ANTHONY HOROWITZ este, cu

siguranţă, unul dintre cei mai

iubiţi autori de cărţi pentru copii
şi tineri. Născut la Londra, el
mărturisea că „am ştiut cu
siguranţă că vreau să devin
scriitor la vârsta de 8 ani; […]
doream să mă răzbun în cărţile
mele pentru toate nedreptăţile pe
care le-am avut de suferit în
copilărie”. Cea mai celebră serie
scrisă de Horowitz este cea a
romanelor despre Alex Rider,
superspionul de 14 ani, acest
James Bond adolescent pe care-l
vom întâlni în: Stormbreaker, Point Blank, Skeleton Keys. La
fel de celebre sunt şi celelalte romane ale sale; cele din seria
Diamond Brothers (The Falcon’s Malteser, Public Enemy
Number Two, South by South East), dar şi: Granny, The Devil
and his Boy, The Switch, Groosham Grange and the Unholy
Grail.

—2—
ANTHONY HOROWITZ

STORMBREAKER
Original: Stormbreaker (2000)

Primul volum al seriei

ALEX RIDER,
SUPERSPIONUL ADOLESCENT

Traducerea:
LORENA ARMULESCU

virtual-project.eu

Editura: RAO
2003

—3—
 Pentru J, N, C şi L

—4—
 VOCILE MORŢII
Când auzi soneria la ora trei dimineaţa, nu e niciodată de
bine.
Alex Rider s-a trezit de la primul zbârnâit. A deschis
imediat ochii, dar, pentru o clipă, a rămas nemişcat în pat,
întins pe spate şi lăsându-şi capul pe pernă. A auzit
deschizându-se uşa unui dormitor şi scârţâitul scării de
lemn, ca şi cum cineva ar fi coborât. Soneria a sunat a doua
oară şi atunci s-a uitat la ceasul deşteptător de alături. Trei
şi două minute dimineaţa! S-a auzit un zgomot, ca şi cum
cineva ar trage lanţul uşii de la intrare.
S-a dat jos din pat şi s-a dus la fereastra deschisă, călcând
apăsat pe covorul gros cu tălpile lui goale. Lumina lunii i se
revărsa pe piept şi pe umeri. La cei paisprezece ani ai săi,
Alex era deja bine făcut. Părul blond era tuns astfel încât
două şuviţe grele îi atârnau pe frunte. Avea ochi căprui şi
serioşi. A rămas tăcut pentru o clipă, pe jumătate ascuns în
umbră, privind afară. Afară oprise o maşină a poliţiei. De la
fereastra lui de la al doilea etaj putea zări plăcuţa neagră cu
numărul maşinii şi şepcile celor doi bărbaţi din faţa uşii.
Lumina din hol s-a aprins şi, în acelaşi timp, s-a deschis şi
uşa.
— Doamna Rider?
— Nu. Eu sunt menajera. Ce este? Ce s-a întâmplat?
— Aceasta este locuinţa domnului Rider?
— Da.
— Am putea intra…?
Alex ştia deja. Ştia din felul în care poliţiştii stăteau acolo,
încurcaţi şi descumpăniţi. Şi mai ştia şi din tonul vocii lor.
Vocile morţii… aşa le va numi altă dată. Este acel tip de voce
pe care oamenii îl au atunci când vin să te anunţe că cineva
apropiat ţie a murit.
S-a dus la uşă şi a deschis-o. I-a auzit pe cei doi ofiţeri
discutând în hol, însă doar câteva cuvinte ajungeau până la
el.
— … un accident de maşină… am chemat ambulanţa…
—5—
terapie intensivă… nimeni n-a putut face nimic… ne pare
foarte rău.
Abia peste câteva ore, în bucătărie, privind cum lumina
dimineţii se ivea încet, încet, pe străzile din vestul Londrei,
Alex îşi dădu seama ce se petrece. Unchiul lui, Ian Rider, era
mort. Conducând spre casă, maşina lui fusese lovită de un
camion pe Old Street, se răsturnase şi el murise aproape pe
loc. Nu purta centura de siguranţă, a spus poliţia. Altfel, ar
mai fi avut o şansă.
Alex se gândea acum la omul care, de când se ştia el, îi
fusese singura rudă. Nu şi-a cunoscut niciodată părinţii.
Muriseră într-un accident, un accident de avion, la câteva
săptămâni după naşterea lui. A fost crescut de fratele tatălui
său (niciodată „unchiul” – Ian Rider ura acest cuvânt) şi şi-a
petrecut cea mai mare parte a celor paisprezece ani ai săi în
aceeaşi casă din Chelsea, în Londra, între King’s Road şi râu.
Dar abia acum îşi dădea seama cât de puţine ştia despre
acest om.
Un bancher. Unii spuneau că îi semăna un pic. Ian Rider
era întotdeauna pe drum. Un om tăcut, introvertit, căruia îi
plăceau vinul bun, muzica clasică şi cărţile. Nu părea să aibă
vreodată vreo iubită… de fapt, nu avea deloc prieteni. Se
ţinea bine, nu fumase niciodată şi se îmbrăca în haine
scumpe. Dar asta nu era de ajuns. Asta nu era imaginea unei
vieţi. Era doar o eboşă.
— Te simţi bine, Alex?
În cameră intră o tânără. Să tot fi avut spre treizeci de ani,
cu o claie de păr roşcovan şi cu o faţă rotundă, băieţoasă.
Venise la Londra acum şapte ani, închiriase o cameră în casă
– în schimbul menajului şi al îngrijirii copilului – şi devenise
menajera casei şi unul dintre cei mai buni prieteni ai lui
Alex. Uneori se întreba de unde vine prescurtarea Jack.
Jackie? Jacqueline? Nici una, nici alta nu i se potriveau şi,
deşi a întrebat-o odată, n-a primit niciun răspuns.
Alex dădu din cap în semn că da, era bine.
— Ce crezi că se va întâmpla? întrebă el.
— Ce vrei să spui?
— Păi, casa. Eu. Tu.
—6—
 — Nu ştiu, ridică ea din umeri. Mă gândesc la faptul că Ian
o fi făcut vreun testament. O fi lăsat vreo indicaţie.
— Poate ar trebui să ne uităm prin biroul lui.
— Da. Dar nu azi, Alex. S-o luăm pas cu pas.
Biroul lui Ian era o încăpere care se întindea de-a lungul
întregii case, la ultimul etaj. Era singura cameră mereu
încuiată – Alex fusese acolo doar de trei ori şi niciodată
singur. Când era mai mic, îşi închipuia că ar putea fi ceva
ciudat pe acolo; vreo maşină a timpului sau vreun OZN. Dar
erau numai un birou cu o masă de scris, vreo două rafturi de
dosare, sertare pline de hârtii şi de cărţi. Chestii legate de
bancă – zicea Ian. Chiar şi aşa, voia să meargă acolo sus
chiar acum. Pentru că niciodată nu-i fusese permis.
— Poliţia a zis că nu purta centura de siguranţă.
Se întoarse spre Jack. Ea aprobă:
— Da, aşa au zis.
— Nu ţi se pare ciudat? Doar ştii ce grijuliu era.
Întotdeauna purta centura de siguranţă. Se întâmpla să nu
mă ducă nici până la colţ, dacă nu-mi fixam centura.
Jack se gândi o clipă, apoi ridică din umeri.
— Mda, e ciudat, zise. Dar aşa trebuie să fi fost. De ce ar fi
minţit poliţia?

Ziua trecea cu greu. Alex nu se duse la şcoală, deşi, în

secret, şi-ar fi dorit. Ar fi preferat să se întoarcă la viaţa
normală, de zi cu zi – la sunetul clopoţelului, la mulţimea de
figuri cunoscute – în loc să stea aici, izolat în casă. Dar
trebuia să primească vizitatorii, care au venit de dimineaţa
până spre seară.
Au fost cinci. Un avocat care nu ştia nimic despre vreun
testament, dar care părea să fi fost angajat pentru
organizarea funeraliilor. Un organizator de funeralii, ce
fusese adus de avocat. Un vicar – înalt, în vârstă – care părea
dezamăgit că Alex nu se arăta mai necăjit. O vecină de peste
stradă – cum naiba aflase că murise? Şi, în sfârşit, cineva de
la bancă.
— Noi toţi, cei de la Royal & General suntem profund
şocaţi, a zis.
—7—
 Să fi avut treizeci şi ceva de ani, purta un costum de
poliester şi o cravată de la Marks & Spencer. Avea acel tip de
figură pe care o uiţi chiar în timp ce o priveşti şi s-a prezentat
drept Crawley, de la Personal.
— Dacă putem să ajutăm cu ceva…
— Ce se va întâmpla acum? întrebă Alex a doua oară în
aceeaşi zi.
— Să nu ai nicio grijă, a zis Crawley. Banca se va ocupa de
toate. Asta e treaba mea. Lasă totul pe seama mea.
Ziua se sfârşi. Alex îşi omorî vreo două ore jucându-se
Nintendo 64 şi s-a simţit un pic vinovat când Jack l-a prins.
Dar ce altceva să fi făcut? Mai târziu, l-a luat cu ea la un
Burger King. Era bucuros să iasă din casă, dar abia dacă şi-
au spus câte ceva. Alex era de părere că Jack trebuia să se
întoarcă în America. Nu putea, categoric, rămâne în Londra
pentru totdeauna. Şi cine va avea grijă de el? Conform legii,
era prea mic pentru a-şi purta singur de grijă. Viitorul lui
părea aşa de incert, că prefera să nu vorbească despre asta.
De fapt, prefera să nu vorbească deloc.
Apoi a sosit şi ziua înmormântării, când Alex s-a trezit
îmbrăcat într-o jachetă neagră, pregătindu-se să plece cu o
maşină neagră care venise nu se ştie de unde, înconjurat de
oameni pe care nu-i văzuse niciodată în viaţa lui. Ian Rider a
fost înmormântat în cimitirul Brompton, pe aleea Fulham,
chiar în umbra stadionului de fotbal Chelsea, şi Alex îşi dădu
seama unde ar fi vrut să fie în acea după-amiază de miercuri.
Veniseră aproape treizeci de oameni, dar abia dacă
recunoscuse pe vreunul dintre ei. Mormântul era săpat chiar
lângă aleea care străbătea cimitirul de la un capăt la altul şi,
când slujba începu, apăru şi un Rolls-Royce, uşa din spate
se deschise şi din el coborî un bărbat. Alex îl privi cum
înaintează şi cum se opreşte. Deasupra, un avion care se
îndrepta spre Heathrow acoperi pentru câteva clipe soarele.
Se cutremură. Era ceva cu acest nou-venit, ceva care făcea
să i se furnice pielea.
Şi, cu toate astea, nu era ceva cu totul ieşit din comun.
Costum gri, păr cenuşiu, buze cenuşii şi ochi cenuşii. Avea o
faţă inexpresivă, ochii, în spatele ramelor pătrăţoase ale
—8—
ochelarilor fumurii, complet goi. Poate asta era ceea ce-l
tulburase pe Alex. Oricine ar fi fost acest om, părea să aibă
mai puţină viaţă în el decât oricine altcineva din acest
cimitir. Indiferent dacă se afla deasupra sau sub pământ.
Cineva îl bătu pe umăr şi, când se întoarse, îl văzu pe
domnul Crawley venind lângă el.
— Acesta este domnul Blunt, murmură directorul de la
Personal. E directorul băncii.
Privirea lui Alex trecu dincolo de domnul Blunt, spre Rolls-
Royce. Alţi doi bărbaţi îl însoţeau, din care unul era şoferul.
Purtau costume identice şi, deşi nu era o zi chiar însorită,
ochelari de soare. Amândoi urmăreau slujba cu aceeaşi mină
serioasă. Alex se uită din nou la Blunt şi apoi la ceilalţi care
veniseră la cimitir. Chiar îl cunoscuseră pe Ian Rider? De ce
nu îl văzuse pe niciunul dintre ei până acum? De ce i se
părea aşa greu de crezut că măcar unul dintre ei lucra
pentru bancă?
— … un om bun, un patriot. Ne va lipsi.
Vicarul îşi termină cuvântarea de adio. Lui Alex i se părea
bizar că vicarul alesese tocmai aceste cuvinte. Patriot? Asta
înseamnă că-şi iubea patria. Dar, din câte ştia, Ian Rider
abia dacă îşi petrecea ceva timp în ea. În mod clar, nu fusese
niciodată unul dintre cei care să ridice steagul Marii Britanii.
S-a uitat în jur sperând s-o zărească pe Jack, dar a văzut în
schimb că Blunt îşi făcea drum către el, păşind cu grijă pe
lângă mormânt.
— Tu trebuie să fii Alex.
Directorul era doar un pic mai înalt decât el. De aproape,
pielea lui părea complet lipsită de naturaleţe. Putea fi făcută
din plastic.
— Eu sunt Alan Blunt, a zis. Unchiul tău vorbea deseori
despre tine.
— Ciudat, zise Alex. Mie nu mi-a pomenit niciodată de
dumneavoastră.
Buzele cenuşii i se mişcau repede:
— Ne va lipsi. A fost un om bun.
— Cu ce se ocupa? Niciodată n-a vorbit despre munca lui.
Dintr-odată apăru şi Crawley:
—9—
 — Unchiul tău a fost director la Finanţe Internaţionale,
Alex, îi zise el. Era responsabil cu filialele noastre din
străinătate. Cred că ştiai asta.
— Ştiu că se deplasa mult, zise Alex. Şi ştiu că era şi foarte
atent. Cum ar fi în privinţa centurilor de siguranţă.
— Ei, din păcate, nu a fost destul de atent.
Ochii lui Blunt, măriţi de lentilele groase ale ochelarilor, se
intersectară cu ai lui şi, pentru o clipă, Alex se simţi ţintuit la
pământ, ca o insectă sub microscop.
— Sper să ne mai vedem.
Blunt plecă. Îşi atinse uşor obrazul cu unul dintre degetele
sale cenuşii.
— Mda…
Apoi se întoarse şi se îndreptă spre maşină.
S-a întâmplat chiar când să urce în Rolls-Royce. Şoferul se
aplecase să deschidă portiera din spate şi haina i s-a
desfăcut, lăsând să i se vadă cămaşa de dedesubt. Şi nu doar
cămaşa. Bărbatul purta un toc de piele cu un pistol automat
înăuntru. Alex a văzut asta chiar dacă omul, dându-şi
seama, s-a îndreptat repede şi şi-a tras haina peste piept.
Blunt a văzut şi el. S-a întors şi l-a privit din nou pe Alex.
Ceva foarte asemănător unei emoţii i-a însufleţit chipul. Apoi
a intrat în maşină, portiera s-a închis şi au dispărut.
O armă la înmormântare! De ce? De ce ar purta directorii
de bănci arme?
— Hai să plecăm de aici, îi spuse Jack, care apăruse dintr-
odată lângă el. Cimitirele îmi dau fiori.
— Da. Şi câţiva nemernici tocmai au plecat1, a murmurat
Alex.
Au părăsit locul în linişte şi s-au îndreptat spre casă.
Maşina care-i adusese la înmormântare încă îi aştepta, dar
au ales să meargă pe jos. Plimbarea le-a luat vreo
cincisprezece minute. Cum au dat colţul, Alex a băgat de
seamă că, în faţa casei, era parcată o camionetă dintre cele
folosite pentru mutări, pe care scria STRYKER & SON.

1 Joc de cuvinte: creep (engl.) = „fior”, dar şi „nemernic” (n.tr.).

— 10 —
 — Ce fac ăia…? începu el.
În aceeaşi clipă, camioneta se puse în mişcare, cu roţile
alunecând aiurea pe asfaltul străzii.
În timp ce Jack descuia uşa de la intrare, Alex nu zise
nimic, dar, când ea se duse la bucătărie să pregătească nişte
ceai, aruncă o privire prin casă. O scrisoare care fusese pe
masă acum era pe jos. O uşă care fusese întredeschisă, acum
era închisă. Lucruri mărunte, dar ochilor lui Alex nu le scăpa
nimic. Cineva fusese în casă. Era aproape sigur.
Dar nu fu absolut sigur până nu urcă la ultimul etaj. Uşa
de la birou, care era tot timpul încuiată, acum era descuiată.
O deschise şi intră. Camera era goală. Ian Rider era dus şi tot
aşa şi toate lucrurile lui. Dulapurile, rafturile, sertarele… tot
ce i-ar fi putut spune ceva despre munca celui mort
dispăruse.
— Alex…! îl strigă Jack de jos.
Alex aruncă o ultimă privire prin camera interzisă,
gândindu-se din nou la omul care lucrase odată aici. Apoi
închise uşa şi se întoarse jos.

— 11 —
 RAIUL MAŞINILOR
Trecând de Podul Hammersmith, Alex părăsi râul şi goni
cu bicicleta în josul dealului, spre Şcoala Brookland.
Bicicleta era o Condor Junior Roadracer, făcută pe comandă
pentru el, când împlinise doisprezece ani. Era o bicicletă
pentru adolescenţi cu un ghidon Reynolds 531 redus, dar
roţile erau la mărimea lor normală, aşa că putea alerga cu
viteză şi fără a întâmpina o rezistenţă prea mare. Depăşi
repede un Mini şi intră pe porţile şcolii. Îi va părea rău, când
va creşte, după bicicletă. De doi ani devenise aproape o parte
din el.
O încuie cu două lacăte în grilajul pentru biciclete şi
traversă curtea. Brookland era o şcoală nouă, din cărămizi
roşii şi din sticlă, modernă şi urâtă. Alex ar fi putut să se
ducă la oricare altă şcoală bună, particulară, în cartierul
Chelsea chiar, dar Ian Rider a hotărât să-l înscrie aici. A zis
că va fi pentru el mai mult decât o provocare.
Avea matematică prima oră. Când Alex intră în clasă,
profesorul, domnul Donovan, scria deja o ecuaţie complicată
pe tablă. Înăuntru era cald, lumina soarelui se revărsa prin
ferestrele care se întindeau din plafon până-n podea,
proiectate de nişte arhitecţi care ar fi trebuit să-şi cunoască
mai bine meseria. Se aşeză în spatele clasei şi se întrebă cum
avea să facă faţă lecţiei. Cum naiba ar putea să se gândească
la algebră când îi treceau atâtea chestii prin cap?
Arma de la înmormântare. Felul cum l-a privit Blunt
Camioneta de la STRYKER & SON. Biroul gol. Şi cea mai cea:
acel amănunt care nu voia să dispară – centura de siguranţă.
Ian Rider nu purtase centura!
Dar bineînţeles că o purtase!
Ian Rider nu era omul care să dea sfaturi. Întotdeauna
fusese de părere ca Alex să ia singur decizii. Mai puţin în
privinţa centurii de siguranţă: avea această obsesie! Cu cât
se gândea mai mult, cu atât Alex credea mai puţin în acest
accident. O coliziune la o intersecţie. Dintr-odată îşi dori să
vadă maşina. Cel puţin aşa şi-ar da cât de cât seama ce s-a
— 12 —
întâmplat şi i-ar confirma faptul că Ian Rider chiar a murit
într-un accident.
— Alex?
Alex îşi ridică privirea şi îşi dădu seama că toată lumea se
uita la el. Domnul Donovan tocmai îl întrebase ceva. Aruncă
rapid o privire pe tablă.
— Da, domnule, zise, x este şapte şi y este cincisprezece.
Profesorul zâmbi:
— Da, Alex, ai perfectă dreptate. Dar, de fapt, te rugasem
să deschizi fereastra.
Nu se ştie cum, dar făcu totuşi faţă până la sfârşitul zilei,
iar în clipa în care se sună pentru ultima oară, se hotărî. În
timp ce toată lumea se îndrepta spre ieşire, el porni spre
secretariat şi ceru un exemplar din Pagini Aurii.
— Ce cauţi? îl întrebă secretara.
Jane Bedfordshire era o tânără de peste douăzeci de ani
care întotdeauna avusese o slăbiciune pentru Alex.
— Cimitirul de maşini… aruncă el o privire peste foile
cărţii. Dacă o maşină a avut un accident lângă Old Street, ar
depozita-o undeva în apropiere, nu?
— Bănuiesc.
— Pe-aici, pe undeva…
Alex dădu de lista cimitirelor de maşini, intitulată „maşini
dezmembrate”. Dar erau o groază, întinzându-se pe patru
pagini şi ceva…
— Îţi trebuie pentru un proiect la şcoală? îl întrebă
secretara.
Ştia că lui Alex tocmai îi murise o rudă, dar nu ştia în ce
fel.
— Mda, cam aşa… Alex citea adresele, dar nu-i spuneau
nimic.
— Asta e chiar lângă Old Street.
Domnişoara Bedfordshire puse degetul pe colţul paginii.
— Stai aşa! Alex trase catalogul mai aproape de el şi se
uită la anunţul de sub cel ales de secretară.

— 13 —
 — Asta e în Vauxhall, zise domnişoara Bedfordshire. Nu e
prea departe…
— Ştiu.
Dar Alex recunoscuse numele. J. B. Stryker. Îşi aminti de
camioneta pe care-o văzuse în faţa casei în ziua funeraliilor.
STRYKER & SON. Bine, s-ar putea să fie o coincidenţă, dar
în mod cert era un început. A închis cartea.
— La revedere, domnişoară Bedfordshire!
— Ai grijă cum mergi cu bicicleta!
Secretara se uită la Alex cum se îndepărta, întrebându-se
de ce zisese asta. Poate că văzuse ceva în ochii lui. Întunecaţi
şi serioşi, aveau ceva ameninţător în ei. Apoi sună telefonul
şi, imediat cum se întoarse la treabă, uită de Alex.
J. B. Stryker’s era un pătrat de teren viran în spatele
şinelor de tren care ieşeau din Gara Waterloo. Curtea era
împrejmuită cu un gard înalt de cărămidă care se termina cu
o bordură de cioburi de sticlă şi de sârmă electrică. Două
porţi de lemn erau întredeschise şi, din partea cealaltă a
drumului, Alex putu zări un grilaj cu o fereastră de siguranţă
şi, dincolo de ea, maşini dezmembrate, aşezate claie peste
grămadă, aproape să se prăbuşească. Tot ce era de valoare
fusese înlăturat şi doar caroseriile de metal aşteptau, una
peste alta, să fie strivite în zdrobitor.
Era şi un paznic lângă grilaj, care citea The Sun. În
depărtare, o macara se trezi la viaţă şi trânti cu un zgomot
infernal un Ford Mondeo dărâmat, apoi cupa ei de metal îi
sfărâmă complet geamurile, îl apucă şi îl transportă mai
departe. Un telefon sună undeva, dincolo de grilaj şi paznicul
se întoarse să răspundă. Asta îi fu de ajuns lui Alex.
Ţinându-şi bicicleta alături, se strecură repede pe poartă.
Era plin de gunoaie şi moloz. Mirosea greu a motorină şi se
— 14 —
auzea continuu zgomotul asurzitor al motoarelor. Alex
urmări cum macaraua trânteşte o altă maşină, o potriveşte
într-o gheară şi îi dă drumul în presă. Pentru o clipă, maşina
se sprijini pe două rampe, apoi acestea se ridicară şi
răsturnară maşina într-o cală a conteinerului. Manipulantul,
aşezat într-o cabină de sticlă la capătul presei, apăsă un
buton şi aerul se umplu de un fum negru şi gros. Rampele se
închiseră peste maşină ca o insectă imensă care-şi strângea
aripile. S-a auzit un zgomot teribil până când maşina a fost
complet distrusă, până ce n-a mai fost decât de forma şi de
mărimea unui covor răsucit. Apoi manipulantul prinse
maşina din nou în gheară până când nu se mai văzu nimic
din forma unei maşini, ci doar ceva ca o pastă metalică tăiată
în bucăţi de o lamă ascunsă. Feliile se zdrobiră de pământ.
Lăsându-şi bicicleta proptită de perete, Alex alergă mai
departe în curte, ascunzându-se după dărâmături. Cu
zgomotul de la maşini, nu era nicio şansă să-l audă cineva,
dar se temea încă să nu fie văzut. Renunţă să-şi mai ţină
respiraţia şi îşi trecu o mână murdară peste faţă. Ochii îi
lăcrimau de la fumul de motorină. Aerul era la fel de îmbâcsit
ca pământul pe care călca.
Când tocmai începuse să regrete că venise, îl văzu. BMW-
ul unchiului său, parcat câţiva metri mai încolo. La prima
vedere, părea absolut în regulă, caroseria nu era nici măcar
zgâriată. În mod cert, nu era posibil ca această maşină să fi
fost implicată într-o coliziune fatală cu un camion sau cu
altceva. Dar era maşina unchiului său. Alex recunoscu
numărul. Se apropie în grabă şi văzu că totuşi maşina era
avariată. Apărătoarea de vânt fusese spartă, de-a lungul
ambelor geamuri de pe o parte. Alex trecu pe partea cealaltă
şi înlemni.
Ian Rider nu murise în accident. Era clar ce îl omorâse,
chiar şi pentru cineva care nu mai văzuse vreodată aşa ceva:
o puzderie de gloanţe nimeriseră maşina din plin pe partea
şoferului, îi spărseseră roata din faţă, sfărâmaseră parbrizul
în mii de cioburi şi loviseră şi geamurile laterale. Alex îşi
trecu degetele peste găurile gloanţelor. Simţi fierul rece sub
degetele lui. Deschise portiera şi se uită înăuntru. Fotoliile
— 15 —
din faţă, acoperite cu piele de culoare gri-închis, erau pline
de cioburi şi murdare de pete de un maro-închis. N-avea
nevoie să întrebe de unde erau petele… putea vedea totul!
Arma, gloanţele zburând spre maşină, pe Ian Rider
zbătându-se pe scaunul şoferului…
Dar de ce? De ce să omori un director de bancă? Şi de ce
ar fi ucigaşul acoperit acum? Poliţia era cea care le adusese
vestea, deci trebuie să facă şi ea parte din afacere. Au minţit
cu bună ştiinţă? Nimic din toate astea n-avea niciun sens!
— Ar fi trebuit să scapi de asta de acum două zile deja!
Scapă acum!
Maşinile se opriseră pentru o clipă. Dacă n-ar fi fost acea
clipă de linişte, Alex nu i-ar fi putut auzi venind. Se uită
repede peste volan şi apoi din nou afară. Erau doi, amândoi
în salopete. Alex avea impresia că-i mai văzuse undeva. Da,
la înmormântare. Unul era şoferul, omul pe care-l văzuse
purtând o armă. Era sigur.
Oricine ar fi fost, erau la câţiva metri de maşină, vorbind
aproape în şoaptă. Mai aveau câţiva paşi şi erau lângă el.
Fără să se gândească prea mult, Alex se ascunse în singurul
loc unde putea: chiar în maşină! Trase uşa cu piciorul şi o
închise imediat. Apoi maşinile începură să vuiască din nou şi
nu-i mai putu auzi. Nici nu îndrăzni să ridice privirea. O
umbră trecu peste geamul maşinii şi cei doi se îndepărtară.
Era salvat.
Dar ceva lovi BMW-ul cu atâta putere, că Alex scoase un
strigăt de spaimă, corpul îi fu zgâlţâit ca de cutremur şi
azvârlit pe bancheta din spate. În acelaşi timp, capota se
sparse şi trei gheare uriaşe de metal trecură prin caroseria
maşinii ca o furculiţă prin albuşul de ou, lăsând praful şi
lumina soarelui să intre în maşină. Una dintre gheare era
chiar deasupra capului său, încă un pic şi i l-ar fi zdrobit.
Scoase un urlet de groază când văzu sângele ţâşnind în faţa
ochilor, încercă să se mişte cumva, dar fu azvârlit pentru a
doua oară în spate şi maşina începu să se ridice de la
pământ şi să penduleze în aer.
Nu putea să se mişte, nu vedea nimic. Dar i se făcu dintr-
odată rău când maşina fu trasă prin aer într-o mişcare de
— 16 —
arc. Era prinsă în gheara macaralei. Aveau de gând s-o
distrugă! Cu el înăuntru!
Încercă să se ridice, să se arunce pe una din ferestre. Dar
gheara macaralei deja nivelase capota, prinzându-i piciorul
stâng, poate chiar rupându-i-l, cine mai putea şti, nu mai
simţea nimic. Ridică o mână şi împinse puternic geamul din
spate, dar nu-l putea sparge şi, chiar dacă muncitorii s-ar fi
uitat în direcţia BMW-ului, n-ar fi putut vedea nimic
înăuntru. Raita prin curtea cimitirului de maşini avea să se
sfârşească cu oasele rupte, când macaraua va aşeza maşina
pe rampele de fier ale presei. Alex încercă să-şi alunge răul şi
disperarea şi să se gândească la ce are de făcut. Văzuse cum
se distruge o maşină cu câteva minute mai devreme. În orice
moment operatorul avea să-şi termine treaba. Maşinăria era
un Lefort Shear, o ghilotină ceva mai înceată. La o apăsare
de buton, cele două aripi vor apăsa maşina cu o presiune de
cinci sute de tone. Maşina, cu Alex înăuntru, ar fi distrusă
complet, nici măcar n-ar mai putea fi recunoscută. După
care metalul – şi carnea – vor fi tăiate în bucăţele. Nimeni nu
va şti niciodată ce s-a întâmplat…
Încerca din toate puterile să se elibereze. Dar capota era
prea jos. Piciorul şi o parte din spate îi erau prinse. Apoi totul
dispăru şi se simţi căzând în beznă. Rampele se ridicară.
BMW-ul alunecă şi căzu câţiva metri în cală. Simţi toată
caroseria strângându-se în jurul lui. Geamul din spate se
sparse şi cioburile zburară pe lângă capul lui, praful şi fumul
de motorină intrându-i în nas şi în ochi. Abia dacă mai vedea
o dâră de lumină, dar, privind în spate, văzu capătul uriaş de
oţel al pistonului care urma să împingă ce mai rămăsese din
maşină prin orificiul de ieşire din partea opusă.
Lefort Shear-ul îşi schimbă poziţia şi se pregătea pentru
lovitura finală. Aripile de metal se zguduiră. În câteva
secunde, amândouă ar fi mototolit BMW-ul ca pe o pungă de
hârtie.
Alex trase cu toată forţa şi se miră când reuşi să-şi
elibereze piciorul. Durase o secundă, probabil, o nepreţuită
secundă, să facă acest lucru. Când maşina căzu în cală,
ateriză pe o parte. Capota se mai deformă o dată… suficient
— 17 —
cât să-l elibereze. Mâna orbecăi după uşă, dar bineînţeles că
era în zadar. Uşile erau prea înţepenite. Nu se vor mai
deschide niciodată. Geamul din spate! În lipsa geamului, s-ar
putea târî prin rama lui, doar dacă se mişcă îndeajuns de
repede…
Aripile se puseră în mişcare. BMW-ul scoase un zgomot ca
şi cum doi pereţi de oţel l-ar fi zdrobit fără oprire. Geamurile
crăpară dintr-odată şi osiile roţilor se rupseră, făcând un
zgomot ca de trăsnet! Era din nou întuneric. Alex se uită
repede la ce mai rămăsese din bancheta din spate. Deasupra
lui putea zări un singur triunghi de lumină micşorându-se
din ce în ce mai mult. Cu toată puterea, se trase în faţă,
găsind un punct de sprijin în maneta schimbătorului de
viteze. Simţi greutatea celor doi pereţi apăsându-l. În spatele
lui, maşina nu mai era o maşină, ci pumnul unui monstru
hidos încercând să prindă insecta care tocmai devenise…
Umerii îi trecură prin spărtura în formă de triunghi, afară,
în lumină. Dar picioarele îi erau încă înăuntru. Dacă piciorul
i se va prinde de ceva, va fi tăiat în două imediat. Alex urlă
cât putu şi îşi trase genunchiul. Picioarele ieşiră, în sfârşit,
apoi tălpile, dar în ultima clipă, pantoful îi fu prins în
spărtura care tocmai se închidea şi dispăru înapoi în maşină.
Alex îşi închipui cum aude pielea rupându-se, dar era
imposibil să audă aşa ceva cu adevărat. Căţărându-se pe
platforma neagră şi unsuroasă din spatele presei, se
dezmetici un pic şi reuşi să stea în picioare.
Era faţă în faţă cu un burtos atât de gras, că abia încăpea
în cabina Lefort Shear-ului. Burta îi era lipită de geam,
umerii de colţuri. O ţigaretă atârna de colţul buzei de jos, aşa
cum rămăsese cu gura căscată şi cu ochii holbaţi. În faţa lui
era un băiat în zdrenţele a ceea ce fusese cândva o uniformă
şcolară. O mânecă de la haină i se rupsese de tot şi atârna
într-o parte, murdară de ulei şi de sânge. Până să-şi revină
operatorul şi să oprească maşinăria îngrozitoare, Alex plecase
deja.
Sări de pe marginea Lefort Shear-ului pe o parte a presei,
aterizând pe piciorul încălţat. Era conştient că sunt bucăţi de
metal zgrunţuroase împrăştiate peste tot. Dacă nu era atent,
— 18 —
se va tăia la piciorul desculţ. Bicicleta era tot acolo, rezemată
de perete şi se apropie încet de ea, nevenindu-i să creadă. În
spatele lui auzi deschizându-se uşa cabinei şi vocea
operatorului dând alarma. În acelaşi timp, un altul fugi
oprindu-se între Alex şi bicicletă. Era şoferul, omul de la
înmormântare. Faţa, schimonosită de încruntare, era teribil
de urâtă. Păr slinos, ochi apoşi, palid, piele fără viaţă.
— Ce dracu cauţi…? începu el şi îşi strecură imediat mâna
în haină. Alex îşi aminti de armă şi, în aceeaşi clipă, fără să
se mai gândească, trecu la acţiune.
Începuse să înveţe karate de când avea şase ani. Într-o
după-amiază, fără nicio explicaţie, Ian Rider l-a luat la un
club din cartier pentru prima lui lecţie şi, de atunci, se ducea
acolo în fiecare săptămână. De-a lungul anilor, a trecut prin
diverse grade ca discipol – Kyu. Dar abia anul trecut a
obţinut primul Dan şi centura neagră. Când a început şcoala
la Brookland, felul în care arăta şi accentul au atras imediat
atenţia şmecherilor de acolo. Trei de vreo şaisprezece ani. L-
au prins odată la colţ, în spatele grilajului de biciclete.
Întâlnirea a durat mai puţin de un minut şi, în urma ei, unul
dintre băieţi a renunţat la Brookland, iar ceilalţi doi nu s-au
mai luat de cineva vreodată.
Acum Alex îşi ridică un picior, se întoarse cu tot corpul şi
lovi. Lovitura în spate – Ushiro-geri – se spune că e cea mai
ucigătoare în karate. Piciorul i se opri în abdomenul
bărbatului cu atâta forţă, că acesta nici nu avu timp să
scoată vreun sunet. Luat prin surprindere, ochii îi ieşiră din
orbite şi gura îi rămase pe jumătate deschisă. După care, cu
mâna încă pe jumătate afundată în haină, se prăbuşi la
pământ.
Alex sări peste el, se repezi la bicicletă şi se aruncă pe ea.
Departe, un al treilea alerga după el. Auzea doar strigătul
„Stai!” Se auzi apoi un scrâşnet şi un glonţ zbură pe lângă el.
Alex strânse ghidonul şi pedală cât putu de repede. Bicicleta
ţâşni peste grămada de moloz afară, pe porţi. Se mai uită o
dată în spate. Nu-l urmărea nimeni.
Cu un pantof în picior şi cu unul lipsă, cu hainele ferfeniţă
şi murdar din cap până-n picioare de ulei şi de sânge, Alex
— 19 —
ştia că trebuia să arate cam ciudat. Dar apoi îşi aminti de
ultimele secunde din maşinăria infernală şi se relaxă. Ar fi
putut să arate cu mult mai rău.

— 20 —
 ROYAL & GENERAL
A doua zi sună cineva de la bancă.
— Sunt John Crawley. Îţi aminteşti de mine? Directorul de
Personal de la Royal & General. Ne gândeam să te invităm să
treci pe aici.
— Să trec? Alex era pe jumătate îmbrăcat, gata de şcoală.
— Azi după-amiază. Am găsit nişte documente ale
unchiului tău. Trebuie să vorbim… despre situaţia ta.
Era oare ceva ciudat, ceva uşor ameninţător în vocea
bărbatului sau i se părea lui?
— La ce oră? întrebă Alex.
— Poţi la patru şi jumătate? Suntem pe strada Liverpool.
Putem trimite un taxi…
— Voi veni, zise Alex. Voi lua metroul.
Închise.
— Cine era? întrebă Jack din bucătărie.
Pregătea micul dejun pentru amândoi, deşi grija cu privire
la cât timp va mai rămâne cu Alex era din ce în ce mai mare.
Salariul nu-i fusese plătit. Avea doar bani din buzunarul ei
pentru mâncare şi pentru întreţinere. Mai rău, viza îi era pe
terminate. În curând, nici nu va mai avea voie să rămână în
ţară.
— Erau de la bancă.
Alex intră, îmbrăcat în uniforma lui nou-nouţă. Nu-i
povestise ce se întâmplase la cimitirul de maşini. Nu-i
spusese nici măcar despre biroul gol. Jack avea destule pe
cap.
— Mă duc acolo azi după-amiază.
— Vrei să vin cu tine?
— Nu, mă descurc.
Ieşi din staţia de metrou Liverpool, chiar după patru şi un
sfert, tot în uniforma lui: jachetă albastru-închis, pantaloni
gri, cravată cadrilată. Găsi repede banca. Royal & General
ocupa o clădire veche, cu steagul Marii Britanii fluturând pe
la al cincisprezecelea etaj. Se vedea firma, mare, lângă uşa de
la intrare şi o cameră de filmat, învârtindu-se încet deasupra
— 21 —
trotuarului.
Alex se opri în faţa ei. Pentru o clipă se întrebă dacă nu era
o greşeală să intre. Dacă banca era într-un fel responsabilă
de moartea lui Ian Rider, poate l-au chemat aici să i-o
aranjeze şi pe a lui. Nu! Banca nu l-ar ucide. Intră.
Într-un birou de la etajul al şaptesprezecelea, imaginea de
pe monitorul de siguranţă sclipi de câteva ori intermitent, iar
imaginea se schimbă de la camera de pe stradă, camera #1
pe camera #2 şi #3 şi Alex trecu de la lumina de afară la
umbrele reci dinăuntru. Un bărbat care stătea în spatele
unui birou apăsă pe un buton şi mări imaginea până când
faţa lui Alex umplu monitorul.
— Aşadar, a venit, murmură şeful băncii.
— Ăsta e băiatul?
Cea care întrebase era o femeie între două vârste. Avea un
cap ciudat, rotund ca o roşie, iar părul ei negru arăta de
parcă ar fi fost tăiat cu o foarfecă boantă şi un castron
răsturnat. Cu ochi mai degrabă negri. Purta un costum gri
pretenţios şi sugea o bomboană de mentă.
— Nu te mai gândeşti, Alan? Eşti sigur de chestia asta?
Alan Blunt dădu din cap:
— O, da. Foarte sigur. Ştii ce ai de făcut?
Această ultimă întrebare era pentru şofer, care stătea
inconfortabil, uşor aplecat. Avea o faţă albă ca de cretă.
Rămăsese aşa chiar de când încercase să-l oprească pe Alex
în curtea cimitirului de maşini.
— Da, domnule, spuse.
— Atunci ce mai stai? zise Blunt, nedezlipindu-şi ochii de
pe monitor.
În Recepţie, Alex a întrebat de John Crawley şi s-a aşezat
pe o sofa de piele, întrebându-se vag de ce intră şi ies atât de
puţini oameni. Recepţia era largă şi aerisită, cu o podea de
marmură maro, trei lifturi într-o parte şi, deasupra biroului,
o grămadă de ceasuri arătând ora în fiecare oraş important al
lumii. Dar putea fi sala de recepţie a… orice altceva. A unui
spital. A unei săli de concerte. Poate chiar şi a unui vas de
croazieră. Locul chiar nu avea o identitate.
Uşa unuia dintre lifturi se deschise şi din el ieşi Crawley în
— 22 —
costumul lui obişnuit, dar cu altă cravată.
— Scuză-mă că te-am lăsat să aştepţi, Alex, zise. Ai venit
direct de la şcoală?
Alex se ridică în picioare, dar nu zise nimic, lăsându-şi
uniforma să răspundă în locul lui.
— Să mergem la mine în birou, zise Crawley. Îi făcu semn:
Să luăm liftul.
Alex nu observă a patra cameră de luat vederi, pe cea din
interiorul liftului, care era ascunsă de cealaltă parte a oglinzii
duble ce acoperea peretele din spatele lor. Nu văzuse nici
măcar aparatul de securitate bazat pe verificarea
temperaturii, aproape de cameră. Dar această a doua
maşinărie se uita în acelaşi timp la el şi prin el cum stătea
acolo, transformându-i imaginea într-o masă pulsantă de
culori, niciuna dintre ele nefiind însă culoarea specifică
vreunui pistol sau al vreunui cuţit ascuns. Cât ai clipi,
maşina transmise informaţiile unui computer care le evaluă
pe loc şi trimise înapoi propriul semnal, la circuitele care
controlau liftul. E în regulă. E neînarmat. Continuaţi până la
etajul al cincisprezecelea.
— Am ajuns.
Crawley zâmbi şi îl conduse pe Alex într-un coridor lung cu
o podea de lemn, neacoperită de vreun covor şi modern
luminat. De-o parte şi de alta, uşi pe care atârnau picturi în
rame, tablouri abstracte în culori strălucitoare.
— Biroul meu e chiar aici, arătă Crawley.
Trecuseră de trei uşi când Alex se opri. Fiecare uşă avea o
plăcuţă cu câte un nume pe ea şi pe acesta îl recunoscuse –
1504: Ian Rider. Litere albe pe plastic negru
Crawley dădu trist din cap:
— Da. Aici a lucrat unchiul tău. Ne va lipsi.
— Pot intra? întrebă Alex.
Crawley păru luat prin surprindere:
— De ce vrei să intri?
— M-ar interesa să văd unde a lucrat.
— Îmi pare rău. Uşa a fost încuiată şi nu am cheia. Altă
dată, poate.
Dădu din nou din mâini. Se folosea de mâini ca un
— 23 —
magician, de parcă era gata să scoată un evantai de cărţi de
joc.
— Biroul meu e următorul. Chiar aici.
Erau în 1505. Era o cameră largă cu trei ferestre care
dădeau spre staţia de metrou. Flutura ceva roşu şi albastru
afară şi Alex îşi aminti de steag. Era arborat chiar lângă
biroul lui Crawley. Înăuntru, era un birou şi un scaun, două
canapele, un frigider într-un colţ, iar pe pereţi câteva
tablouri. Un birou tipic de birocrat. Perfect pentru un
birocrat plicticos.
— Te rog, Alex. Ia loc, zise Crawley. Se apropie de frigider:
Pot să-ţi ofer ceva de băut?
— Aveţi Coca-Cola?
— Da. Crawley deschise o cutie şi umplu un pahar, apoi i-l
întinse lui Alex: Gheaţă?
— Nu, mulţumesc.
Alex luă o înghiţitură. Nu era Cola. Nu era nici măcar
Pepsi. Recunoscu gustul prea dulce, insuportabil de dulce al
unui fel de cola de la supermarket şi-şi dori să fi cerut apă.
— Deci, despre ce e vorba?
— Despre testamentul unchiului tău…
Telefonul sună şi cu o mână, cealaltă era pentru „scuză-
mă”, Crawley răspunse. Vorbi câteva secunde şi închise.
— Iartă-mă, Alex, dar trebuie să mă întorc jos, la Recepţie.
Te superi?
— Nicio problemă.
Alex se aşeză pe sofa.
— Mă întorc în cinci minute.
Cu un ultim gest de scuze, Crawley părăsi încăperea.
Alex aşteptă câteva secunde. Răsturnă cola în ghiveciul
unei flori şi se ridică în picioare. Se apropie de uşă şi ieşi din
nou în coridor. La celălalt capăt văzu o femeie cu un vraf de
hârtii în braţe apărând şi apoi dispărând pe o uşă. Nici urmă
de Crawley. Repede, Alex se duse la uşa 1504 şi încercă s-o
deschidă. Dar Crawley spusese adevărul. Era încuiată.
Alex se întoarse în biroul lui Crawley. Ar fi dat totul să
poată sta câteva minute în biroul lui Ian Rider. Cineva credea
că slujba celui mort fusese suficient de importantă pentru a
— 24 —
nu-i fi dezvăluită. Intraseră în casă şi luaseră tot ce găsiseră
în birou. Poate că uşa de alături i-ar putea spune de ce. În ce
era băgat Ian Rider? Şi pentru ce anume fusese ucis?
Alex se duse la fereastră şi privi steagul care flutura la
jumătatea distanţei dintre birourile 1504 şi 1505. Dacă ar
putea ajunge la el, ar putea sări pe bordură şi apoi să
păşească de-a lungul ei până în dreptul camerei 1504.
Bineînţeles că era la etajul al cincisprezecelea. Dacă rata, va
cădea şaptezeci de metri… Era o prostie să se gândească la
asta! Nici nu merita să se gândească!
Alex deschise fereastra şi se căţără. Era mai bine să nu se
gândească deloc la ce face. S-o facă pur şi simplu! În fond,
dacă asta ar fi fost parterul sau un cadru pe care s-ar căţăra
la şcoală, ar fi o joacă de copii. Nu era decât un zid de
cărămidă întinzându-se până la pământ, maşini şi autobuze
mişcându-se ca nişte jucării departe, jos, şi rafale de vânt
lovindu-l în faţă – doar astea îl înspăimântau. Nu te mai
gândi! Fă-o!
Alex coborî pe bordura din afara biroului lui Crawley. Îşi
ţinea mâinile în spate, strângând încă fereastra. Luă o gură
de aer. Şi sări.
O cameră de luat vederi situată peste stradă, într-un
birou, îl surprinse chiar în timp ce se arunca prin aer. Două
etaje mai jos, Alan Blunt era încă în faţa monitorului. Râse
încet. Era un râs fără pic de umor:
— Ţi-am spus eu, zise. Băiatul e extraordinar.
— E de-a dreptul nebun, răspunse femeia.
— Ei, poate chiar de asta avem nevoie.
— Ai de gând să stai aici, privindu-l cum se sinucide?
— Am de gând să stau aici şi să sper că va supravieţui.
Alex şi-a calculat greşit săritura. A ratat cu un centimetru
şi s-ar fi prăbuşit pe trotuar dacă nu s-ar fi prins cu mâinile
de steag. Picioarele îi atârnau în aer. Încet, cu un efort
supraomenesc, se împinse în sus, înfigându-şi degetele în
ţesătura drapelului. Nu se ştie cum, dar a reuşit să se urce la
loc pe pervaz. Nici acum nu se uita în jos. Spera doar să nu
se uite nimeni în sus.
Pe urmă a fost mai simplu. Se târî pe lângă zid până pe
— 25 —
bordura biroului lui Ian Rider. Trebuia să fie atent! Un pic
mai la stânga şi ar fi căzut. De fapt, se descurcase perfect.
Era în dreptul ferestrei. Abia acum îi trecu prin cap că ar
putea fi încuiată. Dacă aşa era, avea să se întoarcă pur şi
simplu înapoi.
Dar era deschisă. Alex alunecă pe fereastra deschisă şi se
trezi în cel de-al doilea birou, care era o copie la indigo a
celuilalt. Avea acelaşi mobilier, acelaşi covor, aproape
aceleaşi tablouri pe pereţi. Se duse direct la birou şi se aşeză
pe scaun. Primul lucru pe care îl văzu era o poză cu el însuşi,
făcută vara trecută în insula caraibiană Guadalupe, unde
făcuse scufundări. Mai era o poză înfiptă în colţul ramei: Alex
la cinci sau şase ani. Se miră să vadă pozele. Nu se gândise
niciodată că Ian Rider ar fi un sentimental.
Se uită la ceas. Trecuseră aproape trei minute de când
ieşise Crawley din birou, deşi spusese că se întoarce în cinci.
Dacă era ceva de găsit aici, atunci trebuia găsit repede. Trase
un sertar. Conţinea vreo cinci sau şase dosare. Văzu de
prima dată că nu aveau nimic de-a face cu vreo bancă.
OTRĂVURI CARE ATACĂ SISTEMUL NERVOS – METODE
NOI DE DISIMULARE ŞI DE DISEMINARE scria pe primul. Îl
puse deoparte şi îl luă pe al doilea. ASASINATE – PATRU
STUDII DE CAZ. Din ce în ce mai derutat, aruncă o privire şi
pe celelalte, care erau despre: lupta împotriva terorismului,
traseul uraniului prin Europa şi despre tehnicile de
interogare. Ultimul era intitulat simplu STORMBREAKER.
Alex era gata să se pună pe citit când uşa se deschise
brusc şi doi bărbaţi intrară. Unul din ei era Crawley. Celălalt,
şoferul de la cimitirul de maşini. Alex îşi dădu seama că nu
avea niciun rost să încerce să le explice ce căuta acolo. Era în
spatele biroului cu dosarul Stormbreaker deschis în mână.
Dar, în acelaşi timp, îşi dădu seama că cei doi nu erau
surprinşi să-l vadă acolo. Din felul în care au intrat în birou
se vedea că se aşteptaseră să-l găsească acolo.
— Asta nu e o bancă, zise Alex. Cine sunteţi? Unchiul meu
chiar lucra pentru voi? L-aţi omorât?
— Prea multe întrebări, şopti Crawley. Dar mi-e teamă că
nu putem să-ţi răspundem.
— 26 —
 Celălalt ridică braţul şi Alex văzu că purta armă. Stătea în
spatele biroului ţinând dosarul de parcă ar fi fost un scut.
— Să nu… începu el.
Bărbatul trase. Dar nu se auzi nicio explozie. Arma se
descărcă spre el şi Alex simţi ceva ca o izbitură în inimă.
Mâna i se deschise şi dosarul căzu pe jos. Picioarele începură
să-i tremure, camera să se învârtească, iar băiatul se prăbuşi
în întuneric.

— 27 —
 AŞADAR, CE PĂRERE AI?
Alex deschise ochii. Aşadar, trăia încă! Asta chiar că era o
surpriză plăcută!
Era întins pe un pat într-o încăpere mare, confortabilă.
Patul era modern, dar restul camerei arăta destul de
învechit, cu raze de soare reflectându-se pe tavan, un
şemineu de piatră şi ferestre înguste cu rame de lemn
ornamentate. Mai văzuse astfel de camere în cărţi, când îl
studiase pe Shakespeare. Ar fi putut spune că era o clădire
elisabetană. Trebuia să fie undeva la ţară. Nu se auzea
vacarmul traficului şi afară se vedeau şi copaci.
Cineva îl dezbrăcase. Îi dispăruse uniforma. În locul ei,
purta o pijama largă, şi ar fi putut spune că e din mătase.
După lumina de afară bănuia că era aproape seară. Îşi văzu
ceasul pe masă, lângă patul pe care se afla şi se întinse să-l
ia. Era ora douăsprezece. Era patru şi jumătate când fusese
împuşcat cu ceva ce trebuie să fi fost un drog. Pierduse o
noapte întreagă şi o jumătate de zi.
Baia era lângă dormitor. Prosoape albe, mari şi un duş
uriaş într-un cilindru de sticlă şi de inox. Alex se descotorosi
de pijama şi petrecu vreo cinci minute sub un jet răcoros de
apă. Se simţea deja mai bine.
Se întoarse în dormitor şi deschise dulapul. Cineva fusese
la el acasă, în Chelsea. Toate hainele lui erau aici, aşezate cu
grijă pe umeraşe. Se întreba oare ce-i spusese Crawley lui
Jack. Probabil că inventase vreo explicaţie pentru dispariţia
lui. Luă o pereche de pantaloni marca Gap, milităreşti, un
tricou Nike şi tenişi, se îmbrăcă, apoi se aşeză pe pat şi
aşteptă.
Peste aproape un sfert de oră se auzi un ciocănit în uşă. O
tânără asiatică într-o uniformă de infirmieră intră, zâmbind:
— A, te-ai trezit. Şi te-ai şi îmbrăcat. Cum te simţi? Nu
foarte obosit, sper. Te rog, vino cu mine! Domnul Blunt te
aşteaptă la prânz.
Alex nu-i adresă un cuvânt. O urmă afară din cameră, de-
a lungul unui coridor, şi coborî nişte scări. Casa era într-
— 28 —
adevăr elisabetană, cu mobilier din lemn de-a lungul
coridoarelor, candelabre ornate şi picturi în ulei cu bătrâni
bărboşi în tunici şi colerete. Scările dădeau într-o cameră
înaltă cu un covor care acoperea podeaua din dale de piatră
şi cu un cămin destul de încăpător pentru a parca în el o
maşină. O masă mare, de lemn lăcuit, fusese întinsă pentru
ei trei. Alan Blunt şi o femeie brunetă, mai degrabă
bărbătoasă, care tocmai deschidea o bomboană, erau deja la
masă. Domnul Blunt?
— Alex! Blunt zâmbi scurt ca şi cum era ceva ce nu prea-i
plăcea să facă: Ne bucurăm să te avem printre noi.
Alex se aşeză:
— N-am prea avut de ales.
— Da. Nu ştiu ce-a fost în mintea lui Crawley să te
împuşte aşa, dar presupun că a fost modalitatea cea mai
simplă. Ţi-o prezint pe colega mea, doamna Jones.
Femeia înclină capul. Ochii ei păreau să-l studieze atent pe
Alex, dar nu-i adresă niciun cuvânt.
— Cine sunteţi? întrebă Alex. Ce vreţi de la mine?
— Ştiu că ai o mie de întrebări. Dar să mâncăm mai întâi.
Blunt probabil că apăsase pe vreun buton ascuns sau
fusese auzit în vreun fel, pentru că în aceeaşi clipă uşa se
deschise şi un chelner – într-o haină albă şi în pantaloni
negri – apăru purtând trei platouri.
— Sper că-ţi place friptura, continuă Blunt. Azi avem carré
d’agneau.
— Adică miel la rotisor.
— Bucătarul e francez.
Alex aşteptă până ce mâncarea a fost servită. Blunt şi
doamna Jones au băut vin roşu. El a preferat un pahar cu
apă. În sfârşit, Blunt începu:
— Sunt sigur că ţi-ai dat seama că Royal & General nu e o
bancă. De fapt, nici nu există… nu e mai mult decât o chestie
de acoperire. Prin urmare, unchiul tău n-avea de-a face cu
finanţele. Lucra pentru mine. Numele meu este, aşa cum ţi-
am spus la înmormântare, Blunt. Sunt Directorul Executiv al

— 29 —
Diviziei de Operaţii Speciale a MI62. Iar unchiul tău a fost, pe
scurt, spion.
Alex nu se putu abţine să nu zâmbească:
— Vreţi să spuneţi… ca James Bond?
— Asemănător, deşi noi nu folosim numere stil zero – zero
– nu-ştiu-cât. Era un agent de teren, foarte bine pregătit şi
foarte curajos. Şi-a îndeplinit cu succes misiunile din Iran,
Washington, Hong Kong şi Cairo – ca să enumăr doar câteva.
Cred că la asta nu te aşteptai.
Alex se gândea la cel mort, la ce ştia despre el. La
secretoşenia lui. La lungile lui absenţe când era peste hotare.
Şi când se întorcea rănit. Un braţ bandajat uneori. O
vânătaie pe faţă. Mici accidente, i se spunea. Dar acum
înţelegea totul, în sfârşit.
— Nu sunt şocat, zise el.
Blunt tăie cu precizie o felie de friptură.
— Ian Rider a plecat în ultima sa misiune, continuă el.
Lucra sub acoperire aici, în Anglia, în Cornwall, şi se întorcea
spre Londra să dea un raport, când a fost ucis. I-ai văzut
maşina în cimitir…
— Stryker & Son, murmură Alex. Cine sunt?
— Parteneri de-ai noştri. Avem restanţe la buget. Trebuie
să oferim şi alte servicii. Doamna Jones este şeful
departamentului Operaţiuni Speciale. Ea i-a repartizat
unchiului tău ultima misiune.
— Ne pare foarte rău că l-am pierdut, Alex, vorbi femeia
pentru prima dată, dar vocea ei nu părea să exprime vreun
regret.
— Ştiţi cine l-a ucis?
— Da.
— Îmi veţi spune?
— Nu. Nu acum.
— De ce nu?
— Pentru că nu e nevoie să ştii. Deocamdată.
— Bine. Alex puse cuţitul şi furculiţa pe masă. De fapt,

2 Serviciul Britanic de Informaţii (n.tr.).

— 30 —
nici nu mâncase: Unchiul meu era spion. Din cauza voastră
a murit. Am aflat prea multe, aşa că m-aţi făcut knock out şi
m-aţi adus aici. Unde sunt, apropo?
— Acesta este unul dintre centrele noastre de
antrenament, zise doamna Jones.
— M-aţi adus pentru că nu vreţi să spun nimănui ce ştiu.
Asta este tot? Pentru că dacă e doar atât, voi semna
documentul oficial de păstrare a secretului sau, mă rog, orice
altceva şi voi pleca acasă. E o nebunie, în orice caz, ce se
întâmplă. Am plecat!
Blunt tuşi încet:
— Nu e chiar aşa de simplu.
— De ce n-ar fi?
— E cert că ai atras atenţia asupra ta şi la cimitirul de
maşini, şi în birourile din strada Liverpool. Şi e la fel de cert
că tot ce ştii şi tot ce-ţi voi spune nu trebuie să iasă din
această cameră. Dar adevărul este, Alex, că avem nevoie de
tine.
— De mine?
— Da. Blunt făcu o pauză. Ai auzit vreodată de un anume
Herod Sayle?
Alex se gândi o clipă:
— I-am văzut numele prin ziare. Are legătură cu nu ştiu ce
computere. Şi creşte cai de rasă. Parcă vine de undeva din
Egipt, nu?
— Nu. Din Liban. Blunt luă o înghiţitură de vin: Să-ţi spun
povestea lui, Alex. Sunt sigur că o vei găsi interesantă…
Herod Sayle a venit pe lume pe una din străzile lăturalnice
ale Beirutului, într-o sărăcie lucie. Tatăl lui a fost un frizer
falit. Mama lui, spălătoreasă. A avut nouă fraţi şi patru
surori şi locuiau cu toţii în trei cămăruţe, laolaltă cu capra
familiei. Tânărul Herod n-a mers niciodată la şcoală şi ar fi
murit şomer, complet analfabet, exact ca şi ceilalţi din
familie. Dar, pe când avea şapte ani, a intervenit ceva care i-a
schimbat viaţa. Se plimba pe Strada Măslinilor, în centrul
Beirutului, când s-a întâmplat să vadă un pian căzând pe o
fereastră de la etajul al paisprezecelea. După cât se părea,
era mutat şi a căzut cumva. Oricum, era acolo un cuplu de
— 31 —
turişti americani care se plimbau pe trotuar şi ar fi fost
amândoi striviţi de pian, dacă Herod nu s-ar fi aruncat
asupra lor şi nu i-ar fi împins. Pianul a căzut la o distanţă de
un milimetru de ei. Bineînţeles, îi erau extrem de
recunoscători şi s-a dovedit că erau şi foarte bogaţi. S-au
interesat de el şi au descoperit cât de sărac era… toate
hainele lui fuseseră purtate de toţi ceilalţi nouă fraţi. Şi aşa,
din recunoştinţă, l-au adoptat. L-au adus aici, l-au dat la
şcoală, unde a progresat enorm. Dar iată o coincidenţă
incredibilă, prin clasa a noua era coleg de clasă cu un băiat
care avea să devină prim-ministru al Marii Britanii. Prim-
ministrul de acum, de fapt. Au făcut şcoala împreună… O să
trec repede mai departe. După şcoală, Sayle a mers la
Cambridge, unde a terminat primul Economia. A urmat o
carieră plină de succese. Propriul post de radio, aparatură
electronică, software… şi, da, chiar a avut timp să-şi
cumpere o herghelie de cai de curse, deşi, din diferite motive,
chestia asta e considerată doar un moft. Dar ceea ce ne-a
făcut să devenim mai atenţi cu privire la el este ultima lui
invenţie. Un computer revoluţionar pe care l-a botezat
Stormbreaker.
Stormbreaker! Alex îşi aminti dosarul găsit în biroul lui Ian
Rider. Lucrurile începeau să se lege.
— Stormbreaker e făcut de Sayle Enterprises, zise doamna
Jones. Ar fi multe de povestit fie şi numai despre design. Are
o tastatură neagră şi monitor negru…
— Cu un beculeţ de siguranţă jos, zise Alex care văzuse o
poză în PC Review.
— Dar nu doar arată altfel, îl întrerupse Blunt. E bazat pe
o tehnologie cu totul nouă. Foloseşte ceva numit procesor
circular. Presupun că asta nu-ţi spune nimic.
— Este un circuit integrat pe o sferă de silicon cu un
diametru de un milimetru, zise Alex. Este cu 90% mai ieftin
de produs decât un procesor obişnuit, pentru că totul este
sigilat înăuntru, deci nu mai e nevoie de spaţiu pentru
producţie.
— O, da… tuşi Blunt. Ei bine, treaba stă cam aşa: în
cursul zilei de azi Sayle Enterprises vor face un anunţ
— 32 —
remarcabil. Au de gând să cheltuiască zeci de mii cu aceste
computere. De fapt, vor să se asigure că fiecare şcoală
gimnazială din Marea Britanie va avea propriul
Stormbreaker. Este un gest de generozitate unic până acum,
modul lui Sayle de a mulţumi ţării care i-a dat o casă.
— Deci, e un erou.
— Aşa s-ar părea. Cu câteva luni în urmă, a scris
Guvernului:

Dragă Domnule Prim-Ministru,

Poate vă amintiţi de zilele petrecute împreună la
şcoală. De aproape patruzeci de ani trăiesc în Anglia şi
aş vrea să fac ceva, ceva ce nu va fi niciodată uitat,
care-mi va dezvălui adevăratele sentimente faţa de ţara
dumneavoastră.

Scrisoarea continua prin descrierea cadoului şi era

semnată de Sayle însuşi cu Al Dumneavoastră umil.
Bineînţeles că întregul Guvern s-a bucurat enorm.
Computerele sunt asamblate la sediul central al
întreprinderilor Sayle, la Port Talion, în Cornwall. Vor fi
transportate pe mare la sfârşitul acestei luni şi, pe 1 aprilie,
va fi o ceremonie specială la Muzeul Ştiinţelor în Londra.
Prim-ministrul va apăsa butonul care va introduce toate
computerele în reţea… pe toate. Şi, asta e tot strict secret,
domnul Sayle va fi recompensat cu cetăţenia britanică, ceea
ce, la prima vedere, e ceva ce şi-a dorit dintotdeauna.
— Mă bucur pentru el, zise Alex. Dar tot nu mi-aţi spus ce
legătură am eu cu toată afacerea asta.
Blunt îi aruncă o privire doamnei Jones, care îşi terminase
friptura şi se plimba prin cameră, apoi îşi desfăcu o altă
bomboană de mentă şi continuă expunerea:
— De o vreme, departamentul nostru – Operaţiuni Speciale
– e preocupat de domnul Sayle. Fapt este că ne-am pus
întrebarea dacă tot ce se întâmplă nu e prea frumos ca să fie
adevărat. N-am să intru în toate detaliile, Alex, dar ne-am
uitat prin afacerile lui… contracte în China şi în fosta Uniune
Sovietică; ţări care nu prea ne-au fost prietene. Guvernul o
— 33 —
crede că e un sfânt, dar are şi o groază de păcate.
Aranjamentele de securitate de la Port Talion ne îngrijorează.
Are, mai mult sau mai puţin, propria armată. Se comportă ca
şi cum ar avea ceva de ascuns.
— Nu că ar lua cineva în seamă asta, mormăi Blunt.
— Exact. Guvernul e prea nerăbdător să pună mâna pe
computerele astea pentru a ne asculta. De asta am hotărât
să ne trimitem propriul om la sediul firmei. Sub pretextul de
a verifica securitatea. Dar misiunea lui era, de fapt, să-l
supravegheze pe Herod Sayle.
— Vorbiţi despre unchiul meu, zise Alex, amintindu-şi că
Ian Rider îi spusese că merge la o întâlnire despre asigurări –
o altă minciună într-o viaţă care nu fusese nimic altceva
decât un lanţ de minciuni.
— Da. A fost trei săptămâni acolo şi, la fel ca noi, avea şi el
dubii cu privire la ce aflase. În primele rapoarte, îl descria ca
pe un caracter temperamental şi neplăcut. Dar, în acelaşi
timp, trebuia să admită că totul părea în regulă. Producţia
era programată bine. Stormbreak-urile aveau să iasă în
curând. Toată lumea părea mulţumită. După care am primit
un mesaj. Rider nu putea spune prea multe pentru că era o
linie deschisă, dar ne-a spus că se întâmplase ceva. Zicea că
a descoperit ceva. Că Stormbreak-urile nu trebuie cu niciun
chip să părăsească sediul şi că se întoarce imediat la Londra.
A plecat din Port Talion la ora patru. Nici măcar n-a apucat
să intre pe autostradă. A fost atacat pe un drum de ţară. Am
aranjat să fie adus aici.
Alex tăcea. Putea să-şi închipuie. Un drum sinuos de ţară,
străjuit de pomi de-abia înmuguriţi. BMW-ul argintiu
sclipind şi alergând cu viteză. Şi, la colţ… o altă maşină
aşteptând…
— De ce-mi spuneţi toate astea? întrebă el.
— Pentru că dovedesc ceea ce ţi-am spus mai devreme,
răspunse Blunt. Aveam îndoielile noastre cu privire la Sayle,
deci ne-am trimis acolo un om. Pe cel mai bun. El află ceva şi
sfârşeşte prin a fi ucis. Poate că Rider a descoperit
adevărul…
— Dar nu înţeleg, îl întrerupse Alex. Sayle oferă
— 34 —
computerele. Nu scoate niciun ban din asta. Ca recompensă
primeşte cetăţenia. Bun! Ce ar avea de ascuns?
— Nu ştim, zise Blunt. Pur şi simplu nu ştim… Dar vrem
să aflăm. Şi încă repede. Înainte ca aceste computere să
părăsească sediul.
— Vor fi transportate pe 31 martie, adăugă doamna Jones.
Peste doar două săptămâni. Îl privi pe Blunt, care încuviinţă
din cap: De aceea este decisiv pentru noi să trimitem pe
altcineva la Port Talion. Cineva care să ducă la capăt ceea ce
a început unchiul tău.
Alex zâmbi îngrijorat:
— Sper că nu vă gândiţi la mine…
— Nu putem trimite alt agent, zise doamna Jones.
Duşmanul şi-a arătat forţa. L-a ucis pe Rider. Va aştepta un
înlocuitor. Cumva trebuie să-l păcălim.
— Trebuie să trimitem pe cineva care să nu fie remarcat,
continuă Blunt. Cineva care să arunce o privire şi să
raporteze fără să fie văzut. Ne gândisem să trimitem o femeie.
Ar putea să se strecoare ca secretară sau recepţioneră. Dar
am găsit o idee mai bună. Cu câteva luni în urmă, una dintre
aceste reviste de computere a organizat un concurs. Fii
primul copil care foloseşte Stormbreaker-ul. Vino la Port Talion
şi întâlneşte-l pe Herod Sayle în persoană. Acesta era premiul
întâi şi se pare că a fost câştigat de un tânăr care e un mic
geniu într-ale computerelor. Îl cheamă Felix Lester. Are
paisprezece ani. Ca şi tine. Îţi şi seamănă un pic. E aşteptat
la Port Talion în mai puţin de două săptămâni de acum.
— Staţi puţin…
— Ai dovedit deja că eşti extraordinar de curajos şi de
talentat, zise Blunt. Prima dată la cimitirul de maşini… era
karate kick, nu? De cât timp înveţi karate?
Alex nu răspunse, aşa că Blunt continuă:
— Apoi a venit acel mic test pe care ţi l-am rezervat la
bancă. Un băiat care se caţără pe fereastră la etajul al
cincisprezecelea trebuie să fie deosebit şi mi se pare că tu eşti
cu adevărat deosebit.
— Ceea ce vrem să-ţi propunem este să lucrezi pentru noi,
zise doamna Jones. Avem destul timp să-ţi oferim un
— 35 —
antrenament de bază – nu că ai avea nevoie de el, probabil –
şi te putem echipa cu câteva gadget-uri care să te ajute în
acţiunile pe care ţi le propunem. Apoi vom aranja să-l
înlocuieşti pe acest băiat. Vei pleca la Sayle Enterprises pe
29 martie. Atunci e aşteptat Lester. Vei sta acolo până pe 1
aprilie, ziua în care se va desfăşura ceremonia. E cea mai
bună programare. Îl vei putea întâlni pe Herod Sayle, îl vei
ţine sub supraveghere şi ne vei spune ce crezi. Poate că vei
descoperi şi ce a descoperit unchiul tău şi pentru ce a murit.
N-ar trebui să fii în pericol. Până la urmă, cine ar suspecta
un băiat de paisprezece ani?
— Tot ce-ţi cerem să faci este să ne dai nişte rapoarte, zise
Blunt. Doar atât ne lipseşte. Două săptămâni din timpul tău.
Şi şansa de a fi siguri că aceste computere chiar sunt ceea ce
se spune că sunt. O şansă pentru tine de a-ţi sluji ţara.
Blunt terminase de mâncat. Farfuria lui era atât de curată,
de parcă n-ar fi fost niciodată nimic pe ea. Puse pe masă
cuţitul şi furculiţa, aşezându-le cu precizie unul lângă altul.
— Bine, Alex, zise el, aşadar ce părere ai?
Urmă o lungă pauză.
Blunt îl privea cu un interes politicos. Doamna Jones îşi
desfăcea încă o bomboană de mentă, cu ochii ei negri aţintiţi
pe o hârtie pe care o ţinea în mână.
— Nu, zise Alex.
— Poftim?
— E o prostie. Nu vreau să fiu spion. Vreau să fiu fotbalist.
Oricum, am viaţa mea.
Îşi căuta cu greu cuvintele. Toată chestia era aşa de
cusută cu aţă albă, că-i venea să râdă:
— De ce nu-i cereţi acestui Felix Lester să vă ajute?
— Nu-l credem la fel de capabil ca tine, zise Blunt.
Probabil că e mai bun la jocuri pe computer.
Alex scutură din cap:
— Îmi pare rău. Nu mă interesează. Nu vreau să mă
implic.
— Păcat, zise Blunt.
Avea acelaşi ton al vocii, dar cuvintele căpătaseră
importanţă mai mare. Şi se schimbase ceva cu el, era clar. În
— 36 —
timpul mesei, fusese politicos. Nu prietenos, dar cel puţin
uman. Acum şi asta dispăruse. Alex îşi reprezentă asta ca şi
cum ai trage apa la toaletă: partea umană din el fusese
curăţată.
— Atunci mai bine am vorbi despre viitorul tău, continuă
el. Îţi place sau nu, Alex, Royal & General este acum tutorele
tău.
— Credeam că ai zis că Royal & General nu există.
Blunt ignoră remarca.
— Ian Rider ţi-a lăsat, desigur, casa şi toţi banii. Oricum,
ni le-a lăsat pe încredere până vei împlini douăzeci şi unu de
ani. Şi deţinem controlul asupra averii acum. Deci, vom face
câteva schimbări, mă tem. De exemplu, fata americană care
locuieşte la tine.
— Jack?
— Domnişoara Starbright. Viza ei a expirat. Se va întoarce
în America. Propunem să scoatem casa pe piaţă. Din păcate,
nu ai nicio rudă care să te întreţină, de aceea, poate, va
trebui să pleci din Brookland. Vei fi dat pe mâna unei
instituţii. Ştiu una chiar lângă Birmingham. Sfânta Elisabeta
în Sourbridge. Nu e un loc prea plăcut, dar mă tem că nu
prea avem de ales.
— Mă şantajaţi! strigă Alex.
— Nu, defel.
— Dar dacă accept…
Blunt se uită la doamna Jones.
— Ajută-ne şi te vom ajuta, zise ea.
Alex reflectă un pic. N-avea de ales şi ştia asta. Nu când
ăştia îi controlau banii, viaţa lui de acum şi tot viitorul.
— Ziceaţi ceva despre un antrenament, spuse el.
Doamna Jones dădu din cap:
— De aceea te-am adus aici, Alex. Aici e un centru de
antrenament. Dacă eşti de acord să ne ajuţi, putem să
începem oricând.
— Să începem atunci, zise Alex fără să-i placă lui însuşi ce
aude.
Blunt şi doamna Jones aşteptau acest răspuns. Alex
zâmbi:
— 37 —
 — Mda, bine. Se pare că nu prea am de ales.
Aruncă o privire piezişă feliilor de friptură de pe platoul lui.
Carne moartă. Dintr-odată i se păru că ştie cum se simte
chestia asta.

— 38 —
 ZERO – ZERO – NADA
De sute de ori, Alex îl blestemă pe Blunt folosind nişte
cuvinte pe care nici nu crezuse că le ştie. Era aproape ora
cinci după-amiază, deşi ar fi putut foarte bine să fie ora cinci
dimineaţa: cerul abia dacă se schimbase de-a lungul zilei.
Era mohorât, rece, implacabil. Încă ploua, o rafală subţire
traversa orizontal aerul, udându-i hainele care ar fi trebuit să
fie impermeabile, amestecându-se cu transpiraţia şi cu
mizeria de pe el, udându-l până la os.
Îşi deschise din nou harta şi îşi verifică din nou poziţia.
Trebuia să fie aproape de ultimul RV3 – ultimul punct de
întâlnire – dar nu vedea nimic.
Înainta pe o cărare îngustă, acoperită de pietricele cenuşii
care scârţâiau sub bocancii lui soldăţeşti. Poteca şerpuia în
jurul muntelui, având în dreapta o văgăună imensă. Era pe
undeva, prin Brecon Beacons, şi trebuia să aibă de acolo o
perspectivă bună, dar nu mai putea fi vorba de aşa ceva, din
cauza ploii şi a luminii slabe. Pe o parte a dealului se vedeau
tulpinile răsucite ale unor copaci, cu frunze tari ca nişte
spini.
Peste tot era la fel, în faţa lui, deasupra lui, sub el. Nicăieri
pământ.
Simţea durerea din plin. Rucsacul Bexgen de 10 kilograme
pe care fusese obligat să-l poarte îi intrase în umeri şi îi
făcuse câteva băşici pe spate. Genunchiul drept, pe care
căzuse mai devreme, nu mai sângera, dar durea încă.
Aproape că îşi strivise umărul şi avea o rană până aproape de
gât. Hainele de camuflaj – îşi schimbase pantalonii lui de
comando cu unii adevăraţi – nu-i veneau rău deloc, îl
strângeau însă la glezne şi la piept, iar în rest erau prea largi.
Era aproape epuizat, ştia, aproape prea obosit ca să mai
simtă câtă oboseală acumulase. Dar fără tabletele de glucoză

3Recreational Vehicle (engl.) = „un vehicul mare folosit de oameni pentru

a locui în timpul călătoriilor (vacanţelor)”. (Oxford Advaced Learner’s
Dictionary, the 6th Edition, Oxford, Oxford University Press, 2000) (n.tr.).
— 39 —
şi de cofeină din pachetul de supravieţuire, ar fi căzut frânt
cu multe ore înainte. Ştia că, dacă n-avea să găsească în
curând RV-ul, va fi fizic incapabil să continue. Şi va fi
eliminat din curs. „Şutat”, cum ziceau ei. Le-ar conveni asta.
Înlăturând gândul înfrângerii, Alex împachetă harta şi se
chinui să continue.
Era a noua – sau poate a zecea – zi de antrenament.
Timpul începuse să se dilueze şi să fie la fel de lipsit de formă
ca şi ploaia. După prânzul cu Alan Blunt şi cu doamna
Jones, fusese mutat din conac într-o simplă cabană de lemn,
într-o tabără de instrucţie, la câţiva kilometri mai încolo.
Erau nouă cabane în total, fiecare alcătuită din câte patru
încăperi, iar fiecare încăpere, din câte patru paturi. Un al
cincilea a fost pregătit într-una dintre ele, pentru Alex. Alte
două cabane, vopsite în culori diferite se aflau una lângă
alta. Una dintre ele adăpostea bucătăria şi sala de mese. În
cealaltă erau toalete, chiuvete şi duşuri – dar fără apă caldă.
În prima lui zi, Alex i-a fost prezentat antrenorului său, un
incredibil de bine făcut sergent de culoare. Era genul de om
care credea că a trecut prin toate. Până să-l vadă pe Alex. L-a
examinat pe nou-venit pentru câteva minute bune înainte să
spună ceva.
— Nu e treaba mea să pun întrebări, zise el. Dacă ar fi fost,
atunci aş întreba ce e în mintea lor să-mi trimită copii. Ai
vreo idee despre locul unde te afli, băiete? Aici nu e Butlins.
Aici nu e Club Méditerranée. Silabisea fiecare cuvânt şi
apăsa fiecare silabă. Eşti aici pentru unsprezece zile şi se
aşteaptă să te antrenez cât pentru paisprezece săptămâni.
Asta nu e doar nebunie. E sinucidere curată.
— Nu eu am cerut să fiu aici, zise Alex.
Sergentul se înfurie dintr-odată:
— Nu mi te adresezi niciodată până nu îţi dau
permisiunea, urlă el. Şi când mi te adresezi, mi te adresezi cu
„domnule”. Ai înţeles?
— Da, domnule.
Alex îşi dădu seama că omul era mai rău decât profesorul
de geografie.
— În prezent, avem cinci unităţi operaţionale, continuă
— 40 —
ofiţerul. Tu vei intra în unitatea K. Aici nu se folosesc nume.
Eu nu am nume. Tu nu ai nume. Dacă te întrebă cineva ce
cauţi aici, nu dai niciun răspuns. Unii s-ar putea să fie duri
cu tine. Unora s-ar putea să nu le convină că eşti aici. Asta
nu e bine. Va trebui să te obişnuieşti cu asta. Şi mai trebuie
să ştii ceva. Voi fi mai îngăduitor cu tine. Eşti un copil, nu un
bărbat. Dar, dacă te plângi, ai plecat! Dacă nu rezişti, ai
plecat! Să rămână între noi, dar, băiete, consider prezenţa ta
aici o greşeală şi vreau să te fac să pleci!
După toate astea, Alex intră în Unitatea K. Aşa cum îi
spusese şi sergentul, ceilalţi nu erau chiar bucuroşi să-l aibă
printre ei.
Erau patru. După cum avea să afle în curând, Divizia de
Operaţii Speciale a MI6 îşi trimisese agenţii la acelaşi centru
de instrucţie folosit de Serviciul Special Aerian – SSA. Mare
parte din antrenament era bazat pe metodele SSA şi asta
includea şi numărul, şi forma fiecărei echipe. Aşadar, erau
patru tipi, fiecare cu aptitudini diferite. Şi un copil, aparent
cu niciuna.
Cei mai mulţi se situau în jurul vârstei de 25 de ani,
aşezaţi pe paturi în tăcere. Doi dintre ei fumau. Unul dintre
ei îşi curăţa arma – un pistol Browning High Power de 9 mm.
Fiecare avea un nume de cod: Lupul, Vulpea, Şoimul şi
Şarpele. De acum încolo, Alex va fi Cub4. Liderul, Lupul, era
cel cu arma. Era scund şi musculos, cu umeri pătrăţoşi şi cu
părul negru, tuns foarte scurt. Arăta bine şi la faţă, urâţit
uşor doar de nas, care fusese spart cândva.
El a vorbit primul. Aşezându-şi arma alături, l-a privit pe
Alex, scurt, rece, cu ochii lui întunecaţi.
— Cine dracu’ eşti? întrebă el.
— Cub, răspunse Alex.
— Un nenorocit de băieţel de şcoală. Lupul vorbea cu un
accent ciudat, străin: Nu-mi vine să cred! Eşti în Operaţiuni
Speciale?
— N-am voie să-ţi spun asta.

4 Pui (al oricărui animal) (engl.) (n.tr.).

— 41 —
 Alex se îndreptă spre patul lui şi se aşeză. Salteaua părea
la fel de tare ca şi materialul din care era făcut patul. În
ciuda frigului, era o singură pătură.
Lupul dădu din cap şi zâmbi fără pic de umor:
— Ia uitaţi-vă ce ne-au trimis, murmură el. 007? Zero –
zero – nada, mai degrabă.
Aşa i-a rămas numele. I-au spus doar Zero – zero – nada.
În zilele care au urmat, Alex s-a ţinut după grup, niciodată
ca parte a lui şi niciodată prea departe. Aproape tot ce făceau
ei, făcea şi el. A învăţat să citească harta, comunicaţiile prin
radio şi primul ajutor. A luat parte la un curs de comando
fără arme şi a fost trântit la pământ aşa de repede, încât i-a
trebuit mult timp până să se convingă că trebuie să se ridice
din nou.
Apoi a venit cursul de asalt. De cinci ori a fost strigat şi
terorizat pe toată lungimea coşmarului cu plase şi cu scări,
tunele şi canale, balansându-se pe leagăne improvizate din
frânghii şi căţărându-se pe pereţii care se întindeau pe
aproape o jumătate de kilometru prin şi dincolo de pădurea
de lângă cabane. Lui Alex i se păru o aventură infernală.
Prima dată când a încercat, a scăpat frânghia şi a căzut într-
o groapă parcă dinadins umplută cu noroi îngheţat. Pe
jumătate înecat şi plin de mizerie a fost trimis de sergent s-o
ia de la capăt. Alex se gândi că n-o să reuşească niciodată,
dar a doua oară reuşi în douăzeci şi cinci de minute – pe care
le transformă în şaptesprezece până la sfârşitul săptămânii.
Chiar aşa cu vânătăi peste tot şi complet epuizat, era destul
de mulţumit de el însuşi. Până şi Lupul a scos-o la capăt în
doar douăsprezece minute.
Lupul se purta încă ostil faţă de Alex. Ceilalţi trei pur şi
simplu nu-l băgau în seamă, dar Lupul făcea tot ce putea ca
să-şi bată joc de el şi să-l umilească. Era ca şi cum Alex l-ar
fi insultat prin simpla prezenţă în grup. Odată, târându-se pe
sub plase, Lupul a calculat greşit o lovitură cu piciorul,
nimerind cu un centimetru lângă faţa lui Alex. Dacă l-ar fi
nimerit, ar fi zis, bineînţeles, că a fost un accident. Altădată,
a avut mai mult succes, trimiţându-l pe Alex în zbor, cu tot
cu tacâmuri şi cu platoul de mâncare fierbinte. Şi de fiecare
— 42 —
dată când vorbea cu Alex, folosea acelaşi ton ostil:
— Noapte bună, Zero – zero – nada! Vezi să nu faci pipi în
pat!
Alex îşi muşca buzele şi nu zicea nimic. Dar a fost bucuros
când cei patru au fost trimişi la un curs de supravieţuire în
junglă – asta nu intra în antrenamentul lui – chiar dacă
sergentul l-a muncit de două ori mai mult decât de obicei, o
dată ce au plecat. Prefera totuşi să fie lăsat în pace.
Dar într-a opta zi, Lupul a fost cât pe ce să-l lichideze
complet. S-a întâmplat în Casa Morţii.
Casa Morţii era o clădire de antrenament; o replică la scară
a unei ambasade folosite ca să-i instruiască pe cei din SSA în
arta eliberării ostaticilor. Alex a văzut de două ori unitatea K
intrând în casă, prima dată strecurându-se prin plafon şi i-a
urmărit cu ajutorul unui circuit TV. Erau înarmaţi toţi patru.
El n-a participat pentru că cineva, undeva hotărâse că el n-
are voie să poarte armă. În Casa Morţii, fuseseră dispuse
manechine reprezentând terorişti şi ostatici. Spărgând uşile
şi aruncând grenade paralizante, care să „cureţe” încăperile,
Lupul, Vulpea, Şoimul şi Şarpele şi-au îndeplinit cu succes
misiunea de fiecare dată.
Acum însă, Alex s-a alăturat echipei. Casa Morţii era
minată. Nu li se spusese cum. Toţi cinci erau neînarmaţi.
Treaba lor era pur şi simplu să traverseze casa fără să fie
„ucişi”.
Aproape că reuşiseră. În prima încăpere, făcută să arate ca
o imensă sufragerie, au găsit butoanele de declanşare a
minelor sub covor şi razele infraroşii de-a curmezişul uşilor.
Pentru Alex, era o experienţă care-i dădea fiori pe şira
spinării, păşea în vârful degetelor în urma celor patru,
privindu-i cum se achitau de cele două sarcini, folosind fum
de ţigară pentru a vedea raze altfel invizibile. Era ciudat să-ţi
fie frică de tot, dar să nu vezi nimic. În hol, era un detector
de mişcare care ar fi pus în funcţiune o armă (Alex îşi spunea
că trebuie să fie plină de gloanţe oarbe), în spatele unui
paravan japonez. A treia încăpere era goală. A patra era o
cameră de zi cu ieşirea – nişte uşi-ferestre – de cealaltă parte.
O sârmă-capcană, un pic mai groasă decât un fir de păr se
— 43 —
întindea de-a latul întregii camere, iar uşile aveau alarme. În
timp ce Şarpele se ocupa de alarmă, Vulpea şi Şoimul se
pregăteau să neutralizeze sârma-capcană, scoţând din
funcţiune un circuit electronic şi o seamă de unelte din
centurile lor.
Lupul îi opri:
— Lăsaţi-le. Plecăm de-aici.
În aceeaşi clipă, Şarpele le făcu semn. Detectase alarma.
Uşile erau deschise.
Şarpele ieşi primul. Apoi Vulpea şi Şoimul. Alex ar fi
trebuit să iasă ultimul, dar chiar când să ajungă la ieşire,
Lupul i-a blocat drumul:
— Ghinion, Zero – zero – nada, îi zise acesta. Avea o voce
caldă, aproape prietenoasă.
Următorul lucru pe care-l simţi fu palma Lupului lovindu-i
pieptul, împingându-l înapoi cu o forţă uluitoare. Luat prin
surprindere, îşi pierdu echilibrul şi căzu, amintindu-şi de
sârmă, încercă să se răsucească astfel încât s-o evite. Dar nu
avu nicio şansă. O atinse cu mâna stângă. De fapt, o simţi cu
încheietura. Se prăbuşi la podea trăgând sârma după el. Şi
apoi…
Grenada paralizantă HRT era deseori folosită de SSA. Este
un mic recipient umplut cu pudră de magneziu şi cu mercur
explozibil. Când sârma activă grenada, mercurul explodă în
aceeaşi clipă, nu doar asurzindu-l pe Alex, dar scuturându-l
de parcă ar fi vrut să-i scoată inima din piept. În acelaşi
timp, magneziul luă foc şi arse timp de aproape zece
secunde. Lumina era atât de orbitoare, încât, chiar şi cu
ochii închişi, nu simţea nicio diferenţă. Alex zăcea cu faţa
lipită de podeaua de lemn, cu mâinile deasupra capului,
incapabil de vreo mişcare, aşteptând ca totul să se termine.
Dar asta nu era totul. Când magneziul, în sfârşit, arse de
tot, era ca şi cum ar fi ars şi lumina o dată cu el. Alex se
ridică în picioare, fără să vadă sau să audă ceva, fără ca
măcar să ştie unde se află exact. I se făcu rău. Camera
începu să se învârtească în jurul lui. În aer plutea un miros
greu de substanţe chimice.
Zece minute mai târziu abia păşi afară. Lupul îl aştepta,
— 44 —
împreună cu ceilalţi, fără nicio expresie pe faţă şi Alex
înţelese că trebuia să se fi strecurat afară înainte ca el să
atingă pământul. Furios, sergentul se îndrepta spre el. Alex
nu se aşteptase să vadă vreo urmă de îngrijorare pe faţa lui
şi nu fusese dezamăgit.
— Vrei să-mi spui ce s-a petrecut înăuntru, Cub? întrebă
el. Alex nu răspunse, deci el continuă: Ai dus de râpă
exerciţiul. Ai ratat totul. Ai putea să excluzi toată unitatea
din program. Deci, ar fi mai bine să-mi spui ce n-a mers.
Alex se uită la Lup. Lupul privea în altă parte. Ce ar trebui
să spună? Merita să se încurce să spună adevărul?
— Ei bine? Sergentul aştepta un răspuns.
— Nu s-a întâmplat nimic, domnule, zise Alex. Doar că nu
m-am uitat unde am pus piciorul. Am pus piciorul pe ceva şi
s-a produs o explozie.
— Dacă asta s-ar întâmpla în realitate, acum ai fi mort,
zise sergentul. Ce ţi-am zis eu? A fost o greşeală să-mi trimită
un copil. Şi, pe deasupra, unul stângaci şi prost care nu ştie
pe unde merge… asta e şi mai rău!
Alex nu se mişca, înghiţindu-le pe toate. Cu colţul
ochiului, îl putea vedea pe Lup zâmbind.
Sergentul a văzut şi el:
— Găseşti ceva de râs aici, Lupule? Poţi să mergi şi să
cureţi totul. Şi diseară ai face bine să te odihneşti. Şi ceilalţi.
Pentru că mâine aveţi de bătut patruzeci de kilometri. Raţii
de supravieţuire. Fără foc. E un curs de supravieţuire. Şi
dacă vei supravieţui, vei putea găsi un motiv să zâmbeşti.
Alex îşi amintea acum cuvintele, exact după douăzeci şi
patru de ore. Îşi petrecuse ultimele unsprezece ore pe
propriile picioare, urmărind linia pe care sergentul o trasase
pentru el pe hartă. Exerciţiul începuse la ora şase dimineaţa
după un mic dejun cu mazăre şi cârnaţi. Lupul şi ceilalţi
dispăruseră în depărtare, cu mult timp în urmă, cu toate că
purtau rucsacuri de 25 de kilograme. În plus, aveau doar opt
ore la dispoziţie pentru a termina misiunea. Ţinându-se cont
de vârstă, lui Alex i se dăduseră douăsprezece.
După o cotitură, simţi pietrişul sub picioare. Cineva stătea
chiar în faţa lui. Era sergentul. Abia îşi aprinsese o ţigară şi
— 45 —
Alex îl privi cum îşi pune chibriturile în buzunar. Văzându-l,
îşi aminti din nou ruşinea şi furia zilei de ieri, dar, în acelaşi
timp, îi slei şi ultimele puteri. Dintr-odată, Alex se simţi sătul
de alde Blunt, doamna Jones, Lupul… de toată prostia asta.
Cu un ultim efort, parcurse şi ultimii o sută de metri şi
ajunse la un popas. Ploaia şi sudoarea i se prelingeau pe
faţă. Părul, mai negru acum, i se lipise de frunte.
Sergentul se uită la ceas:
— Unsprezece ore şi cinci minute. Nu e rău, Cub! Dar
ceilalţi au ajuns de câteva ore.
Bravo lor! se gândi Alex, dar nu zise nimic.
— Oricum, trebuie să ajungi la ultimul RV, continuă
sergentul. Iată-l!
Arătă spre un perete de stâncă. Nu înclinat. Ci unul de-a
dreptul vertical! Piatră dură ridicându-se la cincizeci de metri
de el, fără vreun loc unde să pui mâna sau piciorul. Doar
privind-o, Alex se cutremură. Ian Rider îl luase la căţărări –
în Scoţia, în Franţa, în toată Europa Dar niciodată nu văzuse
ceva atât de greu de escaladat ca asta! Nu singur. Nu când
era atât de obosit.
— Nu pot, zise.
În cele din urmă, nu-i ceru prea mult efort să spună aceste
două cuvinte.
— N-am auzit, zise sergentul.
— Am spus că nu pot s-o fac, domnule.
— Nu pot sunt nişte cuvinte pe care nu le folosim pe-aici.
— Nu mă interesează. Mi-a ajuns. Trebuie să…
Alex îşi simţi vocea gâtuită. Nu îndrăznea să meargă mai
departe. Stătea acolo, îngheţat şi golit de energie, aşteptând
să cadă ghilotina.
Dar n-a căzut. Sergentul îl privi lung câteva minute. Dădu
din cap încet.
— Ascultă, Cub, zise, ştiu ce s-a întâmplat în Casa Morţii.
Alex privi în sus, spre el:
— Lupul a uitat de circuitul TV, avem totul pe casetă.
— Şi atunci de ce…? începu Alex.
— Ai făcut o plângere împotriva lui, Cub?
— Nu, domnule.
— 46 —
 — Vrei să faci o plângere împotriva lui, Cub?
Pauză.
— Nu, domnule.
— Bine.
Sergentul arătă cu degetul versantul stâncos, sugerând o
cale de căţărare.
— Nu e aşa de greu cum pare. Şi ceilalţi te aşteaptă chiar
în vârf. O să ai o cină caldă şi bună. Raţiile de supravieţuire.
Doar nu vrei să pierzi aşa ceva.
Alex respiră adânc şi înaintă. Când trecu de sergent, se
împiedică şi se sprijini de el să se reechilibreze.
— Scuzaţi-mă, domnule.
Îi luă douăzeci de minute să ajungă sus şi, bineînţeles,
unitatea K era deja acolo, adunată în jurul celor trei corturi
mici pe care trebuie să le fi întins mai devreme, în cursul
după-amiezei. Câte unul pentru doi. Şi unul, cel mai mic,
pentru Alex.
Şarpele, un bărbat slab, blonduţ, care vorbea cu accent
scoţian, îl privi pe Alex. Avea un recipient cu mâncare rece
într-o mână şi o linguriţă de ceai în cealaltă.
— Nu credeam c-ai să reuşeşti, îi zise.
Alex simţi un fel de căldură în vocea lui. Şi, pentru prima
dată, nu-l mai strigase Zero – zero – nada.
— Nici eu nu credeam, zise Alex.
Lupul era aplecat asupra a ceea ce spera să devină un foc
de tabără, încercând să-l aprindă cu două bucăţi de
cremene, în timp ce Vulpea şi Şoimul se uitau la el. N-avea
să ajungă nicăieri. Pietrele scoteau scântei foarte mici, iar
bucăţile de ziar şi frunzele care fuseseră adunate erau mult
prea ude. Lupul lovea pietrele iar şi iar. Ceilalţi îl priveau
zâmbind.
Alex scoase cutia de chibrituri pe care o şterpelise mai
devreme din buzunarul sergentului, când se prefăcuse că se
împiedică.
— Astea ţi-ar putea fi de ajutor, zise.
Aruncă pe jos cutia şi intră în cortul lui.

— 47 —
 NU SUNTEM JUCĂRII
În biroul din Londra, doamna Jones aştepta aşezată pe un
scaun, în timp ce Alan Blunt citea raportul.
— Se descurcă foarte bine, zise Blunt în cele din urmă.
Remarcabil, de fapt. Întoarse foaia: Văd că nu a urmat
cursuri de tragere la ţintă.
— Ai de gând să-i dai vreo armă? întrebă doamna Jones.
— Nu. Nu cred că ar fi o idee bună.
— Atunci de ce-ar avea nevoie de tragere la ţintă?
Blunt o privi pe sub gene:
— Nu putem să-i dăm o armă unui copil, zise. Pe de altă
parte, nu-l putem trimite cu mâna goală. Ai face bine să
vorbeşti cu Smithers.
— Am şi vorbit. Se ocupă deja de asta.
Doamna Jones se ridică de parcă s-ar fi pregătit să plece.
Dar la uşă se întoarse.
— Crezi că Rider l-ar fi putut pregăti pe Alex pentru asta
de-a lungul vremii? întrebă.
— Ce vrei să spui?
— Adică să-l pregătească pentru a-l înlocui. Chiar de când
a început să meargă, a început să fie pregătit pentru
spionaj… dar fără s-o ştie. Adică, a tot fost plimbat peste tot,
aşa că acum vorbeşte franceză, germană şi spaniolă. A făcut
căţărare, scufundare, schi. A învăţat karate. Din punct de
vedere fizic, e perfect.
Ridică din umeri:
— Cred că Rider voia să-l facă spion.
— Dar nu aşa curând, zise Blunt.
— De acord. Ştii la fel de bine ca şi mine, Alan, că nu e
încă pregătit. Dacă îl trimitem la Sayle Enterprises, va muri.
— Probabil.
Cuvântul era rece, ca o constatare.
— Are paisprezece ani! Nu putem să facem aşa ceva!
— Trebuie.
Blunt se ridică şi deschise geamul, lăsând să intre aerul şi
vacarmul străzii. Porumbelul de pe pervazul ferestrei îşi luă
— 48 —
zborul, speriat.
— Toată chestia asta mă îngrijorează, zise el. Premierul
primeşte Stormbreaker-urile ca pe o mare achiziţie, a lui şi a
Guvernului lui. Dar mai e ceva cu Herod Sayle care nu-mi
place. I-ai povestit băiatului despre Yassen Gregorovici?
— Nu.
Doamna Jones scutură din cap.
— Atunci trebuie s-o faci. Yassen l-a ucis pe unchiul lui.
Ştiu sigur. Şi dacă Yassen lucra pentru Sayle…
— Ce vei face dacă Yassen îl ucide şi pe Alex Rider?
— Asta nu ne priveşte pe noi, doamnă Jones. Dacă băiatul
va muri, va fi ultima dovadă că nu e în regulă ceva. În cele
din urmă, îmi va permite să amân proiectul Stormbreaker şi
să analizez cum trebuie ce se întâmplă la Port Talion. Într-un
fel, dacă va fi ucis aproape că ne va ajuta.
— Dar băiatul nu e pregătit încă. Va face greşeli. Nu le va
lua mult să afle cine este. Doamna Jones oftă: Nu prea cred
că Alex are prea mult noroc în viaţă.
— Nici eu.
Blunt se întoarse de la fereastră. Soarele apunea după
umărul lui. O umbră îi trecu peste faţă.
— Dar e prea târziu să ne mai facem griji pentru asta
acum. Nu mai avem timp. Opreşte antrenamentul! Trimite-l
aici!

Alex stătea ghemuit în avionul militar de joasă înălţime C-

130, cu stomacul strângându-i-se în spatele genunchilor.
Mai erau doisprezece oameni aşezaţi pe două rânduri în jurul
lui – unitatea lui şi încă două. De o oră, avionul zbura la doar
o sută de metri altitudine, deasupra văilor galeze, ocolind
vârfurile montane. Un singur beculeţ roşu clipea într-o reţea
de sârme şi era o năduşeală cumplită în cabina strâmtă. Alex
simţea motoarele vibrând prin el. Parcă ar fi călătorit în
acelaşi timp într-un uscător de rufe foarte rapid şi într-un
cuptor cu microunde.
Gândul de a sări din avion cu o umbrelă imensă de mătase
l-ar fi îngrozit pe Alex – dar abia în acea dimineaţă i se
spusese că, de fapt, el nu va trebui să sară. Primiseră un
— 49 —
semn de la Londra. Nu puteau să rişte ca Alex să-şi rupă un
picior, ziceau, şi Alex înţelesese că sfârşitul antrenamentului
său era aproape. Chiar şi aşa, a fost învăţat cum să
împacheteze o paraşută, cum s-o controleze, cum să se
arunce dintr-un avion şi cum să aterizeze şi, la sfârşitul zilei,
sergentul l-a anunţat că va însoţi zborul – doar ca experienţă.
Acum, aproape de momentul aruncării, Alex se simţea
aproape dezamăgit. Va vedea cum vor sări cu toţii şi cum
doar el va fi lăsat deoparte.
— T minus cinci…
Vocea pilotului se auzi prin sistemul de difuzoare, rece şi
metalică. Alex strânse din dinţi. Cinci minute până la
săritură. Îi privi pe ceilalţi aşezându-se în poziţie, verificând
corzile care-i legau de linia statică. Era chiar lângă Lup. Spre
surpriza lui, omul era foarte liniştit şi tăcut, nemişcat Era
greu de zis în semiîntunericul acela, dar expresia feţei trăda
ceva aproape de frică.
Se auzi un bâzâit lung şi luminiţa roşie deveni verde.
Copilotul se ridică din scaunul său şi împinse uşa din spatele
avionului, lăsând să intre o rafală de aer rece. Alex văzu doar
un pătrat negru. Afară ploua.
Luminiţa începu să clipească. Copilotul îi bătu pe umăr pe
primii doi dintre ei şi Alex îi văzu îndreptându-se spre ieşire
şi sărind. Pentru o clipă, stăteau îngheţaţi în faţa uşii. Apoi
dispăreau, purtaţi de vânt ca o fotografie. Urmară încă doi.
Apoi încă doi, până mai rămăseseră doar ultimii doi.
Alex îi aruncă o privire Lupului, care părea să aibă
probleme cu o piesă a echipamentului. Partenerul său se
apropie de uşă fără el, dar Lupul tot nu îndrăznea să-şi ridice
privirea.
Celălalt sări. Dintr-odată Alex îşi dădu seama că doar el şi
Lupul mai rămăseseră.
— Mişcă-te! strigă copilotul peste mugetul motoarelor.
Lupul se ridică. Ochii lui întâlniră pentru o clipă privirea
lui Alex şi din acel moment Alex ştiu. Lupul era un lider
popular. Era dur şi iute, putea să termine o cursă de
patruzeci de kilometri, ca şi cum ar fi fost o tură prin parc.
Dar avea un punct slab. Îi era frică să sară cu paraşuta. E
— 50 —
greu de crezut, dar iată-l în uşă, înţepenit, cu mâinile
nemişcate, privind în gol. Alex se uită în spate. Copilotul se
uita în altă parte. Nu vedea ce se petrece. Şi când va vedea?
Dacă Lupul nu reuşea să sară, ar fi fost sfârşitul pregătirii
sale, poate chiar al carierei sale. Chiar şi ezitarea era destul
de dăunătoare imaginii lui. Ar fi fost eliminat din program.
Alex se gândi o clipă. Lupul nu se mişca. Îi vedea umerii
săltând şi coborând, ca şi cum şi-ar lua aer pentru a prinde
mai mult curaj. Trecuseră zece secunde. Poate mai mult.
Copilotul se apropia, strângând o piesă din echipament. Alex
se ridică în picioare.
— Lupule! strigă.
Lupul nici măcar nu-l auzi. Alex privi repede, pentru
ultima dată către copilot şi apoi împinse cu piciorul cât putu
de tare în spatele Lupului. Lupul, luat prin surprindere,
plonjă în vârtejul de aer.
Copilotul se întoarse şi-l văzu pe Alex.
— Ce faci? ţipă el.
— Îmi întindeam doar picioarele, strigă şi Alex.
Avionul luă prin aer o curbă şi începu traseul înapoi.

Doamna Jones îl aştepta când intră în depozit. Stătea la o

masă, purtând pantaloni şi o jachetă de mătase gri cu o
batistă neagră fluturându-i din buzunar. Pentru o clipă, nu-l
recunoscu. Alex purta un costum de zbor. Avea părul
complet ud de la ploaie şi o expresie de oboseală. Părea că
îmbătrânise foarte repede. Niciunul dintre ceilalţi nu se
întorsese încă. Trimisese un camion să-i aducă din câmpul
de la vreo trei kilometri depărtare.
— Alex? întrebă ea.
Alex se uită la ea şi nu zise nimic.
— A fost decizia mea să nu sari, îi spuse. Sper că nu eşti
dezamăgit. Am crezut pur şi simplu că e prea mare riscul. Te
rog! Stai jos!
Alex se aşeză în faţa ei.
— Am ceva care s-ar putea să-ţi placă, continuă. Ţi-am
adus nişte jucării.
— Sunt prea mare pentru jucării, zise Alex.
— 51 —
 — Nu orice fel de jucării.
Făcu semn şi apăru un bărbat, păşind din întuneric, cu o
tavă cu obiecte pe care o aşeză pe masă. Era enorm de gras.
Când s-a aşezat, scaunul dispăru sub el şi Alex se miră că-l
putea totuşi ţine. Era chel, cu o mustaţă neagră şi mai multe
bărbii, fiecare topindu-se în cealaltă până la gât şi la umeri.
Purta un costum dungat pentru care s-a folosit material cât
pentru un cort întreg.
— Smithers, zise el, privindu-l pe Alex. Încântat să te
cunosc, bătrâne.
— Ce i-ai adus? întrebă doamna Jones.
— Mi-e teamă că n-am avut destul timp, doamnă J,
răspunse Smithers. Provocarea a fost să ne gândim ce ar
putea să poarte cu el un băiat de paisprezece ani – şi să
adaptăm.
Şi scoase primul obiect din grămadă. Un yo-yo. Abia dacă
era un pic mai mare decât ar fi trebuit, făcut din plastic
negru.
— Să începem cu asta, zise.
Alex dădu din cap. Nu-i venea să creadă ce se petrece.
— Nu-mi spuneţi… strigă el. E vreun fel de armă secretă…
— Nu chiar. Mi s-a spus că n-ai voie să porţi arme. Eşti
prea tânăr.
— Deci, nu e chiar o grenadă de mână? Tragi cuiul şi fugi
de mănânci pământul?
— Categoric nu. E un yo-yo. Smithers scoase ceea ce părea
un fel de cui, ţinându-l între mijlociu şi degetul mare: În
orice caz, sfoara e un anume fel de nailon. Foarte avansat. Se
întinde treizeci de metri şi poate ridica greutăţi de peste o
sută de kilograme. Acest yo-yo e motorizat şi se poate prinde
de cureaua ta. Foarte folositor la căţărare.
— Uluitor! Alex însă nu era deloc impresionat.
— Apoi mai e şi asta. Smithers îi arătă un mic tub, pe care
scria ZIT-CLEAN, PENTRU O PIELE MAI SĂNĂTOASĂ. Nu
vreau să te jignesc, continuă Smithers apologetic, dar ne-am
gândit că e ceva ce un băiat de vârsta ta ar putea folosi. Şi e
chiar extraordinar. Deschise tubul şi scoase un pic de cremă
pe deget: Complet inofensivă când o atingi. Dar pune-o pe
— 52 —
metal şi e cu totul altă poveste.
Îşi şterse degetul de masă. Pe moment nu se întâmplă
nimic. Apoi un vârtej de fum se ridică în aer, metalul se topi
şi în masă apăru o gaură.
— Are acelaşi efect asupra aproape oricărui metal, explică
Smithers. Foarte folositoare când trebuie să spargi un lacăt,
de exemplu.
Luă un şerveţel şi îşi şterse degetul.
— Altceva? întrebă doamna Jones.
— A, da, doamnă Jones, ai putea spune că asta e la pièce
de résistance. Ridică o cutie colorată strălucitor de care Alex
îşi aminti ca fiind jocul Nintendo Boy Color: Ce adolescent ar
fi întreg fără vreuna dintre astea? întrebă. Asta înseamnă
patru jocuri. Şi frumuseţea este că fiecare joc transformă
computerul în ceva cu totul diferit.
Îi arătă lui Alex primul joc:
— Dacă inserezi Nemesis, computerul devine un
fax/copiator care îţi asigură contactul cu noi şi invers. Un alt
joc, acum. Exocet transformă computerul într-un aparat cu
raze X. Are şi o funcţie audio. Căştile sunt bune pentru
ascultarea la distanţă. Nu e atât de puternic precum aş vrea,
dar lucrăm la asta. Speed Wars este un detector de
microfoane. Îţi sugerez să-l foloseşti când ţi se prezintă
camera. Şi, în fine… Bomber Boy.
— Pot să mă joc la ăsta?
— Poţi să te joci la toate patru. Dar, aşa cum sugerează şi
numele, asta este o bombă fumigenă. Laşi cartuşul jocului
undeva în cameră şi apeşi de trei ori butonul START de pe
telecomandă şi va exploda. Un camuflaj folositor când te
grăbeşti să scapi.
— Mulţumesc, Smithers, zise doamna Jones.
— Cu plăcere, doamnă J, Smithers se ridică, iar picioarele
i se încordară sub atâta greutate. Sper să ne mai vedem,
Alex. Niciodată n-am mai avut sarcina să echipez un băiat
înainte. Dar sunt sigur că voi găsi şi alte idei interesante.
Se îndepărtă cu paşi repezi şi mărunţi şi ieşi din cameră,
trântind uşa în urma lui.
Doamna Jones se întoarse spre Alex:
— 53 —
 — Pleci mâine la Port Talion, zise. Pleci sub numele de
Felix Lester. Îi înmână un dosar: L-am trimis pe adevăratul
Felix Lester în vacanţă în Scoţia. Ai aici tot ce îţi trebuie să
ştii despre el.
— O să-l citesc în pat.
— Bine.
Deveni brusc serioasă şi Alex se întrebă dacă doamna
Jones era cumva ea însăşi mamă. Dacă da, ar putea foarte
bine să aibă un băiat de vârsta lui. Luă în mână o fotografie
alb-negru şi o puse pe masă. Era un bărbat într-un tricou
alb şi în blugi. Să tot fi avut spre treizeci de ani, cu păr
blond, tuns foarte scurt, cu o faţă drăguţă şi cu un corp de
dansator. Fotografia era uşor înceţoşată. Era luată de la
distanţă, probabil cu un aparat ascuns.
— Vreau să te uiţi la asta, zise ea.
— Mă uit.
— Numele lui e Yassen Gregorovici. S-a născut în Rusia,
dar acum lucrează pentru mai multe ţări. Irakul l-a angajat.
Şi Serbia, şi Libia, şi China.
— Dar ce face? întrebă Alex, deşi, uitându-se la faţa rece,
cu ochi goi, micşoraţi, putea să ghicească aproape.
— E un ucigaş plătit, Alex. Credem că el l-a omorât pe Ian
Rider.
Urmă o lungă pauză. Alex se uită îndelung la fotografie
încercând s-o înregistreze bine în minte.
— Fotografia asta a fost făcută acum o jumătate de an, în
Cuba. S-ar putea să fie o coincidenţă, dar Herod Sayle era şi
el acolo, în acea perioadă. S-ar putea ca cei doi să se fi
întâlnit. Şi mai e ceva. Făcu o pauză, apoi zise: Rider folosea
un cod în ultimul mesaj pe care ni l-a trimis. O singură
literă. Y.
— Y de la Yassen.
— Trebuie să-l fi văzut pe Yassen undeva, în Port Talion.
Voia să ştim şi noi…
— De ce-mi spuneţi toate astea acum? întrebă Alex.
— Pentru că, dacă îl vezi, dacă Yassen se învârteşte pe
undeva, prin Sayle Enterprises, vreau să ne dai de ştire
imediat.
— 54 —
 — Şi apoi?
— Te scoatem de acolo. Dacă Yassen află că lucrezi pentru
noi, te va ucide şi pe tine.
Alex zâmbi:
— Sunt prea mic să-l interesez.
— Nu. Doamna Jones luă înapoi fotografia: Ţine bine
minte, Alex Rider, că niciodată nu eşti prea tânăr să mori.
Alex se ridică.
— Pleci mâine-dimineaţă, la ora opt, zise doamna Jones.
Să fii atent, Alex! Şi multă baftă!
Alex se plimbă de-a lungul depozitului, auzindu-şi ecoul
paşilor. În spatele lui, doamna Jones desfăcu o bomboană de
mentă şi o vârî în gură. Avea întotdeauna respiraţia
împrospătată de mirosul de mentă. Ca şef al Operaţiunilor
Speciale, câţi bărbaţi o fi trimis oare la moarte? Pe Ian Rider
şi pe mulţi alţii, probabil. Poate că îi era mai uşor dacă avea o
respiraţie proaspătă.
Auzi ceva mişcându-se în faţa lui şi îi văzu pe paraşutişti
întorcându-se din misiune. Se apropiau de el, ieşind din
întuneric, cu Lupul şi cu ceilalţi din unitatea K, chiar în
rândul din faţă. Alex încercă să-i ocolească, dar Lupul se
aşeză în faţa lui, blocându-i drumul.
— Pleci, zise Lupul.
Cumva trebuie să fi aflat că pregătirea lui Alex luase
sfârşit.
— Da.
Urmă o pauză destul de lungă:
— Ce s-a întâmplat în avion… începu el.
— S-o lăsăm baltă, Lupule, zise Alex. Nu s-a întâmplat
nimic. Tu ai sărit şi eu nu, asta e tot.
Lupul îi întinse mâna:
— Vreau să ştii că m-am înşelat în privinţa ta. Îmi pare rău
că ţi-am făcut viaţa aşa de grea. Dar eşti un tip pe cinste. Şi
poate… într-o zi ar fi bine să lucrez cu tine.
— Nu se ştie niciodată, zise Alex.
Îşi strânseră mâinile:
— Noroc, Cub.
— La revedere, Lupule!
— 55 —
Alex se îndepărtă şi păşi în întuneric.

— 56 —
 PHYSALIA PHYSALIS
Mercedesul gri metalizat SL600 străbătea drumul asfaltat,
îndreptându-se spre sud. Alex stătea pe scaunul din faţă,
înconjurat de atâta piele moale, încât abia dacă auzea
motorul de 6 litri şi de 389 de cai putere, care-l transporta
spre complexul Sayle de la Port Talion, Cornwall. Dar la
optzeci de mile pe oră, motorul abia dacă torcea. Alex simţea
puterea maşinii. O sută de mii de lire pentru ingineria
germană. O simplă atingere din partea şoferului slăbuţ,
serios, şi Mercedesul ar lua-o la goană într-o secundă. Asta e
o maşină care îşi bate joc de limitele vitezei.
Îl luase pe Alex în dimineaţa aceea de la biserica reformată
din Hampstead, nordul Londrei. Acolo locuia Felix Lester.
Când a ajuns şoferul, Alex îl aştepta deja cu bagajul făcut;
mai era însoţit şi de o femeie, un agent MI6 – care-l sărută, îi
spuse să se spele pe dinţi şi-i făcu şi cu mâna. Din punctul
de vedere al şoferului, Alex era Felix. În acea dimineaţă, Alex
răsfoise dosarul şi aflase că Felix mergea la o şcoală, Sfântul
Anton, avea două surori şi un labrador. Tatăl lui era arhitect.
Mama, designer de bijuterii. O familie fericită – familia lui,
dacă îl întreba cineva.
— Cât de departe e Port Talion? întrebă Alex.
Până atunci, şoferul abia dacă scosese un cuvânt, două. Îi
răspunse fără să se uite la el.
— Câteva ore. Vrei nişte muzică?
— Aveţi John Lennon?
Nu era alegerea lui. Potrivit dosarului, lui Felix Lester chiar
îi plăcea John Lennon.
— Nu.
— Lăsaţi atunci, cred că am să mă culc mai degrabă.
Avea nevoie de somn. Era încă epuizat de la antrenamente
şi se întreba cum are să explice tăieturile pe jumătate
vindecate şi vânătăile dacă se va uita cineva sub tricoul lui.
Poate le va spune că a mâncat bătaie la şcoală. Închise ochii,
se cuibări în scaunul moale din piele şi adormi.
Când simţi maşina încetinind, se trezi. Deschise ochii şi
— 57 —
văzu un sătuc de pescari, marea albastră în faţa, culmile
dealurilor şi cerul fără niciun nor. Era ca o imagine de puzzle
sau ca o broşură care făcea reclamă unei Anglii de mult
uitate. Pescăruşii se înălţau dintr-odată, ţipând. O barcă
veche – plase îngrămădite şi încâlcite, imagine alcătuită din
bucăţele şi din fum – trasă pe chei. Câţiva localnici, pescari şi
nevestele lor, stăteau pe margine, hlizindu-se. Era aproape
ora cinci după-amiaza şi peste sat plutea o lumină argintie,
fragilă, de apus al unei zile perfecte de primăvară.
— Port Talion, zise şoferul care, probabil, îl văzuse pe Alex
deschizând ochii.
— E drăguţ.
— Nu şi dacă eşti peşte.
Merseră pe şoseaua de centură a satului şi apoi pe un
drum de ţară care şerpuia printre terenuri părăsite. Alex
văzu ruinele clădirilor, coşuri de fum sparte pe jumătate şi
roţi de metal ruginite şi ştiu că se uita la o veche mină de
fier. Oamenii se ocupaseră de exploatarea minelor de peste
metal în Cornwall de peste trei sute de ani, până când, într-o
bună zi, metalul s-a terminat. Acum tot ce rămăsese erau
aceste imense gropi.
Încă vreo doi kilometri de drum şi văzu un gard strălucitor
din metal. Era nou-nouţ, înalt de zece metri, acoperit cu
sârmă ghimpată. Lămpi electrice erau agăţate la distanţe
egale pe turnurile împrejmuirii şi văzu nişte litere imense pe
un panou, roşii şi albe. Le puteai citi din regiunea vecină:

SAYLE
Enterprises
PROPRIETATE PRIVATĂ

„Oricine trece de această împrejmuire va fi împuşcat”,

murmură Alex doar pentru el. Îşi aminti ceea ce-i spusese
doamna Jones. Mai mult sau mai puţin, are propria armată.
Se comportă ca şi cum ar avea ceva de ascuns. Ei bine, asta
era şi prima lui impresie. Întregul complex era cumva şocant,
străin de dealurile unduitoare din jur.
Maşina ajunse la prima poartă, unde era o cabină de
— 58 —
securitate şi o barieră electronică. Un paznic într-o uniformă
gri cu albastru, purtând inscripţia SE pe jachetă îi lăsă să
treacă. Bariera se ridică automat. Apoi urmară o alee lungă,
dreaptă, pe lângă un teren frumos nivelat, cu un mic
aeroport de o parte şi cu o grămadă de clădiri hi-tech de
cealaltă. Clădirile erau mari, de oţel şi aveau geamuri
fumurii, fiecare comunicând cu cealaltă printr-un coridor
acoperit. Două aparate mici de zbor erau trase alături de
micul aeroport. Un elicopter şi un mic avion de marfă. Alex
era impresionat. Tot complexul trebuia să se întindă pe mai
mult de cinci hectare. Era ceva!
Mercedesul ajunse la o curbă cu o fântână în centru şi îşi
continuă drumul spre o casă fantastică, extraordinară.
Victoriană, cu ziduri din cărămidă roşie acoperită, iar
deasupra un dom de cupru şi turnuri care deveniseră verzui
de atâta vreme. Trebuie să fi fost cel puţin şaizeci de ferestre
până la etajul al cincilea. Era o casă care pur şi simplu nu
ştiuse unde să se oprească.
Mercedesul trase la intrarea principală şi şoferul ieşi.
— Urmează-mă!
— Şi bagajul meu? întrebă Alex.
— Îţi va fi adus.
Alex şi şoferul intrară pe uşa din faţă care dădea într-un
coridor în care trona o pânză uriaşă – Ziua Judecăţii de Apoi,
sfârşitul lumii, pictată acum patru secole sub forma unei
mulţimi contorsionate de suflete blestemate şi demoni. Erau
peste tot lucrări de artă. În acuarelă şi în ulei, tipărite,
desenate, sculptate în piatră şi în bronz, toate adunate la un
loc, fără să lase un loc liber privitorului, pentru a-şi trage
răsuflarea. Alex îl urmă pe şofer de-a lungul unui covor atât
de gros, că abia te mişcai pe el. Începu să se simtă
claustrofob şi se simţi eliberat când ieşiră din coridor şi
intrară într-o cameră mare care era, practic, goală.
— Domnul Sayle vine imediat, zise şoferul şi plecă.
Alex se uită în jurul lui. Era o cameră modernă cu un
birou de oţel curbat în partea de mijloc, lumini halogene
atent poziţionate şi o scară în spirală, coborând dintr-un cerc
perfect tăiat în tavan. Un întreg perete era doar din sticlă şi,
— 59 —
apropiindu-se de el, Alex îşi dădu seama că se uită la un
acvariu gigantic. Ceea ce-l atrase cel mai tare fu imensitatea
lui. Era greu de închipuit câte mii de litri de apă susţinea
peretele, dar fu surprins să vadă că nu era nimic în interior
în afară de apă. Nu era niciun peşte, deşi ar fi fost destul de
mare să adăpostească un rechin.
Şi apoi ceva se mişcă în umbrele turcoaz şi Alex îşi dădu
seama, cu un amestec de oroare şi de uluire, că se afla în
faţa celei mai mari meduze pe care o văzuse vreodată. Cea
mai mare parte a corpului creaturii era o masă abia
mişcătoare, pulsând, alb şi mov, mărginită neregulat, ca un
con. Sub ea, o masă de tentacule din care ieşeau alte
tentacule circulare care se învârteau în apă, de cel puţin zece
metri în lungime cu totul. Când meduza se mişca sau când
era mişcată de vreun curent artificial, tentaculele ei se lipeau
de sticlă, aşa că arata ca şi cum ar fi vrut s-o spargă. Era cel
mai îngrozitor şi mai greţos lucru pe care îl văzuse Alex
vreodată.
— Physalia Physalis.
Se auzi o voce din spate şi Alex se întoarse pentru a vedea
un om coborând ultimele trepte ale scării.
Herod Sayle era scund. Era atât de scund, încât prima
impresie a lui Alex a fost că se uită la o imagine în oglindă ce
fusese cumva deformată. În costumul lui negru, imaculat şi
scump, cu un inel de aur cu sigiliu şi cu pantofii strălucitor
de negri, părea modelul în miniatură al unui om de afaceri
multimilionar. Avea tenul foarte închis, astfel că dinţii
străluceau când zâmbea. Un cap rotund, chel şi ochi absolut
oribili. Irişii gri erau prea mici, împrejmuiţi de alb. Lui Alex îi
aminteau de cei ai broaştelor înainte să atace. Când Sayle se
apropie de el, ochii îi erau aproape la acelaşi nivel cu ai lui şi
nu transmiteau mai multă căldură decât meduza însăşi.
— Războinicul portughez, continuă Sayle. Avea un
puternic accent adus de prin bazarele Beirutului. E o
frumuseţe, nu crezi?
— Nu l-aş ţine ca animal de casă, zise Alex.
— Am dat peste asta când m-am scufundat în marea
Chinei de Sud. Sayle arătă spre o cutie de sticlă şi Alex
— 60 —
observă trei arcuri de pescuit şi o colecţie de cuţite aşezate pe
suporturi de catifea.
— Îmi place la nebunie să omor peşti, continuă Sayle. Dar
când am văzut acest specimen de Physalia Physalis, am ştiut
că trebuie să-l prind şi să-l păstrez. Ştii, îmi aminteşte de
mine însumi.
— E nouăzeci la sută apă. Nu are creier, nici gură, nici
anus.
Alex îşi aminti că citise lucrurile astea undeva şi le dădu
drumul înainte să se gândească ce face. Sayle îi aruncă o
privire, apoi se întoarse spre creatura ce stătea nemişcată
deasupra lui şi a recipientului său.
— E un outsider, zise. Îşi vede de treabă, ignorată de
ceilalţi peşti. E tăcută, dar pretinde în acelaşi timp respect.
Vezi nematocitele, domnule Lester? Celulele astea? Dacă ai fi
prins între ele, ar fi o moarte îngrozitoare.
— Spuneţi-mi Alex.
Voia să spună Felix, dar cumva i-a scăpat. Era cea mai
stupidă, cea mai lipsită de profesionalism greşeală pe care ar
fi putut vreodată s-o facă. Dar fusese ameţit de felul în care
apăruse Sayle şi de dansul încet, hipnotic al meduzei.
Ochii gri se micşorară şi mai mult, cu suspiciune.
— Credeam că te cheamă Felix.
— Prietenii îmi spun Alex.
— De ce?
— De la Alex Ferguson. Sunt un mare fan al lui
Manchester United.
Era primul lucru care-i venise în minte. Dar văzuse un
poster de fotbal în dormitorul lui Felix Lester şi ştia că cel
puţin alesese echipa corectă.
Sayle zâmbi:
— Asta e amuzant. Alex să fie atunci. Şi sper că vom fi
prietenii tăi, Alex. Eşti un băiat foarte norocos. Ai câştigat
competiţia şi vei fi primul adolescent care va încerca
Stormbreaker-ul meu. Dar e un noroc şi pentru mine, dacă
stau să mă gândesc. Vreau să ştiu ce crezi tu despre asta. Ce
îţi place… şi ce nu.
Privirea i se schimbă şi reveni brusc la morga pragmatică
— 61 —
de afacerist:
— Mai avem doar trei zile până la lansare, zise el. Ar fi mai
bine să ne grăbim odată naibii, cum zicea tatăl meu. Am să
trimit pe cineva să te conducă în camera ta şi, mâine-
dimineaţă, primul lucru, trebuie să te apuci de treabă. Avem
un program de matematică pe care ar trebui să-l încerci… şi
unul de limbi străine, de altfel. Tot software-ul a fost produs
aici, la Sayle Enterprises. Bineînţeles că am vorbit cu copii.
Am vorbit cu profesori, cu experţi în educaţie. Dar tu, dragul
meu… Alex. Tu vei fi mai valoros pentru mine decât ei toţi la
un loc.
În timp ce vorbea, Sayle devenea din ce în ce mai însufleţit
de propriul entuziasm. Devenise un om cu totul schimbat.
Alex trebuia să admită că omul îi displăcuse complet încă de
la început. Nu-i de mirare că Blunt şi ceilalţi de la MI6 nu au
pic de încredere în el! Dar acum era silit să se mai gândească
o dată. Stătea faţă în faţă cu unul dintre cei mai bogaţi
oameni din Anglia, unul care hotărâse, în bunătatea inimii
lui, să facă un cadou extraordinar şcolilor britanice. Faptul
că era mic şi slăbuţ nu-l transforma neapărat într-un
duşman. Poate că Blunt se înşela până la urmă.
— Ah! Uite-l şi pe omul meu, zise Sayle. Şi chiar e al naibii
de punctual!
Uşa se deschise şi intră un bărbat îmbrăcat în negru şi
într-un frac de majordom demodat. Era la fel de subţire şi de
scund ca şi stăpânul lui, cu un smoc de păr castaniu
deasupra unei feţe atât de palide, că putea foarte bine să fi
fost făcută din hârtie albă. De la distanţă părea că zâmbeşte,
dar, când se apropie, Alex îşi dădu seama. Omul avea două
teribile cicatrice, de fiecare parte a gurii, urcând până la
urechi. Era ca şi cum cineva ar fi încercat să-i taie faţa pe
jumătate. Cicatricele aveau o culoare apropiată de mov.
Fuseseră mai mari până când obrajii îi fuseseră cusuţi.
— Ţi-l prezint pe domnul Grin5, zise Sayle. Şi-a schimbat
numele după accident.

5 Grin (engl.) = rânjet (n.tr.).

— 62 —
 — Ce accident? Alex nu-şi putea desprinde privirea de la
rănile îngrozitoare.
— Domnul Grin lucra într-un circ. Ştii, numărul acela de
aruncare a cuţitului. La punctul culminant, prindea cuţitul
între dinţi; dar într-o seară, bătrâna sa mamă veni să vadă
spectacolul. I-a făcut semn cu mâna din primul rând unde
era, şi el n-a mai apreciat bine secundele. Lucrează pentru
mine de zeci de ani şi, deşi înfăţişarea sa poate părea
neplăcută, este foarte loial şi eficient. Nu încerca să-i
vorbeşti, în orice caz. Nu are limbă.
— Eeeurgh! zise domnul Grin.
— Îmi pare bine să vă cunosc, murmură Alex.
— Du-l în camera albastră, dădu Sayle ordin. Se întoarse
spre Alex: Eşti norocos că una dintre cele mai frumoase
camere ale noastre s-a nimerit să fie liberă, aici, în casă. Cu
puţin timp în urmă a locuit acolo un spion. Dar ne-a părăsit
destul de curând.
— Oh! De ce? întrebă Alex ca fapt divers.
— Habar n-am. Acum e, acum nu e. Sayle zâmbi din nou:
Sper să nu faci la fel, Alex.
— Ra… argh! Domnul Grin arătă spre uşă şi, lăsându-l pe
Herod Sayle în faţa prădătorului său uriaş, plecară din
cameră.
Trecură printr-un coridor lung cu opere de artă, urcară o
scară şi apoi încă un coridor cu uşi groase de lemn şi
candelabre. Alex îşi dădu seama că cea mai mare parte a
casei era destinată distracţiei. Sayle însuşi trebuia să
locuiască aici. Dar computerele trebuie să fie construite în
clădirile moderne de peste drum de micul aeroport. Probabil
că va fi dus mâine acolo.
Camera lui era ultima Era o cameră mare, cu un pat de
modă veche, cu patru coloane şi baldachin, şi cu o fereastră
care dădea spre o fântână. Se înserase şi apa, căzând de la o
înălţime de zece metri peste o statuie semi-nud care seamănă
uimitor cu Herod Sayle, era bizar luminată de zeci de lumini
ascunse. Lângă fereastră era o masă cu cina deja pregătită
pentru el: muşchi de porc, brânză, salată. Îşi văzu şi bagajul
pe pat.
— 63 —
 Se îndreptă direct spre el – un rucsac de sport Nike – şi îl
examină cu atenţie. Când îl închisese, băgase trei fire de păr
în fermoar, prinzându-le în dinţii de fier. Nu mai erau.
Deschise rucsacul şi se uită prin el. Totul era exact aşa cum
aranjase el, dar era sigur că bagajul fusese cercetat cu ochi
de expert, metodic.
Scoase Game Boy Color-ul, băgă cartuşul de Speed Wars şi
apăsă START de trei ori. Imediat monitorul se lumină şi se
transformă într-o figură rectangulară verde, având forma
camerei. Ridică Game Boy-ul şi îl învârti în jurul său,
urmând linia pereţilor. Un punct roşu apăru intermitent pe
ecran. Înaintă câţiva paşi, ţinând aparatul în faţa lui.
Punctul devenea din ce în ce mai intens. Ajunse la un tablou,
de lângă baie, un melanj de culori care părea, suspect de
bine, a fi Picasso. Puse jocul jos şi ridică pânza cu multă
atenţie. Microfonul era ascuns în spatele ei, un disc negru de
mărimea unui bănuţ. Alex îl privi pentru câteva clipe
întrebându-se de ce era acolo. Securitate? Ori era Sayle atât
de obsedat de control, că voia să ştie ce fac musafirii lui zi şi
noapte?
Alex puse pictura la loc. Era un singur microfon în
cameră. Iar în baie niciunul.
Îşi mâncă cina, făcu un duş şi se pregăti de culcare. Când
trecu pe lângă fereastră, i se păru că se mişcă ceva pe lângă
fântână. Nişte reflectoare luminau clădirile moderne. Trei
bărbaţi, toţi îmbrăcaţi în halate albe, se apropiau de casă
într-un jeep decapotabil. Alţi doi mergeau în spate. Aceştia
doi erau gărzile, îmbrăcaţi la fel ca şi cel de la poarta de
intrare pe domeniu. Purtau amândoi arme semiautomate.
Aşadar, nu doar o armată proprie, ci încă una foarte bine
înarmată.
Se aşeză în pat. Ultima persoană care dormise în acest pat
fusese unchiul său, Ian Rider. Văzuse el ceva, privind pe
această fereastră? Auzise ceva? Ce se putuse întâmpla încât
să-l condamne la moarte?
Somnul veni cu greu în patul celui mort.

— 64 —
 CĂUTÂND-O CU LUMÂNAREA
Alex îl văzu din clipa în care deschise ochii. Ar fi fost clar
pentru oricine ar fi dormit în acest pat, dar bineînţeles că
nimeni n-a mai dormit aici de când Ian Rider fusese omorât.
Era un triunghi alb vârât într-un pliu din baldachinul ce
acoperea patul sus, peste cele patru coloane. Trebuia să stai
întins pe spate ca să-l vezi – cum era Alex acum.
Nu putea ajunge la el. Puse un scaun şi se urcă pe el,
clătinându-se, să-l ia. Abia-abia reuşi să nu cadă şi-l apucă
cu două degete, trăgându-l afară.
Era, de fapt, o bucată de hârtie, îndoită. Cineva desenase
pe ea o figură ciudată şi notase ceva dedesubt, ca un fel de
număr de trimitere.

Nu era mare lucru, dar Alex recunoscu scrisul lui Ian

Rider. Dar ce-o fi asta? Se îmbrăcă în grabă, se îndreptă spre
masă şi luă o foaie de hârtie. Repede, scrise un mesaj cu
majuscule:

AM GĂSIT ASTA ÎN CAMERA LUI IAN RIDER.

PUTEŢI AFLA CUMVA CE ÎNSEAMNĂ?

Apoi băgă cartuşul de Nemesis în Game Boy, îl porni şi

trecu ecranul peste cele două hârtii, copiind mai întâi
mesajul lui şi apoi desenul. Ştia că, instantaneu, o maşinărie
pornea în biroul doamnei Jones din Londra şi îi oferea o
copie a celor două hârtii. Poate îi putea da de capăt.
Misiunea ei era, până la urmă, să lucreze inteligent pentru

— 65 —
serviciile secrete6.
În sfârşit, Alex opri Game Boy-ul şi apoi scoase capacul
din spate şi strecură hârtiuţa în compartimentul pentru
baterii. Diagrama trebuia să fie importantă. Ian Rider o
ascunsese. Poate era chiar ceea ce îi adusese moartea.
Se auzi un ciocănit în uşă. Alex se apropie şi deschise.
Domnul Grin, în aceeaşi uniformă de majordom.
— Bună dimineaţa, zise Alex.
— Burgh!
Domnul Grin îi făcu semn şi Alex îl urmă înapoi pe coridor
şi afară din casă. Se simţi uşurat când ajunse sub cerul
liber, departe de toate operele de artă. Când se opriră puţin
lângă fântână se auzi deodată un vâjâit şi un avion de marfă
coborî spre acoperişul casei şi ateriză pe pistă.
— Draaaghă gring zgoară, explică domnul Grin.
— Aşa credeam şi eu, zise Alex.
Ajunseră la prima dintre clădirile moderne şi domnul Grin
îşi lipi palma de un platou de sticlă de lângă uşă. Apăru o
lumină verde care îi citi amprentele şi imediat se deschise o
uşă, alunecând fără pic de zgomot.
Totul arăta altfel dincolo de uşă. De la atmosfera elegantă
a conacului plin de opere de artă, lui Alex i se păru că
păşeşte în secolul următor. Coridoare lungi şi albe, cu podele
metalice. Lumini halogene. Răcoarea artificială a aerului
condiţionat. Altă lume.
Îi aştepta o femeie, lată în umeri şi severă, cu părul blond
strâns bine într-un coc. Avea o faţă ciudată, rotundă şi fără
nicio expresie, ochelari cu rame de sârmă şi, în afară de un
ruj galben şi lucios întins pe buze, complet nefardată. Purta
un halat alb cu numele înscris pe buzunarul de sus: VOLE.
— Trebuie să fii Felix, zise. Sau, acum, după cum înţeleg,
Alex? Da. Dă-mi voie să mă prezint. Sunt Fräulein Vole. Avea
un puternic accent german: Poţi să-mi spui Nadia. Se uită la
domnul Grin: Îl iau eu de aici.

6 Joc de cuvinte: Intelligence Service (engl.) = servicii secrete, dar

intillegence = inteligenţă (n.tr.).
— 66 —
 Domnul Grin aprobă din cap şi ieşi.
— Pe aici. Vole începu să meargă: Avem aici patru blocuri.
În blocul A, cel în care suntem noi acum, adăposteşte
Administraţia şi Sala de jocuri. Blocul B este destinat
Dezvoltării programelor. În blocul C se află Departamentul de
Cercetare şi Depozitare. Blocul D este locul unde se
asamblează cea mai mare parte din Stormbreaker.
— Şi micul dejun în care se serveşte?
— N-ai mâncat încă? Îţi voi trimite un sandvici. Herr Sayle
este foarte nerăbdător ca tu să începi cât mai repede
experimentul.
Mergea ca un soldat – cu spatele drept, tropăind cu
pantofii ei negri de piele. Alex o urmă printr-o uşă într-o
cameră pătrăţoasă şi aproape goală, în care nu erau decât un
scaun şi un birou, iar pe acesta, primul Stormbreaker real pe
care-l văzuse vreodată.
Era o frumuseţe de maşină; o fi fost el, iMac-ul, primul
computer cu un adevărat simţ al design-ului, dar
Stormbreaker-ul îl depăşea cu mult. Era tot negru, mai puţin
luminiţele de stand-by, jos, într-o parte şi monitorul, care ar
fi putut tot atât de bine să fie şi o maşină de transport în
spaţiu. Alex se aşeză în faţa biroului şi îl porni. Computerul
se puse singur în funcţiune instantaneu. O ramificaţie de
lumini animate alunecă de-a lungul monitorului, apoi o
învârtire de nori, apoi, litere roşii în flăcări, SE, logo-ul
companiei Sayle Enterprises. Câteva secunde mai târziu,
apăru şi desktop-ul, cu icoane pentru matematică, ştiinţe,
franceză – toate obiectele – gata să fie accesat. Chiar şi în
acele câteva secunde, Alex putu simţi viteza şi puterea
computerului. Şi Herod Sayle avea de gând să trimită câte
unul în fiecare şcoală din ţară! Trebuia să-şi recunoască
admiraţia pentru el. Era un dar extraordinar!
— Te las aici, zise Fräulein Vole. E mai bine pentru tine,
cred, să explorezi Stormbreaker-ul de unul singur. Diseară
vei lua masa cu Herr Sayle şi îi vei spune impresiile tale.
— O, da, i le voi spune!
— Îţi trimit sandviciul. Dar trebuie să te rog să nu ieşi din
această cameră. Este, înţelegi, o problemă de securitate.
— 67 —
 — Cum spuneţi, doamnă Vole, zise Alex.
Femeia plecă. Alex deschise unul dintre programe şi
pentru următoarele trei ore se pierdu în starea de extaz
creată de Stormbreaker. Chiar şi când îi sosi sandviciul, îl
ignoră, lăsându-l să se răcească pe farfurie. N-ar fi putut
niciodată să spună despre şcoală că era o mare distracţie,
dar trebuia să admită că Stormbreaker-ul oferea asta din
plin. Programul de istorie prezenta bătălia de la Port Stanley
cu muzică şi videoclipuri. Cum se extrage oxigenul din apă?
Programul de ştiinţe o făcea în faţa ochilor tăi. Stormbreaker-
ul se pricepea să facă până şi geometria cât de cât
acceptabilă, ceea ce era mai mult decât făcuse vreodată
domnul Donovan de la Şcoala Brookland.
Când se uită la ceas, era ora unu. Era în camera aceea de
peste patru ore. Se întinse şi se ridică. Nadia Vole îi spusese
să nu plece, dar, dacă era vreun secret ascuns la Sayle
Enterprises, atunci în mod sigur n-avea să-l găsească în
această cameră. Se apropie de uşă şi se miră că se deschise
imediat ce se apropie de ea. Ieşi în coridor. Nu se vedea
nimeni. Era momentul să-şi intre în rol.
Blocul A era al Administraţiei şi al Sălii de jocuri, aşadar.
Alex trecu prin câteva birouri, apoi printr-o cantină curată,
cu gresie de culoare albă. Erau acolo aproape patruzeci de
oameni, toţi în halate albe, aşezaţi la mese, sporovăind între
ei. Nimerise la ţanc. Nimeni nu-l întrebă nimic în timp ce
trecea printr-un pasaj de plexiglas în Blocul B – Cercetarea,
printr-o bibliotecă cu rafturi nesfârşite de cărţi şi de CD-
ROM-uri. Alex se ghemui în spatele unui raft când doi
tehnicieni trecură pe acolo, vorbind între ei. Era de capul lui,
singur, căutând nici el nu ştia ce. Necazuri, probabil. Ce
altceva putea găsi acolo?
Merse încet, normal, spre celălalt coridor, îndreptându-se
spre ultimul bloc. Un murmur de glasuri ajunse până la el şi
se refugie imediat într-un fel de nişă, ascunzându-se în
spatele unui rezervor cu apă de băut, când doi bărbaţi şi o
femeie trecură, purtând toţi trei halate albe, certându-se pe
tema serverelor de reţea. Sus, observă o cameră de luat
vederi îndreptându-se spre el. În următoarele cinci secunde
— 68 —
va fi deasupra lui, dar trebuia să aştepte până treceau cei
trei. Aproape fugi mai departe, chiar în clipa în care unghiul
lentilelor camerei era gata să-l prindă.
Îl văzuseră? Nu putea fi sigur. Dar ştia un lucru: nu mai
avea timp. Poate că femeia aceea, Vole, verificase deja camera
goală. Poate că cineva îi adusese prânzul acolo. Dacă avea să
găsească ceva, trebuia să găsească cât mai curând…
Intră în pasajul de sticlă ce lega blocul C de blocul D şi
aici, cel puţin, era ceva diferit. Coridorul era împărţit pe
jumătate de scări de metal care coborau spre ceva ce părea a
fi un soi de pivniţă. Şi, deşi fiecare uşă şi fiecare clădire pe
care le văzuse până atunci aveau câte o inscripţie, aceste
scări nu aveau niciuna. Lumina se oprea cam pe la
jumătatea drumului în jos. Era ca şi cum s-ar fi dorit ca
scările să treacă neobservate.
Zgomotul unui pantof pe metal. Alex se trase înapoi şi, în
clipa următoare, apăru domnul Grin, răsărind ca un vampir
într-o zi nefastă. Când lumina căzu pe faţa albă, morbidă,
cicatricele îi sclipiră de câteva ori înainte să intre în blocul D.
Ce făcea? Unde duceau scările? Alex coborî în grabă
scările. Parcă ai fi intrat într-o morgă. Aerul condiţionat era
atât de puternic, încât îl putea simţi îngheţându-i
transpiraţia de pe frunte şi din palme.
Se opri la capătul scărilor. Era într-un alt pasaj lung, aflat
dedesubtul celui pe care îl traversase. Ducea spre o uşă de
metal. Dar era ceva foarte ciudat. Pereţii pasajului erau
netencuiţi. Rocă maronie cu straturi de ceva ce părea zinc
sau un alt fel de metal. Podeaua era şi ea nefinisată şi locul
era luminat de becuri atârnând de nişte fire de sârmă. Totul
îi amintea de ceva… ceva ce văzuse foarte de curând. Dar nu-
şi amintea exact ce.
Cumva, Alex ştia că uşa de la capătul pasajului era
încuiată. Arăta de parcă ar fi fost încuiată pentru totdeauna.
Ca şi scările, nu purta nicio indicaţie. Părea chiar total lipsită
de importanţă. Dar domnul Grin tocmai coborâse pe scări.
Era un singur loc unde putea merge. Uşa trebuia să ducă
undeva!
Ajuns în dreptul ei, încercă mânerul. Nu mergea! Îşi lipi
— 69 —
urechea de metal şi ascultă. Nimic, în afară de… sau poate
îşi închipuia? Un fel de zgomot ritmat, ca un fel de puls… O
pompă sau ceva asemănător. Alex ar fi dat orice să vadă prin
uşa asta şi brusc îşi dădu seama că poate. Game Boy-ul era
în buzunarul lui! Îl luă, introduse cartuşul de Exocet, îl porni
şi îl întoarse spre uşă.
Monitorul scoase câteva luminiţe de pornire. O ferestruică
prin uşa de metal. Alex privea în interiorul unei camere mari.
În mijlocul ei, era ceva înalt de forma unei ţevi. Şi mai erau şi
oameni. Ca nişte stafii, înceţoşaţi, învârtindu-se încolo şi-
ncoace prin cameră. Unii dintre ei cărau obiecte, plate sau
rectangulare. Părea să fie şi un birou într-o parte, încărcat cu
aparate pe care nu le putea distinge. Alex apăsă butonul de
luminozitate, încercând s-o mărească. Dar camera era prea
mare. Totul era prea departe.
Scotoci prin buzunare şi scoase căştile. Ţinând Game Boy-
ul îndreptat spre uşă, înfipse firul în mufă şi îşi puse căştile
pe urechi. Dacă tot nu putea vedea, măcar să audă ceva – şi
vocile se auziră destul de bine, deşi uneori cu intermitenţe.
— … în loc. Mai avem douăzeci şi patru de ore.
— Nu e destul.
— Asta e tot ce avem. Vin la noapte. La ora două.
Alex nu recunoscu niciuna dintre voci. Amplificate de
micul aparat, sunau ca la un telefon de peste mări şi ţări,
printr-o linie proastă.
— … Grin… supraveghează distribuirea.
— Tot nu e suficient timp.
Şi apoi nu se mai auziră. Alex încercă să dea sens celor
auzite. Ceva urma să fie distribuit. La două ore după miezul
nopţii. Domnul Grin aranja primirea.
Dar ce? De ce?
Tocmai închisese jocul şi îl băgase în buzunar, când auzi
în spatele lui zgomot de paşi, care îi spuse că nu mai e
singur. Se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu Nadia Vole. Alex
îşi dădu seama că încercase să-l ia prin surprindere. Ştiuse
că el e acolo, jos.
— Ce faci, Alex? întrebă ea. Vocea îi era toată numai miere
otrăvită.
— 70 —
 — Nimic, zise Alex.
— Te-am rugat să rămâi în camera computerului.
— Da. Dar am fost acolo toată dimineaţa. Aveam nevoie de
o pauză.
— Şi ai venit tocmai până aici, jos?
— Am văzut scările. M-am gândit că poate duc la o toaletă.
Urmă o lungă tăcere. În spatele lui, Alex auzea încă – sau
simţea – agitaţia din camera secretă. Apoi femeia dădu din
cap, ca şi cum s-ar fi hotărât să-i accepte povestea.
— Nu e nimic aici, jos, uşa nu duce decât la camera
generatorului. Te rog…
Şi arătă drumul.
— Te voi conduce la conac, bine? Mai târziu trebuie să te
pregăteşti să iei cina cu Herr Sayle. Ar dori să ştie care sunt
primele tale impresii cu privire la Stormbreaker.
Alex trecu pe lângă ea şi începu să urce scările. Era sigur
de două lucruri. Primul era că Nadia Vole minte. Asta nu era
camera nici unui generator. Ascundea ea ceva! Şi nici ea nu-l
credea pe el. Una dintre camerele de luat vederi sigur l-a
surprins, iar ea a fost trimisă să-l găsească. Aşa că şi ea ştia
că o minte.
Nu era un început bun.
Alex ajunse la capătul scărilor şi urcă la lumină, simţind
ochii femeii ca pe nişte cuţite înfipte în spatele lui.

— 71 —
 VIZITATORI NOCTURNI
Herod Sayle juca snooker când Alex intră din nou în
camera cu meduza. Era greu de spus de unde apăruse masa
de lemn greu de snooker7 şi Alex nu se putu stăpâni să nu se
gândească la faptul că mititelul părea aproape ridicol,
aproape pierdut la capătul celălalt al mesei verzi. Era cu el şi
domnul Grin, cărând un scăunel pe care se aşeza Sayle la
fiecare lovitură. Altfel, abia ar fi putut ajunge până la
marginea mesei.
— A… bună seara, Felix. Scuză-mă, am vrut să spun Alex!
strigă Sayle. Joci snooker?
— Uneori.
— Ţi-ar plăcea să joci cu mine? Mai sunt două roşii şi
coloratele, bineînţeles. Dar pun pariu că nu vei reuşi nici
măcar un singur punct!
— Pe cât?
— Ha, ha! râse Sayle. Să zicem că pariez zece lire pe
punct?
— Atât de mult? Alex părea surprins.
— Pentru cineva ca mine, zece lire nu înseamnă nimic.
Nimic! De fapt, aş paria foarte fericit şi o sută de lire pe
punct!
— Atunci de ce n-o faceţi?
Aproape şopti cuvintele, dar asta nu înseamnă că nu erau
totuşi o provocare.
Sayle îl privi gânditor pe Alex:
— Foarte bine, zise el. O sută de lire pe punct. De ce nu?
Îmi place riscul! Tatăl meu şi-a făcut o meserie din pariuri!
— Credeam că e frizer.
— Cine ţi-a spus ţie chestia asta?
Alex se blestemă în gândul lui. De ce nu era niciodată mai
atent când era cu omul ăsta?

7Snooker – variantă a biliardului care se joacă cu 15 bile roşii şi cu 6 bile

colorate; poziţie în acest joc, în care lovitura directă duce la pierderea
punctelor (n.red.).
— 72 —
 — Am citit într-o revistă. Tatăl meu s-a apucat să caute
material despre dumneavoastră când am câştigat competiţia.
— O sută de lire pe punct, atunci. Dar să nu te aştepţi să
te îmbogăţeşti!
Sayle lovi alba trimiţând una dintre bilele roşii direct în
buzunarul din mijloc. Meduza se mişcă puţin ca şi cum s-ar
fi uitat la meci din acvariul ei. Domnul Grin ridică scăunelul
şi se plimbă cu el în jurul mesei. Sayle râse un pic şi îl urmă
pe majordom, măsurându-şi deja următoarea lovitură, bila
neagră, tot la mijloc.
— Şi cu ce se ocupă tatăl tău? îl întrebă Sayle.
— E arhitect, zise Alex.
— A, da? Şi ce proiectează?
Întrebarea era pură conversaţie, dar Alex se gândi dacă nu
e cumva un test.
— A lucrat într-un birou din Soho, zise Alex. Înainte de
asta, a făcut o galerie de artă în Aberdeen.
— Aha!
Sayle se căţără pe scăunel şi lovi. Bila rată buzunarul la
mai puţin de un milimetru, întorcându-se în centru. Faţa i se
schimonosi într-o grimasă de furie.
— A fost greşeala ta, a’naibii! se răsti la domnul Grin.
— Cherghe?
— A fost umbra ta pe masă. Nu contează, nu-i nimic! Se
întoarse spre Alex: Ai avut ghinion. Niciuna dintre bile nu va
intra. Nu vei face niciun ban de data asta.
Alex trase un tac din grilaj şi se uită la masă. Sayle avea
dreptate. Ultima bilă roşie era prea aproape de mantă. Dar în
snooker sunt şi alte moduri de a câştiga puncte, iar Alex ştia
cât de cât bine doar două dintre ele. Era unul dintre multele
jocuri pe care le jucase împreună cu Ian Rider. S-au şi
înscris într-un club din Chelsea şi Alex era în echipa de
juniori. Era ceva ce nu-i spusese lui Sayle. Ochi bine bila
roşie şi lovi. Perfect.
— Deloc! Sayle venise la masă înainte ca bilele să se
oprească.
Dar se grăbise cu verdictul lui. Se hlizi la bila albă care
atingea manta şi se ascunde după cea roz. Era în poziţie de
— 73 —
snooker. Pentru aproape douăzeci de secunde măsură
unghiurile, respirând adânc.
— Ai avut un pic de noroc al naibii! Se pare că din greşeală
m-ai adus în poziţie de snooker. Să vedem acum…
Se concentră, apoi lovi alba, încercând s-o rostogolească în
jurul bilei roz. Dar încă o dată rată la milimetru. Se auzi şi
un uşor clinchet la atingerea bilei roz.
— Atingere! zise Alex. Şase puncte pentru mine. O sută de
lire punctul…
— Da, da, da!
Pe buzele lui Sayle se adunase salivă. Se uita la masă fără
să-i vină să creadă ce se întâmplase.
Lovitura lui facilitase drumul bilei roşii. Era uşor să intre
la colţul de sus şi Alex o trimise fără ezitare.
— Plus încă o sută fac şapte sute.
Se plimbă în jurul mesei, împingându-l din greşeală în
trecere pe domnul Grin. Îşi măsură repede unghiurile.
— Da…
Lovi perfect bila neagră, trimiţând-o în buzunar şi
rostogolind alba înapoi pentru un unghi bun la galbenă. O
mie patru sute de lire plus încă două sute când introduse
bila galbenă. Sayle nu putea decât să privească fără să-i vină
să creadă cum trimite Alex bila verde, bila maro, pe cea
albastră şi pe cea roz în această ordine şi apoi, în josul
mesei, pe întreaga lungime, bila neagră.
— Patru mii o sută de lire, zise Alex. Puse tacul jos.
Mulţumesc foarte mult.
Faţa lui Sayle se făcuse de culoarea ultimei bile:
— Patru mii… N-aş fi pariat, dacă aş fi ştiut că eşti atât de
al naibii de bun, zise el.
Merse direct la perete şi apăsă pe un buton. O parte din
podea se deschise şi masa de snooker dispăru în ea, purtată
de un lift hidraulic. Când podeaua se uni la loc, nimic nu
părea să indice că masa fusese vreodată acolo. Era aproape o
capcană. Jucăria unui om cu bani de aruncat.
Dar Sayle nu mai avea chef de jocuri. Aruncă tacul spre
domnul Grin, trimiţându-l aproape ca pe o suliţă.
Majordomul întinse mâna şi îl prinse cu mare precizie.
— 74 —
 — Să mergem la masă, zise Sayle.
***
Cei doi stăteau faţă în faţă la o masă lungă de sticlă într-o
cameră alăturată, în timp ce domnul Grin le servea somon
afumat, apoi încă un fel de friptură. Alex bea apă. Sayle, care
închină pentru a doua oară, avea un pahar de vin roşu vechi.
— Ai văzut astăzi ceva din Stormbreaker, nu? întrebă el.
— Da…
— Şi…?
— Este extraordinar, zise Alex care chiar credea ce spune.
Încă îi venea cu greu să creadă că acest omuleţ caraghios
putea să creeze ceva atât elegant şi de puternic.
— Şi ce programe ai folosit?
— Istorie. Ştiinţe. Matematică. Nu-mi venea să cred! Chiar
mi-au plăcut.
— Ai şi ceva critici?
Alex se gândi o clipă:
— M-am mirat că nu are accelerator 3D.
— Stormbreaker nu e făcut pentru jocuri.
— Aţi luat în considerare şi un terminal pentru microfon?
— Nu. Sayle dădu din cap! Dar e o idee bună. Îmi pare rău
că ai venit aici doar pentru atât de puţin timp, Alex. Mâine va
trebui să-ţi prezentăm reţeaua. Stormbreaker-urile sunt toate
conectate la o reţea principală. Care e controlată de aici. Asta
înseamnă că au douăzeci şi patru de ore acces gratuit.
— Asta e mişto!
— E mai mult decât mişto.
Privirea lui Sayle deveni plină de melancolie, irişii
minusculi şi gri dansând parcă.
— Mâine începem să trimitem computerele, zise. Vor merge
cu avionul, cu nişte camioane şi cu vaporul. Trebuie să facă
doar o zi până la cel mai îndepărtat colţ al ţării. Şi, în ziua
următoare, la ora douăsprezece fix, prim-ministrul îmi va
face onoarea să apese butonul de START, care va conecta
toate computerele mele la reţea. Din acel moment, toate
şcolile vor fi conectate. Gândeşte-te puţin, Alex! Sute de elevi
– sute de mii – aşezaţi în faţa monitorului, împreună, dintr-
— 75 —
odată. Nord, sud, est şi vest. O singură şcoală. O singură
familie. Şi apoi îşi vor da seama cine sunt cu adevărat.
Ridică paharul şi-l goli.
— Cum e capra? îl întrebă.
— Poftim?
— Carnea. Friptura este de capră. E după o reţetă a mamei
mele.
— Trebuia să fie o femeie extraordinară.
Herod Sayle ridică din nou paharul şi domnul Grin i-l
umplu din nou. Îl privea curios pe Alex:
— Ştii, zise, am un sentiment ciudat că ne-am mai întâlnit
undeva.
— Nu cred…
— Ba da. Ai o figură cunoscută. Domnule Grin? Ce părere
ai?
Majordomul se dădu înapoi, cu vin cu tot. Capul lui chel,
alb, se învârti privindu-l pe Alex:
— Eeeg Raargh! zise el.
— Da, bineînţeles! Ai dreptate!
— Eeeg Raargh? întrebă Alex.
— Ian Rider. Spionul despre care ţi-am povestit. Semeni
teribil cu el. Ce coincidenţă, nu crezi?
— Nu ştiu. Nu l-am văzut niciodată. Alex simţea pericolul
apropiindu-se: Mi-aţi spus că a plecat dintr-odată.
— Da. A fost trimis aici să supravegheze oarecum lucrurile,
dar, dacă mă întrebi pe mine, n-a fost niciodată al naibii de
bun. Şi-a petrecut jumătate din vreme în sat. În port, la
poştă, la bibliotecă. Când nu amuşina pe aici, cam asta
făcea. Bineînţeles, ăsta e încă un lucru pe care-l aveţi în
comun. Am înţeles că Fräulein Vole te-a găsit astăzi… Sayle
îşi ridică brusc ochii, căutând privirea lui Alex: Ai trecut de
limite.
— M-am rătăcit puţin.
Alex ridică din umeri încercând să se explice.
— Ei bine, sper să nu mai ieşi la plimbare diseară. Paza e
suplimentată acum, aşa cum poate ai şi remarcat, oamenii
mei sunt toţi înarmaţi.
— Nu ştiam că asta e legal în Marea Britanie.
— 76 —
 — Am licenţă specială. Oricum, Alex, ţi-aş recomanda să te
duci direct la culcare după cină. Şi să stai acolo. Mi-ar părea
foarte rău dacă ai fi împuşcat sau ucis din greşeală, pe
întuneric. Deşi, fireşte, aş economisi patru mii de lire.
— De fapt, cred că aţi uitat de cec.
— Îl vei avea mâine. Poate vom lua din nou cina împreună.
Domnul Grin ne va servi încă una dintre reţetele mamei
mele.
— Capră din nou?
— Câine.
— Fără nicio îndoială, aţi avut o familie care iubea
animalele.
— Numai pe cele comestibile. Sayle zâmbi: Şi acum trebuie
să-ţi spun noapte bună.
La ora unu şi jumătatea dimineaţa, Alex deschise ochii şi
se trezi complet.
Se dădu jos din pat şi se îmbrăcă în cele mai închise la
culoare haine pe care le avea, apoi ieşi din cameră. Era
aproape surprins că uşa era descuiată şi coridoarele păreau
nemonitorizate. Dar, în definitiv, asta era casa lui Sayle şi
orice sistem de securitate ar fi avut trebuia să-i împiedice pe
oameni să intre, nu să iasă.
Sayle îl avertizase să nu părăsească locuinţa. Dar vocile
din spatele uşii de metal vorbeau despre cineva care sosea la
ora două. Alex trebuia să ştie despre ce e vorba.
Găsi drumul spre bucătărie şi, pe vârful picioarelor,
traversă o zonă de suprafeţe argintii, sclipitoare şi trecu pe
lângă un frigider american imens. Să lăsăm lucrurile aşa
cum sunt8, îşi spuse, amintindu-şi ce era pentru cina de
mâine. Văzu o uşă laterală, din fericire, cu o cheie uitată în
broască. Alex se întoarse şi ieşi. Ca o ultimă precauţie, încuie
uşa şi păstră cheia. Acum, cel puţin, avea drumul înapoi
asigurat.
Era o noapte catifelată, cenuşie, cu o lună în formă de D

8Joc de cuvinte: let sleeping dogs lie (engl.)= (aprox.) să lăsăm lucrurile aşa
cum sunt (n.tr.).
— 77 —
perfect pe cer. D de la ce? se întrebă Alex. Dubiu?
Descoperire? Dezastru? Doar timpul va putea spune. Înaintă
doi paşi, apoi înţepeni când un reflector mătură pământul la
câţiva centimetri mai departe, ghidat dintr-un turn pe care
nici nu-l observase. În acelaşi timp auzi voci şi văzu doi
paznici mergând încet de-a lungul grădinii, făcându-şi rondul
în spatele casei. Amândoi erau înarmaţi şi Alex îşi aminti ce îi
spusese Sayle. O împuşcătură din greşeală l-ar fi făcut să
economisească patru mii de lire. Şi, dată fiind importanţa
Stormbreaker-urilor, i-ar fi păsat cuiva dacă împuşcătura a
fost sau nu accidentală?
Aşteptă până când se îndepărtară oamenii, apoi se
îndreptă în direcţia opusă, alergând de-a lungul casei,
pitindu-se pe sub ferestre. Când ajunse la colţ se uită în jur.
În depărtare, aeroportul era luminat şi nişte oameni se
mişcau pe acolo – alţi paznici şi tehnicieni – peste tot. Pe
unul îl recunoscu, atunci când îl văzu cum traversează
pajiştea dinspre fântână spre un camion. Era slab şi deşirat,
luminat de reflectoare – o umbră neagră. Dar Alex l-ar fi
recunoscut oriunde pe domnul Grin. Vin diseară. La ora
două. Vizitatori nocturni. Şi domnul Grin tocmai se pregătea
să-i întâmpine.
Majordomul abia ajunse la camion şi Alex ştia că, dacă
mai aştepta, va fi prea târziu. Alergă cât mai departe de casă,
încercând să rămână cât mai aplecat şi sperând că hainele
închise la culoare îl vor face invizibil. Era la aproape cincizeci
de metri de camion, când domnul Grin se opri brusc şi se
întoarse, ca şi cum ar fi simţit că e cineva acolo. Alex n-avea
unde să se ascundă. Făcu singurul lucru pe care l-ar fi putut
face: se aruncă la pământ, lipindu-şi faţa de iarbă. Numără
încet până la cinci, apoi îşi ridică privirea. Domnul Grin se
mai întoarse o dată. Mai apăru cineva… Nadia Vole. Părea că
ea va conduce. Şopti ceva când se urcă la volan. Domnul
Grin mormăi şi dădu din cap.
În timp ce domnul Grin se apropia de uşa pasagerului de
lângă şofer, Alex se ridică brusc şi începu să alerge.
Camionul semăna cu cele pe care le văzuse în tabăra SSA.
Puteau fi arme. Remorca era înaltă şi pătrată, acoperită cu o
— 78 —
prelată. Alex se căţără pe bara din spate şi se aruncă
înăuntru. Ajunsese exact la timp. Chiar când ateriză pe
platformă, o maşină porni în spatele lui, luminând cu farurile
remorca. Dacă ar mai fi aşteptat fie şi câteva secunde doar, l-
ar fi văzut.
În total, un convoi de cinci vehicule părăsea Sayle
Enterprises. Camionul în care era Alex era penultimul. Ca şi
domnul Grin şi Nadia Vole, cel puţin zece paznici în uniforme
făceau excursia aceasta. Dar unde? Alex nu îndrăzni să se
uite afară, nu cu o maşină în spatele lui. Simţi cum camionul
încetineşte şi ajunseră la prima poartă, apoi la drumul
principal, urcând repede dealul, departe de sat.
Alex simţea drumul fără să-l vadă. Era aruncat încolo şi
încoace pe platforma de metal, când luau curbele şi ştiu doar
că părăsiseră şoseaua principală când începu să fie aruncat
în jos şi în sus. Camionul se mişca mai încet. Simţea cum
coborau dealul, pe un drum accidentat. Iar acum putea auzi
ceva, chiar şi dincolo de zgomotul motorului. Valuri.
Ajunseseră la mare.
Camionul opri. Se auziră uşile maşinilor deschizându-se şi
închizându-se, scârţâitul bocancilor pe pietriş, voci şuşotind.
Alex se piti speriat la gândul că vreunul dintre paznici ar
putea trage prelata şi l-ar putea descoperi, dar vocile se
auzeau din ce în ce mai slab şi se trezi din nou singur. Foarte
atent, se dădu jos din remorcă. Nu se înşelase. Convoiul
parcase pe o plajă pustie. Privind înapoi, văzu un alt camion
coborând pe cărarea ce şerpuia printre stânci. Domnul Grin
şi ceilalţi se adunaseră lângă o stâncă, pe cheiul care se
întindea până în apa neagră. Purta o torţă. Alex îl văzu
mişcând-o de parcă ar fi semnalizat.
Devenind din ce în ce mai curios, Alex se furişă mai
aproape şi găsi o ascunzătoare în spatele unei grămezi de
pietre. Păreau să aştepte o barcă. Îşi privi ceasul. Era exact
ora două. Aproape că-i venea să râdă. Daţi-le flinte şi cai
oamenilor de aici şi vor arăta ca scoşi din cărţile pentru copii.
Făceau contrabandă pe coasta Cornwall-ului. Asta era tot?
Cocaină sau marijuana venind de pe continent? Pentru ce
altceva ar putea fi cu toţii aici la miezul nopţii?
— 79 —
 Răspunsul veni câteva secunde mai târziu. Alex se holba
fără să-i vină să creadă ce vede.
Un submarin. Ieşise din mare cu viteza unei imense iluzii.
Numai cu o secundă în urmă nu era nimic, iar acum iată-l în
faţa lui, plutind pe mare spre ţărmul stâncos, fără niciun
zgomot, cu apa scurgându-se de pe învelişul argintiu şi
amestecându-se albicioasă în spatele lui. Submarinul nu
avea nicio inscripţie, dar Alex recunoscu forma suprafeţei de
scufundare tăind orizontal nava de la turelă până la coada de
rechin cu elice din spate. Un Han Class 404 SSN chinezesc?
Cu energie nucleară. Şi înarmat cu muniţie nucleară.
Dar ce căuta aici, pe coasta Cornwall-ului? Ce se petrecea?
Turela se deschise şi din ea ieşi un om, dezmorţindu-se în
aerul rece al dimineţii. Chiar şi fără să fie lună plină, Alex ar
fi putut recunoaşte corpul slab, de dansator şi capul aproape
ras al bărbatului din fotografia pe care o văzuse cu câteva
zile înainte. Era Yassen Gregorovici. Ucigaşul plătit. Cel care
îl asasinase pe Ian Rider. Purta o salopeta gri. Şi zâmbea.
Se bănuia că Yassen Gregorovici îl întâlnise pe Sayle în
Cuba. Acum iată-l în Cornwall. Aşadar, cei doi chiar
colaborau. Dar de ce? De ce ar avea proiectul Stormbreaker
nevoie de unul ca el?
Nadia Vole se apropie de capătul cheiului şi Yassen coborî
să i se alăture. Îşi vorbiră pentru câteva minute, dar, chiar
presupunând că vorbeau englezeşte, nu era nicio şansă să-i
poată auzi. Între timp, gărzile de la Sayle Enterprises
formaseră un şir care se întindea aproape până la vehiculele
parcate. Yassen dădu o comandă şi Alex văzu apărând din
spatele stâncilor o cutie mare, argintie, cu sigiliu de vid,
susţinută de mâini invizibile, deasupra turelei submarinului.
Yassen însuşi o dădu primului om din şir care o trecu mai
departe, din mână în mână până la ultimul. Urmară încă
aproape patruzeci de cutii, una după alta. Le luă mai mult de
o oră să golească submarinul. Bărbaţii treceau cutiile din
mână în mână cu foarte mare atenţie. Nu voiau cu niciun
chip să spargă ceea ce părea să fie înăuntru.
Spre ora trei, aproape că terminaseră. Cutiile erau acum
depozitate în spatele camionului în care venise Alex. Şi
— 80 —
atunci fu momentul în care se întâmplă.
Unul dintre oamenii de pe chei scăpă una dintre cutii. O
apucă în ultima secundă, dar chiar şi aşa, o trânti de
suprafaţa rocii. Toată lumea se opri. Subit. Era ca şi cum
cineva ar fi învârtit un buton şi Alex aproape că simţi în aer
spaima care îi împietrise pe toţi.
Yassen fu primul care îşi veni în fire. Păşi de-a lungul
cheiului, ca o pisică, fără să scoată un sunet. Ajunse la cutie
şi o pipăi, verificându-i sigiliul şi apoi dădu din cap
nemulţumit. Metalul nu era nici măcar atins.
Cum toată lumea era încă înlemnită, Alex putu să audă
dialogul care urmă:
— E în regulă, îmi pare rău, zise paznicul. Nu s-a
deteriorat nimic şi nu mi se va mai întâmpla.
— Nu, nu ţi se va mai întâmpla, aprobă Yassen şi îl
împuşcă.
Glonţul ţâşni din mâna lui, roşu prin întuneric. Lovi
pieptul bărbatului, trântindu-l contorsionat de durere. Omul
căzu în mare. Pentru câteva secunde, privi luna ca şi cum ar
fi vrut s-o admire pentru ultima dată. Apoi fu acoperit de apa
neagră.
Le mai luă vreo douăzeci de minute să încarce camionul.
Yassen urcă în faţă cu Nadia Vole. Domnul Grin urcă într-
una din celelalte maşini.
Alex trebui să-şi calculeze minuţios întoarcerea. Cum
camionul prindea viteză, întorcându-se printre stânci, plecă
de lângă pietroaie, alergă şi se aruncă înăuntru. Abia dacă
mai era loc, dar, în cele din urmă, se ghemui acolo. Îşi trecu
mâna peste una dintre cutii. Era de mărimea unei cutii de
ceai, nemarcată şi rece la atingere. Încercă să o desfacă, dar
era ermetic închisă.
Se uită afară, în spatele camionului. Plaja şi cheiul erau
deja departe. Submarinul se îndepărta în apă. Acum un
minut era acolo, lucios şi argintiu, sclipind în apă. Apoi apa îl
înghiţi, dispărând la fel de repede ca un coşmar.

— 81 —
 MOARTE ÎN IARBA ÎNALTĂ
Pe Alex îl trezi ciocănitul indignat al Nadiei Vole. Dormise
prea mult.
— În dimineaţa asta ai ultima ta şansă să mai încerci
Stormbreaker-ul, zise ea.
— Corect, zise şi Alex.
— După-amiază începem să trimitem computerele la şcoli.
Herr Sayle a avut ideea ca după-amiaza să ţi-o petreci cum
vrei tu. O plimbare, poate, prin Port Talion? E o cărare care
trece prin câmpie, spre mare. Vrei să faci această plimbare?
— Da, mi-ar plăcea.
— Bine. Acum te las să te îmbraci. Voi veni după tine în…
zehn minuten9.
Alex îşi aruncă nişte apă rece pe faţă înainte să se
îmbrace. Se făcuse ora patru când ajunsese din nou în
cameră şi era încă obosit. Excursia lui nocturnă nu fusese
tocmai un succes, aşa cum sperase. Văzuse multe –
submarinul, cutiile argintii, moartea paznicului care
îndrăznise să scape una pe jos – şi încă nu aflase nimic.
Lucra într-adevăr Yassen Gregorovici pentru Herod Sayle?
Nu avea nicio dovadă care să arate că Sayle ştiuse că el
fusese aici. Şi ce era cu acele cutii? Puteau conţine mâncarea
pentru personalul din Sayle Enterprises. Cu precizarea că nu
ucizi un om pentru un pachet de mâncare.
Astăzi este 31 martie. Aşa cum a zis Vole, computerele
erau gata de plecare. Mai era o singură zi până la ceremonia
de la Muzeul Ştiinţelor. Dar Alex nu avea încă nimic de
raportat, iar singura informaţie pe care o trimisese –
diagrama lui Ian Rider – rămăsese tot un mister. Avea un
răspuns pe monitorul Game Boy-ului când îl deschise înainte
să se culce:

NU PUTEM SĂ DESCIFRĂM DIAGRAMA, NICI

9 Zece minute (germ.) (n.tr.).

— 82 —
 LITERELE/NUMELERE. POSIBIL TRIMITERE DE
HARTĂ, DAR SURSĂ NECUNOSCUTĂ. RUGĂM
TRIMITE Şi ALTE OBSERVAŢII.

Alex se gândi să le spună că-l văzuse pe Yassen

Gregorovici. Dar se răzgândi. Dacă Yassen era acolo, doamna
Jones spusese că-l vor chema înapoi. Şi brusc Alex îşi dori să
trăiască şi sfârşitul aventurii. Ceva se întâmpla la Sayle
Enterprises. Deocamdată doar atât era cert. Şi nu şi-ar ierta-
o niciodată dacă n-ar afla despre ce e vorba.
Nadia Vole veni înapoi după el, aşa cum promisese şi îşi
petrecu următoarele trei ore jucându-se cu Stormbreaker-ul.
Se distră mai puţin de data asta. Şi mai observă că un om de
pază era acum aşezat în coridorul dinspre ieşire. Se părea că
Sayle Enterprises nu mai risca nimic.
La ora unu paznicul îl eliberă din cameră şi îl însoţi până
la poarta principală. Era o după-amiază superbă, cu soarele
strălucind deasupra cărării pe care o străbătea. Privi pentru
ultima dată înapoi. Domnul Grin tocmai ieşise dintr-o clădire
şi stătea la o distanţă considerabilă, vorbind la un telefon
mobil. Era ceva ciudat în acest peisaj. De ce ar da acum un
telefon? Şi cine oare ar putea înţelege vreodată vreun cuvânt
din ce spune?
Era singura ocazie pentru Alex de a se relaxa. Departe de
bariere, de paznicii înarmaţi şi de sentimentul ciudat de
ameninţare care plutea peste Sayle Enterprises, era ca şi
cum ar fi respirat aer proaspăt pentru prima dată de zile
întregi. Peisajul era superb, cu dealuri unduitoare
împestriţate de flori sălbatice.
Alex găsi indicatorul şi se întoarse la drumul principal.
Aflase că Port Talion e la câţiva kilometri depărtare, o
plimbare de mai puţin de o oră, dacă drumul nu era prea
povârnit. De fapt, poteca urca puţin şi se trezi în faţa unui
drum foarte curat şi bine întreţinut, urmărind un traseu în
zigzag de-a lungul marginii stâncilor. De o parte, câmpiile se
întindeau până departe, cu ierburile lor înalte foşnind în
vânt. De cealaltă, era o pantă de cel puţin cincizeci de metri,
sfârşindu-se cu stânci şi apă. Port Talion era chiar la capătul
— 83 —
stâncilor, aproape de mare. Părea destul de pitoresc de aici,
ca un peisaj dintr-un film hollywoodian alb-negru.
Ajunse într-un loc unde se desprindea un drum de ţară
care, traversând câmpul, ducea spre mare. Instinctul îi
spunea s-o ia pe acolo, dar o cărăruie cu nişte urme îi atrase
atenţia în dreapta. Era ceva ciudat cu aceste urme. Alex ezită
puţin întrebându-se ce-o fi cu ele. Apoi renunţă. Făcea o
plimbare prin împrejurimi şi soarele strălucea. Dar dacă
totuşi era ceva în neregulă? Se luă după urme.
Poteca se mai întinse pe încă un sfert de milă, apoi coborî
într-o vâlcea. Aici iarba era de înălţimea lui Alex, întinzându-
se peste tot în jurul lui, o capcană verde sclipind în lumina
soarelui. O pasăre îşi luă brusc zborul în faţa lui, un ghem de
pene cafenii fâlfâind înainte să zboare. Ceva o speriase. Şi
atunci Alex auzi zgomotul – un motor apropiindu-se. Un
tractor? Nu. Scotea un sunet prea şuierător şi se mişca prea
repede.
La fel ca un animal hăituit, Alex simţi pericolul. Nu putea
să spună de ce sau cum. Pericolul era pur şi simplu acolo. Şi
chiar când apăru forma aceea ciudată, neagră, zdrobind
iarba, se aruncă într-o parte, ştiind – prea târziu – ce nu
fusese în regulă cu urmele lăsate pe poteca laterală. Erau
foarte recente. Primele urme, cele care l-ar fi condus pe
drumul bun, erau bătute de vreme şi destul de vechi. Cineva
în mod deliberat l-a îndepărtat de drum şi l-a adus aici.
În câmpul morţii.
Se trânti la pământ şi se rostogoli pe o parte într-un şanţ.
Vehiculul înaintă prin iarbă, iar roţile din faţă aproape că-i
atinseră capul. Alex văzu cu coada ochiului monstruosul
vehicul negru cu patru roţi, ceva între un tractor în
miniatură şi o motocicletă.
Era condus de un bărbat în haine cenuşii de piele,
purtând cască şi ochelari de protecţie. Apoi trecu pe lângă el,
făcând un zgomot înăbuşit prin iarbă. Dispăru imediat, ca şi
cum ar fi fost trasă o cortină peste tot ce se întâmplase.
Alex se ridică cu greu şi începu să alerge. Erau două. Ştia
ce sunt acum. Condusese el însuşi astfel de vehicule, în
vacanţă, pe dunele de nisip din Death Valley, Nevada.
— 84 —
Kawasaki 4x4, cu motor de 400cc cu transmisie automată.
Motociclete de teren cu patru roţi.
Se învârteau în jurul lui ca viespile. Un bâzâit, apoi un
strigăt şi cea de-a doua motocicletă fu în faţa lui, huruind,
rupând iarba din jur. Alex se feri din drumul ei şi se trânti
din nou la pământ, aproape luxându-şi umărul. Îşi simţea
faţa biciuită de vânt şi de fumul motorului.
Trebuia să găsească unde să se ascundă. Dar era în
mijlocul câmpului şi nu era niciun loc potrivit, doar iarbă.
Încercând să găsească drumul spre cărare, se zbătu cu
disperare, zgâriindu-se pe faţă în firele tăioase ca nişte lame,
fără să mai vadă aproape nimic. Avea nevoie de ajutor.
Oricine a trimis aceste maşinării (şi acum şi-l aminti pe
domnul Grin vorbind la telefon), ştia că nu-l putea ucide
dacă erau şi martori. Dar nu era nimeni acolo şi cei doi se
întorceau spre el… împreună, de data asta. Alex auzi
motoarele urlând la unison, venind cu viteză în spatele lui. În
timp ce alerga, aruncă o privire peste umăr şi-i văzu, fiecare
de câte o parte, apropiindu-se. Doar strălucirea soarelui şi
iarba retezată i-au revelat oribilul adevăr. Cei doi întinseseră
un fir subţire de sârmă între ei.
Alex se aruncă pe burtă. Sârma şuieră ca un bici deasupra
capului său. Dacă ar mai fi rămas în picioare, l-ar fi tăiat în
două.
Vehiculele se îndepărtară unul de celălalt. Cel puţin asta
însemna că aruncaseră sârma. Alex îşi lovise genunchiul la
ultima cădere şi ştia că e doar o chestiune de timp până când
îl vor încolţi şi îl vor ucide. Aproape sărind, alergă mai
departe căutând o ascunzătoare sau ceva cu care să se
apere. În afară de ceva mărunţiş, nu avea nimic în buzunare,
nici măcar un briceag. Motoarele se îndepărtaseră, dar ştia
că se vor apropia din nou din moment în moment. Şi ce vor
găsi data viitoare? Alt fir de sârmă? Sau ceva mai rău?
Era mai rău. Mult mai rău. Se auzi zgomotul asurzitor al
motorului şi apoi un nor de foc roşu explodă deasupra ierbii,
pârjolind totul în jur. Alex simţi cum îi frige umerii, ţipă şi se
dădu într-o parte. Unul dintre bărbaţi căra un aruncător de
flăcări! Tocmai se pregătea să arunce o boltă de flăcări de opt
— 85 —
metri lungime, să-l ardă pe Alex de viu. Şi aproape că
reuşise. Pe Alex îl salvă doar şanţul îngust în care căzuse mai
devreme. Nici nu-l văzuse până când nu se trânti la pământ,
în solul umed. Jetul de flăcări licări în aer chiar pe deasupra
lui. Fusese aproape. Simţi un miros îngrozitor: părul lui.
Focul îi atinsese vârfurile firelor de păr.
Abia putând să respire, cu faţa murdară şi transpirat, se
ridică din şanţ şi alergă orbeşte înainte. Nu mai ştia încotro
se îndreaptă. Ştia doar că în câteva secunde vehiculele se vor
întoarce. Nici nu făcuse zece paşi când îşi dădu seama că
ajunsese la marginea câmpului. Acolo se afla un indicator de
avertizare şi un gard electric, care se întindea cât vedea cu
ochii. Dar dacă n-ar fi auzit bâzâitul pe care îl scotea, Alex ar
fi alergat direct spre el. Gardul era aproape invizibil şi
bărbaţii, care se îndreptau în viteză spre el, nu-l puteau auzi,
din cauza zgomotului motoarelor lor…
Se opri şi se întoarse. La cincizeci de metri, iarba fusese
culcată la pământ de vehiculul care nu se vedea încă. Dar de
data asta Alex aşteptă. Stătea acolo în picioare, legănându-se
pe călcâie, ca un toreador. Douăzeci de metri, zece… Acum
privea fix în ochelarii de protecţie ai motociclistului, îi văzu
dinţii strâmbi când zâmbi, ţinând încă în mână aruncătorul
de flăcări. Maşina de teren se împotmoli în iarbă şi plonjă
spre el… doar că Alex nu mai era acolo. Se lăsase într-o parte
şi, prea târziu, şoferul văzu sârma şi ateriză direct peste ea.
Ţipă când îşi prinse gâtul în sârmă, aproape sufocându-se.
Motocicleta se răsuci prin aer şi se prăbuşi la pământ.
Bărbatul căzu şi el în iarbă şi rămase nemişcat.
În cădere, smulsese sârma din pământ. Alex alergă la el şi-
l privi cu atenţie. Pentru o clipă crezu că e Yassen, dar omul
acesta era mai tânăr, brunet, urât. Nu-l mai văzuse. Era
inconştient, dar respira încă. Aruncătorul de flăcări zăcea,
distrus, pe pământ, lângă el. Auzi apoi cealaltă motocicletă,
aflată încă destul de departe, dar apropiindu-se. Oricine ar fi
fost cei doi au încercat să-l calce cu maşina, să-l taie pe
jumătate, să-i dea foc. Trebuia să scape până nu se îngroşa
gluma.
Alergă până la vehiculul abandonat, care zăcea pe o parte.
— 86 —
Îl ridică, sări în el şi apăsă butonul de pornire. Motorul se
trezi la viaţă. Cel puţin deocamdată nu avea de ce să se
teamă. Alex învârti maneta acceleratorului şi strânse bine de
ghidon când maşinăria porni înainte.
Iarba devenise parcă o pată de verde, prin care vehiculul
aluneca în drum spre poteca pe care venise. Nu putea auzi
cealaltă maşină, dar spera ca şoferul să nu-şi fi dat seama ce
se întâmplase şi, prin urmare, să nu-l urmărească. I se
zguduiră oasele când maşina lovi o buturugă şi sări în sus.
Trebuia să fie mai atent. O clipă de neatenţie şi va ateriza pe
spate.
Pătrunse printr-o altă cortină verde şi trase cu atenţie de
ghidon pentru a se întoarce. Găsi poteca – şi marginea
stâncoasă a prăpastiei. Încă trei metri şi s-ar fi aruncat în
gol, în jos, peste stâncile de dedesubt. Pentru câteva secunde
stătu unde era, cu motorul bârâind uşor. Atunci apăru
celălalt vehicul. Cumva bărbatul ghicise ce se întâmplase.
Ajunsese şi el la potecă şi stătea cu faţa spre Alex, la aproape
două sute de metri depărtare. Ceva sclipea în mâna lui,
sprijinită de ghidon. Era o armă.
Alex se uită înapoi, de unde venise. Nu era bine. Poteca era
prea îngustă. Până să întoarcă el vehiculul, bărbatul înarmat
l-ar fi nimerit. O împuşcătură şi totul s-ar fi terminat. S-ar
putea întoarce în iarbă? Nu, din aceeaşi cauză. Trebuia să o
ia înainte, chiar dacă asta ar fi însemnat o coliziune frontală
cu cealaltă motocicletă pe patru roţi.
De ce nu? Poate nu era altă cale de ieşire.
Bărbatul acceleră şi ţâşni înainte. Alex făcu la fel. Cei doi
se îndreptau în viteză unul către altul pe poteca îngustă.
Deodată apăru un morman de pietre şi pământ formând într-
o parte o barieră de netrecut, iar în cealaltă era marginea
prăpastiei. Nu era suficient loc pentru cei doi ca să se
depăşească. Puteau să oprească sau puteau să se
ciocnească… dar, dacă aveau de gând să se oprească, trebuia
s-o facă în următoarele zece secunde.
Vehiculele se apropiau din ce în ce mai mult, din ce în ce
mai repede. Bărbatul nu-l putea împuşca, fără să-şi piardă
echilibrul. Dedesubt, valurile argintii se spărgeau de stânci.
— 87 —
Văzu marginea prăpastiei. Zgomotul celuilalt vehicul îl
asurzea pe Alex. Rafalele de vânt îi loveau cu putere pieptul
şi faţa. Era ca un vechi joc de cocoşi. Unul din ei trebuie să
se oprească. Unul din ei trebuie să se dea la o parte.
Trei, doi, unu…
Duşmanul lui Alex a fost cel care, în cele din urmă, a
renunţat. Era la mai puţin de cinci metri distanţă, atât de
aproape, încât Alex îi putea vedea stropii de transpiraţie pe
frunte. Chiar în momentul când părea că ciocnirea e
inevitabilă, se întoarse şi părăsi poteca, căţărându-se pe
parapet. În acelaşi timp, încercă să tragă cu arma. Dar era
prea târziu. Vehiculul lui alunecă, rămânând doar pe două
roţi şi glonţul se pierdu în aer. Bărbatul urlă. Trăgând cu
arma, pierduse de tot controlul maşinii. Încercă s-o aducă pe
toate cele patru roţi. Lovi o stâncă şi se dezechilibră din nou,
căzând imediat pe potecă şi rostogolindu-se până la marginea
prăpastiei.
Alex simţi maşina cum trece repede pe lângă el, dar nu
văzu nimic mai mult decât un nor de praf. Dar se întoarse
exact la timp pentru a vedea maşina învârtindu-se prin aer.
Bărbatul, încă urlând, se desprinsese de vehicul, dar ajunse
în apă o dată cu el. Maşina se scufundă cu câteva secunde
înaintea lui.
Cine l-a trimis? Nadia Vole sugerase plimbarea, dar
domnul Grin l-a văzut, de fapt, plecând. Domnul Grin
dăduse comanda, era sigur de asta.
Alex conduse vehiculul până la capătul potecii. Soarele
strălucea pe când el încă mai mergea spre sătucul de pescari,
dar nu se putea bucura de asta. Era furios pe el însuşi
pentru câte greşeli făcuse.
Ştia că acum ar fi putut să fie mort. Doar norocul şi o
barieră electrică de joasă tensiune îl ajutaseră să
supravieţuiască.

— 88 —
 MINA DOZMARY
Alex sosi în Port Talion, trecu pe lângă clubul Arsenalul
Pescarului şi urcă pe străduţa pietruită spre bibliotecă. Era
mijlocul după-amiezei, dar sătucul părea adormit; bărcile
pluteau încolo şi încoace, legate de ţărm, străzile erau pustii.
Câţiva pescăruşi se învârteau leneş deasupra acoperişurilor,
scoţând parcă acelaşi ţipăt. În aer plutea un miros de sare şi
de peşte.
Clădirea bibliotecii era din cărămidă roşie, în stil victorian,
aşezată impunător chiar pe vârful dealului. Alex împinse uşa
grea de lemn, care se închise singură, şi intră într-o sală cu o
podea mozaicată ca o tablă de şah şi cu aproape cincizeci de
rafturi de cărţi. Şase sau şapte oameni stăteau la mese,
lucrând. Un bărbat într-un pulover împletit citea Săptămâna
Pescarului. Alex se duse direct la recepţie. Acolo văzu
nelipsitul afiş:

VĂ RUGĂM SĂ PĂSTRAŢI LINIŞTEA!

În spatele lui, o femeie zâmbitoare, cu faţa rotundă, citea

Crimă şi pedeapsă.
— Te pot ajuta cu ceva?
În ciuda inscripţiei, avea o voce puternică, astfel încât
toată lumea îşi ridică privirea când începu să vorbească.
— Da…
Alex venise aici din cauza unei remarci întâmplătoare a lui
Herod Sayle. Vorbise despre Ian Rider. Şi-a petrecut jumătate
din timp în sat. În port, la poştă, la bibliotecă. Alex văzuse deja
poşta, o altă clădire demodată de lângă port. Nu credea să
afle ceva acolo. Dar biblioteca? Poate Rider căuta aici vreo
informaţie. Poate că bibliotecara îşi amintea de el.
— Aveam un prieten care a stat în sat, zise Alex. Mă
întrebam dacă a trecut pe-aici. Îl cheamă Ian Rider.
— Rider cu I sau cu Y? Nu cred s-avem vreun Rider pe aici.
Femeia tastă câteva litere pe calculator şi scutură din cap:
Nu.
— 89 —
 — Stătea la Sayle Enterprises, zise Alex. Avea aproape
patruzeci de ani, slab, blond. Conducea un BMW.
— O, da! Bibliotecara zâmbi: Chiar a venit de vreo două
ori. Un om tare drăguţ. Foarte politicos. Ştiam că nu e din
zonă. Căuta o carte…
— Vă amintiţi ce carte?
— Bineînţeles că da. Nu-mi amintesc întotdeauna figurile,
dar nu uit nimic despre o carte. Era interesat de viruşi.
— Viruşi?
— Da. Viruşi. Voia câteva informaţii…
Un virus electronic! Asta ar schimba totul! Un virus de
computere era un act perfect de sabotaj: invizibil şi subit. Un
singur „gândăcel” introdus în software şi fiecare informaţie
din Stormbreaker poate fi pe loc distrusă. Dar cum ar putea
Herod Sayle să-şi dorească distrugerea propriei opere? N-ar
avea niciun sens. Deci, poate că Alex se înşelase în privinţa
lui de la început. Poate că Sayle habar n-avea ce se petrece.
— Nu l-am putut ajuta, din păcate, continuă bibliotecara.
Asta este o bibliotecă foarte mică, iar fondurile ne-au fost
tăiate de acum trei ani. Zâmbi: Oricum, zicea că a făcut
comandă la Londra de câteva cărţi. Zicea că a închiriat o
căsuţă poştală…
Şi asta ar avea sens! Ian Rider nu voia să primească
informaţiile la sediul Sayle Enterprises, unde ar fi putut fi
interceptate.
— Atunci l-aţi văzut ultima dată? întrebă Alex.
— Nu. A mai venit peste o săptămână. Trebuie să fi primit
ceea ce aştepta, pentru că de data asta nu mai căuta cărţi
despre viruşi. Îl interesau afacerile locale.
— Ce fel de afaceri locale?
— De aici, din Cornwall. Raftul CL. Indică raftul cu
degetul: A stat o după-amiază întreagă uitându-se într-o
carte şi apoi a plecat. Nu s-a mai întors de atunci, ceea ce e o
mare ruşine. Speram, de fapt, să devină membru al
bibliotecii. Ar fi bine să avem un nou membru.
Istorie locală! Asta n-avea să-i spună nimic! Alex îi mulţumi
bibliotecarei şi se îndreptă spre uşă. Când îşi băgă mâna în
buzunar, îşi aminti:
— 90 —
 CL 475/19.
Scoase din buzunar hârtiuţa pe care o găsise în dormitor.
Desigur, erau aceleaşi litere. CL. Nu reprezentau niciun cod.
CL era eticheta unei cărţi!
Alex se duse la raftul pe care i-l arătase bibliotecara.
Cărţile îmbătrânesc mai repede când nu sunt citite, iar cele
de pe acest raft erau scoase de mult la pensie, sprijinindu-se
una pe cealaltă, obosite. CL 475/19 – numărul era tipărit pe
cotor – era Dozmary: Povestea celei mai vechi mine din
Cornwall.
O luă la o masă, o deschise şi o răsfoi, întrebându-se de ce
o istorie a zincului din Cornwall l-ar fi putut interesa pe Ian
Rider? Istoria minei povestită în această carte era destul de
cunoscută.
Mina fusese proprietatea familiei Dozmary timp de
unsprezece generaţii. În secolul al nouăsprezecelea erau
patru sute de mine în Cornwall. La începutul anilor nouăzeci,
mai erau doar trei. Dozmary era una dintre ele. Preţul
zincului se prăbuşise şi mina era deja secătuită, dar altceva
nu era de lucru în zonă şi familia a continuat s-o
secătuiască, chiar dacă, de fapt, mina îi secătuia pe ei. În
1991, Sir Rupert Dozmary, ultimul proprietar, a murit
repede, zburându-şi creierii. A fost înmormântat în cimitirul
bisericii, într-un sicriu, se spune, de zinc.
Copiii lui au închis mina, vânzând terenul de deasupra
companiei Sayle Enterprises. Mina a fost sigilată, multe
dintre tunele fiind acum inundate.
Cartea era plină de poze vechi, alb-negru: ponei drăguţi şi
felinare vechi. Grupuri de oameni în picioare, ţinând în mâini
ciocane şi sufertaşe de mâncare. Acum cu toţii s-ar putea să
fie şi ei morţi. Răsfoind cartea, Alex ajunse la o hartă arătând
dispunerea tunelelor la momentul la care mina fusese
închisă:

— 91 —
 Nu puteai fi sigur cât de corectă era schiţa, dar părea un
labirint de conducte, tunele şi linii de cale ferată, întinzându-
se pe o distanţă de mile sub pământ. Coboară în bezna
absolută de sub pământ şi te vei pierde cât ai clipi din ochi.
Intrase cumva Ian Rider în mina Dozmary? Dacă da, ce
găsise oare?
Alex îşi aminti de coridorul de la capătul scărilor de metal.
Pereţii tenebroşi, nefinisaţi şi becurile primitive îi aminteau
de ceva şi brusc ştiu despre ce e vorba. Coridorul nu poate fi
altceva decât unul dintre tunelele vechii mine! Să zicem că şi
Ian Rider a coborât acele scări. Ca şi Alex, şi el a dat peste
uşa încuiată şi a fost obligat să treacă mai departe, pe lângă
ea. Dar îşi dăduse seama că acel coridor este un tunel, de
fapt, de aceea se întorsese în bibliotecă. A găsit o carte
despre mina Dozmary, această carte. Harta i-a arătat ceea ce
trebuie să fie de cealaltă parte a uşii.
Şi a făcut o schiţă!
Alex scoase diagrama desenată de Ian Rider şi o întinse pe
pagina cărţii, deasupra hărţii tipărite. Ţinând cele două hârtii
lipite una de cealaltă, le ridică în lumină.
Asta este ceea ce a văzut:

— 92 —
 Liniile pe care le trasase Rider se potriveau exact cu
tunelele minei, arătând drumul care o străbate. Alex era
sigur de asta. Dacă ar găsi intrarea în Dozmary, ar putea
urma harta spre cealaltă parte a uşii de metal.
Peste zece minute părăsi biblioteca cu o fotocopie a paginii.
Coborî în micul port şi găsi unul dintre acele magazine
pentru pescari care par să vândă de toate şi nimic. De aici îşi
luă o lanternă puternică, un pulover mai gros, o frânghie şi o
cutie de cretă.
Apoi urcă din nou pe deal.
Urcându-se iar pe motocicleta cu patru roţi, Alex goni de-a
lungul crestelor stâncoase, cu soarele deja coborând spre
apus. În faţă nu avea decât turnul care spera să marcheze
intrarea în Canalul Kerneweck, care îşi trăgea numele din
vechea limbă a locuitorilor din Cornwall. Potrivit hărţii, aici
trebuia să înceapă. Cel puţin, motocicleta îi făcea viaţa mai
uşoară. I-ar fi luat pe puţin o oră de mers pe jos.
Mai avea foarte puţin timp şi o ştia. Deja Stormbreaker-
urile începuseră să plece din bază şi, în mai puţin de
douăzeci şi patru de ore, prim-ministrul le va activa. Dacă,
într-adevăr, software-ul era infectat cu vreun virus, ce se va
întâmpla? Doar umilinţă atât pentru Sayle, cât şi pentru
Guvernul Britanic? Sau mai rău?
Şi cum s-ar potrivi un virus de computer cu ce văzuse cu o
noapte înainte? Orice ar fi adus submarinul, nu putea fi
vorba despre programe de computer. Cutiile argintii erau
prea mari. Şi nu împuşti un om pentru că a scăpat o
— 93 —
dischetă pe jos.
Alex parcă vehiculul lângă turn şi intră prin uşa boltită.
Prima dată crezu că făcuse o greşeală. Construcţia arăta mai
degrabă ca o biserică în ruină decât ca o intrare în mină. Mai
fuseseră şi alţii pe aici înaintea lui. Erau peste tot cutii goale
de bere, ambalaje mototolite de chips-uri şi graffiti-urile de
rigoare pe pereţi: JHR A FOST AICI. NICK O IUBEŞTE PE
CASS. Turiştii îşi lăsau aici, în culori fluorescente, cea mai
dizgraţioasă parte din ei. Călcă pe ceva care zăngăni şi îşi
dădu seama că stă pe o uşă ascunsă de metal, decupată în
podea. Avea marginile acoperite de iarbă şi de buruieni, dar,
punând mâna într-o crăpătură, simţi un curent uşor de aer.
Asta trebuie să fie intrarea în galerie!
Uşa era încuiată cu un lacăt greu, gros de câţiva
centimetri. Alex înjură printre dinţi. Lăsase crema de
descompunere în cameră. Crema ar fi ros fierul până la capăt
cât ai clipi, dar nu se punea problema să se întoarcă la Sayle
Enterprises s-o ia. Se aşeză în genunchi şi zgâlţâi cu putere
lacătul. Spre mirarea lui, se smulse aproape singur şi îi
rămase deschis în mână. Mai fusese cineva aici înainte. Ian
Rider trebuie să fi fost. Îl deschisese cumva şi nu-l închisese
de tot ca să poată intra mai uşor când avea să revină.
Alex scoase lacătul şi apucă mânerul. Avu nevoie de toată
forţa de care era capabil să ridice uşa şi, când reuşi, o rafală
de aer rece îl lovi în faţă. Uşa căzu în spate şi Alex se trezi în
faţa unei găuri negre ce se întindea mai departe decât puteau
ajunge razele soarelui. Aprinse lanterna care lumina pe o
distanţă de aproape cincizeci de metri, dar canalul era cu
mult mai adânc. Găsi o pietricică şi o aruncă înăuntru.
Trecură cel puţin zece secunde până se auzi căzând undeva,
la mare distanţă.
O scară ruginită cobora pe o parte a intrării în canal. Alex
se asigură că motocicleta nu e la vedere, îşi aruncă frânghia
pe umăr şi îşi băgă lanterna în curea. Nu-i făcea nicio plăcere
să coboare în văgăuna asta. Treptele de metal erau reci ca
gheaţa şi abia depăşi cu umerii nivelul pământului, când
lumina dispăru şi se simţi complet înghiţit de beznă, încât nu
mai putea fi sigur că mai are ochi. Dar nu putea să coboare
— 94 —
şi, în acelaşi timp, să ţină şi lanterna. Trebuia pur şi simplu
să simtă ce face, o mână, apoi un picior, coborând mai
departe, şi mai departe, până când călcâiul îi atinse
pământul şi ştiu că se afla în adâncurile Galeriei Kerneweck.
Privi în sus. Distingea cu greu intrarea prin care se
strecurase – mică, rotundă, la fel de îndepărtată ca şi luna.
Abia respirând, încercând să reziste sentimentului de
claustrofobie, trase de la curea lanterna şi o aprinse. Lumina
ţâşni din mâna lui şi se distinse albă, pură, absolută în jurul
lui. Alex era la capătul unui tunel foarte lung, cu pereţii
nefinisaţi, susţinuţi de stâlpi de lemn. Podeaua era deja
umedă şi în aer plutea un miros de apă sărată. Era frig în
mină. Ştia că aşa va fi şi, înainte să pornească la drum, îşi
trăsese pe cap puloverul pe care şi-l cumpărase. Mâzgăli un
X imens cu creta pe perete – asta chiar fusese o idee bună.
Orice s-ar întâmpla aici, trebuia să găsească drumul înapoi.
În sfârşit, era gata. Făcu doi paşi înainte de la intrarea
propriu-zisă în tunel şi simţi greutatea unei pietre mari,
pământ şi rămăşiţe de zinc căzând peste el. Era îngrozitor
aici. Era pur şi simplu ca şi cum ai fi îngropat de viu şi îi
trebui mult până să se convingă că vrea, într-adevăr, să facă
ceea ce făcea. După vreo cincizeci de paşi, se trezi în faţa
unui al doilea tunel, care ducea la stânga. Scoase harta şi o
examină la lumina lanternei. Aici trebuia să se fi întors Ian
Rider. Întoarse lanterna şi urmă tunelul, care cobora şi mai
mult, ducându-l mai departe şi mai departe în străfundul
pământului.
Nu se auzea absolut nimic în mină, în afară de respiraţia
lui sacadată, de scrâşnetul bocancilor lui şi de ticăitul
accelerat al inimii. Parcă negura în care se scufundase nu i-
ar fi luat doar vederea, ci şi auzul. Alex deschise gura şi
strigă, numai ca să audă ceva. Dar vocea îi răsună slab,
amintindu-i doar de uriaşa greutate de deasupra capului
său. Tunelul nu era, oricum, foarte sigur. Câţiva stâlpi
alunecaseră şi căzuseră în timp ce trecuse pe lângă ei, o
mână de pietriş i se scutură pe umeri şi pe gât, amintindu-i
că mina Dozmary nu fusese degeaba închisă. Era un loc
infernal. Se putea prăbuşi în orice moment.
— 95 —
 Drumul pe care-l urma îl conduse mai jos ca niciodată.
Simţea presiunea în urechi, iar întunericul părea încă şi mai
gros şi mai greu de străbătut. Ajunse la o grămadă de fier şi
de sârme, un fel de maşină îngropată aici cu mult în urmă şi
uitată. Se repezi să se caţăre pe ea, zgâriindu-şi piciorul într-
o bucată de metal zgrunţuros. Se opri câteva secunde,
silindu-se să-şi încetinească mişcările. Ştia că n-avea voie să
intre în panică. Dacă te sperii, eşti pierdut. Gândeşte-te ce
faci! Fii atent! Ia-le pe rând!
— E-n regulă. Totul e-n regulă… murmură pentru a se
încuraja încă o dată şi porni mai departe.
Intră într-un fel de încăpere largă şi rotundă, locul în care
se întâlneau şase tunele. Cel mai mare dintre ele se întindea
la stânga şi era traversat de ce mai rămăsese dintr-o linie de
cale ferată. Îndreptă lanterna spre două vagoane de lemn,
care trebuie să fi cărat echipament, jos, în mină, sau fier, la
suprafaţă. Privind harta, era tentat să o ia prin acest tunel
care părea să fie o scurtătură pe schiţa desenată de Ian
Rider. Dar renunţă. Şi unchiul lui după ce cotise se întorsese
imediat. Trebuie să fi avut un motiv. Alex făcu alte două X-
uri mari cu creta, unul pentru tunelul din care tocmai ieşise,
celălalt pentru cel în care tocmai intra. Merse mai departe.
Acest tunel devenea din ce în ce mai jos şi mai îngust,
încât nu-l mai putu străbate decât târâş. Podeaua era udă
de-a binelea, cu băltoace în care intra până la gleznă. Îşi
aminti cât de aproape era de mare şi asta îi făcu şi mai rău.
Când o fi fost ultima dată fluxul? Şi ce se petrece în interiorul
minei când apa se ridică? Alex se imagină imediat prins în
beznă, cu apa până la piept, până la gât, până la faţă. Se opri
şi se sili să se gândească la altceva. De unul singur, sub
pământ, nu-şi putea permite să-şi facă un duşman din
propria imaginaţie.
Tunelul urma apoi o altă linie de cale ferată, una lipită şi
ruptă, acoperită ici-colo de pământ, care trebuie să fi căzut
de sus. Dar liniile de cale ferată îi uşurară drumul mai
departe, pentru că reflectau lumina lanternei. Alex merse
după ele până se intersectară cu linia principală. Îi luase
treizeci de minute să facă acest ocol şi se trezi aproape acolo
— 96 —
de unde plecase, dar, rotind lanterna în jurul lui, văzu de ce
Ian Rider îl trimisese pe aici. Unul dintre tunele era prăbuşit.
Peste treizeci de metri, drumul ar fi fost blocat.
Traversă linia de cale ferată şi, încă urmărind harta, se
opri. Se mai uită o dată la hartă, apoi la drumul din faţă. Era
cu neputinţă! Şi totuşi nu era nicio greşeală.
Ajunsese într-un tunel mic şi cilindric care cobora abrupt.
Dar după zece metri, tunelul se termina pur şi simplu în
dreptul unui perete de fier. Alex luă o pietricică şi o aruncă.
Se auzi un plescăit. Acum înţelegea. Tunelul era complet
inundat de o apă neagră precum cerneala. Apa urcase până
la tavanul galeriei, astfel încât, chiar presupunând că ar
putea înota la o temperatură apropiată de zero, i-ar fi
imposibil să respire. După tot efortul, după tot timpul pierdut
sub pământ, nu mai avea cum să continue.
Alex se întoarse. Era gata de plecare, dar chiar când învârti
lanterna în jurul lui, raza ei prinse ceva aşezat pe o movilă de
pământ. Se duse direct acolo şi se aplecă să vadă mai bine.
Era un costum de scufundări şi părea nou-nouţ. Alex se
duse din nou la marginea apei şi o examină cu ajutorul
lanternei. Văzu altceva de data asta. O frânghie fusese legată
de o stâncă. Se întindea în diagonală în apă şi apoi nu se mai
vedea. Alex ştia deja despre ce e vorba.
Ian Rider înotase prin tunelul inundat. Purtase un costum
de scufundări şi îşi fixase o frânghie care să-l ghideze. În
mod cert, plănuise să se întoarcă. De aceea lăsase lacătul
deschis. Se pare că încă o dată primise ajutorul celui mort.
Acum întrebarea era: avea totuşi curajul să meargă mai
departe?
Ridică echipamentul. Era prea mare pentru el, deşi
probabil că-l va păzi de frigul îngrozitor. Dar frigul nu era
singura problemă. S-ar putea ca tunelul să se continue zece
metri. Ori o sută. Cum putea să fie sigur că Ian Rider nu
folosise un echipament complet de scafandru, cu
termoizolaţie şi cu tub de oxigen ca să înoate mai departe?
Dacă Alex intra în apă şi înainta jumătate din drum, s-ar fi
înecat. Imobilizat sub o stâncă, în bezna îngheţată. Nu-şi
putea închipui o moarte mai cumplită.
— 97 —
 Dar ajunsese atât de departe şi, după hartă, era aproape
de capăt. Alex înjură. Numai distracţie nu puteai spune că e
toată treaba asta. În acel moment, ar fi vrut să nu fi auzit
niciodată de Alan Blunt, de Sayle Enterprises sau de
Stormbreaker. Dar nu se putea întoarce. Dacă unchiul lui o
făcuse, putea s-o facă şi el. Strângând din dinţi, îşi trase
costumul. Era rece, umed şi lipicios. Îi încheie fermoarul. Nu-
şi dezbrăcase celelalte haine şi probabil că asta îl va ajuta.
Costumul era destul de larg, dar era sigur că-l va proteja de
apă.
Mişcându-se mai repede, temându-se că dacă va ezita se
va răzgândi, Alex se apropie de marginea apei. Intră şi apucă
frânghia în mâini. Ar fi înotat mai repede cu ambele mâini,
dar nu îndrăzni să rişte atât de mult. Să te pierzi în tunelul
inundat ar fi la fel de rău cu a nu mai avea aer. Rezultatul ar
fi exact acelaşi. Trebuia să se ţină de frânghie pentru a se
ghida mai departe. Alex luă câteva guri de aer, ventilându-şi
şi oxigenându-şi bine sângele, ştiind că astfel îşi asigură
câteva secunde de nepreţuit. Apoi se aruncă.
Frigul era cumplit şi îl izbi ca o lovitură de ciocan care
aproape îi scoase aerul din plămâni. Simţea cum apa îi apasă
creştetul şi cum i se învârteşte în jurul nasului şi ochilor.
Degetele îi înţepeniră imediat, întregul organism simţi şocul,
dar costumul îi păstra măcar o parte din căldura corpului.
Ţinându-se strâns de frânghie, se împingea înainte cu
picioarele. Se condamnase. S-ar putea să nu se mai poată
întoarce.
Trage, împinge! Trage, împinge! Alex era de mai puţin de un
minut în apă, dar deja plămânii lui erau încordaţi la
maximum. Tavanul tunelului îi zgâria umerii şi se temea să
nu rupă cauciucul costumului şi să-i julească pielea. Dar nu
îndrăznea să încetinească ritmul de mers. Frigul teribil îi
absorbea toată puterea. Trage şi împinge! Trage şi împinge!
De cât timp era sub apă? Nouăzeci de secunde? O sută?
Ţinea ochii strânşi, dar şi dacă i-ar fi deschis ar fi fost exact
acelaşi lucru. Era într-o variantă neagră, ameţitoare,
îngheţată a iadului. Şi nu mai avea aer.
Se trase pe frânghie, arzându-şi pielea de pe palme,
— 98 —
înotase aproape două minute. Se simţea ca după zece.
Trebuia să deschidă gura ca să respire, chiar dacă ar fi fost
apă ceea ce avea să-i intre pe gât… Un urlet înfundat explodă
înăuntrul lui. Împinge, trage! Împinge, trage! apoi simţi
frânghia cum se ridică, umerii îi ieşiră la suprafaţă şi
deschise în sfârşit gura, trăgând o uriaşă înghiţitură de aer
în piept şi ştiu că reuşise, probabil la câteva secunde de
moarte.
Dar unde se afla?
Alex nu vedea nimic. Plutea în întunericul absolut, fără să
poată vedea măcar unde se sfârşea apa. Lăsase lanterna în
cealaltă parte, dar ştia că, şi dacă ar fi vrut, nu mai avea
forţa să se întoarcă. Urmase drumul indicat de cel mort. Abia
acum îşi dădea seama că acest drum nu putea conduce
nicăieri decât spre mormânt.

— 99 —
 ÎN SPATELE UŞII
Alex înotă încet mai departe, fără să vadă nimic, temându-
se că în fiecare clipă şi-ar putea zdrobi capul de rocă. În
ciuda costumului de cauciuc, simţea răceala apei şi ştia că
trebuie să iasă cât mai repede la suprafaţă. Mâna i se lovi de
ceva, dar avea degetele prea îngheţate pentru a-şi da seama
ce este. Se apucă de ceva şi se trase în faţă. Atinse fundul
apei cu picioarele. Apoi îşi dădu seama despre ce e vorba.
Putea vedea. Cumva, dintr-un loc pe care nu-l putea desluşi,
lumina ajungea în zona tunelului inundat.
Încet, vederea începu să-i revină. Fluturându-şi mâna în
faţa ochilor, îşi putea distinge degetele. Stătea pe un stâlp de
lemn, un suport prăbuşit al tavanului. Închise ochii şi îi
deschise. Întunericul se retrase şi putu să vadă locul de
intersecţie a trei tunele. Al patrulea, cel din spatele lui, era
cel inundat. Puţina lumină îi dădu un pic de putere. Folosind
stâlpul de lemn pe post de catarg improvizat, se căţără pe
stâncă. În acelaşi timp, auzi un sunet ritmat. Nu-şi dădea
seama dacă venea de aproape sau de departe, dar îşi amintea
ce auzise în Blocul D, în faţa uşii de metal şi ştiu că
ajunsese.
Îşi dădu jos costumul. Din fericire, îl păzise de apă. Cea
mai mare parte a corpului era uscată, dar din păr îi mai
picura pe gât apă rece ca gheaţa, iar tenişii şi ciorapii erau
leoarcă. Când păşi, realiză câtă apă căra în tenişi şi îi scoase,
îi stoarse şi îi scutură bine înainte să meargă mai departe.
Avea încă harta lui Ian Rider împăturită în buzunar, dar nu
mai avea nevoie de ea. Tot ce trebuia să facă era să urmeze
lumina.
Se îndreptă spre intersecţie şi făcu la dreapta. Lumina
devenise atât de puternică, încât văzu şi culoarea rocii –
maro-închis şi gri. Sunetul se auzea din ce în ce mai bine şi
Alex simţi un curent de aer cald coborând spre el. Se apropie
cu atenţie, întrebându-se ce se afla în locul spre care se
îndrepta. Dădu colţul şi brusc locul pereţilor de piatră fu luat
de cărămizi noi, cu site de metal aşezate la distanţe fixe
— 100 —
deasupra solului. Canalul vechii mine suferise o
transformare funcţională. Era folosit ca spaţiu de exploatare
a unui sistem de aer condiţionat. Lumina care îl adusese aici
pe Alex venea prin sitele de metal.
Îngenunche lângă una dintre acestea şi se uită prin ea
într-o cameră mare, albă, un laborator cu echipament
sofisticat din inox şi sticlă, ordonat pe suprafeţele de lucru.
Camera era goală. Alex verifică grilajul, dar acesta era bine
fixat, înfipt în stâncă. A doua sită dădea în aceeaşi cameră.
Era la fel de strâns înţepenită. Se apropie de a treia. Aceasta
dădea într-un depozit în care se găseau cutiile argintii pe
care le văzuse Alex pe plajă, aduse de submarin cu o noapte
înainte.
Apucă sita cu amândouă mâinile şi o trase. Ieşi uşor din
peretele de piatră şi, privind mai bine, îşi dădu seama de ce.
Ian Rider fusese aici înaintea lui. Tăiase şuruburile care o
ţineau fixă. Puse grilajul jos cu grijă, fără zgomot. Era trist.
Ian Rider găsise drumul prin mină, desenase harta, înotase
prin tunelul inundat şi desprinsese grilajul de unul singur.
Alex n-ar fi ajuns până aici fără ajutorul lui şi acum îşi dorea
să-şi fi cunoscut mai bine unchiul şi să-l fi admirat mai mult
înainte să moară.
Cu grijă, începu să se strecoare prin gaura pătrată şi să
intre în cameră. În ultimul minut – întinzându-se pe burtă cu
picioarele balansându-se în aer – ajunse la sită şi o puse la
loc. Dacă nu se vor uita atent, nu vor vedea nimic schimbat.
Se aruncă de pe scară şi ateriză ca o pisică, pe călcâie.
Sunetul ritmat se auzea şi mai tare acum, de undeva, de
afară. Putea acoperi orice zgomot făcut de Alex. Se apropie
imediat de prima cutie şi o privi cu atenţie. De această dată
se deschise uşor, dar, când privi înăuntrul ei, era goală.
Orice s-ar fi adus în ea, acum dispăruse.
Se uită după camere de filmat, apoi se îndreptă spre uşă.
Era descuiată. O deschise, centimetru cu centimetru, şi se
strecură afară. Uşa ducea la un coridor lung cu o uşă
glisantă electronică la ambele capete şi cu o bară metalică de
suport ce se întindea pe toată lungimea.
— Ora 19. Tura în roşu la asamblare. Tura în albastru la
— 101 —
decontaminare.
Vocea ieşea dintr-un sistem audio, nu era nici de femeie,
nici de bărbat; lipsită de orice emoţie, inumană. Alex îşi privi
ceasul. Era deja ora şapte seara. Traversarea galeriei îi luase
mai mult decât s-ar fi gândit. Merse mai departe. Nu era
chiar pasajul pe care-l găsise. Era mai degrabă o platformă
de observare. Ajunse la balustradă şi privi în jos.
Alex habar n-avea ce va găsi în spatele uşii de metal, dar
ce vedea era cu mult departe de orice şi-ar fi putut închipui.
Era o încăpere imensă, de-a lungul pereţilor – pe jumătate
din rocă dezgolită, pe jumătate din inox lucios – unde era
aşezat echipament electronic, maşini cu beculeţe sclipind
intermitent ca şi cum ar fi avut viaţă proprie. Erau şi vreo
patruzeci, cincizeci de oameni, unii în halate albe, alţii în
salopete, cu toţii purtând banderole pe braţe, de diferite
culori: roşu, galben, albastru şi verde. Era o lumină foarte
puternică şi, la fiecare uşă, supraveghind activitatea cu feţe
lipsite de o expresie, erau gărzi.
Pentru că aici era locul în care Stormbreaker-urile erau
asamblate. Computerele erau purtate încet într-un şir lung,
continuu, de-a lungul unei benzi de transport, pe lângă
diverşii tehnicieni şi cercetători. Ciudăţenia era că păreau a fi
pe terminate… şi, fireşte, aşa şi trebuia să fie. Sayle îi
spusese. De fapt, chiar în cursul după-amiezei şi serii ar fi
trebuit să fie în drum spre destinaţie. Aşadar, ce aranjamente
de ultimă oră se făceau în această fabrică secretă? Şi de ce
era o atât de importantă parte a producţiei ascunsă? Ceea ce
văzuse Alex în turul lui prin Sayle Enterprises nu era decât
vârful aisbergului. Cea mai importantă parte era aici, sub
pământ.
Se uită mai aproape. Îşi aminti de Stormbreaker-ul pe care
îl folosise şi acum băgă de seamă că era ceva în plus de ceea
ce văzuse. O bucăţică de plastic fusese inserată în carcasa
monitorului, astfel încât forma un mic recipient cilindric de
aproape cinci centimetri înăuntru, chiar deasupra
monitorului. Computerele erau trecute pe sub o maşinărie
ciudată – tuburi, sârme şi mânere cu acţiune hidraulică. Alte
tuburi de culoare gri-mat erau inserate în cutiuţele
— 102 —
computerelor, de un braţ metalic, care parcă le-ar fi salutat:
un tub pentru fiecare computer. Aici era punctul de întâlnire.
Cu precizie infinită, tubul era ridicat, adus deasupra
calculatorului şi apoi inserat în recipientul deschis. După
care Stormbreaker-urile erau trimise mai departe. O altă
maşină închidea cu un sigiliu cutiile de plastic. Până când
computerele ajungeau la capătul liniei, unde erau
împachetate în cutiile roşii şi albe ale firmei Sayle
Enterprises, recipientele nu se mai vedeau.
Lui Alex îi atrase atenţia o mişcare şi privi dincolo de linia
de asamblare, printr-o fereastră imensă, în camera
învecinată. Doi bărbaţi îmbrăcaţi parcă în costume de
astronauţi păşeau cu greu unul alături de celălalt, ca şi cum
ar fi mers cu încetinitorul. Se opriră. Se auzi un sunet de
alarmă şi dispărură brusc într-un nor de abur alb. Alex îşi
aminti ceea ce tocmai auzise. Erau cumva decontaminaţi?
Dar dacă Stormbreaker-ul era bazat pe un procesor circular,
nu era nevoie în niciun caz de aşa ceva, atât de extrem, şi,
oricum, asta era ceva ce Alex nu mai văzuse vreodată. Dacă
oamenii erau decontaminaţi, cu ce fuseseră contaminaţi?
— Agentul Gregorovici reportează zonei Biocontaminare.
Acesta este un apel de la Agentul Gregorovici.
O siluetă slăbuţă, blonduţă, îmbrăcată în negru se
desprinse de linia de asamblare şi se îndreptă leneş spre o
uşă care se deschise singură la trecerea lui. Pentru a doua
oară, Alex îl vedea pe ucigaşul rus angajat, Yassen
Gregorovici. Ce se petrecea? Alex îşi aminti de submarin şi de
cutiile sigilate în vid. Bineînţeles! Yassen le adusese tuburile
care erau acum inserate în calculatoare. Tuburile erau un fel
de armă pe care o folosea pentru sabotaj. Nu! Asta nu era
posibil. În Port Talion, bibliotecara îi spusese că Ian Rider
ceruse cărţi despre viruşi…
Viruşi.
Decontaminare.
Zona biocontaminată…
Deodată înţelese, dar exact în acelaşi moment ceva rece şi
solid îi atinse spatele şi gâtul. Alex nici nu auzise uşa din
spatele lui deschizându-se şi înţepeni când o voce îi şopti la
— 103 —
ureche:
— Ridică-te în picioare. Ţine mâinile la ceafă. Dacă faci
vreo mişcare bruscă, te împuşc în cap.
Se uită încet în jur. Un singur paznic stătea în spatele lui,
cu un pistol în mână. Era genul de scenă pe care Alex o
văzuse de o sută de ori în filme şi la televizor şi fu şocat de
cât de diferită era realitatea. Arma era un pistol automat
Browning şi paznicul printr-o singură mişcare de deget, i-ar
putea trimite un glonţ de 9 mm în cap. Doar atingerea îl
făcea pe Alex să-i vină rău.
Se ridică în picioare. Paznicul avea peste douăzeci de ani, o
faţă palidă şi deformată. Alex nu-l mai văzuse – dar, mai
important, nici el nu-l mai văzuse pe Alex. Nu se aşteptase să
dea peste un copil, se vedea. Asta i-ar putea fi de folos lui
Alex.
— Cine eşti? întrebă el. Ce cauţi aici?
— Stau la domnul Sayle, zise Alex. Privi arma: De ce
îndrepţi chestia aia spre mine? N-am făcut nimic rău.
Suna jalnic. Bietul băiat s-a rătăcit. Dar avu efectul
scontat. Paznicul ezită şi îndepărtă arma. În acelaşi moment
Alex atacă. Era o lovitură clasică de karate. Se răsuci şi îi
aplică paznicului un cot chiar sub ureche. Aproape că l-a
făcut knock-out cu o singură lovitură, dar nu putea risca şi îi
mai trase un genunchi între picioare. Paznicul se aplecă
răpus de durere şi căzu la pământ, iar pistolul îi căzu alături.
Alex îl îndepărtă repede de scară. Privi în jos. Nimeni nu
văzuse nimic.
Dar paznicul nu va rămâne inconştient pentru multă
vreme şi Alex ştia că trebuie să iasă de aici, nu doar la
suprafaţă, ci afară din baza Sayle Enterprises. Trebuie să ia
legătura cu doamna Jones. Încă nu ştia de ce sau cum, dar
ştia pur şi simplu că Stormbreaker-urile se transformaseră în
maşini de ucis. Erau mai puţin de şaptesprezece ore până la
lansarea de la Muzeul Ştiinţelor. Cumva, Alex trebuia să
oprească nenorocirea aceasta.
Fugi. Uşa de la capătul pasajului se deschise singură şi se
trezi într-un coridor şerpuitor şi alb, cu birouri fără niciun
geam, construit în ceea ce părea a fi încă un tunel al Minei
— 104 —
Dozmary. Ştia că nu se putea întoarce pe unde a venit. Era
prea obosit şi, chiar dacă ar mai găsi drumul prin mină, n-ar
mai putea face faţă înotului încă o dată. Singura şansă ar fi
uşa prin care a ajuns pentru prima dată aici. Era uşa ce
dădea spre scara de metal care l-a adus la Blocul D. Avea
telefon în cameră. Dacă nu reuşea aşa, putea folosi Game
Boy-ul pentru a transmite un mesaj. Dar MI6 trebuia să ştie
ce aflase el.
Ajunse la capătul coridorului, apoi se piti când trecură trei
paznici, îndreptându-se spre o uşă dublă. Din fericire, nu l-
au văzut. Nu ştia nimeni că e acolo. Se va descurca.
Şi chiar atunci porni alarma! Un claxon electronic urlând
de-a lungul coridoarelor, ţâşnind de la colţurilor pereţilor,
auzindu-se peste tot. Deasupra capului său, o luminiţă roşie
se aprindea intermitent. Paznicii începură să roiască şi îl
văzură. Spre deosebire de cel de pe platformă, aceştia nu
ezitară. Chiar când Alex se ascunse după prima uşă, îşi
pregătiră armele şi traseră. Gloanţele loviră peretele şi
ricoşară de-a lungul pasajului. Alex se aruncă pe burtă şi
împinse cu picioarele uşa din spatele lui. Se ridică şi o
secundă mai târziu se auzi o rafală de cealaltă parte a uşii,
când paznicii deschiseră focul asupra uşii. Dar era metal
greu. Trebuia să ţină.
Stătea la intrarea într-un alt subsol ce ducea spre un
labirint de conducte şi de cilindri, cum era pe vremuri
camera cazanelor pe o navă. Alarma se auzea aici la fel de
tare cum se auzea şi în încăperea principală. Părea să vină
de peste tot. Alex alergă în jos pe scară, sărind trei trepte o
dată şi se opri la un moment dat uitându-se după o ieşire.
Erau trei coridoare pe care putea să o ia, apoi auzi un zgomot
de paşi şi îşi dădu seama că-i mai rămăsese de ales doar
între două din ele. Şi-ar fi dorit ca mai devreme să fi avut
inspiraţia să ridice pistolul Browning. Era singur şi
neînarmat. O raţă singură în pavilionul de vânătoare,
înconjurat de arme de peste tot şi fără nicio ieşire.
Pentru asta îl antrenase pe el MI6? Dacă da, unsprezece
zile n-au fost de ajuns.
Alergă mai departe, evitând conductele, încercând fiecare
— 105 —
uşă pe care o întâlnea. O cameră mare, folosită pentru nişte
cârlige care atârnau în gol. O cameră de duşuri. O alta, un
laborator mare, cu o a doua uşă ducând afară şi, în mijloc,
un recipient de sticlă cilindric şi plin cu un lichid verde.
Grămezi de tuburi deteriorate. Tăvi cu eprubete peste tot.
Recipientul în formă de cilindru. Platourile. Alex le mai
văzuse – figurine ceţoase pe Game Boy-ul lui. Trebuia să se
afle de cealaltă parte a uşii. Alergă spre ea. Era încuiată
electronic pe dinăuntru, prin dispozitivul transparent fixat în
perete. Nu va reuşi niciodată. Era prins în capcană.
Se apropiau paşi. Alex abia găsi timp să se trântească la
pământ, sub una dintre platformele de lucru, înainte ca una
dintre uşi să fie deschisă şi alţi doi paznici să intre în
laborator. Aruncară repede o privire fără să-l vadă.
— Nu aici! zise unul din ei.
— Hai mai sus!
Un paznic se întoarse pe unde venise. Al doilea veni direct
la uşa cealaltă şi îşi lipi palma de dispozitivul de securitate. O
lumină verde îi mângâie amprentele şi uşa se deschise cu
zgomot. Paznicul o trânti de perete şi dispăru prin ea. Alex se
rostogoli de câteva ori până să ajungă la ea şi îşi strecură
mâna chiar la câteva secunde înainte ca uşa să se închidă.
Aşteptă un moment, apoi se ridică în picioare. O deschise şi,
aşa cum spera, de acum privea în pasajul nefinisat în care
fusese surprins de Nadia Vole.
Paznicul plecase deja mai departe. Alex înaintă, închizând
uşa după el, şi opri sunetul alarmei. Parcurse drumul pe
scări şi spre uşa batantă. Era bucuros să revină la aer curat.
Soarele apusese deja, dar, de-a lungul gazonului, micul
aeroport era luminat artificial de nişte lumini asemănătoare
cu cele pe care le văzuse pe stadioane. Erau aproape zece
camioane parcate unul lângă altul. Câţiva bărbaţi le încărcau
cu multe cutii grele, pătrate, roşii şi albe. Acelaşi avion de
marfă pe care Alex îl mai văzuse când venise se pregătea de
decolare.
Ştia că acesta era sfârşitul liniei de asamblare. Cutiile roşii
şi albe erau aceleaşi pe care le văzuse în camera de sub
pământ. Stormbreaker-urile, complete, cu secretul lor
— 106 —
mortal, erau încărcate pentru a fi distribuite. Până dimineaţă
vor ajunge peste tot în ţară.
Alergă furişându-se pe lângă fântână şi peste peluză. Se
gândi să fugă până la poarta principală, dar ştia că acolo nu
ar avea nicio şansă. Paznicii fuseseră alertaţi. Îl vor aştepta.
N-ar putea nici să se caţăre pe gard, nu cu sârma ghimpată
întinsă deasupra. Nu! Camera lui părea totuşi cel mai bun
răspuns. Avea telefon. Şi mai avea şi singurele lui arme: cele
câteva şmecherii pe care Smithers i le-a dat cu patru zile –
sau cu patru ani? – înainte.
Intră în casă prin bucătărie, în acelaşi fel în care ieşise cu
o noapte în urmă. Nu era decât ora opt, dar locul părea
pustiu. Alergă pe scări de-a lungul coridorului spre camera
lui de la primul etaj. Deschise încet uşa. Se părea că are
noroc. Nu era nimeni înăuntru. Fără să aprindă lumina,
intră şi smulse receptorul din furcă. Nu avea ton. Nu
contează. Îşi găsi jocul, cu toate cele patru cartuşe, yo-yo-ul
şi crema miraculoasă şi le vârî în buzunare. Se hotărâse deja
să nu rămână acolo. Era prea periculos. Trebuie să găsească
unde să se ascundă. Apoi va folosi cartuşul Nemesis pentru a
lua legătura cu MI6.
Se întoarse la uşă şi o deschise. Şocat, îl văzu pe domnul
Grin stând în hol, arătând hidos cu faţa lui albă, cu părul lui
roşcat şi cu zâmbetul lui strâmb. Alex reacţionă imediat,
lovind cu podul palmei drepte. Dar domnul Grin era mai iute.
Făcu un pas de dans într-o parte, apoi mâna i se opri în
gâtul lui Alex. Alex deschise gura să respire, dar nu primi
niciun pic de aer. Majordomul scoase un sunet nearticulat şi
îl lovi a doua oară. Alex avea impresia că, dincolo de
cicatricele livide, omul chiar zâmbea, chiar se distra. Încercă
să evite lovitura, dar pumnul domnului Grin îi lovi maxilarul.
Fu dus înapoi în dormitor şi trântit pe spate.
Nu avea să-şi amintească niciodată când a atins podeaua.

— 107 —
 ŞMECHERUL ŞCOLII
Au venit după Alex a doua zi dimineaţa.
Îşi petrecuse noaptea cu mâinile legate de un calorifer într-
o cameră mică, întunecoasă, cu o singură fereastră. Se poate
ca odată să fi fost aici un depozit de cărbuni. Când Alex
deschise ochii, lumina cenuşie a zorilor abia se iţea. Îi închise
şi îi deschise din nou. Capul îi bubuia şi partea de faţă pe
care o lovise domnul Grin se inflamase. Avea braţele răsucite
la spate şi tendoanele de la umeri îl ardeau. Dar mai rău
decât orice era gustul eşecului. Era 1 aprilie, ziua în care
Stormbreaker-urile vor fi lansate. Şi Alex nu putea face
nimic. El era megafraierul păcălit de 1 Aprilie.
Cu puţin înainte de ora nouă, uşa se deschise şi doi
paznici intrară urmaţi de domnul Grin. Îi desfăcură cătuşele
şi îl forţară să stea în picioare. Apoi, cu câte un paznic de-o
parte şi de alta, îl scoaseră din cameră şi îl târâră în sus, pe
nişte scări. Era încă în casa lui Sayle. Scările duceau în holul
cu pictura imensă a Zilei Judecăţii de Apoi. Alex privi figurile
contorsionate de suferinţă de pe pânză. Dacă nu se înşela,
scena va fi în curând repetată în toată Anglia. Şi asta se va
petrece peste exact trei ore.
Paznicii îl împinseră aproape printr-o uşă în camera cu
acvariul. În faţa lui era aşezat un scaun înalt de lemn. Îl
siliră să se aşeze. Îi legară din nou mâinile la spate. Paznicii
plecară. Domnul Grin rămase.
Auzi zgomot de paşi pe scara în spirală, văzu pantofii de
piele coborând înainte să-l vadă pe cel care îi purta. Apoi
apăru Herod Sayle, îmbrăcat într-un costum impecabil de
mătase gri-deschis. Blunt şi ceilalţi de la MI6 au fost de la
început suspicioşi cu privire la acest multimilionar din
Orientul Mijlociu. Întotdeauna au crezut că are ceva de
ascuns. Dar nici chiar ei n-ar fi putut ghici vreodată întregul
adevăr. Nu era un prieten al ţării lui Alex. Era cel mai rău
duşman al ei.
— Trei întrebări, se repezi Sayle. Avea o voce foarte rece.
Cine eşti? Cine te-a trimis? Cât ştii?
— 108 —
 — Habar n-am despre ce vorbiţi, zise Alex.
Sayle oftă. Dacă fusese ceva amuzant la el, când Alex l-a
văzut pentru prima dată, asta dispăruse cu totul acum. Avea
o expresie plictisită şi pragmatică de om de afaceri. Cu ochi
urâţi, plini de ură.
— Avem foarte puţin timp, spuse el. Domnule Grin…?
Domnul Grin se duse la una dintre vitrine şi scoase un
cuţit, cu lama foarte ascuţită şi cu vârful zimţat. Îl ridică în
faţa ochilor şi lama luci în lumină.
— Ţi-am spus deja că domnul Grin a fost un expert într-
ale cuţitelor, continuă Sayle. Mai este încă. Răspunde-mi la
ce te-am întrebat, Alex, sau îţi va provoca mai multă durere
decât ai putea vreodată să-ţi imaginezi. Şi nu încerca să mă
minţi, te rog! Ştii ce se întâmplă cu mincinoşii. Mai ales cu
limbile lor.
Domnul Grin se apropie cu un pas. Lama cuţitului sclipi
din nou.
— Numele meu este Alex Rider.
— Fiul lui Rider?
— Nepotul lui.
— Cine te-a trimis aici?
— Cei care l-au trimis şi pe el.
Nu avea niciun sens să mintă. Nu mai conta. Riscurile
deveniseră prea mari.
— MI6? Sayle râse fără urmă de amuzament. Au trimis un
puşti de paisprezece ani să le facă treaba murdară? Nu e
prea britanic, aş spune. Nu e nici onorabil10, nu?
Adoptase un accent britanic exagerat. Merse mai departe şi
se aşeză în spatele biroului.
— Şi acum cea de-a treia mea întrebare, Alex. Cât de mult
ai aflat?
Alex încercă să-şi vină în fire şi să pară cât mai natural cu
putinţă, ascunzându-şi frica pe care chiar o simţea.
— Ştiu destule, spuse el.

10Joc de cuvinte: not cricket (engl.) = nedrept, dezonorant; cricket = joc

specific englezesc (n.tr.).
— 109 —
 — Continuă.
Alex respiră adânc. În spatele lui, meduza trecu prin faţa
geamului ca un nor otrăvit. O putea zări cu colţul ochiului.
Trase de cătuşe întrebându-se dacă ar putea să rupă
scaunul. Se văzu un flash de lumină şi domnul Grin veni în
spatele lui Alex, înfigând cuţitul în spătarul de lemn al
scaunului, la o distanţă de un fir de păr de capul lui Alex. De
fapt, capătul zimţat chiar îi atinsese pielea gâtului. Simţi un
firicel de sânge scurgându-i-se pe guler.
— Ne faci să aşteptăm, zise Herod Sayle.
— Bine. Când unchiul meu a fost aici, a început să se
intereseze de viruşi. A întrebat de asta la biblioteca din sat.
Credeam că se referă la viruşi de computer. Era normal. Dar
m-am înşelat. Am văzut ce aţi făcut azi noapte. I-am auzit
vorbind prin difuzoare. Decontaminare şi zone
biocontaminate. Vorbeau despre ofensiva biologică. Aţi făcut
rost de vreun virus real. A venit aici în eprubete, împachetate
în cutii argintii şi le-aţi pus în Stormbreaker-uri. Nu ştiu ce
se va mai întâmpla. Presupun că atunci când sunt pornite,
mor oameni. Vor fi în şcoli, deci va fi vorba despre copii de
şcoală. Ceea ce înseamnă că nu sunteţi chiar sfântul care
crede lumea că sunteţi, domnule Sayle. Ci un criminal în
masă. Unul al naibii de nebun, cum aţi spune
dumneavoastră.
Herod Sayle lipăi din palme, aplaudând stângaci:
— Ai făcut treabă bună, Alex, zise el. Te felicit Şi mi se
pare că meriţi un premiu. Deci, am să-ţi spun totul. Într-un
fel se potriveşte cu faptul că MI6 mi-a trimis un elev britanic
adevărat. Pentru că, vezi tu, nu există ceva pe lume pe care
eu să-l urăsc mai mult… O, da… Faţa i se contorsionă de
mânie şi, pentru o clipă, Alex îi văzu nebunia, vie în ochi:
Voi, ai naibii snobi, cu şcolile voastre arogante şi cu
superioritatea voastră englezească împuţită! Dar am să-ţi
arăt. Am să-ţi arăt totul! Se ridică şi se duse la Alex: Am venit
în această ţară acum patruzeci de ani, zise el. Nu aveam
niciun ban. Familia mea nu avea nimic. Dar fără un accident
ciudat, probabil aş fi trăit şi aş fi murit în Beirut. Era mai
bine pentru tine dacă se întâmpla aşa! Mult mai bine! Am
— 110 —
fost trimis aici de o familie americană, ca să fiu educat.
Aveau nişte prieteni în nordul Londrei şi am stat la ei până
când am mers la şcoală. Nu poţi să-ţi imaginezi cum m-am
simţit atunci! Să fiu în Londra, pe care întotdeauna am
considerat-o leagănul civilizaţiei! Să văd atâta bunăstare şi
să ştiu că îi voi aparţine! Eram pe cale să devin englez!
Pentru un copil născut în ghetourile libaneze, era un vis
imposibil de împlinit. Dar în curând aveam să aflu
realitatea…
Sayle se aplecă în faţă şi smulse cuţitul din spătarul
scaunului. I-l aruncă domnului Grin, care îl prinse şi îl
răsuci în mână.
— Pentru început, când am ajuns la şcoală, am fost
batjocorit şi bătut. Din cauza înălţimii. Din cauza culorii
pielii. Din cauza accentului. Pur şi simplu pentru că nu eram
de-al lor. Mi-au dat porecle. Herod Smell11. Băiatul caprei.
Piticul. Îmi jucau feste. Îmi puneau piuneze pe scaun. Îmi
furau cărţile şi le distrugeau. Îmi smulgeau pantalonii de pe
mine şi îi atârnau în suportul de steag, sub steagul Marii
Britanii. Sayle dădu uşor din cap: Iubeam steagul ăsta când
am venit prima dată aici, zise. Dar în doar câteva săptămâni
am ajuns să-l urăsc.
— Mulţi se dau şmecheri la şcoală, începu Alex şi se opri
când Sayle îl plesni cu putere peste faţă cu dosul palmei.
— N-am terminat, zise.
Respira greu şi pe buza de jos i se adunase salivă. Alex îl
simţea cum îşi retrăieşte trecutul. Şi încă o dată îi dădea voie
trecutului să-l distrugă.
— Da, au fost mii de şmecheri la şcoală, zise Sayle. Dar era
unul care a fost mai rău decât toţi. Era o piticanie de băiat
mincinos, ca un rac, dar părinţii lui erau bogaţi şi aşa avea
succes în faţa celorlalţi copii. Ştia cum să-i ia… era de pe
atunci un politician. O, da! Putea fi fermecător când voia.
Când erau profesori în jur mai ales. Dar în clipa când se
îndepărtau, se ocupa de mine. Îi organiza pe ceilalţi. Să-l

11 Miros neplăcut (engl.) (n.tr.).

— 111 —
prindem pe băiatul caprei! Să-i băgăm capul în WC! Avea o
mie de idei cum să-mi facă viaţa un chin şi întotdeauna
găsea ceva nou. Mă necăjea mereu şi mă batjocorea, iar eu
nu puteam face nimic, pentru că el era vedeta, şi eu străinul.
Şi ştii ce a ajuns să fie acest băiat?
— Cred că oricum îmi veţi spune, zise Alex.
— Chiar îţi voi spune. Da. A ajuns să fie prim-ministrul
naibii!!!
Sayle scoase o batistă albă de mătase şi îşi şterse faţa.
Chelia îi lucea de la transpiraţie.
— Toată viaţa am fost tratat la fel. Nu contează câte
succese am ajuns să am, câţi bani am adunat, câte locuri de
muncă am oferit acestei ţări. Sunt încă o glumă. Sunt încă
Herod Smell, Băiatul Caprei, târâtura libaneză. Ei bine, de
patruzeci de ani îmi plănuiesc răzbunarea. Şi acum, în
sfârşit, a sosit vremea… Domnule Grin…
Domnul Grin se apropie de un perete şi apăsă un buton.
Alex se aştepta ca masa de snooker să iasă din podea, dar, în
schimb, pereţii se transformară în ecrane gigantice de
televizor care intrară în funcţiune. Pe un perete Alex văzu
laboratorul de sub pământ, pe un altul linia de asamblare, pe
al treilea aeroportul cu ultimele camioane ieşind din bază.
Erau camere cu circuit închis peste tot şi Sayle putea vedea
fiecare colţişor al regatului său fără ca măcar să părăsească
încăperea. Nu-i de mirare că l-au găsit pe Alex atât de
repede.
— Stormbreaker-urile sunt înarmate şi pregătite. Şi, da, ai
dreptate, Alex. Fiecare conţine ceea ce ai putea spune că este
un virus de computer. Dar asta, dacă vrei, ar putea fi mica
mea glumă de 1 aprilie. Pentru că virusul de care vorbesc e o
formă de variolă. Dar, bineînţeles, Alex, că a fost modificat
genetic pentru a-l face mai puternic, mai rapid şi… mai
ucigător. O singură lingură din această substanţă ar distruge
un oraş întreg. Stormbreaker-urile mele conţin cu mult mai
mult decât atât. Acum e izolat, destul de sigur. Dar în
această după-amiază urmează să aibă loc o petrecere la
Muzeul Ştiinţelor. Fiecare şcoală din Marea Britanie, cu toţii
copiii strângându-se în jurul noilor lor computere drăguţe şi
— 112 —
strălucitoare. Şi la amiază, când acul va lovi ora
douăsprezece, vechiul meu prieten, prim-ministrul, plin de
infatuare va ţine unul dintre discursurile lui arogante şi apoi
va apăsa un buton. Va crede că activează computerele şi,
într-un fel, nu se înşală. Va apăsa butonul, va elibera virusul
şi, până la miezul nopţii, nu vor mai fi copii de şcoală în
Marea Britanie, iar prim-ministrul va plânge amintindu-şi
ziua în care l-a terorizat pentru prima dată pe Herod Sayle!
— Eşti nebun! strigă Alex. Până la miezul nopţii vei fi la
închisoare!
Sayle alungă ideea cu o fluturare de mână:
— Nu cred. Până când lumea îşi va da seama ce se
întâmplă, voi dispărea. Nu sunt chiar singur în toată treaba
asta, Alex. Am prieteni puternici care mă susţin…
— Yassen Gregorovici.
— Văd că nu ţi-ai pierdut timpul. Păru surprins că Alex îi
ştia numele criminalului: Yassen lucrează pentru oamenii
care mă ajută. Să nu spunem niciun nume şi nicio
naţionalitate. Ai fi surprins să afli câte ţări din lume urăsc
Anglia… Multe chiar din Europa, ca să începem cu ceva. Dar,
oricum… Plesni din nou din palme şi se întoarse la birou:
Acum ştii adevărul. Mă bucur că ţi-am spus toate astea,
Alex. Habar n-ai cât te urăsc! Chiar de când jucai cu mine
jocul ăla stupid, snooker, îmi dădeam seama cât mi-ar plăcea
să te omor. Eşti exact ca băieţii cu care am făcut şcoala.
Nimic nu s-a schimbat.
— Tu nu te-ai schimbat, zise Alex.
Obrazul îi ardea încă acolo unde-l lovise Sayle. Dar auzise
destule.
— Îmi pare rău că şi-au bătut joc de tine la şcoală. Dar
mulţi copii păţesc aşa ceva şi totuşi nu se transformă în
psihopaţi. Eşti chiar nebun, domnule Sayle. Iar planul nu-ţi
va reuşi. Am transmis la MI6 tot ce am aflat. Te vor aştepta la
Muzeul Ştiinţelor. La fel şi pe oamenii în halate albe.
Sayle râse nervos:
— Iartă-mă dacă nu te cred, zise. Faţa i se împietri brusc:
Şi probabil că-ţi aminteşti de avertismentul meu în caz că mă
minţi. Domnul Grin se apropie cu un pas, fluturând cuţitul
— 113 —
prin aer: Mi-ar plăcea să te văd murind, zise Sayle. Din
păcate, am o întâlnire importantă la Londra. Se întoarse spre
domnul Grin: Poţi să mă conduci până la elicopter. Apoi
întoarce-te şi omoară-l. Fă-o încet. Fă-o astfel încât să-l
doară cât mai mult. Ar fi trebuit să păstrăm nişte variolă şi
pentru el – dar sunt sigur că poţi să dai dovadă de mai multă
creativitate.
Se duse la uşă, se opri şi se întoarse spre Alex:
— Adio, Alex. N-a fost o plăcere să te cunosc. Dar bucură-
te că mori. Şi ţine minte, nu eşti decât primul…
Uşa se trânti în urma lui. Cu mâinile în cătuşe, legat de
scaun şi cu meduza plutind în tăcere în spatele lui, Alex
rămase singur.

— 114 —
 APĂ ADÂNCĂ
Alex renunţă la încercarea de a se mai elibera din scaun.
Cătuşele erau prea strâmte, aşa că încheieturile i se
învineţiseră şi îi sângerau acolo unde lanţul intrase în carne.
După treizeci de minute, pentru că domnul Grin tot nu se
întorsese, încercă să ajungă la crema pe care i-o dăduse
Smithers. Ştia că va arde cătuşele în câteva secunde, dar cel
mai îngrozitor lucru era că o simţea acolo unde o pusese, în
buzunarul de sus, închis cu fermoar, al pantalonilor săi de
comando. Dar deşi îşi întinsese degetele la câţiva centimetri
de buzunar, n-o putea ajunge. Asta era suficient ca să-l
scoată din minţi.
Auzi elicopterul decolând şi ştiu că Herod Sayle trebuie să
fie în drum spre Londra. Pe de altă parte, încerca încă să-şi
revină din şocul provocat de tot ce auzise. Multimilionarul
era complet nebun. Ceea ce plănuise era dincolo de orice
imaginaţie, era planul unui ucigaş în masă care va distruge
Marea Britanie pentru câteva generaţii de aici încolo. Alex
încercă să-şi închipuie ce urma să se întâmple. Zeci de mii de
elevi în clasele lor, adunaţi în jurul noilor calculatoare,
aşteptând momentul – exact la mijlocul zilei – când prim-
ministrul va apăsa butonul şi le va introduce în reţea. Dar, în
loc de asta, se va auzi un fâsss şi un nor de vapori cu virusul
variolei va fi eliberat în sala lor de clasă. Şi în câteva minute,
peste tot în ţară, moartea se va dezlănţui. Alex nu trebuia să
se mai gândească la asta. Era prea oribil. Şi totuşi asta se va
întâmpla în două ore. Era singura persoană care putea opri
acest lucru. Şi iată-l cum stă, legat fedeleş, neputând face o
mişcare.
Se deschise uşa. Alex se întoarse încordat aşteptând să-l
vadă pe domnul Grin, dar era Nadia Vole care alergă
înăuntru, trântind uşa în urma ei. Faţa ei palidă părea acum
îmbujorată şi ochii, în spatele lentilelor, erau temători. Se
apropie de el:
— Alex!
— Ce vrei?
— 115 —
 Alex întoarse capul când aceasta se aplecă peste el. Apoi se
auzi un click şi, spre uluirea lui, mâinile îi fură eliberate.
Deschisese cătuşele! Se ridică în picioare, întrebându-se ce
se petrece.
— Alex, fii atent, zise Vole. Cuvintele ieşeau încet şi repede
din gura ei vopsită cu galben: Nu avem prea mult timp. Sunt
aici să te ajut. Am lucrat cu unchiul tău – Herr Ian Rider.
Alex se holba la ea fără să creadă o iotă: Da, sunt de partea
ta.
— Dar nu mi-a spus nimeni…
— A fost mai bine pentru tine să nu ştii.
— Dar… Alex era încurcat: Te-am văzut la submarin. Ştiai
ce urmează Sayle să facă…
— N-am putut face nimic. Nu atunci. E prea greu să-ţi
explic acum. N-avem timp de explicaţii. Vrei să-l oprim, nu?
— Trebuie să găsesc un telefon.
— Toate telefoanele din casă sunt codate. Nu le poţi folosi.
Dar am un mobil în biroul meu.
— Să mergem atunci.
Alex era încă suspicios. Dacă Nadia Vole ştia atât de
multe, de ce n-a încercat să-l oprească pe Sayle mai demult?
Pe de altă parte, ea l-a eliberat – iar domnul Grin se putea
întoarce în fiecare clipă. N-avea de ales: trebuia s-o creadă. O
urmă afară, în coridor, şi, sus, pe nişte scări, apoi în alt hol
cu o statuie a unei femei goale, vreo zeiţă greacă, în colţ. Vole
se opri o clipă, odihnindu-şi mâna pe un braţ al statuii.
— Ce este? întrebă Alex.
— Mi s-a făcut rău. Dar du-te tu înainte. Este prima uşă
din stânga.
Alex trecu de ea, de-a lungul coridorului. Cu colţul
ochiului, o văzu trăgând în jos braţul statuii. Braţul se mişcă
aşa cum se mişcă orice mâner.
Când îşi dădu seama că fusese atras în capcană, era prea
târziu. Scoase un ţipăt când podeaua de sub el se retrase pe
un pivot ascuns. Încercă să se oprească din cădere, dar nu
era nimic de făcut. Se prăbuşi pe spate şi alunecă prin podea
şi printr-un tunel negru de plastic care se îndoia sub
greutatea corpului lui. O auzi pe Nadia Vole râzând
— 116 —
triumfător – apoi se făcu nevăzut, încercând cu disperare să
se agaţe de ceva în cădere şi întrebându-se ce va găsi la
capătul tunelului.
Peste cinci secunde află. Ieşise din tunel, căzu repede prin
aer şi se opri într-o apă foarte rece. Pentru un moment, nu
mai văzu nimic, luptându-se pentru o gură de aer. Apoi ieşi
la suprafaţa apei şi îşi dădu seama că se află într-un uriaş
recipient plin cu apă şi pietre. Atunci înţelese cu oroare unde
se află de fapt.
Vole îl ţinea în acvariul giganticei meduze: Războinicul
Portughez al lui Herod Sayle. Era un miracol că nu se oprise
direct pe ea. O putea zări în colţul îndepărtat al acvariului,
cu tentaculele înspăimântătoare şi cu miile ei de celule care
creşteau din aceste tentacule şi se retrăgeau, parcă pulsând,
învârtindu-se şi agitându-se prin apă. Nu era nimic între el şi
ea. Alex îşi reprimă spaima, forţându-se să rămână calm. Îşi
dădu seama că, dacă se agită în apă nu face decât să creeze
curenţi care ar aduce monstrul lângă el. Meduza n-are ochi.
Nu ştia că el e aici. Nu-l va ataca… nu va putea să-l atace.
Dar, în cele din urmă, se va lovi de el. Rezervorul în care se
afla era într-adevăr mare, adânc de cel puţin zece metri şi
lung de douăzeci, treizeci. Geamul de deasupra apei era mult
prea departe pentru a-l putea ajunge. Nu avea cum să se
caţăre. Uitându-se în jos prin apă, dădu cu ochii de lumină.
Îşi dădu seama că se uita în camera din care tocmai ieşise,
biroul personal al lui Herod Sayle. Văzu o mişcare – totul era
vag şi distorsionat prin apă – şi uşa se deschise. Intrară două
siluete. Abia le putea distinge, dar ştia cine sunt. Fräulin Vole
şi domnul Grin. Stăteau amândoi în faţa acvariului. Vole
avea în mână ceva ce părea a fi un telefon mobil.
— Sper că mă auzi, Alex. Vocea nemţoaicei se auzi dintr-
un difuzor undeva deasupra capului lui. Sunt sigură că ţi-ai
dat seama că nu există nicio ieşire din acvariu. Te poţi
menţine în apă. Poate o oră, poate două. Alţii au rezistat şi
mai mult. Care e recordul, domnule Grin?
— Chire gaaarghe!
— Cinci ore şi jumătate! Da. Dar, cât de curând, vei obosi,
Alex. Te vei scufunda. Sau poate se va întâmpla repede şi te
— 117 —
vei opri în braţele prietenului tău. Îl vezi… nu? Nu e chiar o
îmbrăţişare pe care să ţi-o doreşti. Te va ucide, oricum.
Durerea, cred, va fi dincolo de imaginaţia unui copil. E păcat,
Alex Rider, că MI6 a ales să te trimită pe tine aici. Nu te vor
revedea.
Discursul se termină cu un clic. Alex călca apa cu
picioarele, ţinându-şi capul la suprafaţă, cu ochii ţintă la
meduză. Se mai întrezări o mişcare neclară dincolo de geam.
Domnul Grin plecase din cameră. Dar Vole rămăsese tot
acolo. Voia să-l vadă murind.
Alex ridică privirea. Acvariul era luminat de sus de o serie
de neoane, prea îndepărtate ca să poată ajunge la ele. Sub el,
auzi un clic şi un huruit slab. Imediat îşi dădu seama că ceva
se schimbase. Meduza se mişca! Îi vedea umflătura
transparentă care părea să-i fie capul şi conul mov de
gelatină părea să se îndrepte spre el. Sub creatură,
tentaculele dansau încet.
Înghiţi apă şi îşi dădu seama că deschisese gura să strige.
Vole trebuie să fi pornit curenţii artificiali. Asta făcuse ca
meduza să se mişte. Lovi disperat cu picioarele,
îndepărtându-se de ea, sprijinindu-se pe spate. Una dintre
tentacule se ridică şi i se încolăci pe picior. Dacă n-ar fi
purtat tenişii, ar fi fost înţepat de unul dintre acele ei. Ar fi
putut acestea să-i pătrundă prin haine? Aproape sigur.
Tenişii erau singurul lui scut.
Ajunse în colţul din spate al acvariului şi se opri cu o
mână pe geam. Ştia deja că ceea ce spusese Vole era
adevărat. Dacă n-avea să-l prindă meduza, avea s-o facă
oboseala. Trebuia să se lupte în fiecare secundă ca să reziste
la suprafaţa apei, iar teroarea pe care o simţea îi slăbea şi
mai mult forţa.
Geamul. Împinse în el, întrebându-se dacă l-ar putea
sparge. Probabil că ar fi fost o posibilitate… verifică distanţa
dintre el şi meduză, luă o gură de aer şi se scufundă la
fundul acvariului. O văzu pe Nadia Vole contemplând
spectacolul. Deşi el o vedea destul de înceţoşat, ea, cu
siguranţă, îl vedea perfect. Femeia nu se mişcă din locul ei şi
Alex înţelese fără nicio speranţă că ea aştepta ca el să facă
— 118 —
exact această mutare.
Înotă până la pietre şi căută una destul de mică pentru a o
aduce la suprafaţă. Dar pietrele erau prea mari. Găsi una de
mărimea capului său, dar nu o putu mişca. Vole nici măcar
nu încercă să-l oprească, pentru că ştia că pietrele sunt bine
fixate. Nu mai avea aer. Se răsuci brusc şi se repezi la
suprafaţă, văzând în ultima clipă că meduza se aşezase uşor
deasupra lui. Ţipă şi îi ieşiră bule de aer din gură. Avea
tentaculele chiar deasupra capului lui. Alex îşi încordă
corpul şi se sili să rămână jos, balansându-şi nebuneşte
picioarele, astfel încât să se împingă lateral. Se lovi cu
umărul de cel mai apropiat pietroi şi simţi durerea
fulgerându-l prin tot corpul. Susţinându-şi braţul cu mâna
sănătoasă, alunecă în celălalt colţ şi se ridică imediat,
deschizând larg gura după aer, chiar în clipa în care atinse
suprafaţa apei.
Nu putea sparge geamul. Nu se putea căţăra afară. Nu
putea să evite pentru totdeauna atingerea meduzei.
Deşi avea la el toate şmecheriile lui Smithers, nu-l putea
ajuta niciuna.
Apoi Alex îşi aminti de cremă. Îşi eliberă braţul care-l
durea şi îşi trecu un deget pe o parte a acvariului.
Recipientul era o minune a ingineriei. Alex nu avea idee câtă
presiune exercita apa asupra pereţilor de sticlă, dar totul era
susţinut de o ramă de metal, de stâlpi care se întâlneau la
colţuri, atât în exterior, cât şi în interior, cu faţetele de metal
susţinute de nituri tot din metal.
Îşi deschise fermoarul de la buzunar şi scoase tubul. ZIT-
CLEAN. PENTRU O PIELE MAI SĂNĂTOASĂ. Dacă Nadia Vole
vede ce face, probabil crede că şi-a pierdut minţile. Meduza
se întorcea în spatele acvariului. Alex aşteptă câteva
secunde, apoi se împinse mai departe şi se scufundă pentru
a doua oară.
Nu părea să fie suficientă cremă pentru grosimea stâlpilor
şi, în general, pentru dimensiunile rezervorului, dar Alex îşi
aminti de demonstraţia lui Smithers, şi cât de puţin folosise.
Dar putea, oare, crema să acţioneze sub apă? Nu avea niciun
rost să-şi facă griji cu toate astea acum. Alex lipi tubul de
— 119 —
colţurile metalice din faţa acvariului şi încercă atât cât putu
să întindă mai bine crema pe toată lungimea stâlpilor,
folosindu-şi şi cealaltă mână pentru a mânji şi capetele
rotunde ale niturilor.
Împinse cu piciorul în geam, mutându-se în cealaltă parte
a acvariului. Nu ştia cât va dura până când crema îşi va face
efectul şi, oricum, Nadia Vole îşi dăduse seama că ceva nu
era în regulă. Alex îi văzu silueta ridicându-se şi vorbind
parcă la telefon, chemând probabil ajutoare.
Folosise jumătate din tub pe o parte a rezervorului şi
cealaltă jumătate, pe cealaltă parte. Meduza se agita sub el,
trimiţându-şi tentaculele afară, ca şi cum l-ar fi căutat şi ar fi
vrut să-l oprească. De cât timp era în apă? Inima îi bătea să-i
sară din piept. Şi ce se va întâmpla când metalul se va rupe?
Abia avu timp să se ridice şi să ia o gură de aer înainte să
afle.
Chiar şi sub apă, crema acţionase asupra niturilor. Sticla
se despărţi şi, fără niciun alt suport, imensa presiune a apei
o sparse ca pe o uşă prinsă de furtună. Alex nu văzu ce se
întâmplă. Nu găsi timp să se gândească şi la asta. Totul se
învârti în jurul lui şi fu aruncat înainte la fel de neajutorat ca
o plută într-o cascadă. Următoarele secunde fură un coşmar
ameţitor de apă rostogolindu-se cu putere şi de sticlă
spărgându-se. Alex nu îndrăzni să deschidă ochii. Se simţea
luat de val, trântit de ceva şi apoi absorbit înapoi. Era sigur
că nu-i mai rămăsese niciun os întreg. Acum era din nou sub
apă. Se zbătu din nou după aer. Scoase capul afară şi fu
uluit că mai poate totuşi să respire.
Partea din faţă a acvariului se spărsese şi mii de litri de
apă se revărsaseră în cascadă în biroul lui Herod Sayle. Apa
se izbise de mobilă şi spărsese geamurile de la ferestre. Încă
se mai retrăgea spre podea. Rănit şi ameţit, Alex se ridică în
picioare, cu apa rotindu-i-se în jurul gleznelor.
Unde era meduza?
Fusese norocos că nu o întâlnise în confuzia creată. Dar
putea să fie încă pe aproape. Era destulă apă în biroul lui
Sayle ca meduza să poată ajunge la el. Se retrase într-un colţ
al camerei, tremurând din tot corpul. Apoi o văzu.
— 120 —
 Nadia Vole fusese mai puţin norocoasă. Stătuse în faţa
geamului când stâlpii se prăbuşiseră şi n-a mai avut timp să
fugă. Acum era întinsă pe spate, cu picioarele inerte şi rupte.
Războinicul portughez era peste ea. O parte a meduzei îi
acoperise faţa, iar ea părea că se holbează la el prin masa
gelatinoasă. Buzele galbene schiţau parcă un ţipăt fără
sfârşit. Tentaculele erau întinse peste tot în jurul ei, cu sute
de celule excitate urcându-i-se pe braţe, pe picioare şi pe
piept. Făcându-i-se silă, Alex se îndreptă spre uşă şi ieşi în
coridor.
Tocmai începea să urle o alarmă. Abia acum o auzi, când îi
reveniseră simţurile, cel puţin auzul şi vederea. Ţipătul
sirenei l-a scos brusc din starea confuză în care era. Cât era
ceasul? Aproape unsprezece. Cel puţin ceasul îi mai
funcţiona încă. Dar era în Cornwall, la patru ore distanţă de
Londra şi, cu alarmele pornite şi cu sârmele electrice întinse
pe garduri, nu va ieşi niciodată din complex. Să caute un
telefon? Nu. Vole spusese probabil adevărul când îl asigurase
că toate sunt blocate. Şi cum ar putea să ia legătura cu Alan
Blunt sau cu doamna Jones acum, pe ultima sută de metri?
Sigur erau deja la Muzeul Ştiinţelor.
Încă o oră.
Afară, acoperind ţiuitul alarmei, Alex mai auzi ceva.
Zgomotul de pornire a unui motor de avion. Se duse la cea
mai apropiată fereastră şi se uită. Bineînţeles, avionul care se
afla acolo de când venise el se pregătea să decoleze.
Alex era leoarcă de apă, amorţit şi vlăguit. Dar ştia ce avea
de făcut.
Alergă val-vârtej spre el.

— 121 —
 ORA 11
Alex ţâşni din casă şi se opri afară, examinând
împrejurimile. Era conştient de alarmele pornite, de paznicii
alergând spre el şi de cele două maşini, aflate încă departe şi
îndreptându-se spre casă.
Spera că, deşi, evident, ceva nu era în regulă, nimeni nu-şi
va da seama prea curând ce se întâmplase. N-ar trebui să-l
caute – cel puţin, nu încă. Asta l-ar putea salva.
Se părea că întârziase prea mult. Elicopterul personal al
lui Sayle dispăruse. Rămăsese numai avionul de marfă. Dacă
Alex voia să ajungă la Muzeul Ştiinţelor în cele cincizeci şi
nouă de minute care-i mai rămăseseră, trebuia să se urce în
acest avion. Dar avionul se pusese deja în mişcare,
îndepărtându-se încet pe pistă. Într-un minut, maximum
două va trece prin testele de dinaintea zborului. Apoi va
decola.
Alex privi în jur şi văzu un jeep militar fără capotă, parcat
pe şosea lângă uşa principală. Alături se afla un paznic.
Acesta ţinea în mână o ţigară şi supraveghea curtea – dar
chiar în acel moment se uita în altă parte. Perfect! Alex fugi
peste peluză. Adusese din casă una dintre armele de
vânătoare ale lui Sayle pe lângă care trecuse fugind înainte
de a ieşi din cameră. Era un harpon pe care îl luase hotărât
să aibă cu ce să se apere. Ar fi fost simplu să tragă în paznic
chiar atunci. O săgeată în spate şi jeep-ul ar fi al său. Dar
Alex ştia că nu o poate face. Orice ar fi vrut Alan Blunt şi MI6
să facă din el, nu era pregătit să ucidă cu sânge rece. Nici
pentru ţara lui, şi nici măcar pentru a-şi salva viaţa.
Paznicul îl văzu când se apropia şi bâjbâi după pistolul pe
care îl purta în tocul de la curea. Nu reuşi. Alex se folosi de
mânerul de la arma lui Sayle, rotind-o prin aer şi lovindu-l
cu ea tare, sub bărbie. Paznicul gemu, iar pistolul îi căzu din
mână. Alex se grăbi să se urce în jeep, mulţumind în gând
pentru cheile care erau în contact. Apoi auzi motorul
pornind. Ştia să conducă. Acesta era încă un lucru pe care
Ian Rider ţinuse să-l înveţe, chiar de când crescuse destul de
— 122 —
mare să ajungă la pedale. Celelalte maşini se apropiau din ce
în ce mai mult. Cu siguranţă îl văzuseră atacând paznicul.
Avionul mai făcu o tură şi era deja la punctul de start al
pistei de decolare.
N-avea să-l mai prindă.
Poate, pericolul care îl pândea din toate părţile îi ascuţise
simţurile. Sau poate că asta se întâmplase pentru că scăpase
pe muchie de cuţit din atâtea pericole. Dar Alex nici nu
trebuia să gândească. Ştia ce are de făcut, ca şi cum ar mai fi
făcut asta de o mie de ori. Şi poate că pregătirea lui fusese
mai eficientă decât ar fi putut crede.
Băgă mâna în buzunar după yo-yo-ul lui Smithers. Îl legă
de catarama curelei, iar yo-yo-ul intră ca într-un dispozitiv
făcut exact pentru asta. Apoi, cât de repede putu, legă
capătul nailonului de mânerul armei. În sfârşit, băgă şi
pistolul pe care îl luase de la paznic în spatele pantalonilor
lui de luptă. Era gata.
Avionul trecu de testele de dinaintea zborului. Acum deja
gonea pe pistă. Cu motoarele la turaţie maximă.
Alex băgă în viteza întâi, eliberă frâna de mână şi ţâşni cu
maşina înainte, prin iarbă, spre aeroport. În acelaşi timp se
auzi o împuşcătură. Se aplecă peste volan şi se feri de
cioburile oglinzii laterale şi ale parbrizului. Cele două maşini,
gonind şi ele în spatele lui, se apropiau vertiginos. Fiecare
avea un paznic pe scaunul din spate, ieşit pe fereastră şi
trăgând în direcţia lui. Alex se strecura printre gloanţe şi,
pentru o secundă, amândouă maşinile îl flancară. Era făcut
sandvici între ei, iar cei doi trăgeau spre el din ambele părţi.
Dar reuşi să accelereze. Ucigaşii îl ratară la milimetru şi se
nimeriră unul pe celălalt. Îl auzi pe unul din ei ţipând şi
scăpând arma din mână. O maşină pierdu controlul şi se izbi
de zidul frontal al casei, caroseria metalică strivindu-se de
cărămidă. Cealaltă se opri pentru câteva secunde şi porni din
nou după el.
Avionul era deja departe. Încet la început, apoi mărindu-şi
treptat viteza, Alex ajunse pe pista de decolare şi se ţinu
după el.
Apăsă cât putu acceleraţia. Jeep-ul alerga doar cu
— 123 —
şaptezeci la oră, nu era destul. Pentru câteva secunde se
deplasă paralel cu avionul, doar la doi metri de el. Dar
avionul mergea mai repede. În orice clipă putea să înceapă
desprinderea de pistă.
Şi chiar în faţa lui, drumul se bloca. Mai veniseră încă
două jeep-uri. Mai mulţi paznici cu arme se agitau pe
scaune, aproape ascunzându-se. Alex îşi dădu seama că
singurul motiv pentru care nu trăgeau era de teamă să nu
lovească avionul. Dar avionul se desprinsese deja de pământ.
În faţa lui, în stânga, văzu roata din faţă înălţându-se.
Aruncă o privire în oglindă. Maşina care îl urmărise de când
pleca de lângă casă era chiar în spatele lui. Nu mai avea
unde să se ducă.
O maşină în spatele lui. Două jeep-uri în faţă. Avionul era
în aer, iar roţile din spate se retrăgeau deja înăuntru. Totul
întâmplându-se în acelaşi timp.
Alex dădu drumul volanului, apucă harponul şi trase.
Săgeata flutură prin aer. Yo-yo-ul prins de cureaua lui Alex
se întinse treizeci de metri, fiind dintr-un nailon special, mult
îmbunătăţit tehnologic. Nimeri burta avionului. Alex se simţi
aproape rupt în două când fu smuls de pe scaunul său din
jeep, la capătul corzii. În câteva secunde, era la patruzeci,
cincizeci de metri deasupra pistei, balansându-se sub avion.
Jeep-ul ieşi de sub orice control şi nu putu fi evitat de
celelalte două maşini. O coliziune de trei vehicule. Văzu o
explozie – un balon de foc şi un nor de fum cenuşiu care se
ridică de parcă ar fi vrut să-l prindă. Peste câteva secunde
mai avu loc o explozie. A doua maşină încercase să evite cele
două jeep-uri, dar gonea cu viteză prea mare, aşa că intră în
mijlocul flăcărilor, se răsturnă şi continuă să alunece pe
capotă până când izbucni în flăcări.
Alex văzu puţin din toate astea. Era suspendat de avion
printr-o singură coardă albă şi subţire, învârtindu-se şi
răsucindu-se în timp ce era tras mai departe prin aer.
Vântul şuiera pe lângă el, lovindu-i faţa şi asurzindu-l. Nu
auzea nici măcar motoarele de deasupra capului său.
Cureaua îi tăia mijlocul. Abia putea să respire. Căută
disperat să prindă yo-yo-ul şi îl găsi în cele din urmă. Un
— 124 —
singur buton… îl apăsă. Micuţul, dar puternicul motor din
interiorul jucăriei începu să se rotească. Yo-yo-ul începu
încet să tragă de coardă. Foarte încet, un centimetru odată,
Alex era ridicat spre avion. Lansase harponul foarte atent. În
spatele avionului era o uşă şi, când opri motorul yo-yo-ului,
se afla destul de aproape încât să poată ajunge cu mâna la
ea. Se întrebă cine conduce avionul şi încotro se îndreaptă.
Pilotul trebuie să fi văzut explozia de pe pistă, dar n-avea
cum să ştie de coardă. N-avea cum să ştie că mai are un
pasager în plus.
Deschiderea uşii fu mai complicată decât se aşteptase. Era
purtat de vânt încoace şi încolo şi, de fiecare dată când
ajungea la mânerul uşii, vântul îl împingea înapoi. Abia dacă
mai vedea ceva. Vântul îi biciuia ochii. De două ori ajunse cu
mâna la mâner, doar ca să fie îndepărtat înainte de-a apuca
să-l răsucească. A treia oară reuşi să-l prindă mai bine, dar
oricum îşi folosi toată puterea pentru a învârti de mâner în
jos.
Uşa se deschise brusc şi Alex urcă înăuntru. Aruncă o
ultimă privire înapoi. Pista era deja la trei sute de metri în
jos. Se mai vedeau încă două focuri, dar atât de departe, că
nu păreau mai mult decât capetele unor beţe de chibrituri.
Îşi scoase yo-yo-ul, eliberându-se. Apoi verifică dacă mai are
pistolul la spate. Era tot acolo.
Avionul era gol, cu excepţia a două pachete în care Alex nu
prea ştia ce se află. Era un singur pilot în cabină şi ceva pe
tabloul de bord trebuie să-l fi avertizat că uşa se deschisese,
pentru că se întoarse brusc să vadă ce se întâmplă. Alex se
trezi faţă în faţă cu domnul Grin.
— Cherghe? murmură majordomul.
Alex ridică arma. Se îndoia că ar fi avut curajul s-o
folosească. Dar n-avea de gând să-i dea de înţeles acest lucru
domnului Grin.
— E-n regulă, domnule Grin, urlă el să acopere zgomotul
motoarelor şi cel al vântului. S-ar putea să nu poţi tu să
vorbeşti, dar ai face mai bine să asculţi. Vreau să conduci
acest avion spre Londra. Vom merge la Muzeul Ştiinţelor din
South Kensington. Nu poate să ne ia mai mult de o jumătate
— 125 —
de oră să ajungem acolo. Şi, dacă te gândeşti să mă tragi pe
sfoară, te împuşc, ai înţeles?
Domnul Grin nu zise nimic.
Alex trase un foc. Glonţul intră în podea, chiar lângă
piciorul domnului Grin. Acesta se holbă la Alex fără să-i vină
să creadă şi dădu încet din cap în semn că da.
Trase de mânerul direcţiei. Avionul coborî un pic şi începu
să se îndrepte spre est.

— 126 —
 ORA 12
Londra se ivi la orizont.
Dintr-odată norii se risipiseră şi soarele strălucitor al
amiezii le aduse în faţa ochilor întregul oraş. Se vedea
Battersea Port Station, aşezată mândru, cu cele patru
turnuri ale ei încă neatinse, chiar dacă mare parte din
acoperiş îi fusese distrus de mult. În spatele ei, apăru şi
Parcul Battersea, ca un pătrat de tufişuri verzi şi dese şi de
copaci – un ultim bastion împotriva extinderii urbane.
Departe, The Millennium Wheel, ca o monedă imensă de
argint, balansându-se uşor pe propria margine. Şi în jurul lui
se întindea Londra; turnuri de fum şi blocuri de
apartamente, şiruri nesfârşite de magazine şi de case, şosele,
linii de cale ferată şi poduri răspândite pe ambele maluri,
despărţite doar de sclipitorul fir care era Tamisa.
Alex văzu toate astea, ameţit de înălţime, privind prin uşa
deschisă a aeronavei. A avut cincizeci de minute să se
gândească la ce are de făcut. Cincizeci de minute, timp în
care avionul a planat deasupra Cornwall-ului, Devon-ului,
Somerset-ului şi peste Salisbury Plains, înainte să ajungă la
North Downs şi să o ia spre Winsdor şi Londra.
Când urcase în avion, Alex se gândise să folosească staţia
radio pentru a anunţa poliţia sau pe oricine altcineva care l-
ar fi putut auzi. Dar văzându-l pe domnul Grin pilotând
avionul, s-a răzgândit. Îşi aminti cât de repede se mişcase
omul când l-a târât afară din dormitor şi când a aruncat
cuţitul în timp ce era legat de scaun. Ştia că e în siguranţă în
spatele avionului, dacă domnul Grin stătea legat pe scaunul
pilotului, în faţă. Dar tot nu îndrăznea să se apropie. Chiar şi
cu armă, pericolul era prea mare.
Se gândi să-l forţeze pe domnul Grin să aterizeze la
Heathrow. Radioul începu să bârâie când ajunseră deasupra
Londrei şi se opri doar când îl opri domnul Grin. Dar asta nu
i-ar reuşi niciodată. La ora la care vor ajunge la aeroport, va
fi deja prea târziu.
Şi atunci, stând ghemuit, Alex recunoscu cele două
— 127 —
pachete aşezate lângă el. Ele i-au spus exact ceea ce trebuie
să facă.
— Eerg! zise domnul Grin. Se întoarse în scaun şi, pentru
ultima dată, Alex îi văzu zâmbetul hidos în care cuţitul de
circ îi metamorfozase obrajii.
— Mulţumesc pentru călătorie, zise Alex şi se aruncă prin
uşa deschisă.
Cele două pachete conţineau paraşute. Alex le verificase şi
îşi fixase una în spate pe când zburau încă deasupra
Reading-ului. S-a bucurat că-şi petrecuse o zi la un
antrenament de aruncare cu paraşuta, cu cei de la SSA, deşi
zborul acesta fusese mult mai periculos decât cel la care
participase deasupra văilor galeze. Acum nu era nicio linie
statică. Nu mai era nimeni care să-l asigure că paraşuta lui
era bine aranjată. Dacă ar fi găsit o idee mai bună despre
cum să ajungă la Muzeul Ştiinţelor în şapte minute, ar fi
folosit-o. Dar nu găsise nimic mai bun. Ştia asta. De aceea a
sărit.
Odată ce s-a văzut în prag, n-a fost aşa de rău. A avut un
moment de ezitare şi vântul îi mai lovi faţa o dată. Închise
ochii şi încercă să numere până la trei. Dacă trăgea prea
devreme, paraşuta s-ar putea înţepeni în coada avionului.
Chiar şi aşa, avea mâna înlemnită pe cui şi abia şopti „trei”
înainte să tragă cu toată puterea. Paraşuta se deschise brusc
deasupra lui şi fu smucit în sus, hamul tăindu-i subsuorile
şi pieptul.
Zburaseră la peste o mie de metri. Când deschise ochii, se
miră singur de calmul de care dăduse dovadă.
Se legăna în aer sub acoperişul de mătase albă. Parcă nici
nu s-ar fi mişcat. De când sărise din avion, oraşul părea încă
şi mai îndepărtat, şi mai ireal. Nu erau decât el, cerul şi
Londra.
Şi apoi auzi din nou avionul.
Era deja la vreo doi kilometri depărtare, dar, când se uită
înapoi, îl zări întorcându-se brusc la dreapta, luând o curbă
foarte strânsă. Motoarele se ridicară şi se aşezară cu o
treaptă mai sus – se îndrepta direct spre el. Domnul Grin n-
avea de gând să-l lase să scape aşa uşor. Când avionul se
— 128 —
apropie, Alex mai că văzu zâmbetul fără sfârşit al omului
aflat în spatele geamului de lângă carlingă. Domnul Grin
avea de gând să-l lovească din plin şi să-l taie în bucăţele în
aer.
Dar Alex se aşteptase la asta.
Îşi scoase Game Boy-ul. De data asta nu mai avea niciun
cartuş de joc în el: dar, cât fusese în avion, pregătise Bomber
Boy-ul şi îl lipise de podea. Acolo era şi acum: în spatele
scaunului domnului Grin.
Apăsă pe START de trei ori.
În interiorul avionului, cartuşul explodă, eliberând un nor
de fum galben şi înecăcios. Fumul ieşea pe uşa deschisă,
făcând rotocoale în spatele geamurilor. Domnul Grin pieri,
înghiţit pe de-a-ntregul de fum. Avionul se clătină un pic,
apoi începu să coboare vertiginos.
Alex privi avionul căzând. Şi-l putea imagina pe domnul
Grin orbit, căutând disperat să ţină sub control aparatul de
zbor care începuse să se rostogolească prin aer. Mai întâi
încet, apoi din ce în ce mai repede. Motoarele vuiau. Acum se
îndrepta direct spre pământ, urlând de-a lungul cerului.
Fumul galben îi urma traiectoria. În ultimul minut, domnul
Grin reuşi să restabilească direcţia cât de cât. Dar era mult
prea târziu. Avionul se prăbuşi într-un loc ce părea a fi un
doc părăsit, de lângă fluviu şi dispăru într-un bulgăre de foc.
Alex se uită la ceas. Mai erau trei minute până la
douăsprezece. Se afla încă la trei sute de metri în aer şi dacă
nu va ateriza chiar pe scările Muzeului Ştiinţelor, nu va
reuşi. Ţinându-se bine de corzi, folosindu-se de ele pentru a
se echilibra, încercă să-şi grăbească drumul în jos.

Înăuntrul salonului estic din Muzeul Ştiinţelor, Herod

Sayle tocmai îşi termina discursul. Întreaga audienţă aştepta
cu încordare momentul extraordinar în care Stormbreaker-
urile vor fi conectate la aceeaşi reţea.
Încăperea era un amestec de vechi şi de nou, de coloane de
marmură şi podele de oţel, la limita dintre ultima tehnologie
şi ciudăţeniile din vremea Revoluţiei Industriale.
Ridicaseră un podium în centru pentru Sayle, pentru
— 129 —
prim-ministru, pentru secretarul de presă şi pentru ministrul
Educaţiei. În faţa lui, douăsprezece rânduri de scaune,
pentru presă, profesori şi prieteni invitaţi. Alan Blunt era în
rândul din faţă, la fel de impasibil ca întotdeauna. Doamna
Jones, îmbrăcată în negru, cu o broşă mare la rever, stătea
lângă el. De fiecare parte a sălii fuseseră amplasate care de
televiziune, având toate camerele îndreptate spre Sayle, care
vorbea. Discursul era transmis în direct în şcoli, în toată ţara
şi urma să fie prezentat şi la ştirile de seară. În sală mai erau
şi alte două-trei sute de oameni, aşezaţi în galeriile de la
etajele întâi şi doi, privind în jos, spre podium, din toate
părţile. Când a început să vorbească, au pornit
reportofoanele, aparatele de fotografiat. Niciodată un singur
om nu făcuse un cadou mai generos acestei naţiuni. Era
chiar un eveniment. Asistau cu toţii la scrierea Istoriei.
— … Prim-ministrul şi doar prim-ministrul este
responsabil pentru ceea ce va urma, spunea Sayle. Şi sper
că, diseară, când se va gândi la ceea ce s-a întâmplat în toată
ţara, îşi va aminti de zilele petrecute împreună la şcoală şi de
tot ce făcea în vremea aceea. Cred că diseară ţara îşi va da
seama cu adevărat ce fel de om este. Ceva e sigur oricum. Nu
veţi uita această zi niciodată.
Se aplecă în semn de respect. Urmă o explozie de aplauze.
Prim-ministrul îl privi pe secretarul lui de presă, încurcat.
Secretarul ridică din umeri cu o insolenţă cu greu mascată.
Premierul îşi ocupă locul în faţa microfonului:
— Nu ştiu exact cum să răspund la aceste cuvinte, glumi
el şi toţi jurnaliştii începură să râdă – Guvernul avea o
majoritate atât de confortabilă, încât ştiau că e în interesul
lor să râdă la glumele premierului. Mă bucur că domnul
Sayle are nişte amintiri atât de plăcute din timpul zilelor
noastre de şcoală şi mă bucur că amândoi, astăzi, putem să
aducem o astfel de schimbare în şcolile noastre.
Herod Sayle arătă spre o masă din apropierea podiumului.
Pe masă era un Stormbreaker şi, lângă el, un mouse.
— Acesta este butonul de control, zise el. Apăsaţi pe
mouse şi toate Stormbreaker-urile se vor conecta automat.
— În regulă.
— 130 —
 Prim-ministrul ridică degetul şi îşi potrivi poziţia astfel
încât camerele să-i poată prinde profilul. Undeva afară, un
ceas începu să anunţe miezul zilei.

Alex auzi ceasul de la aproape o sută de metri, deasupra

acoperişului Muzeului Ştiinţelor. Văzuse clădirea chiar după
ce se prăbuşise avionul. Nu fusese uşor s-o găsească, cu tot
oraşul întins sub el ca o hartă tridimensională. Pe de altă
parte, locuise mereu în vestul Londrei şi vizitase muzeul
destul de des. Prima dată văzuse victorianul Albert Hall, ca o
formă în care se toarnă gelatina. La sud de el se afla un turn
înalt şi alb, cu un dom verde: Colegiul Imperial.
În fine, i se părea că se mişcă mai repede. Întregul oraş
devenise un puzzle şi ştia că are numai câteva secunde
pentru a reface imaginea corect. O clădire mare,
extravagantă, cu turnuri ca de biserică şi cu ferestre. Ăsta
trebuie să fie Muzeul de Istorie Naturală, care era chiar pe
strada Cromwell. Cum se ajunge de acolo la Muzeul
Ştiinţelor? Bineînţeles, faci stânga pe strada Expoziţiei.
Şi iată-l! Alex trase de paraşută, îndreptându-se spre
clădire. Ce mic era în comparaţie cu alte clădiri, o construcţie
rectangulară cu un acoperiş plat, gri, aflată chiar la stradă. O
parte din acoperiş era alcătuită dintr-o serie de arcade mari,
genul de lucruri pe care le vezi de obicei prin gări sau poate
pe o imensă seră. Erau de culoare portocalie, aşezate una
după alta. Arătau de parcă ar fi fost din sticlă. Alex ateriză pe
partea plată a acoperişului. Apoi tot ce avea de făcut era să
se uite prin ferestrele boltite. Avea încă pistolul luat de la
paznic. L-ar putea folosi pentru a-i atrage atenţia prim-
ministrului. Dacă va fi nevoie, îl va folosi pentru a-l împuşca
pe Herod Sayle.
Reuşi cumva să ajungă deasupra muzeului. Dar pe când
cobora ultimele zeci de metri, de când auzise ceasul bătând
ora douăsprezece, îşi dădu seama de două lucruri. Cădea
prea repede. Şi că nu nimerise acoperişul plat.
De fapt, Muzeul Ştiinţelor are două acoperişuri. Primul, cel
original, este în stil georgian şi e făcut din sticlă. Dar se pare
că în ultimul timp se infiltra apă, de vreme ce curatorii au
— 131 —
mai făcut unul din plastic deasupra acestuia. Cel portocaliu,
pe care îl văzuse Alex.
Ateriză mai întâi cu picioarele. Acoperişul se îndoi sub
picioarele lui şi se sparse. Căzu mai departe, într-o cameră
din interior, pe lângă o reţea de grinzi din oţel şi de stâlpi de
susţinere. Abia avu timp să vadă ceva ce părea a fi un covor
cafeniu, întins pe suprafaţa sinuoasă de jos. Îl lovi şi trecu, şi
prin acesta. Nu era, de fapt, decât un înveliş subţire, aşezat
sub geamuri, ca să le protejeze de soare şi praf. Ţipând, Alex
sparse geamurile în cădere. Paraşuta, din fericire, se prinse
de un stâlp. Stătea balansându-se în aer, în mijlocul
salonului estic.
Asta este ceea ce văzu.
De dedesubt trei sute de oameni îl priveau şocaţi. Mai erau
câţiva care stăteau pe scaun chiar sub el, iar unii dintre ei
fuseseră nimeriţi de cioburi. Peste tot erau cioburi
amestecate cu sânge. Un fel de pod de sticlă verde se
întindea de-a lungul sălii. Urma un birou cu design futurist
şi, în faţa lui, chiar în centru, era o masă improvizată. Prima
dată văzu Stormbreaker-ul. Apoi, fără să-şi creadă ochilor, îl
văzu pe premier cu gura căscată, alături de Herod Sayle.
Alex atârna în aer, legănându-se încă la capătul paraşutei.
Când ultimele cioburi de geam căzură pe podeaua de
teracotă, toată încăperea răsună de forfotă şi glasuri.
Oamenii de pază reacţionară primii. Apărură de nicăieri,
de sub carele TV, de după coloane, anonimi şi invizibili cum
era şi normal să fie, alergând de-a lungul podului verde, cu
arme în mâinile în care nu avuseseră nimic acum o secundă.
Alex îşi scoase şi el arma de la spate. Poate că ar reuşi să
explice de ce a ţinut să apară înainte ca prim-ministrul şi
Sayle să activeze Stormbreaker-urile. Dar se îndoia. Mai întâi
trage şi pune întrebările după, era o replică dintr-un film
prost. Dar chiar şi filmele proaste sunt bune uneori la ceva.
Trase.
Gloanţele zburară prin încăpere cu surprinzător de mult
zgomot. Acum lumea ţipa, jurnaliştii se împingeau şi se
loveau, căutând să se ferească. Primul glonţ nu nimeri
nicăieri. Al doilea îl nimeri pe premier în mâna care ţinea
— 132 —
degetul la mai puţin de un centimetru de mouse. Al treilea
nimeri mouse-ul, spărgându-l în mii de bucăţi. Al patrulea
nimeri firul ce mergea la priză, scurtcircuitând reţeaua. Sayle
se aplecase să apese el însuşi pe buton. Al cincilea şi al
şaselea glonţ îl nimeriră pe el.
Când îşi termină toate gloanţele, aruncă arma şi ridică
mâinile. Se simţea ridicol, spânzurat de acoperiş, cu mâinile
întinse. Dar erau zeci de arme îndreptate spre el şi trebuia să
le arate că e neînarmat, şi că, prin urmare, nu trebuie să
tragă în el. Chiar şi aşa, se pregăti psihic, aşteptând ca paza
să deschidă focul. Aproape că vedea ploaia de gloanţe
oprindu-se în el. Din punctul lor de vedere, Alex era un
terorist nebun care tocmai s-a paraşutat la Muzeul Ştiinţelor
şi a tras şase focuri spre prim-ministru. Era datoria lor să-l
împuşte. Pentru asta fuseseră antrenaţi.
Dar nu mai fuseseră trase alte gloanţe. Toţi oamenii din
pază purtau căşti şi, din faţă, doamna Jones îi controla în
clipa în care îl recunoscu pe Alex, strigă imediat în broşa ei:
Nu trageţi! Repet: nu trageţi! Aşteptaţi comanda mea!
Pe podium, un nor gros de fum ieşea din spatele
Stormbreaker-ului distrus. Oamenii de pază se repeziră la
premier, care se ţinea de încheietura din care îi curgea sânge.
Jurnaliştii începură să pună urlând întrebări. Bliţurile
aparatelor de fotografiat sclipeau din toate părţile, iar toate
camerele erau aţintite spre cel care se balansa sus, în aer.
Alţi oameni de pază se grăbiră să sigileze ieşirile, urmând
ordinele doamnei Jones, în timp ce Alan Blunt se holba şi,
pentru prima dată în viaţa lui, se simţea complet depăşit de
situaţie.
Dar nici urmă de Herod Sayle. Şeful de la Sayle
Enterprises fusese împuşcat de două ori – dar totuşi
dispăruse.

— 133 —
 YASSEN
— Ai stricat un pic lucrurile când l-ai împuşcat pe premier,
zise Alan Blunt. Dar, una peste alta, meriţi să fii felicitat,
Alex. Nu doar pentru că ne-ai împlinit orice aşteptări am fi
avut. Le-ai depăşit cu mult.
Era a doua zi după-amiază şi Alex se afla în biroul lui Alan
Blunt din clădirea Royal General, pe strada Liverpool şi se
întreba de ce oare, după tot ce făcuse pentru ei, şeful celor de
la MI6 vorbea ca un director de şcoală de cartier ce-i dădea o
notă bună. Doamna Jones era şi ea lângă el. Alex refuzase o
bomboană de mentă de la ea, deşi îşi dădea seama că e
singura răsplată pe care avea s-o primească de la ei.
Ea luă cuvântul pentru prima dată de când intrase în
cameră.
— Probabil că vrei să afli sfârşitul operaţiunii tale.
— Desigur…
Îl privi pe Blunt, care încuviinţă din cap.
— Înainte de toate, nu te aştepta să citeşti despre aşa ceva
în ziare, începu ea. Acest dosar a fost catalogat ca fiind TOP
SECRET, ceea ce înseamnă că nimeni nu are voie să
vorbească despre ce s-a întâmplat. Bineînţeles, ceremonia de
la Muzeul Ştiinţelor a fost transmisă în direct, dar, din
fericire, am putut întrerupe transmisia înainte ca vreo
cameră să te poată surprinde. În fond, nimeni nu ştie că un
băiat de paisprezece ani a fost cel care a creat tot haosul.
— Şi vrem să rămână aşa, murmură Blunt.
— De ce? lui Alex nu-i plăcea deloc cum sună asta.
Doamna Jones ignoră întrebarea:
— Ziarele trebuie să scrie despre ceva, îţi dai seama,
continuă ea. Povestea pe care am propus-o e aceea că Sayle a
fost atacat de o organizaţie teroristă încă necunoscută şi că
acum se ascunde.
— Unde e Sayle? întrebă Alex.
— Nu ştim. Dar îl vom găsi. Nu se poate ascunde nicăieri
pe pământ unde să nu-l găsim.
— Bine, aprobă el, neîncrezător.
— 134 —
 — Cât despre Stormbreaker, am anunţat deja că s-a
strecurat o greşeală gravă de fabricaţie şi că oricine va
încerca să-l pornească, se va electrocuta. E stânjenitor
pentru Guvern, normal, dar toate computerele au fost
confiscate şi acum ne ocupăm noi cu recuperarea lor. Din
fericire, a fost atât de fanatic, încât le-a programat în aşa fel
ca virusul să fie eliberat numai de prim-ministru la Muzeul
Ştiinţelor. Ai reuşit să distrugi „trăgaciul”, dar chiar şi cele
câteva şcoli care l-au pornit sunt în regulă.
— Era cât pe ce, zise Blunt. Am analizat o serie de mostre.
E letal. Mai rău decât ce a folosit Irakul în Războiul din Golf.
— Ştiţi cine a procurat marfa asta? întrebă Alex.
Blunt tuşi încurcat:
— Nu.
— Submarinul pe care l-am văzut era chinezesc.
— Asta nu înseamnă foarte mult. Era evident că Blunt nu
voia să vorbească despre asta: Dar poţi să fii sigur că vom
face toate cercetările necesare.
— Ce se va întâmpla cu Yassen Gregorovici? întrebă Alex.
— Am închis baza de la Port Talion, zise doamna Jones.
Am arestat deja cea mai mare parte din personal. Din păcate,
n-am putut să vorbim cu Nadia Vole şi cu cel căruia îi
spuneai domnul Grin.
— Oricum, nici nu vorbea prea mult, zise Alex.
— A fost un noroc că avionul lui s-a prăbuşit acolo,
continuă doamna Jones. N-a fost nimeni ucis. Cât despre
Yassen, cred că s-a făcut nevăzut. Din ceea ce ne-ai spus, e
clar că lucra pentru Sayle. A lucrat şi pentru cei care l-au
sprijinit pe Sayle… şi mă îndoiesc că le va conveni să-l
acopere. Yassen probabil că e deja pe cealaltă parte a
globului acum. Dar poate că într-o zi îl vom găsi. O să-l
căutăm în continuare.
Urmă o lungă pauză. Părea că cei doi şefi ai spionilor
spuseseră ce aveau de spus. Dar mai era ceva ce nimeni nu
abordase încă.
— Ce se va întâmpla cu mine? întrebă Alex.
— Tu îţi vezi de şcoala ta, răspunse Blunt.
Doamna Jones scoase un plic pe care i-l înmână lui Alex.
— 135 —
 — Un cec? întrebă el.
— E o motivare de la un doctor, ai lipsit aceste săptămâni
din cauza unei gripe. Una foarte gravă. Şi, dacă te întreabă
cineva, e vorba chiar despre un doctor adevărat. N-ar trebui
să ai probleme cu asta.
— Vei locui în continuare în casa unchiului tău, zise
Blunt. Menajera voastră, Jack nu mai ştiu cum, va avea în
continuare grijă de tine. Şi aşa vom şti unde să te găsim,
dacă vom avea din nou nevoie de tine.
Vom avea din nou nevoie de tine! Cuvintele îl îngheţară pe
Alex mai mult decât orice i se întâmplase în ultimele trei
săptămâni.
— Cred că glumiţi, zise el.
— Nu. Blunt îl privi cu răceală: Nu sunt genul care
glumeşte.
— Te-ai descurcat de minune, Alex, îi zise doamna Jones,
încercând să fie mai prietenoasă. Prim-ministrul însuşi îţi
trimite mulţumirile lui. Şi adevărul este că ar fi ceva absolut
extraordinar să avem printre noi pe cineva ca tine, atât de
tânăr…
— La fel de talentat ca şi tine, i-o tăie Blunt.
— … disponibil pentru noi din când în când. Ridică o
mână pentru a opri orice obiecţie. Să nu vorbim acum despre
asta. Dacă se mai iveşte vreo astfel de situaţie, te vom căuta.
— Mda, sigur.
Alex se uită când la unul, când la celălalt. Ăştia nu erau
oameni care să accepte un refuz. În felul lor, erau amândoi la
fel de fermecători ca domnul Grin.
— Pot să plec? întrebă el.
— Sigur că da, răspunde doamna Jones. Vrei să te ducă
cineva cu maşina?
— Nu, mulţumesc. Se ridică: Mă descurc şi singur.
***
Avusese zile şi mai bune. Luă liftul până la parter,
gândindu-se că salvase mii de elevi, că l-a dat gata pe Herod
Sayle şi că încă mai trăia, ba mai mult, fără nicio rană prea
gravă. Aşadar, de ce-ar fi nefericit? Răspunsul era simplu:
— 136 —
Blunt îl băgase cu forţa în toată această afacere. În cele din
urmă, între el şi James Bond nu era doar o chestiune de
vârstă, ci şi una de loialitate. Pe vremuri, spionii făceau ce
făceau pentru că-şi iubeau ţara, pentru că ei chiar credeau
în ce fac. Dar lui nu i s-a dat şansa să aleagă. În zilele
noastre, spionii nu mai sunt angajaţi. Sunt folosiţi.
Ieşi din clădire, hotărât să meargă pe jos până la metrou,
dar chiar în acea clipă sosi lângă el un taxi şi îi făcu semn să
oprească. Era prea obosit pentru transportul în comun.
Aruncă o privire şoferului, aplecat peste volan într-un
pulover oribil, împletit de mână, şi se aruncă pe scaunul din
spate.
— Cheyne Walk, Chelsea, zise Alex.
Şoferul se întoarse. Ţinea un pistol în mână. Avea o faţă
mai palidă decât cum o văzuse Alex ultima dată şi lăsa să se
vadă durerea pricinuită de cele două gloanţe, dar – oricât de
imposibil ar părea – era Herod Sayle.
— Dacă faci o mişcare, al naibii de copil, te împuşc. Vocea
îi era toată numai otravă: Dacă încerci ceva, orice, te împuşc.
Rămâi nemişcat. Vii cu mine.
Uşile se închiseră automat. Herod Sayle întoarse şi începu
să conducă în jos, pe Liverpool Street, spre City12.
Alex nu ştia ce să facă. Era sigur că Sayle avea să-l
împuşte oricum. De ce altceva să fi riscat atât de mult venind
chiar până la uşa Serviciilor Secrete din Londra? Se gândi să
încerce ceva pe geam, poate să atragă atenţia altei maşini.
Dar n-ar merge. Sayle s-ar întoarce imediat şi l-ar omorî.
Oricum, omul nu mai avea nimic de pierdut.
Merseră timp de zece minute. Era sâmbătă şi City-ul era
închis. Traficul era destul de aerisit. Apoi Sayle opri în faţa
unui zgârie-nori modern, cu faţada de sticlă şi cu o sculptură
abstractă – două nuci imense de bronz pe o porţiune solidă
de beton – la intrarea principală.
— Vei coborî cu mine din maşină, ordonă Sayle. Vom intra

12 Centrul financiar şi de afaceri britanic, situat în partea veche a Londrei

(n.tr.).
— 137 —
în clădire. Dacă te gândeşti să fugi, aminteşte-ţi că acest
pistol e în coasta ta.
Sayle coborî primul. Privirea lui nu-l slăbi deloc pe Alex,
care se gândi că cele două gloanţe trebuie să-l fi lovit în
braţul stâng şi în umăr. Braţul stâng îi atârna inert. Dar
arma era în cealaltă mână. Era foarte calm, ţintind jos, în
spatele lui Alex.
— Intră…
Clădirea avea uşi batante deschise. Se trezi într-o recepţie
pavată cu marmură şi cu divane de piele. Dar nu era nimeni
înăuntru. Sayle îi făcu semn cu pistolul spre un lift deschis.
Intrară.
— Etajul douăzeci şi nouă, zise Sayle.
Alex apăsă pe buton:
— Urcăm să vedem priveliştea? îl întrebă pe Sayle.
Sayle ridică din umeri:
— Poţi faci toate ale naibii de glume, dar tot eu voi râde la
urmă.
Aşteptară în tăcere. Alex simţea presiunea în urechi în
timp ce liftul urca din ce în ce mai mult. Sayle se uita fix la
el, ţinându-şi braţul bolnav rezemat de perete. Lui Alex îi
trecu prin cap să-l lovească. Dacă ar putea cumva să-l ia
prin surprindere… dar nu… erau prea aproape unul de
celălalt. Iar Sayle stătea cumva răsucit ca un arc.
Liftul încetini şi uşile se deschiseră. Sayle flutură arma
prin aer:
— Mergi la stânga. Vei ajunge la o uşă. Deschide-o!
Alex se conformă întocmai. Uşa avea o inscripţie:
HELIPORT. Urmau câteva trepte. Alex se uită întrebător la
Sayle. Sayle îi făcu semn strigându-i:
— Sus!
Urcară şi ajunseră la o altă uşă. Alex împinse bara de
deschidere şi păşi. Era afară, la treizeci de etaje deasupra
pământului, pe un acoperiş plat, cu o antenă radio şi cu un
gard înalt de metal întinzându-se de jur împrejur. Şi el, şi
Sayle erau în mijlocul unui X imens vopsit în roşu. Privind în
jur, Alex văzu oraşul până la Canary Wharf. Părea să fie o zi
liniştită de primăvară, când ieşise din birourile Royal &
— 138 —
General. Dar aici, sus, vântul bătea cu putere, iar norii
clocoteau parcă.
— Ai distrus totul! urlă Sayle. Cum ai făcut-o? Cum de m-
ai tras pe sfoară? Te-aş fi terminat dacă erai un om în toată
firea! Dar a trebuit să-mi trimită un copil! Un al naibii de
copil de şcoală! Ei bine, nu s-a terminat încă. Plec din Anglia.
Vezi…?
Sayle îi făcu semn şi Alex se întoarse să vadă un elicopter
care se învârtea prin aer în spatele lui. De unde venise? Era
vopsit în roşu şi galben, un elicopter uşor, cu un singur
motor, pilotat de o persoană purtând ochelari fumurii şi
cască de protecţie. Era un Colibri EC120B, unul dintre cele
mai silenţioase din lume. Se învârtea în jurul lui, cu palele
biciuind aerul.
— Ăsta-i biletul meu de plecare! continuă Sayle. Nu mă vor
găsi niciodată. Şi într-o zi mă voi întoarce. Data viitoare, nu
voi mai neglija nimic. Iar tu nu vei mai fi aici să mă opreşti.
Acesta e sfârşitul tău. Acum şi aici tu mori.
Nu era nimic de făcut. Sayle ridică arma şi ţinti cu ochii
holbaţi, cu pupilele mai negre ca niciodată, ca două luminiţe
negre în mijlocul globilor albi.
Se auziră două mici detunături.
Alex se uită în jos, aşteptând să vadă sânge. Nu era nimic.
Nu simţea nimic. Apoi Sayle se clătină şi căzu pe spate cu
două găuri în piept.
Elicopterul ateriză în centru deasupra X-ului şi din el ieşi
Yassen Gregorovici.
Ţinând încă arma îndreptată spre cadavru, se apropie şi-l
examină, lovindu-l uşor cu piciorul. Satisfăcut, aprobă din
cap pentru el însuşi, ascunzând arma. Oprise motorul
elicopterului şi, în spatele lui, palele încetiniră şi se opriră.
Alex făcu un pas înainte. De-abia acum se părea că îl
observase Yassen.
— Eşti Yassen Gregorovici, zise Alex.
Rusul aprobă. Era imposibil să ghiceşti la ce se gândea.
Ochii lui limpezi, albaştri, nu lăsau să se vadă nimic.
— De ce l-ai ucis? întrebă Alex.
— Aşa mi s-a spus.
— 139 —
 Nu era nici urmă de accent în vocea lui. Vorbea încet,
normal.
— Devenise o povară. E mai bine aşa.
— Nu şi pentru el.
Yassen ridică din umeri.
— Şi eu? întrebă Alex.
Rusul îl privi pe băiat, ca şi cum l-ar fi măsurat din cap
până-n picioare.
— N-am niciun ordin cu privire la tine.
— Nu mă vei împuşca şi pe mine?
— La ce mi-ar folosi?
Urmă o pauză. Cei doi se priviră peste cadavrul lui Herod
Sayle.
— L-ai omorât pe Ian Rider, zise Alex. A fost unchiul meu.
Yassen ridică din umeri încă o dată:
— Omor mulţi oameni.
— Într-o zi am să te omor eu pe tine.
— Mulţi au încercat. Yassen zâmbi: Crede-mă, zise el, ar fi
mai bine să nu ne mai întâlnim. Întoarce-te la şcoală.
Întoarce-te la viaţa ta. Şi data viitoare, dacă te mai cheamă,
să spui nu. Să omori e o treabă de oameni mari, iar tu nu
eşti decât un copil.

— 140 —
 În curând:

VOLUMUL AL DOILEA AL SERIEI

ALEX RIDER,
SUPERSPIONUL ADOLESCENT

POINT BLANC

Alex Rider, superspionul de 14 ani, s-a reîntors la

şcoală, încercând să uite nebunia provocată de
computerele STORMBREAKER. Din păcate însă, MI6
are alte planuri pentru el şi îl trimite să investigheze
moartea a doi dintre cei mai puternici oameni din
lume, care nu aveau decât un singur lucru în comun:
ambii îşi trimiseseră fiii să înveţe la Point Blanc
Academy – o şcoală foarte selectă pentru puştii
răzgâiaţi ai multimilionarilor.
Alex pleacă la drum la fel de împotriva dorinţei lui
ca şi prima dată, pentru că în urechi îi răsună
avertismentul doamnei Jones:
„Nu uita, Alex, nu eşti niciodată prea tânăr să mori!”

— 141 —
— 142 —