CAVALERUL AVAR

SCENA I In turn Albert şi Ioan

ALBERT
Să coste ce-o costa, la tournoi
Eu merg, arată-mi coiful, Ioane.
Ioan îi dă coiful.
E spart, stricat. Deloc nu-i cu putinţă să-l pun pe cap. De-un altul am nevoie. Ce
lovitură! Blestemat Delorge!
IOAN
L-aţi răsplătit din plin şi dumneavoastră; Cum l-aţi zvârlit din scări, ca mort zăcu el
zile-ntregi — şi abia de şi-a venit în fire.
(Se rosteşte turnua şi înseamnă lupte pe cai în chip de joc ale cavalerilor feudali. (N.
trad.) Se rosteşte Delorj. (N. trad.)
ALBERT
Totuşi pagubă n-avîi; Pieptarul ii din za veneţiană, Dar pieptul lui nu-l costă o para;
Nu trebuie să-şi cumpere un altul. De ce nu i-am luat coiful pe loc! L-aş fi luat, de nu-
mi era ruşine De doamne şi de duce. Eh tu, conte! Mai bine capul să mi-l fi străpuns.
Şi haine-mi trebuie. Ultima oară Şedeau toţi cavalerii în atlas. Şi -n catifea; eu singur
stăm în zale La masa ducelui. Am îngăimat Că -ntâmplător la tournoi venit-am.
Acuma ce-o să spun? O, sărăcia! Cum ne -njoseşte inimile ea! Când m-a izbit cu
suliţa-i Delorge, zdrobindu-mi coiful, şi-a trecut călare, iar eu, cu capul gol,
strângând în pinteni cu ciudă pe Emir, m-am repezit ca viforul trântindu-l cât e colo
pe conte ca pe-un paj; iar de pe locuri se ridicară doamnele; Clotilda acoperindu-şi
faţa a ţipat; Şi mi-au slăvit heralzii lovitura: Atuncea nimenea nu s-a gândit la cauza
vitejiei, forţei mele! Turbasem pentru că-mi stricase coiful; Ce mă făcea erou? —
Zgârcenia! Da! da! de ea te molipseşti uşor aici sub un acoperiş cu tata. Emir ce face,
bietul?
IOAN
Şchioapătă. Nu-i cu putinţă să-l încălecaţi.
ALBERT
N-ai ce să-i faci: pe roib atunci îl cumpăr. Nu-i tare scump.
IOAN
N-o fi, dar n-avem bani.
ALBERT
Ce zice ticălosul Solomon?
IOAN
A spus că nu mai poate împrumuturi De-acuma să vă dea fără zălog.
ALBERT
Zălog! De unde să-l iau, diavole!
IOAN
I-am spus.
ALBERT
Şi el?
IOAN
Din umeri dă, se scrcmo.
ALBERT
Tu trebuia să-i spui că tatăl meu Este bogat, la fel ca un evreu, Că pan- la urmă tot îl
moştenesc.
IOAN
ALBERT
Si el?
I-am spus.
IOAN
Se screme, dă din umeri.
ALBERT
Ah ce năcaz!
IOAN
Ar vrea să vină-aicea
ALBERT
Bun. Doamne mulţumescu-ti! Că de-aici Nu-mi scapă el nevămuit.
Bate cineva în uşă. Ei, cine-i?
Intră evreul
EVREUL Eu, sluga dumneavoastră.
ALBERT
Ah, amice! Evreu hain, cinstite Solomoane, Poftim, poftim aici: pe cât aud, Nu vrei...
EVREUL
Vai, cavaler milos, Vă jur: cu bucurie... dar nu pot. De unde bani? M-am ruinat deplin
Tot ajutând pe cavaleri cu sârg. Şi nu-mi plăteşte nimeni. Aş fi vrut, de s-ar putea, o
parte...
ALBERT
Ah, tâlharul!
D-apoi să am eu bani, aş sta cu tine La sfat? Ajunge, încetează, hai Nu fi catâr, iubite
Solomon; Dă talerii. O sută varsă-aicea Pân- nu pun să te caute.
EVREUL
Vai! O sută. Când am avut o sută, eu, de taleri!
ALBERT
Ascultă; pe amicii tăi să nu-i Ajuţi, nu ţi-e ruşine?
EVREUL
Jur...
ALBERT
Ajunge.
Zălog îmi ceri? I-auzi ce mai prostie! Ce oare pot să-ţi dau? Piele de porc? Dacă
aveam ceva de zălogit, apoi Demult era vândut. Şi ţie, câne, Cuvântul meu de cavaler
ţi-e fleac?
EVREUL
Cuvântul dumneavoastră mult înseamnă. Cât sunteţi viu, da, foarte mult înseamnă.
El lăzile bogaţilor flamanzi.Vi le descuie ca un talisman. Dar dacă mie, biet evreu, mi-
l daţi Şi între timp muriţi (doamne fereşte), atunci acest cuvânt în mâna mea va fi
întocmai cum ar fi o cheie de la o ladă aruncată-n mare.
ALBERT
Mă supravieţuieşte cumva tata?
EVREUL
De! niciodată nu se poate şti. Nu noi ne socotim zilele noastre. Ieri junele-nflorea, azi
iată-l mort si patru bătrânei îl duc la groapă. Baronu-i sănătos. Dă Dumnezeu Şi mai
trăieşte ani, colea, treizeci.
ALBERT
Minciună! Peste treizeci de ani eu am De-acum cincizeci de ani bătuţi, iar banii la ce
mi-ar folosi atuncea?
EVREUL
Banii?
Hei, banii, banii -n orice vârstă-s buni; Dar tânărul slugi aprige îi face si fără milă-i
mână de ici colo.
Bătrânul vede -n ei amici statornici si ca lumina ochilor îi ţine.
ALBERT
A! Tatăl meu nu slugi şi nici prieteni Nu vede -ntrînşii, ci stăpâni; iar el li-i slugă;
slugă? — rob algerian, Un câne- n lanţ! Trăieşte -ntr-o cămară neîncălzită, bea numai
apă, Iar hrana lui sunt cojile uscate; Nu doarme toată noaptea, Aleargă, umblă ne-
ncetat şi latră — Iar aurul în lăzi se odihneşte. Tăcere! Cândva, aurul, pe mine mă va
sluji, şi n-o să s-odihnească!
EVREUL
Când pe baron l-or duce la mormânt, Mai mult monezi vor curge decât lacrimi. Să
dee Dumnezeu cât mai curând Averea să vă cadă-n mână.
ALBERT
Amen
EVREUL
Ar li posibil...
ALBERT
Ce?
EVREUL
E un mijloc...
ALBERT Care mijloc?
EVREUL
Aşa-Eu am cunoscut, un bătrânel evreu, biet farmacist...
Eu mă gândesc
ALBERT
Un cămătar aşa ca tine, ori e mai cinstit?
EVREUL
Nu, cavalere; Tovie se-ocupă cu alt negoţ — el face picături... Şi zău, minuni fac...
ALBERT
Mie la ce-mi trebui-?
EVREUL
Le torni într-un pahar... vre-o trei ajung, n-au gust şi n-au culoare; însă omul, fără vr-
un junghiu în pântec, fără greaţă, Fără să aibă vreo durere, moare.
ALBERT
Otravă vinde bătrânelul tău.
EVREUL
Da — şi otravă. Da.
ALBERT
Iar tu-mi oferi
In loc de bani vr-o sută de fiole,
Un taler pe fiolă. Asta este?
EVREUL
Dece râdeţi de mine, cavalere?
Nu; eu aş vrea... ori dumneavoastră... cred.
Baronul, poate, vremea e să moară.
ALBERT
Să otrăvesc pe tata! Asta vrei? Hei, Ioane, ţine-l! Tu ai îndrăznit... Dar ştii tu oare, —
suflet de evreu tu, câne, şarpe — că eu chiar acum te spânzur, sus pe porţi!
EVREUL
Iertare! Mă iartă: am glumit.
ALBERT
Hai, Ioane — funia!
EVREUL
Eu am glumit. Şi v-am adus şi banii.
ALBERT
Afară, câne!
Evreul iese
Uite până unde zgârcenia lui tata m-a adus! Evreul a-ndrăznit ca să-mi propună!...
Dă-mi un pahar de vin, căci tremur tot. Dar, Ioane, totuşi bani ne trebuiesc. Fugi
după blestematul de evreu si ia-i paralele. Dă călimara. Ii dau chitanţă. Dar să nu-l
aduci Aici pe Iuda ăsta... Sau, opreşte, Căci banii lui vor mirosi a iad, Ca şi argintii lui
Iscariot, strămoşul său... Dă-mi vin, ţi-am spus.
IOAN
N-avem — O picătură nu-i.
ALBERT
Dar vinul care Din Spania mi l-a trimis Raymond?
IOAN
Aseară-am dat butelia din urmă fierarului bolnav.
ALBERT
Mi-aduc aminte...
Atunci, dă-mi apă. Blestemată viaţă! Nu, hotărît — mă duc să-mi caut dreptate la
duce: el să-nduplece pe tata ca să mă ţie cum se ţine-un fiu, nu ca pe-un şoarec
zămislit în beci.
SCENA II
O pivniţă
BARONUL
Precum un tânăr fante îşi aşteaptă
Ibovnica vicleană la -ntâlnire
Ori toanta înşelată, astfel eu
O zi întreagă adăstai clipita
Când voi veni, aici, în beciul tainic,
La lăzile-mi. O, fericită zi!
Azi pot în lada şasea (nu chiar plină)
S-arunc un pumn de aur adunat.
Nu-i mult, se pare, dar câte puţin
Comoara creşte. Am citit cândva,
Că -n vremi demult un împărat ceru
Oştenilor s-aducă fiecare
O mână de pământ într-o grămadă
Şi dâmbul s-a -nălţat — iar împăratul
Putea privi din vârf cu bucurie
Şi văile cu corturile albe
Şi marea străbătută de corăbii.
Aşa şi eu, mi-aduc aici tributul
In pimniţă cu câte-un pumn de aur,
Iar dâmbul meu crescu — şi de pe culmea-i
Eu pot privi la tot ce-mi e supus.
Şi ce nu mi-e supus? De-aicea pot
Ca demonul să poruncesc în lume;
Să vreau numai — palatele răsar;
In mândrele-mi grădini aleargă nimfe
Grămadă; muzele-mi aduc tribut,
Iar geniul liber, se supune mie;
Virtutea, truda ce nu ştie somnul
Umile stau şi-adastă darul meu.
De am să şuier, vine-ascultătoare,
Timidă şi mânjită -n sânge crima,
Să-mi lingă mâna, să-mi privească -n ochi,
Citind din ei un semn al vrerii mele.
îmi sunt supuse mie toate cele,
Eu, însă, la nimic nu sunt supus;
Sunt mai presus de orişice dorinţe,
Sunt liniştit; căci îmi cunosc puterea:
îmi e destul să ştiu că pot...
(Se uită la aur)
Puţin e, se pare; totuşi câtor griji umane, înşelăciune, lacrimi, rugăminţi, blesteme, nu
li-i el reprezentantul! Aici e un dublon... acesta-!. Azi, o văduvă mi-l dete, dar întâi a
stat la mine sub fereastră, ea cu trei copii, o jumăta- de zi bocindu-se în genunchi.
Ploua mereu, dar ea nu s-a mişcat; aş fi putut s-o pun pe goană, însă nu ştiu ce mi
soptea că a venit cu datoria bărbatului, să mi-o plătească — nu vrea să fie mâine în
temniţă-aruncată. Iar ăsta! ăsta-l am de la Tibault —
De unde-l are oare ticălosul?
L-o fi furat desigur; ori, ce ştii?
La drumul mare, noaptea, colo- n crâng.
Da! Dacă lacrimi, sânge şi sudoare,
Vărsate peste tot ce zace-aicea,
Din miezul târnei ar ţâşni de-odată,
Potopul ar veni din nou — iar eu
In beciul meu m-aş înneca. Dar, hai!
(Vrea să descuie o ladă)
De câte ori vreau lada s-o descui mă iau, aşa, călduri, şi tremur tot. Nu teama (nu!
dece m-aş teme eu? Am spada mea la coapsă, şi răspunde oţelul cel cinstit de aur),
dar mă strânge-n piept o stranie simţire... Spun medicii că sunt pe lume oameni ce
află-n a ucide o plăcere. Când cheia o -ntroduc în broască, simt la fel cum cred că
simt şi dânşii cuţitu-n jertfă împlântând: îmi place si totodată spaimă simt.
(Descuie lada)
Ah! iată Aicea toată fericirea mea!
(Varsă pumnul de bani.)
Intraţi, destul aţi colindat prin lume,
Slujind nevoi şi patimi omeneşti.
Dormiţi al păcii somn şi al puterii,
Aşa cum sus în ceruri zeii dorm.
Azi un ospăţ vroiesc să-mi fac eu însumi:
In faţa fiecărei lăzi aprind
O lumânare; le descui pe toate
Şi sta-voi printre ele să privesc
Grămezile de aur sclipitoare.
(Aprinde lumânări şi descuie lăzile una după alta) Sunt domn! —ce minunată
strălucire!)
Supus îmi e şi-i tare statul meu;
In el e fericirea-mi, cinstea-mi, slava-mi!
Domnesc — dar cine oare după mine
Va moşteni puterea-mi? Fiul meu!
Smintitul fiu al meu risipitor,
Prietenul chefliilor zănatici!
Cum voi muri, el, el! pătrunde-aicea
Sub aste liniştite, mute bolţi
Cu droaia de linguşitori hulpavi
Şi cheile furând dela cadavru-mi,
O să descuie lăzile râzând,
Şi toate-aceste splendide comori
S-or scurge -n buzunare de atlas.
El o să spargă sacrele potire,
Vărsa-va -n tină miru- mpărătesc,
Va risipi. — Dar oare cu ce drept?
Au mi-a venit averea pe degeaba,
Glumind, ca jucătorului ce-aruncă
Din zaruri, şi grămezi de bani adună?
Hei, cine ştie câte renunţări,
înfrânte patimi, gânduri, gânduri grele,
Griji zi de zi, nopţi lungi şi fără somn
Averea m-a costat? Ori poate fiul
Va zice că-mi crescu pe suflet muşchiu,
Că nu am cunoscut dorinţe, că
Nici conştiinţa nu m-a ros, cu ghiara-i
In inimă-mi scobind precum o fiară,
Nici conştiinţa, oaspe nepoftit,
Vecin cu care stai de vorbă -n silă,
Un crunt zaraf, o vrăjitoare hâdă,
Ce -ntunecă şi luna, turburând
Mormintele, să iasă-afară morţii?
Nu, singur să te chinui pentru-a vere,
Apoi, să mai vedem de eşti în stare
Să risipeşti ce-ai dobândit cu sânge.
O, de-aş putea de orice ochi nevrednici
S-ascund comoara! De-aş putea din groapă
Să vin şi, ca o umbră stând de strajă,
Să şed pe lăzi şi să păzesc de cei vii
Comoara mea cum o păzesc acuma!
SCENA III
La curte. Albert. Ducele.
ALBERT
Stăpâne, credeţi, am răbdat destul Ruşinea sărăciei. Sunt la capăt, si-aceasta mă
împinge să mă plâng.
DUCELE
Te cred, te cred eu: nobil cavaler, un om ca dumneata, nu -nvinuieşte pe tatăl său
decât când e la capăt. Perverşi de-aceştia sunt puţini... Fii liniştit; pe tatăl dumitale îl
voi chema să-l mustru-n patru ochi. Îl şi aştept. Demult nu ne-am văzut. A fost
prieten cu bunicul. Când eram copil, ţiu minte, mă punea pe calul său şi aşeza
deasupra-mi greu coiful său cât clopotul.
(Se uită pe fereastra.)
Nu-i oare el?
ALBERT
DUCELE
Ba da, stăpâne.
Treci în camera de-alături. Că te chem.
Albert iese; intră baronul
Baroane, cât mă bucur că te văd, vioi şi sănătos.
BARONUL
Sunt fericit
Stăpâne, c-am avut puteri destule să vin, ascultător poruncii voastre.
DUCELE
De când nu ne-am văzut! E mult, baroane. Vă amintiţi de mine?
BARONUL
Eu, stăpâne?
Vă văd ca şi acum. Eraţi copil zburdalnic. Răposatul duce-adesea: Ce zici, ai, Filipe? -
mi spunea, (El îmi zicea pe nume totdeauna) De-acuma-n douăzeci de ani, noi doi,
Vom fi faţă de tinerelul ăsta (De dumneavoastră-adecă...) nişte proşti...
DUCELE
Acuma cunoştinţa noastră veche Vom re-noi-o. Curtea mi-aţi uitat-o.
BARONUL
Eu sunt de-acum, stăpâne, prea bătrân: la curte ce să fac? De, dumneavoastră sunteţi
mai tânăr, jocul vă e drag, petrecerile. Eu nu-s potrivit la d-alde astea. Dar de-o fi
război, sunt gata iar pe cal să urc, gemând; Voi mai găsi puteri să zmulg din teacă, cu
mâna tremurândă, vechiul paloş si pentru dumneavoastră să pornesc...
DUCELE
Baroane, zelul bine ţi-l cunoaştem; Prieten bun bunicului i-aţi fost; Iar tatăl meu vă
respecta; eu însumi v-am socotit mereu un cavaler viteaz şi vrednic — dar să ne-
aşezăm. Copii aveţi, baroane?
BARONUL
Am un fiu.
DUCELE
De ce nu-l văd la curtea mea deloc? Pe dumneavoastră curtea nu v-amuză, Dar lui la
anii şi cu rangul său I-ar fi plăcut aici în preajma noastră.
BARONUL
Nu-i place lui viaţa zgomotoasă; E-o fire pădureaţă, -ntunecoasă — Ca tânărul elan el
rătăceşte prin sâhle încontinuu.
DUCELE
Nu e bine
S-ajungă un sălbatic. Noi aici îl învăţăm la tournoi, la baluri. Trimiteţi-l la mine;
potrivit cu rangu-i, întreţinere fixaţi-i. — V-aţi încruntat, pesemne-aţi ostenit de
drum.
BARONUL
Ba nu sunt ostenit, stăpâne; Dar, cum să zic, m-aţi turburat. Mă văd silit să spun în
faţa dumneavoastră un lucru despre fiul meu — un lucru ce-aş fi dorit ca să rămâie-o
taină. Stăpâne, din nefericire, el de mila şi de grija dumneavoastră nu este vrednic. El
îşi duce viaţa în vicii şi -n blestemăţii...
DUCELE
Aceasta-i din cauză că e singur. Da, baroane. Ii strică tinereţii lenevia si traiul
singuratic. Să-l trimiţi la noi, şi are el să se dezveţe de relele năravuri căpătate
departe de viaţa de la curte.
BARONUL
Iertaţi-mă, stăpâne, dar nu pot să fiu de-acord cu ceea ce-mi propuneţi.
DUCELE
De ce?
BARONUL
Lăsaţi pe-un biet moşneag să plece...
DUCELE
Vă cer: să-mi spuneţi pentru ce anume Refuzul ăsta?
BARONUL
Sunt supărat.
DUCELE
Şi care e pricina
Eu pe fiul meu
BARONUL
O grea nelegiuire.
DUCELE
Care, spuneţi!
BARONUL
Lăsaţi-mă, vă rog...
DUCELE
Nu, asta-i straniu, ori poate vi-i ruşine pentru el?
BARONUL
Intr-adevăr... ruşine...
DUCELE Ce-a făcut?
BARONUL
A vrut... a vrut să mă ucidă.
DUCELE
Cum?!
Să vă ucidă! II trimit atunci Ca pe-un tâlhar de rând la judecată.
BARONUL
N-am să m-apuc s-aduc eu mărturii, Deşi ştiu bine că-mi doreşte moartea, Deşi ştiu
bine că nelegiuitul a vrut...
DUCELE
Ce?
BARONUL
Să mă prade.
Albert se repede în cameră.
ALBERT
Minţi Baroane.
DUCELE
(către Albert)
Cum ai îndrăznit?...
BARONUL
A! tu!
Aici! Şi îndrăzneşti să-mi spui în faţă Că mint! De faţă cu stăpânul nostru!.. Tu, mie...
mie... ori nu sunt eu oare un cavaler?
ALBERT
Ba eşti un mincinos.
BARONUL
Şi nu trăzneşte dumnezeu în tine! Ridic-o, deci, şi sabia decidă!
(Aruncă mănuşa, iar fiul o ridică grăbit.
ALBERT
Iţi mulţumesc. Acesta-i primul dar ce-l dete tata fiului.
DUCELE
Ce văd?
Ce se petrece-aici sub ochii mei? Un fiu care primeşte provocarea bătrânului său tată!
In ce zile mi-am pus după grumaz colan de duce! Tăceţi: tu, moş smintit! Tu tigru
tânăr! Destul. (Către Albert) Aruncă jos aceasta: Cum s-a înfipt cu unghiile -n ea! Hai,
dă-mi aici mănuşa (i-o ia.)
ALBERT
(aparte)
DUCELE
Ce păcat.
Ieşiţi: în ochii mei să nu-ndrăzniţi să v-arătaţi atâta timp cât eu n-am să vă chem.
Albert iese.
Bătrân nefericit, ruşine nu ţi-a fost...
BARONUL
Iertaţi, stăpâne...
Nu pot să stau... genunchii mi se -ndoaie. Mă -năbuş!... aer!... Unde-s cheile? Ah,
cheile!
DUCELE
E mort. Of, doamne! Ce crâncen veac, ce-ngrozitoare inimi!