuns scurt, dar
plin de afecţiune: “Rămas bun, cel mai bun şi credincios frate al meu, şi cum este voia lui Dumnezeu ca
tu să-mi supravieţuieşti mie în această lume, te rog să trăieşti amintindu-ţi continuu de legătura noastră,
care, în măsura în care a fost utilă bisericii lui Dumnezeu, va purta pentru noi rod veşnic în cer. NU te
expune oboselii de dragul meu. Respir greu şi mă aştept mereu să-mi dau duhul, dar faptul că trăiesc şi
mor în Hristos îmi este deajuns, deoarece pentru ai săi viaţa şi moartea este un câştig. Încă odată, rămas
bun ţie şi tuturor fraţilor şi colegilor tăi. Geneva, 2 mai 1564”
Cu toate acestea, peste câteva zile, bunul bătrân a venit la Geneva şi a petrecut un timp cu prietenul său
în camera unde zăcea, dar istoria nu a consemnat ceea ce s-a întâmplat cu ocazia întrevederii lor. Spre
deosebire de Luther, care a fost înconjurat de prieteni şi admiratori, care au consemnat imediat tor ce a
spus sau a făcut el, dând astfel un caracter dramatic oricărui incident din viaţa lui, nu cunoaştem nimic
despre viaţa de casă, de familie şi viaţa socială a lui Calvin, ceea ce nu este o notă bună pentru cineva
care a ajuns să fie o figură centrală.
După ce i-a văzut pe mambrii senatului şi slujitorii de sub jurisdicţia Genevei şi li s-a adresat cu multă
afecţiune, a simţit că-şi încheiase lucrarea. Zrestul zilelor le-a petrecut în rugăciune aproape continuă.
Repeta cuvintele apostolului: “Suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu cloria care ...”
nu a mai putut încheia şi şi-a dat ultima suflare la 27 mai 1564.
“A trăit,” spunea Beza, “cincizeci şi patru de ani, zece luni şi şaptesprezece zile, jumătate din acest timp
fiind în slujba sacră. Era un om de statură medie, cu păr negru şi palid, cu ochi sclipitori până la moarte,
care exprimau o inteligenţă pătrunzătoare. A trăit aproape fără să doarmă. Memoria lui era incredibilă şi
judecata lui atât de sănătoasă încât hotărârile lui deseori păreau a fi oracole. Era scump la vorbă şi
dispreţuia elocvenţa artificială, dar era un bun scriitor, şi, prin exactitatea gândirii lui şi practica de a
dicta unui scrib, el a ajuns să vorbească aproape la fel cum şi scria... După ce am relatat cu bună credinţă
istoria vieţii şi morţii sale, după ce l-am observat timp de şaisprezece ani, mă simt îndreptăţit să declar
că el este un ilustru exemplu de viaţă şi moarte creştină, astfel încât va fi la fe de greu de imitat pe cât va
fi de greu de calomniat*”.
* Beza, citat de Scott, vol. 3, p. 485
Istoria Bisericii Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză
Capitolul 49. Reforma în Elveţia de limbă franceză

Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în lucrarea Duhului Său ne reţin atenţia diferenţele în
modul în care s-a desfăşurat aceasta în diferite ţări. Tocmai am părăsit o ţară în care cerul a fost înroşit
de flăcările martiriilor şi pământul a fost îmbibat de sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Aşa este istoria
oricărei ţări în care s-a instituit Inchiziţia. În Germania - şi acolo unde nu a prins niciodată rădăcini – a
fost o luptă cu principii şi cu puterea imperială, dar în Elveţia în chestiunea menţinerii credinţei romano-
catolice sau a adoptării credinţei reformate deseori s-a luat o hotărâre prin vot. Acest mod de a
determina religia unui stat ilustrează caracterul popular sau republican al guvernării Elveţiei.
În Elveţia germană, principalii reformatori – Zwingli, Oecolampadius, Bullinger, Haller şi alţii -, erau
elveţieni, în timp ce aceia care au fost folosiţi de Dumnezeu pentru convertirea elveţienilor de limbă
franceză au fost străini, cu o singură excepţie. Guillaume Farel, un francez, aproape singur a răsturnat
romano-catolicismul în mai multe districte franceze înainte să fi ajuns la Geneva sau să-l fi întâlnit pe
Jean Calvin. D’Aubigne vorbeşte despre Farel ca fiind un Luther al Elveţiei franceze şi despre Calvin ca
fiind un Melanchton.
Acest om remarcabil – Guillaume Farel – s-a născut într-o familie nobilă din Gap, în Dauphiny, în anul
1489, şi a fost intstruit cu multă sârguinţă de părinţii lui evlavioşi să respecte practicile evlavioase ale
bisericii Romei. Cu o fire sinceră, drept şi înflăcărat şi credincios convingerilor sale, el a învocat Fecioara
şi sfinţii zi şi noapte, după cum relata el însuşi. S-a conformat cu scupulozitate posturilor prescrise de
biserică, a considerat că pontiful Romei era un om bun, că preoţii erau singura cale pe care veneau
binecuvântările cereşti şi i-a tratat ca pe nişte necredincioşi pe cei care nu manifestat o ardoare ca a lui*.
* Felice, p. 18
Începuturile istoriei lui Guillaume Farel
După ce a urmat pentru un timp cursurile şcolii din Dauphiny, el a obţinut de la părinţii săi permisiunea
de a-şi completa educaţia studiind la universitatea de la Paris, care era conisderată mama învăţăturii şi
adevărata lumină a bisericii, care nu a fost niciodată eclipsată. Jacques Lefevre, din Etalpes, pe atunci cel
mai renumit doctor în teologie de la Sorbonna, i-a fost profesor. Geniul lui, evlavia şi învăţătura lui l-au
atras mult pe tânărul din Dauphiny. Din centrul de la Sorbonna, Lefevre proclama fără teamă că:
“Adevărata religie are o singură temelie şi un singur obiect şi un cap – Isus Hristos binecuvântat în
veci”. Şi el continua spunând: “Să nu ne numim cu numele Sf. Pavel, Apolo sau Sf. Petru. Numai crucea
lui Hristos deschide porţile cerului şi le închide pe cele ale iadului”. Astfel, încă din 1512, celor mai mari
învăţaţi de la Sorbonna le-au fost proclamate învăţăturile călăuzitoare ale reformei. Universitatea era în
fierbere: unii apalaudau, iar alţii condamnau; în fiecare zi se strângeau grupuri de oameni pentru a
discuta învăţăturile cele noi.
Dar în auditoriu era unul a cărui inimă era pregătită de Domnul pentru cuvântul vieţii: acesta era
Guillaume Farel. Sufletul lui a fost profund tulburat când a auzit că mântuirea vine numai prin credinţa
în Isus Hristos şi că, fără credinţă, lucrările sunt fără nici o valoare. S-a gândit la ceea ce învăţase acasă şi
la obiceiurile de acolo, la tovărăşiile lui de mai înainte, la amintirile lui dragi, la rugăciunile şi la
speranţele lui. Dar afirmaţiile scripturii au format convingeri şi mai adânci şi mai ferme. În căutarea
adevărului, el a studiat cuvântul lui Dumnezeu în libile originale şi mintea i s-a luminat: a văzut că era
numai şi numai Isus. “Acum,” a exclamat el, “totl îmi apare sub altă înfăţişare, scriptura mi-e mai
limpede, profeţia îmi este deschisă, apostolii aruncă o lumină puternică în sufletul meu. Îmi vorbeşte cu
putere o voce până acum necunoscută: vocea lui Isus, Păstorul meu, Stăpânul meu şi Învăţătorul meu. În
locul inimii ucigaşe a unui lup răpitor, El mi-a dat o inimă blândă şi liniştită: o aşa de mare schimbare a
avut loc în viaţa mea. Acum inima mi s-a desprins complet de papă şi este a lui Isus Hristos”.
Guillaume Farel, din câte ştim, a fost prima persoană care a mărturisit în Franţa credinţa reformată şi s-a
convertit la universitatea din Paris, cea atât de vestită pentru ortodoxia ei romano-catolică. Farel şi
Lefevre au avut cea mai strânsă prietenie unul faţă de altul pe tot parcursul vieţii lor, dar ne vom întâlni
cu ei din nou când vom vorbi despre reforma în Franţa. Când au fost persecutaţi în Franţa din cauza
învăţăturilor lor, Guillaume Brissonnet, episcopul din Meaux, un om evlavios şi sincer, i-a invitat să-l
viziteze şi să predice evanghelia poporului de acolo. Au venit mulţi, şi, când au auzit predicatorii
îndemnându-i nu să dea bani bisericii ci să-i dea lui Hristos inima, au fost extrem de surprinşi şi de
tulburaţi. Preoţii şi călugării din acea dioceză, văzând că le scădea credibilitatea şi că le scădeau şi
veniturile, au stârnit demonul persecuţiei, aşa că predicatorii au trebuit să fugă repede pentru a rămâne
în viaţă. Părăsind Meaux, Farel a mers să predice în Dauphiny. “Trei dintre fraţii lui,” spunea Felice, “au
împărtăşit credinţa lui. Încurajat de succesul lui, el a predicat mergând dintr-un oraş într-altul şi dintr-
un loc într-altul. Apelurile lui au tulburat toată ţara, iar preoţii au căutat să-i instige pe oameni împotriva
lui, dar el nu avea nici vârsta şi nici un caracter de natură să se lase oprit de persecuţie, ci ardoarea lui a
fost şi mai mare când a crescut pericolul. Oriunde putea păşi pe malul unui râu, pe vreun vârf de stâncă
sau prin valea vreunui torent, acolo mergea pentru a vesti evanghelia. Când era ameninţat, el rămânea
ferm; când era înconjurat, scăpa; când era alungat dintr-un loc apărea într-altul. În cele din urmă, când s-
a văzut înconjurat din toate părţile, s-a retras pe cărări de munte în Elveţia şi a ajuns la Basel în 1524”.
Predicarea lui Farel în Elveţia
Având o prietenie strânsă cu Bucer, Capito, Oecolampadius şi alţii, pe care numai moartea a întrerupt-o,
el a fost nevoit să părăsească Baselul din cauza ostilităţii clerului romano-catolic şi a mers la
Montbeliard, unde a lucrat cu atât de mult zel şi succes sub protecţia ducelui Ulrich încât în numai doi
ani întregul principat mărturisea opiniile cele noi, şi până în zilelele noastre locuitorii regiunii sunt în
general protestanţi. La Neuchatel a întâmpinat o opoziţie atât de violentă încât a stat acolo numai puţin
timp. Umrătoarea scenă a lucrărilor lui a fost Aigle. În acea vreme oraşul Aigle era sub jurisdicţia Bernei,
iar guvernul din Berna, care era favorabil reformei, i-a dat o licenţă prin care devenea pastor la Aigle.
Având aprobarea puternicului guvern al Bernei, el a început imediat să predice, spre consternarea
călugărilor şi spre încântarea poporului care venea să-l asculte. “Dacă ar fi venit din nori,” spune istoria,
“preoţii nu ar fi fost mai speriaţi, nici poporul mai surprins. Înfăţişarea lui îndrăzneaţă, ochii lui
scânteietori, vocea lui tunătoare, cuvintele lui curgătoare şi elocvente şi marcate de măreţia adevărului
atingeau conştiinţele şi au făcut să crească numărul celor din valea Aigle care erau gata să ia cuvântul lui
Dumnezeu ca îndrumător*”.
Preoţii şi cei din clasele de jos care i-au urmat au provocat mari tulburări, fiind sprijiniţi în secret de
sindic. Farel a fost insultat cât de mult şi de grav le sta lor în putere, şi ei au refuzat să dea ascultare
Bernei în acele chestiuni, ei fiind hotărâţi să menţină vechea lor religie. Cu toate acestea, mulţi primiseră
evanghelia şi mărturiseau a fi una cu Farel şi gata să-l apere. Dar, pentru a împiedica vărsarea de sânge
spre care se îndreptau lucrurile, Farel s-a retras fără zgomot şi a predicat evanghelia în alte locuri care
erau sub guvernarea Bernei. Chestiunea reformei, ca de obicei, a ajuns să fie supusă la vot, iar la Aigle a
fost o majoritate în favoarea Romei.
În primăvara anului 1531, Farel s-a întors la Neuchatel, fiind hotărât să-şi desăvârşească cuceririle acolo.
De la prima lui vizită în acea regiune, reforma se răspândise mult prin popor. Preoţii au făcut zgomot ca
de obicei şi au făcut tot ce le sta în putere pentru a provoca tulburări. Au bătut toaca pentru a tulbura
magistraţii şi poporul, ca şi cum o armată invadatoare ar fi venit la porţile lor. Dar mulţi s-au strâns
atunci în jurul lui Farel şi l-au împins să se suie la amvonul catedralei, în pofida opoziţiei. Predica lui a
fost atât de puternică încât, la sfârşitul ei, tot poporul a strigat: “Vom urma religia protestantă atât noi
cât şi copii noştri, şi în aceasta vom trăi şi vom muri”. Preoţii şi călugării erau furioşi şi căutau să-i ia
viaţa lui Farel, dar poporul, hotărât să tranşeze chestiunea în mod legal, s-a prezentat înaintea
guvernatorului şi deputaţilor Bernei pentru a supune la vot acea chestiune: dacă religia Neuchatelului să
fie cea romano-catolică sau cea protestantă. Reforma a câştigat cu o majoritate de optesprezece voturi.
Nimeni nu a fost obligat să aabndoneze religia papistaşă, dar reforma a căpătat baze legale.
Acesta era caracterul lucrării lui Farel în regiunile de limbă franceză ale Elveţiei, la poalele munşilor Jura
şi pe malurile lacurilor. Şi nu a fost o lucrare uşoară în acele zile, pentru că peste tot a întâmpinat
opoziţie violentă din partea catolicilor şi pentru că deseori gloatele instigate de preoţi au provocat
tulburări. S-au găsit scuze pentru a bate toaca şi a suna clopotul de alarmă făcându-i pe locuitori să-şi
părăsească casele pentru a merge la locul agitaţiei. Lui Farel îi mergea greu în asemenea situaţii, şi aveau
greutăţi şi cei care-l ajutau în lucrarea lui. La Vallengin a fost luat cu forţa, bătut şi lovit cu pietre şi a fost
dus într-o capelă unde i s-a cerut sî îngenuncheze înaintea imaginilor sfinţilor. Cum el a refuzat, a fost
bătut din nou, cu atâta violenţă încât sângele lui a stropit pereţii capelei. A fost aruncat în temniţă, dar a
fost apoi eliberat în urma medierii prietenilor săi de la Neuchatel. Şi la Sf. Blaise a fost tratat în mod
asemănător. A fost atât de rău desfigurat încât prietenii săi au avut dificultăţi în a-l recunoaşte, dar, după
ce a fost îngrijit un timp la Morat, a pornit spre Orbe pentru a evangheliza.
Pe de altă parte, cei care îmbrăţişau opiniile cele noi deseori se grăbeau prea tare să distrugă simbolurile
vechii religii, iar acea practică avea în general caracteristicile unei răzbunări populare. Oamenii intrau în
biserici, sfărâmau altarele şi imaginile, rupeau icoanele, şi statui de valoare şi relicve scumpe cădeau
pradă furiei mulţimilor. Dar în acea ţară simplă nu exista nici o inchiziţie, în poporul care creştea vite pe
munţi sau cultiva grâu şi viţă prin văile fertile nu existau nici un fel de “familiares” şi nu era nici un
duce de Alba care, cu spanioli nemiloşi, să măcelărească, să ardă şi să facă ravagii. Tulburările se
încheiau în general fără vărsare de sânge, partida reformată fiind de obicei cea mai puternică*.
* D’Aubigne, vol. 3; Scott, vol. 3, p. 70; Wylie, vol. 2, p. 247
Farel ajunge la Geneva
Dar Geneva îi stătea înainte lui Farel, el croindu-şi drum spre ceea ce considera a fi centrul lucrării sale.
Cetăţenii Genevei, dorind libertatea politică, erau în conflict de câtva timp cu Ducele de Savoia şi cu
episcopul lor neprincipial. În luptele lor pentru libertate au suferit martiriul Berthelier, Bonevard şi
Levrier, nume cu rezonanţă în istorie. Dar urma ca acei cetăţeni să fie atraşi într-o nouă luptă, pentru o
libertate mai înaltă şi mai sfântă.
Farel a ajuns la Geneva în toamna anului 1532, însoţit de Antoine Saunier, şi el originar din Dauphiny, şi
avâd şi scrisori de recomandare din partea guvernului Bernei. Cum din acea vreme Geneva a devenit
centrul creştinătăţii reformate, îi vom furniza cititorului un extras mai întins din scrierile istoricului
protestantismului, care descrie situaţia ecleziastică. “În Elveţia nu există vreo vale mai mare decât
bazinul Ronului, care strânge apele din lacul Leman. Cum priveşti spre răsărit, la dreapta vezi linia
impunătoare a alpilor albi, iar la stânga pitorescul verde al munţilor Jura. Spaţiul vast cuprins între
aceste magnifice lanţuri muntoase cuprinde o mare varietate de forme de relief, cea mai importantă fiind
lacul albastru, având culoarea cerului, care este nemişcat ca o oglindă. Pe malurile lacului sau ici şi colo
la oarece distanţă de ţărm sunt multe vile, multe orăşele pitoreşti, aproape acoperite de frunzişul bogat
al grădinilor şi viilor bogate... Deasupra pădurilor de castani şi pini se înalţă vârfuri mari , la fel de
frumos înveşmântate ca şi câmpiile, deşi nu cu flori şi verdeaţă, ci cu gheţari şi zăpezi”.
“Dar această ţară fertilă şi atât de frumoasă era, în vremea despre care scriem, una dintre citadelele
papalităţii. Catedrale, abaţii, mânăstiri bogate şi relicve renumite, care atrăgeau an de an mulţimi de
pelerini, erau presărate prin mai toată valea Lemanului. Acestea erau la fel de multe fortăreţe prin care
Roma îşi supunea ţara, fiecare dintre ele având o garnizoană numeroasă: preoţii şi călugării care
mişunau ca lăcustele... Numai în Geneva erau nouă sute de preoţi. În celelalte oraşe şi sate din jurul
lacului şi de la poalele Munţilor Jura erau într-o proporţie la fel de mare. Sutanele şi capetele cu tonsură,
glugile şi vălurile puteau fi văzute peste tot. Acea generaţie de bărbaţi cu tonsură şi femei că văl alcătuia
biserica, iar birurile pe care le puneau ei asupra populaţiei laice, procesiunile, incantaţiile, exorcismele şi
loviturile pe care le aplicau ei în schimb constituiau religia instituită*”.
* Wylie, vol. 2, p. 256
Aceea era situaţia morală şi ecleziastică la Geneva atunci când Farel şi Saunier au ajuns acolo. Şi dacă la
această relatare despre mulţimea ecleziasticilor mai adăugăm că populaţia număra doar vreo
douăsprezece mii de suflete, atunci ne mirăm cum putea fi întreţinută o oaste atât de vorace. Dar şi mai
mult este de mirare cum a putut un evanghelist, aproape de unul singur, să se încumete să atace o
asemenea oaste pe propriul lor teren, în regiunea dominată de întuneric şi răutate? Răspunsul este că a
făcut aceasta numai prin credinţa în Dumnezeul cel viu. Farel era, fără-ndoială, un mare predicator, unul
dintre cei mai mari din secolul al şaisprezecelea. Cu toate acestea, el avea nevoie de credinţa în prezenţa
lui Dumnezeu şi în puterea Duhului Sfânt manifestată prin predicarea cuvântului.
Prima predică a lui Farel la Geneva
Prima predică a lui Farel a avut ca subiect Sfintele Scripturi, despre care el afirma că sunt singura sursă
de cunoştinţă divină şi singura autoritate pe pământ căreia trebuie să i se supună conştiinţa omului. El a
denunţat tradiţiile părinţilor şi decretele consiliilor ca neavând nici o autoritate înaintea lui Dumnezeu.
Cel de-al doilea subiect a fost iertarea deplină şi fără plată a păcatelor pe temeiul lucrării lui Hristos de
pe cruce. Iertarea prin credinţa în Hristos este gratuită şi pentru cel mai mare dintre păcătoşi, pe când
absoluţiunile papale trebuiau cumpărate cu bani sau cu penitenţe. Ne putem imagina zelul aprins al
predicatorului care prezenta adevărul absolut al lui Dumnezeu în contrast cu superstiţiile papalităţii, şi
cum, prin har, mulţi au crezut.
Când au aflat ce făcea el, canonicii şi preoţii au fost foarte speriaţi. Au auzit de lucrarea lui pustiitoare
din Ţinutul Vaud. A fost imediat arestat şi adus înaintea consiliului. Ca de obicei în asemenea situaţii, s-
a afirmat că era un vrăjmaş al guvernului şi o trâmbiţă care chema la revoltă. Farel a răspuns că “nu era
un instrument al chemării la revoltă, ci doar un predicator al adevărului şi că era gata să-şi dea viaţa
pentru învăţătura divină, că patronajul Bernei era o garanţie suficientă pentru integritatea lui şi că avea
dreptul la o judecată publică şi imparţială, drept care nu-i putea fi refuzat fără a ofensa pe Dumnezeu,
evanghelia şi mai marii Bernei”. Ultimul argument a avut mare greutate în consiliul Genevei, care era în
alianţă cu Berna, aşa că Farel a fost eliberat, fiind însă avertizat să se abţină de la a mai predica.
Dar clerul nu a fost la fel de uşor de mulţumit precum consiliul, ci Farel şi Saunier au fost chemaţi să se
înfăţişeze înaintea tribunalului episcopal sub pretextul de a dezbate chestiunea contencioasă. Şi atunci
Guillaume Farel ar fi pierit dacă doi dintre magistraţi nu i-ar fi însoţit în calitate de reprezentanţi ai
consiliului, pentru că unii clerici aveau arme ascunse sub veşmintele preoţeşti. Farel a rămas neînfricat în
ciuda furiei neînfrânate a clerului. El a cerut ca învăţăturile lui să fie auzite, atacate şi apărate într-o
dezbatere publică. Sigur că această cerere a fost respinsă. Atunci Farel, apărându-şi învăţătura cu multă
îndrăzneală, a concluzionat: “Nu am altă autoritate înafară de aceea a lui Dumnezeu, al cărui mesager
sunt”. “A rostit o blasfemie!” a exclamat unul dintre judecători, “Ce mai avem nevoie de vreun martor?
Este vrednic de moarte. Luaţi-l! La Ron cu el! La Ron! Mai bine să moară acest lutheran rău decât să
trăiască şi să tulbure poporul”. “Vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu,” i-a răspuns atunci Farel, “şi nu cele
ale lui Caiafa!” La care adunarea a strigat tare într-un glas: “Omorâţi lutheranul, omorâţi-l!” Ei s-au
strâns în jurul celor doi evanghelişti şi preoţii şi-au scos armele. Ar fi pierit amândoi dacă nu s-ar fi
interpus magistraţii. Li s-a ordonat să părăsească imediat oraşul.
Dar era deja prea târziu: mişcarea reformatoare începuse deja şi Dumnezeu lucra, iar preoţii se agitau să
oprească îanintarea reformei. Li s-a permis totuşi să manifeste duhul conducătorului lor. Când
evangheliştii au părăsit tribunalul episcopal, cu greu au fost păziţi de furia unei mulţimi de femei
instigate de preoţi, care fără judecată şi fără pic de îndurare i-ar fi aruncat în Ron. Dar, în acel moment
critic, Domnul a făcut ca o ceată de militari să-i salveze pe reformatori şi să-i escorteze până la locuinţele
lor.
Prietenii reformei au considerat că predicile lui Farel erau prea tari şi numele lui prea mare pentru ca el
să înceapă lucrarea la Geneva şi că se cuvenea ca el să se retragă pentru un timp într-un loc mai puţin
cunoscut pentru a-şi continua, într-un mod mai paşnic, lucrarea care începuse în mod clar. Farel a fost de
acord şi a părăsit locul, cu sentimentul că făcuse foarte puţin, deşi realizase mai mult decât înţelegea el în
acel moment. Între timp au sosit mai mulţi predicatori, dar este consemnat numai unul numit Froment
sau Fromentius, care a devenit administrator de şcoală, a căutat să prezinte învăţăturile sale părinţilor
prin intermediul copiilor şi prin lecţii şi distribuirea Noului Testament şi a altor cărţi. Domnul lucra şi
un număr de oameni influenţi au ajuns să cunoască adevărul.
Întoarcerea lui Farel la Geneva
În decembrie 1533, Farel a intrat din nou pe porţile Genevei, hotărât să nu plece de acolo înainte de a se
fi realizat reforma. Pierre Virel, din Orbe, a ajuns cam în aceeaşi perioadă. Astfel, la Geneva erau în acel
timp trei predicatori puternici: Farel, Viret şi Froment. Lupta s-a înteţit şi mai mult din cauza că
reformatorii au început să ţină cina Domnului potrivit felului în care aceasta fusese instituită. Unii dintre
cetăţenii bogaţi şi respectabili ai Genevei li s-au alăturat, fapt care a produs senzaţie. A rezultat o mare
tulburare.
Dar catolicii erau încă partida cea mai puternică şi nu erau dispuşi să accepte nimic altceva decât
suprimarea completă a mişcării celei noi, aşa că sa-u strâns cu scopul declarat de a-i măcelări pe toţi
reformatorii. “S-a afirmat,” spunea Waddington, “că ei erau conduşi de nu mai puţin de cinci sute de
preoţi înarmaţi şi că erau întăriţi şi printr-o carte albă emisă de episcop, prin care acesta aproba orice
faptă pe care ar fi comis-o ei împotriva inamicilor credinţei catolice, indiferent de împrejurări”. Un mare
număr de femei cu şorţurile umplute cu pietre a umflat rândurile oştii romano-catolice. Agitaţie s-a
domolit totuşi înainte de a se fi comis mai multe rele. S-a întâmplat că atuci erau la Geneva mai mulţi
negustori din Freiburg, care, văzându-i pe catolici agitând săbii şi alte arme, au intervenit plini de
îndrăzneală şi i-au oprit să facă ceea ce-şi propuseseră. Peste două zile, Consiliul Celor Şaizeci a emis un
edict favorabil libertăţii conştiinţei, în care, printre altele, se prevedea că “este interzis să se predice
vreun lucru care nu poate di dovedit din Sfânta Scriptură”.
Dar aceste încercări de pacificare nu au avut efect de durată, ci, în mai puţin de şase săptămâni, catolicii
au declanşat din nou o mişcare şi mai dură, care a avut consecinţe şi mai grave. S-ar părea că instigatorul
a fost canonicul Werali, un om puternic şi mare războinic, care se spune că putea mânui securea de luptă
la fel de uşor ca breviarul său. El a condus revolta îmbrăcat în armură completă, agitând o sabie cu două
tăişuri. După lăsarea serii pe străzi s-au auzit zvonuri de război şi a sunat toaca, şi, potrivit obiceiului
vremii, majoritatea locuitorilor a ieşit pe străzi cu arme. Dar în întuneric era greu să deosebeşti prietenul
de duşman. În învălmăşeală a fost totuşi ucis marele luptător al papalităţii, iar catolicii s-au risipit. Cum
Werali era membru al unei familii nobile şi puternice din cantonul Freiburg, statul a căpătat un bun
pretext pentru a interveni în agitaţia de la Geneva şi a cere judecarea pentru crimă a celor care i-u ucis pe
cetăţeni şi a da reglementări pentru o religie oficială. Aşa s-au înmulţit inamicii reformei, şi, prin violenţa
Ducelui de Savoia şi prin viclenia episcopului*, a venit un nou val de necazuri.
* Pentru detalii amânunţite vedeţi D’Aubigne – History of the Reformation in Europe, vol. 1 şi 2
O dezbatere publică
Ochii multora, din multe regiuni, s-au îndreptat atunci spre Geneva. Clement al VII-lea şi Carol al V-lea
priveau cu emoţii lupta, dar Dumnezeu dorea să binecuvânteze, aşa că el a făcut ca toate acele tulburări
să ducă la atingerea obiectivului harului său. După multe ameninţări şi avertismente schimbate de Berna
şi Freiburg, marea chestiune a ajuns să fie supusă dezbaterii publice.
La 30 mai 1535, adversarii s-au întâlnit în sala mare a mânăstirii din Rive. Caroli, un doctor de la
Sorbonna, şi Chapius, un dominican de la Geneva, s-au înfăţişat ca luptători ai bisericii, pe când un
anumit Bernard, un franciscan de curând convertit, a condus apărarea învăţăturilor reformate, fiind
sprijinit de Farel, Viret şi Froment. Prezidiul a fost compus din opt membri ai consiliului şi patru
secretari au fost puşi să noteze tot ce spunea fiecare partidă. Dezbaterea a durat patru săptămâni. Ca de
obicei în asemenea situaţii, victoria a revenit reformatorilor. Şi victoria a fost atât de deplină încât şi
Caroli şi Chapius s-au recunoscut înfrânţi şi, înaintea întregii adunări, au declarat că s-au convertit la
credinţa reformată. Mari mulţimi şi-au mărturisit credinţa în adevărul prezentat de reformatori şi mulţi
ecleziastici şi călugări au urmat curentul.
Dar Roma nu-şi epuizase încă toate resursele şi nu abandonase încă orice speranţă. Cum anatemele
papei şi preoţii înarmaţi şi femeile furioase nu reuşiseră, pentru menţinerea credinţei catolice trebuia
comisă o faptă şi mai neagră. Se întâmpla că cei trei slujitori – Farel, Viret şi Froment – erau găzduiţi în
casa lui Bernard, ceea ce a prezentat o ocazie de a-i lichida pe toţi trei dintr-o dată prin otrăvire. O femeie
a fost determinată să părăsească Lyonul şi să vină la Geneva pretinzând motive care ţineau de religie. Ea
a fost primită ca servitoare în casa lui Bernard, şi, la scurt timp după aceea, a pus otravă în cina pe care o
pregătise pentru cei patru slujitori. Din fericire, Froment a cinat în altă parte în acea zi, iar Farel,
simţindu-se rău, nu a cinat. Viret însă a gustat din mâncarea otrăvită şi a ajuns aproape de moarte. Şi-a
revenit, însă efectele otrăvii l-au însoţit până la sfârşitul zilelor sale. Nenorocita femeie şi-a mărturisit
crima, dar l-a acuzat pe un preot şi pe un canonic că o mituiseră pentru a comite acea faptă. Aceia însă,
cu jurământ, a negat acuzaţia şi au fost eliberaţi, dar sărmana femeie a fost executată.
Nereuşita acestui complot, ca şi a multot altora, l-a deschis multora ochii şi a grăbit căderea superstiţiei
romano-catolice în oraşul Geneva. Publicul ajunsese să fie favorabil reformei, dar consiliul era mai
curând dispus să tempereze decât să încurajeze zelul poporului. În cele din urmă, ajungând să fie
cunoscute sentimentele marii majorităţi a cetăţenilor, Consiliul Celor Două Sute s-a întrunit şi a
suspendat oficial celebrarea mesei. Acelui decrat i-a urmat edictul care prevedea: “Slujbele pentru
Dumnezeu vor fi de acum înainte după rânduielile evangheliei şi toate manifestările idolatriei papale
vor înceta complet”. De atunci slujitorii evanghelici au predicat cu toată libertatea. Apoi au fost invadate
mânăstirile şi au fost descoperite câteva dintre înşelăciunile gozave prin care poporul a fost amăgit atâta
timp şi a putut fi menţinută superstiţia.
Cum înşelau călugării poporul
Multe uneltiri secrete şi imposturi sunt prea josnice pentru a fi transcrise pe paginile noastre, dar vom
cita una care este mai curând amuzantă decât revoltătoare. Mai multe lumini ciudate sau mici flăcărui au
fost uneori văzute mişcându-se noaptea prin curtea bisericii, spre uimirea poporului, care s-a întrebat ce
să fie. “Acestea,” au răspuns cu gravitate preoţii, “sunt sufletele din purgatoriu. Au venit spre a cere
compasiunea rudelor lor în viaţă. Acum, voi, taţi şi mame, soţi şi soţii, nu veţi da voi cu bunăvoinţă bani
pentru rugăciuni şi mese pentru ca aceste suflete să nu se mai întoarcă în locul de chin? Acesta a fost
strigătul lor pentru îndurare”. Această impostură le-a adus preoţilor încă o recoltă de aur. Dar ce erau de
fapt acele luminiţe palide şi flăcărui albastre? Erau doar nişte crabi care aveau lipite pe spate bucăţele de
lumânări, a căror căldură îi făcea să se mişte. Publicul odată lămurit, indignat că fusese înşelat atâta
timp, a scăpat crabii de povara lor în flăcări şi i-a aruncat înapoi în apele reci ale lacului*.
* Waddington, vol. 3, p. 275; Wylie, vol. 2, p. 273
Până atunci reforma a triumfat numai în oraşul Geneva, următorul pas a fost însă extinderea ei la clerul
rural. Au fost trimişi slujitori pentru a-i instrui şi a da învăţătură în parohiile lor, şi acel plan înţeleăt a
fost atât de eficient încât toţi sătenii din suburbii au adoptat crezul metropolei.
Reforma la Lausanne
Lausanne şi teritoriul ei sunt printre locurile în care a prins rădăcini reforma în acea epocă. În epoca
papistaşă, Lausanne era un oraş important, fiind locul unde veneau mari mulţimi de pelerini pentru a se
ruga la statuia Fecioarei şi a cumpăra indulgenţe, comerţ care a contribuit mult la sporirea bogăţiilor
bisericii. Acel oraş se putea lăuda că, înafară de episcopul lui, avea un consilui de treizeci şi doi de
canonici, o mânăstire dominicană, una franciscană şi numeroşi preoţi, dar, cu toate mijloacele prevăzute
astfel pentru instruirea religioasă, poporul era cufundat în ignoranţă mai adânc decât era obişnuit în acel
timp şi dominat de superstiţii şi vicii. Vizita lui Farel la Lausanne în 1529 nu a dat roade, dar de atunci s-
a intensificat mult curentul favorabil reformei, şi, în primăvara anului 1536, când Viret a vizitat acel loc,
predicile lui au avut un efect atât de mare încât nişte statui au fost sfărâmate imediat de poporul
indignat, în ciuda vociferărilor preoţilor şi canonicilor. După diferite negocieri între Berna şi Lausanne,
reformatorii au cerut o dezbatere publică. Aceasta a durat opt zile la rând şi s-a încheiat într-un mod
asemănător celei de la Geneva. Triumful reformei a fost deplin şi la Lausanne.
Două urmări importante alte acelor mari schimbări religioase, pentru care au şi stăruit în mod special
reformatorii elveţieni, au fost îmbunătăţirea moralităţii şi a educaţiei. Preluând mult din spiritul sfinţilor
Vechiului Testament, au fost adoptate legi din cele mai stricte împotriva jocurilor de noroc, a
jurămintelor blasfemiatoare, a farselor, cântecelor necuviincioase, dansurilor, mascaradelor şi a oricărei
forme de neînfrânare. Imediat după triumful reformei, în mai toate locurile au fost date asemenea legi, în
special la Geneva. Cetăţenii au bătut o monedă nouă pentru a comemora bazele lor protestante şi au
adoptat un nou motto al oraşului: “După întuneric, lumina”.
Sosirea lui Calvin la Geneva
În luna august a anului 1536, în mulţimile de exilaţi care ajungeau zi de zi la porţile Genevei, a venit un
francez originar din Picardia, un tânăr, având numai douăzeci şi opt de ani, slab şi palid, cu scopul de a
rămâne acolo peste noapte şi a pleca a doua zi. Acel tânăr era Jean Calvin. Deşi era tânăr şi avea o
înfăţişare modestă, el era celebru atât ca învăţat cât şi ca teolog şi trecuse prin încercări ca prieten al
reformei. El părăsea Roma şi intenţiona să se stabilească la Basel sau Strasbourg, dar războiul dintre
Franţa şi Imperiu l-a obligat să facă un ocol pe la Geneva. Energicul Farel a stăruit de el să rămână acolo,
cu gândul că autorul Instituţiilor Creştine era omul potrivit la Geneva. El a considerat că Dumnezeul cel
bun îl trimisese acolo la momentul critic.
Calvin i-a răspuns că încă nu-şi desăvârşise educaţia şi că trebuia să mai înveţe pentru a dobândi
calificările necesare pentru o poziţie atât de dificilă ca aceea pe care i-o oferea Geneva şi l-a rugat să i se
permită să meargă la Basel sau Strasbourg. Atunci Farel şi-a înălţat glasul cu autoritatea unui mesager
direct al lui Dumnezeu şi i-a spus: “Îţi spun din partea lui Dumnezeu că dacă refuzi să lucrezi aici alături
de noi în lucrarea Domnului, atunci belstemul Lui va fi asupra ta pentru că sub pretextul studiilor tu
cauţi mai curând cele ale tale în loc să-L cauţi pe El”. Până atunci Calvin considerase că domeniul lui de
lucru era biblioteca şi că principalul său instrument era pana, dar simţindu-se copleşit de o declaraţie
atât de autoritară cu privire la voia lui Dumnezeu venită şi din partea unui ilustru apostol al reformei,
nu a îndrăznit să refuze jugul slujirii pe care Domnul i-l punea. I-a dat mîna lui Farel şi şi-a angajat inima
în lucrarea Domnului la Geneva. “A fost imediat numit profesor de teologie şi, la scurt timp, slujitot într-
una din cele mai importante parohii. Această dublă ocupaţie îi permitea să-şi întrebuinţeze marile lui
calităţi şi i-a deschis o cale pentru a căpăta o mare influenţă atât în biserică cât şi în stat*”. Acolo el a
lucrat timp de douăzeci şi opt de ani, cu excepţia unei scurte perioade de exil, şi a devenit marele lider al
cauzei protestante şi cel mai ilustru dintre conducătorii reformei.
Istoria timpurie a lui Calvin
Cum celebrul reformator francez s-a stabilit la Geneva, şi de atuci încolo a fost figura centrală a mişcării
reformatoare, istoria lui timpurie prezintă interes pentru cititor. S-a născut la Noyon, în Picardia, la 10
iulie 1509. Părinţii lui erau destul de înstăriţi, dar mai ales erau respectaţi în comunitatea în care trăiau.
Tatăl său, Gerard, era secretar al episcopului şi se bucura de atât de mult respect printre nobilii din
regiune încât fiul său, Jean, a primti în copilărie educaţie alături de copiii unei familii nobile – Momors.
La vârsta de paisprezece ani, Calvin a mers la Paris, unde, la College de la Marche, l-a avut ca profesor
de latină Mathurin Cordier. Una dintre cărţile lui – Colocviile lui Cordier - este încă destul de bine
cunoscută în şcolile noastre. Cordier a fost nu numai un profesor eminent ci şi un om evlavios. După ce a
îmbrăţişat credinţa reformată, el s-a mutat la Geneva, unde a continuat să lucreze ca profesor la colegiu
până la sfârşitul zilelor lui. A murit în 1564, cam la şase luni după distinsul lui elev, la înaintata vârstă de
optzeci şi cinci de ani.
După ce şi-a încheiat studiile cu Cordier, în 1526 a trecut la College de Montaigu, un seminar pentru
pregătirea preoţilor. Cum în acel timp era obiceiul ca tinerii să urmărească poziţii ecleziastice înalte, tatăl
său a solicitat pentru el, şi a şi obţinut, postul de capelan la Gesine – o mică biserică din vecinătate. El a
fost tuns de episcop, şi, deşi nu fusese încă admis în rândul preoţilor, a devenit membru al clerului.
Convertirea lui Calvin
Este un fapt destul de interesant că putem descoperi o legătură strânsă între convertirea lui Calvin şi
sorbonna. După cum am văzut, prin intermediul lui Lefevre se convertise Farel. Un alt tânăr asculta în
acel timp prelegerile lui şi a ajuns să cunoască adevărul în Isus. Era Pierre robert Olivetan, născut la
Noyon, văr cu Calvin şi cu câţiva ani mai în vârstă. Era acelaşi Olivetan care a tradus mai târziu Biblia în
franceză pornind de la versiunea lui Lefevre. Tânărul Calvin era pe atunci un romano-catolic convins şi
se întărea împotriva argumentelor vărului său prin respectarea strictă a tuturor ritualurilor bisericii.
“Adevărata religie,” spunea Olivetan, “nu este o sumă de ceremonii şi rânduieli pe care biserica le
impune adepţilor ei, care depărtează sufletele de Hristos. O, scumpul meu văr, lasă-te de a striga
împreunp cu papistaşii: «Părinţii! Învăţătorii! Biserica!» şi ascultă ce spun profeţii şi apostolii. Cercetează
scripturile”. “Nu voi primi nici una din învăţăturile tale noi,” îi răspundea Calvin, “a căror noutate mă
ofensează. Nu te voi asculta. Îţi închipui că toată viaţa eu am fost învăţat numai erori? Nu! Mă voi opune
atacurilor tale cu toată fermitatea”. Olivetan i-a pus în mâini Biblia implorându-l să studieze cuvântul lui
Dumnezeu.
În acel timp reforma agita toate şcolile de învăţătură. Profesorii şi studenţii nu se ocupau cu nimic
altceva – sigur că unii doar din curiozitate sau pentru a-i discredita pe reformatori şi învăţăturile lor cele
noi, dar totuşi avea loc în general o trezire a conştiinţelor şi erau dispoziţii pentru a primi evanghelia cea
adevărată a harului lui Dumnezeu. Din fericire pentru Calvin, el a fost dintre cei din urmă, şi, cu
binecuvântarea lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi l-au făcut să se despartă de romano-catolicism, cum
făcuseră şi cu vărul său, Olivetan.
Se presupune că timp de mai bine de trei ani Calvin a trecut prin profunde exerciţii spirituale, de pe la
1523 până pe la 1527. D’Aubigne, care este cea mai mare autoritate în această privinţă spune: “Totuşi
Calvin, a cărui minte era în principal înclinată spre observaţie, nu se putea să fie în mijlocul marii
mişcări care avea loc în lume fără să mediteze asupra adevărului, asupra erorii şi asupra situaţiei lui
însuşi. Deseori, când era singur şi nu mai auzea voci de-ale oamenilor, sufletului său îi vorbea o voce
mult mai puternică şi camera lui devenea un câmp de luptă, unde se purta o bătălie la fel de crâncenă ca
acea chilie de gălugăr de la Erfurt. Ambii reformatori au ajuns să aibă pacea trecând prin aceleaşi
furtuni”. Dar convertirea lui Calvin nu a prezentat acel interes deosebit ca aceea a lui Luther, aceasta în
principal deoarece lipsesc detaliile. Scrisorile pe care le-a scris pe atunci tatălui său şi cele ale lui Olivetan
către prietenii săi nu s-au mai găsit. Theodore Beza, prietenul lui cel mai apropiat, spunea: “Calvin a
învăţat religia cea adevărată de la una dintre rudele lui, pe nume Pierre Olivetan, şi, după ce a citit cu
multă atenţie cărţile sfinte, a ajuns să-i fie scârbă de învăţătura bisericii romano-catolice şi să aibă
intenţia de a renunţa la comuniunea ei”. Aceasta prezintă numai intenţia lui de a părăsi Roma, dar
cuvintele lui de mai târziu sunt o afirmaţie clară: “Când eram robul încăpăţânat al superstiţiei
papalităţii,” spunea el, “şi părea cu neputinţă să fiu scos din acea mlaştină adâncă, Dumnezeu a produs
o convertire subită şi m-a supus şi a făcut ca inima mea să asculte mai mult de cuvântul său”.
Astfel vedem diferitele legături spirituale dintre Sorbonna şi primii mari reformatori. “Farel,” spunea
D’Aubigne, “a fost pionierul reformei în Franţa şi Elveţia. El s-a repezit în pădure şi, cu securea lui, a
doborât giganţii pădurii. După el a venit Calvin, cumva ca Melanchton, de care diferă mult în ceea ce
priveşte caracterul, dar cu care se aseamănă ca teolog şi organizator. Aceşti doi oameni au zidit, au
organizat şi au dat legi în teritoriile cucerite de primii doi reformatori”. Şi Beza spune despre Lefevre că
a fost omul care “a început cu multă îndrăzneală trezirea religiei curate a lui Isus Hristos şI că din sala
unde ţinea prelegeri au ieşit mulţI dintre cei mai buni oameni ai bisericii*”.
* D’Aubigne – Calvin, vol. 1, cap. 7, 8; Luther, vol. 3, p. 501
Calvin student la drept
Lumina divină care a umplut sufletul lui Calvin l-a făcut să vadă întunericul profund al bisericii Romei.
Ceea ce înainte prezenta pentru el cea mai strălucită splendoare, greutatea antichităţii şi ceea ce
considera că era locuinţa lui Dumnezeu şi poarta cerului a ajuns să fie, înaintea ochilor săi de curând
deschişi, un templu al idolilor şi poarta pierzării. Înţelegem aceasta din faptul că el nu a mai putut sluji
la altare şi că şi-a dat demisia din funcţia sacră. Din fericire, a făcut aceasta cu consimţământul tatălui
său, şi imediat după aceea şi-a concentrat eforturile spre studiul dreptului la Orleans şi Bourges. Dar
lecţiile de drept pe care a trebuit să le asculte trebuie că nu s-au potrivit deloc gustului celui care abia
fugise de flăcările martiriului de la Paris.
Calvin abandonează studiul legii civile
Când era la Bourges, Calvin pare să fi abandonat studiul legii civile şi să fi revenit la biserică, pe care o
privea în lumina scripturii. S-a ocupat cu studiul limbilor greacă, ebraică şi siriacă pentru a înţelege mai
bine Vechiul Testament, deoarece teologia era subiectul lui favorit. Şi era şi deosebit de dornic să facă
cunoscute altora adevărurile pe care le credea şi în care îşi găsea plăcerea. În jurul lui se strângeau
ascultători, aşa că devenise imposibil să mai fie în singurătatea care-i plăcea. “În ceea ce mă priveşte,”
spunea el, “fiind în mod natural mai timid şi retras, am preferat dintotdeauna odihna şi liniştea şi am
început să caut un loc unde să mă ascund şi mijloace prin care să mă retrag din lume, dar, în loc să obţin
ceea ce doream, fiecare retragere şi fiecare loc mai izolat unde am mers a devenit câte o şcoală publică”.
Dar el nu era dintre aceia care să nu vorbească despre ceea ce cred, ci a predicat în adunări secrete la
Bourges şi la Paris. Theodore Beza spunea: “El a făcut să înainteze într-un mod minunat cauza lui
Dumnezeu în multe familii, prezentând adevărul ca învăţătură nu într-un limbaj preţios, manieră
împotriva căreia s-a opus dintotdeauna, ci cu o cunoaştere profundă şi într-un limbaj sobru, astfel încât
orice om era umplut de admiraţie când îl auzea”.
Calvin a mai îndrăznit încă o dată să meargă la Paris, având speranţa că Franţa urma să fie câmpul lui de
lucru, cu centrul la Paris, dar persecuţia violentă l-a obligat să se ascundă şi să-şi ascundă şi intenţiile.
Ajunsese la vârsta de douăzeci şi patru de ani şi era plin de zel în activitate. Unul dintre prietenii săi,
Nicholas Cop, fiul unui cetăţean din Basel, care era medicul principal al regelui şi rector al universităţii
din Paris, trebuia să ţină un discurs de Ziua tuturor sfinţilor. Calvin i-a sugerat atunci prietenului său
Cop că aceea era o minunată ocazie de a predica evanghelia de la unul dintre cele mai publice amvoane
din creştinătate. Cop însă, simţind că el nu era pe măsura unei asemenea sarcini, ei au căzut de acord ca
discursul să fie scris de Calvin, iar Cop să-l citească. La 1 noiembrie 1533, rectorul şi-a ţinut discursul
înaintea unei mulţimi tăcute şi uimite. Calvin uitase să spună măcar un cuvânt despre sfinţi, cu toate că
era “Ziua tuturor sfinţilor”, şi, în schimb, preamărea harul lui Dumnezeu ca unicul mijloc prin care omul
poate fi iertat şi salvat prin jertfa nespus de scumpă a lui Hristos.
Când s-a încheiat adunarea a izbucnit furtuna: discursul a fost denunţat ca fiind o trădare a sfinţilor şi o
lovitură dată temeliei Romei. Dar Cop era medicul principal al regelui şi un favorit. Ce era atunci de
făcut? Sorbonna l-a denunţat parlamentului şi executorului ereticilor. Cop a văzut din timp pericolul şi a
fugit la Basel, scăpând astfel de flăcările martiriului. Cop plecase, dar Calvin, ca prieten al lui, era
suspectat că era adevăratul autor al discursului. Şeful poliţiei criminale, notoriul Jean Morin, a primit
ordine să-l aresteze. Pe când Calvin stătea într-un loc puţin cunoscut, unde el considera a fi în siguranţă,
un student coleg de-al lui a dat buzna în camera lui şi l-s rugat să fugă imediat pentru că ofiţerii erau la
poartă. Coborând pe fereastră folosindu-se de un cearceaf, el a fugit luându-şi numele Charles
Heppeville, îmbrăcat ca un ţăran şi puetând pe umăr o sapă. Ajungând la Angouleme a fost primit de
canonicul Louis du Tillet, la care a stat o vreme având la dispoziţie o bibliotecă bogată.
Publicarea Instituţiilor
Calvin era deja ocupat cu marea lui lucrare despre religia creştină şi probabil că a strâns materiale din
biblioteca lui Du Tillet. Dar, cum viaţa îi era în pericol, el a plecat la Basel, cetatea de refugiu pentru
exilaţii francezi din acea epocă. Acolo a încheiat şi a publicat cea mai celebră dintre scrierile sale:
“Instituţiile religiei creştine”. Lucrarea a apărut în luna august a anului 1535.
“Aceasta a fost primul monument teologic şi literar al reformei franceze,” spunea Felice. “Răspândindu-
se prin şcoli, prin castelele nobililor, prin casele burghezilor şi chiar prin atelierele meşterilor din popor,
Instituţiile au devenit cel mai puternic predicator. Reformatorii s-au grupat în jurul acestei cărţi ca sub
un stindard: în ea au găsit tot ce priveşte învăţătura, disciplina, organizarea ecleziastică şi apologetul
maeştrilor a devenit legiuitor pentru copii lor”. În dedicaţia către Francisc I el îl implora pe rege să
cerceteze mărturisirea de credinţă a reformatorilor, pentru ca, văzând că ei sunt în acord cu Biblia, să nu-
i mai trateze ca eretici. “Este datoria voastră, sire,” îi spunea el regelui, “să nu vă închideţi nici mintea,
nici inima faţă de o apărare atât de justă, mai ales când este o chestiune atât de importantă, şi anume
cum să fie respectată pe pământ gloria lui Dumnezeu ... o chestiune vrednică să ajungă la urechile
voastre, demnă să intre sub jurisdicţia voastră şi demnă de tronul regal al vostru”. Dar avem motive
destul de întemeiate să credem că regele nu a catadicsit să citească nici măcar prefaţa la Instituţii.
Calvin a ajuns liderul recunoscut al reformei franceze. Luther era prea îndepărtat, iar Farel prea aprins,
dar Calvin avea caracterul puternic şi afecţiunile cele mai potrivite cu poporul francez. În acea perioadă
a vizitat-o pe celebra Renee a Franţei, fiica lui Ludovic al XII-lea şi ducesa Ferarei, care a fost una din
primele provincii italiene care a primit reforma. Şi ea, ca şi verişoara ei, Margareta de Valois, a îmbrăţişat
evanghelia cea adevărată şi a luat sub patronajul ei pe reformatorii persecutaţi în Italia, ceea ce a atras
asupra ei persecuţii severe cu toate că era fiica unui rege. Cu ocazia acelei vizite s-a întemeiat o prietenie
care nu a fost întreruptă niciodată, fapt dovedit prin aceea că până şi de pe patul lui de moarte, Calvin i-
a mai scris o scrisoare*.
* În History of the Reformation in Italy, Dr. McCrye prezintă multe detalii interesante cu privire la această
prinţesă atât de remarcabilă prin purtarea ei
În 1536 Calvin a fost numit pastor şi profesor la Geneva. Revoluţia religioasă, morală, intelectuală şi
chiar şi politică pe care a produs-o el în acel oraş depăşeşte limitele scurtei noastre istorii. S-a scris mult
despre viaţa şi lucrările lui, aşa că vom nota doar ceea ce se integrează în planul acestei istorii.
În scurt timp, Calvin a descoperit că nu fusese chemat să ocupe un post comod. Oamenii abia ieşeau din
întunericul ignoranţei, superstiţiei şi imoralităţii în care fusese cufundat oraşul timp de mai multe secole,
iar corupţia celor nouă sute de preoţi produsese roade asemănătoare în obiceiurile cetăţenilor. Dar
Calvin şi Farel, atât în public cât şi în particular, au mustrat aspru şi cu toată fermitatea moravurile
uşoare şi toate amuzamentele cu tendinţe imorale. Ei nu numai că erau vrăjmaşi înverşunaţi oricărui
vestigiu al papalităţii, ci erau şi adepţii unei discipline stricte. Majoritatea poporului nu era pregătită
încă pentru o asemenea lepădare de sine. Luptaseră din greu pentru a se elibera de sub jugul Romei şi al
Ducelui de Savoia şi erau hotărâţi să se împotrivească la ceea ce ei gândeau că era jugul cel mai greu,
adică să abandoneze toate plăcerile şi să trăiască potrivit unei discipline ecleziastice rigide. Mulţi dintre
cei care, sub aspect exterior, îmbrăţişaseră învăţăturile reformei, nu aveau inima pregătită pentru
sistemul lui Calvin. El avea ideea ca statul să fie un fel de teocraţie care să oblige cetăţenii să se
conformeze legii lui Dumnezeu, fiind ameninţaţi cu judecăţile Vechiului Testament.
Calvin şi Farel expulzaţi din Geneva
După cum era şi de aşteptat, slujitorii reformaţi au ajuns în scurt timp să fie implicaţi în dispute aprige
cu congregaţiile lor. Ei greşeau în mod evident când încercau să impună un sistem rigid unui popor care
de multă vreme se obişnuise să trăiască după poftele lor, fără ca oamenii să fi fost pregătiţi moral
suficient şi fără ca inimile lor să fi fost pregătite prin harul lui Dumnezeu. Imediat după ce s-a stabilit la
Geneva, Calvin a întocmit un “Formular al învăţăturii şi disciplinei creştine” şi, împreună cu alţi
slujitori, a făcut eforturi pentru a-i determina pe cetăţeni în general, în adunarea populară, să abjure
papalitatea şi să jure să urmeze învăţătura şi ordinea fusese pregătită pentru ei. Cum mulţi au adus
obiecţiuni, au început necazurile şi s-a ascuţit spiritul de partidă, dar, cum slujitorii nu cedau, ei au ajuns
să renunţe să mai celebreze masa Domnului în mijlocul poporului, iar cetăţenii au hotărât să-i expulzeze
ăe slujitori, interzicându-le să se mai urce la amvoane.
În 1538, cei doi slujitori expulzaţi au părăsit, cu inimi triste, oraşul în care lucraseră mult, dar, din vreme
ce ai nu ne-au transmis nimic în legătură cu sentimentele lor, ne vom abţine de la a face presupuneri ce
gândeau pe când se depărtau de Geneva. Farel a mers la Neuchatel, unde lucrase mai înainte unde a şi
rămas până la sfârşitul zilelor sale. El a reuşit să instaureze acolo sistemul de disciplină care fusese
respins la Geneva şi a căutat să-i slujească Domnului şi bisericii sale cu multă râvnă până în 1565, când a
adormit în Isus la înaintata vârstă de şaptezeci şi şase de ani.
Calvin la Strasbourg. Lucrarea şi căsătoria lui
Calvin a mers la Basel, şi, de acolo, la Strasbourg, oraş în care fusese invitat cu toată stăruinţa de pastorii
Bucer şi Capito. A fost imediat numit profesor de teologie şi pastor al adunării compuse din refugiaţi
francezi. Nimic nu putea vorbi mai clar despre persecuţia înverşunată care bântuia prin Franţa decât
numărul de cincisprezece mii de francezi exilaţi care s-au strâns în jurul lui Calvin pentru a auzi
evanghelia în limba lor maternă. Şi dacă numai la Strasbourg au fost cincisprezece mii, ce număr mare
trebuie să fi fugit în Anglia, Germania şi în alte locuri! Calvin a lucrat acolo timp de trei ani predicând şi
scriind. Societatea mai cultivată şi adunarea mai educată decât cea de la Geneva se potriveau gusturilor
lui şi au fost un balsam pentru inima lui rănită. El a republicat Instituţiile, cu multe adăugiri, a scris un
comentariu asupra Epistolei către romani şi un tratat despre cina Domnului.
Aşa de fericit a fost la Strasbourg disciplinarul sterict şi sever că a şi consimţit să se căsătorească dacă
prietenii săi i-ar fi găsit o soţie potrivită. Prima dată i-a fost propusă o doamnă de viţă nobilă şi cu o dotă
bogată, dar Calvin a obicetat împotriva unei căsătorii cu cineva de rang superior, dar, dacă doamna ar fi
consimţit să înveţe limba franceză, el ar fi răspuns, însă ea a refuzat aceasta, aşa încheindu-se prima
propunere. I-a fost propusă o altă doamnă, şi, în acest nou caz, Calvin a făcut şi el câteva avansuri, dar,
din fericire, el a descoperit din timp că existau destule motive pentru a nu merge mai departe. În cele din
urmă, la sfatul prietenului său Bucer, el s-a căsătorit cu Idolette de Bure, o văduvă cu o evlavie profundă
şi cu mult curaj creştin. Cititorul îşi va aminti uşor ce mare contrast este între căsătoria lui Luther -
impulsivă, grăbită şi într-un moment nepotrivit -, şi negocierile matrimoniale ale lui Calvin, atât de
caracteristice la marii reformatori*.
Întoarcerea lui Calvin la Geneva
În timp ce Clvin avea o activitate atât de fericită la Strasbourg, totul se prăbuşea în dezodine, atât sub
aspect politic cât şi religios, pe malurile Lacului Leman. După plecare reformatorilor sobri, libertinii,
anabaptiştii şi papistaşii au devenit turbulenţi şi neguvernabili, iar unii magistraţi care fuseseră lideri ai
violenţelor împotriva slujitorilor au ajuns să sfârşească tragic. Acele tulburări şi judecăţi au făcut
poporul să creadă că păcătuiseră împotriva lui Dumnezeu prin aceea că îi expulzaseră pe slujitorii Lui
cei credincioşi, determinându-l să ceară cu voce tare reîntoarcerea lor. În 1540, consiliul celor două sute a
luat hotărârea “pentru a promova onoarea şi gloria lui Dumnezeu să recurgă la toate mijloacele posibile
pentru a-l determina pe Maestru Calvin să revină ca predicator”. Consiliul general sau adunarea
populară a emis ordinul ca “să fie trimişi emisari la Strasbourg pentru a-l aduce pe Maestrul Jean
Calvinus, care ste foarte învăţat, pentru a fi slujitor în acest oraş”.
Pentru a-i solicita să se întoarcă, transmiţându-i asigurări că va avea parte de o primire călduroasă,
consiliul a trimis o delegaţie onorabilă. Dar însuşi gândul de a se întoarce la Geneva l-a tulburat: îi era
groază de duritatea grosolană a oponenţilor săi neciopliţi, mai ales a libertinilor. Şi să lase situaţia lui
fericită de la Strasbourg pentru a se arunca în mijlocul necazurilor? Totuşi el dorea să facă voia
Domnului şi să fie călăuzit de El. Înafară de invitaţia oficială, el a mai primit şi scrisori de la prietenii săi
creştini, care-l îndemnau să se întoarcă. Unul, stăruind de el să se întoarcă, îl asigura că “la Geneva va
găsi un popor nou, schimbat prin harul lui Dumnezeu şi prin intermediul lucrării lui Viret”. Şi pastorii
din Zurich stăruiau ca el să se întoarcă, accentuînd sitaţia importantă de la Geneva, care era în
vecinătatea Germaniei, Italiei şi Franţei.
În cele din urmă, el a consmiţit să se întoarcă, supunându-se la ceea ce credea că este voia Domnului şi
stăpânului. “Nu există loc de sub cer,” spunea el, “de care să-mi fie mai groază ca de Geneva, dar nu mă
voi da înapoi de la nimic pentru a face ceea ce este spre binele bisericii”. Scriindu-i lui Farel cu privire la
decizia lui, el spunea: “Cum ştiu că nu-mi mai aparţin mie însumi şi că nu pot dispune de mine însumi
cum doresc, mă predau, legat ca o jertfă pentru Dumnezeu”. A plecat la 13 septembrie 1541. Înaintea lui
mergea un mesager călare trimis de Geneva, iar ceremoniile primirii au fost deosebit de onorabile pentru
toţi cei implicaţi*.
* Scott – History, vol. 3, p. 200; D’Aubigne – Calvin, vol. 6, cap. 15-17; Wylie – Protestantism, vol. 2, cap. 14
Calvin şi Servetus
Condamnarea la moarte a lui Miguel Servetus, marele eretic, la Geneva a fost discutată mult atât de
scriitorii romano-catolici cât şi de cei protestanţi, care o consideră o mare pată pe reputaţia altfel crată a
marelui reformator. Dar, când este să judecăm implicarea lui Calvin în această tristă afacere trebuie să
avem în minte marile diferenţe dintre secolul al şaisprezecelea şi secolul al nouăsprezecelea. Mulţi dintre
reformatori, atât în Germania cât şi în Elveţia, considerau că este de datoria lor să pedepsească cu
moartea erezia. Cu toate acestea, purtarea lui Calvin în această chestiune trebuie condamnată de orice
creştin luminat. Şi, în secolul al nouăsprezecelea, ne putem minuna cum un asemenea cercetător al
scripturii nu a văzut harul care străluceşte peste tot în Noul Testament. Creştinul este mântuit prin har,
se menţine prin har şi trebuie, cu siguranţă, să dea mărturie despre har într-o lume rea. Înafară de
aceasta, avem exemplul şi învăţătura Domnului nostru, care “fiind insultat, nu răspundea cu insultă;
suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept” (1. Petru 2:23). Şi “Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsca şi rugaţi-vă pentru
cei care se poartă rău cu voi şi vă persecută, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri: pentru că El
face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi... Voi deci fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru cel cerescf este desăvârşit” (Matei 5:44-48).
Dar, oricât ar părea de ciudat, Czlvin nu numai că a trecut cu vederea toate scripturile de felul acest, ci a
a considerat că “Nebucadneţar este deosebit de onorat în scriptură pentru că a hotărât pedeapsa capitală
împotriva oricui ar fi blasfemiat împotriva Dumnezeului lui Şadrac, Meşac şi Abednego şi nu se îndoia
că dacă ar fi fost disponibil un magistrat creştin evlavios şi zelos, atunci Pavel i-ar fi dat pe mâna lui pe
Imeneu şi Alexandru pentru ca să le aplice pedeapsa pe care o meritau”. Dar, dacă îndurartea ar fi
dispusă să cinsidere că acelea erau mai curând erori ale epocii decât ale omului, trebuie să avem în minte
faptul că dacă nu-l avem pe Hristos înaintea noastră ca exemplu şi regulă de viaţă, niciodată nu vom
scăpa de asemenea gânduri legaliste, indiferent de epocă. Moise şi Ilie trebuie să dispară şi să rămână
numai Isus singur. Dacă spunem că rămânem în El, atunci să şi umblăm cum a umblat El.
Caracterul lui Servetus şi execuşia lui
Miguel Servetus era un spaniol născut în acelaşi an ca şI Calvin, cu o minte ageră şi activă, capabil să se
lanseze în diferite întreprinderi, dar, din nefericire, mult prea speculativ în lucrurile divine. El a studiat
medicina, dreptul şi teologia, iar în cea din urmă a fost plin de încredere în sine, călăuzit de un spirit
îndrăzneţ în extravaganţe panteiste şi materialiste şi de opoziţie violentă împotriva Trinităţii. Şi în
această erezie, asemenea anabaptiştilor, - profeţii cereşti - a fost revoluţionar violent. Asemenea oameni
urmăresc în general să răstoarne guvernele şi creştinismul. Acesta era un mare păcat, care constituia şi
adevărata cauză a persecuţiei anabaptiştilor în acele zile. Aceştia i-au urmat pe reformatori în fiecare ţară
şi au căutat să submineze lucrarea lor afirmând că aceştia nu mergeau până la capăt şi că adevăraţii
creştini – aceia asemenea lor – ar trebui să conducă şi statul şi biserica şi că venise vremea ca sfinţii să
cucerească regatele lumii.
Înainte de a fi ajuns la Geneva, Servetus a scăpat din închisoare la Viena, unde fusese arestat pentru
publicarea unei lucrări ofensatoare şi blasfemiatoare, unde a fost ulterior şi ars în efigie odată cu cinci
baloturi de cărţi de-ale lui. Despre Calvin, care-l cunoştea bine1 şi care-i expusese ereziile cu mulţi ani
înainte de evenimentele de la Viena, se afirmă că ar fi spus: “Dacă Servetus ar ajunge la Geneva şi
influenţa lui ar putea fi hotărâtoare, atunci el nu ar mai pleca de acolo în viaţă2. Servetus a venit, iar
Calvin a informat consiliul în legătură cu sosirea lui şi a extras capete de acuzare din scrierile lui, care au
făcut ca el să fie condamnat la moarte. Fiind pus sub acuzare, consiliul i-a cerut să retracteze, să nege, să
dea explicaţii sau să se apere, după cum credea el de cuviinţă. Pentru pregătirea apărării i s-a acordat tot
timpul pe care l-a cerut, dar, în loc să caute să se împace cu inamicii sau să-şi facă prieteni printr-un
spirit sobru şI moderat, în apărarea lui el s-a arătat deosebit de insolent. L-a făcut pe Calvin mincinos în
repetate rânduri şi l-a şi numit cu apelative ca “Simon vrăjitorul”. Detaliile acestui caz au fost trimise şi
în alte state pentru a cere opinia3 lor şi s-a spus că “de comun acord toţi au conchis că el reînvia erorile
neevlavioase cu care satan tulburase biserica în vechime şi că era un monstru care nu trebuia suportat”.
Având aceste opinii în consens, consiliul Genevei a decis în unanimitate să fie dus la Champel şi ars de
viu.
1
n.tr.) Calvin a purtat corespondenţă cu Servetus înainte de venirea acestuia la Geneva. De asemenea, Servetus a
purtat corespondenţă şi cu Melanchton, şi atât âmpotriva lui Melanchton cât şi a lui Cavin, Servetus a vărsat mult
venin în scrisorile lui
2
n.tr.) se spune că fragmentul ar fi citat dintr-o scrisoare a lui Calvin către Farel
3
n.tr.) Potrivit legilor în vigoare la Geneva în acel timp, un străin ca Servetus ar fi fost în mod normal expulzat
(cam aşa cum se întâmplase anterior cu Farel şi Calvin), dare pare-se că Servetus îşi atrăsese ura la atât de mulţi
oameni din toată Europa încât s-a recurs la consultarea celorlalte cantoane ca un mijloc pentru a proceda altfel
decât prevedea acea lege a Genevei
Nenorocitul, până la sfârşit nu a arătat nici un semn de pocăinţă, dar a manifestat cea mai grozavă frică
de moarte. Când a auzit sentinţa, Calvin a fost extrem de afectat şi a intervenit pe lângă consiliu nu ca
Servetus să fie cruţat, ci ca sentinţa să fie mai uşoară, ca să fie folosită sabia şi nu focul, să fie decapitat şi
nu ars. Dar a fost refuzat, şi, la 27 octombrie 1553, el a fost dus pe colina Champel, unde fusese alcătuit
rugul. Se spune că la prima sclipire a focului Servetus a scos un ţipăt atât de grozav încât mulţimea a
tresărit şi a fost auzit la mare distanţă. Cărţile lui au fost arse împreună cu el, dar focul a ars lent şi el a
mai trăit o jumătate de oră în mijlocul rugului*.
* Consemnările originale ale procesului lui Servetus înaintea “Consiliului Mic al Genevei” au fost descoperite de
Albert Rilliet şi publicate în 1844, împreună cu un scurt tratat pe această temă, tradus din franceză de Dr.
Tweedie. Prezentarea acelor consemnări, deşi atât de târziu, va mai îmblânzi opinia publică cu privire la rolul lui
Calvin în moartea lui Servetus
Lucrarea lui Calvin
În mijlocul numeroaselor conflicte în care a fost angajat, Calvin a fost neobosit în lucrările sale pastorale
şi în eforturile pentru a expune şi contracara erorile atât în biserică cât şi în stat şi a răspândi lumina
adevărului în toate bisericile. “Prin faima şi influenţa acestui distins teolog, biserica din Geneva a sporit
numeric şi a ajuns să fie considerată ca fiind centrul cauzei reformate. La sugestia lui, în 1558, senatul a
înfiinţat un colegiu în care a fost profesor Theodore Beza împreună cu alţi mari învăţaţi şi oameni
talentaţi. Acel centru de învăţătură a ajuns în scurt timp să fie atât de renumit încât la el au venit
studenţi din Anglia, Scoţia, Franţa , Italia şi Germania atât în căutarea învăţăturii sacre cât şi a celei
seculare”. Prin aceste mijloace principiile reformei s-au răspândit larg în diferite şări ale Europei.
“Bisericile protestante îi sunt îndatorate lui Jean Calvin, şi, mai ales printre presbiterieni, amintirea lui
este încă venerată, el fiind acela care dă greutate organizării lor bisericeşti prin autoritatea numelui său”.
Alături de această minunată menţiune din “Credinţele lumii” suntem datori să mai adăugăm un câteva
cuvinte cu greutate ale istoricului episcopalian Fry: “Geneva a scăzut mult în aprecierile Bisericii Angliei
pentru că ea ara deosebit de favorabilă bisericii presbiteriene ca formă de organizare şi din cauza
atacurilor violente ale unora dintre teologii ei împotriva vechii guvernări episcopale, care încă mai
păstra o splendoare deosebită în Anglia şi Irlanda” (p. 487).
Lucrările publicate ale lui Calvin sunt deosebit de voluminoase. Ediţia de la Geneva cuprinde
douăsprezece volume folio. Ediţia de la Amsterdam – care se spune că ar fi cea mai bună pentru că a
folosit hârtie mai mare – a fost redusă la nouă volume. “Calvin Society” a publicat o traducere în
cincizeci şi patru de volume octavo. Acestea cuprind comentariile lui, prelegerile lui, diferite alte lucrări,
Instituţiile şi corespondenţa autorului. Comentariile au constituit, fără-ndoială, temelia studiilor tinerilor
teologi din şcoala lui Calvin de atunci şi până azi, şi, în această privinţă, cine oare poate evalua cât de
mari au fost efectele lucrării sale? Dar, înafară de aceste lucrări care ne-au parvenit trebuie să ne gândim
şi cât de mult timp au petrecut asemenea oameni publici primind vizite din toate colţurile lumii. Apoi,
era şi slujirea zilnică în cuvânt şi tot felul de activităţi publice. Era aşteptat şi să dea sfaturi bisericilor
prin scrisori. “Când ne gândim la scrisorile lui,” spune unul dintre admiratorii săi, “care privesc cele mai
importante chestiuni şi se adresează unor oameni cu poziţii din cele mai importante în Europa şi celor
mai mari intelectuali, ele sunt atât de numeroase încât unii ar putea presupune că el nu a făcut nimic
altceva decât să scrie scrisori. Dacă cercetăm comentariile lui, ele sunt atât de voluminoase şi atât de
spirituale şi aprinse şi pline de mireasma cuvântului divin încât par a fi toată lucrarea vieţii lui*”.
Calvin şi Calvinismul
Fie că suntem de acord cu conţinutul doctrinar al învăţăturii lui Calvin şi cu stilul în care a tratat
anumite subiecte, fie că nu, trebuie totuşi să recunoaştem că a fost foarte zelos, devotat şi harnic. Având
un trup slab şi bolnav şi pe parcursul unei vieţi relativ scurte el a fîcut o mare lucrare. Totuşi este de
temut că anumite afirmaţii extreme pe care le-a făcut cu privire la “a fi reprobat” nu sunt confirmate de
scriptură şi au făcut mult rău unor suflete scumpe. Dar, spunea Scott, “în gândirea lui Calvin era o
răceală şi o asprime care la- făcut să considere a fi obiecte ale intelectului ceea ce emoţiona mintea unora
care erau altfel, ceea ce mă face să concluzionez că el nu a apreciat cum se cuvine efectul pe care limbajul
lui îl avea asupra altor persoane. Şi cred că acele afirmaţii extreme şi limbajul greu de suportat au avut o
contribuţie semnificativă la înfierarea şi ura pe care le-a stârnit calvinismul până azi*”.
* Vol. 3, cap. 26
Ultimele zile ale lui Calvin
Cu toate că nu putem să urmărim vastele cercetări ale învăţatului teolog, nici să primim învăţăturile pe
care le-a dat el, apropiindu-ne de patul lui de moarte, vom simţi că el avea aceeaşi inimă şi acelaşi gând
cu noi. Vechiul şui credinciosul lui prieten, Farel, auzind de boala gravă a lui Calvin, i-a scris pentru a-i
spune că urma să vină pentru a-l vedea. El era în vâsrtă de şaptezeci şi cinci de ani şi avea o sănătate
proastă. Calvin, dorind să-l cruţe de călătoria obositoare, a dictat imediat următorul răspuns scurt, dar
plin de afecţiune: “Rămas bun, cel mai bun şi credincios frate al meu, şi cum este voia lui Dumnezeu ca
tu să-mi supravieţuieşti mie în această lume, te rog să trăieşti amintindu-ţi continuu de legătura noastră,
care, în măsura în care a fost utilă bisericii lui Dumnezeu, va purta pentru noi rod veşnic în cer. NU te
expune oboselii de dragul meu. Respir greu şi mă aştept mereu să-mi dau duhul, dar faptul că trăiesc şi
mor în Hristos îmi este deajuns, deoarece pentru ai săi viaţa şi moartea este un câştig. Încă odată, rămas
bun ţie şi tuturor fraţilor şi colegilor tăi. Geneva, 2 mai 1564”
Cu toate acestea, peste câteva zile, bunul bătrân a venit la Geneva şi a petrecut un timp cu prietenul său
în camera unde zăcea, dar istoria nu a consemnat ceea ce s-a întâmplat cu ocazia întrevederii lor. Spre
deosebire de Luther, care a fost înconjurat de prieteni şi admiratori, care au consemnat imediat tor ce a
spus sau a făcut el, dând astfel un caracter dramatic oricărui incident din viaţa lui, nu cunoaştem nimic
despre viaţa de casă, de familie şi viaţa socială a lui Calvin, ceea ce nu este o notă bună pentru cineva
care a ajuns să fie o figură centrală.
După ce i-a văzut pe mambrii senatului şi slujitorii de sub jurisdicţia Genevei şi li s-a adresat cu multă
afecţiune, a simţit că-şi încheiase lucrarea. Zrestul zilelor le-a petrecut în rugăciune aproape continuă.
Repeta cuvintele apostolului: “Suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu cloria care ...”
nu a mai putut încheia şi şi-a dat ultima suflare la 27 mai 1564.
“A trăit,” spunea Beza, “cincizeci şi patru de ani, zece luni şi şaptesprezece zile, jumătate din acest timp
fiind în slujba sacră. Era un om de statură medie, cu păr negru şi palid, cu ochi sclipitori până la moarte,
care exprimau o inteligenţă pătrunzătoare. A trăit aproape fără să doarmă. Memoria lui era incredibilă şi
judecata lui atât de sănătoasă încât hotărârile lui deseori păreau a fi oracole. Era scump la vorbă şi
dispreţuia elocvenţa artificială, dar era un bun scriitor, şi, prin exactitatea gândirii lui şi practica de a
dicta unui scrib, el a ajuns să vorbească aproape la fel cum şi scria... După ce am relatat cu bună credinţă
istoria vieţii şi morţii sale, după ce l-am observat timp de şaisprezece ani, mă simt îndreptăţit să declar
că el este un ilustru exemplu de viaţă şi moarte creştină, astfel încât va fi la fe de greu de imitat pe cât va
fi de greu de calomniat*”.
* Beza, citat de Scott, vol. 3, p. 485
Istoria Bisericii Capitolul 50. Reforma în Franţa
Capitolul 50. Reforma în Franţa

Istoria reformei în Franţa trezeşte sentimente din cele mai amestecate. Minunata înaintare a adevărului
ân acel regat dominat de frivolitate şi uşurătate stârneşte cel mai profund interes, mulţumire şi
admiraţie, în timp ce opoziţia vrăjmaşului şi triumful lui umple inima de cea mai mare părere de rău.
Francezii erau o naţiune mare şi au fost binecuvântaţi de timpuriu cu învăţăturile reformei. Cu patru ani
înainte de a se fi auzit vocea lui Luther sau cea a lui Zwingli, Universitatea de la Paris a fost zguduită de
proclamarea mântuirii fără plată a celui mai mare dintre păcătoşi, numai prin credinţa în Hristos şi fără
merite omeneşti. Învăţătura reformei nu a fost deci importată din Germania sau Elveţia, ci s-a născut pe
pământul Franţei. Nu se poate să nu deplângem faptul că un regat aşa de mare, cu o asemenea poziţie
centrală şi cu atâta inteligenţă nu a sfărâmat jugul papal aşa cum au făcut Anglia, Scoţia, Danemarca,
Suedia şi jumătate din Germania. Iar pentru această respingere a luminii Franţa a trebuit să plătească
scump prin revoluţiile ei periodice. Evanghelia harului lui Dumnezeu şi superstiţiile Romei au purtat
lupte violente una împotriva celeilalte şi, pe parcursul acelor lupte, au fost consemnate unele dintre cele
mai tragice scene din istorie.
Trezirea sufletelor prin harul divin pentru a vedea cât de important este adevărul a început, după cum
am văzut deja, prin intermediul lui Jacques Lefevre, care pe atunci era în vârstă de şaptezeci de ani, şi
prin intermediul lui Guillaume Farel. A urmat apoi Olivetan, iar el a fost acela prin care Calvin a ajuns
să-L cunoască pe Isus. În comentariul publicat încă din 1512, Lefevre spunea: “Dumnezeu, ne
îndreptăţeşte prin credinţă; El numai prin har dă îndreptăţirea pentru viaţa eternă”. Aceste câteva
cuvinte – ca în cazul lui Luther – “Cel drept va trăi prin credinţă” – ne arată clar că doctorul de la
Sorbonna, ca şi călugărul de la Erfurt, fusese învăţat de Dumnezeu şi că lumina divină îi umpluse
sufletul, iar acea rază cerească a ajuns să lumineze şi sufletele altora. Astfel, în timp ce Lefevre semăna
sămânţa vieţii eterne în sala de curs, Farel, deplin emancipat de sub superstiţiile Romei şi având
învăţătura temeinică a evangheliei lui Hristos, predica în popor cu mare îndrăzneală. “Tânăr şi hotărât,”
spunea Felice, “a făcut ca vocea lui tunătoare să răsune în locurile publice,” şi având titlul de maestru a
avut privilegiul de a ţine prelegeri la celebrul colegiu al cardinalului Lemoine, unul ditre cele patru mari
colegii ale facultăţii de teologie din Paris, la fel de renumit ca Sorbonna. Şi alţi tineri evanghelişti au fost
angajaţi în predicarea evangheliei şi răspândirea adevărului.
Preoţii şi doctorii Sorbonnei au ajuns să fie foarte alarmaţi că erau lezate interesele sfintei mame biserica,
aşa că universitatea a emis o declaraţie oficială prin care condamna noile opinii. Dar, înainte de a umrări
mai departe desfăşurarea evenimentelor, este bine să remarcăm intrarea în scenă a trei persoane, de care
depindeau destinele Franţei, şi anume: Francisc I, sora lui, Margareta şi mama lor, Louise de Savoie,
contesa de Angouleme.
Bunul rege Ludovic al XII-lea, numit părinte al poporului, a murit la 1 ianuarie 1515. Nici un alt suveran
al Franţei nu mai fusese atât de iubit şi de onorat până atunci, iar moartea lui a umplut de consternare
toate inimile. Când cortegiul funerar trecea pe străzi în drum spre catedrala Notre Dame, vestitorii
oficiali mergeau înaintea procesiunii, în timp ce clopotele sunau, strigând printre lacrimi: “Le bon roi
Louis, pere du peuple, est mort” – “bunul rege Ludovic, părintele poporului, a murit”. Judecând după
împrejurări, dacă reforma ar fi avut loc în timpul domniei lui, atunci întreaga Franţă ar fi devenit
protestantă, dar succesorul lui a fost un prinţ cu un caracter mult diferit.
La 25 ianuarie 1515, Francisc de Angouleme, duce de Valois, văr al reguelui, a fost încoronat la Reims cu
mult fast. Era înalt, chipeş şi avea toate calităţile unui bun cavaler şi soldat, însă era destrăbălat şi
necugetat, lăsându-se purtat de patimile lui oriunde l-ar fi condus acestea. Cu toate acestea, educaţia lui
nu a fost neglijată, ci l-a avut ca profesor pe Boisy, astfel încât era considerat unul dintre cei mai învăţaţi
principi ai Franţei şi preţuia mult literatura şi oamenii învăţaţi. S-a spus foarte puţin despre regina lui,
Claudia, dar sora lui, Margareta, care a fost mai târziu regina Navarei, a avut un loc important. Ea era cu
doi ani mai în vârstă decât el şi avea o mare influenţă asupra fratelui ei. Fiind convertită de timpuriu şi
una dintre primele presoane care a îmbrăţişat învăţăturile reformate, ea l-a oferit deseori adăpost celor
persecutaţi şi a reuşit să încline inima regelui spre celemnţă. Dar politica de stat şi pretinsul lui zel
pentru biserică, împreună cu influenţa parlamentului şi a Sorbonnei, s-au dovedit deseori mai puternice
decât iubirea pentru sora lui. Ca şi fratele ei, şi ea era înaltă, foarte frumoasă, cu maniere frumoase şi
avea o mare capacitate intelectuală şi calităţi deosebite, atât native cât şi dobândite. După convertirea ei,
cum, prin poziţia ei, dispunea de resurse bogate, toate puterile şi le-a dedicat Domnului şi alor săi.
Istoria acestor persoane remarcabile ne furnizează o imagine instructivă în ceea ce priveşte efectele
harului şi adevărului asupra inimii şi în viaţă. Ei erau singurii copii ai Louisei, care era în vârstă de
numai douăzeci de ani când a ajuns văduvă. Fiica ei, Margareta, nu ajunsese încă la vărsta de patru ani,
iar Francisc, cel mai mic, abia avea cincisprezece luni. Curajoasă, dotată şi conştientă de îndatoririle ei,
Louise s-a străduit pe cât posibil să se achite de responsabilităţile care-i reveneau. Cei doi copii iubiţi au
devenit biectele afecţiunii ei, care a fost ulterior răsplătită prin devotamentul arătat de ei faţă de ea, cu
toate că aceştia au urmat căi diferite. Acum trebuie însă să revenim la istoria noastră.
Cele dintâi roade ale reformei
Meaux a fost primul oraş din Franţa care a avut parte de expuneri publice ale învăţăturilor reforei şi
acolo au apărut primele roade ale evangheliei. La vreo douăzeci şi cinci de mile de Paris, în apropierea
frontierei cu Flandra, era un loc plin de muncitori – mecanici, dărăcitori de lână, nălbitori, fabricanţi de
pânză şi meşteşugari. Episcopul locului, Guillaume Brissonnet, un om nobil, fiind cinte de Montbrun, s-a
convertit la învăţăturile cele noi. Fiind dintr-o familie nobilă şi având prestanţă, Francisc I l-a trimis în
două rânduri ca ambasador la Sfântul Scaun, dar s-a întors la Paris mai puţin zelos ca fiu al bisericii
decât fusese înainte de a fi mers acolo. Probabil, ca şi Luther, i s-au deschis ochii şi a văzut marea răutate
a Romei şi deşertăciunea ceremniilor ei pompoase.
La revenirea din misiunile lui diplomatice a fost uimit ce interese se treziseră şi ce schimbări avuseseră
loc prin predicarea învăţăturilor celor noi. Universităţile erau în clocot fiind pline de dezbateri pe acest
subiect şi inimile meşteşugarilor din propria lui dioceză erau mişcate mult de veştile evangheliei care
ajunseseră până la ei. Acestea aveau loc în 1521, la patru ani după ce Luther bătuse în cuie tezele sale pe
uşa catedralei şi chiar în anul când el s-a înfăţişat înaintea Dietei de la Worms. Faptul că Meaux se
învecina cu Flandra şi acivităţile lor asemănătoare au creat numeroase ocazii de a lega relaţii care au
contribuit, fără-ndoială, la răspândirea opiniilor noi.
Episcopul, un om evlavios, dar smerit şi timid, a căutat să aibă o întrevedere cu Lefevre pentru a fi
instuit mai bine în acele învăţături. Bătrânul doctor i-a pus prelatului Biblia în mâini, asigurându-l că
Biblia şi numai Biblia este singura care conduce sufletul înapoi la ceea ce era de la-nceput evanghelia lui
Hristos. Înainte să fi fost şcoli, secte, ceremonii sau tradiţii, adevărul a fost mijlocul şi Duhul Sfânt a fost
puterea pentru mântuire. El a cercetat scripturile cu multă sârguinţă, şi, cu binecuvântarea Domnului,
ele au devenit izvorul fericirii lui. Scriindu-i Margaretei, asupra căreia el a exercitat o influenţă
sănătoasă, el spunea: “Gustul hranei divine este aşa de dulce încât face ca mintea să nu se mai sature: cu
cât mănâncă mai mult, cu atât mai mult o doreşte. Oare ce vas poate primi întreaga plinătate a acestei
dulceţi inepuizabile*?”
* Freer – History of Margaret, vol.1, p. 98; D’Aubigne, vol. 3, p. 509; Smiles – History of the Huguenots, p. 18
Convertirea Margaretei
Mulţi dintre oamenii eminenţi de la curtea lui Francisc, din cei care se bucurau de încrederea regelui,
erau favorabili în acel timp învăţăturilor lui Lefevre şi ale episcopului. Erau mulţi literaţi pe care
Francisc şi Margareta îi încurajaseră deja şi pe care îi protejaseră de atacurile Sorbonnei, care considera
că studiul limbilor ebraică şi greacă era o erezie dintre cele mai dăunătoare. Francisc, căruia îi plăcea
învăţătura,a invitat în statul învăţaţi, gândind, după cum spunea Erasmus, “să împodobească domnia lui
într-un mod mai magnific decât prin trofee, piramide sau construcţii splendide”. Pentru un timp el s-a
lăsat influenţat de sora lui, de Brissonnet şi de învăţaţii de la curtea lui. Deseori era de faţă la
conversaţiile învăţaţilor, ascultând cu plăcere discuţiile lor. În acea vreme a deschis calea pentru
cuvântul lui Dumnezeu întemeind catedre de ebraică şi greacă.
Dar, în legătură cu favoarea pe care au arătat-o mulţi învăţaţi ai vremii faţă de reformă, trebuie să avem
în minte un fapt: ei simţeau în mod clar puterea şi adevărul învăţăturilor prezentate de reformatori, dar
nu erau dispuşi să se separe de comuniunea cu biserica Romei. Ei simţeau şi recunoşteau că era necesară
reforma, dar sperau ca roma şi preoţimea ei să conducă reforma şi aşa să se realizeze speranţele lor. În
acel cerc de oameni sclipitori era o persoană cu convingeri mai profunde, a cărei conştiinţă era lucrată şi
care citea cu multă sârguinţ Noul Testament în greacă: aceea era Margareta de Angouleme. Dar ea era
nefericită şi inima îi era tristă în mijlocul veseliei zgomotoase de la curte. Francisc avea o deosebit de
mare afecţiune faţă de sora lui, pe care o numea “draga mea”, şi Margareta nu era mai puţin devotată în
efecţiunea faţă de fratele ei. Ei crescuseră împreună, umblaseră împreună pe câmpuri şi prin grădini în
copilărie, şi, pentru un timp, au avut aceleaşi gusturi. Dar a venit vremea ca ei să fie separaţi cel puţin
sub aspect moral.
Timpul când a apărut această divergenţă morală a făcut ca aceasta să fie ceva şi mai dureros. Frumuseţea
şi caracterul ei făceau ca ea să fie podoaba curţii fratelui ei şi el dorea ca ea să fie mereu alături de el.
“Francisc,” spunea Wylie, “după ce pentru un timp a oscilat între evanghelie şi Roma, între plăcerile
lumii şi bucuriile eterne, a făcut în cele din urmă alegerea. Dar, vai! a ales exact invers faţă de frumoasa
lui soră. Mergând cu Roma şi punându-şi coroana şi regatul şi mântuirea ca miză în joc a fost împotriva
reformei”. Mama, vai! şi-a urmat fiul în toate intrigile şi disimularea pe care le implica acea politică de
stat. Ea a exercitat cea mai puternică influenţă asupra regelui, aşa că unele din nenorocirile care au venti
asupra Franţei sunt atribuite politicii ei necugetate. Francisc a pus-o pe mama sa regentă a Franţei în
timpul cât a fost în campanie în Italia, spre marele necaz al parlamentului.
Margareta, prin harul divin, a fost condusă mai ales prin intermediul lui Brissonnet, la o mai clară şi mai
deplină înţelegere a evangheliei şi la cunoaşterea Domnului Isus ca Mântuitor. Aceasta s-a petrecut cam
prin anul 1521, tocmai când începea persecuţia, şi mulţi din cei persecutaţi au găsit la ea un adăpost pe
care providenţa, în îndurarea ei, l-a pregătit pentru acele zile rele.
Influenţa convertirii Margaretei s-a simţit printre persoanele de rang înalt de la curte şi în cercurile
literare ale capitalei. A fost o mare surpriză şi toţi vorbeau despre cum sora regelui îmbrăţişase opiniile
cele noi. Cei care doreau să oprească lucrarea Domnului au căutat să o distrugă pe Margareta. Ea a fost
denunţată regelui, dar el s-a făcut a crede că nu era adevărat. În acel timp, spunea Brantome, “ea era
foarte bună, blândă, amabilă, milostivă, făcând binefaceri şi nedispreţuind pe nimeni şi câştigând inimile
tuturor prin calităţile ei deosebite”. Inima găseşte o mare plăcere să zăbovească asupra unui asemenea
exemplu al harului bogat al Dumnezeului suveran în mijlocul corupţiei şi frivolităţilor de la curtea lui
Francisc. Dar Dumnezeu a dorit ca martorii săi şi purtătorii luminii sale să fie chiar în palat în zorii
reformei. Tânăra creştină a fost greu încercată, trecând prin numeroase şi grele lupte între conştiinţa ei şi
ceea ce se aştepta de la ea. “Inima timidă a prinţesei,” spunea D’Aubigne, “tremura înaintea mâniei
regelui. Ea oscila tot timpul între fratele ei şi Mântuitorul, neputându-se hotărâ să sacrifice pe nici unul...
Cu toate acestea, aşa cum era ea, a fost un personaj plăcut pe paginile istoriei. Nici Germania şi nici
Anglia nu au avut vreoa persoană asemănătoare”. Lumina ei, nu avem nici o-ndoială, a fost deseori
întunecată şi mărturia ei redusă la tăcere de privirile supărate ale regelui, care manifesta ură împotriva
reformei şi a prietenilor la care ţinea Margareta. Dar Domnul era cu ea, cu toate că acel caracter feminin a
făcut ca ea să rămână uneori în umbră.
Reforma lui Brissonnet
Episcopul curtean era oricând un oaspete binevenit la palat. Acolo îi pusese el Margaretei Biblia în mâini
şi prietenia lui cu Francisc i-a oferit multe ocazii de a răspândi opiniile cele noi printre filozofii şi
învăţaţii pe care monarhul găsea plăcere să-i strângă în jurul său. Fiind episcop şi având trecere la curte,
găsea mulţi ascultători, şi probabil că din acea perioadă şi de la convertirile lui Brissonnet şi a Margaretei
au venit înclinaţiile multor nobili francezi spre protestantism. Dar regele şi marea majoritate a poporului
au rămas fideli Romei şi mulţi dintre nobili, intimidaţi de ameninţările cu martiriul, au ezitat şi au dat
înapoi până ce, în cele din urmă, convingerile lor s-au estompat şi au rămas captivi în întunericul din
care le-a lipsit curajul moral pentru a ieşi*.
* Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 97
Brissonnet, plin de zel pentru reformarea bisericii, era hotărât să dea un exemplu prin reformarea
propriei sale dioceze. La întoarcerea de la Paris la Meaux, el a cercetat felul de viaţă şi învăţăturile
predicatorilor şi a descoperit că aproape toate amvoanele erau ocupate de călugări franciscani, în timp ce
diaconii, vicarii şi preoţii leneveau şi-şi cheltuiau veniturile la Paris. A descoperit că în toată dioceza lui
abia dacă erau zece preoţi rezidenţi şi că din cei o sută douăzeci şi şapte de preoţi abia dacă erau
paisprezece pe care episcopul îi putea aproba ăentru a oficia în dioceza lui. Atunci, întorcându-se spre
oameni care nu făceau parte din clerul său, episcopul l-a chemat nu numai pe vechiul său prieten
Lefevre, ci şi pe Farel, D’Arvande, Roussel şi Francisc Vatable. Lumina evangheliei s-a retras treptat de
la Paris, unde, în harul său suveran, Dumnezeu aprinsese primele scântei, iar persecutorii erau hotărâţi
să urmeze şi ei, însă furtuna a fost împiedicată pentru un timp să izbucnească. Trebuia ca reformatorii să
fie protejaţi de mâna divină până ce-şi vor fi împlinit lucrarea*.
* D’Aubigne, vol. 3, p. 352; Freer, vol. 1, p. 98
Biblia în limba franceză la Meaux
Ca şi englezul nostru Wycliffe, bătrânul Lefevre a dorit ca orice om din Franţa să aibă privilegiul de a citi
sfintele scripturi în limba lui maternă. Pentru aceasta, el a lucrat, cu ajutorul lui Brissonnet, la cele patru
evanghelii, care au fost publicate în octombrie 1522. Au urmat celelalte cărţi ale Noului Testament, aşa că
în octombrie 1524 a fost publicată la Meaux o ediţie completă a Noului Testament. Acolo a fost introdus
mai întâi marele izvor de lumină, care aşeza lucrarea pe temelii solide şi acolo au avut loc strângerile
publice ale primei adunări protestante.
Episcopul cel evlavios, prin zelul lui, a contribuit mult la înaintarea acelei lucrări bune. Cuvântul lui
Dumnezeu s-a răspândit larg şi cu o mare viteză, cei săraci primindu-l gratuit. Nicicând nu şi-a dedicat
un prelat veniturile unui scop mai nobil şi nicicând nu a părut vreo sămânţă să aducă o recoltă mai
glorioasă. Predicatorii s-au mutat de la Paris la Meaux, şi, văzând că acolo nu erau opriţi, au lucrat cu
toată libertatea, în timp ce cuvântul lui Dumnezeu era citit cu sârguinţă în casele şi atelierele poporului.
Efectul a fost subit şi puternic: lumina divină a luat locul întunericului papal. Cartea cea nouă a devenit
tema constantă a conversaţiilor lor, pentru că pe când mânuiau suveicile şi pieptenii, ei puteau vorbi
despre câte o nouă descoperire pe care tocmai o făcuseră citind evangheliile sau epistolele. Tot aşa şi
sătenii în vii, la ora mesei, când câte unul citea cu glas tare în timp ce alţii erau strânşi în jurul lui. “În
mulţi se născuse,” spunea un cronicar al vremii, “o mare dorinţă de a cunoaşte calea mântuirii, astfel
încât meşterii, nălbitorii şi dărăcitorii de lână, pe când lucrau cu mâinile lor, nu aveau altă modalitate de
recreere decât să vorbescă unul cu altul despre cuvântul lui Dumnezeu şi să se mângâie unul pe altul
prin el. Duminicile şi sărbătorile erau în special dedicate citirii scripturii şi cercetării voiei lui
Domnului”.
Următorul citat dintr-un istoric catolic, cu toate că acesta era ostil, dă mărturie despre influenţa pozitivă
a cuvântului lui Dumnezeu asupra poporului: “Lefevre, ajutat şi de renumele lui de mare învăţat, prin
vorba lui meşteşugită, a reuşit să-l inguşească şi să-l amăgească în aşa hal pe Monseniorul Brissonnet
încât l-a făcut să se abată în mod atât de trist că până azi este imposibil să fie eliberat oraşul Meaux şi
dioceza de învăţătura cea urâcioasă, unde s-a răspândit extraordinar de mult. Rătăcirea bunului episcop
a făcut mult rău, din vreme ce până atunci el fusese atât de devotat lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria*”.
* Citat de D’Aubigne, vol. 3, p. 544
Efectele binecuvântate ale cuvântului lui Dumnezeu
Oamenii simpli au ajuns în scurt timp să fie mai bine instuiţi decât aceia care înainte le fuseseră
învăţători, adică decât călugării franciscani. Creştinismul luase locul superstiţiilor şi cuvântul lui
Dumnezeu le descoperea sufletelor pe Hristos ca soare şi centru al luminii divine. Au înţeles atunci că a
se ruga la sfinţi era idolatrie şi că Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi că tronul
harului este deschis pentru toţi. Meaux ajunsese focarul luminii şi centrul de unde lucrarea cea mare se
răspândea în Franţa, până într-atât încât devenise un proverb cu privire la faptul că oricine agrea noile
opinii “băuse de la fântâna din Meaux”.
Predicarea slujitorilor celor noi s-a limitat pentru un timp la adunări private, dar, cum numărul
ascultătorilor a crescut, ei au prins curaj şi s-au suit la amvoane în public. Şi episcopul, la rândul lui, a
predicat şi şi-a implorat turma să nu le dea ascultare celor care ar fi dorit să-i depărteze de cuvântul lui
Dumnezeu şi nici chiar dacă un înger ar fi coborât din cer pentru a le vesti o altă evanghelie nu trebuiau
să asculte de el. Lefevre, prezentând energic cuvântul lui Dumnezeu, a exclamat odată: “Regi, prinţi,
nobili, popoare şi toate naţiunile se cuvine să aibă speranţa numai în Hristos singur! ... Veniţi voi pontifi,
voi regi, voi cei cu inima generoasă! ... Naţiuni, treziţi-vă pentru lumina evangheliei şi inspiraţi viaţa
cerească! Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru toate”. Şi, de atunci încolo, acea expresie a
devenit motto-ul acelei şcoli: Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru toate.
Astfel, raza de lumină pe care am văzut-o strălucind în întunericul prejudecăţilor prin anul 1512 - când
Lefevre a proclamat de la tribuna Sorbonnei papistaşe zădărnicia faptelor fără credinţă şi că există un
singur mijlocitor între Dumnezeu şi om, şi a denunţat cu multă îndrăzneală idolatria acelora care
adresau rugăciuni şi invocaţii Fecioarei şi sfinţilor – acea rază divină nu a putut fi stinsă. Timp de
aproape doisprezece ani ea s-a tot extins până ce a ajuns un far în îutunecimea din jur, arătând la zeci de
mii de oameni calea vieţii şi păcii şi cum să evite căile morţii şi infernului*.
* Freer, vol. 1, p. 70
Începutul persecuţiei în Franţa
Trebuie acum să privim la celelate aspecte ale tabloului: dacă turma cea tânără de la Meaux se hrănea în
pace în păşunile verzi, sub grija episcopului, călugării, cărora puţin le păsa de păşunile cele verzi ale
evangheliei când îşi pierdeau influenţa şi veniturile şi se întorceau din peregrinările lor cu pungile goale
spuneau: “Aceşti învăţători noi sunt eretici şi atacă cele mai sfinte rânduieli şi neagă cele mai sacre
taine”. Apoi, prinzând curaj, cei mai aprigi dintre ei au mers la palatul episcopal, şi, fiind primiţi de
prelat, i-au spus: “Zdrobeşte această erezie, altfel această molimă care pustieşte oraşul Meaux se va
răspândi în tot regatul”. Brissonnet a fost impresionat şi, pentru moment, tulburat de zelul călugărilor
îndrăzneţi, dar nu a cedat. Cu toate că evlavia şi zelul episcopului erau admirabile, el era un om timid şi
tindea să temporizeze când se apropia pericolul. Îi lipsea fermitatea şi duhul statornic care le permite
unora ca, în zilele persecuţiei, să-şi dea mai curând viaţa decât să renunţe la o conştiinţă curată şi la
adevăr, aşa că a căzut, călcându-şi pe conştiinţă şi renunţând la adevăr pentru a-şi salva viaţa şi
libertatea.
Călugării, înfuriaţi de faptul că nu fuseseră primiţi bine de episcop, au hotărât să-şi prezinte plângerile
înaintea unei instanţe mai înalte şi s-au grăbit să meargă la Paris, unde l-au denunţat pe episcop înaintea
Sorbonnei şi a parlamentului. “Oraşul Meaux,” spuneau ei, “împreună cu toată regiunea din vecinătatea
lui, este infectat cu erezie şi apele spurcate izvorăsc chiar din palatul episcopal”. Astfel s-a înălţat
strigătul de erezie şi Franţa a auzit la scurt timp după aceea apelul la persecuţie împotriva evangheliei.
Notoriul sindic Noel Beda a ascultat cu plăcere, la război el fiind în elementul lui natural. Cu puţin
înainte ca Francisc să se fi suit pe tron, el fusesese ales conducător al Sorbonnei, aşa că se simţea dator să
se războiască împotriva oricărei afirmaţii sau dogme diferite de filozofia acelei şcoli şi de articolele
credinţei romano-catolice. “El diseca cu pasiune scrierile reformatorilor,” spunea Miss Freer, “pentru a
găsi erorile lor şi a le expune triumfător înaintea sorboniştilor ostili. Oratoria lui incandescentă tuna
împotriva studiului limbilor greacă şi ebraică, iar Parisul şi universitatea au răsunat încă odată de
protestele mânioase ale irascibilului sindic. Expresiile bucuriei sale fanatice având înainte perspectiva
războiului au făcut ca universitatea să se cutremure cu groază. Nici unul nu a îndrăznit să spună ceva
când cercetarea aspră a lui Beda ar fi putut detecta la el vreo urmă de erezie chiar şi atunci când nimeni
înafară de el nu ar fi visat existenţa ereziei”. Aşa era omul cu care trebuia să se confrunte timidul
Brissonnet, alături de el fiind şi alţii cu acelaşi duh. Erasmus spunea: “Într-un singur Beda sunt trei mii
de călugări”.
Înfrângerea de la Pavia, unde a căzut floarea nobilimii franceze şi regele cavaler a fost luat prizonier de
Carol al V-lea şi dus la Madrid, au făcut-o pe Louise, mama regelui, regenta Franţei*. Aceasta a fost de
rău augur pentru reformatori, pentru că ea moştenise vrăjmăşia familiei de Savoia împotriva evangheliei
şi devenise conducătoarea unui fel de cavalerism licenţios, care nu numai că a întinat curtea fiului ei, ci
s-a şi dovedit mai târziu o mare piedică în calea răspândirii evangheliei curate.
* Pentru o scurtă dar plastică descriere a memorabilei bătălii, pe care Wylie o numeşte “inundarea Franţei”, vedeţi
Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 153
Brissonnet acuzat de erezie
În calitate de regent, ea a pus Sorbonnei următoarea întrebare: “Prin ce mijloace pot fi înlăturate şi
extirpate învăţăturile blestemate ale lui Luther din cel mai creştin regat?” Răspunsul a fost scurt şi foarte
apăsat: “Prin rug”. Şi s-a adăugat că, dacă acel mijloc nu era pus cât mai curând în aplicare, atunci urma
să fie grav pătată onoarea regelui şi a Doamnei Louise de Savoia. Astfel, sub pretextul găunos de a întări
tronul şi a menţine legile şi ordinea, autorităţile au fost obligate să scoată din teacă sabia persecuţiei.
Beda şi călugării din Meaux au condus persecuţia împotriva episcopului şi a prietenilor săi, reformatorii,
cu un duh de răzbunare neînduplecat. A fost acuzat că susţinea învăţături lutherane. Ediţia în franceză a
Noului Testament, lucrarea la care se asociaseră Brissonnet şi Lefevre, a fost denunţată vehement, şi mai
ales prefaţa pe care Lefevre a adresat-o “tuturor cititorilor creştini”. Din acea prefaţă şi din alte lucrări
publicate la Meaux, Beda a extras patruzeci şi opt de propoziţii pe care facultatea de teologie le-a
declarat eretice.
Atunci Brissonnet a înţeles ce-i sta înainte: trebuia să abandoneze învăţăturile cele noi sau să ajungă în
închisoare, poate chiar la rug. Nu a avut curajul necesar pentru a rezista. Fiind o fire timidă, ameninţările
lui Beda l-au îngrozit. Pe deasupra, prietenii l-au convins să facă atâtea concesii cât s-ar fi cerut pentru a
satisface Roma, ca apoi să continue lucrarea reformatoare mai în ascuns. Putea conta şi pe protecţia
Margaretei, care pe atunci era la Saint Germain. Dar, vai! nu era pregătit să sufere ocara lumii, să
părăsească biserica Romei şi să abandoneze bogăţiile şi poziţia socială de dragul adevărului. Lucrurile
veacului prezent au biruit şi el a cedat acceptând condiţiile Sorbonnei. În octombrie 1523, potrivit
mandatelor episcopale a emis hotărâri penttru: 1. A restabili rugăciunile publice adresate Fecioarei şi
sfinţilor; 2. A interzice oricui să împurumute, să citească sau să aibă în posesia lui lucrările lui Luther; 3.
Interdicţia ca Lefevre, Farel şi prietenii lor să suie la amvoane, şi nu numai atât, ci şi expulzarea lor din
dioceza Meaux. El a mai trebuit, pe deasupra, să plătească o amendă de două sute de livre.
Cât de grea trebuie să fi fost această primă lovitură atât pentru slujitori cât şi pentru popor! Turmele s-au
risipit, iar păstorii, cu inimi grele, au părăsit Meaux. Lefevre a mers la Nerac, unde, sub protecţia
Margaretei, şi-a sfârşit cariera la înaintata vârstă de nouăzeci şi doi de ani. Farel a fugit în Elveţia, unde
am văzut că s-a angajat rapid în lucrarea Domnului. Gerard Roussel a contribuit la înaintarea reformei în
regatul Navarrei. În urma persecuţiei, membrii bisericii s-au risipit prin toată Franţa, iar restul turmei,
cei prea săraci pentru a fugi, a trebuit să stea şi să suporte greul furtunii*.
* Wylie – Protestantism, vol. 2, p. 141Ş D’Aubigne, vol. 3, cap. 7; Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 134; Fry
– History, p. 356
Primii martiri ai Franţei
Brissonnet căzuse, Lefevre şi prietenii lui fuseseră nevoiţi să fugă şi biserica reformatp de la Meaux se
risipise. Călugării s-au suit din nou la amvoane: era începutul victoriei lor. Dar Roma n-a fost satisfăcută
atunci, cum n-a fost satisfăcută niciodată, fără a vărsa sângele sfinţilor. “Puterea sacerdotală şi cea civilă,
Sorbonna şi parlamentul, şi-au dat mâna, iar mâinile lor au ajuns curând pătate de sânge. Au trecut din
nou la lucru pentru că numai sângele putea satisface fanatismul Romei”. Creştinii din Meaux, deşi
rămăseseră fără păstor, au continuat să aibă întâlniri particulare pentru a citi cuvântul şi a se ruga. Unul
dintre ei, Jean Leclerc, un dărăcitor de lână, era atât de învăţat în cuvânt încât în scurt timp a ajuns să fie
rivit ca acela pe care Domnul îl ridicase pentru a-i întări şi încuraja. E drept că nu fusese educat în vreun
colegiu, nici nu fusese hirotonit, dar avea credenţialele cerului şi a luat asupră-şi slujba de supraveghere,
pe care episcopul cel învăţat o abandonase.
Leclerc a început bine, vizitând casele ucenicilor şi întărindu-i, dar duhul lui s-a întărâtat văzând cum
călugării jubilau de victoria lor. Dacă ar fi putut răsturna tot edificiul papalităţii şi umple toată Franţa de
adevărul evangheliei, atunci inima i-ar fi fost mulţumită. Dar, asemenea multora din acel timp cu un
duh înflăcărat, zelul l-a făcut să iasă din limitele prudente. El a scris o proclamaţie în care îl numea pe
papă antihrist şi în care prevedea căderea împărăţiei lui, spunând că Domnul avea să-l nimicească cu
suflarea gurii Sale. Cu multă îndrăzneală, el a lipit acel afiş pe uşa catedralei. Imediat s-a produs o mare
agitaţie. Preoţi, călugări şi cetăţeni s-au strâns înaintea afişului. Leclerc a fost bănuit şi a fost luat şi
aruncat în închisoare. Procesul lui s-a încheiat în câteva zile. Dărăcitorul de lână a fost condamnat să fie
biciuit timp de trei zile în timp ce era dus prin oraş, apoi însemnat cu fierul roşu pe frunte. A fost purtat
pe străzi cu mâinile legate în timp ce călăii îşi îndeplineau cu mult sârg slujba. L-a urmat o mare
mulţime: papistaşii furioşi şi prietenii manifestând compasiune. Când marca infamiei i-a fost imprimată
pe frunte cu fierul roşu, o femeie s-a apropiat de martirul cu fruntea neagră şi arsă şi a căutat să-l
încurajeze: era mama lui. Credinţa şi dragostea maternă se luptau în inima ei, dar, în cele din urmă, a
triumfat credinţa şi ea a exclamat cu voce tare: “Glorie lui Isus Hristos şi martorului său!” Mulţimea, atât
de impresionată de vocea ei emoţionantă, i-a făcut loc şi ea s-a întors acasă în timp ce fiul ei era expulzat
din Meaux.
Leclerc a ajuns la Metz, unde reforma făcuse oarece progres. Cu toate că avea marca de eretic pe frunte,
zelul lui nu a scăzut şi curajul nu l-a părăsit, însă n-a fost deloc prudent. Se apropia una dintre marile
sărbători. La mică distanţă înafara porţilor oraşului era o capelă cu imagini ale Fecioarei şi ale celor mai
vestiţi sfinţi ai provinciei, unde toţi locuitorii Metzului aveau obiceiul de a face pelerinaj într-o anumită
zi a anului pentru a se închina la acele pietre spre a obţine iertarea păcatelor. Sufletul evlaviosului şi
curajosului Leclerc a fost tulburat puternic. Mâine – gândea el – tot oraşul care s-ar cuveni săse închine
singurului Dumnezeu adevărat, se va pleca înaintea acestor blocuri de lemn şi de piatră. Fără a se
consulta cu fraţii mai de seamă de acolo, el s-a strecurat afară din oraş înainte de închiderea porţilor şi s-
a aşezat înaintea statuilor, cu mintea agitată. Pasajul din exod 23: “Să nu te pleci înaintea dumnezeilor
lor şi să nu le slujeşti şi să nu faci după faptele lor, ci să-i nimiceşti cu totul şi să le sfărâmi statuile” (v.
24) i s-a părut a fi ceea ce-i spunea Duhul Domnului, şi, după cum spunea Beza, fiind “purtat de o
inspiraţie divină”, a sfărâmat statuile şi, cu indignare, le-a împrăştiat cioburile înainte altarului. În zori a
intrat din nou în Metz.
Peste câteva ore totul era în mişcare în vechiul oraş Metz: sunau clopotele, populaţia se strângea, erau
desfăşurate steaguri, şi toţi, având în frunte preoţi, canonici şi călugări, au mers cu fum de lumânări şi
de tămâie spre capela Fecioarei. Dar, dintr-odată, toate instrumentele muzicale au tăcut şi mulţimea a
fost cuprinsă de o agitaţie de nedescris când a văzut capetele, braţele şi picioarele divinităţilor lor
împrăştiate în locul unde veniseră să se închine.
Martiriul lui Leclerc
A fost suspectat ereticul înfierat. Moarte, moarte nenorocitului pângăritor, au strigat şi s-au întors în
grabă la Metz. A fost prins Leclerc. Acesta şi-a recunoscut imediat crima şi a rugat poporul amăgit să se
închine numai lui Dumnezeu. Când a fost adus înaintea judecătorilor, el şi-a mărturisit cu îndrăzneală
credinţa în Hristos, Dumnezeu venit în carne şi a declarat că numai Lui I se cuvine închinare. A fost
condamnat să fie ars de viu şi dus imediat la locul de execuţie. Persecutorii s-au străduit să facă
pedeapsa lui cât mai groaznică. El a privit pregătirile pentru tortură rămânând calm şi ferm şi a fost
neclintit la auzul strigătelor călugărilor şi poporului, şi, prin minunata putere a harului lui Dumnezeu,
nici un semn de slăbiciune nu a afectat gloria sacrificiului său. Au început tăindu-i mâna dreaptă, după
care i-ai smuls carnea cu un cleşte înroşit în foc şi au încheiat arzându-i pieptul. În timp ce duşmanii se
străduiau să inventeze noi torturi, mintea lui Leclerc era liniştită. El a recitat solemn, cu voce tare,
cuvintele psalmistului: “Idolii lor sunt argint şi aur, lucrarea mîinilor omului. Au gură, dar nu vorbesc,
au ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud, au nas dar nu miros, au mâini dar nu ating, au picioare dar nu
umblă, nu scot nici un sunet din gâtul lor. Cei care i-au făcut sunt asemenea lor şi aşa este oricine se
încrede în ei. Încrede-te în Domnul, o, Israele! El este ajutorul tău şi scutul tău” (Psalmul 115:4-9). După
acestea, Leclerc a fost ars la foc mic. Aşa a murit primul martir al evangheliei în Franţa*.
Dar preoţii nu s-au mulţumit numai cu sângele sărmanului dărăcitor de lână. Protopopul Chatelain
îmbrăţişase învăţăturile reformei şi a rămas neclintit în credinţă. A fost denunţat înaintea cardinaluilui
de Lorraine, dezbrăcat de veşmintele preoţeşti, şi, în haine de laic, predat puterii seculare, care l-a
condamnat să fie ars de viu, după care, în scurt timp, slujitorul lui Hristos a fost mistuit de flăcări. Dar,
după cum era de aşteptat, aceste tragedii au făcut ca lutheranismul să se răspândească în tot districtul
metz. “Spectatorii,” spunea un cronicar, “erau uimiţi şi nu puţini, mişcaţi de compasiune, retrăgându-se
de la acele scene triste, au mărturisit evanghelia pentru care au văzut cum, cu seninătate şi cu un curaj
nobil, îşi dăduseră viaţa martirii”.
Reflecţii asupra căderii lui Brissonnet
Este greu să părăsim cenuşa lui Leclerc fără a gândi cu tristeţe la bietul episcop. Dacă Leclerc este de
condamnat pentru lipsa de înţelepciune, el trebuie admirat însă pentru curajul lui. Dar Brissonnet?
Având mulţi prieteni la curte, el şi-a păstrat mitra, palatul şi bogăţiile, dar aceasta cu preţul conştiinţei,
al adevărului şi al cununii vieţii. “Nu ne vom aventura să facem speculaţii ce trebuie să fi gândit
Brissonnet,” spunea Wylie, “văzând cum, unul după altul, cei care fuseseră turma lui, mergeau la rug şi
de la rug în cer. Să nu fi fost oare momente în care el să fi simţit că mitra pe care o păstrase cu un
asemenea preţ îi ardea fruntea? Că se cuvine să se ridice şi să-şi părăsească palatul şi toate onorurile, ca,
mergând în închisoare şi apoi la rug, să se alăture membrilor fostei sale turme, care merseseră înaintea
lui pe acea cale, spre a moşteni împreună cu ei onoruri şi bucurii cu mult mai înalte decât acelea pe care
le puteau da papa şi regele Franţei? Dar, indiferent ce va fi simţit el şi indiferent care vor fi fost hotărârile
lui lăuntrice, ştim că gândurile lui nu au ajuns niciodată să se maturizeze spre a conduce la fapte”.
Omeneşte am fi dispuşi să atribuim căderea lui Brissonnet unei slăbiciuni a caracterului său, înşelăciunii
bogăţiilor şi influenţei prietenilor. Cazul lui a fost judecat cu uşile închise, înaintea unei comisii, astfel
încât nu se ştie în ce măsură a renunţat la credinţa pe care o predicase şi pentru răspândirea căreia
arătase un zel aparent sincer. El a rămas în comuniunea Romei până la moarte, care a avut loc la câţiva
ani după ce s-a dezis, şi în tot acel timp s-a străduit să trăiască în aşa fel încât “ortodoxia” să nu-i fie pusă
la-ndoială.
Dacă este să judecăm în zilele noastre asemenea cazuri, trebuie să ţinem cont de multe lucruri. Ei abia
ieşeau din întuneric, de sub superstiţii şi de sub răutatea de nedescris a papalităţii. Oamenii evlavioşi şi
cu cuget curat, cum era Brissonnet, vedeau că reforma era foarte necesară şi doreau în mod sincer s-o
promoveze, chiar dacă nu se gândiseră la o despărţire completă de comuniunea ei. Ideea despărţirii, aşa
cum ne învaţă Domnul nostru în Ioan 17, când El îi aşează pe ucenici pe poziţia Lui de om respins pe
pământ şi primit în cer, nu mai făcea parte din învăţătura acelei vremi. Luther, un om cu convingeri
profunde şi cu credinţa puternică, nu a fost de fapt niciodată separat în duh de idolatria Romei: el nu a
fost un sfărâmător de statui şi învăţătura lui cu privire la sacramente contrazicea ceea ce predica el.
Relaţiile cereşti ale creştinului şi bisericii nu erau înţelese şi, în învăţătura primilor reformatori, era foarte
puţin despre adevărul separării. Era în principal doctrină, dar relativ puţin pentru inimă. Locuirea
Duhului Sfânt în credincioşi în mod individual şi în adunare, în calitate de casă a lui Dumnezeu, ca şi
speranţa în venirea Domnului nu au fost cunoscute de reformatorii din secolul al XVI-lea. Aşa că trebuie
să avem multă îngăduinţă şi să nu-i judecăm prea aspru pe unii care au ezitat sau chiar au dat înapoi
când au văzut rugul, şi, pe de altă parte, trebuie să admirăm harul lui Dumnezeu care a triumfat în mulţi
care cunoşteau puţin adevăr. Duhul Sfânt era învăţătorul lor şi ei ştiau ce era necesar pentru propria lor
mântuire şi pentru gloria lui Dumnezeu.
Convertirea şi credinţa lui Louis Berquin
Una dintre victimele ilustre din acele zile de început a fost Louis Berquin, un gentilom din Artois, ofiţer
în garda de corp a regelui. “El ar fi ajuns un fel de Luther al Franţei,” spunea Beza, “dacă în Francisc ar fi
găsit un fel de Elector al Saxoniei”. Spre deosebire de cavalerii epocii, care erau obişnuiţi numai cu coiful
şi sabia, el era învăţat, meditativ, cinstit, deschis şi generos faţă de săraci. El ajunsese să aibă un bun
renume la curtea lui Francisc, şi, fiind la adăpostul patronajului stăpânului său, el a studiat cu sârguinţă
lucrările reformatorilor, ajungând în scurt timp unul dintre cei mai zeloşi convertiţi. Prin harul lui
Dumnezeu, convertirea lui s-a dovedit a fi autentică. Învăţătura lui, elocinţa şi influenţa lui au fost de
atunci consacrate în slujba evangheliei. Mulţi îl priveau ca pe un reformator al ţării sale. Timpul liber şi-l
petrecea traducând în franceză lucrările lui Luther, Melanchton şi Erasmus şi scriind tratate cu privire la
învăţăturile fundamentale alşe credinţei creştine, pe care le-a tipărit pe cheltuiala lui.
Acest eretic – gândea Beda – este mai rău decât Luther, dar aşa de discret era cavalerul creştin încât era
greu de produs probe care să ducă la condamnarea lui pentru erezie. Au fost folosiţi spioni care au
pândit fiecare cuvânt rostit de Berquin. În cele din urmă s-au găsit martori care au dovedit că el spusese
că era eretic ca, în predica dinaintea mesei, să fie invocată Fecioara Maria în loc să fie invocat Duhul
Sfânt. Atât a fost suficient. Sindicul a obţinut autorizaţie de la parlament să percheziţioneze locuinţa lui
Berquin şi i-a confiscat toate cărţile şi hârtiile, pe care le-a prezentat facultăţii de teologie. Scrierile au fost
condamnate ca având tendinţe eretice şi Berquin a fost aruncat în închisoare. “Acesta,” a spus
sângerosul Beda, “nu ne va scăpa, ca Brissonnet şi Lefevre”. El a fost ţinut izolat în perioada de pregătire
a procesului şi a rugului la care era sigur că urma să fie condamnat.
Margareta, care dintotdeauna mărturisise admiraţie faţă de talentele lui Berquin, a fost imediat
informată de soarta lui şi s-a interesat în favoarea lui. Având cazul nefericit al lui Brissonnet şi fiindu-i
groază că Berquin urma să fie dus la rug, i-a scris fratelui său descriindu-i regelui insolenţa Sorbonnei de
a-l aresta pe unul dintre ofiţerii săi sub un asemenea pretext fără a fi căpătat mai întâi acordul lui.
Sugestia a atins mândria lui Francisc, care a izbucnit ameninţând parlamentul şi a dat ordine ca ofiţerul
său să fie eliberat. A fost închis o a doua oară, şi iarăşi a fost salvat de rege, care l-a sfătuit să fie mai
prudent, însă convingerile lui puternice cu privire la datoria lui ca martor al lui Hristos nu au putut fi
suprimate, aşa că el a lucrat pentru a răspândi adevărul printre săracii din ţară şi printre prietenii săi din
oraş şi la curte. Dar inima lui ardea de dorinţa de a transmite întregii Franţe convingerile lui. A fost
închis a treia oară, şi atunci Sorbonna s-a asigurat că prada nu-i mai scapă. Regele era atunci prizonier la
Madrid şi Louise era atotputernică la Paris. Împreună cu Duprat, cancelarul fără scrupule, ea i-a sprijinit
pe persecutori. Dar cuvântul Margaretei a avut din nou influenţă asupra fratelui său cel impulsiv, care,
la 1 aprilie 1526, a dat poruncă să fie suspendate procedurile până la venirea regelui.
Când a ajuns din nou în libertate, prietenii săi mai căldicei l-au implorat să evite să-i mai ofenseze pe
doctorii care îl însemnaseră spre nimicire. Mai ales Erasmus, care aflase că el urma să publice traducerea
uneia dintre lucrările sale în latină adăugând şi note, i-a scris scrisoare după scrisoare pentru a-l
convinge să renunţe. “Lasă viespile acestea,” spunea el, “şi mai ales nu mă amesteca pe mine în aceste
chestiuni; povara mea este deja destul de grea. Dacă ai plăcerea de a te angaja în dispute, atunci aşa să
fie, însă, cât despre mine, eu nu doresc aşa ceva”. Şi i-a mai scris din nou: “Cere o ambasadă într-o ţară
străină. Călătoreşte în Germania. Ştii că Beda şi agenţii lui, ca o hidră cu o mie de capete împroşcă venin
în toate părţile. Numele vrăjmaşilor tăi este Legiune. Să fie cauza ta mai dreaptă decât aceea a lui Hristos
şi tot nu te vor lăsa, ci îţi vor provoca un sfârşit crud. Nu te încrede în protecţia regelui. Şi mai ales, nu
mă amesteca cu facultatea de teologie”. Scrisoarea, atât de caracteristică filozofului timid, care
întotdeauna a căutat să urmeze calea de mijloc între evanghelie şi papalitate, nu a făcut decât să
întărească curajul lui Berquin. Atunci s-a hotărât să nu mai rămână în defensivă, ci să atace. A trecut la
lucru şi a extras din scrierile lui Beda şi ale alor săi douăsprezece propoziţii pe care i le-a prezentat lui
Francisc că erau false, contrare Bibliei şi eretice.
Sorobonniştii au fost buimăciţi. Au fost extrem de revoltaţi. Cum! Tocmai apărătorii credinţei, stâlpii
bisericii, să fie acuzaţi de erezie de un lutheran care merita* de o mie de ori să fi murit! Regele a găsit
totuşi plăcere că avea ocazia să-i umilească pe acei doctori turbulenţi şi le-a porincit să condamne sau să
confirme cele douăsprezece propoziţii folosind scriptura. Aşaceva ar fi fost extrem de greu pentru
învăţaţi şi afacerea ar fi luat o întorsătură gravă pentru ei, când un accident a întors lucrurile în favoarea
Sorbonnei: o statuie a Fecioarei a fost mutilată într-un cartier al Parisului. “Este un complot întins,” au
strigat preoţii, “o mare conspiraţie împotriva religiei, împotriva stăpânirii, împotriva ordinii şi păcii ţării
noastre! Toate legile vor fi răsturnate, toate demnităţile vor fi desfiinţate, şi totul va fi rodul învăţăturilor
predicate de Berquin!” Strigătele Sorbonnei, ale preoţilor şi parlamentului şi cele ale poporului l-au
surescitat pe rege. Moarte sfărâmătorilor de statui! Nici un pic de îndurare pentru eretici! Şi Berquin a
ajuns în închisoare a patra oară.
* Felice, p. 26
Sentinţa Sorbonnei şi martiriul lui Berquin
O comisie compusă din doisprezece membri delegaţi de parlament l-a condamnat să abjure public, după
care să rămână în închisoare tot restul vieţii, fără cărţi, pană sau hârtie, după ce limba îi va fi fost
străpunsă cu un fier roşu. “Faca apel la rege,” a exclamat Berquin. “Dacă nu te supui hotărârii noastre,”
i-a răspuns unul dintre judecători, “vom găsi mijloacele de a face să înceteze pentru totdeauna apelurile
tale”. “Prefer să mor,” a spus Berquin, “decât ca prin tăcerea mea să aprob o asemenea condamnare a
adevărului”. “Să fie strangulat şi ars în Place de Greve!” au spus într-un glas toţi judecătorii. Dar au
socotit că era de dorit să amâne execuţia pentru un moment când Francisc era absent, pentru că se
temeau ca nu cumva afecţiunea lui pentru slujitorul lui favorit şi loial să se trezească şi el să ordone
eliberarea lui Berquin a patra oară.
S-a dorit amînarea cu o săptămână a executării sentinţei. “Nici măcar o zi,” a spus Beda, “să fie omorât
imediat!” În aceeaşi zi, la 22 aprilie 1529, Berquin a fost dus la moarte. Şase sute de soldaţi şi un mare
flux de spectatori l-au escortat până la locul de execuţie. Erasmus, potrivit mărturiilor de la martori
oculari, descrie astfel înfăţişarea lui: “Nu arăta nici un semn de mâhnire. Ai fi zis că era în biblioteca lui,
la studii, sau într-un templu, meditând la lucrurile divine. Când călăul, cu vocea aspră, i-a citit sentinţa,
nu s-a schimbat deloc la faţă. A coborât din car cu un pas sigur, dar nu era indiferenţa stoică a unui
criminal înrăit, ci seninătatea şi pacea unei conştiinţe curate”. Fiind pair al Franţei, el era îmbrăcat
potrivit demnităţii sale, purtând “o mantie de catifea, un dublet de satin şi demasc şi un colan de aur;”
nu era nici un semn de jale, ci parcă s-ar fi înfăţişat la curte, deşi nu la curtea lui Francisc, ci la curtea
cerească.
Dorind să li-L facă cunoscut pe Mântuitorul oamenilor sărmani din jurul lui, Berquin a încercat să le
vorebească, dar nu a putut fi auzit deoarece călugării au dat un semnal şi imediat a izbucnit un vacarm
de voci şi zăngănit de arme, care a făcut să nu poată fi auzite cuvintele sacre ale martirului care murea.
Focul şi-a făcut lucrarea şi unde fusese un nobil al Franţei şi un creştin smerit a rămas un morman de
cenuşă. “Rugul lui Berquin a fost, într-o oarecare măsură, ceea ce acela al lui Ridley a fost pentru Anglia
– lumina care, prin harul lui dumnezeu, nu a putut fi stinsp şi care a strălucit în tot ţinutul*”.
* Wylie, vol. 2, p. 162; D’Aubigne
Răspândirea rapidă a învăţăturilor reformei
Cele două exemple de martirii pe care le-am prezentat – unul din rândurile celor mai umili, celălalt
dintre cei mai înalţi în rang – pot fi considerate ca modele ale marii mulţimi care a urmat. Spaţiul limitat
nu ne permite să consemnăm suferinţele prin care au trecut cu răbdare şi moartea triumfătoare a mai
multot martori nobili ai lui Hristos. Dar, în pofida peresecuţiei violente, cei convertiţi erau din ce în ce
mai numeroşi. Faima lui Francisc I ca om care îi favoriza pe învăţaţi, care, prin inlfuenţa sorei sale, îl
invitase şi pe Melanchton să se stabilească la Paris, a făcut ca mai mulţi reformatori din Germania şi
Elveţia să viziteze Franţa şi să ajute în lucrarea Domnului. Astfel, scrierile lui Luther, Zwingli şi aşe
altora au ajuns în ţară şi au fost citite de un public larg, opiniile cele noi răspândindu-se rapid în toate
clasele sociale. Ici şi colo au apărut misionari ai reformei, s-au constituit adunări, şi, din când în când,
câte unul era luat de la strângerea adunării sau de la citirea scripturii şi mergea spre a-şi pecetlui cu
sânge credinţa.
În 1533 părea că reforma urma să bucure de zile mai bune: regina-mamă, Louise de Savoia, unul dintre
cei mai înverşunaţi persecutori, tocmai murise, iar Francisc făcuse o alianţă cu protestanţii din Liga de la
Smalcald şi influenţa sorei sale, Margareta crescuse. Profitând de acel moment favorabil, ea a deschis
amvoanele Parisului pentru Roussel, Courault şi Bertault, care înclinau spre învăţăturile reformate.
Episcopul Jean du Bellay nu s-a opus. Bisericile erau pline. Beda şi doctorii de la Sorbonna au căutat să
ridice poporul, dar au fost împiedicaţi. Între timp, Francisc s-a întors la Paris venind de la Marsilia, unde
avusese o întrevredere cu Clement al VII-lea pentru căsătoria fiului său, Henri cu Caterina de Medici.
Prietenia sa reînnoită cu papa, unchiul Caterinei, l-au făcut să fie împotriva ereticilor. Mulţi dintre ei au
fost aruncaţi în închisoare şi trei preoţi care erau suspectaţi au primit interdicţie să mai predice.
Aşa era Francisc, de a cărui dispoziţie depindeau atât de multe. Niciodată nu a luat o decizie pe tema
importantă a religiei; nici nu ştia ce era, nici ce voia să fie. Cu toate acestea, datorită urii sale fireşti
împotriva călugărilor şi a influenţei puternice a sorei sale, el i-a favorizat pînă atunci pe reformatori. Dar
un incident pentru care el a fost ulterior învinuit mult a pus capăt luptelor dintre Margareta şi fratele ei
în ceea ce priveşte atitudinea faţă de reformatori, punând capăt şi şovăirilor regelui.
Mulţi reformatori au fost înclinaţi, sau, mai curând amăgiţi, să conteze pe favoarea curţii pentru
înaintarea evangheliei şi au propus să lucreze cu moderaţie, nedorind să facă ceva care să ofenseze.
Aceştia erau numiţi temporizatori. Cealaltă partidă, a celor numiţi scripturalişti, gândeau că nu trebuie
să se bizuie deloc pe favoarea principilor, ci să predice cu îndrăzneală evanghelia şi să se opună oricăror
lucruri ar fi avut tendinţa de a readuce înapoi superstiţiile Romei. Tânăra biserică a Franţei, fiind astfel
divizată, a fost de acord să-i consulte pe vechii lor învăţători, adică pe Farel şi pe alţii din exil. Un tânăr
creştin numit Feret a acceptat misiunea de a merge în Elveţia. Dar de îndată ce a trecut Munţii Jura el a
văzut cu totul alte imagini decât la Paris: în oraşe şi sate altarele erau demolate, idolii erau sfărâmaţi şi
orice formă de idolatrie era înlăturată din închinarea publică. După cum am văzut deja, aceasta era
lucrarea lui Farel, Viret, Saunier, Olivetan, Froment şi a altora. Dar Franţa era mult diferită. Un principe
puternic şi o preoţime trufaşă se opuneau acolo unui mic număr de reformatori.
“Acest gen de amestec între evanghelie şi papalitate,” au spus evangheliştii elveţieni, “nu poate ţine mai
mult decât focul şi apa împreună”. Ei au recomandat măsuri îndrăzneţe. Trebuia dată o lovitură
puternică citadelei imperiului papal. Trebuia abolită mesa. “Dacă arborele papal este acela a cărui umbră
ucigătoare înăbuşeşte seminţele vii ale cuvântului, mesa este rădăcina lui”. S-a propus să fie scrise şi
postate afişe prin toată Franţa.
Anul afişelor
În cele din urmă au scris un protest evanghelic. În general se consideră ca Farel a fost autorul lui. Istoricii
se întrec unul pe altul în a descrie violenţa stilului. “Pana lui îndrăzneaţă a fost condusă de indignare,”
spunea unul. “Era un şuvoi de foc mistuitor,” spunea altul. “Era un trăznet mare şi puternic, semănând
cu una din acel furtuni care se strâng în întuneric asupra vârfurilor munţilor dintre care a fost scris
documentul şi care în final explodează în fulgere care luminează tot cerul, cu salve de tunete care
zguduie câmpiile*”.
* Wylie, vol. 2; D’Aubigne – Clavin, vol. 3; Felice, p. 35; Freer, vol. 2, p. 138
Când afişele au ajuns la Paris, mulţi creştini au considerat că stilul lor era mult prea dur şi violent, dar
majoritatea au fost în favoarea publicării lor. S-a stabilit noaptea de 18 octombrie 1534 în care să fie
făcută lucrarea în toată Franţa. A venit acea memorabilă noapte şi venerabila univeritata din Paris,
clădirile publice din capitală, uşile bisericilor şi însăşi Sorbonna au fost acoperite de afişe. Mişcarea a fost
simultană în toată Franţa. Afişul avea titlul scris cu litere mari: “Articole adevărate cu privire la marile şi
oribilele abuzuri ale mesei papistaşe, inventate în opoziţie directă cu cins cea sfântă a Domnului şi a
singurului Mijlocitor şi Mântuitor Isus Hristos”. Papii, cardinalii, episcopii, călugării şi toţi susţinătorii
distinşi al credinţei romano-catolice erau atacaţi cu cele mai dure invective. Textul lung al afişului, care
în istoria lui D’Aubigne ocupă cinci pagini, se încheie astfel: “Cu adevărat, adevărul nu este cu ei,
adevărul îi ameninţă, adevărul îi alungă şi îi umple de groază; în scurt timp, prin el domnia lor va fi
nimicită pentru totdeauna”.
Nu există cuvinte care să poată descrie strigătul universal de furie şi consternare care a răsunat în toată
Franţa în dimineaţa zilei de 19. Poporul s-a strâns în grupuri în jurul afişelor. Preoţii şi călugării fierbeau
de furie. Se spunea că lutheranii puseseră la cale un complot groaznic ca să le ardă bisericile şi oraşul şi
să-i masacreze pe toţi. Moarte! Moarte ereticilor! Regele era atunci la castelul de la Blois. Un afiş - fără-
ndoială lipit de mâna unui vrăjmaş - s-a găsit chiar pe uşa apartamentului regelui. Montmorency şi
cardinalul de Tournon i-au atras regelui atenţia asupra hârtiei. Regele a fost foarte agitat, s-a făcut palid
şi a rămas fără cuvinte. A văzut în aceea o insultă nu numai împotriva autorităţii sale ci şi îpotriva
persoanei sale, iar acei inamici ai reformei – Montmorency şi Tournon – i-au fixat aşa de bine acea idee
în minte încât, plin de mânie, a exclamat: “Să fie arestaţi toţi! Lutheranismul să fie exterminat complet”.
Şi membrii facultăţilor au cerut ca blasfemia ce îndrăzneaţă să fie răzbunată printr-un auto-da-fe general.
Atunci furtuna, care, prin providenţa cea bună, fusese oprită mult timp, s-a dezlănţuit cu toată furia.
Regele s-a implicat total în sistemul persecuţiei, dar, chiar arătând îngăduinţă având în vedere
caracteristicile epocii, reformatorii nu erau fără vină. Ar fi scris şi ar fi lipit apostolii afişe? Nu avem alt
standard de acţiune şi alt îndrumător înafară de cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi nu se poate ca faţă de
cei care au suferit să ai alt sentiment decât acela de tandră compasiune. Regele a dat ordine ca
sacramentarienii să fie aduşi de îndată, vii sau morţi. Cu ajutorul unui trădător, casele lor au fost
descoperite şi în scurt timp toţi au fost luaţi şi aruncaţi în închisoare. Ofiţerul a intrat în casa unui olog
numit Bartholomee Millon, complet neputincios trupeşte, şi i-a spus: “Ridică-te!” “Vai, domnule!” a spus
bietul paralitic, “este nevoie de un stăpân mai mare ca să mă ridice”. Sergentul l-a scos afară, dar atât de
plin de curaj sfânt a fost Bartholomee încât tovarăşii lui de captivitate au fost întăriţi prin îndemnurile
lui. Înainte, când era purtat de preitenii săi, simţea dureri în toate mădularele, dar, în îndurarea Lui cea
mare, Domnul l-a făcut să-şi piardă sensibilitatea, astfel încât în închisoare spunea: “cea mai dură
manipulere îmi pare blândă”.
Execuţiile
Procesul lutheranilor s-a încheiat rapid şi au început execuţiile. Era nevoie de o ispăşire pentru
purificarea Franţei, aşa că ereticii trebuiau să fie sacrificaţi. Rugurile au fost răspândite în toate cartierele
Parisului şi execuţiile au avut loc mai multe zile la rând. Millon a fost primul. Temnicerul a intrat în
celula lui, l-a ridicat în braţe şi l-a pus în car. Procesiunea a mers spre Place de Greve. Trecând pe lângă
casa părintească a zâmbit luându-şi adio de la vechea lui casă, ca unul care are înaintea ochilor o casă nu
făcută de mâini omeneşti, ci una eternă, în cer. “Micşoraţi flăcările,” a spus ofiţerul comandant, “sentinţa
este să ardă la foc mic”. A trebuit să fie ridicat şi aruncat în flăcări, dar a suportat torturile ca şi când ar fi
fost susţinut în mod miraculos. De pe buzele lui au ieşit numai cuvinte de pace, cu mare blândeţe a
duhului, pe când sufletul lui, răscumpărat de sângele scump al lui Isus, s-a înălţat, pe aripi de îngeri, în
paradisul lui Dumnezeu.
A urmat o lungă listă de nume. A urmat Du Bourg, din Rue Saint-Denis, prietenul lui Calvin, şi multe
persoane de rang înalt au suferit atunci, iar mulţi, fiind avertizaţi, au reuşit să fugă.
Pe când capitala era tulburată de aceste scene, Margareta era la reşedinţa ei de la castelul Nerac. Ştirile
au umplut-o de groază. Duşmanii ei, după ce-l câştigaseră pe rege, s-au străduit să-l incite împotriva ei.
În trecut, Francisc curma imediat orice încercare de a pune în discuţie reputaţia sorei sale, dar odată
ajuns în acea stare de spirit întunecată, a ascultat cea ce-i spuneau miniştrii lui. I-au insinuat că dacă avea
de gând să-i nimicească pe eretici din regatul său, atunci trebuia să înceapă la curtea lui şi cu rudele lui
cele mai apropiate. Margareta a fost chemată la Paris şi a ascultat imediat, încrezându-se în bunele ei
intenţii şi în iubirea fratelui ei şi fără a se teme de teologii ostili, faţă de care nu avea nici respect, nici
groază. Probabil că aceea a fost prima dată în viaţă când Francisc a primit-o pe Margareta la Louvre cu o
severitate rece şi i-a reproşat relele pe care le-a adus regatului său sprijinul pe care ea îl acordase
ereziilor. Margareta a plâns, dar şi-a ascuns lacrimile de fratele său cel mânios. L-a mustrat blând, şi a
descoperit curând că bigotismul nu stinsese complet dragostea lui pentru ea. A prins curaj şi s-a
încumetat să sugereze că intoleranţa partidei fanatice îl umpluse pe rege de supărare. Şi ea era la fel de
supărată pe afişe, dar era sigură că nici unul dintre slujitorii pe care-i cunoştea ea nu era implicat în
publicarea lor.
Fără a intra în detalii, mai adăugăm numia că prin rugăminţile ei a obţinut eliberarea lui Roussel,
Berthault şi Couralt şi că atitudinea regelui s-a schimbat faţă de aceia care i-au atribuit motivaţii rele
sorei sale. Prezenţa ei la Paris a încurcat pentru un timp planurile persecutorilor, dar cum Francisc era
hotărât să ordone o procesiune publică pe străzile Parisului pentru curăţirea întinării afişelor, ea i-a cerut
regelui permisiunea de a pleca la Bearn, pe care el i-a acordat-o fără tragere de inimă.
Procesiunea şi martiriile
La 21 ianuarie 1535, procesiunea “jertfei de pace” a străbătut străzile Parisului cu un fast mohorât,
umplând de groază inimile spectatorilor. Casele de pe traseul procesiunii fuseseră împodobite cu pânze
negre, de doliu. Toate ordinele religioase din Paris au participat la procesiune purtând cu mândrie
relicve sacre ale mânăstirilor lor: capul Sf. Louis, patronul Frnţei, o bucată din cruce, adevărata coroană
de spini, un cui sfânt şi vârful lancei care străpunsese coasta Domnului. Cu nici o altă ocazie până atunci
nu au mai fost purtate atâtea relicve pe străzile Parisului. Ele mergeau imediat înaintea ostiei, care era
purtată de episcopul Parisului, sub o acoperitoare de catifea purpurie, susţinută de delfin, de ducii de
Orleans, Angouleme şi Vendome. În jurul sfintelor sacramente mărşeluiau două sute de gentilomi de-ai
casei regale, fiecare dintre ei purtând o torţă. Urma regele, mergând pe jos, cu capul descoperit, purtând
o lumânare de ceară albă curată, înconjurat de copiii săi şi de prinţii de sânge regal. La urmă venea o
mulţime nenunărată de nobili de la curte, principi, ambasadori şi străini, fiecare dintre ei purtând o
torţă. În faţa caselor lor, burghezii stăteau cu lumânări aprinse, căzând în genunchi când sfintele
sacramente treceau prin dreptul lor. Dar procesiunea nu se încheiase încă, ci ea continua în tăcere de jale:
breslele capitalei, municipalitatea, ofieţrii de la curte, gărzile elveţiene şi coriştii capelelor regale,
totalizând câteva mii de persoane, fiecare având o lumânare aprinsă. Era o comedie a fanatismului
regelui, iar tragedia avea să urmeze prin “implorarea îndurării Răscumpărătorului pentru insulta adusă
sacrificiului mesei”.
După ce a mers de la Louvre la Notre Dame, regele s-a aşezat pe un tron şi apoi a rostit o diatribă
împotriva opiniilor celor noi, cea mai violentă pe care ar fi putut-o sugera cineva sau care ar putea fi
exprimată în cuvinte. “Dacă braţul meu ar fi infectat de această molimă,” a spus el, “l-aş tăia. Dacă
vreunul dintre copiii mei ar ajunge atât de nenorocit încât să agreeze această nouă reformă şi să dorească
să o mărturisească, l-aş sacrifica pe el pentru dreptatea lui Dumnezeu şi spre îndreptăţirea mea”. De la
declamaţii a trecut la fapte. În aceeaşi zi au fost arşi de vii şase lutherani. Celor mai curajoşi le-a fost mai
înainte tăiată limba pentru ca nu cumva să dea vreun îndemn poporului şi să nu fie auziţi rugându-se lui
Dumnezeu. Ei au fost suspendaţi de un laţ mobil, care, ridicându-se şi apoi coborându-se alternativ îi
ţinea în foc câteva momente, după care îi ridica apoi în aer pentru a-i lăsa din nou în flăcări, ceea ce a
continuat până ce frânghiile cu care erau legaţi au ars şi ei au căzut în mijlocul rugului, pentru ca, în
câteva clipe, sufletele lor să se înalţe, ca într-un car de foc, spre ţinuturile luminoase ale binecuvântării
eterne.
Dreapta răsplătire
Epoca persecuţiilor şi a martiriilor a fost atunci inaugurată în mod solemn în Franţa, iar 21 ianuarie
trebuie să fie o zi de rău augur în ţara revoluţiilor: la două sute cincizeci de ani după ce Francisc i-a dat
morţii pe umilii slujitori ai lui Hristos, unul dintre cei mai simpli şi mai generoşi Bourboni a fost
condamnat la moarte de oameni amăgiţi şi furioşi şi a primit lovitura fatală la 21 ianuarie 1793.
Privelişstea trebuie să fi inspirat, mai multă milă decât am putea concepe: bietul rege Ludovic al XVI-lea,
spre deosebire de martiriile predeccesorilor săi, care de bunăvoie şi-au dat viaţa pentru Isus, a fost târât
de călăi şi ţinut cu forţa până ce cuţitul a sclipit lunecând prin aer şi capul i-a căzut pe eşafod. Dar mai
este încă un al treilea 21 ianuarie, care este şi cel mai umilitor pentru mândria Franţei din toate cele trei:
se spune că Parisul a hotărât la 21 ianuarie 1871 să capituleze germanilor victorioşi. Coincidenţa cestor
date este mult prea izbitoare şi sugestivă, dar nu vom comenta, iar cei care au cercetat istoria cu duhul
potrivit vor considera cp este o dreaptă răsplătire prin providenţă. Însă Dumnezeu nu dă nimănui
socoteală de căile sale, sau, cum spunea psalmistul: “calea Ta era în mare şi cărările Tale în ape mari; şi
urmele Tale nu s-au cunoscut” (Psalmul 77:19).
Felice, istoricul protestanţilor Franţei, observă cu privire la această zi funestă că “ea marchează o dată
importantă în istoria noastră, pentru că de atunci poporul Parisului a participat la lupta împotriva
ereticilor, şi odatî intrat în scenă nu a mai părăsit-o până la final. În lanţul de evenimente, această
procesiune amestecată cu execuţii a fost prima dintre zilele însângerate ale secolului al şaisprezecelea,
urmând masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu, baricadele, asasinarea lui Henri al III-lea şi apoi cea a lui
Henri al IV-lea” (p. 36).
Principii protestanţi ai Germaniei, pe drept indignaţi când au auzit de cruzimile lui Francisc, au
ameninţat că se vor alia cu casa de Austria. Temându-se de o înfrângere, în primăvara următoare a
trimis un ambasador la Smalcald, prezentând drept scuză ceea ce au invocat persecutorii din orice
epocă: “tendinţa de răzvrătire”. Aceia pe care-i omorâse fuseseră spirite rebele, sacramentarieni şi nu
lutherani. Ba chiar a şi mărturisit că avea dorinţa de a fi mai bine informat cu privire la învăţăturile lor
pentru ca să poată avea o reconciliere cu liga de la Smalcald şi a cerut ca unul dintre cei mai eminenţi
teologi ai lor să fie trimis la curtea lui. A încercat să-l determine pe Melanchton să se stabilească la Paris,
dar jocul dublu şi ipocrizia nu i-au folosit pentru că Melanchton a refuzat, iar Liga de la Smalcald a fost
contrară unei alianţe cu persecutorul fraţilor lor.
Hotărârea tristă de a zdrobi erezia, care a pus stăpânire definitiv asupra lui Francisc, a determinat-o pe
Margareta să părăsească Parisul. S-a retras în micul ei regat Bearn, o veche provincie a Franţei. Curtea ei
a devenit azilul oamenilor celebri care au scăpat de persecuţie. “Multe familii de refugiaţi au venit cu
talentele de întreprinzători şi cu averile lor. Totul s-a schimbat. Legile au fost îndreptate, s-au dezvoltat
meşteşugurile, s-a îmbunătăţit agricultura, au fost întemeiate şcoli şi poporul a fost pregătit pentru a
primi învăţăturile reformei. În scurt timp au fost puse bazele prosperităţii remarcabile care a făcut ca
micul regat din Pirinei să semene cu o oază în mijlocul deşertului în care se transformau Franţa şi
Spania*”.
Margareta, regina evlavioasă a Navarrei, a murit în 1549 şi a fost plânsă mult de bearnezi, cărora le
plăcea să repete zicala ei generoasă: “Regii şi principii nu sunt domnii şi stăpânii inferiorilor lor, ci
numai slujitori pe care Dumnezeu i-a pus pentru a sluji şi a-i ţine”. Ea a fost mama Jeanne d’Albret, una
dintre cele mai ilustre femei din istorie şi mama lui Henri al IV-lea.
Istoria Bisericii Capitolul 51. Marele progres al reformei
Capitolul 51. Marele progres al reformei

Spre sfârşitul domniei lui Francisc I şi sub cea a fiului său, Henri al II-lea, mişcarea reformată a avut un
progres rapid, de aşa natură încât este imposibil să urmărim în scurta noastră istorie toate detaliile lui.
Nu putem decât să prezentăm o schiţă sumară a principalelor evenimente de la moartea lui Francisc I
până la masacrul din ajunul Sf. Bartolomeu.
Francisc a trăit şi a murit cum fac de obicei regii: şi-a început domnia cu multă strălucire, dar şi-a
încheiat-o cu cele mai negre şi sumbre presimţiri. Când s-a suit pe tron totul era strălucit şi toţi îi erau
loiali; era înconjurat de o mulţime de cavaleri viteji, care, cu unele mici excepţii, erau şi cei mai
importanţi dintre aristocraţii Franţei, iar cele mai nobile doamne slujeau stăpânei lor, regina Claude sau
erau mai curând podoabele curţii sale. Dar cât de diferite erau lucrurile când cobora de pe tron spre
groapă! Luxul curţii sale, cavalersimul şi sărbătorile care stârneau altădată admiraţia Europei, nu-l mai
mângâiau deloc. Cu dureri chinuitoare în trup în urma vieţii pe care o dusese şi cu sufletul tulburat din
cauza a ceea ce se făcuse la ordinele lui, “gemea profund, avea cccese bruşte şi violente. Din când în când
o umbră întunecată îi trecea peste chip, ca şi cum i se arăta o privelişte groaznică, una care -l afecta
nespus de rău, şi un tremur rapid îi străbătea întreg trupul”. Se spune că a fost auzit murmurând, ca din
mustrări de conştiinţă: “Nu eu sunt de vină, ci s-a mers mai departe decât ordinele mele” – cu siguranţă
cu privire la masacrarea nemiloasă a valdezilor nevinovaţi. Era înconjurat de o mulţime de preoţi,
curteni şi curtezane cărora nu le păsa de monarhul muribund şi, prin indiferenţa lor egoistă, nu făceau
decât ca agonia lui să fie şi mai grea.
Scena se încheie cu ultimul geamăt; a trecut linia şi sufletul, sub responsabilitatea lui, se înfăţişează
înaintea lui Dumnezeu. Ce gând solemn! Totul este acum realitate. Scaunul de judecată nu ţine cont de
prerogativele regale; la Dumnezeu nu se judecă părtinitor, ci fiecare om este judecat după faptele lui în
trup. Şi care trebuie să fie judecata acelora care sunt cu mâinile înroşite şi cu veşmintele pătate de
sângele sfinţilor lui Dumnezeu? Nimic altceva decât o pocăinţă la timp şi eficacitatea sângelui scump al
lui Isus nu poate spăla o asemenea vină. Fie ca toţi cei dispuşi să mediteze o clipă la scena aceea tristă să
creadă aceaata şi să se întoarcă la Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, al cărui sânge spală orice păcat. “Pe
cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6.37) sunt cuvintele pline de har cu care ne asigură El
Însuşi. Au trecut trei sute de ani de când au murit Louise, Francisc şi Margareta. Nu putem să nu ne
oprim un moment asupra acestui gând solemn pentru ca cititorul nostru să fie pregătit pentru acea
schimbare după care nu va mai fi nicicând vreo altă schimbare. Orice pom este cunoscut după roadele
lui, şi unde cade copacul acolo rămâne. Cine oare nu va spune că Margareta a avut cea mai fericită cale
dintre cei trei? E drept că în timpul vieţii sale a trebuit să sufere ocara pentru numele lui Hristos şi să fie
înfierată ca eretică, dar ea a dorit să se identifice cu suferinţele sfinţilor lui Dumnezeu, şi răsplata ei este
mare în cer. Mai bine să suferi câţiva ani, ba chiar şi să mori pe rug, decât să fii în iad trei sute de ani,
“unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (v. Marcu 9:44-50, Matei 5:10-12).
Cititorule, ia seama! Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ci ceea ce seamănă omul în timp, aceea va secera în
eternitate.
Henri al II-lea
Francisc I a murit în 1547 şi i-a succedat la tron Henri al II-lea, soţul notoriei Caterina de Medici, care,
asemenea Izabelei din vechime, avea aptitudinile şi înclinaţiile de a-i persecuta pe Naboţi şi de a le lua în
stăpânire viile lor. Şi aceasta a avut loc pe o scară aşa de largî încât deseori s-a recurs la confiscări pentru
motive din cele mai ruşinoase. Înconjurat de consilieri ostili şi intriganţi, înafară de exemplul tatălui său
şi de influenţa soţiei sale, el a fost incitat să ducă o politică de persecuţie şi mulţi au căzut ca martiri în
timpul domniei lui. Când a pierdut marea bătălie de la Saint Quentin şi se aştepta ca, de la o zi la alta,
sapniolii să apară la porţile Parisului, s-a înălţat vechiul strigăt păgân împotriva creştinilor cei ca de la-
nceput: “Nu am răzbunat suficient onoarea lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu se răzbună pe noi”.
Dezastrul a fost atribuit blândeţii cu care au fost trataţi ereticii. Aşa fusese şi atunci când Roma era
atacată de barbari: păgânii se acuzau că fuseseră prea blânzi faţă de creştini.
Clerul, fiind alarmat de progresul reformei, a folosit orice mijloc pentru a-l alarma pe rege. L-au asigurat
că hughenoţii – cum ajunseseră să fie numiţi de la un anumit Hugues, calvinist de la Geneva – erau marii
duşmani ai monarhilor şi ai oricărei puteri ecleziastice şi regale şi că dacă vor birui atunci vor face
pulbere tronul şi vor pune Franţa la picioarele ateilor şi a revoluţionarilor. Aceste reprezentări false,
susţinute în principal de cardinalul de Lorraine, au avut efectul de a înmulţi execuţiile, şi, cum acestea
erau privite ca un mijloc de a face să scadă mânia cerului, cu cât păcătuia mai mult regele însuşi, cu atâta
ardea mai mulţi pentru a-şi ispăşi păcatele. Dar atât de mare a fost energia Duhului lui Dumnezeu
pentru răspândirea Bibliei şi a cărţilor religioase, încât toate mijloacele folosite pentru exterminarea
hughenoţilor s-au arătat zadarnice. Armate tot mai mari păreau să se ridice din cenuşa martirilor.
“Literaţi,” spune Felice, “oameni ai legii, spadasini şi chiar oameni ai bisericii se grăbeau să se alăture
stindardului reformei. Mai multe provincii mari – Languedoc, Dauphiny, Lyonnesse, Guyenne,
Saintonge, Poitou, Orleanese, Normandie, Picardie, Flandra (cele mai mari oraşe din regat). Nourges,
Orleans, Rouen, Lyon, Bordeaux, Toulouse, Montpellier şi La Rochelle, erau pline de reformatori. S-a
calculat că în câţiva ani aceştia cuprindeau aproape o şesime din populaţie, dintre aceştia ei fiind elita”.
Rugurile tot ardeau în toate cartierele Parisului şi în toate oraşele Franţei şi persoane de toate vârstele şi
de ambele sexe alimentau focurile, suferind cele mai grozave barbarii şi torturi. Dar, cu cât creşteau
rigorile persecuţiei, cu atât creştea li numărul ucenicilor. Printre ei s-au înscris şi prinţi, regele Navarrei,
ducele de Vendome, Bourbonii, prinţul de Conde, Coligny Chatillon şi un mare număr de nobili ai
Franţei. “Pe lângă aceştia,” spune un istoric catolic, “zugravi, ceasornicari, sculptori, aurari, vânzători de
cărţi, tipografi şi alţii, care prin meseria lor aveau ceva capacităţi intelectuale, au fost printre primii care
au fost impresionaţi uşor*”.
* Felice, p. 52; Wylie, vol. 2, p. 522
În acel timp, Farel şi tovarăşii lui din exil inundau Franţa cu cărţi religioase şi Biblii ieşite de sub presele
de la Geneva, Lausanne şi Neuchatel şi aduse de negustori care-şi riscau viaţa pentru a introduce marfa
aceea preţioasă în conacul nobilului şi în cocioaba ţăranului.
Regele era tot mai alarmat: încă puţin şi întreaga Franţă ar fi ajuns lutherană. Prima şi cea mai sacră
îndatorire a unui principe, i-au spus consilierii săi, era aceea de a menţine religia şi de a-i nimici pe
vrăjmaşii ei. Iritat, principele s-a prezentat în Parlament pentru a-i consulta pe senatori cu privire la
mijloacele de a aplana conflictele religioase din stăpânirea lui. Aceasta a avut loc la 10 august 1559. Cu
toate că prezenţa regelui ar fi fost cu scopul de a-i copleşi pe membrii parlamentului, ea nu i-a
împiedicat să vorbească liber despre acel subiect. Preşedintele Gilles Lemaitre a vorbit în favoarea
arderilor şi a recomandat să fie urmat exemplul lui Philippe Auguste, care într-o singură zi a ars şase
sute de albigenzi. Adepţii unei căi de mijloc s-au limitat la generalităţi şi lucruri vagi. Cei care erau
calvinişti în secret, mai ales Annas du Bourg, au cerut să se treacă la reforme religioase prin intermediul
unui consiliu naţional. “Zi de zi,” spunea el, “vedem că se comit crime care rămân nepedepsite, în timp
ce noi chinuri sunt inventate împotriva unor oameni care nu au comis nici o crimă. Să fie învinuiţi de
trădare aceia care au pomenit numele principelui numai pentru a se ruga pentru el? Să fie folosite roata
de tortură şi rugul nu pentru aceia care provoacă tulburări în oraşe şi provincii, ci pentru cei care sunt
cele mai strălucite modele de respectare a legilor şi cei mai fermi apărători ai ordinii? A fost ceva extrem
de grav condamnarea la rug a unor oameni care au murit chemând numele Domnului Isus”.
Regele cel mânios a fost înfuriat la culme de discursul deschis al lui Du Bourg şi a ordonat ca el să fie
arestat în plenul parlamentului de către căpitanul gărzilor sale şi a spus cu voce tare că dorea să-l cadă
cu ochii lui cum arde. A fost închis la Bastilia şi alţi membri au fost arestaţi a doua zi. La paisprezece zile
după memorabila lui vizită la parlament, Henri îşi afişa într-un turnir măiestria de cavaler. Rezistase
atacurilor ducelui de Savoia şi ducelui de Guise, doi dintre cei mai buni generali ai Franţei şi ar fi putut
ieşi vesel din scenă, în aclamaţiile şi laudele mulţimii, ale doamenlor şi nobililor Parisului, dar a insistat
să-l invite pe contele Montgomery, căpitanul gărzilor sale. Acesta a dorit, fără-ndoială, să-i dea regelui
cea mai tare lovitură, ca şi ceilalţi competitori, dar printr-o încurcătură, lancea lui Montgomery s-a frând
în vizorul regelui şi o aşchie i-a pătruns prin ochi până în creier. Regele s-a aplecat înainte pe cal şi un
fior de groază a trecut prin mulţimea de spectatori. A murit la scurt timp după aceea, dar niciodată nu l-
a văzut pe Du Bourg arzând, şi, după cum a rânduit Domnul, aceeaşi mână care l-a arestat pe senator i-a
dat monarhului lovitura de moarte.
Martiriul lui Du Bourg
Moartea regelui nu a făcut să fie eliberaţi prizonierii. Du Bourg a ascultat citirea sentinţei fără a-şi
schimba înfăţişarea. Ca în cazul unui criminal dintre cei mai înrăiţi, execuţia i-a fost programată de
sărbătorile de Crăciun, în decembrie 1559. “Sunt creştin, da, sunt creştin,” a spus el, “şi voi striga şi mai
tare pentru glorie Domnului meu Isus Hristos”. Când a fost agăţat în ştreang a proclamat adevărul marii
mulţimi strânse în jur şi a strigat cu voce tare: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu mă părăsi, ca să
nu Te părăsesc eu”.
Aşa a murit ilustrul magistrat evlavios la vârsta de treizeci şi opt de ani. El era de familie bună şi unchiul
său fusese cancelar al Franţei. Era un om foarte învăţat, integru şi care-şi îndeplinea cu conştiinciozitate
îndatoririle. Singura lui vină fusese aceea de a se fi exprimat în favoarea noii religii. Florimond de
Ramond, care pe atunci era student, a mărturisit că “toţi în colegiu au fost emoţionaţi până la lacrimi, au
susţinut cauza lui după moartea lui şi martiriul lui a adus mai multe prejudicii religiei catolice decât o
sută de slujitori prin predicarea lor”.
Întemeierea primei biserici reformate în Franţa
În 1555 a fost întemeiată la Paris prima biserică franceză pe principii reformate. Trecuseră patruzeci de
ani de când Lefevre predicase prima dată evanghelia la universitate, perioadă în care au fost mulţi
discipoli nobili, mărturisitori şi martiri, dar nu au fost adunări publice. Au fost mereu adunări secrete ale
credincioşilor, dar fără pastori ordinaţi şi fără administrarea regulată a sacramentelor. Calvin a fost
recunoscut de ei ca lider, iar el le-a recomandat să nu ţină cina Domnului până nu vor avea slujitori
recunoscuţi oficial. În consecinţă, deşi ei erau numeroşi, ei erau indivizi izolaţi, lucrând fiecare separat
de ceilalţi, fără a cunoaşte principiul unităţii: prezenţa şi locuirea în ei a Duhului Sfânt. “Acolo unde doi
sau trei sunt strânşi pentru numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18:20) s-ar fi cuvenit să fie
îndeajuns pentru a le aminti de iubirea Lui ca ei să comemoreze moartea Lui frângând pâinea.
La Paris a fost întemeiată o biserică după modelul presbiterian de la Geneva, cu un pastor, bătrâni şi
diaconi. De atunci lucrarea organizaţiei s-a desfăşurat cu multă putere, şi, în numai cinci ani, în Franţa
au ajuns să fie peste o mie de adunări calviniste. Umrătorul pas era unirea acelor biserici izolate într-o
singură biserică, pentru care a fost convocată întrunirea unui sinod general la Paris, care a avut loc la 25
mai 1559. Dar dificultăţile pe care le aveau de întâmpinat pastorii care trebuiau să călătorească prin toată
Franţa erau aşa de mari încât numai treisprezece biserici şi-au trimis delegaţi la sinod, iar aceia şi-au
riscat viaţa. “În deliberările acelei adunări,” spune Felice, “s-a remarcat o simplitate şi o moralitate care
ne umplu de respect. Nu au fost declamaţii, nici violenţă, ci o demnitate calmă şi o forţă liniştită au
dominat discuţiile, ca şi cum membrii sinodului ar fi purtat acele dezbateri în cea mai deplină pace şi sub
protecţia legilor”. Au fost puse bazele ecleziastice ale reformei franceze. Acestea constau în patru trepte
ierarhice sau tribunale bisericeşti: 1. Consistoriul sau consiliul bisericii, compus din presbiteri şi diaconi,
al cărui preşedinte era pastorul, care avea competenţe în chestiunile congregaţiei; 2. Colocviul, în care,
prin delegaţi, congregaţiile dintr-un district se consultau în chestiunile de interes comun; 3. Sinodul
provincial, sau curtea de apel pentru deciziile luate la nivelul consistoriului, era o adunare a bisericilor
dintr-o provincie, la care se dorea, dacă era posibil, câte un pastor şi un presbiter din fiecare biserică; 4.
Adunarea naţională, la care se dorea să participe doi pastori şi doi presbiteri din fiecare sinod provincial.
Aceasta era cea mai înaltă curte, de competenţa căreia erau toate apelurile, care hotăra toate cuzele
importante şi căreia trebuiau să i se supună toţi*.
* Pentru detalii amănunţite cu privire la această constituţie ecleziastică vedeţi Felice sau Faiths of the World
Francisc al II-lea
Noul rege, Francisc al II-lea, avea şaisprezece ani când a ajuns pe tron. El este prezentat ca un băiat
bolnăvicios, slab la trup şi la minte, iar soţia lui, Mary Stuart a Scoţiei, era o frumuseţe fără minte, care-şi
petrecea timpul în plăceri, şi ea cam de aceeaşi vârstă. Aşa era monarhia în Franţa în 1559, când era
nevoie de o mână tare şi o voinţă fermă pentru a susţine autoritatea regală. Imoralitatea şi extravaganţa
domniei de mai înainte produseseră roadele lor fireşti: în toată ţara erau nemulţumiri şi supărări, curtea
era o cloacă de intrigi, iar naţiunea dezbinată în două facţiuni era aproape de un război civil. Caterina de
Medici, familiiile de Guise, Chatillon, Bourbon şi conetabilul Montmorency căutau fiecare să profite de
acei nevolnici descendenţi regali şi amestecau certurile rezultate din ambiţiile lor politice cu discuţiile
religioase.
Cei doi de Guise, cardinalul şi generalul, au ajuns să domine curtea. În calitate de unchi ai tinerei regine
şi tutori ai suveranului, ambii erau ascultaţi, fapt care le dădea un avantaj imens faţă de rivalii lor. Dar la
picioarele tronului era o persoană pe măsura ambilor: regina-mamă, Caterina de Medici. Ea îi ura pe
hughenoţi la fel de mult ca şi cei doi de Guise – capii partidei romano-catolice -, dar tot aşa îi ura pe toţi
cei care îi subminau autoritatea. Abilă, răzbunătoare, fără scrupule şi ambiţioasă, fără credinţă religioasă
sau simţăminte morale, vicleana italiancă a părut că ar fi fost capabilă să desfiinţeze autoritatea celor doi
de Guise pentru a-şi consolida propria autoritate. Aceasta a făcut ca, pentru un timp, Caterina să fie de
partea hughenoţilor, fapt folosit de providenţa cea plină de îndurare pentru a slăbi puterea familiei de
Guise şi a dezbina partida papală, salvându-i pe reformatori. Pretinzând a păstra un echilibru între cele
două partide, ea nu făcea altceva decât să se asigure indiferent cum ar fi evoluat situaţia, îmbrăţişând şi
părăsind alternativ fiecare partidă.
Astfel ajungem la războaiele religioase. Partidele s-au format la început din motive politice şi acestea au
lansat Franţa în cel mai pustiitor război civil, care a durat, cu scurte răgazuri, mulţi ani, ba chiar am
putea spune secole. Toţi liberalii Franţei au devenit hughenoţi, ceea ce nu însemna altceva decât
antipapali. Astfel, spre nenorocirea lor şi nimicirea lor finală, protestanţii francezi au devenit un mare
partid politic. Francisc al II-lea a murit după o domnie de şaptesprezece luni, iar Caterina, ieşind la
rampă după ce mult timp îşi ascunsese ambiţiile, a cerut custodia următorului său fiu, Carol al IX-lea,
care avea doar nouă ani, şi, înainte ca să se strângă curtea, ea şi-a asumat rolul de tutore al regelui, şi, în
fapt, chiar dacă nu în mod oficial, şi-a asumat regenţa.
Masacrul de Sf. Bartolomeu
Italinaca ajunsă conducătoare supremă a regatului, a început să-şi pregătească planurile de a stârpi
erezia din domeniile de sub stăpânirea fiului ei. Fiind o maestră în arta disimulării, practicată de familia
ei, ea şi-a urmărit scopurile cu consecvenţă şi fără scrupule. Ea a fost, pe bună dreptate, comparată cu un
rechin care urmăreşte o navă prin furtună aşteptând cu calm să-i pice prada. Ţara era împărţită în două
tabere ireconciliabile, aparent la fel de puternice. Fuseseră purtate mai multe lupte şi nu se întrevedea o
apropiată victorie pe câmpul de bătălie a catolicilor asupra hughenoţilor. De aceea, Izabela a recurs la
vechea ei politică, pe care o cunoştea bine: cea a vicleniei şi a asasinatelor. În acelaşi timp, Felice afirmă
că pentru justificarea masacrului nu poate fi invocată nici o raţiune de stat. Roma nu mai avea de ce să se
teamă pentru supremaţia ei şi nici coroana nu avea temeri în legătură cu menţinerea puterii ei politice, ci
numai fanatismul, ura şi setea nepotolită a Izabelei după sângele sfinţilor lui Dumnezeu au dus la
zdrobirea minorităţii în anul 1572.
Cei dintâi dintre organizatorii masacrului şi adevăraţii lui autori au fost Caterina, Papa Pius al V-lea şi
Filip al II-lea al Spaniei – nici unul dintre ei nefiind francez. În complot au fost atraşi şi alţii, dar nu se
putea face nimic fără aprobarea regelui, pe care mama, ajutată şi de papă, a obţinut-o. Printr-o
interpretare forţată a scripturii, abilul pontif i-a arătat tânărului rege că el era atunci în poziţia lui Saul,
regele lui Israel care primise porunci de la Dumnezeu prin gura profetului Samuel să-i extermine pe
amaleciţii şi să nu cumva să cruţe vreunul, dar care şi-a pierdut tronul şi viaţa pentru că nu a ascultat
vocea lui Dumnezeu. Carol a înţeles aluzia, ţi, în final, a consimţit să fie ucişi toţi hughenoţii ca să nu mai
rămână nici unul care să-i reproşeze fapta.
Cursa în care regele i-a atras pe hughenoţi
Se punea apoi problema cum să realizeze aşaceva. Capii reformei erau în provincii, iar pentru a-i avea
la-ndemână, ei trebuiau să fie atraşi şi concentraţi într-un loc. Perfidul Carol s-a angajat în complot
pretinzând a avea cea mai profundă dorinţă de a ajunge la o pace de durată şi a propus căsătoria
tânărului rege al Navarrei, cel care a ajuns ulterior Henri al IV-lea, cu sora lui, Marguerite de Valois.
Aceasta era o puternică alianţă pentru casa de Navarra, cea săracă, dar mama, Jeanne d’Albret, nu era
încântată de aşaceva, ci ea prefera temerea de Domnul în locul bogăţiilor şi a spus: “Mai bine să mă
cobor până la a fi cea mai umilă ditre slujnicele din Franţa decât să-mi sarific sufletul meu şi pe cel al
fiului meu pentru a dobândi mărirea”. Dar şi cea mai mare reformatoare din Franţa a trebuit să fie
prinsă în cursa Caterinei.
Jeanne d’Albret era fiica remarcabilei şi evlavioasei Margareta d’Angouleme, dar fiica era sub anumite
aspecte mai mare decât mama ei, mai ales în ceea ce priveşte hotărârea pentru reformă. Dar trebuie să nu
uităm Margareta a fost ea mult împiedicată de fratele ei destrăbălat şI de mama ei. În 1560, Jeanne
d’Albret a mărturisit deschis credinţa protestantă, a desfiinţat slujbele papistaşe în tot regatul ei şi a
introdus închinarea protestantă. Când ne gândim că micul ei regat se întindea pe coastele Pirineilor,
învecinându-se de o parte cu Franţa, iar de cealaltă cu Spania, atunci trebuie să recunoaştem că nu i-a
lipsit deloc curajul. Papii şi-au tunat anatemele împotriva ei, puternicii regi ai Franţei şi Spaniei au
ameninţat că îi vor invada teritoriul şi îi vor desfiinţa regatul de pe harta Europei, dar, timp de
doisprezece ani, Domnul şi-a protejat regina Lui cea evlavioasă, timp în care ea a făcut ca Biblia să fie
tradusă în dialectul ţării, a întemeiat colegii şi şcoli, a studiat legile ca un senator şi a îmbunătăţit mult
situaţia supuşilor săi.
Următoarea personalitate marcantă a fost amiralul Coligny, care era un creştin adevărat, un om cu
adevărat evlavios şi un conducător capabil al armatelor hughenoţilor. Trimişii curţii i-au prezentat
Jeannei, lui Coligny şi şefilor hughenoţilor acea căsătorie ca fiind cea mai bună garanţie a păcii dintre
cele două religii. Carol a declarat că el îşi căsătorea sora nu numai cu principele Navarrei, ci cu întreaga
partidă a hughenoţilor. Coligni s-a lăsat dus pentru că perspectiva părea într-adevăr strălucită, semăna
că întregul regat avea să fie unit, şi a considerat că se cuvenea să se încreadă în sinceritatea jurămîntului
majestăţii sale.
Duplicitatea perfectă a regelui
Jeanne d’Albret şi-a dat consimţământul pentru căsătorie şi a vizitat curtea de la Blois în martie 1572, dar
nu a venit împreună cu fiul ei deoarece avea încă un sentiment de neîncredere. Regele şi regina-mamă i-
au arătat multă tandreţe de faţadă, mai ales regele care a numit-o iubita lui mătuşa şi a tratat-o cu atât
de mult respect şi a onorat-o atât de mult încât toţi au fost uimiţi. A ajuns la Paris în luna mai, iar pe 4
iunie a căzut la pat şi apoi a murit la 9 iunie. Se spune că un parfumier florentin, maestrul Rene,
cunoscut ca “otrăvitorul reginei”, i-a vândut nişte mânuşi otrăvite. Sfârşitul i-a fost paşnic, a fost fericită
să meargă acasă, nu a rostit nici o plângere împotriva asasinilor, ci a părut a fi neliniştită numai în
legătură cu binele fiului său Henri şi al fiicei sale Catherine. Încredinţându-i pe aceştia Domnului, a
adormit în Isus la vârsta de patruzeci şi patru de ani.
Amiralul Coligny venise şi el la curte. La prima lui întrevedere a îngenunchiat înaintea regelui, iar Carol
l-a ridicat, l-a numit tată şi l-a îmbrăţişat de trei ori pe ilustrul bătrân. “Acum, că te avem aici,” a spus
regele, “trebuie să rămâi cu noi. Aceasta este cea mai fericită zi din viaţa mea”. Şi ceilalţi lideri ai
hughenoţilor s-au strâns la Paris, iar căsătoria a avut loc cu mult fast la catedrala Notre Dame, la 18
august 1572, principalii nobili catolici şi protestanţi fiind prezenţi cu acea ocazie. A urmat o serie de
festivităţi şi distracţii, la care au participat liderii ambelor partide, astfel încât temerile hughenoţilor au
dispărut complet. Carol prin disimularea lui şi Caterina prin zâmbetele ei înşelătoare au reuşit să
păcălească ambele partide. S-ar părea că toţi sperau că se încheiase vremea vărsării de sânge şi că acea
căsătorie vestea un viitor paşnic şi prosper pentru o ţară care fusese atâta timp afectată de război civil.
Dar chiar atunci, când toate clasele sociale se bucurau şi erau pline de speranţă, a avut loc un consiliu în
care s-a hotărât organizarea unui masacru general al hughenoţilor.
Regele a o ferit cincizeci de mii de coroane pentru capul lui Coligny, acela pe care îl îmbrăţişase cu o zi
mai înainte. Pentru a câştiga recompensa, Maurevert* l-a pândit pe admiral în data de 22 august dintr-o
casă din apropierea bisericii Saint Germain. A fost lovit de trei gloanţe dintr-o archebuză, care i-au
retezat degetul arătător al mâinii stângi şi l-au rănit la braţul stâng. Asasinul a scăpat, iar istoricii l-au
numit “ucigaşul în solda regelui, asasinul de serviciu”. Coligny a ajuns acolo unde era găzduit şi a
primit ajutorul celebrului chirurg Ambroise Pare. Regele şi mama lui, ca doi nevinovaţi, l-au vizitat pe
amiral şi s-au mărturisit oripilaţi de fapta mişelească şi au spus că răzbunarea lor va fi cumplită spre a
nu fi uitată niciodată. “Tu porţi rana,” a spus regele, “iar eu durerea continuă”. Ce înşelăciune
nemaiîntâlnită!
* n.a.) Maurevert fusese anterior printre oamenii lui Coligny până când l-a ucis cu pistolul pe de Mouy, unul
dintre ofiţerii amiralului (nu este cunoscut sigur motivul crimei, dar se consideră că a fost o răzbunare personală).
În 1583 a murit în urma rănilor căpătate într-un duel cu fiul lui De Mouy, pe care l-a ucis în acel duel.
Ajunul Sfântului Bartolomeu
Între timp se apropiase ziua fixată pentru masacrul general. Între două şi trei în zorii zilei de 24 august,
de sărbătoarea Sf. Bartolomeu, regele sta în camera lui împreună cu mama lui şi cu ducele de Anjou,
când clopotul cel mare a sunat la Saint Germain pentru primele rugăciuni ale zilei. Acela era semnalul
stabilit. Imediat după ce primul dangăt de clopot a spart liniştea nopţii au început împuşcăturile. Carol
era foarte agitat şi o sudoare rece îi umezea fruntea. I-a trimis vorbă ducelui de Guise să nu precipite
evenimentele, dar era prea târziu. Regina-mamă, neavând încredere în consecvenţa fiului ei, a poruncit
ca ora semnalului să fie anticipată. În câteva secunde, fiecare clopotniţă din Paris suna, şi, în vacarmul a
sute de clopote se amestecau strigăte, blesteme, urlete ale asasinilor, ţipete, gemete şi strigăte de
îndurare ale hughenoţilor surprinşi. Spre a-i deosebi pe opozanţi în întuneric, catolicii purtau o eşarfă
albă pe braţul stâng şi o cruce albă la pălărie. La sunet de toacă, pe toate uşile au ieşit oameni strigând:
“Pentru Dumnezeu şi rege!” Pe străzile Parisului curgeau torente de sânge omenesc şi sălbăticia
catolicilor nu a cunoscut limite.
Ducele de Guise cu trei sute de soldaţi s-a grăbit să ajungă la locuinţa lui Coligny. Amiralul fusese trezit
de sunetul împuşcăturilor şi se ruga împreună cu pastorul lui, Merlin. Servitorii au năvălit în camera lui
exclamând: “Domnule, au pătruns în casă şi nu mai este nici o cale de scăpare!” “Demult sunt pregătit să
mor,” a răspuns calam amiralul, “iar, cât despre voi, salvaţi-vă dacă puteţi, pentru că mie nu-mi puteţi
salva viaţa”. Behem, un slujitor al ducelui de Guise, a intrat primul în cameră şi a întrebat: “Nu eşti t
amiralul?” “Da, eu sunt,” a răspuns calm Coligny, privind liniştit la sabia scoasă din teacă a asasinului, ţi
a început să-i spună acelui tânăr câteva cuvinte solemne, dar acela i-a străpuns veteranului pieptul, după
care i-a mai dat o lovitură în cap. De Guise, care aştepta nerăbdător în curte, a strigat tare: “Ai făcut-o,
Behem?” “S-a făcut, domnul meu,” a venit răspunsul. “Dar ca să credem trebuie să vedem: aruncă-l pe
fereastră”. Amiralul, care încă mai respira, a încercat să se apuce de rama ferestrei când a fost ridicat, dar
a fost imediat aruncat în curte. Ducele de Guise, ştergânu-şi stropii de sânge de pe faţă a spus: “Ştiu că el
este,” şi, lovind cu piciorul trupul, s-a grăbit să înainteze pe străzi exclamând: “Curaj, camarazi: am
început bine, iar acum să continuăm cu restul!” Peste şaisprezece ani, în castelul Blois, acelaşi Henri de
Guise era asasinat la porunca lui Henri al III-lea, care, având trupul mort înaintea sa, l-a lovit cu piciorul
în faţă. Ce dreaptă răsplătire prin judecata lui Dumnezeu!
În acea noapte de groază, Teligny, ginerele amiralului, împreună cu alţi cinci sute de protestanţi, atât
nobili cât şi oameni de rând, erau sacrificaţi Molohului bigotismului, şi încă în numele sacru al religiei.
“Iarba deasă e mai uşor de cosit decât cea rară,” a fost proverbul în temeiul căruia cei mai de seamă
protestanţi au fost găzduiţi în acelaşi cartier al Parisului şi acel teren i-a fost rezervat special crudului
duce de Guise. Suita tânărului rege al Navarrei era găzduită la Luvru, ei fiind oaspeţii speciali ai
monarhului, dar şi aceasta era cu aceeaşi intenţie satanică de a-i putea ucide pe toţi mai uşor. Ei veniseră
în alaiul regelui lor pentru a sărbători căsătoria lui cu sora regelui, şi, unul câte unul, au fost chemaţi pe
nume din camerele lor şi, neînarmaţi, au fost conduşi în curtea interioară rectangulară, unde au fost cu
toţii seceraţi sub ochii regelui gazdă, iar trupurile le-au fost îngrămădite la porţile Luvrului. În analele
omenirii nu se mai găseşte o crimă mai perfidă comisă cu sânge rece.
Masacrul s-a extins în tot Parisul. Mii de huligani înarmaţi cu pumnale, suliţe, cuţite, săbii şi archebuze,
cu orice armă a soldatului sau a tâlharului, au dat năvală pe străzi ucigându-i pe toţi cei pe care-i
întâlneau şi nu purtau cruce albă la pălărie. Au intrat cu forţa în casele protestanţilor şi au ucis bărbaţi,
femei şi copii îmbrăcaţi în cămăşi de noapte, după care le-au aruncat trupurile în stradă. Nu s-a auzit nici
un strigăt de îndurare. Au căutat prin cele mai întunecate cotloane şi nimeni nu a fost cruţat. În cele din
urmă, deasupra Parisului a răsărit soarele. Nefericitul Carol, care s-a cutremurat câteva momente la
începutul masacrului, a gustat sângele sfinţilor şi a devenit la fel de însetat de măcel ca ultimul om din
gloată. Dimineaţa, împreună cu mama lui italiancă pătată de sânge, a ieşit în balconul palatului pentru a
se delecta privind mormanele de cadavre. Pe străzi curgeau râuri de sânge, iar cadavre de bărbaţi, femei
şi copii blocau toate intrările. Din toate părţile se auzeau gemete şi strigăte de moarte, blasfemii şi
blesteme ale gloatei nebune.
Unii care reuşiseră să scape se străduiau să traverseze înot râul. Atunci Carol a luat o archebuză şi a tras
asupra supuşilor săi strigând: “Ucideţi! Ucideţi!” “La două sute douăzeci şi şapte de ani după aceea,”
spunea Felice, “Mirabeau a ridicat din praful vremii archebuza lui Carol al IX-lea pentru a o îndrepta
împotriva tronului lui Ludovic al XVI-lea”. Satan poate conduce evenimentele pentru un timp, dar
Dmnezeu este deasupra şi schimbă lucrurile. În aceeaşi dimineaţă de duminică, Carol a trimis după
Henri de Navarra, de curând cumnat al lui, şi Henri de Conde, şi, pe cel mai furios ton le-a spus: “Mesa,
moartea sau Bastilia!” După o slabă împotrivire, principii au consimţit să participe la mesă, dar nimeni
nu a crezut că erau sinceri. A patra zi, când furia asasinilor a ajuns să fie satisfăcută, iar cea mai mare
parte a hughenoţilor fusese masacrată, pe străzile Parisului s-a lăsat liniştea. După scena tragică au venti
preoţii cu teatrul lor. Joi, mergând prin sânge până la glezne, clerul a celebrat un jubileu extraordinar şi a
organizat o procesiune pentru a manţine starea de exaltare. Amvoanele au răsunat din nou de mulţumiri
şi a fost bătută o medalie cu inscripţia: “Evlavia a trezit justiţia”.
Masacrul din provincii
Dar setea de sânge a Izabelei era departe de a fi satisfăcută. Tuturor tribunalelor din provincii şi din cele
mai importante oraşe le-au fost date ordine să urmeze acelaşi curs. Aproximativ doisprezece guvernatori
de provincii au refuzat şi chiar şi un preot, al cărui nume merită a fi menţionat aducând mulţimiri
Domnului. Când locotenentul regelui l-a chemat pe Jean Hannuyer, episcop de Lisieux şi i-a dat ordinul
de a-i masacra pe hughenoţi, el a răspuns: “Nu, domnule, mă opun şi întotdeauna mă voi opune
executării unui asemenea ordin. Sunt pastor al Lisieux, iar aceşti oameni pe care-mi porunciţi să-i
măcelăresc sunt turma mea. Chiar dacă în prezent s-au rătăcit şi au părăsit păşunea lui Isus Hristos,
Marele Păstor mi i-a încredinţat mie, ca poate să se întoarcă. În evanghelie nu văd că un păstor poate
permite să fie vărsat sângele turmei sale, ci dimpotrivă, acolo văd că el este dator să-şi verse propriul său
sânge pentru ea”. Locotenentul i-a cerut să-şi prezinte în scris refuzul, iar episcopul s-a conformat
imediat.
La Rouen, Toulouse, Lyon şi în aproape toate marile oraşe ale regatului, lucrarea sângeroasă a fost
înfăptuită cu o furie la fel de mare. Măcelul s-a desfăşurat fără milă şi fără remuşcări timp de aproape
şase săptămâni. Mii de cadavre au fost aruncate în râuri, ajungând pe maluri la diferite coturi de râu sau
să fie duse în mare. Credincioşii de la Meaux – priteenii noştri de mai înainte – au fost măcelăriţi în
închisori, şi, cum cu sabia lucrarea mergea prea încet, au folosit ciocane de fier. Au fost prădate şi
devastate patru sute de case din cel mai frumos cartier al oraşului. Dar am obosit de aceste relatări, şi,
dacă masacrul de Sf. Bartolomeu nu ar fi fost cea mai mare crimă din era creştină, care ne oferă mai bine
decât orice altceva o imagine reală a principiilor papalităţii, atunci ne-ar fi plăcut să încheiem istoria
reformei în Franţa înainte de a ajunge la el. Dacă s-au putut vedea vreodată adâncimile şi vicleniile lui
Satan în răutatea oamenilor, atunci ele se văd în aceste evenimente. Premeditarea, jurământul solemn al
regelui - prin care calviniştii au fost atraşi la Paris pentru căsătoria regală - şi pumnalul pus în mâinile
gloatei de conducătorii statului într-o vreme de pace, reprezintă un complot fără seamăn în istorie. Şi
apoi, de la papă în jos, comunitatea catolică şi-a ridicat mâinile spre cer şi I-a mulţumit lui Dumnezeu
pentru triumful glorios.
La Roma, ştirea a fost primită cu mare bucurie. Aducătorul veştii a fost răsplătit cu o mie de monede de
aur. Papa a poruncit să tragă tunurile Castelului Sant Angelo, a declarat un jubileu şi a bătut o medalie
în onoarea evenimentului. Filip al II-lea al Spaniei, ducele de Alba şi cardinalul de Lorraine au participat
la acele manifestări de bucurie. Dar masacrul a produs o cu totul altă impresie în ţările protestante. În
Anglia, Germania şi Elveţia au sosit mulţi exilaţi îngroziţi şi aproape de moarte, care au relatat tristele
evenimente, iar naţiunile înmărmurite au blestemat numele Franţei. Geneva, cu multă compasiune faţă
de cele şaptezeci de mii de trupuri care acopereau câmpurile Franţei sau zăceau pe malurile râurilor ei, a
instituit o zi de post şi rugăciune care mai este ţinută şi astăzi. În Scoţia, bătrânul John Knox, într-un
impuls profetic, a pronunţat răzbunarea divină împotriva casei Valois în următoarele cuvinte: “A fost
emisă sentinţa împotriva acestui criminal, regele Franţei, şi răzbubarea lui Dumnezeu nu va cruţa casa
lui. Numele lui va fi o urâciune pentru posteritate şi nici unul dintre urmaşii lui nu va stăpâni regatul în
pace dacă nu va veni pocăinţa pentru ca judecata lui Dumnezeu să se oprească”. În Anglia, Elisabeta a
pus toată curtea ei în doliu, iar când amabsadorul Franţei a cerut o audineţă pentru a oferi o explicaţie
ipocrită, a fost primit cu o tăcere profundă. Lorzii şi doamenle de la curte, în veşmite de doliu lungi, nu
l-au salutat pe ambasador când a trecut pe lângă ei şi nu au catadicsit nici măcar să-i arunce o privire.
Numărul victimelor
Numărul celor care au pierit în masacru nu poate fi calculat exact. În Paris au fost probabil trei sau patru
mii de victime. Brantome spune că regele Carol al IX-lea ar fi văzut patru mii de trupuri lunecând la vale
pe Sena. “În registrele Parisului,” spunea Wylie, “se găseşte o plată făcută groparilor de la Cimitirul
Inocenţilor pentru îngroparea a o mie o sută de cadavre care au ajuns pe maluri la cotiturile Senei, în
apropiere de Chaillot, Auteuil şi Saint Cloud. Este destul de probabil că multe cadavre au fost duse de
apă mult mai departe, şi apoi nu toate trupurile au fost aruncate în râu”. Numărul victimelor în toată
Franţa a fost probabil cam şaptezeci de mii. “Această ultimă cifră,” spunea Felice, “este probabil
exagerată dacă este să-i socotim numai pe cei care au suferit o moarte violentă, dar sunt adăugaţi şi cei
care au murit în mizerie, de foame, de durere, cei bătrâni, cei neajutoraţi şi abandonaţi, femeile rămase
fără adăpost, copii fără o bucată de pâine şi numeroşii nenorociţi a căror viaţă a fost scurtată de această
catastrofă, atunci se poate spune că cifra dată de Perefixe este totuşi mai mică decât cea reală*”.
* Relatarea de mai sus este extrasă în principal din scrierile istoricului francez Felice, care este mai curând înclinat
să micşoreze decât să exagereze detaliile cu privire la dezonoarea naţiunii sale. Vedeţi şi Wylie – History of
Protestantism; Smiles – History of the Huguenots; White – History of France
Sfârşitul protagoniştilor masacrului
Atât de minunat a lucrat Duhul lui Dumnezeu în Franţa prin intermediul adevărului, încât atunci când
oamenii se aşteptau să vadă ruina hughenoţilor zdrobiţi în urma masacrului, ei au avut surpriza de a-i
vedea, în multe părţi ale ţării, hotărâţi să se opună trupelor regale. Nu poate fi nici o-ndoială că
protestantismul francez ajunsese o mare organizaţie politică, dar nu era în întregime politic, ci trebuie că
printre ei erau mii de creştini adevăraţi, chiar dacă ei au fost făcuţi să creadă că era drept să se opună
asupritorilor şi să lupte pentru viaţa lor şi a familiilor lor şi pentru religia lor. În timpul asediului
Sancerre, când aproape toţi copii mureau de foame, întâlnim un exemplu al harului desăvârşit. Un băiat
de zece ani, fiind pe moarte şi văzându-şi părinţii plângând alături de el şi atingându-i braţele şi
picioarele, care erau ca nişte lemne uscate, le-a spus: “de ce plângeţi când mă vedeţi murind de foame?
Nu-ţi cer pâine mamă, pentru că ştiu că nu ai deloc. Dar, din vreme ce Dumnezeu vrea să mor aşa,
trebuie să fim mulţumitori. Nu a suferit de foame şi sfântul Lazăr? Nu am citit eu aceasta în Biblie?” Aşa
s-a stins mieluşelul cel scump al lui Dumnezeu, împreună cu mulţi alţii, pentru a fi luat pentru
totdeauna în braţele Păstorului cel bun, care a murit pentru ei. Despre ei se poate spune pe drept: “nu
vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă, pentru că Mielul,
care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge
orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:16-17).
Dar sfârşitul perfidului şi crudului rege nu a fost aşa. Crima grozavă în care el jucase un rol atât de
important îi apăsa greu cugetul până în ultima clipă a vieţii. Zi şi noapte era urmărit de scenele la care
fusese martor în ajunul Sf. Bartolomeu. Îşi închipuia că-i vedea pe oaspeţii săi asasinaţi stând lângă patul
lui şi la masa lui. Fie că dormea, fie că umbla treaz, hughenoţii asasinaţi păreau a fi mereu înaintea
ochilor săi, având nişte feţe înspăimântătoare şi zvârcolindu-se în sânge. Dar Domnul a rânduit ca acela
care, când a dat ordinele pentru masacrul de Sf. Bartolomeu, a spus ca nici un hughenot să nu rămână în
viaţă pentru a-i reproşa fapta, pe patul de moarte să fie îngrijit de un medic hughenot şi de o soră
hughenotă. El nu mai avea nici un pic de încredere în cei care-i fuseseră asociaţi şi îl bântuia gândul că
propria lui mamă îl omora printr-o otrăvire lentă. A murit de o boală groaznică şi ciudată, care făcea să-i
curgă sânge prin toţi porii pielii. Aceasta a fost la mai puţin de doi ani după masacru, după ce trăise
douăzeci şi cinci de ani şi domnise paisprezece.
Se spune că toţi protagoniştii masacrului de Sf. Bartolomeu, cu o singură excepţie, au avut parte de
moarte violentă. Dar nu este cazul să urmărim istoria lor. Acei oameni sângeroşi au fost loviţi de
răzbunarea divină şi au fost coborâţi în groapă în sânge. Caterina de Medici a trăit să vadă eşecul
complet al tuturor planurilor sale, moartea tuturor tovarăşilor ei la crimă şi stingerea dinastiei sale.
Cardinalul de Lorraine a fost asasinat în închisoare, iar Henri al III-lea, ultimul Valois, a căzut sub
pumnalul asasinului în propriul lui cortu. Aşa s-a împlinit profeţia lui John Knox.
Materialele voluminoase pe care ni le-a furnizat reforma în Franţa ne-au reţinut ceva mai mult şi au
ocupat mai mult spaţiu decât ne-am fi permis, dar măreţia lucrării Domnului acolo, marea luptă dintre
lumină şi întuneric şi melancolia pe care fiecare trebuie s-o simtă cu privire la rezultatele lucrării, îi dau
un loc deosebit în marile revoluţii din secolul al XVI-le.
Consiliul de la Trento
La faimosul Consiliu de la Trento, care s-a întrunit în 1545 şi a contiunat să aibă sesiuni până în 1563,
perioadă în care au avut loc evenimentele despre care am vorbit, a definit mai exact legile bisericii
romano-catolice şi au fost concepute măsuri pentru suprimarea ereziei. Deliberările de acolo şi hotărârile
luate trebuie să fi fost influenţate mult de situaţia generală a Europei în acea epocă. Dar, după cum am
spus deja care era obiectivul iniţial al consiliului şi caracterul lui, trebuie să mai adăugăm doar câteva
lucruri pe care nu le-am menţionat anterior.
Am spus mai ales că acest consiliu nu urmărea să dea legi noi, ci să definească şi să fixeze învăţăturile
bisericii Romei într-un mod mai exact decât ceea ce se făcuse până atunci şi să confirme autoritatea ei.
“Părinţii de la Trento,” spunea Mosheim, “nu au autorizat nimic nou, dar este la fel de adevărat că au
autorizat tare multe lucruri care au rămas deschise acceptării sau respingerii individuale, şi aceasta din
cauza că ei erau departe de a avea suficientă autoritate. Acelor teologi, în principal italieni şi spanioli,
care s-au strâns în secolul al şaisprezecelea ... biserica Romei le datorează autentificarea oficială a
crezului ei”. Prin servilismul episcopilor italieni mai săraci, papii au câştigat atât de multă influenţă în
consiliu încât ei au dictat hotărârile şi le-au definit nu cu intenţia de a vindeca dezbinările şi a reforma
vechile abuzuri, restabilind unitatea şi concordia în biserică, ci cu scopul de a-şi stabili dominaţia lor.
Scott spunea: “Învăţături care până atunci au fost considerate a fi opinii particulare, deschise dezbaterii,
au fost transformate, în mod absurd, în articole de credinţă, care se cerea să fie acceptate, altfel pedeapsa
fiind excomunicarea. Ritualuri care până atunci fuseseră ţinute din respect faţă de vechi obiceiuri au fost
legiferate prin hotărâri ale bisericii şi declarate ca fiind părţi esenţiale ale închinării ei*”.
* Mosheim, vol. 3, p. 894; Scott, vol. 3, p. 256
Cea mai autoritară sursă cu privire la desfăşurarea acestui consiliu este istoria Părintelui Paul. “El a
descris deliberările,” spunea Dr. Robertson, “şi i-a explicat hotărârile cu o mare perspicacitate şi
profunzime a gândirii, cu o deosebită erudiţie şi cu o raţiune atât de clară încât suntem îndreptăţiţi să fie
plasată printre cele mai admirabile scrieri istorice”.
Crezul papei Pius
Papa Pius al IV-lea a făcut un sumar al hotărârilor acestui consiliu, care îi şi poartă numele, şi care a fost
de atunci considerat ca un sumar cu autoritate în ceea ce priveşte credinţa catolică.
“Mărturisesc că sunt cu adevărat şi se cuvine să fie respectate şapte sacramente ale legii celei noi
instituite de Isus Hristos, Domnul nostru spre salvarea omenirii, deşi nu sunt toate necesare pentru orice
om, şi anume: botezul, confirmarea, euharistia, penitenţa, ungerea extremă, ordinarea şi căsătoria.
Acestea conferă har, şi dintre acestea botezul, confirmarea şi ordinarea nu pot fi reeditate fără a comite
un sacrilegiu.
Primesc şi recunosc ceremoniile bisericii catolice, primite şi aprobate prin administrarea solemnă a
tuturor sacramentelor de mai sus.
Primesc şi ader la toate lucrurile care au fost definite şi declarate de sfântul Consiliu de la Trento cu
privire la păcatul originar şi la îndreptăţire.
Mărturisesc, de asemenea, că prin mesă I se oferă cu adevărat lui Dumnezeu jertfa ispăşitoare pentru cei
vii şi pentru morţi şi că în sacrificiul preasfânt al euharistiei este cu adevărat şi real prezent trupul şi
sângele împreună cu sufletul şi divinitatea Domnului nostru Isus Hristos şi că substanţa pâinii este
complet transformată în trup, iar cea a vinului în sânge, transformare pe care biserica catolică o numeşte
transsubstanţiere.
Mărturisesc, sub fiecare din aceste forme şi sub ambele împreună, este primit Hristos ca adevărat
sacrament.
Cred că există un purgatoriu şi că sufletele ţinute acolo sunt ajutate prin sprijinul credincioşilor.
La fel, sfinţii care domnesc împreună cu Hristos, se cuvine să fie onoraţi şi invocaţi, pentru că ei oferă
rugăciuni lui Dumnezeu pentru noi, iar relicvele lor trebuie venerate.
Afirm cu fermitate că imaginile lui Hristos şi ale mamei lui Dumnezeu, pururea fecioară, ca şi ale
celorlalţi sfinţi, trebuie să fie păstrate şi se cuvine să fie onorate şi să li se aducă închinare.
De asemenea, afirm că puterea indulgenţelor a fost lăsată bisericii creştine şi că folosirea lor este o
binefacere pentru poporul creştin.
Recunosc sfânta Biserică Apostolică a Romei, mama şi stăpâna tuturor bisericilor şi promit şi jur
ascultare episcopului Romei, succesorul Sf. Petru, primul dintre apostoli şi locţiitorul lui Isus Hristos.
De asemenea, mărturisesc şi primesc toate celelalte lucruri date, definite şi declarate de canoanele sacre
şi de consiliile generale, în special de Consiliul de la Trento. De asemenea, condamn, resping şi
anatemizez toate lucrurile contrare acestuia şi toate ereziile condamnate, respinse şi anatemizate de
biserică.
Aceasta este adevărata credinţă catolică, fără care nimeni nu poate fi mântuit, aceasta o mărturisesc şi o
susţin prin promisiune, jurământ şi jur cu toată fermitatea să mărturisesc şi să susţin toate acestea, cu
ajutorul lui Dumnezeu, până la sfârşitul vieţii mele, spre a face, în măsura în care-mi stă în putere, ca
acestea să fie date ca învăţătură şi predicate de toţi cei care sunt sub autoritatea mea şi de cei care-mi
sunt daţi în grijă în virtutea funcţiei pe care o deţin. Aşa să mă ajute Dumnezeu şi aceste sfinte
evanghelii ale lui Dumnezeu”.
Istoria Bisericii Capitolul 52. Valdezii
Capitolul 52. Valdezii

După ce am ajuns cu istoria acestor oameni interesanţi la anul 1560, când ei au suferit atât de mult chiar
în propriile lor văi şi în câmpiile Calabriei, vom trece pe scurt în revistă istoria lor de atunci încolo.
Totuşi nu trebuie să ne aşteptăm să întâlnim la acest popor remarcabil harul care se cuvine să fie
caracteristica celor care îi urmează pe Domnul nostru binecuvântat şi pe apostolii săi. Nu se pune
problema că ei nu ar fi crezut în Domnul Isus ca Mântuitor al lor şi în sângele Lui cel scump ca singurul
mijloc eficient şi suficient pentru rezolvarea păcatului, ci că, dacă ar fi fost lăsaţi în pace în văile lor,
atunci ei ar fi fost la fel de inofensivi ca turmele şi cirezile lor, însă fiind atacaţi de catolici, ei au luat ca
modele pe Iosua, Ghedeon şi David, crezând cu toată sinceritatea că Dumnezeu este Domnul oştirilor, şi
au luptat sub drapelul Lui, cu credinţa că la El nimic nu este impsibil. Nu avem nici un dubiu că de la
acest principiu s-a ajuns ca persecuţiile lor să fie una dintre cele mai eroice pagini din istoria bisericii.
Asemenea multora din zilele noastre, ei nu au văzut diferenţa dintre lege şi har, dar, cu toate acestea, ei
fiind din poporul lui Dumnezeu, El a dat răspuns rugăciunilor lor. Inimile lor erau dominate de
loialitatea faţă de Hristos, ceea ce este cel mai important lucru. Legatarii scoţieni, care au luptat pentru
împărăţia* lui Emanuel se aseamănă cu ei în această privinţă.
* n.tr.) engl. “covenanter” – termen care vine de la legământ, cu semnificaţia de om angajat într-un legământ, ei
considerând că legământul făcut de Dumnezeu cu Israel s-ar fi transferat cumva la ei şi că, dacă Israel trebuie să
aibă o împărăţie pe pământ, acea împărăţie a fost transferată către ei
Aşa erau oamenii sărmani din văi: credeau că Biblia este o revelaţie de la Dumnezeu şi îşi conduceau
viaţa după ea conform cu înţelegerea lor. Vecinii lor, catolicii, de cealaltă parte, credeau că Dumnezeu
dăduse bisericii Romei şi capului să stăpânească asupra întregii lumi creştine şi că toţi cei care refuză să
se supună autorităţii ei sunt nu numia eretici ci şi supuşi răzvrătiţi, pe care suveranul are dreptul să-i
pedepsească după cum găseşte de cuviinţă. Aceasta era şi continuă să fie credinţa oficială a bisericii
Romei, şi, aşa fiind, nici unul care îndrăznea să pună sub semnul întrebării pretenţiile ei nu mai putea
avea siguranţă cu privire la viaţa şi libertatea lui în vremea în care ea avea puterea de a exercita
prerogativele pe care şi le-a asumat cu aroganţă. Uneori magistratul refuza să dea ascultare preotului, şi
aşa erau cruţaţi unii, dar cititorul va vedea cum Roma găsea pretexte plauzibile pentru persecuţie atunci
când aceasta se încadra în planurile ei, şi va constata că, de regulă, mitra biruia coroana.
Pentru un timp după războaiele pustiitoare din 1560, rămăşiţei valdezilor i s-a îngăduit să revină în văile
lor de origine şi să-şi reconstruiască locuinţele şi să-şi sădească din nou viile. Pomii roditori le fuseseră
tăiaţi, satele şi cătunele lor fuseseră transformate în mormane de moloz, iar câmpurile rămăseseră
necultivate. Erau confruntaţi cu foametea, dar asupra inimilor multora apăsa o greutate şi mai mare:
unde sunt părinţii, soţii, fiii, pastorii şi cei mulţi pe care vrăjmaşul i-a călcat în picioare? Ei sunt cu
Domnul, iar Domnul, în îndurarea Lui cea mare, este cu ei. Natura ţării a permis rămăşiţei să
supravieţuiască pentru un timp.
“Castani care creşteau luxuriant,” spunea Dr. Beatie cu privire la Valea Rora, “umbreau pantele
inferioare, şi, în timpurile de lipsă, le furnizau o hrană care, împreună cu laptele, i-ar satisface şi pe cei
care poftesc delicatese. Prin locurile mai înalte natura a întins un covor vegetal bogat, şi acolo, când vine
sezonul de păşunat, locuitorii vin cu familiile şi cu vitele. După ce-şi petrec vara pe dealuri, într-o
simplitate patriarhală, ei coboară din nou în văi când apar semnele iernii, iar acolo fac acele munci care
se potrivesc cel cel mai bine situaţiei lor şi se ajuta unul pe altul cu cele necesare”. Vorbind despre valea
Angrogna, ascest scriitor poetic spunea: “dacă este s-o descriem ca o miniatură a Elveţiei, aceasta îi va da
cititorului o idee cu privire la caracteristicile ei generale. Toate componentele peisajului alpin: torente,
stânci, prăpăstii, râpe adânci, izbucuri, păduri care oferă adăpost şi mijloace de subzistenţă, păşuni verzi,
pe care pâraie şerpuitoare le fac să fie fertile şi proaspete, iar câmpuri şi grădini care dau roade
caracteristice la diferite climate se găsesc la marginea fiecărei prăpastii, arătând hărnicia locuitorilor
care-şi dobândesc astfel cele necesare traiului chiar în cele mai nefavorabile împrejurări*”.
* History of the Waldenses and Graphic Descriptions of the Protestant Valleys of Piedmont, Wm. Beatie M.D.
Dacă ne gândim la traiul simplu al locuitorilor acelor văi, la vieţuirea lor paşnică, la hărnicia lor şi la
moralitatea lor rigidă, la faptul că ţineau cu stricteţe sabatul şi la scrupulozitatea cu care-şi achitau
chiriile şi toate taxele, la faptul că nu beau, nu înjurau şi nu aveau nici un fel de vicii de acest gen, atunci
de putem întreba de ce ar fi căutat stăpânul lor să-i nimicească. În ceea ce urmează vom găsi răspunsul.
Războaiele de exterminare
Scurtele perioade de pace aparentă, de care s-au bucurat uneori valdezii, nu erau nicidecum intervale de
odihnă în siguranţă, ci mai curând de meditaţii dureroase având perspective îngrozitoare. Adevărata
pace şi siguranţa cu privire la viaţa lor, la proprietatea lor şi la libertatea conştiinţei – drepturi
inalienabile ale omului – le-au fost necunoscute timp de sute de ani.
În anul 1560 au avut loc evenimente care sunt suficiente pentru a explica războaiele de exterminare care
au urmat după acea perioadă. 1. Tronul Savoiei a fost atunci ocupat de Carlo Emmanuele al II-lea, un
tânăr în vârstă de cincisprezece ani. Era un principe blând şi omenos, dar, ca şi Carol al IX-lea al Franţei,
a fost sfătuit de mama lui, care era din familia Medici şi era nepoata Caterinei, ale cărei fapte sângeroase
au făcut să fie urâtă de întreaga omenire. Suveranul băiat era de fapt condus de mama lui, care era
regentă în timpul cât el era minor, iar ea era condusă de Vatican. 2. În acelaşi an, la Torino, a fost
întemeiată “Asociaţia pentru Propagarea Credinţei”. Domni şi doamne din nobilime, laici, preoţi şi
popor au fost îndemnaţi să intre în acea asociaţie, pentru a-i atrage oferindu-se indulgenţă deplină în
schimbul participării la lucrarea ce bună, motto-ul arâtând caracterul acesteia: “Convertirea sau
exterminarea ereticilor”.
Agenţii de propagandă şi-au început lucrarea distrugătoare sub pretextul onorabil al convertirii.
Doamne de la curte şi persoane de rang inferior împreună cu cete de călugări au ajuns să fie susţinători
zeloşi ai societăţii, vizitându-i pe oameni la casele lor. În acel timp, în văi au fost întemeiate mânăstiri, iar
şcolile şi colegiile valdezilor au fost desfiinţate. Răpirea băieţilor sub doisprezece ani şi a fetelor sub
paisprezece ani în scopul convertirii erau fapte pe care legea le aproba. Dar, după aceste mijloace josnice
au fost urmate de o persecuţie violentă, asemănătoare celi din 1560.
În ianuarie 1650 a apărut sângerosul edict al gastaldatului1 - numit aşa din cauza consecinţelor pe care le-
a avut. În zadar au încercat locuitorii cei ameninţaţi, recurgând la la toate mijloacele de apel şi la
rugăminţi adresate diferitor membri ai guvenrului, să evite furtuna. În plină iarnă, peste o mie de familii
au fost alungate din casele lor, fiind nevoite să-şi abandoneze proprietăţile şi să se retragă pe înălţimile
munţilor acoperiţi cu gheţuri. Au fost siliţi să facă aceasta în numai trei zile, fiind ameninţaţi cu moartea.
Nu se poate imagina ceva mai inuman şi mai barbar. O întreagă populaţie, cu copii mici, bătrâni,
bolnavi, cu oameni slabi şi căzuţi la pat, a trebuit să-şi părăsească locuinţele şi să sufere rigorile iernii
alpine. Au trebuit să călătorească prin văi înzăpezite, să treacă râuri umflate şi să străbată munţi
acoperiţi cu gheţuri. Alternativa care li se oferea era aceea de a participa la mesă. Istoricul Leger ne
spune că dintr-o adunare a aproape două mii de persoane nici un bărbat nu a acceptat acea alternativă.
“După ce le-am fost pastor timp de unsprezece ani şi i-am cunoscut pe nume pe fiecare, pot da despre ei
această mărturie, aşa că cititorul să judece dacă nu era cazul să plâng de bucurie şi de durere în acelaşi
timp, când am văzut că toată furia acelor lupi nu i-a putut influenţa pe nici unul din aceşti miei şi că nici
un fel de facilităţi pământeşti nu i-au făcut să se abată de la statornicia lor. Urmărind dârele de sânge
lăsate pe zăpadă de ei când îşi târau picioarele rănite, nu aveam eu motive să-L binecuvântez pe
Dumnezeu că am văzut împlinindu-se prin sărmanele lor trupuri ceea ce mai rămăsese din măsura
suferinţelor lui Hristos, mai ales când am privit crucea cea grea pe care ei au purtat-o cu un curaj atât de
nobil2?”
1
n.tr.) it. gastaldato – era o diviziune administrativă guvernată de un “gastaldo” desemnat de rege, funcţionar
care avea autoritate judiciar şi militar
2
Citat de Wylie, vol. 2, p. 482
Mârşăvia marchizului de Pianessa
“Dacă persecuţia s-ar fi încheiat cu aceasta,” spunea Dl. Hugh Acland, “omenirea ar fi fost scutită de o
ruşine de neşters. Marchizul de Pianessa a pătruns în văi în fruntea a cincisprezece mii de oameni, iar
masacrul care a urmat este mult prea oribil pentru a fi relatat în detaliu”. Numai o parte a valdezilor au
suferit în urma decretului dat de gastaldo, dar obiectivul stabilit al propagandei era aceea de a-i
extermina complet. Marchizul, ştiind bine rezistenţa disperată pe care avea să o întâmpine dacă valdezii
ar fi fugit în munţi, a folosit vechea armă a Izabelei – înşelăciunea. S-a prefăcut a dori o conciliere şi i-a
invitat pe delegaţi să negocieze condiţiile, şi, vai, vicleniile vrăjmaşului au reuşit! Versat în uneltiri, el i-a
îşelat pe valdezii cei cinstiţi: i-a tratat cu bunătate şi i-a asigurat că, dacă vor primi, în semn de fidelitate,
câte o mică garnizoană de soldaţi în câteva sate de-ale lor, atunci totul se va regla pe cale amiabilă. Unii
dintre cei mai clarvăzători, în special pastorul Leger, a suspectat o înşelăciune, dar oamenii în general
doreau un timp de pace, aşa că şi-au deschis uşile soldaţilor lui Pianessa. Au trecut două zile cu
manifestări de mare prietenie, soldaţii mâncând la masă cu sătenii, dormind sub acelaşi acoperiş cu ei şi
discutând liberi. Acele două zile au fost folosite de inamic pentru a pregăti masacrul: satele şi drumurile
au fost ocupate de soldaţi.
La patru dimineaţa, în zorii celei de-a treia zile, la 24 aprilie, din castel s-a dat un semnal şi asasinii şi-au
început lucrarea ucigaşă. Cu excepţia pastorului Leger, nici un alt istoric nu încearcă să dea detalii, iar el
a făcut aceasta ca o datorie, fiind martor ocular, iar naraţiunea lui a fost verificată şi de alţii. Un preot şi
un călugăr, însoţeau fiecare ceată de soldaţi care străbătea satele pentru a pune foc imediat după ce
terminau cu locuitorii casei. “Valea noastră Lucerna,” exclama Leger, “care era ca Gosenul, a fost
transformată într-un fel de Munte Etna, arncând flăcări şi scântei. Pământul semăna cu un cuptor, iar
aerul era umplut de o întunecime ca aceea care a venit peste Egipt, încât umblai bâjbâind din cauza
fumului ce se înălţa din oraşe, sate, conace, ferme şi tot felul de clădiri care ardeau în flăcările
Vaticanului”. Dar nu a fost, ca la masacrul de Sf. Bartolomeu, o lichidare grabnică a victimelor, ci au fost
născocite tot felul de barbarii şi cruzimi nemaivăzute. Cum mulţi dintre cei mai puternici, cunoscând
munţii, au putut scăpa, copilaşii şi mamele lor, bătrânii şi cei bolnavi au constituit grosul victimelor
soldaţilor. Dar nu le vom prezenta cititorilor detaliile îngrozitoare ale naraţiunii lui Leger.
Credinţa şi eroismul lui Gianvel
În timpul acelei persecuţii grozave, care a adus focul şi sabia în numeroase văi, Rora a avut parte din
plin de nenorocire, dar aceasta a stârnit unul dintre acele spirite înflăcărate pe care Dumenzeu le ridică
din timp în timp pentru a arăta virtuţile care rareori se manifestă altcândva decât în situaţiile de criză.
Ne referim la Giosue Gianavel, originar din Valea Rora, un om puternic şi viteaz, al cărui geniu şi a cărui
temeritate sunt de admirat. În dimineaţa zilei de 24, care a fost martora măcelului din văile Lucerna,
Angrona, La Torre, Villar, San Giovanni şi altele. O soartă similară fusese plănuită şi pentru Valea Rora,
şi contele Cristobal cu patru sute de soldaţi avea de îndeplinit sarcinile.
Gianavel a urmărit îndeaproape mişcările lor, şi, însoţit de o trupă mică dar compusă din oameni
hotărâţi, în număr de şapte, a blocat defileul prin care inimaicul înainta spre Rora. Nu era nici o clipă de
pierdut. Soldaţii gândeau, în modul cel mai firesc, că tratamentul dur aplicat de cealaltă parte a Pelice
trebuia să fi paralizat orice rezistenţă şi să le asigure o intrare facilă în Rora, au înaintat fără prea multă
atenţie. Adăpostit de stânci şi de copaci, Gianavel şi ceata lui au putut auzi conversaţia lor şi cum unul
dintrd soldaţi s-a exprimat că se aştepta ca treaba să fie uşoară şi că oamenii din Rora îi aşteptau numai
spre a le ura bun venit. “Bun venit!” a exclamat atunci o voce de tunet şi o salvă de muschete venind şi
din dreapta şi din stânga a adus moarte în rândurile coloanei. Au fost ucişi şapte soldaţi. Apoi,
reîncărcându-şi armele şi schimbându-şi poziţiile, au tras din nou cu un efect asemănător. Nu au putut
vedea nici un inamic, dar vălătucii de fum de deasupra stâncilor i-au convins că erau prinşi între două
focuri. Derutaţi de acea întâmpinare neaşteptată, ei au început să se retragă îngroziţi şi în grabă. Dar
Gianavel şi oamenii lui, avansând de la o poziţie acoperită la alta, au executat foc ucigător până ce
soldaţii superstiţioşi au ajuns să se teamă că orice copac ar putea trage un glonţ. Dintre ei cincizeci şi
patru au rămas morţi pe câmpul de luptă, iar Rora a fost salvată de la distrugerea la care era sortită.
Pianessa s-a hotărât să spele ruşinea acelei operaţiuni printr-una nouă. El a organizat un batalion de
aproape o mie de oameni pentru a trece muntele. Cunoscând bine ce venea, Gianavel a vegheat şi a
văzut inamicul. Ceata lui crescuse la şaptesprezece oameni, unseprezece fiind buni ţintaşi şi şase buni
aruncători cu praştia. Când atacatorii au ajuns la un anumit punct, acea armată invizibilă a executat un
foc atât de energic încât ei au fost din nou respinşi cu mari pierderi şi s-au retras la baza lor.
Vestea despre această nouă înfrângere a fost semnalul pentru răzbunare. Pentru a-şi mări armata,
Pianessa a cerut detaşamente din vecinătate, şi, după ce şi-a trecut în revistă forţele, le-a mai trimis încă
odată spre Rora. Numărul lor era atunci atât de copleşitor încât patriotul şi ceata lui au trebuit să aştepte
un moment favorabil. Între timp, ei au îngenunchiat în rugăciune şi I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru
că, în două rânduri, poporul fusese salvat prin mâinile lor, şi s-au rugat ca inimile şi braţele să le fie
întărite pentru ca ei să poată aduce încă o izbăvire. Au atacat o ceată de soldaţi încărcaţi cu pradă, iar
aceia, ca şi cuprinşi de o groază superstiţioasă, s-au străduit să se salveze abandonând prada. Fuga lor a
devenit şi mai dezastruoasă când, pe înafară de gloanţe, de pe munţi au fost aruncate bucăţi mari de
stâncă şi mulţi, în grabă, au ajuns să cadă în prăpăstii, astfel încât un mic număr au supravieţuit.
Dar, în loc ca bigotul Pianessa să vadă în acele evenimente degetul lui Dumnezeu, în orbirea lui el s-a
umplut de furie şi pentru orgoliul lui de militar. A strâns toate trupele regale, în număr de opt sau nouă
mii, şi, adunând toţi ofiţerii, a ţinut un consiliu de război. Ce era de făcut? Doar o mână de ţărani să
dejoace tacticile unei armate disciplinate? Trupele au fost acuzate de laşitate şi de incapacitate. S-a
hotărât ca armata să fie împărţită în trei grupări, care, simultan, să taie toate căile de acces şi astfel să
asigure distrugerea Rorei. Pentru a întâmpina o forţă atât de copleşitoare, Gianavel a fost obligat să ia o
poziţie pe vârful trecătorii, şi, în timp ce lupta vitejeşte împotriva primei armate de trei mii, celelalte
armate au pătruns pe alte direcţii.
Masacrul
Satul Rora a ajuns în mâinile soldaţilor Papei, care, întâmpinând o rezistenţă nesemnificativă, s-au dedat
distrugerii. Locuitorii erau în principal bătrâni, femei şi copii, pentru că aceia care erau apţi erau angajaţi
în lupta patriotică la frontieră. A urmat un masacru general. Aproape zece mii de ucigaşi au venit, cu
violenţa lupilor care intră într-un staul, asupra ţăranilor neajutoraţi şi inofensivi. Nu au ţinut cont de
vârstă sau de sex. Ferice de cei care au fost ucişi imediat şi au scăpat de batjocorile şi barbariile de
nedescris. “Fiecare soldar,” spunea Dr. Beatie, “a luat asupră-şi slujba de călău până ce satul a ajuns să
fie ca un mare eşafod plin de victime, de pe care curgea sânge. Când a venit dimineaţa nu s-a mai auzit
nici un glas şi nu mai era nici o casă în picioare, ci rămăsese doar o masă de cenuşe fumegândă, din care
pe alocuri se iţeau trupurile desfigurate ale celor ucişi, o privelişte strigătoare la cer” (p. 56).
Pe soţia lui Gianavel şi pe cele trei fiice ale lui, Pianessa le-a cruţat de sabie pentru a se folosi de ele spre
a lucra asupra sentimentelor soţului şi tatălui. A emeninţat că avea să le ardă de vii dacă el nu se preda şi
nu se lepăda de religia lui. Gianavel a răspuns cu nobleţe: “În ceea ce priveşte prima condiţie, soţia mea
şi copiii mei sunt în mâinile tale, şi dacă aşa este voia lui Dumnezeu, atunci îţi poţi împlini ameninţarea,
dar acest act barbar le va putea afecta numai trupurile, în legătură cu care religia le învaţă să nu le poarte
de grijă mai mult decât se cuvine. Dacă vor fi aduse la rug, ele vor fi susţinute în ceasul încercării.
Credinţa lor le apără de groază şi permite celui nevinovat să privească împăcat ceea la ceea ce este de
groază pentru cel vinovat. Ceea ce i s-a spus odinioară lui Pilat îi spun eu acum lui Pianessa: «Nu ai fi
avut nici o putere asupra mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus». Cât despre apostazie, cum să mă lepăd
eu de principiile pe care le-am apărat atât de mult timp cu sângele meu – principii neschimbate
asemenea cuvântului lui Dumnezeu? Să abandonez eu cauza Lui în schimbul speranţelor unui renegat?
Nu! Sunt gata să pier pentru cauza pe care am îmbrăţişat-o! Teroarea inchiziţiei este blândă faţă de
mustrările conştiinţei, aşa că niciodată nu voi atrage cele din urmă fugind de cele de dinainte”. El a fugit
apoi la Geneva.
Ce mai putea face Pianessa? Şi ce mai puteau face armatele papale? Ce pot face legiunile iadului
împotriva unei religii care produce o asemenea credinţă în Dumnezeu şi asemenea luptători pentru
adevărul Lui? Ei îi pot zdrobi pentru un timp pe cei puţini şi slabi, pe “sărmanii turmei”, şi poate părea
să triumfe, dar Dumnezeu este în mijlocul lor şi, în felul cel mai minunat, Îşi păstrează pentru Sine o
rămăşiţă, o sămânţă care-I slujeşte Lui, o verigă de argint în lanţul neîntrerupt al martorilor. Şi va veni
ziua ce fericită când El va răzbuna cauza lor înaintea întregului univers, când îi va face să-şi înalţe
capetele şi îi va onora cu cununa martirilor, ân timp ce vrăjmaşii lor vor fi acoperiţi de ruşine şi înfieraţi
cu semnul infamiei în cele mai întunecate regiuni ale celor pierduţi, unde vor căuta să ascundă vinovăţia
lor enormă şi vor suferi agonia disperării nesfârşite. În viziuni groaznice, ţipetele şi gemetele
muribunzilor care au răsunat în Alpi le vor răsuna din nou şi vor vedea iarăşi şi iarăşi mădularele
tremurânde ale copiilor înspăimântaţi faţă de care ei nu au avut nici un pic de milă. Urmăriţi de
asemenea imagini şi sunete, sub povara unei vinovăţii de neimaginat, cât de greu trebuie să le fie chinul!
Cât de viu trebuie să fie acel vierme care nu moare şi cât de arzătoare trebuie să fie acea flacără care nu
se stinge niciodată pentru cei care sunt urmăriţi continuu de asemenea amintiri? Totuşi rămâne valabil
adevărul că, printr-o pocăinţă la timp şi o credinţă autentică în Domnul Isus, păcatele noastre, indiferent
cât de multe ar fi, sunt toate spălate, dar sufletul celui care nu se pocăieşte este pierdut pentru
totdeauna!
Simpatia Angliei
Statele protestante ale Europei au fost oripilate la auzul ştirilor despre acele masacre. Dar nicăieri nu a
trezit mai multă simpatie strigătul din văi, nici nu a stârnit mai multă indignare, decât în Anglia.
“Cromwell, care era atunci conducătorul statului, a proclamat un post şi a poruncit să se facă o colectă
pentru cei în suferinţă şi le-a scris tuturor principilor protestanţi, dar şi regelui Franţei, cu scopul de a
angaja simpatia lor pentru a obţine ajutor pentru valdezi. Milton, secretarul Protectorului1 pentru
chestiuni latine, a scris acele scrisori, şi, ca semn al profundului interes în acea chestiune, l-a trimis pe Sir
Samuel Morland pentru a-i transmite o scrisoare Ducelui de Savoia2”.
1
n.tr.) Cromwell îşi luase titlul de “Lord Protector”
2
History of Protestantism, vol. 2, p. 486
În drum spre Torino, ambasadorul a vizitat văile şi a văzut cu proprii săi ochi grozavele pustiiri care mai
erau încă vizibile. După ce a făcut o aluzie fină la cruzimile în legătură cu care Protectorul îl trimisese să
se plângă, a trecut la subiect foarte deschis, vorbind cu multă fervoare: “Ce să mai spun? Cu toate că aş
putea enumera infinit de multe, mintea mi se revoltă. Dacă toţi tiranii din toate tipurile ar trăi din nou –
vorbesc nu cu intenţia de a jigni pe înălţimea voastră, ci fiind convins că nici unul din aceste lucruri nu
se cuvine să fie atribuite înălţimii voastre -, fără-ndoială s-ar ruşina să vadă că nu au putut inventa ceva
la fel de barbar şi inuman ca aceste fapte. Îngerii sunt oripilaţi. Oamenii sunt buimăciţi de uimire. Cerul
însuşi pare uimit de strigătele celor pe moarte şi chiar şi pământul se înroşeşte de vărsarea sângelui
atâtor persoane nevinovate! Nu Te răzbuna, Dumnezeule, pentru această mare răutate, pentru acest
masacru paricid. O, Hristoase, fie ca sângele Tău să spele acel sânge!”
Ambasadori ai cantoanelor Elveţiei, de la Geneva, ai Olandei şi ai protestanţilor din Franţa au denunţat

cu toţii, în termenii cei mai categorici, acele cruzimi. “Nicicând nu s-a văzut un interes atât de profund,
nici în ceea ce priveşte numărul oamenilor importanţi preocupaţi, nici în ceea ce priveşte sumele strânse
spre ajutorarea valdezilor urgisiţi*”.
* History of the Vaudois, de Hugh Dyke Acland, p. 69
Ducele de Savoia s-a prefăcut a lua aminte la acele mustrări şi a propus pace oamenilor din văi, dar a
fost înşelat de mama lui şi de consilierii săi. Pierduse deja pe cei mai buni dintre supuşii săi, pe cei mai
buni lucrători ai pământului, pe cei mai buni plătitori de taxe şi cei mai loiali tronului, şi, mai mult chiar,
pierduse şi o bună parte din armată şi-şi cheltuise tezaurul. A declarat: “uciderea unui valdez m-a costat
cincisprezece soldaţi”. Şi ce a obţinut în schimb? A fost numai pierdere, dar preoţii l-au asigurat că prin
aceea el căpătase facoarea cerului.
Când era pe moarte, “Marele Monarh” Ludovic al XIV-lea l-a întrebat confesorul său, Pere La Chaise
“prin ce faptă bună ar putea el, ca rege, să răscumpere numeroasele lui păcate făcute ca om”. Răspunsul
iezuitului a fost: “Extirpaţi protestantismul din Franţa!” Atunci el s-a conformat rapid şi a revocat
edictul din Nantes, ceea ce a dus la masacrarea şi exilarea a zeci de mii – am spune poate chiar sute de
mii de martori ai lui Dumnezeu din Franţa. Aşa a fost omenosul duce de Savoia influenţat să trimită o
armată înm văi pentru a-i aduce pe locuitorii de acolo la ascultarea de Roma sau a-i extermina. Dar şi-a
înţeles greşeala şi nu avem nici o-ndoială că dorea să încheie o pace. Moartea lui Cromwell în 1658 i-a
lipsit pe valdezi de prietenul lor sincer care era si cel mai puternic mediator în favoarea lor. El iniţiase o
colectă pentru ei şi contribuise persoanl cu două mii de lire din punga lui. Întreaga sumă strânsă atunci a
fost de treizeci şi opt de mii de lire.
Pacea de la 1655
Pacea care a urmat marelui masacru din 1655 a durat cam treizeci de ani, dar istoria spune că acea
perioadă a fost un răgaz numai în contrast cu furtunile de mai înainte, deoarece catolicii tot au mai găsit
multe căi pentru a-i boicota şi oprima pe aceia pe care nu i-au putut nici învinge, nici converti.
Ambasadorul englez Sir Samuel Morland descrie în următorul fel situaţia valdezilor în urma semnării
tratatului de pace: “Până în ziua de azi ei poartă cele mai grele poveri, care le sunt puse pe umeri de acei
stăpâni duri din biserica Romei... Acele văi în care locuiesc ei sunt ca un fel de închisoare sau beci, care
are fortul La Torre pe post de uşă. Mai trebuie să adaug că, în pofida numeroaselor ajutoare care le-au
fost trimise din Anglia şi din alte state, numărul celor înfometaţi este atât de mare şi oprimarea
papistaşilor vrăjmaşi este foarte de apăsătoare deoarece ei pândesc pentru a-i lipsi de orice li s-ar da şi le
sumlg bucata de pâine de la gură, astfel încât ei sunt aproape să-şi mănânce propria carne din lipsă de
hrană. Limba sugarului se lipeşte de cerul gurii, iar copilaşii cer pâine şi nimeni nu le dă. Tinerii şi
bătrânii zac pe străzi. Nenorocirea lor este mai mare şi mai dureroasă decât se poate exprima în cuvinte:
ei într-un fel sunt pe moarte şi totuşi trăiesc. În viile lor nu sunt struguri, pe câmpurile lor nu sunt vite,
nici oi în staule, nici grâu în hambare, nici făină în saci, nici ulei în ulcior*”.
* Acland, pag. 71
Persecuţia şi expulzarea valdezilor
Locuitorii văilor s-au luptat până în 1686, când, sub domnia lui Victor Amedeo al II-lea, a izbucnit un
nou război, în principal din cauza influenţei lui Ludovic al XIV-lea al Franţei. Împreună cu ajutoarele
franceze s-a ajuns la o armată numărând între cincisprezece şi douăzeci de mii de oameni. Cu toate că un
număr mare de invadatori a fost ucis, ţăranii au fost copleşiţi, iar aceia care au scăpat de sabie au fost
aruncaţi în închisoare, aşa că văile au fost depopulate. Nu avem spaţiu pentru a da detalii, dat am
adăuga numai că de-o parte a fost josnicie şi violenţă, iar de cealaltă eroism şi dăruire, acestea fiind
caracteristicile războiului, ticăloşia atingându-şi în final scopurile şi comiţând atrocităţi. “Paisprezece mii
de munteni zdraveni,” spunea Henri Arnaud, “au fost aruncaţi în închisorile Piemontului, iar când, în
urma medierii delegaţilor elveţieni, închisorile au fost deschise, s-au târât afară numai trei mii de
schelete”. Aşa au fost îndurările sfintei mame biserica, şi aşa ar fi ele şi astăzi dacă ar dispune de aceleaşi
mijloace. După aproape două sute de ani, inima se-mbolnăveşte şi imaginaţia este depăşită, preferând să
nu privească asemenea cruzimi comise cu sânge rece. Unsprezece mii au pierit în numai câteva luni din
cauza aerului fetid, frigului, înfometării, bolilor şi neglijenţei inumane. Cum trebuie să fi fost atmosfera
în acele condiţii? Dar nu vom merge mai departe.
Închisorile au fost deschise la începutul lunii octombrie, dar prizonierii au fost eliberaţi numai cu
condiţia să părăsească ţara imediat şi să rămână în exil tot restul vieţii. Iarna deja venea cu grozăviile ei,
dar unor asemenea eretici nu trebuia să li se arate nici un pic de milă, aşa că ceata flămândă a fost
mânată peste Alpi chiar în seara aceleiaşi zile. Şi-au început marşul groazei spre Mont Cenis. Noaptea i-a
apucat pe drum şi până la răsăritul soarelui au pierit pe drum ceva mai mult de o sută cincizeci. Cel mai
emoţionant spectacol era cel al bietelor mame cu copii mici. Ele s-au întors cu spatele spre vânt pentru a-
şi proteja copii pe care-i ţineau în braţe, dar multe dintre ele s-au prăbuşit epuizate şi au fost acoperite de
giulgiul alb al Alpilor. Exilaţii, în nenorocirea lor, l-au rugat pe ofiţerul comandant să le permită să se
odihnească o zi, mai ales deoarece erau semne că se apropia o furtună. Ofiţerul nu avea nici o autoritate
să le acorde ceea ce-l rugau ei, aşa că ei au continuat marşul de groază. “În timpul furtunii,” spunea Dr.
Beattie, “zăpada, ca o gheaţă măruntă, este aruncată cu furie ca valurile unei mări, spuma este purtată
prin aer şi se depune în mormane copleşitoare pe calea călătorilor. Furtuna de zăpadă din Alpi sea
aseamănă ca efect cu furtuna de nisip din deşertul cel mare, saturând aerul cu particule, şi atunci când
bate în faţă produce orbire şi rănelte pielea. În asemenea împrejurări fiecare om trebuie că a fost afectat
de un incident - de un nou dezastru care le-a subţiat numărul şi le-a îmbolnăvit inimile*”.
* Pentru detalii vedeţi Dr. Beattie – Waldenses şi Wylie – History of Protestantism - Waldenses
Sosirea exilaţilor la Geneva
Pe la jumătatea lui decembrie supravieţuitorii au ajuns la porţile Genevei, dar erau atât de epuizaţi încât
mulţi dintre ei au murit între porţile exterioare şi cele interioare ale oraşului, “ajungând să-şi sfârşească
viaţa la începutul libertătii”, cum spunea cineva. Unii nu puteau vorbi pentru că aveau limbile umflate,
alţii, din cauza degerăturilor, nu puteau ţine în mâini lucrurile pe care noii prieteni li le dădeau în
bunătatea lor. Pentru ajutorarea lor li s-a dat tot ce putea sugera omenia şi tot ce puteau oferi fraţii
creştini. Dar Geneva nu-i putea găzdui pe toţi, aşa că s-au făcut aranjamente ca exilaţii să fie distribuiţi în
cantoanele reformate. Locuitorii cantoanelor, fapt ce merită să fie consemnat spre lauda lor, s-au întrecut
în a le arăta mai multă simpatie şi a le sluji cu dragoste frăţească. Dar nici mângâierile şi nici planurile de
viitor nu i-au putut face să uite căminele lor strămoşeşti. Rătâcind pe malurile Rinului erau ca evreii din
vechime pe malurile Babilonului – îşi agăţau harfele în sălcii şi se aşezau şi plângeau amintindu-şi de
văile lor iubite şi de prietenii lor dragi.
Pentru a-şi atinge acel ţel, ei au făcut mai multe încercări care nu au reuşit. Fiind descoperite planurile
lor, senatele diferitelor cantoane în care locuiau exilaţii, văzând că plecarea lor ar compromite relaţiile lor
cu puterile papale, au luat măsuri pentru a împiedica îmbarcarea lor. Aceasta a fost o mare dezamăgire
pentru inimile pline de dor ale valdezilor, şi, cu toate că s-au întors la comunele lor şi şi-au reluat
ocupaţiile lor, s-au angajat să ia în secret măsuri pentru a încerca din nou, în nişte condiţii mai
favorabile. Între timp, ducele de Savoia, aflând despre intenţiile exilaţilor, s-a alarmat şi a pus să fie
aprinse focuri de semnalizare la frontieră şi a pus ţara pe picior de război. A şi ordonat ca două
regimente, fiecare de câte o mie de oameni, să ocupe drumurile, podurile şi trecătorile. În timp ce ei
discutau care ar fi cele mai indicate măsuri de luat în acea tristă dilemă, pastorul şi căpitanul Henri
Arnaud l-e adresat cuvintele din Luca 12: “Nu te teme, turmă mică,” etc., care le-a revigorat duhul şi
patriotismul.
Îmbarcarea exilaţilor
În cele din urmă, mai multe împrejurări în conjuncţie i-au făcut pe valdezi să creadă că mâna Domnului
le deschidea calea pentru a se întoarce. Au hotărât ca loc de întâlnire o pădure mare din Pays du Vaud,
în apropiere de oraşul Nyon, pe ţărmul nordic al lacului Leman. Când totul era gata, conducătorul lor a
înălţat o rugăciune către Dumnezeu în mijlocul celor care-l urmau, încredinţându-I Lui expediţia lor. S-
au îmbarcat între orele zece şi unsprezece, la 16 august 1689 şi au traversat lacul la lumina stelelor. Când
au ajuns cu toţii pe malul sudic al lacului, erau între opt şi nouă sute de persoane. M. Arnaud – un care
era mult apreciat pentru evlavia, patriotismul, curajul şi cunoştinţele de tactici militare – i-a împărţit în
trei grupuri: avangardă, centru şi ariergardă, conform sistemului trupelor regulate, pe care valdezii l-au
aplicat întotdeauna. Aşa şi-au început marşul înapoi spre văile lor natale, pe care unii istorici îl socotesc
ca fiind unul dintre cele mai extraordinare acte de vitejie ale unui popor, din toate timpurile. Înafară de
dificultăţile naturale ale drumului, cum erau munţii înalţi, zăpada groasă, gheţarii cu capcanele lor şi
ploaia, drumurile erau ocupate de soldaţii ducelui şi trecătorile erau păzite, iar aceia erau ajutaţi şi de
francezi, astfel încât fiecare metru era disputat şi ei au trebuit să-şi croiască drum prin văi luptând.
Sentimentele pe care le-a trezit în inima lor vederea munţilor lor natali sunt mai greu de descris decât de
imaginat. Unii, fără-ndoială puteau numi vârfurile lor, sub care îşi petrecuseră copilăria şi tinereţea,
având o mie de amintiri. Pentru redobândirea acelora ei se expuseseră, timp de treizeci şi una de zile, la
toate pericolele, greutăţile şi privaţiunile care pot afecta trupul şi deprima mintea.
Acum văzând peisajul binecuvântat

De temeri şi de vrăjmaşi au scăpat.
Înainte! le şoptea o voce-n urechi
Cerul vă redă moştenirile străvechi!
După munţi unde soarele apune,
Ai voştri-au sângerat, martirii au purtat cunune,
Dar în inimi şi pe ale lor morminte pacea va domni
Şi de-acum-nainte ramura de măslin va-nflori
Iar cei ce-acum pândesc să verse al lor sânge
Vor recunoaşte cauza – o frăţietate*.
* Dr. Beattie, p. 211
Marşul valdezilor de pe malurile Lacului Genevei până-n văile lor natale nu numai că a fost marcat de
incidente nemaiîntâlnite în istorie, ci a şi fost încununat cu succes. Domnul a rânduit ca în acel timp să se
işte un conflict între regele Franţei şi Victor Amedeo, ceea ce a făcut ca acesta din urmă să arate favoare
cetei eroice. “Până acum,” a spus el rămăşiţei supuşilor săi piemintezi, “am fost vrăjmaşi, dar de acum
înainte trebuie să fim prieteni; alţii sunt mai vinovaţi decât mine pentru relele pe care le-aţi suferit”.
Această întorsătură fericită a fost urmată de semnarea de tratate între guvernul englez şi cel piemontez
sub domnia lui William al III-lea şi al reginei Ana. De atunci până în prezent, Marea Britanie are
împuternicirea, în virtutea acelor tratate solemnte, să intervină pentru a-i proteja pe ei şi bisericile lor
pentru a avea pace. Dar în repetate rânduri, sub diferite pretexte, acest popor asuprit a trebuit să facă
faţă la tot felul de mici nedreptăţi şi hărţuiri*.
* Vedeţi o carte extrem de interesantă intitulată The Glorious Recovery by the Vaudois of their Native Valleys, by
Henry Arnaud, their Commander and Pastor, with a Compendious History of that People, de Hugh Dyke Acland.
Marşul a durat treizeci şi una de zile, iar această carte cititorul va putea afla detalii despre fiecare zi. Nu avem
spaţiu pentru a da măcar o schiţă a acestor zile interesante.
În timpul Imperiului francez al lui Napoleon, când coroana de fier a Italiei a fost pusă pe capul
“Corsicanului”, valdezii s-au bucurat de drepturi egale cu toţi ceilalţi compatrioţi ai lor, dar restaurarea
Casei de Savoia pe tronul Sardiniei i-a adus din nou la situaţia defavorabilă de mai înainte. Acesta a fost
efectul sfaturilor rele, pentru că principele revenit pe tron a recunoscut, în repetate rânduri, că “valdezii
au dat mereu dovadă, cu mai multe ocazii, de loialitate faţă de predecesorii săi” şi a adăugat: “Ştiu că am
în valdezi nişte supuşi fideli şi că ei nu se vor dezonora niciodată în această privinţă”. Dar sfetnicii răi au
biruit, aşa că peste ei a fost din nou pus jugul.
Principala dificultate cu care se confruntau valdezii era sărăcia, lucru care nu trebuie să surprindă. Iar
protestanţii din Anglia nu au fost indiferenţi faţă de situaţia fraţilor lor din Piemont. În mai multe
rânduri au fost organizate colecte publice în tot regatul şi Societatea pentru Răspândirea Evangheliei în
Străinătate* a fost administratorul unor fonduri substanţiale strânse pentru ei.
* n.tr) engl. Society for the Propagation of the Gospel in Foreign Parts
Domnul a vegheat, a păzit şi a menţinut, din timpuri imemoriale, o mărturie pentru El în acele văi, şi
untdelemnul harului Său tot mai curge şi candela adevărului Său încă mai arde, pe când tronurile
asupritorilor lor au fost aruncate la pământ şi dinastiile lor s-au stins definitiv. Până şi porţile Romei s-au
deschis, aşa că lăsăm biserica valdeză într-un câmp deschis, unde a ajuns prin harul lui Dumnezeu,
pentru a arăta zel creştin în lucrări misionare*.
* Encyclopedia Britannica, vol. 11, p. 543; Hitory of Protestantism, vol. 2, p. 511. Pentru detalii cu privire la
crezurile, confesiunile şi catehismele valdezilor, vedeţi lucrarea lui Gilly First and Second Visits to the Valleys of
Piedmont
Istoria Bisericii 53. Reforma în Insulele Britanice
53. Reforma în Insulele Britanice

Cu toate că abia dacă putem vorbi de o reformă în Irlanda, putem totuşi nota pe scurt nişte schimbări în
istoria ei ecleziastică. Legătura Irlandei cu coroana Angliei provine, după cum am văzut, dintr-un pact al
lui Henry al II-lea cu Papa Adrian al IV-lea şi prelaţii irlandezi din acel timp. Acel tratat, spune Dr.
Phelan, ar fi fost memorabil dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că a rămas în atenţia posterităţii
prin ipocrizie, nedreptate şi înşelăciunea practicată de ambele părţi, dar pretenţiile s-au transmis la
succesori şi au avut continuu influenţă asupra vieţii irlandezilor, făcând ca el să prezinte un interes
deosebit. Fără a ţine cont de acestea este cu neputinţă atât să descifrezi istoria Irlandei cât şi să judeci
corect starea de criză din prezent”. “La dobândirea de către Henry a stăpânirii asupra Irlandei a ajutat
mult,” spune Mosheim, “dorinţa ierarhiei naţionale de a ajunge la acea stare de independenţă şi
prosperitate a tuturor comunităţilor clericale aflate în strânsă legătură cu Roma”. Prin aceea, poziţia
episcopilor a ajuns să se întărească şi veniturile lor au crescut, chiar dacă aceasta a fost cu preţul
independenţei naţiunii lor.
În 1172 Henry a cucerit complet ţara, iar clerul s-a supus dictatului papal, a fost de acord să plătească
Romei “banul lui Petru”, l-a proclamat pe Henry stăpân suveran al Irlandei şi i-a jurat fidelitate lui şi
succesorilor săi. “Hotărârea lui Adrian,” spunea un prieten al romano-catolicismului, “viola drepturile
naţiunilor şi cele mai sacre legi ale oamenilor sub pretextul religiei şi reformei. Irlanda a fost ştearsă de
pe hartă ca stat şi condamnată să-şi pierdă libertatea fără a fi avut parte de o judecată şi fără să fi comis
vreo crimă”. Cu toate acestea, ierarhul nu a regretat schimbarea deoarece până atunci şefii locali
exercitau autoritate asupra bisericii, tinzând să ţină clerul aservit şi în sărăcie, aşa că ei au primit
bucuroşi suveranitatea Angliei şi puterea Romei ca protecţie împotriva forţei seniorilor laici.
“Sub vechea rânduială, un principe Irlandez era stăpân absolut asupra preoţimii ca şi asupra oricărei alte
clase de supuşi ai săi, dar Henry al II-lea a introdus o nouă ordine a lucrurilor, care ţinea pasul cu
evoluţia puterii britanice şi a celei papale. Toate privilegiile bisericii engleze, toate acel pretenţii
ofensatoare, care au culminat cu canonizarea lui Thomas-a-Becket, au fost transmise clerului irlandez,
care şi le-a susţinut cu tenacitate, pe măsură ce era slăbită puterea civilă”. De atunci biserica irlandeză a
devenit în esenţă romano-catolică, supunându-se de bunăvoie ingerinţelor papale şi toate drepturile
prelaţilor irlandezi, atât cele cetăţeneşti cât şi cele spirituale, au ajuns să fie complet la dispoziţia
pontifului roman. Pentru a-şi menţine suveranitatea asupra clerului irlandez, Henry al II-lea a pus în
posturile vacante în special englezi, ceea ce a dus la apariţia unui duh aprins de rivalitate şi ostilitate
între clericii englezi şi cei irlandezi. Au apărut dispute, iar suveranul Angliei şi-a afirmat privilegiile
numind pe cine dorea el, în timp ce clerul irlandez a făcut apel la Roma pentru o decizie, sau, mai
curând, pentru ca ea să-i confirme pe cei numiţi de ei. De obicei mitra a biruit coroana, aşa că autoritatea
papei a crescut continuu*.
* Pentru detalii amănunţite vedeţi Dr. Phelan – History of the Policy of the Church of Rome in Ireland
A început conflictul între suveranii englezi şi clerul irlandez, cel din urmă căutând să-şi transfera
suzeranitatea de la suveranului Angliei către Papa de la Roma, aşa că lupta a durat secole, chiar până la
epoca reformei.
Henry al VIII-lea şi Biserica Irlandei
Când Henry şi-a asigurat conformarea în bună înţelegere a suuşilor săi britanici faţă de principiile
reformei, s-a hotărât, dacă era posibil, să obţină o primire la fel de bună a învăţăturilor celor noi şi în
Irlanda, dar, spre marea lui supărare, propunerea lui a fost tratată cu cea mai mare indiferenţă şi
neglijată complet. Susţinătorii supremaţiei Papei, spre deosebire de cei ai regelui, erau hotărâţi şi plini de
zel. George Cromer, un prelat foarte abul şi mare învăţat, care, fiind primat al Irlandei, avea atunci şi
funcţia de cancelar, a fost capul opoziţiei împotriva propunerii lui Henry ca el să-şi asume privilegiile
papale şi l-a împiedicat pentru un timp să-şi atingă scopurile, întârziind progresul a ceea ce s-ar putea
numi reformă în Irlanda.
Principalul susţinător al planurilor regelui a fost George Brown, primul prelat prostestant care a avut o
poziţie în Irlanda, fiind numit de Henry arhiepiscop de Dublin. Zelul lui pentru învăţăturile reformei, în
opoziţie cu dogmele romano-catolice, a întâmpinat cea mai violentă opoziţie din partea bigoţilor
romano-catolici, aşa că viaţa i-a fost deseori în pericol din partea zeloţilor acelui partid. La sugestia lui
Brown, în 1536, la Dublin s-a constituit un parlament irlandez, prin intermediul căruia opoziţia a fost
redusă la tăcere şi a fost schimbată religia oficială a naţiunii, credinţa reformată devenind religia oficială
a ţării. “Au fost date mai multe legi pentru a atinge acest obiectiv. Regele a fost declarat conducătorul
suprem al bisericii Irlandei, i s-au conferit darile din episcopii şi alte avantaje seculare în biserica
Irlandei, ca şi autoritate asupra mânăstirilor, colegiilor şi spitalelor şi au fost interzise orice fel de apeluri
la Roma pentru chestiuni spirituale. S-a renunţat în mod solemn la autoritatea Papei şi oricine din
Irlanda ar fi îndrăznit să recunoască autoritatea papală se expunea unor pedepse grele. Toţi funcţionarii,
de pe toate treptele ierarhice, au fost obligaţi să depună un jurământ de recunoaştere a supremaţiei
regelui, iar refuzul de a face aşaceva a fost clasat ca înaltă trădare, cum era şi în Anglia. Astfel,
protestantismul a fost declarat prin lege religia oficială a Irlandei. Au fost desfiinţate casele religioase, iar
pământurile lor au fost date pentru totdeauna coroanei*”.
* Fiths of the World, vol. 2, p.153; Mosheim, vol. 3, p. 491
Partida papală din Irlanda a fost extrem de indignată da faptul că regele Angliei şi-a asumat o asemenea
autoritate şi mulţi şefi irlandezi s-au mărturisit a fi dispuşi să ia armele pentru a-şi apăra vechea religie.
Au fost trimişi la Roma emisari speciali pentru a exprima devotamentul lui Cromer şi al partidei lui faţă
de Sfântul Părinte şi a-l implora să intervină în Irlanda pe temeiul autorităţii sale spirituale. Papa a trimis
imediat delegaţi pentru a-i încuraja pe toţi cei care se opuneau noilor legi, pentru a ridica la luptă pe şefii
din nord, mai ales pe O’Neil, pentru a se strânge în jurul stindardului strămoşilor lor şi a ridica sabia în
apărarea supremaţiei papale. O’Neil a acceptat să joace rolul pe care i-l acordase majestatea sa papală şi
s-a constituit o confederaţie pentru suprimarea ereziei. S-a format o armată şi O’Neil s-a proclamat
conducătorul irlandezilor din nord pe vechiul deal al regalităţii, potrivit străvechiului obicei al
nonarhilor Irlandei. Dar acea ceremonie pompoasă inutilă a fost curmată rapid deoarece guvernatorul
bănuia că se pregătea o revoltă şi era pregătit să o întâmpine. Victoria de la Bellahoe, la graniţa cu Meah,
a frânt puterea căpeteniilor, care, în mod ciudat, au fost cuprinşi de panică şi au fugit cu toţii.
După aceea au fost mai multe încercări de a purta lupte în apărarea autorităţii Papei, dar măsurile ferme
luate de guvern au dejucat orice nou plan de insurecţie, iar căpeteniile cu bandele lor turbulente s-au
dispersat în toate părţile. Înfrângerile repetate au slăbit influenţa nobililor din Ulster şi au făcut cauza
Papei să ajungă una fără speranţă, ceea ce i-a condus pe unii dintre cei mai turbulenţi şefi să se
mărturisească dornici de o împăcare cu guvernul regelui.
Henry, rege al Irlandei
Actului de supremaţie, care a fost emis în 1537, i-a urmat în 1542 un alt act, prin care suveranul era
recunoscut şi rege al Irlandei în loc de domn. Până atunci singurul titlu pe care Papa îl îngăduise regilor
Angliei era acela de domn, dar acel termen a fost schimbat prin legea dată de parlament în cel de rege.
Schimbarea a fost comemorată prin acordarea de titluri de pair mai multor capi de familii nobile, prin
care căpeteniile au fost coborâte la rangul de pair, iar unii mai inferiori au fost făcuţi baroni. Astfel s-a
instaurat pacea în Irlanda în ceea ce priveşte laicii, dar preoţimea nu a putut fi câştigată aşa de uşor de
partea reformei.
După moartea lui Henry şi venirea pe tron a lui Edward al VI-lea, lordul guvernator al Irlandei a primit
ordin de la rege să ia măsuri ca ritualul romano-catolic să fie înlocuit cu liturghia engleză. Acea nouă
inovaţie i-a determinat pe clerici să se ridice constituind o opoziţie mai îndrăzneaţă şi mai fermă. Imediat
a fost convocată o adunare a prelaţilor şi a clerului inferior şi noua liturghie a fost întâmpinată cu
batjocori. Primatul Dowdale a fost un la fel de violent opozant al liturghiei engleze pe cât fusese Cromer
împotriva supremaţiei lui Henry. Dar nu s-a permis ca acea opoziţie să biruie, ci, prin ordinul
guvernului englez, serviciul a fost instituit în catedrala Christ Church din Dublin în ziua de Paşti a
anului 1551.
Cu ocazia morţii timpurii a lui Edward şi a venirii pe tron a Mariei, a avut loc o nouă revoluţie care a
agravat şi mai mult acea stare tulbure. Încă o dată a fost schimbată religia oficială a ţării. Dowdale, care
se retrăsese pe continent în timpul domniei lui Edward, a fost rechemat pentru a relua funcţia de primat,
iar cei mai violenţi dintre opozanţii săi au fugit din ţară şi mulţi clerici au revenit la credinţa lor de mai
înainte. S-a acordat libertate pentru celebrarea mesei fără a fi impuse obligaţii şi pedepse, iar credinţa
romano-catolică a fost din nou religie oficială în Irlanda. Mărturisirea credinţei protestante a fost
declarată penală în 1556 printr-un act al parlamentului Irlandei, iar spiritul sângeros al intoleranţei a
ajuns să vorbească de zdrobirea prin foc şi sabie a oricărei opoziţii faţă de papalitate, dar, din fericire,
ritmul lent al vieţii a amânat transmiterea ordinelor pentru a declanşa o persecuţie activă. “În cele din
urmă,” spunea Mosheim, “s-a constituit o comisie în acel scop, şi Dr. Cole, unul din membrii comisiei, a
părăsit Londra pentru a merge la Dublin cu ordine. Exultând la gândul că avea perspectiva de a zdrobi
protestantismul irlandez, s-a lăudat în mod necugetat în legătură cu misiunea lui faţă de o femeie din
Chester, care era o aderentă fermă a reformei şi avea un frate în metropola irlandeză. Ea a reuşit să fure
ordinele şi să pună în locul lor un pachet de cărţi de joc, cu valetul de treflă deasupra. Fără să bănuiască
pierderea actului, palavragiul mesager şi-a continuat drumul până la Dublin, unde a ajuns la 7
octombrie 1558, şi, dorind să-şi arate credenţialele, s-a făcut de ruşine văzând că ele îi fuseseră
substituite într-un mod atât de ridicol... După un timp a obţinut ordine noi, dar înainte ca aceste să
ajungă la Dublin, regina Mary a murit*”.
Cu ocazia venirii pe tron a Elisabetei, după moartea surorii sale, binecunoscuta adeziune a reginei faţă
de cauza reformei a înviorat inimile protestanţilor din toate domeniile stăpânirii ei şi a dat un nou
impuls chestiunilor din Irlanda, punând din nou în mişcare întreaga ţară, atât pe clerici cât şi pe laici.
Întregul sistem ecleziastic instituit de Mary a fost răsturnat, a fost restaurat protestantismul, acesta fiind
proclamat de atunci înainte religia oficială a Irlandei.
Biserica presbiteriană irlandeză
După ce am prezentat suficiente lucruri despre stabilirea religiei episcopale în Irlanda, trebuie să
remercăm originea presbiterianismului în această ţară.
Când a venit pe tron, Elisabeta a găsit întreaga insulă tulburată de ambiţiile şi rivalităţile căpeteniilor,
fiind afectată de o mulţime de mici conflicte. În ultima parte a domniei ei, ca şi în prima parte a celei a
succesorului ei, James I, provinciile din nord au fost teatrul unor continue conspiraţii şi răzmeriţe.
Revoltă după revoltă a menţinut ţara într-o stare tulbure, agitaţia fiind stimulată de papii de la Roma,
ajutaţi uneori şi de Filip al II-lea al Spaniei şi de Cardinalul Richelieu al Franţei. S-a emis o bulă după alta
pentru a-i chema pe principi, prelaţi, nobili şi tot poporul Irlandei să lupte pentru a-şi recâştiga libertatea
şi pentru apărarea sfintei biserici, sau, mai curând, pentru ca ei să-şi piardă viaţa în loc să depună acel
urâcios jurământ de recunoaştere a supremaţiei, prin care sceptrul bisericii catolice era smuls din mâna
vicarului lui Dumnezeu. Asemenea apeluri, venind chiar de la Papă, nu se puteau să nu aibă o influenţă
puternică asupra unui popor ignorant şi superstiţios.
Detalii cu privire la războaiele civile îndelungate şi necontenite, la stingerea titlurilor şi confiscarea

proprietăţilor nu se încadrează în ţelul scurtei noastre istorii, dar vom adăuga numai că aproape tot
Ulsterul a fost luar de coroană şi a ajuns în mâinile regelui James, Această mare întindere de pământ
cuprindea şase comitate din nord şi se întindea pe mai bine de cinci sute de mii de acri. Regele a hotărât
să remodeleze provincia prin strămutarea vechilor proprietari şi introducerea unei colonii de scoţieni şi
englezi în locul lor. Aceasta a dus la înfiinţarea Ulsterului, ale cărei roade se simt până astăzi.
Pământurile au fost cultivate şi au fost întemeiate un număr de oraşe înfloritoare, aşa că Ulster este cea
mai prosperă provincie din toată Irlanda. Dar duhul cel rău al papalităţii, de ură împotriva oricărui
aspect al protestantismului în Anglia, nu a încetat nici o clipă să comploteze până ce a izbucnit marea
rebeliune şi masacrul revoltător din 1641. La 23 octombrie a început măcelul, iar la 30 a fost emis, din
tabăra lui Sir Phelim O’Neil, ordinul pentru un masacru general, şi, la scurt timp după aceea episcopul
MacMahon a proclamat începutul războiului de rebeliune*.
* Dr. Phelna – History, p. 332; Fiths of the World, vol. 2, p. 158. Pentru detalii amănunţite vedeţi Froude –
History of Ireland
După bătălia de la Boyne, William, prinţul de Orange, şi-a început domnia asigurându-i pe protestanţii
irlandezi că venise pentru a elibera Irlanda de tirania papistaşă şi că nu se-ndoia deloc că, prin ajutorul
divin, urma să-şi împlinească planurile. Războiul a luat sfârşit, a fost restabilită pacea, şi biserica
presbiteriană, redobândindu-şi privilegiile, s-a angajat în lucrarea de predicare a evangheliei şi de
difuzare a adevărului spre binecuvântarea multor suflete.
Scoţia
După ce am urmărit situaţia religiei în Scoţia din cele mai vechi timpuri până în zorii reformei, putem
reula schiţa noastră istorică de la efectele acelei mari revoluţii asupra poporului ţării, dar trebuie să
revenim în urmă puţin pentru a ne reîminti care era situaţia.
Înainte ca reforma care a început în Germania să fi ajuns la ţărmurile îndepărtate ale Scoţiei, în mai
multe regiuni începuse să se arate un duh de reformă, mai ales în Lowlands*. Mulţi dintre lolarzi sau
discipoli de-ai lui Wycliffe, care au fugit din Anglia din cauza persecuţiilor, s-au refugiat în Scoţia şi au
rămas acolo. Aceştia s-au întâlnit cu descendeţii vechilor culdei şi probabil au format în linişte cete
misionare, menţinând neîntrerupt lanţul mărturiei pentru Dumnezeu şi ţinând aprinsă candela
mărturiei în acea ţară cuprinsă de întuneric. Ei negau dogma transsubstanţierii şi puterea preoţiei
afirmând că “există o preoţime universală, din care face parte orice bărbat sau femeie care crede în
Mântuitorul; că Papa, care se înalţă mai presus de Dumnezeu, este împotriva lui Dumnezeu şi că nu este
permis să ridici armele pentru lucruri care ţin de credinţă, şi, apoi, că preoţii se pot căsători”.
* n.tr.) adică “ţinutul de jos”, spre deosebire de Higlhands, care reprezintă regiunile muntoase
Unul dintre protectorii acestor creştini luminaţi – în comparaţie cu mulţi dintre reformatori, mai ales în
ceea ce priveşte preoţimea universală şi armele – era John Campbell, moşier de Cessnock1, era un om
tare în scripturi, care era însă depăşit de soţia lui, care putea “confrunta dogmele preoţilor cu sfintele
scripturi şi arăta falsitatea dogmelor”. “Atât pe baza mărturiilor prietenilor cât şi celor ale vrăjmaşilor,”
spunea un istoric, “nu prea erau comitate în Lowlands unde să nu se găsească lolarzi. Ei erau numeroşi
în Fife, şi mai mulţi în districtele Cunningham şi Kyle, de unde vine şi numele de lolarzi din Kyle. În
timpul domniei lui James al IV-lea, vreo treizeci de lolarzi au fost chemaţi să se înfăţişeze înaintea
tribunalului arhiepiscopal din Glasgow fiind acuzaţi de erezie. Aproape toţi erau gentlemani care aveau
proprietăţi în districtele pe care le-am menţionat, şi erau acuzaţi că negau mesa, purgatoriul, închinarea
la imagini, rugăciunile adresate sfinţilor, rolul de vicat al papei şi puterea lui de a ierta păcatul, pe scurt,
că negau toate învăţăturile romano-catolicismului. Apărarea lor pare să fi fost atât de energică încât
regele, înaintea căruia ei şi-au apărat cauza, i-a apărat de condamnarea pe care arhiepiscopul
Blackadder2 ar fi pronunţat-o cu certitudine3.
1
n.tr.) în prezent este un cartier din Glasgow
2
n.tr.) numele are semnificaţia “viperă neagră”
3
D’Aubigne – Calvin, vol. 6, p. 7; Wylie, vol. 3, p. 468
Flăcările martiriului nu au fost aprinse încă, am putea spune, iar duhul arderilor pe rug nu ajunsese încă
să stpânească cu totul preoţimea, pentru că altfel asemenea eretici nu ar fi putut scăpa. Dar asemenea
martori arată clar, cum am văzut în diferite ţări, că Duhul lui Dumnezeu lucra şi pregătea oameni în
toate regiunile Europei pentru marea revoluţie din secolul al XVI-lea.
Încă din 1526, învăţăturile reformei se răspândiseră destul de mult în Scoţia. Nave de pe continent
soseau la Aberdeen, Montrose, Dundee şi Leith aducând veşti despre progresul protestantismului şi
descărcând în taină pachete cu pamflete şi predici de-ale reformatorilor. Astfel, pe ţărmurile Firth of
Forth a fost răspândită larg sămânţa lutheranismului. Când Tyndale a tradus Noul Testament în
engleză, numeroase exemplare ale lucrării au fost aduse din Flandra şi au circulat în popor. Atunci a
început reforma pe o bază divină. Întunericul care multă vreme dominase ţara începea să se risipească
prin venirea luminii cereşti. Aproape fiecare avea câte un Nou Testament în mână, şi Dumnezeu se
folosea de aceasta pentru a da multă binecuvântare.
Aceasta a fost marea îndurare a lui Dumenzeu faţă de Scoţia, deoarece clerul devenise atât de violent
încât orice voce mai tare ar fi fost imediat suprimată, cu toate că pentru acea mare lucrare era nevoie şi
să se facă auzite voci, dar poporul trebuia mai întâi să fie pregătit prin învăţătura cuvântului lui
Dumnezeu. Pentru un timp Biblia a fost singurul misionar şi reformator al Scoţiei. “Circulând în tăcere,”
spunea cineva, “a început să străbată ţara; a ajuns şi la porţile castelului primatului, dar acesta nu i-a
auzit paşii; a predicat în oraşe, dar vocea ei nu a ajuns să fie auzită de episcopi; a străbătut drumurile şi
cărările fără a fi remarcată de spioni. Oamenilor bisericii totul li se părea a fi calm ... dar în liniştea orelor
nopţii oamenii primeau bine pe acel nou învăţător şi-şi deschideau inimile pentru învăţătura lui cea
aducătoare de mângâiere şi binefăcătoare. Biblia a fost marele învăţător al naţiunii. Ea şi-a imprimat
marca ei de neşters asupra reformei scoţiene, iar locul pe care Biblia l-a câştigat de timpuriu în inimile
poporului şi autoritatea pe care a căpătat-o ea asupra raţionamentelor lor este ceva care nu s-a pierdut
niciodată*. Dar, indiferent cât de sacră şi de fermă ar fi fost credinţa în mărturia acestui martor nobil şi
demn de încredere, era necesar să se facă auzită vocea mărturisitorului şi martirului pentru ca toată
naţiunea să fie trezită din somnul de moarte în care fusese cufundată de papalitate pentru atâta timp”.
Primii martiri ai reformei scoţiene
Puţine martirii ocupă un loc atât de important în conştiinţa omenirii ca acela al lui Patrick Hamilton.
Tinereţea lui, realizările şi rafinamentul lui, învăţătura lui, viaţa lui ireproşabilă şi duhul lui nobil şi
blând, toate împreună fac ca el să fie compătimit de toţi. El s-a făcut vinovat de ceea ce Roma considera a
fi păcat de neiertat şi lui i-a acordat Domnul şi Stăpânul onoarea de a fi primul predicator al veştii celei
bune a mântuirii către compatrioţii săi care şi-a pecetluit mărturia cu propriul său sânge. Dar moartea
crudă a acestui tânăr de viţă regală a fost o mare binecuvântare pentru mulţi, atât dintre cei învăţaţi cât
şi dintre oamenii de rând.
El era Sir Patrick Hamilton of Kincavil, strănepot, atât din partea tatălui cât şi din cea a mamei a lui
James al II-lea. S-a născut în 1504, şi a fost destinat bisericii şi a fost dat la abaţia Ferne din copilărie,
potrivit obiceiului vremii. A fost educat la început la St. Andrewţs, iar în 1517 a părăsit Scoţia pentru a
studia la Universitatea din Paris, unde a obţinut titlul de Master în Arte. Se poate să fi aflat ceva despre
adevăr în şcoala lui Lefevre şi Farel. În 1523 s-a întors în ţara lui natală şi a intrat la Universitatea St.
Andrew. Datorită felului său liber de a vorbi şi faptului că-şi permitea să spună despre corupţia din
biserică, el a atras asupra sa suspiciunile clerului şi au fost cercetate opiniile lui. În acea situaţie, el a
părăsit din nou Scoţia şi a mers la Wittemberg, fiind atras de faima lui Luther. După ce a petrecut un
timp cu Luther şi Melanchton, el a urmat studii la Universitatea din Marburg, de curând deschisă de
Landgraful de Hesse. Atunci a beneficiat de prietenia şi de învăţăturile evlaviosului Francisc Lambert
din Avignon. Fostul franciscan pe care l-am întâlnit anterior la Marburg s-a ataşat de tânărul scoţian şi a
avut o influenţă deosebită în formarea caracterului său. Pe măsură ce înainta, zi de zi, în cunoştinţa
scripturilor, el dorea din ce în ce mai mult să le împărtăşească şi compatrioţilor săi acea cunoştinţă
despre Hristos şi mântuire, care-i era atât de scumpă. “Acest tânăr,” îi spunea Lambert lui Filip, “a venit
de la capătul lumii la academia voastră pentru a fi bine întemeiat în adevărul lui Dumnezeu. Nu ştiu
dacă am mai întâlnit vreun om care să se exprime atât de spiritual şi de adevărat cu privire la cuvântul
lui Dumnezeu”.
În 1527 el a revenit din nou în Scoţia şi nu i-a fost ruşine de evanghelia lui Hristos. El a mers la conacul
familiei sale, la Kincavil, în apropiere de Linlithgow, unde a predicat evanghelia rudelor şi vecinilor săi.
Mulţi dintre nobili şi dintre oamenii de rând au îmbrăţişat religia cea nouă. Apoi el a hotărât să aducă
evanghelia la biserica St. Michael, în Linlithgow, cea pe care istoricii o numeau “Versailles-ul Scoţiei”.
Palatul era şi fortăreaţă şi închisoare. Era casa de plăceri la care curtea se retrăgea pentru relaxare şi între
zidurile acestui palat s-a născut nefericita Mary Stuart. Acolo a adus tânărul evanghelist vestea cea bună
spre a fi auzită de preoţii de la St, Michael şi de membrii familiei regale. Simplitatea şi eleganţa stilului
său erau de natură să cucerească inimile celor care-l auzeau, dar evanghelia pe care o predica ea nu
convenea deloc preoţilor. El susţinea că omul vinovat nu poate fi mântuit altfel decât prin moartea
Domnului Isus Hristos, care a murit pentru cel mai mare dintre păcătoşi şi că ungerea Duhului Sfânt este
aceea care umple sufletul de har, iar nu botezul bisericii. A fost denunţat arhiepiecopului Beaton de la St.
Andrew ca fiind o ciumă de lutheran, iar Beaton era un cleric mult prea zelos pentru a tolera
lutheranismul.
De erau difucultăţi: el nu era un eretic din clasele de jos, ci de viţă regală, şi fără-ndoială avea să fie
protejat de familia Hamilton şi de alţi nobili, ba poate chair şi de rege. Ce era de făcut? Pretinzând că
dorea să poarte o discuţie cu el cu privire la anumite aspecte ale reformei, crudul şi vicleanul arhiepiscop
l-a atras la St. Andrew. Atât Hamilton cât şi prietenii săi suspectau înşelăciunea, dar el a considerat că
era de datoria lui să meargă acolo. Cu numai câteva săptămâni înainte, el se căsătorise cu o doamnă
dintr-o familie nobilă, iar soţia lui, împreună cu alţii, l-a rugat cu lacrimi să se ferească de Beaton. S-ar
părea însă că el a simţit că Domnul urma să se folosească de moartea lui pentru a face lucrarea să
înainteze mai mult decât ar fi putut-o face viaţa lui, aşa că a mers la St. Andrew.
La sosirea lui, el a fost întâmpinat cu toate semnele de respect şi de consideraţie posibile, arhiepiscopul
zâmbindu-i tânărului pe care dorea să-l sacrifice. Cunoscând ce dificultăţi avea de întâmpinat în acel caz,
Beaton avea nevoie de timp pentru a se pregăti, aşa că ia- acordat libertate lui Hamilton în castel.
Tânărul reformator a discutat liber cu doctori, studenţi şi preoţi, ca şi când ar fi fost egalul lor, dar
Beaton dorea doar să câştige timp ştiind că opoziţia era puternică. Tribunalul care l-a judecat şi l-a
condamnat a fost înconjurat de mii de oameni înarmaţi, care se temeau de proţime. A fost declarat
infectat de ereziile lui Martin Luther, condamnat ca eretic, a fost dezbrăcat de toate demnităţile,
rangurile şi drepturile şi încredinţat braţului secular spre a fi ars de viu. Preoţii au hotărât ca sentinţa să
fie executată în aceeaşi zi, din vreme ce fratele lui, Sir James, era în apropiere cu trupe şi era hotărât să-l
salveze. Imediat după ce a fost rostită condamnarea, slujitorii călăului au şi apărut la porţile colegiului
St. Salvator şi au înălţat rugul pe care urma să fie ars tânărul.
Martiriul lui Patrick Hamilton
În umtima zi a lunii februarie din anul 1528, la miezul zilei, nobilul martor era înaintea rugului. Şi-a
descoperit capul, şi, ridicându-şi ochii spre cer, a rămas un timp nemişcat, în rugăciune. Apoi s-a întors
spre prietenii săi şi le-a dat o copie a evangheliilor – volumul la care ţinea atât de mult, după care,
chemându-şi servitorul, şi-a dezbrăcat mantia, pe care i-a dat-o împreună cu haina şi cu căciula,
spunînd: “Ia aceste veşminte, pentru că în foc nu-mi vor mai fi de nici un folos, dar ţie îţi vor mai fi
folositoare. Este ultimul dar pe care-l vei mai primi de la mine înafară de moartea mea, de care te rog să-
ţi aminteşti. Cu toate că aceasta este ceva greu pentru carne şi groaznic pentru om, este totuşi intrarea în
viaţa eternă, pe care nici unul dintre cei care-l tăgăduiesc pe Hristos Isus înaintea acestei generaţii rele
nu o va avea”. Pe când călăii îl legau cu lanţuri de rug, el a exclamat: “În numele lui Isus îmi dau trupul
să fie ars şi îmi încredinţez sufletul în mâinile Tatălui”. Din cauza nepriceperii cplăilor, suferinţele lui s-
au prelungit timp de şase ore. Detaliile sunt prea groaznice pentru a fi redate pe aceste pagini. Rugul a
fost aprins de trei ori şi de trei ori focul s-a stins pentru că lemnele erau verzi şi umede. Atunci s-a pus
praf de puşcă printre lemne, care, când a explodat, i-a proiectat în faţă un lemn, rănindu-l grav.
Întorcându-se spre călău i-a zis atunci blând: “Nu ai ceva lemne uscate?” Au fost aduse de la castel
lemne uscate şi abia la şase seara trupul lui a ajuns cenuşă. În timpul celor şase ore, spune un martor
ocular, “martirul nu a dat nici un semn de nerăbdare sau de mânie, nu a chemat niciodată cerul să se
răzbune pe persecutorii săi: aşa de mare era credinţa lui şi aşa de tare era încrederea lui în Dumnezeu”.
Ultimele sale cuvinte au fost: “Cât timp, Doamne, va mai acoperi întunericul această ţară? Cât timp vei
mai îngădui tirania omului? Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”
Aşa a murit primul martir al reformei lutherane, iar vestea despre moartea lui s-a răspândit rapid în
toată ţara şi oricine auzea se cutremura. Peste tot oamenii doreau să ştie de ce a suferit acel tânăr o
moarte aşa de crudă şi toţi au fost de partea victimei. Nu există nici o-ndoială că rugul lui funerar a
provocat prima mişcare hotărâtă a reformei în Scoţia. Purtarea lui frumoasă, blândeţea lui, răbdarea şi
curajul pe care l-a arătat pe rug, toate împreună au stârnit un interes deosebit pentru martiriul lui şi erau
exact ce trebuia pentru a mişca inimile naţiunii. “Uciderea criminală a lui Hamilton,” spune un istoric
modern, “a fost ulterior răzbunată prin moartea nepotului şi succesorului persecutorului său, iar
flăcările în care el şi-a dat duhul, pe parcursul unei generaţii, au luminat întreaga Scoţie şi au mistuit cu
furie superstiţia catolică, puterea papală şi chiar clerul*”.
* Dr. McCrie - Life of Knox, p. 14; D’Aubigne – Calvin, vol. 6; History of Protestantism, vol. 3
Mâna lui Dumnezeu, cea care schimbă lucrurile, se poate vedea clar în istoria lui Patrick Hamilton. În
măsura în care putem judeca noi, o viaţă lungă de lucrări nu ar fi putut servi cauzei reformei atât de bine
ca procesul, condamnarea şi moartea lui, toate într-o singură zi. Nimic altceva decât rugul în flăcări al
martorului nu ar fi trezit naţiunea din somnul de moarte în care o cufundaseră papistaşii. Roadele au
apărut imediat. Henry Forrest, un benedictin din mânăstirea Linlithgow, prin predicarea lui Hamiloton,
ajunsese să cunoască adevărul, şi el a fost primul care a ieşit în faţă repetând martiriul lui.
Arhiepiscopului i s-a spus că Forrest spusese: “Hamilton a fost un martir şi nu un eretic”, şi, de
asemenea, că el avea un Nou Testament. “El este la fel de rău ca Jupânul Patrick,” a spus Beaton,
“trebuie să-l ardem”. James Lindsay, un om inteligent care era de faţă, s-a încumetat să spună: “Domnul
meu, ar trebui să fie ars într-un beci, pentru că fumul de la rugul lui Patrick Hamilton i-a contaminat pe
toţi aceia la care a ajuns”. Arhiepiscopul, neluând aminte la satiră, a amplasat rugul pentru Forrest pe o
înălţime din regiune, pentru ca populaţia din Angus şi Forfar să vadă flăcările şi aşa să ştie care sunt
pericolele pentru cei care cad în protestantism. Henry Forrest a fost al doilea martir al Scoţiei.
Mulţi dintre clerici şi nobili îmbrăţişează reforma
O caracteristică remarcabilă a reformei scoţiene este aceea că ea a început în rândul clerului şi a fost de
timpuriu îmbrăţişată de nobilime şi de proprietarii de pământ. Aproape toţi martirii şi mărturisitorii de
la începutul ei au fost călugări sau preoţi de parohie. Alesius, canonic de St. Augustin, la St. Andrew, a
ajuns să cunoască adevărul, şi a fost întărit în credinţa în evanghelie prin mărturia pentru adevăr pe care
a dat-o Hamilton pe parcursul procesului său şi prin frumuseţea eroică a morţii sale, la care a fost
martor. Cum moartea lui Hamilton era mult discutată printre canonici în acel timp, Alesius nu s-a putut
abţine ceea ce simţea şi credea. A vorbit despre starea nenorocită a bisericii, de faptul că era lipsită de
oameni competenţi care să dea învăţătură şi că era ţinută departe de sfintele scripturi pentru ca să nu le
cunoască. Aşaceva era de nesuferit pentru canonici; a fost denunţat protopopului Hepburn, un om josnic
şi imoral; a fost tratat cu multă violenţă şi aruncat într-un beci infect. Când s-a răspândit zvonul, aceasta
a stârnit un interes deosebit în rândul cetăţenilor şi al nobililor. S-a făcut apel la rege, dar arhiepiscopul
şi protopopul au reuşit să-l ţină închis cam un an până ce canonicii care-i erau prieteni l-au scos din
închisoare şi l-au îndemnat să părăsească imediat ţara fără să mai spună ceva cuiva. El s-a conformat cu
mare greutate şi s-a refugiat pe continent.
Alexander Seaton, un călugăr dominican, care era confesorul regelui, a ajuns şi el să cunoască mântuirea
prin credinţa în Domnul Isus Hristos, fără faptele legii. În 1532, fiind pus să predice în catedrala St.
Andrew în timpul postului paştelui, el a luat hotărârea curajoasă de a mărturisi învăţătura cerească,
aceea care îi condusese pe mulţi în exil sau la martiriu. “Numai o credinţă vie,” a spus el, “care îşi
însuşeşte îndurarea lui Dumnezeu în Hristos, poate să-i aducă păcătosului iertarea păcatelor. Hristos
este sfârşitul legii spre îndreptăţire şi nimeni nu poate satisface cerinţele dreptăţii divine prin lucrările
lui. Cât de mulţi ani legea lui Dumnezeu, în loc să fie prezentată cu fidelitate, a fost ascunsă prin
tradiţiile oamenilor!” Poporul se minuna de acea învăţătură şi de faptul că nu vorbea despre pelerinaje şi
fapte virtuoase, iar preoţii se temeau să spună ceva împotrivă pentru că înaintea lor era confesorul
regelui, un mare favorit. Dar Beaton nu era omul care să ezite. “Acest predicator îndrăzneţ a pornit, fără-
ndoială, să sufle-n trâmbiţa lui Hamilton şi Alesius. Trebuie luate măsuri împotriva lui”. Arhiepiscopul a
reuşit să-l întoarcă pe rege împotriva lui Seaton, aşa că acesta a trebuit să-şi salveze viaţa prin fugă. El a
mers la Londra, unde a devenit capelan de Suffolk şi a avut ocazia de a predica evanghelia înaintea unor
mari adunări.
Mulţi studenţi din colegii şi novici din mânăstiri, primind învăţătura lui Gawin Logie, director al
colegiului St. Leonard, şi a lui John Winram, stareţ adjunct al mânăstirii, au fost convinşi de adevărul
pentru care a suferit Hamilton şi au îmbrăţişat învăţăturile reformei. Dar rezultatele martiriului lui
Patrick nu au apărut numai la St. Andrew, ci peste tot s-au găsit oameni care susţineau că tânărul abate
din Ferne murise ca un martir şi că nu era eretic, oameni care credeau ceea ce crezuse şi el. Alarmat de
răspândirea opiniilor noi, clerul a adoptat cele mai dure măsuri pentru eliminarea lor. David Straiton, un
gentleman din Forfarshire şi Norman Gourlay, care studiase la St. Andrew şi era preot, au fost judecaţi
la palatul Holyrood din Edinburgh, condamnaţi şi duşi pe câmpul Greenside, unde au fost arşi ca
eretici. Pe atunci, la St. Andrew a avut loc o schimbare, însă nu una în bine: James Beaton a murit şi i-a
urmat David Beaton, nepotul lui, care a fost un tiran şi mai crud decât unchiul său. Pe acesta papa l-a
făcut cardinal datorită zelului pe care-l arătă şi pentru a-i da puteri mai mari.
Zelul pentru arderi al cardinalului Beaton
S-a trecut la cercetări riguroase pentru a-i descoperi pe eretici şi flăcările persecuţiei s-au aprins în toate
zonele ţării. Din 1534, când au fost arşi Straiton şi Gourlay, până în 1538, spiritul persecuţiei a slăbit, iar
numărul celor care îl mărturiseau pe Hristos ca singurul Mântuitor şi Domn a crescut mult. Acea reuşită
a evangheliei îl irita extrem de mult pe noul cardinal, care era hotărât să o suprime prin foc şi sabie.
Decanul Thomas Forrest - vicar de Dollar, Sir Duncan Simpson - un preot, Keillor şi Beveridge - călugări
negri şi Forrester – un notar, în Stirling, au fost arestaţi imediat şi judecaţi de un consiliu întrunit la
ordinele cardinalului Beaton şi au fost condamnaţi să fie arşi. În aceeaşi zi a fost ridicat un rug uriaş pe
dealuş Castelului din Edinburgh, unde cei cinci credincioşi au fost văzuţi suferind în linişte şi
bucurându-se. Pentru credinţă, focul nu era ceva de groază şi moartea îşi pierduse “boldul”. Am putea
da alte nume de oameni care au urmat după cei cinci martiri pe dealul castelului, oameni a căror
credinţă, mărturisire şi suferinţă merită mai multă atenţie decât ne putem permite să acordăm noi în
spaţiul limitat al acestei lucrări, dar ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului, fiind consemnate
în cer, scrise cum se cuvine în rândul nobilei oştiri a martirilor, oameni care vor primi, în zorii primei
învieri, cununa vieţii, cea promisă tuturor celor care au fost credincioşi până la moarte, şi, odată cu ea,
zâmbetul aprobator al Domnului pentru eternitate. În acea zi a gloriei Lui şi a lor, toate acele suferinţe
vor fi uitate complet, cu privire la ele rămânând doar amintirea harului Său, care i-a susţinut în ele şi le-a
acordat onoarea de a suferi pentru El. Acum ei trebuie că sunt deja cu Hristos, de mai bine de trei sute
de ani, la odihna liniştită din paradis, dar ce laude vor aduce ei atunci harului care i-a onorat cu cununa
de martir? Atunci se va vedea cum îi preţuieşte cerul pe aceia pe care Roma îi socoteşte eretici şi cum
judecă cerul persecuţiile prin care au trecut ei, pentru că toţi criminalii îşi vor avea partea lor în iazul
care arde cu foc şi pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21:8).
Furia clerului condus de David Beaton sporea de la o zi la alta, iar mulţi, pentru a scăpa de rug, fugeau
în Anglia sau pe continent. Unii dintre cei care au fugit erau oameni renumiţi pentru geniul şi învăţătura
lor, printre care John Mcbee, John Fife, John Macdowal, John Macbray, James Harrison, Robert
Richardson şi celebrul George Buchanan, care este sigur că a fost ajutat de Domnul să scape din
închisoare şi şi-a salvat viaţa fugind rapid. El este binecunoscutul autor al versiunii metrice a Psalmilor,
care este folosită în Scoţia, fiind cuprinsă în bibliile lor. Câţiva, care au fost biruiţi de groaza de rug, au
mărturisit întoarcerea la vechea credinţă, dar numărul martorilor creştea rapid. Prin 1540 mulţi oameni
eminenţi primiseră învăţăturile evanghelice. Conţii de Errol şi Glencairn, Lord Ruthven, Lord Kleimans,
Sir David Lindsay, Sir James Sandilands, Melville de Raith şi un mare număr de persoane influente par
să se fi ataşat de evanghelie din convingeri lăuntrice autentice.
Lista proscrişilor întocmită de Cardinalul Beaton
Situaţia în care a ajuns regele scoţian James al V-lea era deosebit de stânjenitoare. El a fost copleşit de
durere după ce şi-a pierdut copiii – Arthur şi James -, era înglodat în datorii şi avea mare nevoie de bani,
provocase ostilitatea unchiului său, Henry al VIII-lea al Angliei, refuzând să facă Scoţia independentă de
Roma, după cum procedase Henry cu Anglia, şi, de asemenea, a refuzat şi îndemnul acestuia de a
confisca proprietăţile bisericii pentru a-şi umple trezoreria goală. Prin influenţa organizaţiei, vrăjmaşii
de moarte ai lui Henry, în ale căror mreji căzuse James, au reuşit apoi să provoace acea ruptură între
unchi şi nepot care a dus la război şi la moartea lui James.
Cardinalul Beaton a propus atunci ca regele să confişte proprietăţile nobililor eretici şi nu veniturile
sacre ale sfintei biserici. “El a întocmit o listă” – spune Cunningham – “cu trei sute şaizeci de persoane
care erau suspectate de erezie ale căror proprietăţi, dacă erau confiscate, ar fi acoperit toate necesităţile
regelui”. Dr. McCrie, în Viaţa lui Knox, spune cu privire la acea perioadă: “În două rânduri a încercat
clerul Romei să nimicească partida reformată printr-o lovitură disperată. Ei i-au prezentat regelui o listă
cu câteva sute de oameni care aveau proprietăţi şi averi, pe care îi denunţau ca eretici şi s-au străduit să
obţină condamnarea lor linguşindu-l şi arătându-i imensele bogăţii pe care le-ar fi dobândit prin
confiscarea proprietăţilor lor”. D’Aubigne şi Wylie spun despre o listă “întocmită de Beaton, care
cuprindea peste o sută de nume, printre cei însemnaţi spre a fi masacraţi fiind şi Lord Hamilton, primul
pair al ţării, conţii de Cassilis şi Glencairn şi Marischall*”.
* Cunningham Church History of Scotland, vol. 1, p. 237; McCrie – Life of Knox, p. 17; D’Aubigne, Calvin, vol. 6,
p. 168; Wylie – Protestantism, vol. 3, p. 479
Această ultimă listă se poate să fi fost una din cele două despre care vorbeşte Dr. McCrie şi se poate să fi
fost revizuită şi redusă la aceia care erau primii desemnaţi pentru ucidere şi jaf imediat. Din vreme ce
istoricii au declaraţii care variază, am dat ceea ce au spus toţi şi nu ne îndoim că ei sunt în principiu
corecţi. Aici cititorul poate să se oprească o clipă pentru a medita la grozăvia planurilor. Cel care se
pretindea a fi capul bisericii din Scoţia, păstorul şef al turmei lui Hristos, care ar fi trebuit să fie gata să-şi
dea viaţa pentru fraţi, un preot din ordinele sfinte, a scris cu sânge rece o listă cu numele a câteva sute de
nobili şi oameni cu vază şi, recurgând la linguşire şi arâtându-i bogăţia lor, s-a străduit să-l ispitească pe
rege pentru a aproba condamnarea lor. A existat oare vreodată un complot mai din adâncul infernului
sau mai diabolic? Dar nu pentru a-i asigura bani regelui s-a pus iadul în mişcare, ci pentru a-i nimici
prin violenţă pe toţi aceia care erau cunoscuţi ca sprijinitori ai opiniilor reformate, pentru a stinge odată
pentru totdeauna lumina adevărului în Scoţia, pentru a menţine autoritatea clerului şi a păstra
netulburată corupţia din care provenea averea lor.
Prima dată când i-au prezentat regelui această propunere, se spune că i-ar fi dat afară pe mesageri cu
cuvinte dure ce exprimau dezaprobarea lui. Dar atât de mult a ajuns el în final să urască nobilimea lui, în
special după întrunirea de la Fala Muir, şi atât de mult ajunsese sub influenţa clerului, încât este foarte
probabil că el a cedat inflenţei lor. Dar braţul puternic al providenţei, cel care schimbă lucrurile, veghea,
astfel încât, în loc să ucidă nobilimea şi oamenii cu vază, clerul l-a băgat în mormânt înainte de vreme pe
rege.
Perplexitatea şi moartea regelui
Henry al VIII-lea a făcut mari eforturi pentru a ajunge să aibă o întrevedere cu James şi obţinuse
promisiunea unei întâlniri la York. Henry a sosit la timpul stabilit şi a rămas acolo şase zile, dar James nu
s-a înfăţişat. Preoţii, temându-se de influenţa pe care Henry ar fi putut-o avea asupra lui James cu privire
la reformă, a reuşit să-l determine să rămână acasă, ceea ce el a şi făcut, trimiţând în schimb scuze pline
de curtuoazie. Dar mândrul şi răzbunătorul rege englez nu s-a putut împăca uşor cu aceasta, ci s-a
considerat dispreţuit şi s-a simţit ofensat şi a izbucnit în ameninţări şi blesteme la adresa scoţianului. A
rezultat un război la graniţă. Preoţii l-au instigat pe James să pornească la război fără a-i chema sub
steagul său pe nobilii proscrişi, cu promisiunea că episcopii, preoţii şi partizanii lor urmau să formeze
armata, şi, după ce regele avea să se întoarcă în triumf după ce îl va fi învins pe Henry, toţi cei suspectaţi
de erezie urmau să fie luaţi şi executaţi ca o jertfă de mulţumire pentru victoria câştigată. Dar, pe când
James aştepta în castelul Lochmaben veşti despre victorie, câţiva fugari i-au făcut cunoscut regelui faptul
că armata lui a fost pusă pe fugă la Solway Moss. Disperarea lui a fost fără margini. Atât de mare era
agonia lui încât abia mai putea să respire şi a îngăimat doar câteva plângeri de nedesluşit. Monarhul, cel
mai înainte plin de viaţă, ajunsese să nu mai poată suporta. Fusese amăgit de omul josnic în care se
încrezuse şi acel fapt îl tulbura la fel de mult ca victoria englezilor.
Aşa disperat s-a închis în palatul Falkland şi supararea extremă l-a condus la febră. Pe când se stingea a
aflat că regina, care era la Linlithgow, născuse o fată, cea care a devenit ulterior regina Mary, ceea ce a
fost încă o lovitură, din vreme ce el nu avea nici un fiu, şi, cum simţea că familia lui se stinge şi pierde
coroana, a murmurat o veche zicală: “A venit cu o fată şi se duce cu o fată*”. A murit peste şapte zile, la
14 decembrie 1542. Când a fost dezbrăcat, în buzunarul lui au găsit grozava listă a proscrişilor. Atunci a
văzut naţiunea ce providenţă plină de îndurare i-a salvat şi cât de aproape a fost de ei catastrofa. Acea
descoperire a făcut să crească semnificativ numărul reformaţilor şi a pregătit calea pentru căderea
religiei care se arătase capabilă să conceapă asemenea planuri ale cruzimii şi avariţiei.
* n.tr.) Coroana ajunsese în familia lui prin faptul că Marjorie Bruce, fiica lui Robert the Bruce, s-a căsătorit cu
Walter, întemeind dinastia Stewart
Odată tronul a ajuns vacant, “Cardinalul Beaton nu a pierdut nici o clipă şi a scos un document care
pretindea a fi testamentul monarhului decedat, prin care el era numit regent al regatului în perioada cât
regina era minoră”, dar în general documentul a fost considerat un fals, aşa că nobilii l-au pus regent pe
contele de Arran, care era în favoarea reformei.
Contele, care mărturisise învăţăturile reformate, era înconjurat de consilieri care aveau aceleaşi opinii.
Este deosebit de interesant să observăm că, în acea perioadă de început a reformei scoţiene, floarea
nobilimii şi oamenii cu vază erau de partea reformei. Nu am considera că toţi vor fi fost creştini cu
adevărat, ci credem că, în acea vreme, când răsturnărea vechii religii părea ceva îndepărtat şi nesigur, ei
se angajau pe o cale care le periclita serios averile şi vieţile, ceea ce ne face să considerăm că motivaţia lor
ţinea de convingeri personale.
Biblia redată naţiunii
În luna martie a anului 1543, parlamentul a făcut un pas important spre reformarea bisericii prin aceea
că a acordat prin lege oricărui supus dreptul de a citi sfintele scripturi în limba maternă. Lordul
Maxwell, care a prezentat chestiunea înaintea lorzilor cu autoritate legislativă a propus ca: “Să fie o lege
stabilită ca toţi supuşii să aibă Sfânta Scriptură, adică Noul Testament şi Vechiul Testament, în limba
poporului, engleză sau scoţiană, o traducere bună şi fidelă şi citirea acesteia să nu fie considerată un
delict”. După cum era şi de aşteptat, episcopii au protestat energic împotriva acelei măsuri, dar, cu toate
acestea, legea a fost adoptată şi funcţionarului de la registru i s-au dat instrucţiuni ca aceasta să fie
vestită cum se cuvine prin pieţe şi, prin ordinul regentului, să fie trimisă în toate părţile regatului. Acest
act public în favoarea libertăţii religioase a fost un semn al triumfului adevărului asupra erorii. Preoţii au
pornit să strige tare: “Erezie! Erezie!” şi că regentul promova erezia.
“Victoria,” spunea Knox, “pe care Isus Hristos a câştigat-o atunci asupra vrăjmaşilor adevărului era
deosebit de importantă. Trâmbiţa evangheliei dădea un sunet clar de la Wigton la Inverness, de la sud la
nord. A fost o mare mângâiere pentru sufletele şi familiile care până atunci nu îndrăzniseră să citească
tatăl nostru sau cele zece porunci în engleză de teamă că vor fi acuzaţi de erezie. Biblia, care mult timp
fusese ascunsă într-un colţ, era atunci pusă pe masă de oamenii evlavioşi şi bine informaţi. Noul
Testament a circulat mult, dar mulţi dintre cei care-l aveau s-au arătat nevrednici de el necitind nici
măcar zece rânduri din teamă de oameni, iar acum acei oameni îl scoteau pentru a le bate cu el obrazul
cunoscuţilor lor. Cunoştinţa despre Dumnezeu a crescut mult prin citirea scrierilor sfinte şi Duhul Sfânt
a fost dat din belşug unor oameni simpli. Acest act important al parlamentului Scoţian nu a fost abrogat
niciodată*”.
* D’Aubigne – Calvin, vol. 6, p. 194; Cunningham, vol. 1, p. 242; McCrie, p. 20
Până atunci reforma a câştigat teren în Scoţia prin cărţi aduse din Anglia şi de pe continent, dar de
atunci a ajuns să se răspândească şi erorile papalităţii au fost expuse prin cărţi tipărite de prese din
Scoţia. Şi poeţii şi scriitorii satirici au avut atunci de lucru. Cu libertatea pe care şi-o iau de obicei poeţii,
ei au scris balade, piese de teatru şi satire despre ignoranţa şi imoralitatea clerului şi absurdităţile şi
superstiţiile religiei papistaşe. Asemenea scrieri în limba scoţiană au fost citite cu aviditate de popor şi
au avut efectul de a îndepărta publicul de religia catolică.
George Wishart
În vara anului 1544, la scurt timp după ce Scoţia a primit nepreţuita binecuvântare a libertăţii de a citi
Biblia, pe scena istoriei ecleziastice a apărut unul dintre cele mai importante personaje. Estevorba de
George Wishart, fiul lui Sir James Wishart din Pitarrow, o veche familie onorabilă din Mearns. În 1538 el
fugise de persecuţia episcopului Brechin şi petrecuse şase ani pe continent şi la Cambridge ca student şi
apoi profesor. Se spune că, la revenirea lui în ţară, el îi depăşise în învăţătură pe compatrioţii săi, mai
ales în cunoaşterea limbii greceşti. Ca predicator, elocvenţa lui era deosebit de convingătoare, viaţa lui
era ireproşabilă şi avea maniere curtenitoare şi era omenos; evlavia lui era fierbinte, iar zelul şi curajul
pentru cauza adevărului erau temperate de o blândeţe rar întâlnită, modestie, dăbdare şi bunătate.
El a încept imediat să predice învăţăturile reformate la Montrose şi Dundee. Dar faima i-o luase înainte
şi mari mulţimi s-au strâns să-l asculte. Urmând metoda elveţienilor, el a prezentat învăţătura despre
mântuire într-o serie de predici, conform Epistolei către romani. Cunoaşterea scripturii, elocinţa lui şi
invectivele împotriva falsităţii papistaşilor au emoţionat atât de puternic poporul încât, la Dundee, ei au
atacat şi au distrus mânăstirile călugărilor franciscani şi dominicani. Tulburarea produsă de călugării
vocali şi de poporul agitat a fost aşa de mare încât magistraţii au trebuit să intervină, aşa că Wishart s-a
retras în mod înţelept în regiunile de vest, unde prietenii săi aveau toată puterea. Lennox, Cassillis şi
Glencairn l-au putut proteja şi i-au dat posibilitatea de a intra în orice biserică parohială. Dar, cum el era
în esenţa lui un om al păcii, atunci când predicarea lui întâmpina opoziţie, Wishart a refuzat să aprobe se
recurgă la forţă şi s-a retras în piaţă sau pe câmp. Dar a-i închide uşa bisericii lui Wishart s-a dovedit a fi
o precauţie inutilă, pentru că mii de oameni se adunau pentru a-l auzi. El a predicat la Barr, Galston,
Manchline şi Ayr, dar, cum asasinii plătiţi de Beaton îl urmăreau tot timpul, el era în general înconjurat
de oameni înarmaţi.
Ciuma la Dundee
La scurt timp după ce Wishart a fost izgonit de la Dumndee, în oraş a venit ciuma. Auzind de aceasta, cu
multă dăruire, el s-a grăbit să meargă acolo şi predica neobosit evanghelia vizitându-i pe bolnavi şi
căutând să-i pregătească pentru moarte. Cei loviţi de ciumă erau ţinuţi înafara oraşului, lângă poarta de
est, în oraş rămânând cei sănătoşi. Pentru a fi auzit de cei din ambele părţi, el s-a suit pe poarta numită
Cowgate, şi, deschizând Biblia, a citit din Psalmul 107: “A trimis Cuvântul Său şi i-a vindecat”. I-a
asicugat că îndurarea lui Dumnezeu în Hristos este un dar oferit tuturor şi că oricine se întoarce la El cu
sinceritate primeşte binecuvântarea – o binecuvântare pe care răutatea omenească nu o poate împiedica
şi nu o poate scădea cu nimic. Unii din cei care l-au auzit au fost atât de mângâiaţi încât au fost pregătiţi
să-şi dea duhul, socotind că era mai bine să plece la Isus decât să rămână în lume. Poporul a fost tare
neliniştit ca nu cumva “gura din care venise o asemenea dulceaţă să fie închisă”, ca şi cum ar fi presimţit
că pericolul era aproape - şi aşa şi era.
Un preot pe nume Wigton, angajat de cardinalul Beaton pentru a-l asasina, stătea la piciorul scării pe
care Wishart trebuia să coboare, iar mantia în care era înfăşurat ascundea pumnalul. Dar, în timp ce
Wishart cobora, ochiul ager al evanghelistului l-a văzut pe preot şi i-a citit pe faţă gândul crimei, aşa că
el a spus: “Prietene, ce vrei să faci?” şi, în acelaşi timp, i-a apucat mâna şi i-a smuls arma. Asasinul a
căzut la picioarele lui şi şi-a mărturisit intenţia. “Dă-ni-l nouă pe trădător,” a strigat poporul dând
năvală spre el, dar Wishart şi-a pus braţele în jurul asasinului şi a spus: “Cine îl necăjeşte pe el mă
necăjeşte pe mine, pentru că el nu mi-a făcut nici un rău”, şi astfel i-a salvat viaţa celui care căuta să-i ia
lui viaţa*.
* v. Knox – History of the Reformation, ed. folio, p. 49
Prin îndurarea Domnului, ciuma a început să dispară şi în oraşul lovit de calamitate a început o nouă
viaţă. Wishart a depus eforturi pentru cei afectaţi organizând măsuri pentru distribuirea hranei şi
medicamentelor. Pe când se ocupa cu acestea, el a primit un mesaj de la contele de Cassilis pentru ca să
se întâlnească la Edinburgh cu el şi cu alţi câţiva prieteni din vest în scopul de a avea o dezbatere publică
cu episcopul. El a dat ascultare chemării cu toate că ştia intenţia cardinalului Beaton de a-l distruge şi că
îl aştepta o moarte crudă. A ajuns la Leith, dar cum oraşul era aproape de Edinburgh, prietenii l-au rugat
să se ascundă o zi sau două. Însă el nu a putut suporta aşaceva: “Cu ce sunt eu deosebit de un om mort,”
a spus el, “decât că mănânc şi beau? Până acum Dumnezeu s-a folosit de lucrările mele pentru a da în
vileag întunericul, iar acum să mă ascund ca un om căruia îi e ruşine şi să nu întrăznesc să mă arăt
oamenilor?” Prietenii săi i-au spus: “Doar ştii la ce pericol te expui”. “Rămâne ca Dumnezeul meu să se
îngrijească de mine după cum găseşte El potrivit,” le-a răspuns el.
Wishart a început imediat să predice la Leith, după care a mers la East Lothian, unde a vorbit cu moşierii
de Brunston, Longniddry şi Orminston. A predicat la Musselburgh, Inveresk, Tranet şi Haddington.
Atunci el a fost înconjurat de oameni înarmaţi, din suita prietenilor săi, şi înaintea lui mergea un om cu
sabia. Acolo i s-a alăturat John Knox, care era pe atunci învăţător la familia lui Douglas din Longniddry.
Cu câtva timp mai înainte, Knox îşi deschisese inima şi mărturisise învăţătura evanghelică, iar atunci s-a
alipit de Wishart şi i-a slujit continuu, mergând cu sabia înaintea lui. Lui Wishart i-a plăcut mult duhul şi
zelul lui Knox şi s-ar părea că el a prevăzut că acesta avea să fie util în viitor. După ce a predicat la
Haddington, el a mers la Orminston House, unde urma să fie găzduit. Knox a insistat să i se permită să-l
însoţească, dar martirul l-a expediat spunându-i: “Nu, ci întoarce-te la copiii tăi” – adică la elevii săi – “,
şi Dumnezeu să te binecuvânteze. Este suficient să fie sacrificat unul*”.
* McCrie, p. 21; Cunningham, vol. 1, p. 28
Arestarea şi martiriul lui Wishart
Între timp, Beaton venise la Edinburgh, şi, auzind că Wishart era în vecinătate, era hotărât să-l aresteze
imediat. La miezul nopţii, o trupă de călăreţi sub comanda contelui de Bothwell a înconjurat Orminston
House şi a cerut să fie predat Wishart. Dar nici promisiunile, nici ameninţările nu l-au putut convinge pe
moşier să-l predea pe musafirul său. Bothwell l-a asigurat, jurând pe onoarea lui, că Wishart urma să fie
în siguranţă cu el şi că nu va îngădui cardinalului să-i facă rău. Orminston era înclinat să se încreadă în
acea promisiune solemnă şi i-a spus lui Wishart ce se întâmpla. Acesta i-a răspuns: “Deschide porţile, se
va face voia cea binecuvântată a Dumnezeului meu”. Dar, vai! Bothwell şi-a călcat promisiunea şi
victima unui conte fără credinţă şi a unui preot însetat de sânge a fost dusă în grabă la Edinburgh, la St.
Andrew, şi aruncată în închisoare.
Pe atunci zelul lui Arran pentru cauza reformei scăzuse mult, iar cardinalul, care avea o puternică
influenţă asupra contelui slab şi timid, domina naţiunea. Din vreme ce era contrar legii canonice ca
membrii celrului să se amestece în cehstiuni de sânge, Beaton i-a cerut guvernatorului să numească un
judecător laic care să pronunţe sentinţa de moarte asupra lui Wishart dacă era găsit vinovat de erezie.
Chiar aşa de nehotărât cum era, Arran a refuzat să facă aşaceva şi a amânat. Însă Beaton nu era omul
care să se lase oprit de legea canonică sau de mustrările regentului, aşa că Wishart a fost adus înaintea
unui tribunal clerical, a fost găsit vinovat de erezie şi condamnat la flăcări.
La 1 martie 1546, în faţa castelului St. Andrew, a fost ridicat un eşafod în jurul căruia au fost puse lemne.
Cum puterea civilă refuzase să ia parte la aşaceva, cardinalul a fost cel care a făcut acele lucruri. Oamenii
săi au fost dotaţi cu lăncii, săbii, securi şi alte instrumente de război, iar tunurile castelului au fost puse
să ţintească spre locul execuţiei ca nu cumva prietenii lui Wishart să încerce să-l salveze. Balconul
castelului a fost împodobit cu draperii şi cu perne de catifea pentru ca Beaton şi alţi prelaţi să se bucure
în voie de spectacolul rugului şi de chinurile sfântului martir. Când totul a fost gata, Wishart a fost adus
din închisoare de doi călăi. Era îmbrăcat în negru şi mici pungi cu praf de puşcă fuseseră legate de
diferite părţi ale trupului său. Mâinile îi erau legate la spate şi era legat de gât cu o frânghie, iar la mijloc
a fost legat de rug cu un lanţ de fier. A îngenuchiat şi s-a rugat înaintea rugului, după care a îndemnat
poporul să iubească cuvântul lui Dumnezeu şi să sufere pentru cuvânt cu răbdare şi cu o inimă
împăcată, pentru că aceea va fi spre mântuirea şi mângâierea lor lor veşnică. “Pentru evanghelia cea
adevărată,” a spus el, “care mi-a fost dată prin harul lui Dumnezeu, sufăr astăzi din partea oamenilor,
nu cu părere de rău, ci cu inima şi mintea bucuroasă. Pentru aceasta am fost trimis: ca să sufăr acest foc
pentru Hristos. Nu mă tem de acest foc grozav pentru că ştiu cu siguranţă că în această seară voi cina cu
Mântuitorul Hristos, Acela pentru care sufăr”. Şi, potrivit cu Knox, Buchanan şi alţii, el a mai spus şi
multe alte cuvinte frumoase.
Când a fost legat de rug, el a spus: “Mântuitor al lumii, îndură-Te de mine! Tată ceresc, în mâinile Tale
îmi încredinţez Duhul”. A fost aprins focul. Cardinalul Dunbar şi alţi prelaţi stăteau la balcon privind
cum ardea focul şi suferinţele martirului. Văzându-l pe cardinal cu curtenii săi, Wishart a privit ţintă la
cardinal şi a spus: “Cel care, fiind într-o asemenea poziţie, priveşte de sus şi-şi desfată ochii cu chinurile
mele, peste câteva zile va fi spânzurat de aceeaşi fereastră pentru a suferi o ruşien pe măsura mândriei
de acum”. Funia de la gât i-a fost strânsă atunci pentru ca să nu mai vorbească, iar apoi focul i-a redus
trupul la cenuşă.
Moartea cardinalului Beaton
Moartea lui Wishart a produs o impresie deosebit de puternică în Scoţia şi a stârnit sentimente din cele
mai deosebite. Oamenii bisericii l-au lăudat pe Beaton pentru că era un mare luptător al Romei şi
apărătorul preoţimii. Cei evlavioşi au plâns fără gând de răzbunare, dar şi erau oameni de rang înalt
care nu împărtăşeau vederile lui Wishart şi care au declarat deschis că trebuia moarte pentru moarte
deoarece libertăţile supuşilor erau în pericol atunci când un tiran putea acţiona fără autorizarea
regentului pentru a suprima vocea poporului. A pornit om conspiraţie împotriva cardinalului. O ceată
mică, dar compusă din oameni hotărâţi, dintre care unii erau împinşi de resentimente pentru prejudicii
care le fuseseră aduse lor personal, iar alţii erau însufleţiţi de dorinţa de a răzbuna cruzimile şi a salva
ţara de asuprirea lui, a năvălit în apartamentele cardinalului din castelul St. Andrew, a răsturnat
baricadele cu care încercase să-şi apere dormitorul. şi l-a ucis imediat, după care i-a spânzurat trupul gol
la fereastră, exact cum prezisese Wishart. Ei au ocupat castelul, i-au lăsat pe servitori să plece fără a le
face vreun rău, şi au trimis un mesager la curtea Angliei pentru a-l informa pe Henry de succesul lor. Se
ştie bine că nimic nu aştepta atunci mai cu nerăbdare monarhul englez ca vestea morţii cardinalului
Beaton, care fusese obstacolul în calea împlinirii proiectului lui Henry de a uni cele două coroane prin
căsătoria reginei copile cu fiul său, Prinţul Edward. Unii spun că acei conjuraţi erau în solda Angliei*.
* v. Encyclopedia Britannica, vol. 19, p. 731; Cunningham, vol. 1, p. 251; Tytler – History of Scotland, vol. 4, p.
372
Urmările morţii cardinalului Beaton
Asasinarea cardinalului a avut urmări din cele mai importante: a înlăturat de la conducerea politicilor pe
cel mai puternic şi mai lipsit de scrupule vrăjmaş al reformei şi pe cel mai mareapărător al romano-
catolicismului din Scoţia. Ca şi Wolsey, el era aproape ca un rege. Guvernarea lui a fost caracterizată de
intrigi politice, a fost energică şi hotărâtă, iar obiectivul lui principal a fost persecutarea sfinţilor,
nimicirea reformei şi triumful definitiv al Romei. Dar lucrarea Duhului lui Dunmnezeu nu avea nevoie
să fie ajutată de asasini. Viaţa creştină şi martiriile lui Patrick Hamilton şi George Wishart au auvut o
contribuţie mult mai însemnată la lucrarea lui Dumnezeu în Scoţia decât moartea violentă a vrăjmaşului
ei. Credinţa, statornicia şi seninătatea martirilor s-au înălţat deasupra ferocităţii persecutorilor, şi, printr-
un insticnt care împinge firea omenească să se ridice împotriva nedreptăţii şi să fie de partea celui
oprimat, mulţi au trecut de partea reformei. Una dintre greşelile primilor reformatori, pe care am
menţionat-o în repetate rânduri, a fost aceea că ei s-au încrezut în protecţia principilor, dar reformatorii
scoţieni au trebuit să înveţe printr-o lungă perioadă de suferinţă că puterea lor depindea de un braţ mult
mai puernic decât cel al regilor pământului, singurul care poate aduce victoria celui slab şi fără apărare.
Ei au avut ideea Hristos ca rege şi motto-ul de pe stindardele legatarilor era Coroana şi Legâmântul lui
Hristos*.
* n.tr.) în engleză ei se numeau covenanters, iar motto-ul era Christ’s Crown and Covenant
“Viaţa cea nouă,” spunea D’Aubigne, “care a răsărit în secolul al şaisprezecelea, era peste tot aceeaşi,
dar, cu toate acestea, ea purta anumite caracteristici specifice în fiecare ţară în care a apărut. La
Wittemberg, gândul creştinului a fost în special la om, la omul cel căzut, dar născut din nou şi
îndreptăţit prin credinţă. La Geneva gândul a fost la Dumnezeu şi la harul său suveran. În Scoţia, gândul
a fost la Hristos ca Mântuitor prin moartea Lui, dar, mai presus de toate, rege care guvernează poporul
Său şi îl ţine, El fiind independent de puterile omeneşti”. Considerăm că istoricul de la Geneva este
foarte corect în aprecierile pe care le-a făcut cu privire la caracteristicilevieţii celei noi în diferite ţări, dar
mai trebuie să adăugăm însă faptul că nicăieri în scriptură nu se spune că Hristos ar fi rege al bisericii, ci
peste tot este numit rege al iudeilor. El este numit Capul bisericii, biserica fiind trupul Său, şi se spune că
El este Cap peste toate lucrurile bisericii. Un rege ne face să ne gândim la supuşi, dar, din vreme ce
biserica este una cu Hristos, este trupul Său şi mireasa Lui, dar nicăieri nu se spune că El este regele
bisericii. El este rege, şi, desigur, în această calitate va şi domni atunci când “toate împărăţiile lumii
acesteia vor deveni împărăţiile Domnului nostru şi ale Hristosului său”. Gloria lui Dumnezeu se va
revela prin Hristos sub trei forme: 1. În har, ca atunci când a fost pe pământ şi ca de atunci până acum; 2.
În guvernare, ceea ce va avea loc în mileniu, când sfinţii vor domni împreună cu Hristos timp de o mie
de ani; 3. În glorie – care, de asemenea, se leagă de guvernare -, ceea ce va fi pentru eternitate, “pentru că
toate promisiunile lui Dumnezeu sunt în El Da şi în El este amin, spre gloria lui Dumnezeu prin noi” (v.
2. Corinteni 1:20; Ioan 1:17; Apocalipsa 20:6; 21:1-8).
John Knox
Locul rămas vacant la St. Andrew a fost curând ocupat de John Hamilton, stareţ de Paisley, care era frate
al regentului. Cu toate că nu-l egala pe predecesorul său în ceea ce priveşte agerimea minţii, era egalul
lui în zelul neabătut cu care îi urmărea pe toţi cei care erau pentru reformă, astfel că persecuţia nu a
scăzut odată cu dispariţia lui Beaton. Conspiratorii care luaseră castelul şi care-l stăpâneau i-au primit
între zidurile lui pe toţi cei care-şi primejduiau viaţa prin aceea cî îmbrăţişau învăţăturile cele noi. În
scurt timp, lor li s-au alăturat mulţi, atât din motive politice cât şi din motive religioase, aşa că acel castel
a ajuns să aibă o garnizoană de oameni hotărâţi, care îi sfidau pe regent şi pe fratele lui, arhiepiscopul.
Dintre cei cărora li s-au deschis porţile, cel mai remarcabil era John Knox, marele susţinător al reformei.
Acet om remarcabil, care este demult o marcă a Scoţiei, a cărui carieră ulterioară a fost legată de multe
evenimente importante, avea pe atunci patruzeci de ani. Conform opiniei majoritare, el s-a născut ân
1505, în satul Giffard, în apropiere de Haddington. S-ar părea că părinţii săi erau din clasa de mijloc de la
ţară şi că erau suficient de avuţi pentru a-i asigura o educaţie, şi că, probabil, gândiseră ca fiul lor să fie
destinat bisericii. De la şcoala din oraşul natal, la şaisprezece ani el a trecut la Universitatea de la
Glasgow, unde era pe atunci director celebrul John Mair. Se spune că el s-a distins în filozofie şi teologie
scolastică şi că a intrat în ordinul preoţesc înainte de a fi ajuns la vârsta reglementată prin legea canonică.
După ce a părăsit colegiul nu se ţtie mia nimic despre istoria lui până ce a ajuns în compania lui Wishart,
cu puţin înainte de martiriul acestuia*.
* McCrie – Life of Knox; Tytler – History of Scotland, vol. 4, p. 374
Chemarea la slujire a lui Knox
Reformatorul a fost, fără-ndoială, primit cu multă căldură de cei din castel, care l-au rugat să fie unul
dintre predicatorii lor. El s-a opus hotărât acelor solicitări, afirmând că “nu putea alerga dacă nu era
trimis de Dumnezeu”. Când a primit o invitaţie daresată de întreaga adunare în unanimitate şi a fost
îndemnat în mod solemn de Mr. Rough, un predicator, să nu refuze chemarea lui Dumnezeu, pentru că
aşa nu I-ar fi plăcut Lui, Knox a izbucnit în lacrimi şi s-a retras în camera lui. El ajunsese să aibă cu totul
alte gânduri cu privire la importanţa slujbei lui faţă de cele pe care le avusese când intrase în ordinul
preoţesc. Sarcina de a “spune tot planul lui Dumnezeu fără a ascunde nimic” (v. Fapte. 20:18-21),
indiferent cât de neplăcut ar suna celor care l-ar auzi, cu toate consecinţele la care se expuneau
predicatorii învăţăturilor protestante, îl umplea de nelinişte şi de teamă. Este cert că, în acea situaţie, a
avut un mare conflict lăuntric, pentru că el avea un caracter puternic şi era, prin firea lui, îndrăzneţ,
drept, independent şi cinstit, conştiincios şi modest. Dar când a ajuns să simtă clar că era chemarea lui
Dumnezeu să se angajeze în lucrarea Lui, s-a hotărât sp se angajeze asumându-şi toate responsabilităţile,
spunând împreună cu apostolul: “nu consider viaţa mea scumpă pentru mine, numai să-mi sfârşesc
alergarea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, de a mărturisi evanghelia harului lui
Dumnezeu” (Fapte 20:24).
Şi-a început lucrările de predicator cu îndrăzneala care-l caracteriza şi a adus multă binecuvântare atât
garnizoanei cât şi locuitorilor oraşului. În prima lui predică, ţinută n biserica parohială a St. Andrew, el a
urmărit să dovedească faptul că papa de la Roma eta omul păcatului, antihristul şi curva Babilonului
despre care spune scriptura. El a lovit la rădăcină sistemul papalităţii pentru a-l distruge complet. Timp
de câteva luni el a predicat la St. Andrew şi un mare număr de locuitori, înafară de garnizoana
castelului, a renunţat la catolicism şi a mărturisit credinţa protestantă, participând la cina Domnului
după modelul reformat din Scoţia. Dar lucrarea lui a fost, în scurt timp, întreruptă.
Marie de Guise şi flota franceză
După moartea lui Beaton, regina văduvă, Marie de Guise, sora lui Henri, ducele cel crud care a luptat
împotriva hughenoţilor şi a condus masacrul din ajunul zilei Sf. Bartolomeu, a rămas clar împotriva
reformei, şi, asemenea familiei sale, era fidelă Franţei şi Romei. La scurt timp după ce regentul a eşuat
complet în cucerirea castelului St. Andrew, în golf a venit o flotă de şaisprezece galere franceze înarmate,
comandată de Leo Strozzi. Navele s-au aşezat în linie astfel încât, la flux, să aibă controlul asupra ieşirii
spre mare, în timp ce forţele lui Arran asediau castelul de pe uscat. În scut timp s-a produs o ruptură, şi,
în mai puţin de o săptămână a apărut un steag de armistiţiu. Aşa a căzut castelul St. Andrew, şi toţi,
inclusiv John Knox, au fost îmbarcaţi pe galere şi duşi în Franţa. Se spune că nu au fost respectate
condiţiile capitulării şi că, la solicitarea papei, a reginei Scoţiei şi a clerului, cei mai de seamă gentlemani
au fost încarceraţi la Rouen, Cherborug, Brest şi Mont St. Michel. Knox a fost, împreună cu alţi câţiva,
ţinut în lanţuri la bordul unei galere şi expus la toate umilinţele la care papistaşii erau obişnuiţi să-i
supună pe aceia pe care ei îi considerau eretici.
În timpul captivităţii s-a recurs la ameninţări şi violenţă pentru a-i determina pe prizonieri să-şi schimbe
cderinţa, sau măcar să admită să ia parte la închinarea papistaşă, dar aceştia urau atât de mult sistemul
încât nici unul dintre ei, nici dintre cei de pe ţărm, nici din cei de pe apă, nu a putut fi determinat să se
alăture catolicilor. Deseori se spunea mesa în auzul lor, şi, în acele situaţii, erau ameninţaţi cu torturi în
cazul că nu dădeau semnele de respect obişnuite, însă, în loc să se conformeze, ei îşi acopereau capetele
de îndată ce începea slujba. Într-o zi, pe una dintre galere a fost adusă o pictură frmoasă a Fecioarei şi au
cerut ca un prizonier scoţian – probabil Knox – să o sărute în semn de închinare. Acela a refuzat,
spunând că asemenea idoli erau blestemaţi, şi a refuzat să o atingă. “Dar o vei face,” a spus atunci unul
dintre ofiţeri, şi, în acelaşi timp, i-a apropiat-o cu forţa e gură. Atunci prizonierul a luat pictura şi,
aruncând-o în apă, a spus: “Să se salveze acum Doamna pe sine însăşi, că este destul de uşoară; să înveţe
să-noate”. Cu oarece greutate, ofiţerii au scos zeiţa din apă, iar apoi prizonierii nu au mai fost forţaţi la
asemenea necuviinţe*.
* Knox – History, folio, p. 83; McCrie, p. 34
Domnul avea, fără-ndoială, să-l înveţe lecţii importante pe slujitorul Său iubit şi pe tovarăşii lui prin acea
închisoare aspră. Pentru a scăpa de persecuţia lui Hamilton, el a fost obligat să se ascundă fugind dintr-
un loc în altul. În asemenea împrejurări nu trebuie să fim surprinşi că s-a refugiat în castel. Cu toate
acestea, a fost ca şi cum s-ar fi asociat cu asasinii cardinalului, aşa că el a avut de suferit aceleaşi
consecinţe ca şi ei. Nouăsprezece luni a fost deţinut pe o galeră în apele Franţei. Dar nici unul dintre
tovarăşii săi nu a murit.
Istoricii nu sunt de acord cu privire la mijloacele prin care prizonierii şi-au recăpătat libertatea. Dr.
McCrie concluzionează în mod raţional: “După ce Curtea Franţei a obţinut consimţământul
Parlamentului Scoţiei pentru căsătoria reginei Marie cu Delfinul şi regina a revenit, aceasta nu a mai fost
deloc înclinată să se mai amestece în conflictele clerului scoţian”.
Knox îşi recapătă libertatea
Recăpătându-şi libertatea, Knox a mers în Anglia, cu trupul slăbit dar cu mintea viguroasă şi convingeri
neclintite. Reputaţia pe care şi-o câştigase prin predicile sale şi prin suferinţele din ultima vreme erau o
recomandare pentru curtea Angliei, aşa că el a fost ales unul dintre capelanii lui Edward al VI-lea. I s-a
oferit parohia All-Hallows* din Londra, dar a refuzat pentru că nu era de acord cu liturghia engleză.
Moartea timpurie a lui Edward şi venirea pe tron a reginei Mary l-a obligat să fugă pentru a-şi salva
viaţa. A străbătut Franţa pentru a ajunge în elveţia, şi, după ce i-a vizitat pe teologii bisericii elveţiene, s-
a stabilit la Geneva.
* biserica este situată în City-ul Londrei
Celebrul Jean Calvin era la apogeul reputaţiei şi al activităţii sale utile. El l-a primit pe Knox cu multă
afecţiune, ca refugiat din Scoţia şi a legat cu el o strânsă prietenie. Cei doi reformatori au ajuns să fie
împreună, având aproape aceeaşi vârstă, fiind foarte apropiaţi ca sentimente şi în ceea ce priveşte
învăţătura şi conducerea bisericii, şi, de asemenea, similari în multe aspecte ale caracterului lor. “Knox
era un om aspru, inflexibil, fără patimă şi energic, dar plin de umor. Calvin era calm, sever, iritabil, dar
niciodată pătimaş, ridicându-se ca nivel intelectual deasupra colegilor săi aşa cum Mont Blanc se înalţă
deasupra celorlalţi munţi, atingând parcă cerul, şi este acoperit cu zăpezi veşnice. Nu există nici un
dubiu că Jean Calvin a exercitat o influenţă însemnată asupra colegului său reformator. Knox era la
începutul lucrării sale când lucrarea lui Calvin se încheia. Knox căpăta faimă când Calvin dădea legi
pentru o parte a creştinătăţii*”.
Dar nici prieteniile, nici perspectivele siguranţei pentru persoana lui şi nici o altă sferă în care el ar fi
putut fi util nu l-au făcut să înceteze a se gândi la compatrioţii săi persecutaţi. El scria continuu scrisori
pentru a-i încuraja şi scrieri pentru a-i întări în adevărul lui Dumnezeu, şi era fără-ndoială informat cu
privire la ceea ce se petrecea.
Revenirea lui Knox în Scoţia
În 1555, Knox a revenit în ţara lui după o absenţă de opt ani. A fost primit de James Syme, un burghez
respectabil din Edinburgh, în a cărui casă se strângeau prietenii reformei pentru a discuta proiecte şi
planuri. Până atunci mulţi prieteni ai reformei participaseră la mesă şi nu erau despărţiţi pe faţă de
biserica Romei, dar discursurile sobre ale lui Knox, care nu admitea compromisuri, i-a convins de
greşeala lor şi i-a făcut să ia hotărârea de a nu mai participa la închinarea catolică. La scurt timp după
aceea au luat cina Domnului în forma protestantă, iar prin acel act au pus bazele Bisericii Reformate a
Scoţiei.
Printre nobilii care s-au strâns în jurul stindardului protestant erau: Lord Lorne, Lord Erskine, Lord
James Stewart, Contele de Marischall, Contele de Glencairn, John Erskine din Dun şi William Maitland
din Lithington. Aceştia ascultau cu stăruinţă predicile lui Knox şi îl ajutau în lucrarea lui. Având o
asemenea gardă, reformatorul a fost neobosit în predicare, nu numai în capitală ci şi în provincii. În
iarna 1555-6 a predicat în Kyle, Cunningham, Angusshire şi în alte locuri transmiţând binecuvântarea lui
Dumnezeu şi viaţă mişcării reformate şi întărind în multe suflete lucrarea cea bună. Veştile despre
lucrarea lui străbăteau toată ţara, clerul era alarmat şi a decis să-l aresteze, aşa că Knox, înţelegând că
prezenţa lui continuă în ţară ar fi atras o nouă furtună asupra unei comunităţi tinere, s-a retras în mod
prudent la Geneva.
Primul legământ
De atunci înaintarea reformei în multe părţi ale Scoţiei a fost rapidă şi decisivă. Scurta vizită a
reformatorului a adus mari servicii cauzei reformei. Nobili, baroni, burghezi şi ţărani au ieşit din
comuniunea Romei şi se strângeau pentru citirea cuvântului şi pentru rugăciune. Potrivit formelor
presbiteriene, ei nu puteau lua sacramentele fără a avea un pastor ordinat, dar acele mici strângeri au
deschis calea pentru o organizare mai completă. Următorul pas al nobililor a fost întocmirea a ceea ce
istoria numeşte Primul Legământ, iar cei care l-au formulat sunt numiţi “lorzii congregaţiei”. În acest
legământ ei promiteau înaintea “majestăţii lui Dumnezeu şi a adunării Sale să se dedice cu toată puterea
lor, cu averile lor şi cu vieţile să susţină, să prezinte şi să instituie cuvântul cel binecuvântat al lui
Dumnezeu şi adunarea Lui,” etc. La 3 decembrie 1557 Dumnezeu i-a chemat să dea mărturie pe Conţii
de Argyle, Glencairn şi pe Morton, Lord de Lorne şi pe Erskine din Dun.
Acele măsuri au alarmat clerul, care vedea că se apropia căderea lor dacă nu luau măsuri energice şi nu
recurgeau la mijloace hotărâte pentru a împiedica aceasta. Şi nu dispuneau decât de o singură armă:
flăcările martiriului, aşa că acestea au fost aprinse rapid. Walter Mill, un bătrân evlavios, a fost acuzat de
erezie şi ars de viu la St. Andrew la 28 august 1558. La rug el s-a adresat poporului cu aceste cuvinte:
“Cât despre mine, eu am optzeci şi doi de ani, şi nu mai puteam trăi mult, dar o sută de oameni mai buni
ca mine se vor ridica din cenuşa oaselor mele. Am încredere în Dumnezeu că voi fi ultimul care va muri
în Scoţia pentru această cauză”. El fusese preot de parohie în apropiere de Montrose, dar a suferit ca un
credincios adevărat al Domnului Isus Hristos.
Clerul nu mai ştia ce să facă: martiriile nu aveau alt efect decât acela de a face să crească numărul
protestanţilor. Oamenii renunţau rapid la mesă şi se alăturau în mod deschis reformatorilor. Era extrem
de clar că dacă papistaşii nu dădeau o lovitură decisivă urmau să fie obligaţi să capituleze. Călugării au
făcut apel la episcopi, iar episcopii la puterea civilă. Regina văduvă, bigotă provenind din casa de
Lorena, s-a angajat clar de partea romano-catolicismului. Până atunci ea a manevrat între episcopi şi
lorzii congregaţiei, dar atunci ea a emis o proclamaţie prin care interzicea oricui să predice sau să dea
sacramentele fără a fi autorizat de episcopi. Predicatorii reformaţi nu au dat ascultare proclamaţiei, aşa
că eu fost chemaţi să se înfăţişeze înaintea ei la Stirling, fiind acuzaţi de erezie şi răzvrătire. Au intervenit
atunci lorzii congregaţiei, iar regina, uimită de fermitatea lor, a fost de acord să amâne judecarea la
tribunal pentru a cerceta mai în amănunt problemele.
Întoarcerea definitivă a lui Knox în Scoţia
În mijlocul acelor agitaţii şi ameninţări era nevoie de un lider puternic, aşa că au trimis o delegaţie la
Geneva pentru a-l ruga pe Knox să se întoarcă. La 2 mai 1559, el a sosit la Leith. Vestea sosirii lui a căzut
ca un trăznet asupra partidei papale. Imediat a fost emisă o proclamaţie regală prin care Knox era
declarat rebel şi proscris. Dar acele proclamaţii nu au fost luate în seamă. Cum s-a întâmplat să treacă
prin Perth puţin timp după proclamaţie, Knox a ţinut una ditre predicile sale vehemente împotriva
idolatriei şi mesei şi a închinării la imagini. Poporul era pregătit pentru asemenea discursuri şi a fost
mişcat, dar mulţimea s-a dispersat la sfârşit în linişte. Un preot care a rămas la urmă, pentru a-şi arăta
dispreţul pentru învăţătura care tocmai fusese prezentată, a descoperit un altar bogat ornamentat,
împodobit cu imagini, şi a început să spună mesa. Dar un băiat din apropiere a strigat: Idolatrie! Furios,
preotul l-a lovit pe băiat, care, în schimb, a răspuns aruncând o piatră, care însă a trecut pe lângă preot şi
a sfărâmat una dintre statui. Câteva persoane care mai zăboveau prin biserică fără rost au simpatizat cu
băiatul, aşa că, în câteva clipe, altarul, statuile, crucifixele şi toate podoabele biserici au fost sfărâmate şi
călcate în picioare. În scurt timp, gălăgia a făcut să se strângă o mulţime şi agitaţia a ajuns deosebit de
mare. Cineva a strigat atunci: “La mânăstiri!” Şi în scurt timp mânăstirile călugărilor negri şi cenuşii au
ajuns nişte ruine. Mulţimea întărâtată s-a îndreptat apoi spre abaţia din Charterhouse şi, peste puţin
timp, nu a mai rămas nimic din acea construcţie magnifică decât nişte ziduri goale. Magistraţii oraşului
şi predicatorii s-au grăbit să ajungă la scena răzmeriţei de îndată ce au auzit de aceasta, dar nici cuvintele
convingătoare, nici autoritatea nu au putut domoli furtuna*.
* McCrie, p. 127; Wylie, vol. 3, p. 491
Revolte în popor
Lucrarea de dărâmare care a început la Perth printr-o frenezie a furiei populare, s-a extins rapid la St.
Andrew, la Cupar şi la alte locuri în Fife, Scone, Cambaskenneth, Linlithgow, Stirling, Edinburgh, etc. În
principal asupra mânăstirilor s-a revărsat violenţa urii poporului, ele fiind aşezăminte care a veau o
faimă proastă în popor, ca nişte cuiburi de lenevie, lăcomie şi răutate. Tradiţia îi atribuie lui Knox acel
strigăt al partidei: “Dărâmaţi cuiburile şi păsările for fugi”. Şi acele cuiburi ale necurăţiei şi ipocriziei
care dăinuiseră peste secole au fost devastate şi desfiinţate într-o singură zi.
Regina, înfuriată la culme de acele ultragii, s-a jurat să radă de pe faţa pământului oraşul Perth şi să
pună sare pe temeliile lui în semn de pustiire pentru totdeauna. Ea a strâns o armată destul de mare,
care la numai câteva zile după aceea a apărut în apropierea oraşului. Cetăţenii au închis porţile şi au
trimis scrisori reginei, nobilimii şi “semninţei antihristului, prelaţilor urâcioşi şi copiilor lor din Scoţia”.
Acele scrisori dovedesc că lorzii congregaţiei erau pregătiţi să-i facă faţă. Văzând cât de hotărât era
poporul şi ce forţă avea, ea a fost suficient de abilă pentru a ajunge la pace şi a obţine tot ce putea obţine
prin disimulare.
Atunci a început un război religios. Întotdeauna a fost trist şi de plâns să-i vedem pe reformatori luând
în mâini armele carnale ale acestei lumi pentru a se apăra, abandonând sabia Duhului. Dar strigătul de
chemare la arme înălţat de regină i-a făcut pe reformatori să înalţe aceeaşi chemare pentru a se apăra. În
acea vreme ei considerau că era drept să urmeze exemplul lui Iosua şi al lui David ca şi pe acela al lui
Petru şi Pavel. Dar, în îndurarea Lui cea mare, Domnul a intervenit şi a eliminat-o pe regină prin moarte.
Aceasta a avut loc în castelul din Edinburgh la 10 iunie 1560. Decesul ei a fost lovitura fatală pentru
influenţa franceză în politica Scoţiei şi a avut rezultatul fericit de a emancipa naţiunea de sub jugul
străin. Aşa a fost larg deschisă calea pentru stabilirea legală a reformei. Prin minunata predicare a lui
Knox în ultimele cincisprezece luni, naţiunea a ajuns să fie pregătită pentru a scutura jugul papalşia
aboli jurisdicţia papalităţii în ţară.
Abolirea papalităţii prin lege a Parlamantului
Parlamantul s-a întrunit la începutul lunii august a anului 1560 şi au fost auzite vocile celor trei stări
pentru a reglementa chestiunile religioase. Toţi oamenii aşteptau acel congres ca pe cel mai important
eveniment de când exista Scoţia ca naţiune. Vom prezenta doar rezultatele. Cele trei stări din ţară au
hotărât suprimarea ierarhiei romano-catolice şi stabilirea legală a credinţei protestante. O scurtă
mărturisire de credinţă sau un sumar al învăţăturii creştine a fost întocmită de John Knox împreună cu
tovarăşii lui şi a fost citită în auzul întregului Parlament, care a ratificat-o şi a aprobat-o ca “o învăţătură
sănătoasă, întemeiată pe cuvântul infailibil al lui Dumnezeu”. Victoria a fost câştigată. Entuziasmul
adunării a ajuns la paroxism; venerabilul Lord Lindsay s-a ridicat şi a declarat că putea spune asemenea
bătrânului Simeon odinioară: “Acum, lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace,
pentru că au văzut ochii mei mântuirea Ta ...” (Luca 2:29).
Imediat după ce terenul a fost eliberat pentru a înălţa un nou edificiu ecleziastic, Knox a şi fost gata cu
un plan pentru biserica reformată, care este cunoscut sub numele “Prima carte de disciplină”.
Constituţia bisericii, aşa cum este prezentată ea în această carte simbolică, este strict presbiteriană. Ea
recunoaşte patru categorii de deţinători de funcţii reglementate şi permanente: pastorul, învăţătorul,
bătrânul şi diaconul. 1. Pastorii predică adunării; 2. Învăţătorii expun scriptura studenţilor în seminarii
şi universităţi; 3. Bătrânii sunt asociaţi pastorilor în conducerea adunării; 4. Diaconii sunt cei care
administrează problemele finaciare şi se îngrijesc de săraci. Apoi, sunt patru instanţe de judecată:
biserica, Presbiteriul, Sinodul Provincial şi Adunarea Generală.
Succesul mişcării reformate era hotărât. Parlamentul declarase protestantismul credinţă naţională şi
Knox a şi fost gata cu modelul pentru biserica cea nouă şi cu crezul ei. Dar, ca toţi ceilalţi reformatori, el
a neglijat complet învăţătura despre biserica lui Dumnezeu aşa cum a fost ea prezentată de Domnul
nostru şi de apostolii săi şi a alcătuit o constituţie potrivit înţelepciunii omeneşti, cu toate că el nu a avut
nici o-ndoială că acea constituţie era în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. Consecinţele greşelii sale, după
cum am văzut deja, sunt prezentate în mesajul Domnului către biserica din Sardea. Nu putem vorbi
suficient de elogios despre acei treizeci şi patru de ani de mărturie credincioasă, cu un imens preţ de
suferinţă şi sânge. Şi Domnul a binecucântat mult predicarea evangheliei. Aproape întreaga naţiune a
fost câştigată pentru învăţătura cea nouă în acea perioadă, şi altarele şi idolii superstiţiei au fost distruşi
în toată ţara, în aclamaţiile poporului*.
* Pentru multe detalii interesante cu privire la această perioadă vedeţi Dr. Lorimer - History of the Scottish
Reformation; Spottingwood – History, 3 colume; Wylye – Protestantism, Mccrie – Life of John Knox; Knox –
Original History
De atunci până la Revoluţia glorioasă din 1688, presbiterienii au fost asupriţi mult şi persecutaţi de
dinastia cei fără credinţă şi plini de viclenie din dinastia Stuart, care au dorit să instituie Biserica
episcopală în Scoţia în locul celei presbiteriene. Dar istoria acelor vremuri tulburi nu este cuprinsă în
planul nostru.
Vom trece acum să aruncăm o privire asupra efectelor reformei în Anglia.
Istoria Bisericii Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice
Capitolul 53. Reforma în Insulele Britanice

Irlanda
Cu toate că abia dacă putem vorbi de o reformă în Irlanda, putem totuşi nota pe scurt nişte schimbări în
istoria ei ecleziastică. Legătura Irlandei cu coroana Angliei provine, după cum am văzut, dintr-un pact al
lui Henry al II-lea cu Papa Adrian al IV-lea şi prelaţii irlandezi din acel timp. Acel tratat, spune Dr.
Phelan, ar fi fost memorabil dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că a rămas în atenţia posterităţii
prin ipocrizie, nedreptate şi înşelăciunea practicată de ambele părţi, dar pretenţiile s-au transmis la
succesori şi au avut continuu influenţă asupra vieţii irlandezilor, făcând ca el să prezinte un interes
deosebit. Fără a ţine cont de acestea este cu neputinţă atât să descifrezi istoria Irlandei cât şi să judeci
corect starea de criză din prezent”. “La dobândirea de către Henry a stăpânirii asupra Irlandei a ajutat
mult,” spune Mosheim, “dorinţa ierarhiei naţionale de a ajunge la acea stare de independenţă şi
prosperitate a tuturor comunităţilor clericale aflate în strânsă legătură cu Roma”. Prin aceea, poziţia
episcopilor a ajuns să se întărească şi veniturile lor au crescut, chiar dacă aceasta a fost cu preţul
independenţei naţiunii lor.
În 1172 Henry a cucerit complet ţara, iar clerul s-a supus dictatului papal, a fost de acord să plătească
Romei “banul lui Petru”, l-a proclamat pe Henry stăpân suveran al Irlandei şi i-a jurat fidelitate lui şi
succesorilor săi. “Hotărârea lui Adrian,” spunea un prieten al romano-catolicismului, “viola drepturile
naţiunilor şi cele mai sacre legi ale oamenilor sub pretextul religiei şi reformei. Irlanda a fost ştearsă de
pe hartă ca stat şi condamnată să-şi pierdă libertatea fără a fi avut parte de o judecată şi fără să fi comis
vreo crimă”. Cu toate acestea, ierarhul nu a regretat schimbarea deoarece până atunci şefii locali
exercitau autoritate asupra bisericii, tinzând să ţină clerul aservit şi în sărăcie, aşa că ei au primit
bucuroşi suveranitatea Angliei şi puterea Romei ca protecţie împotriva forţei seniorilor laici.
“Sub vechea rânduială, un principe Irlandez era stăpân absolut asupra preoţimii ca şi asupra oricărei alte
clase de supuşi ai săi, dar Henry al II-lea a introdus o nouă ordine a lucrurilor, care ţinea pasul cu
evoluţia puterii britanice şi a celei papale. Toate privilegiile bisericii engleze, toate acel pretenţii
ofensatoare, care au culminat cu canonizarea lui Thomas-a-Becket, au fost transmise clerului irlandez,
care şi le-a susţinut cu tenacitate, pe măsură ce era slăbită puterea civilă”. De atunci biserica irlandeză a
devenit în esenţă romano-catolică, supunându-se de bunăvoie ingerinţelor papale şi toate drepturile
prelaţilor irlandezi, atât cele cetăţeneşti cât şi cele spirituale, au ajuns să fie complet la dispoziţia
pontifului roman. Pentru a-şi menţine suveranitatea asupra clerului irlandez, Henry al II-lea a pus în
posturile vacante în special englezi, ceea ce a dus la apariţia unui duh aprins de rivalitate şi ostilitate
între clericii englezi şi cei irlandezi. Au apărut dispute, iar suveranul Angliei şi-a afirmat privilegiile
numind pe cine dorea el, în timp ce clerul irlandez a făcut apel la Roma pentru o decizie, sau, mai
curând, pentru ca ea să-i confirme pe cei numiţi de ei. De obicei mitra a biruit coroana, aşa că autoritatea
papei a crescut continuu*.
* Pentru detalii amănunţite vedeţi Dr. Phelan – History of the Policy of the Church of Rome in Ireland
A început conflictul între suveranii englezi şi clerul irlandez, cel din urmă căutând să-şi transfera
suzeranitatea de la suveranului Angliei către Papa de la Roma, aşa că lupta a durat secole, chiar până la
epoca reformei.
Henry al VIII-lea şi Biserica Irlandei
Când Henry şi-a asigurat conformarea în bună înţelegere a suuşilor săi britanici faţă de principiile
reformei, s-a hotărât, dacă era posibil, să obţină o primire la fel de bună a învăţăturilor celor noi şi în
Irlanda, dar, spre marea lui supărare, propunerea lui a fost tratată cu cea mai mare indiferenţă şi
neglijată complet. Susţinătorii supremaţiei Papei, spre deosebire de cei ai regelui, erau hotărâţi şi plini de
zel. George Cromer, un prelat foarte abul şi mare învăţat, care, fiind primat al Irlandei, avea atunci şi
funcţia de cancelar, a fost capul opoziţiei împotriva propunerii lui Henry ca el să-şi asume privilegiile
papale şi l-a împiedicat pentru un timp să-şi atingă scopurile, întârziind progresul a ceea ce s-ar putea
numi reformă în Irlanda.
Principalul susţinător al planurilor regelui a fost George Brown, primul prelat prostestant care a avut o
poziţie în Irlanda, fiind numit de Henry arhiepiscop de Dublin. Zelul lui pentru învăţăturile reformei, în
opoziţie cu dogmele romano-catolice, a întâmpinat cea mai violentă opoziţie din partea bigoţilor
romano-catolici, aşa că viaţa i-a fost deseori în pericol din partea zeloţilor acelui partid. La sugestia lui
Brown, în 1536, la Dublin s-a constituit un parlament irlandez, prin intermediul căruia opoziţia a fost
redusă la tăcere şi a fost schimbată religia oficială a naţiunii, credinţa reformată devenind religia oficială
a ţării. “Au fost date mai multe legi pentru a atinge acest obiectiv. Regele a fost declarat conducătorul
suprem al bisericii Irlandei, i s-au conferit darile din episcopii şi alte avantaje seculare în biserica
Irlandei, ca şi autoritate asupra mânăstirilor, colegiilor şi spitalelor şi au fost interzise orice fel de apeluri
la Roma pentru chestiuni spirituale. S-a renunţat în mod solemn la autoritatea Papei şi oricine din
Irlanda ar fi îndrăznit să recunoască autoritatea papală se expunea unor pedepse grele. Toţi funcţionarii,
de pe toate treptele ierarhice, au fost obligaţi să depună un jurământ de recunoaştere a supremaţiei
regelui, iar refuzul de a face aşaceva a fost clasat ca înaltă trădare, cum era şi în Anglia. Astfel,
protestantismul a fost declarat prin lege religia oficială a Irlandei. Au fost desfiinţate casele religioase, iar
pământurile lor au fost date pentru totdeauna coroanei*”.
* Fiths of the World, vol. 2, p.153; Mosheim, vol. 3, p. 491
Partida papală din Irlanda a fost extrem de indignată da faptul că regele Angliei şi-a asumat o asemenea
autoritate şi mulţi şefi irlandezi s-au mărturisit a fi dispuşi să ia armele pentru a-şi apăra vechea religie.
Au fost trimişi la Roma emisari speciali pentru a exprima devotamentul lui Cromer şi al partidei lui faţă
de Sfântul Părinte şi a-l implora să intervină în Irlanda pe temeiul autorităţii sale spirituale. Papa a trimis
imediat delegaţi pentru a-i încuraja pe toţi cei care se opuneau noilor legi, pentru a ridica la luptă pe şefii
din nord, mai ales pe O’Neil, pentru a se strânge în jurul stindardului strămoşilor lor şi a ridica sabia în
apărarea supremaţiei papale. O’Neil a acceptat să joace rolul pe care i-l acordase majestatea sa papală şi
s-a constituit o confederaţie pentru suprimarea ereziei. S-a format o armată şi O’Neil s-a proclamat
conducătorul irlandezilor din nord pe vechiul deal al regalităţii, potrivit străvechiului obicei al
nonarhilor Irlandei. Dar acea ceremonie pompoasă inutilă a fost curmată rapid deoarece guvernatorul
bănuia că se pregătea o revoltă şi era pregătit să o întâmpine. Victoria de la Bellahoe, la graniţa cu Meah,
a frânt puterea căpeteniilor, care, în mod ciudat, au fost cuprinşi de panică şi au fugit cu toţii.
După aceea au fost mai multe încercări de a purta lupte în apărarea autorităţii Papei, dar măsurile ferme
luate de guvern au dejucat orice nou plan de insurecţie, iar căpeteniile cu bandele lor turbulente s-au
dispersat în toate părţile. Înfrângerile repetate au slăbit influenţa nobililor din Ulster şi au făcut cauza
Papei să ajungă una fără speranţă, ceea ce i-a condus pe unii dintre cei mai turbulenţi şefi să se
mărturisească dornici de o împăcare cu guvernul regelui.
Henry, rege al Irlandei
Actului de supremaţie, care a fost emis în 1537, i-a urmat în 1542 un alt act, prin care suveranul era
recunoscut şi rege al Irlandei în loc de domn. Până atunci singurul titlu pe care Papa îl îngăduise regilor
Angliei era acela de domn, dar acel termen a fost schimbat prin legea dată de parlament în cel de rege.
Schimbarea a fost comemorată prin acordarea de titluri de pair mai multor capi de familii nobile, prin
care căpeteniile au fost coborâte la rangul de pair, iar unii mai inferiori au fost făcuţi baroni. Astfel s-a
instaurat pacea în Irlanda în ceea ce priveşte laicii, dar preoţimea nu a putut fi câştigată aşa de uşor de
partea reformei.
După moartea lui Henry şi venirea pe tron a lui Edward al VI-lea, lordul guvernator al Irlandei a primit
ordin de la rege să ia măsuri ca ritualul romano-catolic să fie înlocuit cu liturghia engleză. Acea nouă
inovaţie i-a determinat pe clerici să se ridice constituind o opoziţie mai îndrăzneaţă şi mai fermă. Imediat
a fost convocată o adunare a prelaţilor şi a clerului inferior şi noua liturghie a fost întâmpinată cu
batjocori. Primatul Dowdale a fost un la fel de violent opozant al liturghiei engleze pe cât fusese Cromer
împotriva supremaţiei lui Henry. Dar nu s-a permis ca acea opoziţie să biruie, ci, prin ordinul
guvernului englez, serviciul a fost instituit în catedrala Christ Church din Dublin în ziua de Paşti a
anului 1551.
Cu ocazia morţii timpurii a lui Edward şi a venirii pe tron a Mariei, a avut loc o nouă revoluţie care a
agravat şi mai mult acea stare tulbure. Încă o dată a fost schimbată religia oficială a ţării. Dowdale, care
se retrăsese pe continent în timpul domniei lui Edward, a fost rechemat pentru a relua funcţia de primat,
iar cei mai violenţi dintre opozanţii săi au fugit din ţară şi mulţi clerici au revenit la credinţa lor de mai
înainte. S-a acordat libertate pentru celebrarea mesei fără a fi impuse obligaţii şi pedepse, iar credinţa
romano-catolică a fost din nou religie oficială în Irlanda. Mărturisirea credinţei protestante a fost
declarată penală în 1556 printr-un act al parlamentului Irlandei, iar spiritul sângeros al intoleranţei a
ajuns să vorbească de zdrobirea prin foc şi sabie a oricărei opoziţii faţă de papalitate, dar, din fericire,
ritmul lent al vieţii a amânat transmiterea ordinelor pentru a declanşa o persecuţie activă. “În cele din
urmă,” spunea Mosheim, “s-a constituit o comisie în acel scop, şi Dr. Cole, unul din membrii comisiei, a
părăsit Londra pentru a merge la Dublin cu ordine. Exultând la gândul că avea perspectiva de a zdrobi
protestantismul irlandez, s-a lăudat în mod necugetat în legătură cu misiunea lui faţă de o femeie din
Chester, care era o aderentă fermă a reformei şi avea un frate în metropola irlandeză. Ea a reuşit să fure
ordinele şi să pună în locul lor un pachet de cărţi de joc, cu valetul de treflă deasupra. Fără să bănuiască
pierderea actului, palavragiul mesager şi-a continuat drumul până la Dublin, unde a ajuns la 7
octombrie 1558, şi, dorind să-şi arate credenţialele, s-a făcut de ruşine văzând că ele îi fuseseră
substituite într-un mod atât de ridicol... După un timp a obţinut ordine noi, dar înainte ca aceste să
ajungă la Dublin, regina Mary a murit*”.
Cu ocazia venirii pe tron a Elisabetei, după moartea surorii sale, binecunoscuta adeziune a reginei faţă
de cauza reformei a înviorat inimile protestanţilor din toate domeniile stăpânirii ei şi a dat un nou
impuls chestiunilor din Irlanda, punând din nou în mişcare întreaga ţară, atât pe clerici cât şi pe laici.
Întregul sistem ecleziastic instituit de Mary a fost răsturnat, a fost restaurat protestantismul, acesta fiind
proclamat de atunci înainte religia oficială a Irlandei.
Biserica presbiteriană irlandeză
După ce am prezentat suficiente lucruri despre stabilirea religiei episcopale în Irlanda, trebuie să
remercăm originea presbiterianismului în această ţară.
Când a venit pe tron, Elisabeta a găsit întreaga insulă tulburată de ambiţiile şi rivalităţile căpeteniilor,
fiind afectată de o mulţime de mici conflicte. În ultima parte a domniei ei, ca şi în prima parte a celei a
succesorului ei, James I, provinciile din nord au fost teatrul unor continue conspiraţii şi răzmeriţe.
Revoltă după revoltă a menţinut ţara într-o stare tulbure, agitaţia fiind stimulată de papii de la Roma,
ajutaţi uneori şi de Filip al II-lea al Spaniei şi de Cardinalul Richelieu al Franţei. S-a emis o bulă după alta
pentru a-i chema pe principi, prelaţi, nobili şi tot poporul Irlandei să lupte pentru a-şi recâştiga libertatea
şi pentru apărarea sfintei biserici, sau, mai curând, pentru ca ei să-şi piardă viaţa în loc să depună acel
urâcios jurământ de recunoaştere a supremaţiei, prin care sceptrul bisericii catolice era smuls din mâna
vicarului lui Dumnezeu. Asemenea apeluri, venind chiar de la Papă, nu se puteau să nu aibă o influenţă
puternică asupra unui popor ignorant şi superstiţios.
Detalii cu privire la războaiele civile îndelungate şi necontenite, la stingerea titlurilor şi confiscarea

proprietăţilor nu se încadrează în ţelul scurtei noastre istorii, dar vom adăuga numai că aproape tot
Ulsterul a fost luar de coroană şi a ajuns în mâinile regelui James, Această mare întindere de pământ
cuprindea şase comitate din nord şi se întindea pe mai bine de cinci sute de mii de acri. Regele a hotărât
să remodeleze provincia prin strămutarea vechilor proprietari şi introducerea unei colonii de scoţieni şi
englezi în locul lor. Aceasta a dus la înfiinţarea Ulsterului, ale cărei roade se simt până astăzi.
Pământurile au fost cultivate şi au fost întemeiate un număr de oraşe înfloritoare, aşa că Ulster este cea
mai prosperă provincie din toată Irlanda. Dar duhul cel rău al papalităţii, de ură împotriva oricărui
aspect al protestantismului în Anglia, nu a încetat nici o clipă să comploteze până ce a izbucnit marea
rebeliune şi masacrul revoltător din 1641. La 23 octombrie a început măcelul, iar la 30 a fost emis, din
tabăra lui Sir Phelim O’Neil, ordinul pentru un masacru general, şi, la scurt timp după aceea episcopul
MacMahon a proclamat începutul războiului de rebeliune*.
* Dr. Phelna – History, p. 332; Fiths of the World, vol. 2, p. 158. Pentru detalii amănunţite vedeţi Froude –
History of Ireland
După bătălia de la Boyne, William, prinţul de Orange, şi-a început domnia asigurându-i pe protestanţii
irlandezi că venise pentru a elibera Irlanda de tirania papistaşă şi că nu se-ndoia deloc că, prin ajutorul
divin, urma să-şi împlinească planurile. Războiul a luat sfârşit, a fost restabilită pacea, şi biserica
presbiteriană, redobândindu-şi privilegiile, s-a angajat în lucrarea de predicare a evangheliei şi de
difuzare a adevărului spre binecuvântarea multor suflete.
Scoţia
După ce am urmărit situaţia religiei în Scoţia din cele mai vechi timpuri până în zorii reformei, putem
reula schiţa noastră istorică de la efectele acelei mari revoluţii asupra poporului ţării, dar trebuie să
revenim în urmă puţin pentru a ne reîminti care era situaţia.
Înainte ca reforma care a început în Germania să fi ajuns la ţărmurile îndepărtate ale Scoţiei, în mai
multe regiuni începuse să se arate un duh de reformă, mai ales în Lowlands*. Mulţi dintre lolarzi sau
discipoli de-ai lui Wycliffe, care au fugit din Anglia din cauza persecuţiilor, s-au refugiat în Scoţia şi au
rămas acolo. Aceştia s-au întâlnit cu descendeţii vechilor culdei şi probabil au format în linişte cete
misionare, menţinând neîntrerupt lanţul mărturiei pentru Dumnezeu şi ţinând aprinsă candela
mărturiei în acea ţară cuprinsă de întuneric. Ei negau dogma transsubstanţierii şi puterea preoţiei
afirmând că “există o preoţime universală, din care face parte orice bărbat sau femeie care crede în
Mântuitorul; că Papa, care se înalţă mai presus de Dumnezeu, este împotriva lui Dumnezeu şi că nu este
permis să ridici armele pentru lucruri care ţin de credinţă, şi, apoi, că preoţii se pot căsători”.
* n.tr.) adică “ţinutul de jos”, spre deosebire de Higlhands, care reprezintă regiunile muntoase
Unul dintre protectorii acestor creştini luminaţi – în comparaţie cu mulţi dintre reformatori, mai ales în
ceea ce priveşte preoţimea universală şi armele – era John Campbell, moşier de Cessnock1, era un om
tare în scripturi, care era însă depăşit de soţia lui, care putea “confrunta dogmele preoţilor cu sfintele
scripturi şi arăta falsitatea dogmelor”. “Atât pe baza mărturiilor prietenilor cât şi celor ale vrăjmaşilor,”
spunea un istoric, “nu prea erau comitate în Lowlands unde să nu se găsească lolarzi. Ei erau numeroşi
în Fife, şi mai mulţi în districtele Cunningham şi Kyle, de unde vine şi numele de lolarzi din Kyle. În
timpul domniei lui James al IV-lea, vreo treizeci de lolarzi au fost chemaţi să se înfăţişeze înaintea
tribunalului arhiepiscopal din Glasgow fiind acuzaţi de erezie. Aproape toţi erau gentlemani care aveau
proprietăţi în districtele pe care le-am menţionat, şi erau acuzaţi că negau mesa, purgatoriul, închinarea
la imagini, rugăciunile adresate sfinţilor, rolul de vicat al papei şi puterea lui de a ierta păcatul, pe scurt,
că negau toate învăţăturile romano-catolicismului. Apărarea lor pare să fi fost atât de energică încât
regele, înaintea căruia ei şi-au apărat cauza, i-a apărat de condamnarea pe care arhiepiscopul
Blackadder2 ar fi pronunţat-o cu certitudine3.
1
n.tr.) în prezent este un cartier din Glasgow
2
n.tr.) numele are semnificaţia “viperă neagră”
3
D’Aubigne – Calvin, vol. 6, p. 7; Wylie, vol. 3, p. 468
Flăcările martiriului nu au fost aprinse încă, am putea spune, iar duhul arderilor pe rug nu ajunsese încă
să stpânească cu totul preoţimea, pentru că altfel asemenea eretici nu ar fi putut scăpa. Dar asemenea
martori arată clar, cum am văzut în diferite ţări, că Duhul lui Dumnezeu lucra şi pregătea oameni în
toate regiunile Europei pentru marea revoluţie din secolul al XVI-lea.
Încă din 1526, învăţăturile reformei se răspândiseră destul de mult în Scoţia. Nave de pe continent
soseau la Aberdeen, Montrose, Dundee şi Leith aducând veşti despre progresul protestantismului şi
descărcând în taină pachete cu pamflete şi predici de-ale reformatorilor. Astfel, pe ţărmurile Firth of
Forth a fost răspândită larg sămânţa lutheranismului. Când Tyndale a tradus Noul Testament în
engleză, numeroase exemplare ale lucrării au fost aduse din Flandra şi au circulat în popor. Atunci a
început reforma pe o bază divină. Întunericul care multă vreme dominase ţara începea să se risipească
prin venirea luminii cereşti. Aproape fiecare avea câte un Nou Testament în mână, şi Dumnezeu se
folosea de aceasta pentru a da multă binecuvântare.
Aceasta a fost marea îndurare a lui Dumenzeu faţă de Scoţia, deoarece clerul devenise atât de violent
încât orice voce mai tare ar fi fost imediat suprimată, cu toate că pentru acea mare lucrare era nevoie şi
să se facă auzite voci, dar poporul trebuia mai întâi să fie pregătit prin învăţătura cuvântului lui
Dumnezeu. Pentru un timp Biblia a fost singurul misionar şi reformator al Scoţiei. “Circulând în tăcere,”
spunea cineva, “a început să străbată ţara; a ajuns şi la porţile castelului primatului, dar acesta nu i-a
auzit paşii; a predicat în oraşe, dar vocea ei nu a ajuns să fie auzită de episcopi; a străbătut drumurile şi
cărările fără a fi remarcată de spioni. Oamenilor bisericii totul li se părea a fi calm ... dar în liniştea orelor
nopţii oamenii primeau bine pe acel nou învăţător şi-şi deschideau inimile pentru învăţătura lui cea
aducătoare de mângâiere şi binefăcătoare. Biblia a fost marele învăţător al naţiunii. Ea şi-a imprimat
marca ei de neşters asupra reformei scoţiene, iar locul pe care Biblia l-a câştigat de timpuriu în inimile
poporului şi autoritatea pe care a căpătat-o ea asupra raţionamentelor lor este ceva care nu s-a pierdut
niciodată*. Dar, indiferent cât de sacră şi de fermă ar fi fost credinţa în mărturia acestui martor nobil şi
demn de încredere, era necesar să se facă auzită vocea mărturisitorului şi martirului pentru ca toată
naţiunea să fie trezită din somnul de moarte în care fusese cufundată de papalitate pentru atâta timp”.
Primii martiri ai reformei scoţiene
Puţine martirii ocupă un loc atât de important în conştiinţa omenirii ca acela al lui Patrick Hamilton.
Tinereţea lui, realizările şi rafinamentul lui, învăţătura lui, viaţa lui ireproşabilă şi duhul lui nobil şi
blând, toate împreună fac ca el să fie compătimit de toţi. El s-a făcut vinovat de ceea ce Roma considera a
fi păcat de neiertat şi lui i-a acordat Domnul şi Stăpânul onoarea de a fi primul predicator al veştii celei
bune a mântuirii către compatrioţii săi care şi-a pecetluit mărturia cu propriul său sânge. Dar moartea
crudă a acestui tânăr de viţă regală a fost o mare binecuvântare pentru mulţi, atât dintre cei învăţaţi cât
şi dintre oamenii de rând.
El era Sir Patrick Hamilton of Kincavil, strănepot, atât din partea tatălui cât şi din cea a mamei a lui
James al II-lea. S-a născut în 1504, şi a fost destinat bisericii şi a fost dat la abaţia Ferne din copilărie,
potrivit obiceiului vremii. A fost educat la început la St. Andrewţs, iar în 1517 a părăsit Scoţia pentru a
studia la Universitatea din Paris, unde a obţinut titlul de Master în Arte. Se poate să fi aflat ceva despre
adevăr în şcoala lui Lefevre şi Farel. În 1523 s-a întors în ţara lui natală şi a intrat la Universitatea St.
Andrew. Datorită felului său liber de a vorbi şi faptului că-şi permitea să spună despre corupţia din
biserică, el a atras asupra sa suspiciunile clerului şi au fost cercetate opiniile lui. În acea situaţie, el a
părăsit din nou Scoţia şi a mers la Wittemberg, fiind atras de faima lui Luther. După ce a petrecut un
timp cu Luther şi Melanchton, el a urmat studii la Universitatea din Marburg, de curând deschisă de
Landgraful de Hesse. Atunci a beneficiat de prietenia şi de învăţăturile evlaviosului Francisc Lambert
din Avignon. Fostul franciscan pe care l-am întâlnit anterior la Marburg s-a ataşat de tânărul scoţian şi a
avut o influenţă deosebită în formarea caracterului său. Pe măsură ce înainta, zi de zi, în cunoştinţa
scripturilor, el dorea din ce în ce mai mult să le împărtăşească şi compatrioţilor săi acea cunoştinţă
despre Hristos şi mântuire, care-i era atât de scumpă. “Acest tânăr,” îi spunea Lambert lui Filip, “a venit
de la capătul lumii la academia voastră pentru a fi bine întemeiat în adevărul lui Dumnezeu. Nu ştiu
dacă am mai întâlnit vreun om care să se exprime atât de spiritual şi de adevărat cu privire la cuvântul
lui Dumnezeu”.
În 1527 el a revenit din nou în Scoţia şi nu i-a fost ruşine de evanghelia lui Hristos. El a mers la conacul
familiei sale, la Kincavil, în apropiere de Linlithgow, unde a predicat evanghelia rudelor şi vecinilor săi.
Mulţi dintre nobili şi dintre oamenii de rând au îmbrăţişat religia cea nouă. Apoi el a hotărât să aducă
evanghelia la biserica St. Michael, în Linlithgow, cea pe care istoricii o numeau “Versailles-ul Scoţiei”.
Palatul era şi fortăreaţă şi închisoare. Era casa de plăceri la care curtea se retrăgea pentru relaxare şi între
zidurile acestui palat s-a născut nefericita Mary Stuart. Acolo a adus tânărul evanghelist vestea cea bună
spre a fi auzită de preoţii de la St, Michael şi de membrii familiei regale. Simplitatea şi eleganţa stilului
său erau de natură să cucerească inimile celor care-l auzeau, dar evanghelia pe care o predica ea nu
convenea deloc preoţilor. El susţinea că omul vinovat nu poate fi mântuit altfel decât prin moartea
Domnului Isus Hristos, care a murit pentru cel mai mare dintre păcătoşi şi că ungerea Duhului Sfânt este
aceea care umple sufletul de har, iar nu botezul bisericii. A fost denunţat arhiepiecopului Beaton de la St.
Andrew ca fiind o ciumă de lutheran, iar Beaton era un cleric mult prea zelos pentru a tolera
lutheranismul.
De erau difucultăţi: el nu era un eretic din clasele de jos, ci de viţă regală, şi fără-ndoială avea să fie
protejat de familia Hamilton şi de alţi nobili, ba poate chair şi de rege. Ce era de făcut? Pretinzând că
dorea să poarte o discuţie cu el cu privire la anumite aspecte ale reformei, crudul şi vicleanul arhiepiscop
l-a atras la St. Andrew. Atât Hamilton cât şi prietenii săi suspectau înşelăciunea, dar el a considerat că
era de datoria lui să meargă acolo. Cu numai câteva săptămâni înainte, el se căsătorise cu o doamnă
dintr-o familie nobilă, iar soţia lui, împreună cu alţii, l-a rugat cu lacrimi să se ferească de Beaton. S-ar
părea însă că el a simţit că Domnul urma să se folosească de moartea lui pentru a face lucrarea să
înainteze mai mult decât ar fi putut-o face viaţa lui, aşa că a mers la St. Andrew.
La sosirea lui, el a fost întâmpinat cu toate semnele de respect şi de consideraţie posibile, arhiepiscopul
zâmbindu-i tânărului pe care dorea să-l sacrifice. Cunoscând ce dificultăţi avea de întâmpinat în acel caz,
Beaton avea nevoie de timp pentru a se pregăti, aşa că ia- acordat libertate lui Hamilton în castel.
Tânărul reformator a discutat liber cu doctori, studenţi şi preoţi, ca şi când ar fi fost egalul lor, dar
Beaton dorea doar să câştige timp ştiind că opoziţia era puternică. Tribunalul care l-a judecat şi l-a
condamnat a fost înconjurat de mii de oameni înarmaţi, care se temeau de proţime. A fost declarat
infectat de ereziile lui Martin Luther, condamnat ca eretic, a fost dezbrăcat de toate demnităţile,
rangurile şi drepturile şi încredinţat braţului secular spre a fi ars de viu. Preoţii au hotărât ca sentinţa să
fie executată în aceeaşi zi, din vreme ce fratele lui, Sir James, era în apropiere cu trupe şi era hotărât să-l
salveze. Imediat după ce a fost rostită condamnarea, slujitorii călăului au şi apărut la porţile colegiului
St. Salvator şi au înălţat rugul pe care urma să fie ars tânărul.
Martiriul lui Patrick Hamilton
În umtima zi a lunii februarie din anul 1528, la miezul zilei, nobilul martor era înaintea rugului. Şi-a
descoperit capul, şi, ridicându-şi ochii spre cer, a rămas un timp nemişcat, în rugăciune. Apoi s-a întors
spre prietenii săi şi le-a dat o copie a evangheliilor – volumul la care ţinea atât de mult, după care,
chemându-şi servitorul, şi-a dezbrăcat mantia, pe care i-a dat-o împreună cu haina şi cu căciula,
spunînd: “Ia aceste veşminte, pentru că în foc nu-mi vor mai fi de nici un folos, dar ţie îţi vor mai fi
folositoare. Este ultimul dar pe care-l vei mai primi de la mine înafară de moartea mea, de care te rog să-
ţi aminteşti. Cu toate că aceasta este ceva greu pentru carne şi groaznic pentru om, este totuşi intrarea în
viaţa eternă, pe care nici unul dintre cei care-l tăgăduiesc pe Hristos Isus înaintea acestei generaţii rele
nu o va avea”. Pe când călăii îl legau cu lanţuri de rug, el a exclamat: “În numele lui Isus îmi dau trupul
să fie ars şi îmi încredinţez sufletul în mâinile Tatălui”. Din cauza nepriceperii cplăilor, suferinţele lui s-
au prelungit timp de şase ore. Detaliile sunt prea groaznice pentru a fi redate pe aceste pagini. Rugul a
fost aprins de trei ori şi de trei ori focul s-a stins pentru că lemnele erau verzi şi umede. Atunci s-a pus
praf de puşcă printre lemne, care, când a explodat, i-a proiectat în faţă un lemn, rănindu-l grav.
Întorcându-se spre călău i-a zis atunci blând: “Nu ai ceva lemne uscate?” Au fost aduse de la castel
lemne uscate şi abia la şase seara trupul lui a ajuns cenuşă. În timpul celor şase ore, spune un martor
ocular, “martirul nu a dat nici un semn de nerăbdare sau de mânie, nu a chemat niciodată cerul să se
răzbune pe persecutorii săi: aşa de mare era credinţa lui şi aşa de tare era încrederea lui în Dumnezeu”.
Ultimele sale cuvinte au fost: “Cât timp, Doamne, va mai acoperi întunericul această ţară? Cât timp vei
mai îngădui tirania omului? Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”
Aşa a murit primul martir al reformei lutherane, iar vestea despre moartea lui s-a răspândit rapid în
toată ţara şi oricine auzea se cutremura. Peste tot oamenii doreau să ştie de ce a suferit acel tânăr o
moarte aşa de crudă şi toţi au fost de partea victimei. Nu există nici o-ndoială că rugul lui funerar a
provocat prima mişcare hotărâtă a reformei în Scoţia. Purtarea lui frumoasă, blândeţea lui, răbdarea şi
curajul pe care l-a arătat pe rug, toate împreună au stârnit un interes deosebit pentru martiriul lui şi erau
exact ce trebuia pentru a mişca inimile naţiunii. “Uciderea criminală a lui Hamilton,” spune un istoric
modern, “a fost ulterior răzbunată prin moartea nepotului şi succesorului persecutorului său, iar
flăcările în care el şi-a dat duhul, pe parcursul unei generaţii, au luminat întreaga Scoţie şi au mistuit cu
furie superstiţia catolică, puterea papală şi chiar clerul*”.
* Dr. McCrie - Life of Knox, p. 14; D’Aubigne – Calvin, vol. 6; History of Protestantism, vol. 3
Mâna lui Dumnezeu, cea care schimbă lucrurile, se poate vedea clar în istoria lui Patrick Hamilton. În
măsura în care putem judeca noi, o viaţă lungă de lucrări nu ar fi putut servi cauzei reformei atât de bine
ca procesul, condamnarea şi moartea lui, toate într-o singură zi. Nimic altceva decât rugul în flăcări al
martorului nu ar fi trezit naţiunea din somnul de moarte în care o cufundaseră papistaşii. Roadele au
apărut imediat. Henry Forrest, un benedictin din mânăstirea Linlithgow, prin predicarea lui Hamiloton,
ajunsese să cunoască adevărul, şi el a fost primul care a ieşit în faţă repetând martiriul lui.
Arhiepiscopului i s-a spus că Forrest spusese: “Hamilton a fost un martir şi nu un eretic”, şi, de
asemenea, că el avea un Nou Testament. “El este la fel de rău ca Jupânul Patrick,” a spus Beaton,
“trebuie să-l ardem”. James Lindsay, un om inteligent care era de faţă, s-a încumetat să spună: “Domnul
meu, ar trebui să fie ars într-un beci, pentru că fumul de la rugul lui Patrick Hamilton i-a contaminat pe
toţi aceia la care a ajuns”. Arhiepiscopul, neluând aminte la satiră, a amplasat rugul pentru Forrest pe o
înălţime din regiune, pentru ca populaţia din Angus şi Forfar să vadă flăcările şi aşa să ştie care sunt
pericolele pentru cei care cad în protestantism. Henry Forrest a fost al doilea martir al Scoţiei.
Mulţi dintre clerici şi nobili îmbrăţişează reforma
O caracteristică remarcabilă a reformei scoţiene este aceea că ea a început în rândul clerului şi a fost de
timpuriu îmbrăţişată de nobilime şi de proprietarii de pământ. Aproape toţi martirii şi mărturisitorii de
la începutul ei au fost călugări sau preoţi de parohie. Alesius, canonic de St. Augustin, la St. Andrew, a
ajuns să cunoască adevărul, şi a fost întărit în credinţa în evanghelie prin mărturia pentru adevăr pe care
a dat-o Hamilton pe parcursul procesului său şi prin frumuseţea eroică a morţii sale, la care a fost
martor. Cum moartea lui Hamilton era mult discutată printre canonici în acel timp, Alesius nu s-a putut
abţine ceea ce simţea şi credea. A vorbit despre starea nenorocită a bisericii, de faptul că era lipsită de
oameni competenţi care să dea învăţătură şi că era ţinută departe de sfintele scripturi pentru ca să nu le
cunoască. Aşaceva era de nesuferit pentru canonici; a fost denunţat protopopului Hepburn, un om josnic
şi imoral; a fost tratat cu multă violenţă şi aruncat într-un beci infect. Când s-a răspândit zvonul, aceasta
a stârnit un interes deosebit în rândul cetăţenilor şi al nobililor. S-a făcut apel la rege, dar arhiepiscopul
şi protopopul au reuşit să-l ţină închis cam un an până ce canonicii care-i erau prieteni l-au scos din
închisoare şi l-au îndemnat să părăsească imediat ţara fără să mai spună ceva cuiva. El s-a conformat cu
mare greutate şi s-a refugiat pe continent.
Alexander Seaton, un călugăr dominican, care era confesorul regelui, a ajuns şi el să cunoască mântuirea
prin credinţa în Domnul Isus Hristos, fără faptele legii. În 1532, fiind pus să predice în catedrala St.
Andrew în timpul postului paştelui, el a luat hotărârea curajoasă de a mărturisi învăţătura cerească,
aceea care îi condusese pe mulţi în exil sau la martiriu. “Numai o credinţă vie,” a spus el, “care îşi
însuşeşte îndurarea lui Dumnezeu în Hristos, poate să-i aducă păcătosului iertarea păcatelor. Hristos
este sfârşitul legii spre îndreptăţire şi nimeni nu poate satisface cerinţele dreptăţii divine prin lucrările
lui. Cât de mulţi ani legea lui Dumnezeu, în loc să fie prezentată cu fidelitate, a fost ascunsă prin
tradiţiile oamenilor!” Poporul se minuna de acea învăţătură şi de faptul că nu vorbea despre pelerinaje şi
fapte virtuoase, iar preoţii se temeau să spună ceva împotrivă pentru că înaintea lor era confesorul
regelui, un mare favorit. Dar Beaton nu era omul care să ezite. “Acest predicator îndrăzneţ a pornit, fără-
ndoială, să sufle-n trâmbiţa lui Hamilton şi Alesius. Trebuie luate măsuri împotriva lui”. Arhiepiscopul a
reuşit să-l întoarcă pe rege împotriva lui Seaton, aşa că acesta a trebuit să-şi salveze viaţa prin fugă. El a
mers la Londra, unde a devenit capelan de Suffolk şi a avut ocazia de a predica evanghelia înaintea unor
mari adunări.
Mulţi studenţi din colegii şi novici din mânăstiri, primind învăţătura lui Gawin Logie, director al
colegiului St. Leonard, şi a lui John Winram, stareţ adjunct al mânăstirii, au fost convinşi de adevărul
pentru care a suferit Hamilton şi au îmbrăţişat învăţăturile reformei. Dar rezultatele martiriului lui
Patrick nu au apărut numai la St. Andrew, ci peste tot s-au găsit oameni care susţineau că tânărul abate
din Ferne murise ca un martir şi că nu era eretic, oameni care credeau ceea ce crezuse şi el. Alarmat de
răspândirea opiniilor noi, clerul a adoptat cele mai dure măsuri pentru eliminarea lor. David Straiton, un
gentleman din Forfarshire şi Norman Gourlay, care studiase la St. Andrew şi era preot, au fost judecaţi
la palatul Holyrood din Edinburgh, condamnaţi şi duşi pe câmpul Greenside, unde au fost arşi ca
eretici. Pe atunci, la St. Andrew a avut loc o schimbare, însă nu una în bine: James Beaton a murit şi i-a
urmat David Beaton, nepotul lui, care a fost un tiran şi mai crud decât unchiul său. Pe acesta papa l-a
făcut cardinal datorită zelului pe care-l arătă şi pentru a-i da puteri mai mari.
Zelul pentru arderi al cardinalului Beaton
S-a trecut la cercetări riguroase pentru a-i descoperi pe eretici şi flăcările persecuţiei s-au aprins în toate
zonele ţării. Din 1534, când au fost arşi Straiton şi Gourlay, până în 1538, spiritul persecuţiei a slăbit, iar
numărul celor care îl mărturiseau pe Hristos ca singurul Mântuitor şi Domn a crescut mult. Acea reuşită
a evangheliei îl irita extrem de mult pe noul cardinal, care era hotărât să o suprime prin foc şi sabie.
Decanul Thomas Forrest - vicar de Dollar, Sir Duncan Simpson - un preot, Keillor şi Beveridge - călugări
negri şi Forrester – un notar, în Stirling, au fost arestaţi imediat şi judecaţi de un consiliu întrunit la
ordinele cardinalului Beaton şi au fost condamnaţi să fie arşi. În aceeaşi zi a fost ridicat un rug uriaş pe
dealuş Castelului din Edinburgh, unde cei cinci credincioşi au fost văzuţi suferind în linişte şi
bucurându-se. Pentru credinţă, focul nu era ceva de groază şi moartea îşi pierduse “boldul”. Am putea
da alte nume de oameni care au urmat după cei cinci martiri pe dealul castelului, oameni a căror
credinţă, mărturisire şi suferinţă merită mai multă atenţie decât ne putem permite să acordăm noi în
spaţiul limitat al acestei lucrări, dar ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului, fiind consemnate
în cer, scrise cum se cuvine în rândul nobilei oştiri a martirilor, oameni care vor primi, în zorii primei
învieri, cununa vieţii, cea promisă tuturor celor care au fost credincioşi până la moarte, şi, odată cu ea,
zâmbetul aprobator al Domnului pentru eternitate. În acea zi a gloriei Lui şi a lor, toate acele suferinţe
vor fi uitate complet, cu privire la ele rămânând doar amintirea harului Său, care i-a susţinut în ele şi le-a
acordat onoarea de a suferi pentru El. Acum ei trebuie că sunt deja cu Hristos, de mai bine de trei sute
de ani, la odihna liniştită din paradis, dar ce laude vor aduce ei atunci harului care i-a onorat cu cununa
de martir? Atunci se va vedea cum îi preţuieşte cerul pe aceia pe care Roma îi socoteşte eretici şi cum
judecă cerul persecuţiile prin care au trecut ei, pentru că toţi criminalii îşi vor avea partea lor în iazul
care arde cu foc şi pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21:8).
Furia clerului condus de David Beaton sporea de la o zi la alta, iar mulţi, pentru a scăpa de rug, fugeau
în Anglia sau pe continent. Unii dintre cei care au fugit erau oameni renumiţi pentru geniul şi învăţătura
lor, printre care John Mcbee, John Fife, John Macdowal, John Macbray, James Harrison, Robert
Richardson şi celebrul George Buchanan, care este sigur că a fost ajutat de Domnul să scape din
închisoare şi şi-a salvat viaţa fugind rapid. El este binecunoscutul autor al versiunii metrice a Psalmilor,
care este folosită în Scoţia, fiind cuprinsă în bibliile lor. Câţiva, care au fost biruiţi de groaza de rug, au
mărturisit întoarcerea la vechea credinţă, dar numărul martorilor creştea rapid. Prin 1540 mulţi oameni
eminenţi primiseră învăţăturile evanghelice. Conţii de Errol şi Glencairn, Lord Ruthven, Lord Kleimans,
Sir David Lindsay, Sir James Sandilands, Melville de Raith şi un mare număr de persoane influente par
să se fi ataşat de evanghelie din convingeri lăuntrice autentice.
Lista proscrişilor întocmită de Cardinalul Beaton
Situaţia în care a ajuns regele scoţian James al V-lea era deosebit de stânjenitoare. El a fost copleşit de
durere după ce şi-a pierdut copiii – Arthur şi James -, era înglodat în datorii şi avea mare nevoie de bani,
provocase ostilitatea unchiului său, Henry al VIII-lea al Angliei, refuzând să facă Scoţia independentă de
Roma, după cum procedase Henry cu Anglia, şi, de asemenea, a refuzat şi îndemnul acestuia de a
confisca proprietăţile bisericii pentru a-şi umple trezoreria goală. Prin influenţa organizaţiei, vrăjmaşii
de moarte ai lui Henry, în ale căror mreji căzuse James, au reuşit apoi să provoace acea ruptură între
unchi şi nepot care a dus la război şi la moartea lui James.
Cardinalul Beaton a propus atunci ca regele să confişte proprietăţile nobililor eretici şi nu veniturile
sacre ale sfintei biserici. “El a întocmit o listă” – spune Cunningham – “cu trei sute şaizeci de persoane
care erau suspectate de erezie ale căror proprietăţi, dacă erau confiscate, ar fi acoperit toate necesităţile
regelui”. Dr. McCrie, în Viaţa lui Knox, spune cu privire la acea perioadă: “În două rânduri a încercat
clerul Romei să nimicească partida reformată printr-o lovitură disperată. Ei i-au prezentat regelui o listă
cu câteva sute de oameni care aveau proprietăţi şi averi, pe care îi denunţau ca eretici şi s-au străduit să
obţină condamnarea lor linguşindu-l şi arătându-i imensele bogăţii pe care le-ar fi dobândit prin
confiscarea proprietăţilor lor”. D’Aubigne şi Wylie spun despre o listă “întocmită de Beaton, care
cuprindea peste o sută de nume, printre cei însemnaţi spre a fi masacraţi fiind şi Lord Hamilton, primul
pair al ţării, conţii de Cassilis şi Glencairn şi Marischall*”.
* Cunningham Church History of Scotland, vol. 1, p. 237; McCrie – Life of Knox, p. 17; D’Aubigne, Calvin, vol. 6,
p. 168; Wylie – Protestantism, vol. 3, p. 479
Această ultimă listă se poate să fi fost una din cele două despre care vorbeşte Dr. McCrie şi se poate să fi
fost revizuită şi redusă la aceia care erau primii desemnaţi pentru ucidere şi jaf imediat. Din vreme ce
istoricii au declaraţii care variază, am dat ceea ce au spus toţi şi nu ne îndoim că ei sunt în principiu
corecţi. Aici cititorul poate să se oprească o clipă pentru a medita la grozăvia planurilor. Cel care se
pretindea a fi capul bisericii din Scoţia, păstorul şef al turmei lui Hristos, care ar fi trebuit să fie gata să-şi
dea viaţa pentru fraţi, un preot din ordinele sfinte, a scris cu sânge rece o listă cu numele a câteva sute de
nobili şi oameni cu vază şi, recurgând la linguşire şi arâtându-i bogăţia lor, s-a străduit să-l ispitească pe
rege pentru a aproba condamnarea lor. A existat oare vreodată un complot mai din adâncul infernului
sau mai diabolic? Dar nu pentru a-i asigura bani regelui s-a pus iadul în mişcare, ci pentru a-i nimici
prin violenţă pe toţi aceia care erau cunoscuţi ca sprijinitori ai opiniilor reformate, pentru a stinge odată
pentru totdeauna lumina adevărului în Scoţia, pentru a menţine autoritatea clerului şi a păstra
netulburată corupţia din care provenea averea lor.
Prima dată când i-au prezentat regelui această propunere, se spune că i-ar fi dat afară pe mesageri cu
cuvinte dure ce exprimau dezaprobarea lui. Dar atât de mult a ajuns el în final să urască nobilimea lui, în
special după întrunirea de la Fala Muir, şi atât de mult ajunsese sub influenţa clerului, încât este foarte
probabil că el a cedat inflenţei lor. Dar braţul puternic al providenţei, cel care schimbă lucrurile, veghea,
astfel încât, în loc să ucidă nobilimea şi oamenii cu vază, clerul l-a băgat în mormânt înainte de vreme pe
rege.
Perplexitatea şi moartea regelui
Henry al VIII-lea a făcut mari eforturi pentru a ajunge să aibă o întrevedere cu James şi obţinuse
promisiunea unei întâlniri la York. Henry a sosit la timpul stabilit şi a rămas acolo şase zile, dar James nu
s-a înfăţişat. Preoţii, temându-se de influenţa pe care Henry ar fi putut-o avea asupra lui James cu privire
la reformă, a reuşit să-l determine să rămână acasă, ceea ce el a şi făcut, trimiţând în schimb scuze pline
de curtuoazie. Dar mândrul şi răzbunătorul rege englez nu s-a putut împăca uşor cu aceasta, ci s-a
considerat dispreţuit şi s-a simţit ofensat şi a izbucnit în ameninţări şi blesteme la adresa scoţianului. A
rezultat un război la graniţă. Preoţii l-au instigat pe James să pornească la război fără a-i chema sub
steagul său pe nobilii proscrişi, cu promisiunea că episcopii, preoţii şi partizanii lor urmau să formeze
armata, şi, după ce regele avea să se întoarcă în triumf după ce îl va fi învins pe Henry, toţi cei suspectaţi
de erezie urmau să fie luaţi şi executaţi ca o jertfă de mulţumire pentru victoria câştigată. Dar, pe când
James aştepta în castelul Lochmaben veşti despre victorie, câţiva fugari i-au făcut cunoscut regelui faptul
că armata lui a fost pusă pe fugă la Solway Moss. Disperarea lui a fost fără margini. Atât de mare era
agonia lui încât abia mai putea să respire şi a îngăimat doar câteva plângeri de nedesluşit. Monarhul, cel
mai înainte plin de viaţă, ajunsese să nu mai poată suporta. Fusese amăgit de omul josnic în care se
încrezuse şi acel fapt îl tulbura la fel de mult ca victoria englezilor.
Aşa disperat s-a închis în palatul Falkland şi supararea extremă l-a condus la febră. Pe când se stingea a
aflat că regina, care era la Linlithgow, născuse o fată, cea care a devenit ulterior regina Mary, ceea ce a
fost încă o lovitură, din vreme ce el nu avea nici un fiu, şi, cum simţea că familia lui se stinge şi pierde
coroana, a murmurat o veche zicală: “A venit cu o fată şi se duce cu o fată*”. A murit peste şapte zile, la
14 decembrie 1542. Când a fost dezbrăcat, în buzunarul lui au găsit grozava listă a proscrişilor. Atunci a
văzut naţiunea ce providenţă plină de îndurare i-a salvat şi cât de aproape a fost de ei catastrofa. Acea
descoperire a făcut să crească semnificativ numărul reformaţilor şi a pregătit calea pentru căderea
religiei care se arătase capabilă să conceapă asemenea planuri ale cruzimii şi avariţiei.
* n.tr.) Coroana ajunsese în familia lui prin faptul că Marjorie Bruce, fiica lui Robert the Bruce, s-a căsătorit cu
Walter, întemeind dinastia Stewart
Odată tronul a ajuns vacant, “Cardinalul Beaton nu a pierdut nici o clipă şi a scos un document care
pretindea a fi testamentul monarhului decedat, prin care el era numit regent al regatului în perioada cât
regina era minoră”, dar în general documentul a fost considerat un fals, aşa că nobilii l-au pus regent pe
contele de Arran, care era în favoarea reformei.
Contele, care mărturisise învăţăturile reformate, era înconjurat de consilieri care aveau aceleaşi opinii.
Este deosebit de interesant să observăm că, în acea perioadă de început a reformei scoţiene, floarea
nobilimii şi oamenii cu vază erau de partea reformei. Nu am considera că toţi vor fi fost creştini cu
adevărat, ci credem că, în acea vreme, când răsturnărea vechii religii părea ceva îndepărtat şi nesigur, ei
se angajau pe o cale care le periclita serios averile şi vieţile, ceea ce ne face să considerăm că motivaţia lor
ţinea de convingeri personale.
Biblia redată naţiunii
În luna martie a anului 1543, parlamentul a făcut un pas important spre reformarea bisericii prin aceea
că a acordat prin lege oricărui supus dreptul de a citi sfintele scripturi în limba maternă. Lordul
Maxwell, care a prezentat chestiunea înaintea lorzilor cu autoritate legislativă a propus ca: “Să fie o lege
stabilită ca toţi supuşii să aibă Sfânta Scriptură, adică Noul Testament şi Vechiul Testament, în limba
poporului, engleză sau scoţiană, o traducere bună şi fidelă şi citirea acesteia să nu fie considerată un
delict”. După cum era şi de aşteptat, episcopii au protestat energic împotriva acelei măsuri, dar, cu toate
acestea, legea a fost adoptată şi funcţionarului de la registru i s-au dat instrucţiuni ca aceasta să fie
vestită cum se cuvine prin pieţe şi, prin ordinul regentului, să fie trimisă în toate părţile regatului. Acest
act public în favoarea libertăţii religioase a fost un semn al triumfului adevărului asupra erorii. Preoţii au
pornit să strige tare: “Erezie! Erezie!” şi că regentul promova erezia.
“Victoria,” spunea Knox, “pe care Isus Hristos a câştigat-o atunci asupra vrăjmaşilor adevărului era
deosebit de importantă. Trâmbiţa evangheliei dădea un sunet clar de la Wigton la Inverness, de la sud la
nord. A fost o mare mângâiere pentru sufletele şi familiile care până atunci nu îndrăzniseră să citească
tatăl nostru sau cele zece porunci în engleză de teamă că vor fi acuzaţi de erezie. Biblia, care mult timp
fusese ascunsă într-un colţ, era atunci pusă pe masă de oamenii evlavioşi şi bine informaţi. Noul
Testament a circulat mult, dar mulţi dintre cei care-l aveau s-au arătat nevrednici de el necitind nici
măcar zece rânduri din teamă de oameni, iar acum acei oameni îl scoteau pentru a le bate cu el obrazul
cunoscuţilor lor. Cunoştinţa despre Dumnezeu a crescut mult prin citirea scrierilor sfinte şi Duhul Sfânt
a fost dat din belşug unor oameni simpli. Acest act important al parlamentului Scoţian nu a fost abrogat
niciodată*”.
* D’Aubigne – Calvin, vol. 6, p. 194; Cunningham, vol. 1, p. 242; McCrie, p. 20
Până atunci reforma a câştigat teren în Scoţia prin cărţi aduse din Anglia şi de pe continent, dar de
atunci a ajuns să se răspândească şi erorile papalităţii au fost expuse prin cărţi tipărite de prese din
Scoţia. Şi poeţii şi scriitorii satirici au avut atunci de lucru. Cu libertatea pe care şi-o iau de obicei poeţii,
ei au scris balade, piese de teatru şi satire despre ignoranţa şi imoralitatea clerului şi absurdităţile şi
superstiţiile religiei papistaşe. Asemenea scrieri în limba scoţiană au fost citite cu aviditate de popor şi
au avut efectul de a îndepărta publicul de religia catolică.
George Wishart
În vara anului 1544, la scurt timp după ce Scoţia a primit nepreţuita binecuvântare a libertăţii de a citi
Biblia, pe scena istoriei ecleziastice a apărut unul dintre cele mai importante personaje. Estevorba de
George Wishart, fiul lui Sir James Wishart din Pitarrow, o veche familie onorabilă din Mearns. În 1538 el
fugise de persecuţia episcopului Brechin şi petrecuse şase ani pe continent şi la Cambridge ca student şi
apoi profesor. Se spune că, la revenirea lui în ţară, el îi depăşise în învăţătură pe compatrioţii săi, mai
ales în cunoaşterea limbii greceşti. Ca predicator, elocvenţa lui era deosebit de convingătoare, viaţa lui
era ireproşabilă şi avea maniere curtenitoare şi era omenos; evlavia lui era fierbinte, iar zelul şi curajul
pentru cauza adevărului erau temperate de o blândeţe rar întâlnită, modestie, dăbdare şi bunătate.
El a încept imediat să predice învăţăturile reformate la Montrose şi Dundee. Dar faima i-o luase înainte
şi mari mulţimi s-au strâns să-l asculte. Urmând metoda elveţienilor, el a prezentat învăţătura despre
mântuire într-o serie de predici, conform Epistolei către romani. Cunoaşterea scripturii, elocinţa lui şi
invectivele împotriva falsităţii papistaşilor au emoţionat atât de puternic poporul încât, la Dundee, ei au
atacat şi au distrus mânăstirile călugărilor franciscani şi dominicani. Tulburarea produsă de călugării
vocali şi de poporul agitat a fost aşa de mare încât magistraţii au trebuit să intervină, aşa că Wishart s-a
retras în mod înţelept în regiunile de vest, unde prietenii săi aveau toată puterea. Lennox, Cassillis şi
Glencairn l-au putut proteja şi i-au dat posibilitatea de a intra în orice biserică parohială. Dar, cum el era
în esenţa lui un om al păcii, atunci când predicarea lui întâmpina opoziţie, Wishart a refuzat să aprobe se
recurgă la forţă şi s-a retras în piaţă sau pe câmp. Dar a-i închide uşa bisericii lui Wishart s-a dovedit a fi
o precauţie inutilă, pentru că mii de oameni se adunau pentru a-l auzi. El a predicat la Barr, Galston,
Manchline şi Ayr, dar, cum asasinii plătiţi de Beaton îl urmăreau tot timpul, el era în general înconjurat
de oameni înarmaţi.
Ciuma la Dundee
La scurt timp după ce Wishart a fost izgonit de la Dumndee, în oraş a venit ciuma. Auzind de aceasta, cu
multă dăruire, el s-a grăbit să meargă acolo şi predica neobosit evanghelia vizitându-i pe bolnavi şi
căutând să-i pregătească pentru moarte. Cei loviţi de ciumă erau ţinuţi înafara oraşului, lângă poarta de
est, în oraş rămânând cei sănătoşi. Pentru a fi auzit de cei din ambele părţi, el s-a suit pe poarta numită
Cowgate, şi, deschizând Biblia, a citit din Psalmul 107: “A trimis Cuvântul Său şi i-a vindecat”. I-a
asicugat că îndurarea lui Dumnezeu în Hristos este un dar oferit tuturor şi că oricine se întoarce la El cu
sinceritate primeşte binecuvântarea – o binecuvântare pe care răutatea omenească nu o poate împiedica
şi nu o poate scădea cu nimic. Unii din cei care l-au auzit au fost atât de mângâiaţi încât au fost pregătiţi
să-şi dea duhul, socotind că era mai bine să plece la Isus decât să rămână în lume. Poporul a fost tare
neliniştit ca nu cumva “gura din care venise o asemenea dulceaţă să fie închisă”, ca şi cum ar fi presimţit
că pericolul era aproape - şi aşa şi era.
Un preot pe nume Wigton, angajat de cardinalul Beaton pentru a-l asasina, stătea la piciorul scării pe
care Wishart trebuia să coboare, iar mantia în care era înfăşurat ascundea pumnalul. Dar, în timp ce
Wishart cobora, ochiul ager al evanghelistului l-a văzut pe preot şi i-a citit pe faţă gândul crimei, aşa că
el a spus: “Prietene, ce vrei să faci?” şi, în acelaşi timp, i-a apucat mâna şi i-a smuls arma. Asasinul a
căzut la picioarele lui şi şi-a mărturisit intenţia. “Dă-ni-l nouă pe trădător,” a strigat poporul dând
năvală spre el, dar Wishart şi-a pus braţele în jurul asasinului şi a spus: “Cine îl necăjeşte pe el mă
necăjeşte pe mine, pentru că el nu mi-a făcut nici un rău”, şi astfel i-a salvat viaţa celui care căuta să-i ia
lui viaţa*.
* v. Knox – History of the Reformation, ed. folio, p. 49
Prin îndurarea Domnului, ciuma a început să dispară şi în oraşul lovit de calamitate a început o nouă
viaţă. Wishart a depus eforturi pentru cei afectaţi organizând măsuri pentru distribuirea hranei şi
medicamentelor. Pe când se ocupa cu acestea, el a primit un mesaj de la contele de Cassilis pentru ca să
se întâlnească la Edinburgh cu el şi cu alţi câţiva prieteni din vest în scopul de a avea o dezbatere publică
cu episcopul. El a dat ascultare chemării cu toate că ştia intenţia cardinalului Beaton de a-l distruge şi că
îl aştepta o moarte crudă. A ajuns la Leith, dar cum oraşul era aproape de Edinburgh, prietenii l-au rugat
să se ascundă o zi sau două. Însă el nu a putut suporta aşaceva: “Cu ce sunt eu deosebit de un om mort,”
a spus el, “decât că mănânc şi beau? Până acum Dumnezeu s-a folosit de lucrările mele pentru a da în
vileag întunericul, iar acum să mă ascund ca un om căruia îi e ruşine şi să nu întrăznesc să mă arăt
oamenilor?” Prietenii săi i-au spus: “Doar ştii la ce pericol te expui”. “Rămâne ca Dumnezeul meu să se
îngrijească de mine după cum găseşte El potrivit,” le-a răspuns el.
Wishart a început imediat să predice la Leith, după care a mers la East Lothian, unde a vorbit cu moşierii
de Brunston, Longniddry şi Orminston. A predicat la Musselburgh, Inveresk, Tranet şi Haddington.
Atunci el a fost înconjurat de oameni înarmaţi, din suita prietenilor săi, şi înaintea lui mergea un om cu
sabia. Acolo i s-a alăturat John Knox, care era pe atunci învăţător la familia lui Douglas din Longniddry.
Cu câtva timp mai înainte, Knox îşi deschisese inima şi mărturisise învăţătura evanghelică, iar atunci s-a
alipit de Wishart şi i-a slujit continuu, mergând cu sabia înaintea lui. Lui Wishart i-a plăcut mult duhul şi
zelul lui Knox şi s-ar părea că el a prevăzut că acesta avea să fie util în viitor. După ce a predicat la
Haddington, el a mers la Orminston House, unde urma să fie găzduit. Knox a insistat să i se permită să-l
însoţească, dar martirul l-a expediat spunându-i: “Nu, ci întoarce-te la copiii tăi” – adică la elevii săi – “,
şi Dumnezeu să te binecuvânteze. Este suficient să fie sacrificat unul*”.
* McCrie, p. 21; Cunningham, vol. 1, p. 28
Arestarea şi martiriul lui Wishart
Între timp, Beaton venise la Edinburgh, şi, auzind că Wishart era în vecinătate, era hotărât să-l aresteze
imediat. La miezul nopţii, o trupă de călăreţi sub comanda contelui de Bothwell a înconjurat Orminston
House şi a cerut să fie predat Wishart. Dar nici promisiunile, nici ameninţările nu l-au putut convinge pe
moşier să-l predea pe musafirul său. Bothwell l-a asigurat, jurând pe onoarea lui, că Wishart urma să fie
în siguranţă cu el şi că nu va îngădui cardinalului să-i facă rău. Orminston era înclinat să se încreadă în
acea promisiune solemnă şi i-a spus lui Wishart ce se întâmpla. Acesta i-a răspuns: “Deschide porţile, se
va face voia cea binecuvântată a Dumnezeului meu”. Dar, vai! Bothwell şi-a călcat promisiunea şi
victima unui conte fără credinţă şi a unui preot însetat de sânge a fost dusă în grabă la Edinburgh, la St.
Andrew, şi aruncată în închisoare.
Pe atunci zelul lui Arran pentru cauza reformei scăzuse mult, iar cardinalul, care avea o puternică
influenţă asupra contelui slab şi timid, domina naţiunea. Din vreme ce era contrar legii canonice ca
membrii celrului să se amestece în cehstiuni de sânge, Beaton i-a cerut guvernatorului să numească un
judecător laic care să pronunţe sentinţa de moarte asupra lui Wishart dacă era găsit vinovat de erezie.
Chiar aşa de nehotărât cum era, Arran a refuzat să facă aşaceva şi a amânat. Însă Beaton nu era omul
care să se lase oprit de legea canonică sau de mustrările regentului, aşa că Wishart a fost adus înaintea
unui tribunal clerical, a fost găsit vinovat de erezie şi condamnat la flăcări.
La 1 martie 1546, în faţa castelului St. Andrew, a fost ridicat un eşafod în jurul căruia au fost puse lemne.
Cum puterea civilă refuzase să ia parte la aşaceva, cardinalul a fost cel care a făcut acele lucruri. Oamenii
săi au fost dotaţi cu lăncii, săbii, securi şi alte instrumente de război, iar tunurile castelului au fost puse
să ţintească spre locul execuţiei ca nu cumva prietenii lui Wishart să încerce să-l salveze. Balconul
castelului a fost împodobit cu draperii şi cu perne de catifea pentru ca Beaton şi alţi prelaţi să se bucure
în voie de spectacolul rugului şi de chinurile sfântului martir. Când totul a fost gata, Wishart a fost adus
din închisoare de doi călăi. Era îmbrăcat în negru şi mici pungi cu praf de puşcă fuseseră legate de
diferite părţi ale trupului său. Mâinile îi erau legate la spate şi era legat de gât cu o frânghie, iar la mijloc
a fost legat de rug cu un lanţ de fier. A îngenuchiat şi s-a rugat înaintea rugului, după care a îndemnat
poporul să iubească cuvântul lui Dumnezeu şi să sufere pentru cuvânt cu răbdare şi cu o inimă
împăcată, pentru că aceea va fi spre mântuirea şi mângâierea lor lor veşnică. “Pentru evanghelia cea
adevărată,” a spus el, “care mi-a fost dată prin harul lui Dumnezeu, sufăr astăzi din partea oamenilor,
nu cu părere de rău, ci cu inima şi mintea bucuroasă. Pentru aceasta am fost trimis: ca să sufăr acest foc
pentru Hristos. Nu mă tem de acest foc grozav pentru că ştiu cu siguranţă că în această seară voi cina cu
Mântuitorul Hristos, Acela pentru care sufăr”. Şi, potrivit cu Knox, Buchanan şi alţii, el a mai spus şi
multe alte cuvinte frumoase.
Când a fost legat de rug, el a spus: “Mântuitor al lumii, îndură-Te de mine! Tată ceresc, în mâinile Tale
îmi încredinţez Duhul”. A fost aprins focul. Cardinalul Dunbar şi alţi prelaţi stăteau la balcon privind
cum ardea focul şi suferinţele martirului. Văzându-l pe cardinal cu curtenii săi, Wishart a privit ţintă la
cardinal şi a spus: “Cel care, fiind într-o asemenea poziţie, priveşte de sus şi-şi desfată ochii cu chinurile
mele, peste câteva zile va fi spânzurat de aceeaşi fereastră pentru a suferi o ruşien pe măsura mândriei
de acum”. Funia de la gât i-a fost strânsă atunci pentru ca să nu mai vorbească, iar apoi focul i-a redus
trupul la cenuşă.
Moartea cardinalului Beaton
Moartea lui Wishart a produs o impresie deosebit de puternică în Scoţia şi a stârnit sentimente din cele
mai deosebite. Oamenii bisericii l-au lăudat pe Beaton pentru că era un mare luptător al Romei şi
apărătorul preoţimii. Cei evlavioşi au plâns fără gând de răzbunare, dar şi erau oameni de rang înalt
care nu împărtăşeau vederile lui Wishart şi care au declarat deschis că trebuia moarte pentru moarte
deoarece libertăţile supuşilor erau în pericol atunci când un tiran putea acţiona fără autorizarea
regentului pentru a suprima vocea poporului. A pornit om conspiraţie împotriva cardinalului. O ceată
mică, dar compusă din oameni hotărâţi, dintre care unii erau împinşi de resentimente pentru prejudicii
care le fuseseră aduse lor personal, iar alţii erau însufleţiţi de dorinţa de a răzbuna cruzimile şi a salva
ţara de asuprirea lui, a năvălit în apartamentele cardinalului din castelul St. Andrew, a răsturnat
baricadele cu care încercase să-şi apere dormitorul. şi l-a ucis imediat, după care i-a spânzurat trupul gol
la fereastră, exact cum prezisese Wishart. Ei au ocupat castelul, i-au lăsat pe servitori să plece fără a le
face vreun rău, şi au trimis un mesager la curtea Angliei pentru a-l informa pe Henry de succesul lor. Se
ştie bine că nimic nu aştepta atunci mai cu nerăbdare monarhul englez ca vestea morţii cardinalului
Beaton, care fusese obstacolul în calea împlinirii proiectului lui Henry de a uni cele două coroane prin
căsătoria reginei copile cu fiul său, Prinţul Edward. Unii spun că acei conjuraţi erau în solda Angliei*.
* v. Encyclopedia Britannica, vol. 19, p. 731; Cunningham, vol. 1, p. 251; Tytler – History of Scotland, vol. 4, p.
372
Urmările morţii cardinalului Beaton
Asasinarea cardinalului a avut urmări din cele mai importante: a înlăturat de la conducerea politicilor pe
cel mai puternic şi mai lipsit de scrupule vrăjmaş al reformei şi pe cel mai mareapărător al romano-
catolicismului din Scoţia. Ca şi Wolsey, el era aproape ca un rege. Guvernarea lui a fost caracterizată de
intrigi politice, a fost energică şi hotărâtă, iar obiectivul lui principal a fost persecutarea sfinţilor,
nimicirea reformei şi triumful definitiv al Romei. Dar lucrarea Duhului lui Dunmnezeu nu avea nevoie
să fie ajutată de asasini. Viaţa creştină şi martiriile lui Patrick Hamilton şi George Wishart au auvut o
contribuţie mult mai însemnată la lucrarea lui Dumnezeu în Scoţia decât moartea violentă a vrăjmaşului
ei. Credinţa, statornicia şi seninătatea martirilor s-au înălţat deasupra ferocităţii persecutorilor, şi, printr-
un insticnt care împinge firea omenească să se ridice împotriva nedreptăţii şi să fie de partea celui
oprimat, mulţi au trecut de partea reformei. Una dintre greşelile primilor reformatori, pe care am
menţionat-o în repetate rânduri, a fost aceea că ei s-au încrezut în protecţia principilor, dar reformatorii
scoţieni au trebuit să înveţe printr-o lungă perioadă de suferinţă că puterea lor depindea de un braţ mult
mai puernic decât cel al regilor pământului, singurul care poate aduce victoria celui slab şi fără apărare.
Ei au avut ideea Hristos ca rege şi motto-ul de pe stindardele legatarilor era Coroana şi Legâmântul lui
Hristos*.
* n.tr.) în engleză ei se numeau covenanters, iar motto-ul era Christ’s Crown and Covenant
“Viaţa cea nouă,” spunea D’Aubigne, “care a răsărit în secolul al şaisprezecelea, era peste tot aceeaşi,
dar, cu toate acestea, ea purta anumite caracteristici specifice în fiecare ţară în care a apărut. La
Wittemberg, gândul creştinului a fost în special la om, la omul cel căzut, dar născut din nou şi
îndreptăţit prin credinţă. La Geneva gândul a fost la Dumnezeu şi la harul său suveran. În Scoţia, gândul
a fost la Hristos ca Mântuitor prin moartea Lui, dar, mai presus de toate, rege care guvernează poporul
Său şi îl ţine, El fiind independent de puterile omeneşti”. Considerăm că istoricul de la Geneva este
foarte corect în aprecierile pe care le-a făcut cu privire la caracteristicilevieţii celei noi în diferite ţări, dar
mai trebuie să adăugăm însă faptul că nicăieri în scriptură nu se spune că Hristos ar fi rege al bisericii, ci
peste tot este numit rege al iudeilor. El este numit Capul bisericii, biserica fiind trupul Său, şi se spune că
El este Cap peste toate lucrurile bisericii. Un rege ne face să ne gândim la supuşi, dar, din vreme ce
biserica este una cu Hristos, este trupul Său şi mireasa Lui, dar nicăieri nu se spune că El este regele
bisericii. El este rege, şi, desigur, în această calitate va şi domni atunci când “toate împărăţiile lumii
acesteia vor deveni împărăţiile Domnului nostru şi ale Hristosului său”. Gloria lui Dumnezeu se va
revela prin Hristos sub trei forme: 1. În har, ca atunci când a fost pe pământ şi ca de atunci până acum; 2.
În guvernare, ceea ce va avea loc în mileniu, când sfinţii vor domni împreună cu Hristos timp de o mie
de ani; 3. În glorie – care, de asemenea, se leagă de guvernare -, ceea ce va fi pentru eternitate, “pentru că
toate promisiunile lui Dumnezeu sunt în El Da şi în El este amin, spre gloria lui Dumnezeu prin noi” (v.
2. Corinteni 1:20; Ioan 1:17; Apocalipsa 20:6; 21:1-8).
John Knox
Locul rămas vacant la St. Andrew a fost curând ocupat de John Hamilton, stareţ de Paisley, care era frate
al regentului. Cu toate că nu-l egala pe predecesorul său în ceea ce priveşte agerimea minţii, era egalul
lui în zelul neabătut cu care îi urmărea pe toţi cei care erau pentru reformă, astfel că persecuţia nu a
scăzut odată cu dispariţia lui Beaton. Conspiratorii care luaseră castelul şi care-l stăpâneau i-au primit
între zidurile lui pe toţi cei care-şi primejduiau viaţa prin aceea cî îmbrăţişau învăţăturile cele noi. În
scurt timp, lor li s-au alăturat mulţi, atât din motive politice cât şi din motive religioase, aşa că acel castel
a ajuns să aibă o garnizoană de oameni hotărâţi, care îi sfidau pe regent şi pe fratele lui, arhiepiscopul.
Dintre cei cărora li s-au deschis porţile, cel mai remarcabil era John Knox, marele susţinător al reformei.
Acet om remarcabil, care este demult o marcă a Scoţiei, a cărui carieră ulterioară a fost legată de multe
evenimente importante, avea pe atunci patruzeci de ani. Conform opiniei majoritare, el s-a născut ân
1505, în satul Giffard, în apropiere de Haddington. S-ar părea că părinţii săi erau din clasa de mijloc de la
ţară şi că erau suficient de avuţi pentru a-i asigura o educaţie, şi că, probabil, gândiseră ca fiul lor să fie
destinat bisericii. De la şcoala din oraşul natal, la şaisprezece ani el a trecut la Universitatea de la
Glasgow, unde era pe atunci director celebrul John Mair. Se spune că el s-a distins în filozofie şi teologie
scolastică şi că a intrat în ordinul preoţesc înainte de a fi ajuns la vârsta reglementată prin legea canonică.
După ce a părăsit colegiul nu se ţtie mia nimic despre istoria lui până ce a ajuns în compania lui Wishart,
cu puţin înainte de martiriul acestuia*.
* McCrie – Life of Knox; Tytler – History of Scotland, vol. 4, p. 374
Chemarea la slujire a lui Knox
Reformatorul a fost, fără-ndoială, primit cu multă căldură de cei din castel, care l-au rugat să fie unul
dintre predicatorii lor. El s-a opus hotărât acelor solicitări, afirmând că “nu putea alerga dacă nu era
trimis de Dumnezeu”. Când a primit o invitaţie daresată de întreaga adunare în unanimitate şi a fost
îndemnat în mod solemn de Mr. Rough, un predicator, să nu refuze chemarea lui Dumnezeu, pentru că
aşa nu I-ar fi plăcut Lui, Knox a izbucnit în lacrimi şi s-a retras în camera lui. El ajunsese să aibă cu totul
alte gânduri cu privire la importanţa slujbei lui faţă de cele pe care le avusese când intrase în ordinul
preoţesc. Sarcina de a “spune tot planul lui Dumnezeu fără a ascunde nimic” (v. Fapte. 20:18-21),
indiferent cât de neplăcut ar suna celor care l-ar auzi, cu toate consecinţele la care se expuneau
predicatorii învăţăturilor protestante, îl umplea de nelinişte şi de teamă. Este cert că, în acea situaţie, a
avut un mare conflict lăuntric, pentru că el avea un caracter puternic şi era, prin firea lui, îndrăzneţ,
drept, independent şi cinstit, conştiincios şi modest. Dar când a ajuns să simtă clar că era chemarea lui
Dumnezeu să se angajeze în lucrarea Lui, s-a hotărât sp se angajeze asumându-şi toate responsabilităţile,
spunând împreună cu apostolul: “nu consider viaţa mea scumpă pentru mine, numai să-mi sfârşesc
alergarea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, de a mărturisi evanghelia harului lui
Dumnezeu” (Fapte 20:24).
Şi-a început lucrările de predicator cu îndrăzneala care-l caracteriza şi a adus multă binecuvântare atât
garnizoanei cât şi locuitorilor oraşului. În prima lui predică, ţinută n biserica parohială a St. Andrew, el a
urmărit să dovedească faptul că papa de la Roma eta omul păcatului, antihristul şi curva Babilonului
despre care spune scriptura. El a lovit la rădăcină sistemul papalităţii pentru a-l distruge complet. Timp
de câteva luni el a predicat la St. Andrew şi un mare număr de locuitori, înafară de garnizoana
castelului, a renunţat la catolicism şi a mărturisit credinţa protestantă, participând la cina Domnului
după modelul reformat din Scoţia. Dar lucrarea lui a fost, în scurt timp, întreruptă.
Marie de Guise şi flota franceză
După moartea lui Beaton, regina văduvă, Marie de Guise, sora lui Henri, ducele cel crud care a luptat
împotriva hughenoţilor şi a condus masacrul din ajunul zilei Sf. Bartolomeu, a rămas clar împotriva
reformei, şi, asemenea familiei sale, era fidelă Franţei şi Romei. La scurt timp după ce regentul a eşuat
complet în cucerirea castelului St. Andrew, în golf a venit o flotă de şaisprezece galere franceze înarmate,
comandată de Leo Strozzi. Navele s-au aşezat în linie astfel încât, la flux, să aibă controlul asupra ieşirii
spre mare, în timp ce forţele lui Arran asediau castelul de pe uscat. În scut timp s-a produs o ruptură, şi,
în mai puţin de o săptămână a apărut un steag de armistiţiu. Aşa a căzut castelul St. Andrew, şi toţi,
inclusiv John Knox, au fost îmbarcaţi pe galere şi duşi în Franţa. Se spune că nu au fost respectate
condiţiile capitulării şi că, la solicitarea papei, a reginei Scoţiei şi a clerului, cei mai de seamă gentlemani
au fost încarceraţi la Rouen, Cherborug, Brest şi Mont St. Michel. Knox a fost, împreună cu alţi câţiva,
ţinut în lanţuri la bordul unei galere şi expus la toate umilinţele la care papistaşii erau obişnuiţi să-i
supună pe aceia pe care ei îi considerau eretici.
În timpul captivităţii s-a recurs la ameninţări şi violenţă pentru a-i determina pe prizonieri să-şi schimbe
cderinţa, sau măcar să admită să ia parte la închinarea papistaşă, dar aceştia urau atât de mult sistemul
încât nici unul dintre ei, nici dintre cei de pe ţărm, nici din cei de pe apă, nu a putut fi determinat să se
alăture catolicilor. Deseori se spunea mesa în auzul lor, şi, în acele situaţii, erau ameninţaţi cu torturi în
cazul că nu dădeau semnele de respect obişnuite, însă, în loc să se conformeze, ei îşi acopereau capetele
de îndată ce începea slujba. Într-o zi, pe una dintre galere a fost adusă o pictură frmoasă a Fecioarei şi au
cerut ca un prizonier scoţian – probabil Knox – să o sărute în semn de închinare. Acela a refuzat,
spunând că asemenea idoli erau blestemaţi, şi a refuzat să o atingă. “Dar o vei face,” a spus atunci unul
dintre ofiţeri, şi, în acelaşi timp, i-a apropiat-o cu forţa e gură. Atunci prizonierul a luat pictura şi,
aruncând-o în apă, a spus: “Să se salveze acum Doamna pe sine însăşi, că este destul de uşoară; să înveţe
să-noate”. Cu oarece greutate, ofiţerii au scos zeiţa din apă, iar apoi prizonierii nu au mai fost forţaţi la
asemenea necuviinţe*.
* Knox – History, folio, p. 83; McCrie, p. 34
Domnul avea, fără-ndoială, să-l înveţe lecţii importante pe slujitorul Său iubit şi pe tovarăşii lui prin acea
închisoare aspră. Pentru a scăpa de persecuţia lui Hamilton, el a fost obligat să se ascundă fugind dintr-
un loc în altul. În asemenea împrejurări nu trebuie să fim surprinşi că s-a refugiat în castel. Cu toate
acestea, a fost ca şi cum s-ar fi asociat cu asasinii cardinalului, aşa că el a avut de suferit aceleaşi
consecinţe ca şi ei. Nouăsprezece luni a fost deţinut pe o galeră în apele Franţei. Dar nici unul dintre
tovarăşii săi nu a murit.
Istoricii nu sunt de acord cu privire la mijloacele prin care prizonierii şi-au recăpătat libertatea. Dr.
McCrie concluzionează în mod raţional: “După ce Curtea Franţei a obţinut consimţământul
Parlamentului Scoţiei pentru căsătoria reginei Marie cu Delfinul şi regina a revenit, aceasta nu a mai fost
deloc înclinată să se mai amestece în conflictele clerului scoţian”.
Knox îşi recapătă libertatea
Recăpătându-şi libertatea, Knox a mers în Anglia, cu trupul slăbit dar cu mintea viguroasă şi convingeri
neclintite. Reputaţia pe care şi-o câştigase prin predicile sale şi prin suferinţele din ultima vreme erau o
recomandare pentru curtea Angliei, aşa că el a fost ales unul dintre capelanii lui Edward al VI-lea. I s-a
oferit parohia All-Hallows* din Londra, dar a refuzat pentru că nu era de acord cu liturghia engleză.
Moartea timpurie a lui Edward şi venirea pe tron a reginei Mary l-a obligat să fugă pentru a-şi salva
viaţa. A străbătut Franţa pentru a ajunge în elveţia, şi, după ce i-a vizitat pe teologii bisericii elveţiene, s-
a stabilit la Geneva.
* biserica este situată în City-ul Londrei
Celebrul Jean Calvin era la apogeul reputaţiei şi al activităţii sale utile. El l-a primit pe Knox cu multă
afecţiune, ca refugiat din Scoţia şi a legat cu el o strânsă prietenie. Cei doi reformatori au ajuns să fie
împreună, având aproape aceeaşi vârstă, fiind foarte apropiaţi ca sentimente şi în ceea ce priveşte
învăţătura şi conducerea bisericii, şi, de asemenea, similari în multe aspecte ale caracterului lor. “Knox
era un om aspru, inflexibil, fără patimă şi energic, dar plin de umor. Calvin era calm, sever, iritabil, dar
niciodată pătimaş, ridicându-se ca nivel intelectual deasupra colegilor săi aşa cum Mont Blanc se înalţă
deasupra celorlalţi munţi, atingând parcă cerul, şi este acoperit cu zăpezi veşnice. Nu există nici un
dubiu că Jean Calvin a exercitat o influenţă însemnată asupra colegului său reformator. Knox era la
începutul lucrării sale când lucrarea lui Calvin se încheia. Knox căpăta faimă când Calvin dădea legi
pentru o parte a creştinătăţii*”.
Dar nici prieteniile, nici perspectivele siguranţei pentru persoana lui şi nici o altă sferă în care el ar fi
putut fi util nu l-au făcut să înceteze a se gândi la compatrioţii săi persecutaţi. El scria continuu scrisori
pentru a-i încuraja şi scrieri pentru a-i întări în adevărul lui Dumnezeu, şi era fără-ndoială informat cu
privire la ceea ce se petrecea.
Revenirea lui Knox în Scoţia
În 1555, Knox a revenit în ţara lui după o absenţă de opt ani. A fost primit de James Syme, un burghez
respectabil din Edinburgh, în a cărui casă se strângeau prietenii reformei pentru a discuta proiecte şi
planuri. Până atunci mulţi prieteni ai reformei participaseră la mesă şi nu erau despărţiţi pe faţă de
biserica Romei, dar discursurile sobre ale lui Knox, care nu admitea compromisuri, i-a convins de
greşeala lor şi i-a făcut să ia hotărârea de a nu mai participa la închinarea catolică. La scurt timp după
aceea au luat cina Domnului în forma protestantă, iar prin acel act au pus bazele Bisericii Reformate a
Scoţiei.
Printre nobilii care s-au strâns în jurul stindardului protestant erau: Lord Lorne, Lord Erskine, Lord
James Stewart, Contele de Marischall, Contele de Glencairn, John Erskine din Dun şi William Maitland
din Lithington. Aceştia ascultau cu stăruinţă predicile lui Knox şi îl ajutau în lucrarea lui. Având o
asemenea gardă, reformatorul a fost neobosit în predicare, nu numai în capitală ci şi în provincii. În
iarna 1555-6 a predicat în Kyle, Cunningham, Angusshire şi în alte locuri transmiţând binecuvântarea lui
Dumnezeu şi viaţă mişcării reformate şi întărind în multe suflete lucrarea cea bună. Veştile despre
lucrarea lui străbăteau toată ţara, clerul era alarmat şi a decis să-l aresteze, aşa că Knox, înţelegând că
prezenţa lui continuă în ţară ar fi atras o nouă furtună asupra unei comunităţi tinere, s-a retras în mod
prudent la Geneva.
Primul legământ
De atunci înaintarea reformei în multe părţi ale Scoţiei a fost rapidă şi decisivă. Scurta vizită a
reformatorului a adus mari servicii cauzei reformei. Nobili, baroni, burghezi şi ţărani au ieşit din
comuniunea Romei şi se strângeau pentru citirea cuvântului şi pentru rugăciune. Potrivit formelor
presbiteriene, ei nu puteau lua sacramentele fără a avea un pastor ordinat, dar acele mici strângeri au
deschis calea pentru o organizare mai completă. Următorul pas al nobililor a fost întocmirea a ceea ce
istoria numeşte Primul Legământ, iar cei care l-au formulat sunt numiţi “lorzii congregaţiei”. În acest
legământ ei promiteau înaintea “majestăţii lui Dumnezeu şi a adunării Sale să se dedice cu toată puterea
lor, cu averile lor şi cu vieţile să susţină, să prezinte şi să instituie cuvântul cel binecuvântat al lui
Dumnezeu şi adunarea Lui,” etc. La 3 decembrie 1557 Dumnezeu i-a chemat să dea mărturie pe Conţii
de Argyle, Glencairn şi pe Morton, Lord de Lorne şi pe Erskine din Dun.
Acele măsuri au alarmat clerul, care vedea că se apropia căderea lor dacă nu luau măsuri energice şi nu
recurgeau la mijloace hotărâte pentru a împiedica aceasta. Şi nu dispuneau decât de o singură armă:
flăcările martiriului, aşa că acestea au fost aprinse rapid. Walter Mill, un bătrân evlavios, a fost acuzat de
erezie şi ars de viu la St. Andrew la 28 august 1558. La rug el s-a adresat poporului cu aceste cuvinte:
“Cât despre mine, eu am optzeci şi doi de ani, şi nu mai puteam trăi mult, dar o sută de oameni mai buni
ca mine se vor ridica din cenuşa oaselor mele. Am încredere în Dumnezeu că voi fi ultimul care va muri
în Scoţia pentru această cauză”. El fusese preot de parohie în apropiere de Montrose, dar a suferit ca un
credincios adevărat al Domnului Isus Hristos.
Clerul nu mai ştia ce să facă: martiriile nu aveau alt efect decât acela de a face să crească numărul
protestanţilor. Oamenii renunţau rapid la mesă şi se alăturau în mod deschis reformatorilor. Era extrem
de clar că dacă papistaşii nu dădeau o lovitură decisivă urmau să fie obligaţi să capituleze. Călugării au
făcut apel la episcopi, iar episcopii la puterea civilă. Regina văduvă, bigotă provenind din casa de
Lorena, s-a angajat clar de partea romano-catolicismului. Până atunci ea a manevrat între episcopi şi
lorzii congregaţiei, dar atunci ea a emis o proclamaţie prin care interzicea oricui să predice sau să dea
sacramentele fără a fi autorizat de episcopi. Predicatorii reformaţi nu au dat ascultare proclamaţiei, aşa
că eu fost chemaţi să se înfăţişeze înaintea ei la Stirling, fiind acuzaţi de erezie şi răzvrătire. Au intervenit
atunci lorzii congregaţiei, iar regina, uimită de fermitatea lor, a fost de acord să amâne judecarea la
tribunal pentru a cerceta mai în amănunt problemele.
Întoarcerea definitivă a lui Knox în Scoţia
În mijlocul acelor agitaţii şi ameninţări era nevoie de un lider puternic, aşa că au trimis o delegaţie la
Geneva pentru a-l ruga pe Knox să se întoarcă. La 2 mai 1559, el a sosit la Leith. Vestea sosirii lui a căzut
ca un trăznet asupra partidei papale. Imediat a fost emisă o proclamaţie regală prin care Knox era
declarat rebel şi proscris. Dar acele proclamaţii nu au fost luate în seamă. Cum s-a întâmplat să treacă
prin Perth puţin timp după proclamaţie, Knox a ţinut una ditre predicile sale vehemente împotriva
idolatriei şi mesei şi a închinării la imagini. Poporul era pregătit pentru asemenea discursuri şi a fost
mişcat, dar mulţimea s-a dispersat la sfârşit în linişte. Un preot care a rămas la urmă, pentru a-şi arăta
dispreţul pentru învăţătura care tocmai fusese prezentată, a descoperit un altar bogat ornamentat,
împodobit cu imagini, şi a început să spună mesa. Dar un băiat din apropiere a strigat: Idolatrie! Furios,
preotul l-a lovit pe băiat, care, în schimb, a răspuns aruncând o piatră, care însă a trecut pe lângă preot şi
a sfărâmat una dintre statui. Câteva persoane care mai zăboveau prin biserică fără rost au simpatizat cu
băiatul, aşa că, în câteva clipe, altarul, statuile, crucifixele şi toate podoabele biserici au fost sfărâmate şi
călcate în picioare. În scurt timp, gălăgia a făcut să se strângă o mulţime şi agitaţia a ajuns deosebit de
mare. Cineva a strigat atunci: “La mânăstiri!” Şi în scurt timp mânăstirile călugărilor negri şi cenuşii au
ajuns nişte ruine. Mulţimea întărâtată s-a îndreptat apoi spre abaţia din Charterhouse şi, peste puţin
timp, nu a mai rămas nimic din acea construcţie magnifică decât nişte ziduri goale. Magistraţii oraşului
şi predicatorii s-au grăbit să ajungă la scena răzmeriţei de îndată ce au auzit de aceasta, dar nici cuvintele
convingătoare, nici autoritatea nu au putut domoli furtuna*.
* McCrie, p. 127; Wylie, vol. 3, p. 491
Revolte în popor
Lucrarea de dărâmare care a început la Perth printr-o frenezie a furiei populare, s-a extins rapid la St.
Andrew, la Cupar şi la alte locuri în Fife, Scone, Cambaskenneth, Linlithgow, Stirling, Edinburgh, etc. În
principal asupra mânăstirilor s-a revărsat violenţa urii poporului, ele fiind aşezăminte care a veau o
faimă proastă în popor, ca nişte cuiburi de lenevie, lăcomie şi răutate. Tradiţia îi atribuie lui Knox acel
strigăt al partidei: “Dărâmaţi cuiburile şi păsările for fugi”. Şi acele cuiburi ale necurăţiei şi ipocriziei
care dăinuiseră peste secole au fost devastate şi desfiinţate într-o singură zi.
Regina, înfuriată la culme de acele ultragii, s-a jurat să radă de pe faţa pământului oraşul Perth şi să
pună sare pe temeliile lui în semn de pustiire pentru totdeauna. Ea a strâns o armată destul de mare,
care la numai câteva zile după aceea a apărut în apropierea oraşului. Cetăţenii au închis porţile şi au
trimis scrisori reginei, nobilimii şi “semninţei antihristului, prelaţilor urâcioşi şi copiilor lor din Scoţia”.
Acele scrisori dovedesc că lorzii congregaţiei erau pregătiţi să-i facă faţă. Văzând cât de hotărât era
poporul şi ce forţă avea, ea a fost suficient de abilă pentru a ajunge la pace şi a obţine tot ce putea obţine
prin disimulare.
Atunci a început un război religios. Întotdeauna a fost trist şi de plâns să-i vedem pe reformatori luând
în mâini armele carnale ale acestei lumi pentru a se apăra, abandonând sabia Duhului. Dar strigătul de
chemare la arme înălţat de regină i-a făcut pe reformatori să înalţe aceeaşi chemare pentru a se apăra. În
acea vreme ei considerau că era drept să urmeze exemplul lui Iosua şi al lui David ca şi pe acela al lui
Petru şi Pavel. Dar, în îndurarea Lui cea mare, Domnul a intervenit şi a eliminat-o pe regină prin moarte.
Aceasta a avut loc în castelul din Edinburgh la 10 iunie 1560. Decesul ei a fost lovitura fatală pentru
influenţa franceză în politica Scoţiei şi a avut rezultatul fericit de a emancipa naţiunea de sub jugul
străin. Aşa a fost larg deschisă calea pentru stabilirea legală a reformei. Prin minunata predicare a lui
Knox în ultimele cincisprezece luni, naţiunea a ajuns să fie pregătită pentru a scutura jugul papalşia
aboli jurisdicţia papalităţii în ţară.
Abolirea papalităţii prin lege a Parlamantului
Parlamantul s-a întrunit la începutul lunii august a anului 1560 şi au fost auzite vocile celor trei stări
pentru a reglementa chestiunile religioase. Toţi oamenii aşteptau acel congres ca pe cel mai important
eveniment de când exista Scoţia ca naţiune. Vom prezenta doar rezultatele. Cele trei stări din ţară au
hotărât suprimarea ierarhiei romano-catolice şi stabilirea legală a credinţei protestante. O scurtă
mărturisire de credinţă sau un sumar al învăţăturii creştine a fost întocmită de John Knox împreună cu
tovarăşii lui şi a fost citită în auzul întregului Parlament, care a ratificat-o şi a aprobat-o ca “o învăţătură
sănătoasă, întemeiată pe cuvântul infailibil al lui Dumnezeu”. Victoria a fost câştigată. Entuziasmul
adunării a ajuns la paroxism; venerabilul Lord Lindsay s-a ridicat şi a declarat că putea spune asemenea
bătrânului Simeon odinioară: “Acum, lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace,
pentru că au văzut ochii mei mântuirea Ta ...” (Luca 2:29).
Imediat după ce terenul a fost eliberat pentru a înălţa un nou edificiu ecleziastic, Knox a şi fost gata cu
un plan pentru biserica reformată, care este cunoscut sub numele “Prima carte de disciplină”.
Constituţia bisericii, aşa cum este prezentată ea în această carte simbolică, este strict presbiteriană. Ea
recunoaşte patru categorii de deţinători de funcţii reglementate şi permanente: pastorul, învăţătorul,
bătrânul şi diaconul. 1. Pastorii predică adunării; 2. Învăţătorii expun scriptura studenţilor în seminarii
şi universităţi; 3. Bătrânii sunt asociaţi pastorilor în conducerea adunării; 4. Diaconii sunt cei care
administrează problemele finaciare şi se îngrijesc de săraci. Apoi, sunt patru instanţe de judecată:
biserica, Presbiteriul, Sinodul Provincial şi Adunarea Generală.
Succesul mişcării reformate era hotărât. Parlamentul declarase protestantismul credinţă naţională şi
Knox a şi fost gata cu modelul pentru biserica cea nouă şi cu crezul ei. Dar, ca toţi ceilalţi reformatori, el
a neglijat complet învăţătura despre biserica lui Dumnezeu aşa cum a fost ea prezentată de Domnul
nostru şi de apostolii săi şi a alcătuit o constituţie potrivit înţelepciunii omeneşti, cu toate că el nu a avut
nici o-ndoială că acea constituţie era în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. Consecinţele greşelii sale, după
cum am văzut deja, sunt prezentate în mesajul Domnului către biserica din Sardea. Nu putem vorbi
suficient de elogios despre acei treizeci şi patru de ani de mărturie credincioasă, cu un imens preţ de
suferinţă şi sânge. Şi Domnul a binecucântat mult predicarea evangheliei. Aproape întreaga naţiune a
fost câştigată pentru învăţătura cea nouă în acea perioadă, şi altarele şi idolii superstiţiei au fost distruşi
în toată ţara, în aclamaţiile poporului*.
* Pentru multe detalii interesante cu privire la această perioadă vedeţi Dr. Lorimer - History of the Scottish
Reformation; Spottingwood – History, 3 colume; Wylye – Protestantism, Mccrie – Life of John Knox; Knox –
Original History
De atunci până la Revoluţia glorioasă din 1688, presbiterienii au fost asupriţi mult şi persecutaţi de
dinastia cei fără credinţă şi plini de viclenie din dinastia Stuart, care au dorit să instituie Biserica
episcopală în Scoţia în locul celei presbiteriene. Dar istoria acelor vremuri tulburi nu este cuprinsă în
planul nostru.
Vom trece acum să aruncăm o privire asupra efectelor reformei în Anglia.
Istoria Bisericii Capitolul 55. Domnia Elisabetei
Capitolul 55. Domnia Elisabetei

În 1558, prinţesa Elisabeta, fiica Annei Boleyn, s-a suit pe tron, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani.
Aşezarea ei pe tron a schimbat totul. Groaza care se răspândise în toată ţara în timpul domniei
sângeroasei Mary s-a risipit imediat. În ţară toate clopotele băteau de sărbătoare, s-au deschis închisorile
şi au fost eliberaţi toţi cei pe care Mary îi ţinuse spre a fi arşi. Toate legile date de Mary pentru
restaurarea papalităţii au fost abrogate şi a fost reintrodusă slujba engleză. Comportamentul ei faţă de
reformă – marea problemă a epocii – a fost de aşa natură încât a spulberat orice speranţe de restaurare a
autorităţii papale, cu toate că ea personal avea puternice înclinaţii spre ceremonii de felul celor romane,
iar măsurile pe care le-a luat nu au înlăturat complet abuzurile, aşa cum ar fi dorit mulţi. Partida
puritană a obiectat împotrica veşmintelor şi podoabelor prevăzute prin poruncă şi au considerat că acea
carte de rugăciuni tot mai avea superstiţii. Aceasta a condus la o mare schismă în biserică şi la o
controversă dureroasă, care a ţinut din primele zile ale Elisabetei până la restaurarea lui Charles al II-lea.
Dar vom spune doar pe scurt cum a început aceasta.
Puritanii
“Printre primii,” spunea Marsden, “care au introdus în Anglia controversa care, în scurt timp, s-a
maturizat ajungând la ceea ce se numeşte puritanism, a fost episcopul martir Hooper. El trăise un timp
în străinătate şi fusese prieten cu Bullinger şi Gualter – doi lideri ai cauzei protestante în Germania şi
Elveţia. Revenind din exil în zilele lui Edward al VI-lea, a fost apreciat pentru evalavia şi talentele lui şi a
fost numit episcop de Gloucester. Dar conştiinţa îi era tulburată şi a avut un conflict lăuntric care nu a
mai încetat de atunci. El era împotriva veşmintelor în care a avut loc ceremonia de investire în funcţia de
episcop”. Hooper, împreună cu mulţi din cei care fuseseră în exil, ajunseseră să iubească stilul simplu de
închinare din bisericile reformate de pe continent, ceea ce i-a făcut să se plângă că reforma în Anglia a
rămas într-o stare nedesăvârşită, pentru că încă mai rămăseseră multe abuzuri, atât în închinare cât şi în
disciplină.
Hooper a cerut să renunţe la scaunul episcopal sau să i se permită să capete funcţia fără ceremonialul
obişnuit. Influenţat lui Peter Martyr şi Bucer, care pe atunci erau profesori de teologie la Oxford şi
Cambridge, el a consimţit în cele din urmă să îmbrace veşmitele la ceremonia de consacrare în slujbă şi
să predice în ele măcar o dată înaintea curţii regale. Nu se ştie dacă el a mai purtat ulterior acele
veşminte. Controversa a început atunci, iar poziţia înaltă a lui Hooper şi elocinţa lui au menţinut-o. Unii
dintre cei mai mari oameni ai Angliei din acea vreme au devenit adepţi ai reformei pentru care pledau
puritanii. Mulţi au refuzat să fie consacraţi în veşmintele purtate de episcopii bisericii Romei, pe care ei
le considerau semnul antihristului. Elisabeta, cu toate că era împotriva papalităţii, era totuşi hotărâtă să
păstreze cât mai mult spectacol şi fast în ceremoniile religioase. De atunci partida curţii regale şi cea a
puritanilor au devenit din ce în ce mai înverşunate una împotriva celeilalte. Regina e dat un ordin
pentru a impune uniformitatea în toate ritualurile şi ceremoniile. A urmat un alt ordin, prin care se cerea
uniformitatea veşmintelor, încălcarea căruia urma să fie sancţionată cu interdicţia de a predica şi cu
destituirea din funcţie. S-a ajuns la o criză. Mulţi slujitori evlavioşi au fost daţi afară din biserici şi li s-a
interzis să mai predice altundeva. Cum toate speranţele de a duce mai departe reforma fuseseră
curmate, slujitorii suspendaţi s-au constituit într-o organizaţie deosebită de biserica Angliei, pe care ei o
priveau ca fiind doar pe jumătate reformată. Elisabeta s-a înfuriat şi a ameninţat cu mânia ei regală, dar,
în faţa persecuţiei, puritanii sau nonconformiştii – cum mai erau ei numiţi – s-au înmulţit rapid.
Faimosul Thomas Cartwright, împreună cu alţi trei sute, şi-au lepădat într-o zi anteriele într-un colegiu*.
* Fiths of the World, vol. 2, p. 725
În timpul domniei casei Stuart, persecuţia a fost energică şi dură, iar puritanii, fără speranţe de a mai
îndrepta lucrurile, au fugit în număr mare pe continent. După venirea pe tron a lui Charles I, Laud* a
introdus noi ceremonii, care a adăugat şi cruzimi împotriva nonconformiştilor. Pe atunci singura lor
speranţă părea a fi să emigreze. Un grup de puritani a ajuns pe coasta de vest a Altanticului şi a
întemeiat aşezarea Noua Anglie. Această colonie a “Părinţilor Pelerini” a ajuns în scurt timp să capete
mulţi adepţi, iar dorinţa de a emigra a fost atât de mare încât guvernul s-a alarmat văzând numărul
mare de emigranţi şi, prin decret regal, opt nave cu emigranţi care doreau să ajungă în Noua Anglie au
fost oprite pe Tamisa. La bordul lor erau slujitori renumiţi care fuseseră daţi afară din biserici şi oameni
influenţi şi de rang înalt, printre care Oliver Cromwell, Hampden, Hesselrig, Lord Brook şi Lord Saye.
Evenimentele care au urmat după debarcarea lor a fost atât de extraordinar încât suntem obligaţi să ne
oprim pentru a medita asupra lor. Providenţa lui Dumenzeu, cea care schimbă lucrurile, s-a arătat în
mod evident. Numai Unul ştie chiar de la-nceput care va fi sfârşitul, şi ferice de aceia care-şi pun
încrederea în El. Omul nu cunoaşte viitorul şi nu poate lua măsuri de prevedere împotriva pericolului
care se apropie. În 1642, la cinci ani după ce au fost oprite acele nave, din cauza asupririi lui Charles şi a
căilor sale papistaşe, a început războiul care s-a încheiat cu răsturnarea lui de pe tron şi cu execuţia lui
tragică, după care a fost întemeiat Commonwealth-ul sub protectoratul lui Cromwell.
* n.tr.) William Laud, arhiepiscop de Canterbury între 1633 şi 1645
Puritanismul propriu-zis s-a stins în perioada Commonwealth-ului. Cum veşmintele au fost abandonate
de către toţi, controversa a dispărut. Dar puritanii din ultima perioadă au mers mai departe decât
Hooper şi Cartwright cu ai lor, fiind nu numai împotriva formalismului şi veşmintelor, ci chiar
împotriva constituţiei Bisericii Angliei, iar aceştia au devenit imediat două partide: Presbiterienii şi
Independenţii.
Charles al II-lea şi James al II-lea
După restaurarea lui Charles al II-lea, clerul a fost restaurat împreună cu toate ceremoniile papistaşe. La
16 mai 1662 a fost emisă următoarea lege: “Toţi cei care nu au primit ordinarea episcopală trebuie să fie
re-ordinaţi de către episcopi. Fiecare slujitor, până la următorul 24 august, trebuie să-şi declare
adeziunea faţă de tot ce cuprinde Cartea de Rugăciuni, în caz contrar fiind sancţionat cu privarea de
beneficiile funcţiei,” etc. “A sosit ziua cea grozavă. A fost mare nelinişte dacă reforma acea să reziste în
Anglia sau să cadă. Dar harul lui Dumnezeu a triumfat, iar vrăjmaşul a fost înfrânt. Două mii de slujitori,
în lco să se supună legii de uniformitate, şi-au abandonat mijloacele de subzistenţă şi şi-au părăsit
parohiile. Aşa au fost excluşi cei mai credincioşi şi mai capabili slujitori ai bisericii anglicane, împinşi în
mod ruşinos să trăiască în sărăcie şi prvocaţi în mod duşmănos” – Burnet.
Charles al II-lea a murit în 1685, iar fratele său, Ducele de York, s-a suit pe tron ca James al II-lea. Cu
toate că era suspectat că ar fi fost papistaş, i s-a permis să fie încoronat în linişte şi pace, însă în scurt
timp şi-a arătat adevărata fire şi adevăratele lui intenţii. Având în jurul său iezuiţi pe posturi de
consilieri, a emis edict după edict cu scopul de a schimba legile şi instituţiile ţării şi a restaura pe deplin
puterea papală. Unul dintre edicte, care s-a poruncit să fie citit în toate bisericile în timpul slujbei, a
grăbit bătălia finală. Mai mulţi episcopi şi un mare număr de clerici au refuzat să-l citească. Şapte episcoi
au fost chemaţi înaintea unei comisii ecleziastice şi trimişi în Turn de către notoriul judecător Jeffreys.
Dar naţiunea ajunsese mult prea protestantă pentru a se supune mult timp unei asemenea tiranii.
Episcopii au fst judecaţi la Westminster şi achitaţi. Palatul a răsunat de strigăte de bucurie şi mulţimea,
alergând pe străzi, striga: “Nevinovat! Nevinovat!” Toată Londra a fost rapid cuprinsă de bucurie, iar
James, agitat şi tulburat, a văzut în acel zgomot apropierea furtunii.
Purtarea nedemnă a lui Charles şi James şi cruzimile atroce ale lui Jeffreys în Anglia şi ale lui
Claverhouse în Scoţia, au convins deplin toate partidele că, dacă era să păstreze măcar vreo rămăşiţă de
libertate, trebuiau luate măsuri hotărâte. O majoritate a nobilimii a fost favorabilă venirii lui William,
Prinţ de Orange, ginere al lui James, ca succesor la tron. Au trimis mesageri cu invitaţii la Haga, care l-au
rugat să vină pentru a media între rege şi supuşii săi, şi, dacă avea să fie cazul, să recurgă la măsurile
cele mai radicale. După ce a meditat la diferitele aspecte ale acelei mari întreprinderi şi s-a pregătit, a
navigat sub pavilion englez şi cu motto-ul “Pentru religia protestantă şi libertăţile Angliei”, debarcând la
Brixham, în Torbay, la 5 noiembrie 1688. Între timp, James a fugit, fiind conştient cât de mult erau
împotriva lui mai toţi supuşii săi. Nu s-a opus aproape deloc.
Revoluţia din 1688
S-a întrunit o adunare naţională, tronul a fost declarat vacant prin abdicarea lui James, şi coroana a fost
dată Prinţului şi Prinţesei de Orange, “Acesta a fost triumful,” spunea Wylie, “nu numai al
protestantismului englez, ci al protestantismului din toată creştinătatea ... A avut loc o revigorare şi a
legatarilor scoţieni, al căror steag zdrenţuit şi pătat de sânge a fost ţinut până la capăt în luptă de numai
câţiva laici, lupta fiind încununată de victorie*”.
* History of Protestantism, vol. 3, p. 624; Universal History, vol. 6, p. 288
Aşa a fost marea revoluţie de la 1688, care a avut loc fără vărsare de sânge. Fuga nedemnă în Franţa a lui
James şi a reginei sale a scutit guvernanţii de încurcături şi a facilitat un aranjamentele legale. Au fost
adoptate de urgenţă legi care i-au eliberat pe protestanţi de oprimare şi care au asigurat libertăţile
cetăţeneşti şi religioase ale poporului englez. William, care primise o educaţie calvinistă, era în favoarea
dizidenţilor, dar mai mulţi episcopi şi numeroşi clerici luptau pentru drepturile divine ale regelui şi au
refuzat să jure credinţă noului guvern, devenind o facţiune turbulentă, cunoscută ulterior sub numele de
ne-juraţi*. În Irlanda catolică şi printre clanurile catolice din Highland-ul Scoţiei au fost facţiuni care
favorabile casei Stuart.
* n.tr.) engl: non-jurors
În Irlanda, Tyrconnel a strâns o armată de catolici, şi lui i s-a alăturat James din Franţa cu o flotă de
paisprezece nave, fiind sprijinit şi de regele Ludovic cu oameni, bani şi arme. Au avut loc mai multe
bătălii pentru a supune ţara. Asediul Derry este unul dintre cele mai memorabile din istorie, dar cea mai
renumită este bătălia de la Boyne, care a avut loc la 1 iulie 1690, cu care s-a încheiat conflictul. James,
văzând cătotul era pierdut, a fugit în Franţa, unde s-a dedat unei vieţi ascetice, aproape monastice, care a
făcut ca până şi prietenii săi catolici să-l ia în derâdere, ca un om care a abandonat trei regate pentru o
mesă.
În Scoţia, Vicontele Dundee, notoriul Claverhouse, a reuşit să strângă o armată considerabilă de munteni
pentru monarhul detronat. Armata engleză, sub comanda generalului Mackay, i-a întâmpinat pe
Dundee şi clanurile sale la Killiecrankie, unde a avut loc o bătălie importantă. Bătălia a avut un rezultat
nefavorabil pentru armata lui William, dar, prin moartea lui Claverhouse, cauza lui James a suferit o
pierdere ireparabilă. Acesta a fost ucis când se ridica în scări îndemnându-şi oamenii să atace. Puterea
care-i unea a dispărut, aşa că acele clanuri papistaşe au depus armele şi, treptat, s-au supus autorităţii lui
William.
Succesiunea protestantă
Domnia lui William este vrednică de atenţia noastră pentru că el a aşezat tronul Regatului Unit pe o
temelie protestantă. În Carta Drepturilor1 se prevedea “nu numa că nici o persoană în comuniune cu
biserica Romei sau care este căsătorită cu o persoană catolică nu va avea coroana, ci şi că, în cazul când
apostaziei unui suveran în favoarea papalităţii, poporul va fi dezlegat de jurământul de credinţă şi că îi
va succeda următorul descendent, în cazul când acesta este protestant, exact ca şi cum regele sau regina
care s-a împăcat cu biserica Romei sau s-a căsătorit cu o persoană catolică ar fi murit”, Această lege
faimoasă a urmat imdiat după Actul de Reglementare2, în 1689.
1
n.tr.) engl: Bill of Rights
2
n.tr.) engl: Act of Settlement
Biserica, putem spune, este astăzi la fel cum era în vremea lui William. Episcopalienii sunt partida
dominantă, care numără aderenţii familiei regale, cea mai mare parte a nobilimii şi cea mai mare parte a
poporului. În aceeaşi perioadă s-a pus temelia şi pentru Biserica Presbiteriană din Scoţia printr-un act al
Parlamentului Scoţiei, care ratifica “Mărturisirea de credinţă de la Westminster” drept crez al acelei
biserici*.
* Mosheim, vol. 4, p. 279-378; Cunningham, vol. 2, p. 285; Universal History, vol. 6, p. 294
Libertatea neîngrădită de care se bucură supuşii britanici în a-şi exprima public opiniile fără oprelişti şi a
se închina lui Dumnezeu după cum îi dictează conştiinţa lui, luminată de adevărul în Isus, a condus, în
modul cel mai firesc, la apariţia a numeroase secte şi controverse cu privire la religia care trebuie
perpetuuată. Multe dintre ele pot fi interesante pentru cei ce studiază istoria ecleziastică, dar noi deja am
depăşit limitele pe care ni le-am propus şi nu vom face decât să notăm pe scurt numele celor mai
importante persoane care s-au desprins, ai căror adepţi constituie acum diviziuni importante ale bisericii
mărturisitoare, care ne sunt cunoscute.
Ebenezer Erskine
La începutul ei, Biserica Scoţiei nu îngăduia nici un fel de credinţe mai deosebite în interiorul ei. Vorbim
despre cum nu era la început şi nu despre ceea ce, vai, a tulburat comuniunea ei mai târziu. Crezul ei
mergea până la cele mai mici detalii, şi cea mai mică abatere era imediat marcată şi tratată strict conform
acelui crez. Următoarele remarci ale istoricului Cunningham, care a fost şi slujitor al ei, le considerăm ca
prezentând ceea ce a fost, dar nu şi ceea ce este în prezent. “Toţi slujitorii ei vorbesc exact aceleaşi
lucruri. Fiecare prezintă o expresie perfectă a teologilor de la westminster. Independenţa intelectuală a
scoţienilor rareori s-a manifestat în domeniul formelor credinţei. Cu toate că metafizica gândirii scoţiene
s-a manifestat în sfere largi, totuşi cea a teologiei a mfost evitată cu multă grijă. Deşi au avut loc multe
schisme, erezia nu şi-a putut înălţa capul... Dar, cu toată această minunată uniformitate a credinţei,
jedecătorii bisericii au fost nevoiţi, în câteva cazuri, să trateze erezii”.
În 1732 s-a iscat o controversă pe tema numirii de slujitori în parohiile cu posturi rămase vacante.
Adunarea a dat o lege că, dacă înfiinţarea unei parohii noi ţinea de presbiteriu, când patronul nu se
folosea de dreptul lui, problema se transfera de la cei din parohie către bătrâni. Ebenezer Erskine, un om
sibru şi duhovnicesc, dar energic şi care se bucura întotdeauna de popularitate în dezbaterile publice, s-a
opus cu tărie acelei legi. El a susţinut alegerea liberă a slujitorilor de către membrii parohiei. “Cu ce
anume,” a exclamat el, “o bucată de pământ îl face pe un om mai bun decât altul în chestiunile care ţin
de împărăţia lui Hristos, care nu este din această lume? Trebuie să avem credinţa Domnului nostru Isus
Hristos şi nu să ţinem cont de poziţiile oamenilor”. Mulţi dintre cei mai spirituali au simpatizat cu el şi i
s-au alăturat. Acel caz a fost purtat de la un tribunal la altul, dar adunarea nu a vrut să cedeze şi nici
protectorii nu au fost dispuşi să cedeze, astfel încât a avut loc şedinţa de judecată, pe care însă Domnul a
folosit-o spre trezirea religiei şi răspândirea adevărului şi spre binecuvântarea multor suflete scumpe.
Acei câţiva secesionişti, în număr de patru sau cinci, s-au constituit imediat într-un presbiteriu şi au
început să publice şi să predice separat de Biserica Oficială. Acesta a fost începutul mdoest al dezbinării
bisericii, care acum se numeşte Biserica Presbiteriană Unită şi se estimează că ar avea cam o jumătate de
milion de adepţi*.
* Cunningham, vol. 2; Thomson – History of the Secession Church; Fraser – Life of Ebenezer Erskine
John Wesley
În Anglia, nivelul spiritual era foarte scăzut în biserica oficială, cum era şi în Scoţia. Din vremea
puritanilor fost reacţii puternice: poporul s-a scuturat de constrângerile puritanismului, sau, mai curând,
s-a scuturat de creştinism, şi s-a întors la distracţii şi plăceri. În scurt timp s-au cufundat din nou în
ignoranţa de mai înainte şi în preocupările lumeşti. Dar Domnul, în îndurarea Lui cea mare, pregătea în
acel timp pe slujitorii Săi aleşi pentru revigorarea lucrării Sale, pentru răspândirea adevărului şi
predicarea evangheliei, care avea să atingă inimile şi conştiinţele oamenilor din toate domeniile.
Samuel Wesley, tatăl celebrilor John şi Charles Wesley, era descendentul unor puritani, şi, căsătorindu-
se cu fiica Dr. Annesley – unul dintre slujitorii care fuseseră daţi afară din biserică -, a avut o soţie dintr-
o eminentă familie de nonconformişti. Când a avut loc revoluţia, Dl. Wesley a fost primul care a scris în
favoarea marii schimbări naţionale şi şi-a dedicat reginei Mary acea lucrare, aceasta recompensându-l cu
parohia Epworth din Lincolnshire. În iunie 1703, acolo s-a născut John, cel de-al doilea fiu al său, care a
fost întemeietorul metodiştilor. După ce, la început a fost educat la şcoala Charterhouse, el a urmat
cursuri la Christchurch, Oxford, unde, în 1727, i s-a alăturat fratele său Charles, cu câţiva ani mai tânăr
decât el. Citind cărţi ca “Imitarea lui Hristos” a lui Thomas a Kempis şi “Reguli pentru a trăi cu sfinţenie
şi a muri” a lui Jeremy Taylor, ei au ajuns să fie extrem de neliniştiţi în legătură cu mântuirea sufletelor
lor, dar erau într-un întuneric ca de miez de noapte cu privire la evanghelie, la calea mântuirii prin
credinţa în Domnul Isus Hristos. După ce au fost botezaţi şi au primit sacramentele ei credeau că vor
putea fi mântuiţi numai persistând în lucrări bune până la sfârşitul zilelor lor. Au încercat aceasta, cum
făcuseră mai înainte şi Luther şi Calvin, dar, departe de a se apropia de satisfacţie, ei ajungeau zi de zi
din ce în ce mai nenorociţi. Dumnezeul oricărui har le-a atins inimile şi a produs acolo acel gol pe care
nimic altceva decât cunoştinţa lui Hristos în Persoana Lui nu-l poate umple.
Fiind cu sufletul tulburat, fraţii Wesley împreună cu încă doi sau trei aveau întruniri particulare pe
parcursul săptămânii, în care căutau să promoveze evlavia personală şi respectarea cu stricteţe a
regulilor pe care le prevedea statutul universităţii. Stricteţea vieţii lor şi regularitatea obiceiurilor lor au
atras asupra lor batjocora colegilor lor fără teamă de Dumnezeu, care i-au numit “rozători de Biblie”,
“metodişti” şi “clubul sfânt”.
George Whitefield
Cam prin acea vreme, un tânăr din Gloucester la fel de serios şi de sincer ca şi ei, s-a alăturat micii
comunităţi – George Whitefield. Descindea dintr-o familie respectabilă, dar tatăl său, care era negustor
de vin, ajunsese să ţină localul Bell Inn la Gloucester. În 1714, acolo s-a născut cel care avea să fie marele
predicator. Cu ceva timp înainte de a-i întâlni pe fraţii Wesley, el ajunsese săă fie foarte neliniştit în
legătură cu chestiuni religioase, şi, ca şi ei, a fost foarte mult încurcat de Thomas a Kempis şi de “apelul
solemn al Legii”. Dar, cum noi nu putem urmări în detalui profundele exerciţii spirituale prin care au
trecut, nici ceea ce a urmat după acelea, vom mai adăuga doar că, nu peste mult timp, ei au fost conduşi
de Duhul Sfânt în adevărurile clare ale scripturii, ajungând să cunoască evanghelia întâi pentru propria
lor pace şi bucurie, dar şi pentru a o predica altora.
Fiind clerici ai Bisericii Angliei, ei au avut privilegiul de a predica în biserici această nouă evanghelie –
iertarea imediată şi mântuirea prin credinţa în Hristos fără fapte omeneşti meritorii. Dar aşaceva era
mult prea simplu şi prea scriptural pentru a putea fi tolerat, aşa că în scurt timp aproape toate
amvoanele din Anglia le-au fost interzise. Daţi astfel afară, ei au fost nevoiţi să predice în aer liber, şi
astfel au inaugurat predicarea în aer liber, care de atunci a ajuns să fie ceva oboşnuit. În Moorfields, la
Kennington Common şi în alte asemenea locuri ei au predicat unui public de la oraş şi de la ţară,
mulţimile numărând până la zece mii sau chiar douăzeci de mii. Prin harul lui Dumnezeu, aceşti
“apostoli gemeni” ai Angliei – Wesley şi Whitefield - şi-au continuat lucrarea cu fidelitate până la
sfârşitul carierei lor.
Se obişnuiseră să-i scoată pe englezi din adâncimile întunericului moral, conducând mii de suflete, atât
în această ţară, cât şi în America, la picioarele lui Isus. Oameni din toate clasele sociale au recunoscut
puterea apelurilor lor – mineri şi tâmplari, plugari şi filozofi şi mulţi nobili şi-au deschis inimile puterii
adevărului. Dar faptele lor sunt consemnate în cer şi acolo vor dăinui în eternitate roadele muncii lor.
Whitefield a murit în America în 1770, iar Wesley la Londra în 1791, la vârsta de optzeci şi opt de ani*.
* Pentru detalii vedeţI The Story of John Wesley, de Frances Bevan, Holness, 21, Paternoster Row; Life and
Labours of George Whitefield, Partridge and Co., 9, Paternoster Row
Trezirea la Cambuslang
Secolul al optesprezecelea a fost o perioadă de mari treziri şi mişcări în diferite ţări, mişcări care au avut
caracteristici diferite în fiecare loc. În primăvara anului 1742, la Cambuslang, Lancashire, în Scoţia, au
început să apară simptome ciudate ale unei treziri religioase. Despre Dl. McCullogh, slujitorul parohiei,
se spunea că era un om evlavios, dar nu avea cva care să-l facă un predicator remarcabil. Câţiva dintre
credincioşii din parohia lui au început să-l caute la casa parohială având preocupări serioase cu privire
starea sufletului lor. Era ceva complet nou şi neaşteptat. Dar, era în mod evident, o foame din ce în ce
mai mare de cuvântul lui Dumnezeu, care a avut ca rezultat faptul că mai mulţi membri din parohie au
semnat o petiţie pentru a avea încă o prelegere săptămânală înafară de slujbele din ziua sabatului. Într-o
seară din februarie el a exclamat: “Cine a crezut ceea ce ni se vestise şi cui i s-a descoperit braţul
Domnului?” Auzind aceasta, mai multe persoane din adunare au strigat tare din cauza păcatelor lor. De
atunci asemenea scene au ajuns să fie obişnuite. Şi apoi oamenii au dorit să li se predice în fiecare seară.
Au venit în ajutor şi alţi slujitori, şi, în jurul predicatorilor, de fiecare dată, s-au strâns mulţimi. Bărbaţi şi
femei erau tulburaţi profund, îşi frângeau mâinile şi se băteau cu pumnii în piept, cu mintea agitată.
Alţii, purtaţi de bucurie strigau: “A venit! Îl am şi nu-L voi lăsa să plece!” Iar alţii păreau a fi atât de
umpluţi de Duhul Sfânt şi în culmea fericirii încât exclamau: “Eliberează acum, Doamne, pe robul Tău în
pace, pentru că ochii mei au văzut mântuirea Ta”.
Ca întotdeauna când au loc asemenea lucrări minunate ale Duhului Sfânt, din toate părţile au venit
mulţimi pentru a vedea lucrarea cea mare a Domnului. În luna august, când erau date sacramentele
cinei, erau strânse laolaltă cam treizeci de mii de persoane şi paisprezece slujitori erau angajaţi în
predicarea în aer liber şi în a da pâinea şi vinul la grup după grup de persoane în interiorul bisericii.
George Whitefield era unul dintre acei slujitori şi era pus să predice seara. Cortul era lângă un pârâu, iar
în faţa lui se ridica un taluz verde ca un amfiteatru. Pe la zece seara, Whitefield s-a ridicat pentru a
adresa ultimul mesaj din acea zi. Era într-adevăr templul naturii, după cum remarcase un predicator,
zidit de Dumnezeu Însuşi pentru ca o atât de mare mulţime să se strângă în el pentru închinare. Când
vocea plină de pasiune i se înălţa deasupra marii mulţimi, îi răspundeau gemete şi oftări, şi în scurt timp
zeci de mii de oameni erau în lacrimi.
Slujitorul, Dl. McCullogh, la nouă ani după aceea, vorbind despre acea cercetare plină de har, a trebuit să
deplângă că mulţi au căzut mai târziu, dar tot mai spunea că sute de oameni s-au convertit cu adevărat.
La Kilsyth şi în alte locuri, lucrarea Duhului lui Dumnezeu a fost foarte asemănătoare. Vom da doar un
extras scurt dintr-o scrisoare datata 16 mai 1742: “Domnul a tras o ploaie de săgeţi în inimile vrăjmaşilor
Săi astăzi, nu spre nimicirea lor, ci pentru ca ei să cadă la picioarele Lui. A fost un mare strigăt al
păcătoşilor treziţi astăzi. Douăzeci şi şapte au fost treziţi şi toţi au fost cuprinşi de o aşa de mare
tulburare încât nu ne putem imagine, de felul celei menţionate în Fapte 2. Apoi, alţii au fost duşi de
prietenii lor, ale căror nume nu le cunosc. M-am ocupat de ei toată seara, ca şi Dl. Oughterson, pentru că
am trimis după el. Lăudat fie Domnul! Şi rugaţi-vă mult pentru noi şi spuneţi tuturor să-L laude pentru
îndurarea Lui faţă de noi şi fie ca El să stea mult timp cu noi în felul acesta*”.
* Schiţa de mai sus a lucrarii de la Cambuslang este extrasă din lucrarea lui Cunningham: History of the Scotch
Church, vol. 2, p. 460. Pentru detalii amănunţite, prezentate pe larg, vedeţI Historical Recollection of Revivals,
etc., a Dr. Gillies. Această carte relatează despre perioade remarcabile de success al evangheliei din primul secol
până în secolul al XIX-lea
Şcolile duminicale
Se ştie în general că sistemul vast al şcolilor duminicale, care au avut rezultate benefice timp de aproape
o sută de ani, a fost iniţiat de un tânăr din Gloucester. Robert Raikes, întemeietorul şcolilor duminicale,
s-a născut în 1735. Tatăl lui era tipograf şi conducător al Goucester Journal, şi, după ce i-a dat fiului său o
educaţie l-a format pentru meseria pe care o avea el, şi, după un timp, a fost succesorul lui. Viaţa lui nu a
avut nimic deosebit de ceea ce era obişnuit la un întreprinzător harnic, cu excepţia unei bunăvoinţe plină
de milă faţă de deţinuţii din închisoarea din Gloucester şi faţă de copii neglijaţi şi ignoranţi din oraşul
său natal – fără acestea amintirea lui ar fi fost îngropată odată cu înmormântarea lui.
A fost impresionat de numărul mare de copii nenorociţi pe care i-a găsit pe străzi şi în suburbii, mai ales
duminica, şi s-a hotărât să depună eforturi pentru a îmbunătăţi situaţia lor. Mai întâi a găsit trei sau
patru femei cumsecade din cartier, care puteau să le citească copiilor, cu care a convenit să le dea un
şiling pentru a lucra o zi, după care i-a atras pe copii pentru a veni la şcoală. A avut un mare succes:
mulţi dintre copii nu numai că erau dornici să înveţe să citească, ci, primind în dar Noi Testamente, au
început de bunăvoie să frecventeze locurile de închinare. La început a văzut că mulţi copii nu voiau să
vină din cauza hainelor lor proaste, dar pe aceia i-a asigurat că în acea şcoală se cereau doar “mâini
curate, feţe curate şi păr îngrjit”. Acea lucrare nouă a avut efecte pozitive atât de evidente încât, în scurt
timp, în toate părţile au fost înfinţate şcoli duminicale, şi fiecare generaţie care a urmat a dezvoltat mai
mult, sistemul de şcoli duminicale, cu rezultate binecuvântate.
Cel mai probabil, gândurile D-lui. Rikes nu mergeau dincolo de obiectele imediate ale bunăvoinţei sale,
dar rezultatele în lucrarea Domnului nu depind de planurile noastre sau de ceea ce afişează omul. Omul
credinţei se bazează pe Dumnezeu şi-şi poate permite să nu fie băgăreţ, nici ostentativ, ci să lucreze în
linişte, lăsând în seama Lui consecinţele. Dl. Raikes este un fericit exemplu cu privire la ceea ce se poate
face prin influenţa personală şi prin a te angaja în lucrarea pe care Stăpânul ţi-a pus-o înainte fără a mai
aştepta aprobarea altora sau o introducere oficială în ceea ce fac alţii. Responsabilitatea individuală este
principiul pentru slujitorul creştin autentic, şi el trebuie să fie atent să evite orice aranjamente sau
cooperări care l-ar face să iasă de pe terenul credinţei.
Înainte de moartea lui, care a avut loc la 5 aprilie 1811, Dl. Rikes a avut satisfacţia de a vedea cum
primele lui eforturi au devenit mijlocul de educare a copiilor celor săraci din tot regatul*.
* Knight – Dictionary of Biography
Misiuni în străinătate
Prin reforma din secolul al şaisprezecelea, după cum am văzut, lumina evangheliei s-a răspândit rapid
printre naţiunile Europei, şi, în acea epocă, mulţi, înflăcăraţi cu un zel sfânt pentru a răspândi mai
departe adevărul sfânt, au trimis misionari în străinătate. Printre primii care au trimis misionari au fost
elveţienii, suedezii, olandezii şi moravii. Mulţi dintre ei s-au expus la mari suferinţe, şui, în unele situaţii,
au avut foarte multe insuccese.
S-ar părea că Societatea Misionară Baptistă a fost organizaţia din această ţară care s-a implicat cel mai
mult în lucrări misionare, şi, fără-ndoială, prin exemplul ei, a stimulat alte biserici să-şi asume
responsabilităţile lor faţă de păgânii care erau în întuneric. În octombrie 1792, câţiva slujitori baptişti s-au
strâns la Kettering, în Northamptonshire şi s-au asociat constituind Societatea pentru Răspândirea
Evangheliei printre Păgâni. William Carey, care pe atunci era un slujitor baptist în Leicesterhire, a fost
personajul principal care a pus în mişcare acea societate nou înfiinţată. El a fost trimis ulterior ca
misionar în India şi a ajuns renumit pentru cunoştinţele de limbi orientale. La scurt timp după
publicarea Noului Testament în limba bengaleză, tradus de Dl. Carey, Marchizul de Wellesley,
guvernatorul general britanic, l-a numit în post de profesor de limba bengaleză şi limba sanscrită la
colegiul nou înfiinţat de la Fort William. S-a scris mult despre lucrările domnilor Carey, Marshman şi
Ward ân India, şi ele sunt în general cunoscute. Se spune că Dr. Carey a avut onoarea de a fi trezit zelul
bisericii pentru lucrarea importantă a misiunilor în străinătate.
În 1795 s-a constituit Societatea Misionară de le Londra. Această instituţie pentru propagarea evangheliei
printre păgâni era alcătuită din creştini din diferite denominaţiuni, iar motto-ul ei a fost răspândirea
adevărului fără a ţine cont de deosebirile dintre denominaţiuni. Constituirea acestei societăţi la o scară
atât de mare a fost salutată ca începutul unei noi epoci în biserica creştină. Ea şi-a îndreptat atenţia întâi
spre insulele din mările sudului.
În 1799, Biserica Angliei a constituit Societatea Misionară a Bisericii, care a trimis o misiune în Susoo, în
apropiere de Sierra Leone.
În 1796, la Edinburgh, s-a constituit Societatea Misionară Scoţiană, care şi-a început lucrările printr-o
misiune în Foulah, în apropiere de Sierra Leone.
În 1812, cunoscuţii Judson, Newell şi Hull, împreună cu alţii, au pornit pe mare spre Calcutta, sub
patronajul Consiliului American pentru Misiuni în Străinătate. Ei au lucrat în multe ţări din orient.
În 1786, mai mulţi slujitori wesleyeni au pornit din Noua Anglie ca misionari, navigând către Nova
Scotia, dar, după ce au întâmpinat o serie de furtuni, căpitanul a schimbat cursul spre Indiile de Vest.
Ajungând în Antigua şi găsind acolo locuitori prietenoşi, ei au hotărât să întemeieze o misiune în Indiile
de Vest. Aşa au fost împrejurările prin care providenţa lui Dumnezeu, cea care schimbă lucrurile, i-a
făcut pe metodişti să-şi îndrepte atenţia spre păgâni şi să adopte măsuri pentru răspândirea
creştinismului printre ei*.
* Pentru detalii amănunţite cu privire la istoria societăţilor misionare, începând de la reformă până în zilele
noastre, vedeţi lucrarea Dr. Brown History, 3 vol. octavo
Cu siguranţă se cuvine să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste societăţi, chiar dacă ele au avut
numeroase defecte. Timp de mai mulţi ani ele au răspândit binecuvântările creştinismului printre multe
triburi şi popoare unde domnea întunericul. Lumina şi viaţa evangheliei au fost transmise la milioane de
oameni care erau în întunericul umbrei morţii. Înălţarea şi căderea imperiilor, marile victorii,
descoperirea şi civilizarea unor ţări noi şi dezvoltarea artelor şi ştiinţelor sunt nesemnificative în
comparaţie cu răspândirea în lume a evangheliei adevărului, cea care aduce “glorie lui Dumnezeu în
cele preaînalte şi pe pământ bună plăcere în oameni” (Luca 2:14).
Fie ca Domnul să binecuvânteze mult atât ţara noastră cât şi misionile din străinătate şi să facă roditoare
lucrările trudnice din şcolile duminicale pentru ca să fie glorificat Numele Lui şi multe suflete scumpe să
fie mântuite!
Prin providenţa cea bună a lui Dumnezeu am ajuns în secolul al nouăsprezecelea, dar, înainte de a vorbi
despre o lucrare nouă şi deosebită a Duhului lui Dumnezeu în prima parte a acestui secol, trebuie să ne
referim la ultimele două biserici – Filadelfia şi Laodicea -, care ne prezintă gândul Domnului cu privire
la starea bisericii mărturisitoare înainte ca ea să fie definitiv respinsă de El.
Istoria Bisericii Capitolul 56. Filadelfia
Capitolul 56. Filadelfia

Privind la evoluţia generală a bisericilor, la Efes vedem un declin, la Smirna persecuţie, la Pergam un
caracter lumesc, la Tiatira corupţie, la Sardes moarte, iar la Filadelfia Îl vedem pe Domnul nostru
binecuvântat mângâind o rămăşiţă credincioasă fără a face o caracterizare a lucrărilor lor, cu toate că El
le cunoştea foarte bine. Aici El nu vorbeşte despre autoritatea Lui în guvrenare, cum face în mesajul
adresat bisericii din Sardes, nici de plinătatea Duhului, ci despre Sine Însuşi şi gloria Sa morală. “Acestea
le spune Cel Sfânt, Cel Adevărat”. Aceasta este principala caracteristocă a acestei scrisori – comuniunea
persoanală cu Domnul Însuşi, cu Cel Sfânt şi Adevărat. Aşa Se revelează El celor slabi şi puţini la număr
care dau mărturie pentru El. Nu vorbeşte despre ceea ce are, ci despre ceea ce este El. Cu toate că ei
aveau “puţină putere”, ei erau într-o legătură strânsă şi într-o comuniune intimă cu El.
Văzând ruina evidentă a bisericii în toate părţile şi simţind că nu există speranţe de a o restaura potrivit
principiilor cuvântului lui Dumnezeu, ei se alipesc de numai de El, de Acela care nu se schimbă
niciodată. Un adevărat filadelfian este cu adevărat mulţumitor pentru părtăşia sfinţilor care umblă în
adevăr, iar toate dogmele, teoriile şi aranjamentele aparent înţelepte sunt pentru el lucruri reci şi fără
inimă. Hristos este cuvântul, Hristos în glorie – un Hristos care este în scrieri dar şi un Hristos care este
viu – este unicul obiect pe care-l apreciază el. Dar, nu-l va face aceasta să aibă mintea îngustă şi nu-i va
limita slujirea? Dimpotrivă, credem că aceasta îl va face să se separe de lume şi de religia lumii. Marele
apostol al naţiunilor îşi enunţa viaţa şi slujirea printr-un singur cuvânt: Hristos. “Pentru mine, a trăi este
Hristos”. Dacă Îl avem pe Hristos ca obiect al nostru, ca motivaţie şi putere, aceasta va extinde sfera
slujbei noastre prin rugăciune şi mărturie în toate domeniile în care lucrează Duhul Sfânt. Şi Ioan, în
întâia sa epistolă, când se adresează “copilaşilor” din familia lui Dumnezeu le spune: “aveţi ungerea de
la Cel Sfânt şi ştiţi toate”. Şi apoi: “noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos. El este
adevăratul Dumnezeu şi viaţa eternă. Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” Dacă un creştin nu-l are pe Hristos
ca Acela care guvernează totul, atunci el are un idol. Hristos în gloria Sa morală se cuvine să fie obiectul
afecţiunilor noastre şi singurul standard pentru slujirea noastră, pentru comuniune şi pentru disciplină.
Hristos este “Cel Sfânt şi Cel Adevărat”.
În mod firesc, mulţi dintre noi evită să facă lucrarea dureroasă de disciplinare şi trec cu vederea uşor
anumite lucruri dacă nu sunt lezaţi personal sau dacă nu este atinsă respectabilitatea comunităţii. Dar
aceasta este sub standardul nostru. Chestiunea importantă nu este comuniunea bisericii şi ceea ce ne-ar
conveni nouă, ci ce I se cuvine lui Hristos. Este sfânt? Este adevărat? Sfinţenia şi adevărul trebuie să fie
cei doi stâlpi principali care să susţină căile bisericii în ceea ce priveşte practicile. Întotdeauna trebuie să
ne punem problema: “Se potriveşte aceasta cu Hristos, potrivit caracteristicilor cu care Se prezintă El?”
El este “Cel Sfânt şi Cel Adevărat”.
Nu există nici o umbră de îndoială că starea bisericii din Filadelfia este complet diferită de cea a celei din
Sardes. Una este negativă, cealaltă pozitivă. “Ştiu lucrările tale,” îi spune Hristos bisericii din Sardes, “că
ai numele că trăieşti, şi eşti mort. Fii veghetor şi întăreşte cele care rămân ... pentru că nu am găsit
lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu”. Din exterior lucrurile păreau a frumoase, dar
nimic nu era nici perfect, nici complet. Lucrările lor nu erau pe măsura standardului cuvântului divin:
nimic nu era în totul conform cu scriptura. Ceea ce caracterizează biserica din Filadelfia este că ţine
cuvântul răbdării lui Hristos şi că nu tăgăduieşte numele Lui. Aceasta este caracteristica unui adevărat
filadelfian, indiferent de unde ar fi el, din acel timp până în zilele noastre. Nu este vorba de putere, nici
de manifestări vizibile extraordinare, ci de comuniune strânsă, intimă şi personală cu Hristos Însuşi, prin
cuvântul scris al puterii Duhului Sfânt. Totul poate să meargă rău în jur, sau să fie doar ritualuri şi
ceremonii şi spectacol lumesc, dar filadelfianul umblă cu Hristos, şi, asemenea celor câteva nume din
Sardes, nu-şi întinează veşmintele.
În continuare vedem harul Domnului Isus răspunzând filadelfienilor cu multe privilegii şi

binecuvântări. “Acestea le spune Cel Sfânt, Cel Adevărat, care are cheia lui David, care deschide şi
nimeni nu va închide, şi care închide şi nimeni nu va deschide: ştiu lucrările tale. Iată, am pus înaintea ta
o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă, pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu
şi nu ai tăgăduit Numele Meu”. Hristos Se descoperă acestor credincioşi nu numai în gloria Sa
personală, ci şi în puterea Lui divină şi în autoritatea Lui deoarece ei au “puţină putere”. El are cheia lui
David, potrivit vechii profeţii: “Şi voi pune pe umărul lui cheia casei lui David, şi el va deschide şi
nimeni nu va închide, şi el va închide şi nimeni nu va deschide” (Isaia 22.22). Astfel, toate tezaurele
cunoaşterii, toate bogăţiile harului, toată puterea Duhului, toate resursele casei regale ale lui David sunt
în mâna Lui şi la dispoziţia Lui.
Dacă predicarea evangheliei va fi interzisă în vreun în altă formă decât cele prevăzute de legea canonică,
atunci predicatorul trebuie să aştepte de la Domnul cu credinţa unui filadelfian adevărat, ştiind că
Stăpânul are cheia în mâna Lui. El nu trebuie să încerce să forţeze uşa, pentru că se poate ca timpul
Domnului să nu fi venit încă. Lui Pavel i-a interzis odată să vorbească în Asia, dar mai târziu uşa i s-a
deschis, şi apoi el a lucrat acolo mai mulţi ani. În Ioan 10, chiar despre Domnul nostru binecuvântat se
spune “portarul îi deschide”, iar cărturarii şi fariseii nu au putut împiedica oile pierdute ale casei lui
Israel să asculte vocea Păstorului cel bun. Cel care aşteaptă se bucură de simpatia lui Isus şi poate conta
pe promisiunea: “Iată, am pus înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă”.
Filadelfienilor li se spun trei lucruri care se cuvine în mod special să le reţinem. “Ai puţină putere şi ai
păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu”. Situaţia lor nu era caracterizată de vreo manifestare
vizibilă a puterii: în ochii lumii ei erau nesemnificativi. Nu era nici o manifestare a puterii: nu aveau
daruri-semne ca la Corint, din acelea care să fie o mărturie pentru lumea necredincioasă, şi, din cuvintele
Domnului, înţelegem că ei erau dispreţuiţi în Sardes: “Iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea
picioarelor tale şi vor cunoaşte că Eu te-am iubit”. Ei sunt caracterizaţi de slăbiciune, dar Domnul nu are
nimic să le reproşeze, şi chiar această slăbiciune, când este însoţită de credinţă, devine putere. “Când
sunt slab, atunci sunt tare”. Dacă în cele văzute în exterior erau slabi, lăuntric erau puternici. Ei aveau
nevoie de har şi de puterea lăuntrică a vieţii, care vine de la Capul înălţat în glorie pentru a hrăni
mădularele Lui de pe pământ – aceasta nu va înceta niciodată. Şi notaţi că se pune accent pe pronumele
“Meu”. Este asocierea persoanlă cu Hristos în modul cel mai dulce. “Ai păzit Cucântul Meu şi nu ai
tăgăduit Numele Meu”. “Cuvântul Meu şi Numele Meu”. Cuvântul scris este însuşi cuvântul lui Hristos,
şi el este certitudinea şi autoritatea în orice epocă şi este mijlocul prin care putem avea comuniune
directă cu El. Numele Domnului este revelaţia cu privire la ce este El. Îl cunoaştem ca Mântuitorul, Acela
pe care se bizuie sufletele noastre pentru mântuire, şi în calitate de centru în jurul căruie se strânge
adunarea lui Dumnezeu prin puterea şi în prezenţa Duhului Sfânt. “Acolo unde doi sau trei sunt strânşi
în numele Meu, acolo sunt Eu în mijlocul lor” (Matei 18.20).
În versetul 10, Domnul are în mode evident în vedere o perioadă de putere de seducţie, de care El îi va
păzi pe ai săi. “Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va
veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ”. “Oamenii răi şi înşelători
vor înainta spre mai rău” spunea apostolul (2.Timotei 3.13). Promisiunea nu este că îi va păzi când vor
trece prin necaz – cum a fost cu Noe prin ape -, ci că îi va păzi de necaz, ca Enoh, care a fost luat în cer
înainte de venirea potopului. Trebuie să ţinem cuvântul răbdării Lui, care este speranţa venirii Lui, şi,
când va veni, El ne va întâmpina cu o coroană. “Eu vin curând, ţine cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ţi
ia cununa”. Aceasta este o reprezentare cu totul diferită a venirii Lui faţă de cea pentru Sardes, la care va
veni “ca un hoţ noaptea”.
Urmează promisiunea. “Pe învingător îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi
afară nicidecum; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul.
Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou». Cine are urechi de auzit
să audă ceea ce Duhul spune adunărilor”. Aici toate promisiunile sunt legate de gloria Noului Ierusalim,
căminul, locul de odihnă şi locuinţa nu numai a filadalfianului, ci a oricărui credincios adevărat al lui
Hristos Isus. Pare să fie un răspuns în glorie la ceea ce suntem aici. Cei care su fost în slăbiciune, dar pe o
poziţie fermă împotriva răului, vor fi acolo stâlpi. Şi pentru că nu au tăgăduit numele Lui, El va scrie pe
ei numele Lui cel nou.
Asocierea binecuvântată cu Hristos Însuşi se păstrează, şi, fiind asociat cu El, care este obiectul infinitei
plăceri a Tatălui, avem acest loc de dinecuvântată apropiere de El în templu, unde I se aduce închinare
în frumuseţea sfinţeniei. Apoi, aceste scumpe posesive arată locum minunat pe care-l avem în templu:
“numele Meu”, “cuvântul Meu”, “răbdarea Mea”, “Dumnezeul Meu” şi “numele Meu cel nou”. Ce
binecuvântare ninunată, de neconceput şi de nedescris! Să avem înscrise pe noi numele lui Dumnezeu şi
numele cetăţii lui Dumnezeu – Noul Ierusalim - şi numele lui Hristos ca Om înălţat în glorie! Gândurile
noastre se opresc câteva clipe în meditaţie asupra acestei scene de binecuvântare pură şi nesfârşită.
Doamne al lumilor de sus

Ce plăcut şi ce frumos
E-n locuinţele Tale cereşti!
Cu dor în inimi după casa Ta
Unde pe Dumnezeul nostru vom vedea.
Laodiceea
Nu fără greutate părăsim un tablou atât de frumos pentru a privi la unul deosebit de dureros. Laodiceea
este în contrast total cu Filadelfia. În Filadelfia, Domnul, având cheia lui David, se îngrijeşte de
credincioşii Săi cei slabi pentru a le asigura ceea ceu au nevoie şi Se revelează ca obiect al afecţiunilor lor,
ceea ce este de o frumuseţe desăvârşită şi cu binecuvântare deplină. Dar Laodiceea este ameninţată cu
lepădarea completă din cauza infidelităţii lor. Ei nu aveau inima pentru Hristos, Cel sfânt şi adevărat.
“Şi îngerului adunării din Laodiceea scrie-i: «Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios şi
adevărat, Începutul creaţiei lui Dumnezeu: Ştiu lucrările tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot; aş vrea să
fi fost rece sau în clocot. Astfel, pentru că eşti căldicel - şi nici rece, nici în clocot - te voi vărsa din gura
Mea»”.
Infidelitatea bisericii laodiceenilor faţă de chemarea ei cerească şi în calitate de martor pentru Hristos, cel
care este la dreapta lui Dumnezeu, a ajuns să fie atât de vădită şi de neruşinată încât El nu o va mai
suferi. Şi aceasta este, vai! tabloul stării triste la care va fi ajuns biserica mărturisitoare atunci când se va
executa sentinţa pronunţată aici: “te voi vărsa din gura Mea”. Biserica îşi continuă existenţa ca formă, şi
ştim că judecata încă mai este amânată, dar va veni cu siguranţă. Când se va împlini aceasta, Hristos Îşi
va lua locul ca “Martorul credincios şi adevărat”, ca Amin, adică Împlinitorul tuturor promisiunilor lui
Dumnezeu şi în relaţie cu creaţia cea nouă. Hristos Se prezintă făcând ceea ce s-ar fi cuvenit să facă pe
pământ biserica în calitate de martor, şi El asigură împlinirea tuturor promisiunilor când toate celelalte
mijloace au eşuat. “Pentru că, oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul şi în El Amin-ul,
pentru gloria lui Dumnezeu prin noi.” (2.Corinteni 1.20).
Căderea, după cum am văzut, a început la Efes: “ai părăsit dragostea dintâi”, iar Laodiceea, ultima din
cele şapte, arată ce va fi ajuns creştinătatea când va fi coaptă pentru judecată. Dar, cum a fost odinioară
cazul cu amoriţii, nelegiuirea ei nu a ajuns încă la culme. Harul încă mai zăboveşte, încă mai sunt
adresate avertismente, uşa mai este încă deschisă şi oricine doreşte poate intra prin credinţa în Hristos
Isus şi găsi adăpost de judecăţile care se apropie. Înainte să fie ruptă vreo pecete sau să se sunt în vreo
trâmbiţă sau să fie vărsată o cupă, adevărata biserică va fi răpită în cer şi va fi în pace, închinându-se în
templul lui Dumnezeu.
Ceea ce am spus de la începutul istoriei noastre cu privire la caracterul de succesiune al acestor biserici
pare să fie dovedit deplin de Domnul prin declaraţia Lui către Laodiceea cu privire la lepădarea ei fără
a-i mai pune condiţii. Biserica mărturisitoare nu a ajuns încă în starea de faliment complet, dar se
îndreaptă cu repeziciune spre aceasta. Cu siguranţă este din ce în ce mai rău an de an. Nu numai că are
loc, în general, o întoarcere la ritualism şi aproape peste tot există un raţionalism rafinat, ci se vede o
necredinţă neruşinată până şi în aşezămintele de învăţătură şi la cei care-i instuiesc pe tineri. Şi dacă
izvorul este atât de stricat, ce trebuie că vor fi curând şi pâraiele! Ţinerea cu tărie a cuvântului lui
Hristos, a nu tăgădui numele Lui şi a aştepta venirea Lui – ceea ce caracterizează starea filadelfiană –
reprezintă astăzi doar o mică parte din creştinătate.
Indiferenţa faţă de adevăr şi de gloria Persoanei lui Hristos este păcatul Laodiceei: caracterul căldicel sau
deschiderea faţă de orice. Această stare nu vine din ignoranţă, ci din de indiferenţă rece, pentru că
biserica spune: “M-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic!” Biserica pretindea a avea multe bogăţii
spirituale – “sunt bogat” -, dar acela era un semn clar de sărăcie pentru că adevăratele bogăţii spirituale
sunt numai în Hristos. De aceea Domnul adaugă: “şi nu ştii că tu eşti cel nenorocit şi de plâns şi sărac şi
orb şi gol”. Aşa apreciază Hristos acea biserică ce îşi înalţă capul şi se laudă aşa de tare cu bogăţiile ei:
era fără viaţă divină, fără discernământ spiritual şi lipsită de bogăţiile lui hristos şi de dreptatea lui
Dumnezeu.
Considerăm că starea laodiceeană se aplică în modul cel mai simplu şi mai natural la epoca actuală. Ne
temem că sunt multe biserici care fac caz de bogăţiile lor spirituale, dar cărora puţin le pasă de cuvântul
şi de numele Domnului Isus. Unde oare mai este recunoscută autoritatea absolută a cuvântului şi unde
mai este numele lui Hristos centrul şi puterea adunării? Nu ne referim la persoane în mod individual, ci
la organizaţiile numite biserici. Şi nu există oare numeroase amvoane de la care este pusă la-ndoială
inspiraţia deplină a sfintelor scripturi? Unde este aşa, ascultătorii au parte numai de speculaţii omeneşti,
chiar dacă se afişează o aparentă inteligenţă şi o pretinsă bogăţie spirituală. Dar îl vom lăsa pe cititor să
facă personal aplicaţia la timpul prezent, atât pentru Filadelfia cât şi pentru Laodiceea, care vor continua
să existe, împreună cu Tiatira şi Sardes, până la venirea Domnului. Oricum, copiii lui Dumnezeu trebuie
să se păzească de acea stare de căldicel ce caractereizează lucrurile din jur şi să caute să urmeze
exemplul lui Hristos care tot mai stăruie pe lângă sufletele induse în eroare şi nu le abandonează încă.
“Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi
să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, să-ţi ungi ochii, ca să vezi”. Biserica nu aştepta
de la Domnul aceste lucruri, ci se lăuda cu bogăţiile ei, ca şi cum ea însăşi ar fi fost vasul harului şi nu
Hristos. “M-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”. Dar Domnul cel plin de har ştie de ce are ea nevoie
şi o sfătuieşte să cumpere de la El “fără bani şi fără plată”.
Aurul este simbolul dreptăţii divine – este dreptatea lui Dumnezeu, care este a oricărui creştin în
Hristos, şi, de aceea, este caracteristica poziţiei sfinţilor. “Haine albe” reprezintă dreptatea practică,
faptele bune ale sfinţilor sau cele dintâi roade ale Duhului, cum sunt: “dragoste, bucurie, pace,
îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare” (Galateni 5.22). Unde
vedem aceste roade ale Duhului în biserica mărturisitoare? Nu putem spune că în prezent ea ar fi
deasupra lumii din jurul ei. Apoi este acea alifie pentru ochi, pentru că ei erau orbi, adică incapabili să
cadă lucrurile lui Dumnezeu, cu toate că pretindeau a avea lumină spirituală. Despre laodiceeni nu se
putea spune: “Aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi ştiţi toate lucrurile”. Despre cine se poate spune aceasta în
zilele noastre? “Fii plin de râvnă, deci, şi pocăieşte-te!” spune Domnul. Ce har, câtă răbdare şi cât de
mult au nevoie astăzi toţi de acest cuvânt! În iubirea Lui, El mai zăboveşte la uşă, dar vai! El este afară.
“Iată, Eu stau la uşă şi bat!” Ce poziţie solemnă! Afară, aşteptând la uşa propriei Sale case. Aici însă totul
este individual, biserica fiind abandonată, dar El tot mai perseverează. În cele din urmă, bătaia în uşă
este auzită şi cel adormit se trezeşte, oile cunosc vocea Lui şi El le le scoate afară, se împlineşte numărul
alor Săi, trupul este complet şi este luat sus, la tronul Lui. Şi vine sfârşitul: judecata care ameninţa
demult este executată şi masa coruptă a creştinătăţii este lepădată pentru totdeauna. Urmează judecăţile
groaznice asupra pământului, asupra creştinătăţii apostate şi ziua necazului lui Iacov, dar adevărata
biserică, aceea care este mireasa sfântă a lui Hristos, cea aleasă, este împreună cu El în casa Tatălui, unde
sunt multe locaşuri.
După aceasta nu mai este vorba de biserici pe pământ. Toată istoria bisericii se încheie aici. Prima pagină
a acestei minunate istorii este în capitolul al doilea din Faptele apostolilor, iar ultima în capitolul trei din
Apocalipsa. După aceea se deschide o uşă în cer şi Ioan este invitat să vină acolo să vadă lucrurile care
vor urma după răpirea sfinţilor. În capitolul 1, el spune: “Şi m-am întors să văd glasul care îmi vorbea; şi,
întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur”. În capitolul patru el este invitat nu să se întoarcă, ci să
se suie la uşa cerului, care era deschisă, spre a vedea ce se întâmpla acolo. ŞI noi putem privi şI vedea, în
viziune, pe cei vii, pe cei douăzeci şi patru de bătrâni încoronaţI, pe tronuri şI închinându-se. Tunete,
fulgere şI voci ies din tronul cu curcubeu, dar sfinţii sunt într-o stare de binecuvântare şI odihnă perfectă
şI eternă. Capitolul patru celebrează gloria lui Dumnezeu în creaţie, capitolul cinci gloria Lui în
răscumpărare, iar acţiunea propriu-zisă a cărţii începe în capitolul şase.
Fie ca Domnul să-i dea atât cititorului cât şi scriitorului să ţină cuvântul răbdării Lui, să nu tăgăduiască
numele Lui şi să ţină cu tărie ceea ce avem, ca nimeni să nu ne ia cununa.
Dacă prezentarea pe care am făcut-o cu privire la scrisorile către Filadelfia şI Laodiceea este corectă, ne
putem aştepta ca în secolul al nouăsprezecelea să găsim o lucrare complet nouă a Duhului Sfânt, şi în
principal redescoperirea multor adevăruri care mult timp su fost neglijate de biserica mărturisitoare,
fiind uitate probabil imediat după zilele apostolilor. Filadelfia este singura biserică faţă de care Domnul
nu are nimic de reproşat şi El o laudă pentru că ţine cu tărie cuvântul Lui, pentru că nu tăgăduieşte
numele Lui şI ţine cuvântul răbdării Lui, ceea ce înseamnă că aşteaptă continuu venirea Lui. Până acum
nu am întâlnit aceste caracteristici la nici o adunare din istoria bisericii.
Aproape imediat după zilele apostolilor, invenţiile minţii oamenilor au luat locul cuvântului lui Hristos
şi rânduieli omeneşti s-au substituit ca autoritate numele Lui. Şi s-ar părea că, până în secolul de faţă, nu
s-a mai scris nimic cu privire la venirea Lui pentru a-Şi lua biserica, mireasa Lui. Fără-ndoială, se poate
ca, în diferite perioade, nişte suflete pline de iubire să fi suspinat dorind venirea Lui, dar aceasta nu a
fost un adevăr prezentat ca învăţătură nici în evul mediu, nici la reformă. Învăţăturile cu privire la
unitatea bisericii lui Dumnezeu, la venirea Domnului ca speranţa pe care se cuvine să o aibă biserica şi la
prezenţa pe pământ a Duhului Sfânt în timp ce Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, au fost
trecute cu vederea aproape complet de reformatori.
Adevărul profetic
Studiul adevărului profetic a fost revigorat mult în prima parte a acestui secol. În 1821 a apărut un scurt
tratat al reverendului Lewis Way, intitulat “Ploaia târzie1”. Principalul obiectiv al scriitorului era acela
de a dovedi din scriptură restabilirea Israelului în ţara lor şi gloria lui viitoare. Poezia lui intitulată
“Palingenesia” sau “Lumea care va veni”, a apărut în 1824. A urmat, în 1826, “Speranţele scripturale ale
bisericii2”, de Basilicus. În această carte, autorul abordează subiecte dintr-o sferă mai largă decât cel
dinainte, cu toate că împărăţia lui Israel ocupă un loc important. În 1827, reverendul Edward Irving s-a
străduit să trezească biserica mărturisitoare, dar mai ales pe fraţii săi slujitori, pentru a se simţi
răspunzători cu privire la adevărurile profetice. El a tradus lucrarea lui Ben Ezra, un evreu convertit, cu
privire la “Venirea lui Meisa în glorie şi mărire”, cu o prefaţă lungă. Acea carte a fost scrisă original în
spaniolă şi publicată prima dată în Spania, în 18123.
1
n.tr.) engl. The Latter Rain
2
n.tr.) engl. Scriptural Expectations of the Church
3
n.tr.) adică în perioada când Napoleon mai domina încă Europa, pentru că, mai înainte, în Spania nu s-ar fi putut
publica aşa ceva
Răspândirea acestor cărţi, împreună cu altele care au apărut în acea perioadă şi articole care au apărut în
md constant în reviste au trezit un iteres deosebit faţă de scripturile profetice, care au devenit atunci un
obiect de studiu nou, ducând la ceea ce s-a numit “întruniri profetice” în Marea Britanie şi Irlanda.
Acestea au avut loc în principal la Albury Park în Anglia şi pa Powerscourt în Irlanda. Clerici şi
gentlemani ca persoane particulare au participat la acele întruniri pentru un timp, dar s-ar părea că, în
lecturile lor, ei nu au înţeles mai mult decât restaurarea Israelului şi gloria împărăţiei milenare. Relaţiile
lui Hristos cu biserica, aceasta având un destin deosebit de cel al lui Israel pe pământ, nu au fost înţelese
clar atunci.
Adevărul cu privire la biserică
În acea vreme, Duhul lui Dumnezeu lucra în mod evident în minţile mai multor oameni din diferite
regiuni ale ţării şi îi trezea pe mulţi dintre copiii Săi pentru a vedea importanţa nu numai a adevărului
profetic, ci şi ceea ce se descoperă în cuvântul Lui cu privire la biserică în calitate de trup al lui Hristos,
constituit de Duhul Sfânt şi animat de El. Aşa a fost atunci în special la Dublin. Câţiva creştini sinceri şi
serioşi au trecut prin profunde exerciţii de inimă şi conştiinţă cu privire la starea decăzută în multe
diviziuni ale creştinătăţii mărturisitoare şi la contrastul puternic dintre biserica lui Dumnezeu, aşa cum
apare ea în lumina cuvântului Său, şi ceea ce omul numeşte biserică. Aceste convingeri au dus, după
profunde cercetări ale inimii şi multe sentimente dureroase, la o despărţire clară de sistemele religioase
existente, de care ei fuseseră legaţi mai înainte.
Era ceva complet nou în istoria bisericii. Cei mai buni dintre reformatorii din orice epocă nu ar fi dorit să
iasă din comuniunea bisericii Romei dacă ea ar fi consimţit să se reformeze în ceea ce priveşte abuzurile.
Aproape toţi reformatorii au fost excomunicaţi. Până şi puritanii şi Wesley şi Whitefield au fost excluşi
din biserica oficială. Dar, cum mulţi dintre cei care au participat la acea separare de la începutul
secolului sunt încă în viaţă, nu vom face mai mult decât să spunem cum s-a întemeiat această comunitate
şi să oferim o scurtă schiţă a evoluţiei ei. Nu am putea ajunge cu istoria bisericii până în zilele noastre
fără a acorda spaţiu şi acestei mişcări. Dar, despre ceea ce s-a tipărit, fiind scris de ei înşişi, putem vorbi
cu toată libertatea. Scrierile lor, în tratate, cărţi şi periodice sunt numeroase şi larg răspândite în toată
creştinătatea, astfel încât acestea vorbesc cel mai bine ele însele.
“Fraţii”
În iarna anului 1827-8, patru bărbaţi creştini, care de câtva timp treceau prin exerciţii de inimă în
legătură cu starea bisericii mărturisitoare în ansamblul ei, au căzut de acord să se strângă în dimineţile
zilei Domnului pentru închinare şi comuniune la frângerea pâinii, potrivit cuvântului Domnului. Aceştia
erau Dl. Darby, Dl. (mai târziu Dr.) Cronin, Dl. Bellett şi Dl. Hutchinson. Prima lor strângere a avut loc
în casa lui Hutchinson din Fitz-William Square, 9, Dublin. De mai mult timp ei studiau scripturile
împreună cu alţii care participau la întrunirile lor pentru citirea cuvântului, şi comparau ceea ce găseau
în cuvântul lui Dumnezeu cu starea lucrurilor din jurul lor: ei nu au putut găsi nici o expresie a
caracterului bisericii lui Dumnezeu, nici în biserica naţională, nici în diferitele organisme dizidente.
Aceasta i-a făcut să se separe de toate acele sisteme ecleziastice şi să se strângă împreună în numele
Domnului Isus, recunoscând prezenţa şi acţiunea suverană a Duhului Sfânt în mijlocul lor, şi
străduindu-se astfel , potrivit cu lumina pe care o căpătaseră, să “păstreze unitatea Duhului în legătura
păcii” (v. Matei 18.20, Efeseni 4.3-4). Fraţii au continuat, pentru un timp, să aibă strângeri în Fitz-William
Square, şi alţii li s-au alăturat.
Primul pamflet al fraţilor
În acesta avem ceva bine definit şi clar afirmat cu privire la principiile lor şi punctul lor de plecare: ceva
mai de încredere decât ceea ce se spune în general sau decât amintiri personale.
În anul 1828, Dl. Darby a publicat primul său pamflet, intitulat “Natura şi unitatea bisericii lui Hristos1”,
pe care-l putem considera ca o declaraţie cu privire la ceea ce credea şi practica acea comunitate nou
formată, deşi el nu are forma unei confesiuni, dar acest tratat prezintă temeiurile divine pa baza cărora
lucrau ei. De asemenea, se poate considera că această scriere conţine aproape toate elementele
adevărurilor divine care au fost susţinute şi prezentate de fraţi de atunci până în prezent. Nu se pune
problema că scriitorul gândea atunci că scrierea sa ar urma să aibă un asemenea rol, ci el doar făcea
cunoscut în folosul altora ceea ce învăţase el din cuvântul lui Dumnezeu. Dar cine oare poate pune la-
ndoială faptul că o asemenea scriere a fost sub îndrumarea Duhului Sfânt? Cu siguranţă, Duhul şi-a
condus instrumentele Sale alese pe o cale pe care ei nu o cunoşteau, pentru ca binecuvântarea care a
urmat să poată fi văzută ca fiind prin harul şi adevărul Său2.
1
n.tr.) The Nature and Unity of the Church of Christ
2
Vedeţi retipărirea originalului în Collected Writings ale J.N. Darby, Ecclesiastical vol. 1, G. Morrish, 20,
Paternoster Square, şi, de asemenea în Christian Witness, vol. 1 şi publicat ca tratat separate de W.H. Broom, 25,
Paternoster Square
Cum această scriere este prima mărturie publică a unei mişcări care în scurt timp a produs mari rezultate
binecuvântate în eliberarea sufletelor, pentru a-l ajuta pe cititor, vom prezenta aici câteva extrase, în
principal cu privire la unitatea bisericii.
“Ştim că este planul lui Dumnezeu în Hristos să strângă laolaltă toate în cer şi pe pământ, să le împace
cu Sine Însuşi în El, şi ca Biserica să fie - chiar dacă, în mod necesar, în imperfecţiune în timpul absenţei
Lui - prin energia Duhului, martor pe pământ pentru aceasta, prin aceea că în ea sunt strânşi copiii lui
Dumnezeu cei risipiţi. Credincioşii ştiu că toţi cei care sunt născuţi din Duhul au o unitate a gândirii,
astfel încât ei se recunosc unul pe altul şi se iubesc unul pe altul ca fraţi. Dar aceasta nu este totul, chiar
dacă ar exista o împlinire în mod practic, ceea ce, oricum, nu este cazul; căci ei trebuiau să fie una,
pentru ca lumea să cunoască faptul că Isus a fost trimis de Dumnezeu. În această privinţă trebuie să
mărturisim că toţi am eşuat în mod trist. Nu voi încerca aici să propun un plan de măsuri pentru copiii
lui Dumnezeu, ci să stabilesc principii sănătoase, pentru că îmi este evident că aşa ceva trebuie să
izvorască din Duhul lui Dumnezeu şi din învăţătura Lui cea tainică, dar putem observa care sunt
lucrurile ce constituie piedici şi în ce constă această unitate...”
“În primul rând, nu o uniune oficială a organizaţiilor mărturisitoare este de dorit, şi este cu adevărat
surprinzător să gândim că protestanţii ar dori aceasta. În afară de faptul că aceasta n-ar produce nici un
bine, o asemenea organizaţie consider că nu ar putea fi deloc recunoscută ca fiind biserica lui
Dumnezeu, ci ar fi mai curând o replică la unitatea bisericii Romei. Prin aşa ceva viaţa bisericii şi puterea
cuvântului s-ar pierde, iar unitatea vieţii spirituale ar fi complet exclusă. Indiferent care sunt planurile
Providenţei, noi putem lucra numai pe principiile harului, iar adevărata unitate este unitatea Duhului şi
aceasta trebuie să se realizeze numai prin lucrarea Duhului... Dacă imaginea pe care ne-am format-o cu
privire la starea Bisericii este corectă, putem concluziona că acela care urmăreşte interesele unei anumite
denominaţii este vrăjmaş al lucrării Duhului lui Dumnezeu, iar aceia care cred în «puterea şi venirea
Domnului Isus Hristos» se cuvine să fie atenţi să se păzească de un asemenea duh, pentru că aşa ceva
trage Biserica spre o stare generată de ignoranţă şi de nesupunere faţă de cuvânt, propunând ca
îndatoriri cele mai rele şi mai anticreştine rezultate. Aceasta este cea mai subtilă şi mai răspândită boală
spirituală: «nu ne urmează*», chiar când oamenii sunt creştini adevăraţi... ”
* n.tr.) v. Luca 10.49-50
“Creştinii nu prea realizează cât de mult le este mintea dominată de aceasta, cât de mult ei caută ale lor
şi nu cele ale lui Isus Hristos, nici cum aceasta seacă izvoarele harului şi ale comuniunii spirituale şi cum
exclude acea ordine cu care este asociată binecuvântarea – strângerea laolaltă în numele Domnului. Nici
o strângere care nu este concepută pentru a-i putea cuprinde pe toţi copiii lui Dumnezeu pe temeiul
împărăţiei Fiului Său nu poate avea binecuvântarea deplină pentru că nu gândeşte la aceasta şi deoarece
credinţa ei nu îmbrăţişează aceasta...”
“Deci, simbolul vizibil şi instrumentul unităţii este participarea la cina Domnului, «pentru că noi, cei
mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine»” (1.
Corinteni 10.17). Şi ce spune apostolul Pavel cu privire la adevăratul sens şi adevărata mărturie a acestui
ritual? Că ori de câte ori mâncăm acea pâine şi bem din acea cupă, facem aceasta pentru a arăta moartea
Domnului până va veni El. În aceasta constă caracterul şi viaţa bisericii – aceasta este chemarea ei – ceea
ce menţine adevărul existenţei sale, singura unitate autentică...”
“Doresc eu ca cei credincioşi să corectez bisericile? Ceea ce îi îndemn este să se corecteze pe ei înşişi şi să
trăiască, cât de puţin, pe măsura nădejdii chemării lor. Îi îndemn să-şi arate credinţa în moartea
Domnului Isus şi să se laude cu siguranţa glorioasă pe care o au prin această moarte, şi, făcându-se una
cu ea, să-şi arate credinţa în venirea Lui şi să o aştepte în mod, trăind o viaţă potrivită cu această
nădejde. Îi îndemn să dea mărturie împotriva caracterului lumesc al bisericii şi împotriva orbirii ei, dar şi
să aibă un comportament consecvent. «Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii». Unitatea
spirituală nu poate exista cât timp spiritul lumii este dominant. Foarte puţini credincioşi realizează,
măcar în mică măsură, că duhul care deschide treptat uşa apostaziei face prăpăd şi are o influenţă
vătămătoare în biserica mărturisitoare... Cred că Dumnezeu lucrează pe căi şi prin mijloace la care nu ne-
am gândi mai deloc pentru «a pregăti calea şi a netezi cărările» (v. Isaia 40.3), printr-un amestec de
providenţă şi mărturie specifică lucrarării lui Ilie. Sunt convins că El îi va da de ruşine pe oameni exact
în lucrurile cu care se laudă ei. Sunt convins că El va doborâ mândria gloriei omului şi «mândria omului
va fi smerită şi trufia oamenilor se va pleca şi Domnul singur va fi înălţat în ziua aceea» (Isaia 2.17)”
“Dar credincioşilor le revine şi o lucrare practică. Ei pot să pună degetul pe multe lucruri din ei înşişi,
care nu sunt potrivite cu puterea acelei zile, care arată că speranţele lor nu se leagă de ea. Este vorba de
conformarea lor cu lumea, care arată că, în ochii lor, crucea nu are gloria care i se cuvine... Mai mult
chiar, unitatea este gloria Bisericii, dar unitatea care urmăreşte promovarea şi realizarea propriilor
noastre interese nu este unitatea Bisericii, ci o confederaţie şi negarea naturii şi speranţei Bisericii.
Unitatea bisericii este unitatea Duhului, şi ea poate fi numai în cele care ţin de Duhul, prin urmare, ea
poate fi realizată numai în oameni spirituali... Şi atunci, ce să facă poporul Domnului? Să se încreadă în
Domnul şi să facă acest lucru potrivit cu învăţătura Duhului Său şi să fie conformi cu chipul Fiului Său,
prin viaţa de la Duhul... ”
“Dacă va spune cineva: «Dacă aşa înţelegi aceste lucruri, atunci ce faci tu?», nu pot decât să recunosc din
tot sufletul marile nerealizări care mă întristează şi să le deplâng. Recunosc slăbiciunea credinţei mele,
dar caut în mod sincer îndrumare. Trebuie să adaug că, atunci când atât de mulţi care s-ar cuveni să fie
călăuze merg pe căile lor, cei care îi urmează bucuroşi sunte determinaţi să meargă încet şi să fie slabi, ca
nu cumva, din greşeală, să se abată de la calea cea dreaptă, şi astfel slujirea conducătorilor lor să fie
împiedicată, măcar că, aşa cum ştim, sufletele lor sunt în siguranţă. Dar voi mai repeta, în mod solemn,
ceea ce am spus mai înainte: unitatea bisericii nu poate fi realizată înainte ca toţi membrii ei să aibă ca
obiectiv gloria Domnului, care este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei Bisericii – o glorie care se va face
cunoscută în toată strălucirea ei la arătarea Lui, când chipul lumii acesteia va trece... Domnul Însuşi a
spus: «Ei să fie una în Noi ca să creadă lumea că Tu M-ai trimis. Şi Eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-
o Tu, pentru ca ei să fie una, cum noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi
desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine»
(Ioan 17.21-24)”.
“O, dacă biserica ar cugeta la acest cuvânt şi ar vedea dacă nu cumva starea ei prezentă împiedică
strălucirea gloriei Domnului sau împlinirea chemării ei! Şi îi întreb: caută ei câtuşi de puţin aceasta sau
mai doresc ei aceasta? Sau se mulţumesc să spună că promisiunea Lui s-a dus pentru totdeauna? Sigur
că, dacă nu putem spune: «Ridică-te, străluceşte, pentur că lumina ta a venti şi gloria Domnului a răsărit
peste tine!» (Isaia 60.1), atunci se cuvine să spunem: «Trezeşte-te, trezeşte-te, îmbracă-te cu putere, braţ
al Domnului! Trezeşte-te ca în zilele din vechime, ca în generaţiile din veacurile trecute!» (Isaia 51.9) Va
da El gloria Sa unei denominaţii sau alteia? Sau va găsi gloria Lui un loc printre noi unde să se
odihnească?”
“Am mai departe decât intenţionasem când am început această scriere. Dacă am depăşit cumva măsura
Duhului lui Isus Hristos, atunci voi primi mulţumitor mustrarea şi mă voi ruga lui Dumnezeu să fie
uitat ceea ce am greşit”.
Prima sală de adunări publice a fraţilor
Aceste scrieri, atât de clare şi de scripturistice, au avut imediat un efect important. Au găsit un ecou în
multe inimi. Creştinii sinceri, simţind şi deplângând starea decăzută a bisericilor, au primit bine acest
adevăr care le-a fost prezentat. Mulţi au părăsit denominaţiile lor şi s-au alăturat mişcării, iar numărul
lor a crescut atât de mult în mai puţin de un an, încât casa Dl. Hutchinson a ajuns să nu mai poată
găzdui întâlnirile lor. Dl. Parnell (care devenit ulterior Lord Congleton), care pare să se fi unit cu fraţii în
1829, a închiriat o sală mare, folosită pentru licitaţii, în Aungier Street, pe care să o folosească fraţii în
ziua Domnului. El a avut ideea ca masa Domnului să fie o mărturie publică în legătură cu poziţia lor.
Aceasta a fost prima sală pentru adunări publice a fraţilor. Acolo au început ei să frângă pâinea în 1830,
şi aceasta poate fi un exemplu pentru sălile pe care le-au avut fraţii în diferite regiuni ale ţării de atunci
încolo. Pentru a avea spaţiu pentru dimineaţa zilei Domnului, trei sau patru dintre fraţi aveau obiceiul
de a muta mobila sâmbătă seara. La prima lor vizită, mulţi au simţit că locul era ciudat deoarece se
obişnuiseră cu aspectul bisericilor şi al capelelor. Dar adevărurile pe care le-au auzit erau noi în acele
zile, cum ar fi eficacitatea răscumpărării, cunoaşterea iertării şi a acceptării credinciosului, unitatea
trupului lui Hristos, prezenţa Duhului Sfânt în adunare şi cea de-a doua venire a Domnului.
“Era oarece dificultate,” spunea Dl. Marsden*, “în a-i prezenta cititorului, într-o formă simplă,
principiile acestui organism. Nu afişează nici un fel de standarde pentru credinţă, nici nu publică forme
de închinare sau de disciplină. Mărturiseşte a practica creştinismul aşa cum a fost dat ca învăţătură de
Domnul şi de apostoli în Noul Testament... Fraţii au obiecţii atât faţă de biserica naţională cât şi faţă de
toate formele de dizidenţă. Cu privire la toate bisericile naţionale ei spun că «deschiderea uşii pentru a
primi la cele mai solemne acte de închinare şi de comuniune creştină a întregii populaţii a unei ţări este o
eroare de toleranţă». Pe de altă parte, dizidenţii sunt «sectari pentru că închid uşa creştinilor adevăraţi,
care nu pot rosti şiboletul (v. Jud. 12.2-6) partidei lor». Un sistem face biserica mai largă, iar celălalt mai
îngustă decât limitele stabilite de Dumnezeu. Astfel, într-un fel sau în altul, ideea scripturistică despre
biserică este distrusă, dizidenţii afirmând că nu este un singur trup, ci sunt mai multe, în timp ce biserica
naţională practic neagă că acel singur trup este trupul lui Hristos. Ceea face ca o adunare să fie biserica
este prezenţa Duhului Sfânt. «Este necesară recunoaşterea Duhului Sfânt ca fiind prezent în mod real şi
ca fiind singura autoritate suverană şi autoritatea suficientă în absenţa Domnului nostru». Aceasta este
cea mai importantă caracteristică a mărturiei fraţilor”.
* v. Dictionary of Christian Churches
Mi departe, cu pe tema slujirii, Dl. Marsden, citând din scrierile lor, remarcă următoarele: “Departe de a
presupune că nu există slujire, farţii au susţinut dintotdeauna, întemeindu-se pe Efeseni 4.12-13, că
Hristos nu se poate să nu menţină şi să nu perpetueze o slujire atâta timp cât trupul Său este pe pământ.
Cărţile pe care le-au tipărit şi broşurile lor şi învăţăturile pe care le dau în mod privat şi în public afirmă
aceasta ca un adevăr bine stabilit, astfel încât este la fel de absurd să-i acuzi că neagă slujba divină
permanentă în biserica de pe pământ cum ar fi să-l acuzi pe Charles I că neagă dreptul divin al regilor.
Ori de câte ori Dumnezeu a găsit plăcut să ridice pastori după inima Lui, fraţii au recunoscut bucuroşi
harul Său şi i-au preţuit mult, cu dragoste pentru lucrarea lor”.
Într-un articol al d-lui Darby despre fraţi, scris la cererea unui jurnalist francez, avem nu numai fapte, ci
şi gândurile şi sentimentele de la începutul lor. “Eram doar patru bărbaţi,” spunea el, “care s-au strâns
laolaltă pentru frângerea pâinii şi pentru rugăciune, în temeiul autorităţii cuvântului «Acolo unde doi
sau trei se strâng împreună pentru numele Meu, acolo sunt Eu în mijlocul lor» (Matei 18.20). Şi sper că
nu ne-am strâns într-un duh de mândrie şi îngâmfare, ci profund smeriţi din cauza stării lucrurilor din
jurul nostru, şi rugându-ne pentru toţi creştinii şi recunoscându-i drept creştini adevăraţi şi mădulare ale
trupului lui Hristos pe toţi aceia în care este Duhul Sfânt, indiferent de poziţia lor ecleziastică. Nu am
gândit la nimic altceva decât la a satisface nevoia sufletului potrivit cuvântului lui Dumnezeu şi nu am
avut nici un gând să mergem mai departe. Am probat prezenţa Domnului, potrivit promisiunii, şi alţii,
simţind aceeaşi nevoie, au urmat aceeaşi cale, şi lucrarea s-a răspândit cum nici nu gândisem”.
Din acest extras reiese în mod evident că fraţii nu au gândit deloc să constuiască un nou sistem sau să
reconstruiască biserica aşa cum a constituit-o Dumnezeu la-nceput, nici să restaureze gloria ei de la
Cincizecime. Aceasta a fost cursa în care Satan a atras sufletul nobil al lui Edward Irving, dar fraţii nu
par să fi avut vreun plan, vreun sistem sau vreo organizaţie. Ei au susţinut credinţa comună tuturor
creştinilor ortodocşi cu privire la temelia adevărului şi la speranţele bisericii, şi aşa nu au mai putut
rămâne în ceea ce oamenii numesc “biserică”. Aceste gânduri şi cercetări ale inimii au dus, după cum am
văzut, la despărţirea multor persoane în mod individual de diferitele organizaţii care mărturisesc
creştinismul şi au determinat ca aceste persoane să se strângă laolaltă pentru comuniune pe temeiul
acelui “singur trup”, constituit şi condus de “un singur Duh”.
Răspândirea adevărului
Dl. Darby, care pare să fi avut de la-nceput plăcerea de a călători, sau, mai curând, de a aduce adevărul
în diferite locuri, a pornit în misiune la scurt timp după constituirea adunării din Fitz-William Square, şi,
într-un duh cu adevărat apostolic, a continuat statornic timp de cincizeci de ani, şi nicicând mai mult
decât în ultimii zece sau cincisprezece. Primul loc pe care l-a vizitat a fost Limerick. A avut strângeri
pentru citirea cuvântului, la care au participat unii dintre gentlemeni şi dintre clerici. Thomas Maunsell,
care locuia acolo, a lucrat cu el şi a fost mult timp un lucrător activ. Dl, Darby a mers la Clare, care a
adus lucrarea Domnului la Ennis, unde a continuat-o Thomas Mahon. El a mers la Paris, unde a întâlnit
câţiva creştini şi a avut strângeri pentru citirea cuvântului, care s-au desfăşurat în acelaşi fel liniştit. La
revenirea în Anglia, el a vizitat Cambridge şi Oxford, după care, la solicitarea D-lui. Newton, a mers la
Plymouth, unde s-a întâlnit cu căpitanul Hall, care predica în sate. Au avut loc strângeri pentru citirea
cuvântului, şi, în scurt timp, câţiva au început să frângă pâinea. Aceasta a fost prin anul 1831.
Originea numelui “Fraţii de la Plymouth”
Primul loc din Plymouth unde ei au avut strângeri publice s-a numit “Providence Chapel”, şi, cum ei au
refuzat să li se dea alt nume, erau cunoscuţi ca “oamenii de la Providence”. Dar, cum fraţii au început să
predice evanghelia înafara oraşului, prin satele din vecinătate - lucru rar în acel timp -, ei au fost numiţi
“fraţii de la Plymouth”. Acest nume nou s-a răspândit rapid în toată Anglia şi în alte părţi. Cum
numărul lor a crescut, a fost cumpărată acea capelă micuţă şi a fost lărgită considerabil. În scurt timp s-a
arătat efectul adevărului asupra conştiinţelor fraţilor. A fost o deosebită prospeţime, simplitate şi
despărţire de lume. Asemenea trăsături de spiritualitate au fost întotdeauna o mare atracţie pentru unele
suflete, şi, fără-ndoială, mulţi dintre cei care au părăsit denominaţiunile şi s-au alăturat fraţilor nu aveau
gânduri prea clare cu privire la pasul pe care-l făceau. Dar totul era nou: se strângeau ca o turmă şi se
dedau studiului cuvântului lui Dumnezeu, şi în scurt timp au avut experienţa dulceţii comuniunii
creştine şi au descoperit Biblia ca pe o carte nouă, după cum spuneau ei. Fără-ndoială, în acele zile de
prospeţime curată, avea loc o lucrare deosebită şi binecuvântată a Duhului lui Dumnezeu, care a avut
influenţă nu numai în această ţară, ci şi pe continent şi în insulele îndepărtate.
În acel timp nu era ceva neobişnuit ca în cutiile pentru colectă să fie găsite bijuterii, care erau în scurt
timp vândute, banii fiind daţi diaconilor pentru cei săraci. Dar floarea acelui moment nou a fost în scurt
timp stricată prin vicleniile lui Satan. Dl. Newton, cu toate că a fost unul dintre primii lucrători din
Plymouth, s-ar părea că nu a ajuns niciodată să-şi însuşească adevărul despre poziţia ocupată de fraţi, ba
încă, chiar de la început, pare să fi urmat o cale diferită de ceilalţi. Învăţătura lui a avut tendinţa, chiar
dacă pentru mult timp deghizată în mod abil, de a submina şi anula acele adevăruri pe care Domnul le
descoperea prin lucrarea fraţilor şi de a restabili, chiar dacă sub o altă formă, lucrurile la care ei
renunţaseră. El ţintea la o poziţie şi o autoritate clericală, care nega astfel principiile de bază ale bisericii
lui Dumnezeu, şi a căzut în cursa lui Satan. Mai mulţi dintre fraţii care au lucrat mult la Plymouth,
nefiind satisfăcuţi de cursul D-lui, Newton, au plecat pentru a lucra în alte părţi. Dl. Darby a plecat în
străinătate, căpitanul Hall la Hereford, Dl. Wigram la Londra, iar Dl. Bellett slujea pe atunci la Dublin,
bucurându-se de multă trecere acolo.
Este detectată învăţătura falsă
La scurt timp după 1845, când numărul celor de la Plymouth, Devonport şi Stonehouse ajunsese să fie
aproximativ o mie, au apărut tulburările care au dus la prima ruptură între fraţi, dar abia în 1848 au ieşit
la lumină lucrurile, cu privire la care unii avuseseră demult bănuieli stăruitoare, în legătură cu criza de
la Plymouth. Dl. Harris, din numeroase notiţe luate la prelegerile D-lui. Newton, care i-au căzut
accidental în mâini, a descoperit că el învăţa cu stărunţă şi în mod sistematic , nu numai ceea ce este
eretic sub aspect ecleziastic, ci în mod fundamental eretic cu privire la Hristos. Când acest fapt a ajuns să
fie cunoscut, fraţi din toate părţile au fost profunc afectaţi de ştirile triste, şi în mai multe locuri din ţară
au avut loc strângeri cu scopul de a creceta acele acuzaţii. După multe rugăciuni şi mărturisiri, aproape
toţi au fost de acord că Dl. Newton nu numai că dădea învăţături false, ci complet subversive pentru
ceea ce este esenţial în creştinism.
Dar, cu toate că au fost de acord cu privire la caracterul ereziei, au fost dezbinaţi în ceea ce priveşte
judecata şi principiul separării de erezie. O parte din ei credeau că otrava acelor învăţături – care se
strecuraseră pe nesimţite timp de mai mulţi ani – ar fi afectat mai multe persoane decât se vedea, şi, de
aceea, ei nu puteau fi în comuniune cu nici unul din cei care simpatizau cu acele învăţături sau caere
erau în comuniune cu simpatizanţi ai acelor învăţături, şi că nu puteau fi în comuniune la frângerea
pâinii cu autorul acelor învăţături. Alţii considerau că acele condiţii pentru a fi în comuniune erau mult
prea stricte şi că fiecare persoană care cerea să fie primită în comuniune trebuia să fie cercetată în mod
individual, şi, dacă se descoperea că nu a înţeles şi nu a fost pătrunsă de acele învăţături false, trebuia să
fie primită chiar dacă venea din adunarea D-lui. Newton. Deci, că orice creştin adevărat trebuie să fie
primit în temeiul credinţei lui personale sănătoase, indiferent din ce adunare ar veni. Dar mulţi au
obiectat asupra acestui fel de a trata o chestiune atât de gravă. Ei susţineau că era în joc gloria lui Hristos
şi puritatea adunării Lui, şi, pe acest principiu, că se deschidea uşa pentru erezie şi că aşaceva însemna
abandonarea unităţii bisericii lui Dumnezeu ca temei pentru acţiune şi era o întoarcere la independenţă.
Diviziunea
În această privinţă fraţii s-au împărţit. O parte a susţinut că, pe principiul unui singur trup, o persoană
care provenea dintr-o adunare une erau învăţături false era întinată, chiar dacă personal nu avea nimic
nesănătos, şi că, a primi în comuniune un membru al acelei adunări, era ca şi cum i-ar fi primit pe toţi. Ei
căutau să dovedească aceasta pe principiul divin pe care apostolul îl aplică adunărilor de la Corint şi din
Galatia: “Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala?” Cealaltă parte, aderând la o deschidere mai
largă, ruptura s-a adâncit şi s-a ajuns să nu mai fie speranţe de împăcare.
Aşa au rămas fraţii de atunci până acum, şi istoria lor este binecunoscută1. Mai este de notat încă un
lucru: de atunci, termenul “fraţi”, aşa cum apare el în statistici, sau, în mod controversat, în alte scrieri,
se aplică aproape în exclusivitate la aceia care au aderat la principiile originale ale fraţilor. La un
recensământ din 1851, la trei ani după diviziune, scriitorul îşi încheie articolul spunând: “numărul
locurilor de închinare pe care recenzorii din Anglia şi Ţara Galilor le-au raportat ca fiind frecventate de
fraţi era de 132, dar probabil că acest număr este mai mic decât cel adevărat din cauza obiecţiunilor lor
de a fi numiţi cu vreun fel apelativ sectar”. Într-o listă a adunărilor, care era publicată anual, spre a fi în
folosul fraţilor care călătoreau, ei dădeau 523 de adrese în Anglia, 43 în Irlanda şi 75 în Scoţia. Există şi
un număr destul de mare de fraţi în Europa continentală, în Australia, în Noua Zeelandă, în Indiile de
Vest, în Canada şi în Statele Unite, şi aproape peste tot, dacă este să crede, mărturia din “The Southern
Review”, care spune: “Societatea numită «Fraţii de la Plymouth», pe neobservate, s-a răspândit deja pe
faţa întregii lumi civilizate. De fapt, s-ar părea că a trecut în avangarda creştinătăţii, iar acum, de bine
sau de rău, trebuie să fie recunoscută ca o putere în criza grozavă a lumii din zilele noastre sau în marele
conflict dintre puterile luminii şi cele ale întunericului. Faptul că se simte a fi o asemenea putere rezultă
în mod clar din controversa cu privire la fraţii de la Plymouth, care s-a răspândit în întreaga lume
protestantă şi din numeroasele articole, pamflete şi volume care au apărut în urma acestei controverse.
La începutul acestui articol am dat doar trei referinşe din literatura cu privire la această controversă, dar,
dacă am fi putut da cu uşurinţă o listă de peste o sută de volume din această literatură2”.
1
n.tr.) Detalii despre această istorie aproape contemporană autorului le puteţi găsi în lucrarea Fraţii, tot de Miller
2
The Southern Review, aprilie 1877, publicată sub auspiciile Bisericii Metodiste Episcopaliene, South Baltimore:
Bledsoe and Herric; London, Trubner
Articolul de mai sus este scris într-un stil viguros şi se întinde pe şaptezeci şi nouă de pagini şi prezintă
“frăţietatea de la Plymouth” mult mai complet decât o sută de volume, despre a căror existenţă am
remarcat menţionează. Scriitorul, fiind un metodist, sigur că nu este de acord cu toate învăţăturile lor,
dar admiră zelul lor pentru răspândirea lucrării şi recunoaşte că scrierile lor i-au fost deosebit de
folositoare şi mustră din toată inima criticile nedrepte.
Biserica Liberă a Scoţiei
Această mare secţiune a bisericii din Scoţia s-a organizat, în 1843, în două denominaţiuni religioase,
deosebite de Biserica Oficială. Conflicul dintre “evanghelici” şi “moderaţi”, care s-a încheiat cu această
mare diviziune, a fost în principal din cauza marii probleme a patronajului.
Din zilele lui Ebenezer şi Ralph Erskine, despre a căror despărţire de Biserica Oficială am menţionat
deja, partida evanghelică a fost opusă amestecului patronilor în drepturile religioase ale adunărilor, iar
lucrarea puternică a Dr. Chelmers în Glasgow şi cea a Dr. Thomas în Edinburgh a făcut ca sentimentele
populare să fie în favoarea mişcării anti-patronale. În Adunarea Generală din 1834, partida evanghelică a
introdus celebra Lege de Veto, care a fost adoptat cu o majoritate de patruzeci şi şase. Prin acest act se
declara ca fiind o legen fundamentală a bisericii ca nici un slujitor să nu fie impus vreunei congregaţii
împotriva voinţei creştinilor, şi, pentru a faca ca această lege să fie bine aplicată, ea hotăra ca dacă
majoritatea bărbaţilor capi de familii aflaţi în comuniune au obiecţii faţă de un candidat, atunci
presbiteriul, fără a mai cerceta motivele, să respingă acel candidat. Totuşi, cei care aveau obiecţiuni, erau
obligaţi ca, dacă li se cerea, să declare în mod solemn înaintea presbiteriului că nu aveau motive rele, ci
motivaţia lor ţinea doar de ceea ce le spunea conştiinţa în legătură cu interesele lor spirituale şi cele ale
adunării. Legalitatea, sau, mai curând, ilegalitatea acestei legi, care venea în contradicţie cu drepturile
cetăţeneşti ale patronilor, a fost curând pusă la încercare.
În cursul a numai câteva luni de la adoptarea Legii de Veto, contele de Kinnoul l-a prezentat pe Dl.
Robert Young bisericii parohiale din Auchterarder, dar candidatul nu a primit aprobarea adunării, ci a
fost respins, iar presbiteriul a refuzat să-l hirotonizeze. Contele nu a vrut să se lipsească de dreptul lui de
patron şi a făcut apel la tribunalele civile, rezultând un proces lung, ceea ce a făcut să se pună problema
relaţiilor şi legăturilor dintre biserică şi stat.
Hotărârea tribunalului nu numai că a fost împotriva partidei bisericii, ci a fost ca aceasta să se şi

conformeze total şi să plătească daune în bani, considerând că persoanele lipsite de bisericile lor au fost
păgubite prin faptul că presbiteriul a refuzat instalarea lor în funcţie. Protestatarii erau o grupare mare,
populară şi cu influenţă şi nu admiteau nici un compromis, aşa că s-au aşezat pe terenul martirilor şi au
susţinut că ei luptau pentru “DREPTURILE COROANEI DOMNULUI ISUS HRISTOS, SINGURUL
REGE ŞI CAP AL BISERICII”. În toate regiunile ţării au avut loc întruniri publice, în care slujitori s-au
adresat oamenilor în stilul cel mai electrizant, până ce toată Scoţia a ajuns într-o stare de agitaţie
religioasă şi a fost în fierbere de la un capăt la altul. Patronajul laic a fost denunţat ca fiind contrar
spiritului, principiilor şi constituţiei Bisericii Presbiteriene a Scoţiei şi Legea de Veto a fost considerată ca
un dat divin. În loc să se supună legii, cum a hotărât tribunalul, adunarea din acel an – 1842 -, a declarat
cu o mare majoritate cp patronajul laic trebuie abolit şi a emis o “Declaraţie a Drepturilor” împotriva
ingerinţelor tribunalelor civile. A fost prezentat guvernului un memorandum, dar fără a obţine rezultate
favorabile. La 9 august, Camera Lorzilor s-a pronunţat împotriva majorităţii presbiteriului din
Auchterarder, găsindu-i datori să plătească daune D-lui. Young şi contelui de Kinnoul.
Ruptura
Cum orice speranţă de a ajunge la o înţelegere paşnică cu guvernul fusese spulberată, evenimentul
important, de care mulţi se temuseră, părea inevitabil. Dr. Chalmers şi adepţii lui nu se mai puteau
retrage de pe poziţia înaltă şi independentă pe care o luaseră, aşa că ei au luat, în mod nobil, hotărârea
de a se despărţi de Biserica Oficială. La Adunarea Generală care s-a întrunit în mai 1843, Dr. Welsh,
moderatorul, a pus pe masă un protest în acest scop şi s-a retras, urmat de aceia care aderaseră la
protest, mergând într-o tăcere solemnă la Tanfield Hall, din Canonmills – o clădire mare din nordul
oraşului Edinburgh. Acolo, ei s-au constituit în Adunarea Generală a Bisericii Libere a Scoţiei, alegându-l
pe Dr. Chalmers ca primul ei moderator.
“Marţi, 23 mai, slujitorii şi mărturisitorii, în număr de patru sute şaptezeci şi patru, au subscris în mod
solemn la Actul de Demisie, renunţând în mod oficial la drepturile şi beneficiile pe care le-au avut în
legătură cu Biserica Oficială, declarând posturile vacante şi consimţind ca acele posturi să fie tratate ca
atare. Astfel, printr-un instrument legal, slujitorii s-au separat complet de Biserica Oficială şi Biserica
Liberă a Scoţiei a luat poziţia unei denominaţiuni ecleziastice distincte, menţinând aceleaşi învăţături şi
păstrând aceleaşi forme de închinare ca acelea din Biserica Naţională”.
Astfel, într-o singură zi, acei slujitori hirotoniţi ai Bisericii Scoţiei şi-au abandonat casele parohiale,
bisericile, salariile şi sprijinul statului. Soţiile şi copiii lor au trebuit să părăsească casele parohiale
confortabile, cu ogoarele şi grădinile lor. Pentru mulţi dinte aceia, poziţia cea nouă prezenta un aspect
sumbru, şi erau gata să-i învinuiască pe lideri că au mers prea departe, dar, prin zelul şi simpatia
poporului, slujitorii au fost aşezaţi în case şibiserici mai frumoase decât cele pe care le părăsiseră, iar
nevoile lor au fost satisfăcute în totul. În câţiva ani, prin dărnicia poporului, au fost construite opt sute
de biserici noi, care trebuie să fi costat aproximativ un milion. Dr. Chalmers, care prevăzuse ceea ce avea
să se întâmple, făcuse unele aranjamente cu câteva luni înainte de ruptură pentru a înfinţa asociaţii în
întreaga ţară în scopul de a colecta fonduri pentru susţinerea slujitorilor, şi planul lui a avut atât de mult
succes încât, cu o zi înainte de proces, în toată ţara existau deja şase sute optezeci şi şapte de asociaţii
distincte, iar la sfârşitul primului an al Bisericii Libere, venitul ei se ridica la suma importantă de trei
sute şaizeci de mii şapte sute nouăsprezece lire, paisprezece şilingi şi trei peni.
Aşa a fost în Scoţia simpatia pentru această mişcare, încât toţi au contribuit cu generozitate la fondurile
pentru Biserica Liberă. Şi până astăzi, după mai bine de treiceci de ani, ni se spune că sursa fondurilor ei
nu dă semne să sece*.
* Pentru detalii complete, vedeţi Scott – Worthies, Blackie, Glasgow, şi, de asemenea, Faiths of the World
Trezirea din 1859
Marea trezire din 1859, care a umplut atât de multe ţări cu roadele mântuirii fiind încă proaspătă în
memoria multora, încât nu este necesar decât să menţionăm începuturile ei smerite. Pe parcursul istoriei
noastre a prezentat un interes deosebit să cunoaştem începutul lucrurilor. Când Duhul lui Dumnezeu
lucrează şi are intenţia de a realiza ceva măreţ, fie în indivizi, fie în anţiuni, El începe în general într-un
mod care nu se face remarcat, nu ca omul care sună cu trâmbiţa înaintea lui.
Originea strângerilor de la prânz pentru rugăciune
În septembrie 1857, un misionar din oraşul New York, văzând cum zidarii şi alţi lucrători aveau un timp
de odihnă în pauza de prânz, le-a propus să la vorbească despre lucrurile Domnului. Oamenii au fost de
acord şi s-au strâns în jurul misionarului timp de cincisprezece sau douăzeci de minute. Interesul a
crescut, şi, cum iarna se apropia, misionarul a cerut să fie închiriată o sală de clasă care era legată de o
capelă din Fulton Street, unde lucrau oamenii. Acordându-i-se aceasta, oamenii s-au strâns pentru o
slujbă scurtă. Dar Domnul a avut să facă o lucrare mare acolo. Şi alţii au fost atraşi la mica strângere de
la prânz. S-a făcut simţită ungerea Duhului Sfânt, s-a arătat binecuvântarea, şi în scurt timp a ajuns să fie
o adunare mare. Adunări asemănătoare au răsărit ân diferite locuri şi au fost apreciate şi aprobate prin
prezenţa unor slujitori, oameni de afaceri, oameni respectabili şi cetăţeni din toate clasele. În scurt timp,
adunările pentru rugăciune de la prânz s-au răspândit peste tot în Statele Unite şi a urmat o mare trezire
şi se spune că mii de suflete scumpe s-au convertit.
Nordul Irlandei
În aceeaşi lună a aceluiaşi an, ca şi când s-ar fi vorbit, patru tineri din apropiere de Connor, din comitatul
Antrim, au fost conduşi de acelaşi Duh să înceapă ceea ce s-a numit “Strângerea pentru comuniune a
credincioşilor”. Un obiect principal al acelor tineri în legătură cu acea strângere era acela de a se ruga lui
Dumnezeu ca El să binecuvânteze lucrările lor ca profesori la şcoala duminicală şi ca, prin Duhul Sfânt,
el să facă o trezire în bisericile din jur, pe care ei simţeau că erau într-o stare de plictis de moarte.
Începutul smerit, ca acela de cealaltă parte a Atlanticului, a fost binecuvântat mult de Dumnezeu şi
numărul participanţilor a crescut repede. Puterea rugăciunii s-a simţit în scurt timp de jur împrejur. Mai
multe suflete s-au convertit la adunarea pentru rugăciune. Duhul Sfânt lucra cu putere şi duhul de
rugăciune domina atât de mult încât în anul următor, în 1858, strângerile pentru rugăciune au ajuns să
fie aproape nenumărate. Într-un singur district erau aproximativ şaisprezece strângeri pentru rugăciune
în fiecare seară a săptămânii. Am aflat acestea de la martori în viaţă ai evenimentelor din acel timp*.
* Pentru detalii cu privire la acea trezire şi la lucrarea lui Dumnezeu în Irlanda, vedeţi vol. 2 şi 3 din Things New
and Old
Acestea au fost începuturile marii treziri din nordul Irlandei, care s-a întărit şi s-a adâncit timp de cam
optesprezece luni înainte de a se manifesta în mod izbitor în public şi a ajuns la înălţimi glorioase în
1859. În acel timp, convertirea era deseori însoţită de o stare de prostraţie fizică timp de mai multe ore.
Mijloace asemănătoare au fost folosite şi pentru trezirea din Greenock, Glasgow şi din alte părţi ale
Scoţiei.
Săptămâna de rugăciune
Cam în acel timp, nişte misionari din Lodiana au lansat un apel către întreaga creştinătate să pună
deoparte cea de-a doua săptămână din luna ianuarie a anului 1860 ca săptămână de rugăciune. S-a
vorbit mult despre acel apel, şi, când a venit timpul, aproape toate categoriile de creştini i-au răspuns
din toată inima. A fost o săptămână de rugăciune adevărată, solemnă, adresată lui Dumnezeu pentru ca
El să însufleţească lucrarea Lui şi să binecuvânteze predicarea evangheliei pentru convertirea a multe,
multe suflete. Acest strigăt s-a înălţat din multe părţi ale globului şi a continuat în multe locuri depăşind
cu mult limita acelei săptămâni.
Ca participanţi, putem da mărturie despre cercetarea plină de har a Duhului, despre puterea rugăciunii
care a biruit atunci şi despre belşugul de binecuvântări care a plouat asupra bisericii şi asupra multor
suflete scumpe. Strângerile pentru rugăciune aveau loc dimineaţa devreme, la prânz şi seara, astfel încât
să poată participa toate categoriile de oameni, şi s-a trezit un duh de predicare a evangheliei nemaivăzut
până atunci. Ca prin minune, au răsărit predicatori din cele mai de jos clase sociale, care aveau asemenea
daruri încât atrăgeau mii de oameni seară de seară. Şi oamenii mari din ţară au devenit predicatori ai
evangheliei, şi chiar cei mai săraci au avut privilegiul de a auzi evanghelia de pe buzele lorzilor, după
care acei nobili le-au strâns mâna şi i-au rugat cu cea mai mare bunătate şi cu dragoste să-şi predea
inimile lui Isus, să se hotărască pentru El. Marea lucrare a avengheliei pare să fi trecut aproape în
întregime în mâinile laicilor, dar nu era timpul să se caute greşeli în ceea ce nu era canonic. Lucra
Dumnezeu, şi El este deasupra rutinei rânduielilor tradiţionale, şi mii de suflete s-au convertit, de la cei
mai săraci pânp la cei mai bogaţi, împreună cu mulţi copilaşi.
Dar acea cercetare a Duhului Sfânt cu o mare putere nu a durat mult. În numai câţiva ani, omul care
caută să-şi dea importanţă a ajuns să se vadă mai mult decât puterea Duhului. Au fost menţinute
strângerile şi au fost introduse anumite forme pentru a face ca acestea să aibă un aspect mai odonat, dar
forţa vitală a dispărut rapid. Una este să accepţi ordinea Duhului şi să te rogi ca El să lucreze în felul Lui,
alta este să institui o ordine şi apoi să te rogi ca El să lucreze potrivit aranjamentului omului. Cu toate
acestea, efectele marii treziri au rămas printre noi până în prezent. Acestea pot fi grupate întrei categorii:
1) marea creştere a numărului de strângeri pentru rugăciune; 2) creşterea activităţii de vestire a
evangheliei începând de atunci, atât prin predicare cât şi prin răspândirea de broşuri; 3) un interes mai
larg faţă de cea de-a doua venire a Domnului. Strigătul de la miezul nopţii: “iată Mirele” s-a auzit în
toată creştinătatea începând din 1859. Nu avem nici o-ndoială că acest strigăt s-a înălţat în prima parte a
secolului, dar acea trezire i-a dat aripi de vultur.
De atunci totul s-a mişcat rapid, atât în biserică cât şi în lume, ca pentru a grăbi venirea Domnului. A fost
un secol al invenţiilor şi al manifestărilor energiei omului, ca pentru a atinge culmea faimei înainte de a
fi răsturnat (v. Isaia 2). Există activităţi intense în fiecare domeniu al bisericii mărturisitoare. Suntem în
perioada de care spunea Domnul în parabolă, când “TOATE fecioarele s-au ridicat şi şi-au pregătit
candelele” (v. Matei 25). Şi cele nechibzuite îşi pregătesc candelele ca şi cele chibzuite: de aici activitatea
în biserică a răului împreună ci ceea ce este indiscutabil bun. Ritualismul, raţionalismul şi necredinţa
făţişe au înaintat cu paşi repezi în ultimii ani, şi toate sunt amestecate cu ştiinţa lumii.
Încheiere
Aceasta este, vai! starea a ceea ce omul şi lumea numesc azi biserică, la sfârşitul istoriei noastre.
“Apostazia” a început, şi “lucrarea de rătăcire” se poate să fie în curs; venirea Domnului se apropie. În
aceste zile din urmă, creştinul este în siguranţă numai avându-L necontenit pe Domnul înaintea lui şi
aşteptând zi de zi venirea Lui. El nu trebuie să se încreadă în totul nici să nu urmeze în toate nici o
comunitate de creştini: nici una nu este una cu inima şi cu gândul Domnului. Dar aceasta nu se cuvine
să-l împiedice să frângă pâinea cu cei care se strâng pentru numele Lui. El trebuie să aibă o umblare
sfântă cu Domnul şi o comuniune neîntreruptă cu El, fiind despărţit de fluxul răului, care creşte din
toate părţile. Când întunericul devine tot mai adânc şi când vin necazuri, sufletul găseşte adăpost numai
în prezenţa Lui. Naţiunile pot avea conflicte, se poate să se înălţe strigăt de război din toate părţile,
calamităţi din cele mai copleşitoare pot avea loc zi de zi în mijlocul nostru, biserica mărturisitoare poate
să treacă prin mai multe stadii ale căderii, cum ar fi “calea lui Cain, ... rătăcirea lui Balaam, ... răzvrătirea
lui Core”, dar adăpostul sufletului de conflictele naţiunilor şi de dezbinările creştinătăţii este iubirea
neschimbată şi neschimbabilă a Domnului cel binecuvântat în veci şi vrednic de iubit.
Îl lăsăm pe cititor să aplice principiile Filadelfieu şi ale Laodiceei la biserica mărturisitoare din zilele
noastre, potrivit judecăţii lui spirituale. Perioada filadelfiană nu a trecut, dar trebuie să veghem
împotriva spiritului laodiceean, care se răspândeşte rapid în toate categoriile de creştini mărturisitori.
Fie ca Domnul să-l ţină atât pe cititor cât şi pe scriitor aproape de El până ce va vedea faţa Lui, va auzi
vocea Lui şi se va bucura pentru totdeauna de iubirea şi de gloria Lui. Amin.

Istoria Bisericii PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Bisericii PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

comori.

Capitolul 44. Extinderea reformei în Elveţia ................................................................................................. 603

Londra – Andrew Miller

* n.tr.) autorul scria în secolul al XIX-lea

Greşelile făcute în general de istorici

Cele şapte biserici din Asia

Schiţă a celor şapte biserici

special caracteristică pentru evul mediu.

* n.tr.) este vorba despre secolul al XIX-lea, când a trăit autorul.

Capitolul 1. Stânca - Fundaţia

Hristos, singurul ziditor al bisericii Sale

Cheile împărăţiei cerurilor

Deschiderea împărăţiei cerurilor

* n.a.) Lectures on the Gospel of Matthew, by W Kelly

Dar mai este încă un lucru în legătură cu biserica mărturisitoare, şi anume

Principiul guvernării bisericii

Principiul guvernării în biserică se poate aplica şi în prezent

Principiul primirii în adunare la început

Capitolul 2. Ziua Cincizecimii împlinită pe deplin

Învierea şi înălţarea lui Hristos

Apostolii şi ucenicii au învăţat deci două lucruri:

1. Că Isus S-a înălţat la cer fiind luat din această lume;

2. Că el va veni din nou în lume.

Coborârea Duhului Sfânt

Primul apel adresat de către Petru iudeilor

* J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4, pag. 18.

Să revenim deci la subiectul principal care ne stă înainte.

* The Church and the World, pag. 178-188

Primul martir creştin

Înaintea tronului Său, aproape de El

Capitolul 3. Ucenicii persecutaţi şi risipiţi

Triumful evangheliei în Samaria

* Smith’s Dictionary of the Bible

Ierusalimul şi Samaria unite prin evanghelie

Eunucul etiopian primeşte evanghelia

Convertirea lui Saul din Tars

Apostolia lui Pavel

Capitolul 4. Primii misionari ai crucii

Cei doisprezece apostoli

În scriptură înţelegem că numărul doisprezece reprezintă completitudinea administrativă în om. De aici

Linia regilor irodieni

* n.tr.) J.N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol 4, pag. 363

* Cave, Life of St. James the Great

* Horne, Introduction to the New Testament

Matei – numit şi Levi, fiul lui Alfeu

Iacov – fiul lui Alfeu

Identificarea Iacovilor, a Mariilor şi a fraţilor Domnului au prezentat întotdeauna dificultăţi pentru

Iuda - fratele lui Iacov

Capitolul 5. Apostolul Pavel

Vizita lui Saul la Ierusalim - aproximativ 39 după Hristos

A doua vizită a lui Saul la Ierusalim - aproximativ 44 după Hristos

Prima călătorie misionară a lui Saul - aproximativ 48 după Hristos

(1. Petru 5:13).

* n.tr.) J.N. Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 55

A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim - aproximativ 50 după Hristos

potrivit Duhului Sfânt şi nouă".

A doua călătorie misionară a lui Pavel - aproximativ 51 după Hristos

* n.a.) Smith – Student’s New Testament History

* n.a.) Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4

Pavel aduce Evanghelia în Europa

* n.a.) vedeţi Notes on the Book of Daniel, W Kelly

Efectele predicării lui Pavel la Filipi

Pavel la Tesalonic şi Bereea