Metode pentru cunoaşterea

personalităţii omului
Petrişor Tatiana Anca
15 decembrie 2014

Facultatea de Matematică şi Ştiinţe ale Naturii- Fizică

Cuprins- Metode pentru cunoaşterea personalităţii omului :

1. Termenul de psihologie conform DEX.............................................................3

2. Psihologia ca ştiinţă.........................................................................................5
3. Faţete ale comportamentului uman.................................................................6
a.Cunoaşterea comportamentului şi evaluarea personalităţii..........................6
b.Comportamentul uman.................................................................................6
c.Comportamentul şi experienţa subiectivă.....................................................7

4. Ereditatea,mediul şi educaţia în dezvoltarea psihicului uman ...……………..10

5.Funcţiile comunicării nonverbale......................................................................12

•Proxemica sau percepţia şi utilizarea spaţiului…..………………………….13

•Cronemica…………………………………………..…………………………...14

•Postura........................................................................................................14

•Gesturile......................................................................................................14

•Haptica........................................................................................................15

•Oculezica.....................................................................................................15

•Paralimbajul.................................................................................................16

6.Cunoaşterea personalităţii...............................................................................17

•Elemente de teoria cunoaşterii.....................................................................17

•Perspective ale cunoaşterii persoanei..........................................................18

7. Elementele comunicării nonverbale ...............................................................20

8.Părerea personală ..........................................................................................23

9.Bibliografie.......................................................................................................24

2
 Metode pentru cunoaşterea personalităţii omului

Termenul de “psihologie” conform DEX :

PSIHOLOGÍE (‹ fr. {i}; {s} psiho- + gr. logos „studiu”) s. f. 1. Studiul științific al proceselor
psihice ale oamenilor și al altor animale în interacțiunea lor cu mediul. Psihologii studiază
procesele percepției, gândirii, învățării, cogniției, emoțiilor și motivațiilor, personalitatea,
comportamentul anormal, interacțiunile dintre indivizi și interacțiunile cu mediul.
Domeniul p. este aliat cu discipline precum antropologia și sociologia (în preocupările vizând
influențele sociale și de mediu asupra comportamentului), fizică (în tratarea vederii, auzului și
pipăitului), biologia (în studiul bazelor fiziologice ale comportamentului). Cuvântul p. a fost
creat în sec. 14, dar a devenit uzual doar din sec. 18. Până însec. 19, p. desemna studiul a
tot ceea ce privea sufletul și constituia o parte a filozofiei. Că știință pozitivă, care
investighează empiric activitatea și comportamentul psihicului (p. experimentală), p. s-a
constituit în sec. 19, o dată cu înființarea primelor laboratoare de psihologie (E.H. Weber,
G.Th. Fechner, H.L. Helmholtz, W. Wundt ș.a.). P. ca știință s-a dezvoltat din mai multe
surse, originile ei putând fi urmărite până în Grecia antică, Platon și Aristotel ridicând unele
din chestiunile studiate și de psihologii din zilele noastre: sunt capacitățile și personalitatea
înnăscute sau dobândite din experiență? Cum ajung oamenii să cunoască lumea?
Asemenea chestiuni au fost dezbătute multe secole, dar rădăcinile teoriilor psihologice
moderne se găsesc în operele filozofilor din sec. 17, îndeosebi la Descartes, care a
evidențiat rolul crucial al ideilor înnăscute în organizarea experienței individuale, la Hobbes și
Locke, care au accentuat rolul experienței ca sursă a cunoașterii umane. Rădăcinile p. ca
studiu empiric pot fi considerate teoriile asociaționiste alui Hume și Mill. În urma criticii
kantiene a ideii generale de p.empirică, gânditorii germani au căutat o fundamentare clară și
solidă a cercetării psihologice, impunând o nouă abordare experimentală. Însec. 20 au luat
naștere numeroase școli psihologice, propunând teorii rivale despre psihic întemeiate pe
date experimentale: gestaltismul, freudismul, behaviorismul etc. Ceea ce a contribuit însă cel
mai mult la dezvoltarea p. ca știință a fost fiziologia. Revoluția cognitivă a lărgit substanțial
registrul fenomenelor de investigat, iar progresul impetuos al computerului, care a preluat
multe funcții rezervate membrilor speciei umane, a lăsat deschisă chestiunea dacă într-o zi le
va prelua pe toate sau dacă i se va permite acest lucru. ◊ Psihologia copilului = studiul
comportamentului copiilor incluzând caracteristici fizice, cognitive, motrice, lingvistice,
perceptuale, sociale și emoționale, de la naștere până la adolescență. P.c. oferă metode de
tratare a problemelor sociale, emoționale și de învățare și și perfecționează terapia în școli și
spitale. ◊ P. industrială = studiul comportamentului, al gândirii și sentimentelor oamenilor în
legătură cu munca lor; este o aplicație metodologică a p., focalizată asupra locului de muncă
și având ca subiecte satisfacția oferită de slujbă, problema liderului, productivitatea.
◊Psihologia maselor = studiul comportamentului oamenilor în grupuri mari (mulțimi și

3
societăți), legând acest comportament de baza să biologică și de cadrul cultural. ◊ P.
cognitivă = studiul proceselor minții, precum rezolvarea de probleme, memoria și limbajul;
psihologii cognitiviști cercetează mintea din perspectiva prelucrării informației și folosesc
concepte din știința computerelor. 2. Totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un
individ sau o colectivitate; mentalitate. ◊ P. socială = totalitatea fenomenelor psihologice
colective, de grup, care se manifestă într-o comunitate socială dată: stări de spirit, tradiții,
obișnuințe, aspirații, valori, stătute, roluri, cooperare, competiție, conflicte, comunicare
etc. 3. Totalitatea proceselor psihice care condiționează o activitate. 4. P. fiziologică =
psihofiziologie. 5. P. abisală v.abisal. 6. P. animală = zoopsihologie.

4
 Psihologia ca ştiinţă

În fiecare moment al existenţei noastre ne aflăm între trecut, prezent şi viitor.

Experienţele prin care am trecut ,mai fericite sau mai triste, îşi pun amprenta asupra felului în
care percepem prezentul şi asupra modului în care plănuim viitorul. Deşi trăim doar aici şi
acum , de multe ori ne folosim de prezent pentru a readuce la viaţă trecutul, încercăm să-i
descifrăm tainele, crezând că , dacă privim faptele din alt unghi vom putea pătrunde cu ochii
minţii către ceea ce a fost invizibil pentru cei adevăraţi: sentimente, intenţii ascunse, dorinţe
nedezvăluite, consecinţe ale unor acţiuni potenţiale.Alteori 'sacrificăm' prezentul pe altarul
viitorului, încercând să anticipăm evenimente şi situaţii, să plănuim minuţios acţiuni şi
comportamente. Astfel, suntem mereu călători, colindăm drumul dintre trecut şi viitor,
oprindu-ne doar uneori, pentru a ne trage sufletul, în prezent. Sub acest numitor comun sunt
reunite o diversitate de conduite. Unii parcurg drumul cu viteza luminii, alţii poposesc cu
gândurile mai mult în trecut, în timp ce alţii 'filtrează' mai mereu cu viitorul.

5
 Faţete ale comportamentului uman

După marele fiziolog I. P. Pavlov (1849 – 1936 ) , tipurile de activitate nervoasă superioară
sunt :

 puternic, neechilibrat, excitabil - coleric

 puternuc, echilibrat, mobil - sanguinic
 puternic, echilibrat, inert - flegmatic
 slab - melancolic

În mod obişnuit, colericii sunt caracterizaţi ca irascibili, sanguinicii sunt consideraţi

optimişti, melancolicii – trişti, iar flegmaticii – apatici.

Cunoaşterea comportamentului şi evaluarea personalităţii

Omul se defineşte prin cele ce făptuieşte. Personalitatea se autoconstruieşte în

acţiunea de transformare a energiilor naturii în energii ale culturii. Şi nimic nu reflectă mai
fidel valoarea fiecăruia decât comportamentul său. Adesea, însă, nu ştim să citim în
comportamentul uman partea biologică şi elementele culturale suprastructurate, nu reuşim să
identificăm comportamentele de conformare la normele socioculturale şi nu reuşim să ne
explicăm devianţa comportamentală, atât cea antisocială, cât şi cea prosocială. Din această
cauză apar, uneori, stări tensionate interpersonale, alteori, conflicte şi, cel mai adesea,
insatisfacţii în relaţiile cu ceilalţi. Ghidul pentru înţelegerea multiplelor faţete ale
comportamentului uman, pe care vi-l propunem, ar putea contribui la o mai bună cunoaştere
de sine şi de altul şi, pe această bază, la dezvoltarea raporturilor armonioase ale omului cu
lumea, ale individului cu colectivitatea, ale fiecăruia cu celălalt şi, nu în ultimul rând, ale
noastre cu noi înşine.

Comportamentul uman

Ansamblul răspunsurilor organismelor vi la stimulii sau la constelaţiile de stimuli din

mediul înconjurător formează comportamentul, fie el animal său uman. Prof. univ. Paul
Popescu-Neveanu defineşte comportamentul, după Tilquin , ca " ansamblul reacţiilor
adaptative obiectiv-observabile , pe care un organism prevăzut cu sistem nervos le execută
ca răspuns la stimulii din ambianţă, care, de asemenea, sunt obiectiv observabili (Dicţionar
de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p.123 ). Prin extensie, termenul de

6
"comportament" se utilizează pentru a defini modul concret de interacţiune al unui sistem cu
mediul. Se atribuie astfel oricărui sistem dinamic dimensiuni comportamentale. În mod
obişnuit, auzim vorbindu-se despre comportamentul altruist al unor persoane, dar şi despre
altruismul animalelor -in etologie- sau al genelor -in sociobiologie- ceea ce ni se pare cel
puţin discutabil. De asemenea, au devenit curente unele discuţii despre comportamentul unui
piston , al unei supape sau al unui subansamblu dintr-o instalaţie tehnică.

Lărgirea sferei de cuprindere a termenului a avut repercursiuni nedorite în planul

înţelegerii comportamentului, promovându-se o viziune fizicalistă, accentul fiind bine pus pe
natura reactivă a conduitei umane. Binecunoscutul psiholog american Gordon Allport (1897-
1967) remarcă faptul că în psihologia contemporană un număr mare de termeni fundamentali
încep cu prefixul re- (receptor, reacţie, reprimare, repetiţie, recompensă, regresiune etc ).
Există mult adevăr în situaţia făcută şi nici până astăzi situaţia nu a fost depăşită :în timp ce
oamenii sunt preocupaţi de prezent şi de viitor, teoria psihologică urmăreşte motivele
comportamentale în trecut ; contrar faptului că suntem în mod spontan activi,
comportamentologia susţine că suntem numai reactivi. Apelul la prefixul "pro" indică
schimbarea viziunii despre om , care nu numai reacţionează , dar şi proacţionează, care
progresează , nu regresează ş.a.m.d

Comportamentul uman nu se defineşte, deci, numai prin reacţie faţă de mediul natural
sau asocial, dar şi prin modificarea mediului conform nevoilor , trebuinţelor şi idealurilor
omului şi societăţii în ansamblul ei . Nu numai mediul îl provoacă pe om ,dar şi omul
provoacă schimbări ale mediului . Aşadar, reacţie+proactie =comportament uman. Intervine,
însă o restricţie. Pentru a se putea vorbi de comportament trebuie că reacţiunea şi
proacţiunea să fie observabile. J.B.Watson(1878-1958) fondatorul orientării beahvioriste în
psihologie, a introdus distincţia între comportamentul deschis (ouvert behavior) şi
comportamentul neexteriorizat sau ascuns (covert behavior). Orice act uman, răspuns,
înfruntare a mediului include confiscări ale poziţiei corporale ,accelerarea ritmului cardiac sau
încetinirea lui , activarea glandelor cu secreţie internă, schimbarea ritmului şi intensităţii
undelor cerebrale. Nu vom considera comportamente decât modificările strict
observabile,deşi ele sunt intim legate de schimbările biochimice şi biolelectrice ale
organismului. Mai mult, vom lua în considerare doar acele modificări observabile, acele stări
ale organismului uman care au, în acelaşi timp, o semnificaţie socioculturală. Încărunţirea, ca
modificare a culorii părului odată cu vârsta, nu exprimă o reacţie comportamentală, dar
albirea bruscă a părului ca urmare a unei emoţii puternice da. Pe de altă parte, mişcările
corporale produse în timpul somnului nu au valoare comportamentală; imobilitatea poate fi,
însă, considerată comportament. A rămâne "stană de piatră", paralizat de frică, sau "a mânca
pământul ", rupând-o la fugă sunt moduri diferite de reacţie, exterior observabile, având
semnificaţie socială.

Comportamentul şi experienţa subiectivă

În primul rând, este necesar să facem distincţia între ceea ce este direct observabil şi
ceea ce poate fi doar intuit prin apelul la diverse instrumente ajutătoare. Atunci când întâlnim
o persoană, putem observa la ea tot ceea ce ţine de exterior: gândurile, intenţiile,
7
personalitatea sau motivele persoanei. Accesul la ultima categorie de informaţii este posibil
pe de-o parte prin intermediul imaginaţiei, în cazul psihologiei naive şi pe de altă parte cu
ajutorul instrumentelor de investigare psihologică, în cazul demersului ştiinţific. Este normal
să încercam să ne satisfacem curiozitatea de a afla ce se ascunde în spatele unui zâmbet
afişat de cel cu care interacţionăm. Însa, fără a aplica metodologia adecvată, încercările
noastre rămân la stadiul de simple ipoteze.

Psihologia porneşte investigarea de la realitatea subiectivă trăită de individ. Se au în

vedere comportamentul, adică partea vizibilă, şi trăirile interioare ale persoanei, adică partea
invizibilă. Aceste două componente alcătuiesc portretul psihologic al omului.

Principala trăsătură a obiectului psihologiei o reprezintă caracterul subiectiv al trăirilor şi

experienţei individuale. Această subiectivitate oferă posibilitatea generării unei multitudini de
explicaţii şi interpretări, ceea ce pe de-o parte îngreunează demersul psihologic, făcându-l
susceptibil la criticile 'puritanilor' ştiinţei dar care, pe de altă parte, conferă ceea ce face ca
fiecare cercetare să se asemene cu o expediţie către un tărâm încă necucerit. Mai mult,
comportamentul deşi este direct observabil, constituie la rândul său o sursă de păreri şi
explicaţii diferite, din prisma înţelesului subiectiv atribuit de autor acţiunilor sale.

Înţelegerea comportamentului şi a trăirilor subiective ca obiect al psihologiei trebuie să

aibă în vedere dihotomia înnăscut-dobândit care guvernează toate fenomenele psihice .
Radicaliştii nativişti consideră faptul că acestea sunt date la naştere, transmise pe baza
eredităţii de la o generaţie la alta, prin intermediul genelor. La polul opus se află empiriştii,
care susţin că, din contră, fenomenele şi procesele psihice sunt rezultatul interacţiunii cu
mediul, apărând şi dezvoltându-se ca urmare a acţiunii factorilor socioculturali şi a educaţiei.
Ambele perspective îşi au originea în filosofie , fiind susţinute de gânditori precum Platon sau
Immanuel Kant, în cazul nativismului şi de Aristotel, John Locke sau David Hume în cazul
empirismului.

Dacă selectăm, la întâmplare, din bibliotecă unul dintre multele manuale de psihologie
generală vom observa că cel mai voluminos capitol este dedicat gândirii. Într-adevăr, acest
proces psihic a fost şi este în continuare în atenţia cercetătorilor datorită faptului că
mecanismele şi operaţiile sale exercită o atracţie mare ca urmare a complexităţii lor, ceea ce
le face greu de descifrat, dar şi datorită importanţei gândirii pentru om ca fiinţă raţională. De
aceea, mulţi autori au plasat gândirea în centrul vieţii psihice, evidenţiind faptul că aceasta
poate să opereze cu reprezentări ale obiectelor concrete, dar şi cu simboluri sau amintiri,
integrând totodată informaţiile din exterior. Ea facilitează utilizarea limbajului şi comunicarea
interumană, permiţând totodată adaptarea omului la mediul înconjurător. Filosofi
precum Rene Descartes, Thomas Hobbes sau Baruch Spinoza au preamărit virtuţile raţiunii
încununând-o ca regină a lumii şi stăpânitoare peste vieţile şi destinul oamenilor. În schimb
afectivitatea a fost denigrată, considerându-se a fi sursa tuturor necazurilor. Au trecut câteva
sute de ani până când să se strângă dovezi suficiente pentru a se contesta acest punct de o
influenţă mare asupra domeniului, însă pe drept, deoarece investigaţiile realizate în această
paradigmă au adus o contribuţie substanţială la avansul cunoaşterii psihologice. Sperăm însă
ca, pe viitor, să aflăm despre constituirea unei psihologii afective, care la rândul său va avea,
cu siguranţă, multe de spus.

8
 Am insistat aupra poziţiei pe care o ocupă gândirea în psihologie pentru a evidenţia
faptul că, deşi există tendinţa de a se absolutiza importanţa unui anumit proces sau fenomen
psihic, nu trebuie neglijate celelalte aspecte ale vieţii psihice, deoarece doar împreună
acestea alcătuiesc un portret psihologic complet.

9
 Ereditatea,mediul şi educaţia în dezvoltarea psihicului uman

Ereditatea influențează mai ales creșterea (care vizează aspectul fizic, anatomic al
dezvoltării) și maturizarea (ce se referă la aspectul fiziologic al dezvoltării, constând în
modificările funcționale interne biochimice care se petrec odată cu înaintarea în vârstă)
organelor și funcțiilor menționate, fenomene ce indică cât de pregătit este organismul din
punct de vedere biologic pentru a trece de la un stadiu la altul al dezvoltării psihice.
Procesele de creștere și maturizare suportă și influența exercițiului și a învățării, care le pot
accelera sau încetini cursul.

Ereditatea este o însușire biologică generală a organismelor vii, un ansamblu de

caracteristici naturale stabile, elaborate în cursul mai multor generații și transmise de la
înaintași la urmași prin mecanisme genetice, anatomice și fiziologice. Combinarea datelor
genotipului cu efectele influențelor de mediu dau naștere la fenotip, care se traduce în
caracterele manifestate efectiv de subiect.

Zestrea biologică a unui copil constituie o premisă necesară pentru dezvoltarea psihică.
Aceasta influențează într-o anumită măsură procesele psiho-fiziologice (capacitatea de a
sesiza sunete înalte, de a diferenția diferite nuanțe cromatice, atenția involuntară, etc.) cu cât
procesele sunt mai complexe (gândirea abstractă, memoria logică, imaginația creatoare,
sentimentele, voința, pasiunile, etc.) cu atât, în determinarea lor, crește importanța mediului,
a educației, comparativ cu a eredității.

Mediul este și mai profund implicat în dezvoltarea psihică infantilă, oferind materialul de
construcție, el reprezentând totalitatea condițiilor naturale și sociale, materiale și culturale,
totalitatea influențelor spontane sau organizate care se exercită asupra individului. Factorii de
mediu acționează în anumite contexte sau cadre sociale – grupurile (familiale, de joc,
școlare) – care constituie și ele tot atâtea medii.

Mediul devine sursă a dezvoltării psihice prin faptul că oferă copilului circumstanțe și
condiții concrete de viață, obiecte, informații și modele de conduită, susceptibile a fi
percepute și învățate; de asemenea el oferă prilejul de comunicare și schimburi afective între
copil și cei care-l înconjoară. Mediul poate acționa ca o barieră sau ca un factor care
favorizează, facilitează dezvoltarea psihică.

Dar nici mediul nu influențează direct. Relaționarea construcției biologice ereditare a

organismului infantil nou născut cu datele de construcție furnizate de mediu se face printr-un
operator special – educația.

Educația reprezintă un ansamblu de acțiuni și influențe fundamentate științific și utilizate

conștient în direcția procesului de formare a copilului ca personalitate, ea fiind factor
determinant al dezvoltării umane, îndeosebi al dezvoltării structurilor psihice. Pe baza unor
cercetări s-a dovedit faptul că, dacă copilul ar fi privat de educație în primii cinci ani de viață,
umanizarea și dezvoltarea psihică ar fi profund și poate iremediabil compromise.

10
Educația începe încă din prima zi de experiență a copilului și se continuă pe tot parcursul
vieții.

În plan educațional sunt importante relațiile afective și de comunicare ce se stabilesc de

timpuriu, în cadrul familiei. Ulterior, educatorul pune în fața copilului anumite obiective și îl
solicită pe acesta la împlinirea de sine, el organizând astfel mediul în scopul canalizării
procesului formării personalității copilului pe o direcție clar conturată.

Ca și o concluzie, se poate afirma cu certitudine faptul că factorii dezvoltării nu acționează

independent, ci se află într-o permanentă interdependență.

11
 Funcţiile comunicării nonverbale

A analiza funcţiile comunicării nonverbale presupune a răspunde la întrebarea: „De ce

apelăm la acest tip de limbaj ?” Altfel spus, trebuie identificate intenţiile, motivele şi scopurile
formei de comunicare.

Paul Ekman ( 1965 ) a identificat cinci funcţii ale comunicării nonverbale:

Repetarea-dublarea comunicării verbale- spunând „da” dăm din cap de sus în jos;

Substituirea-înlocuirea mesajelor verbale –o faţă îngrijorată ne indică faptul că persoana în

cauză are dificultăţi;

Completarea-colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceeea ce duce la o mai bună

decodificare a lor;

Accentuarea sau moderarea-punerea în evidenţă a mesajelor verbale, amplificarea sau,

dimpotrivă, diminuarea celor spuse.

Contrazicerea-transmiterea de semnale în opoziţie cu mesajele verbale.

Kinezica sau studiul mişcărilor corpului

Termenul kinezică,derivat din cuvântul grecesc ce desemnează mişcare, este introdus

de antropologul american Ray L. Birdwhistell care îl utilizează cu înţelesul de "studiu al
mişcărilor corpului în relaţie cu aspectele nonverbale ale comunicării interpersonale" (apud.
S.Jolly,2000, p.133) Teoria autorului se fondează pe ideea potrivit căreia comunicarea prin
mişcările corpului este sistemică şi învăţată social.

Întrucât mişcările pot fi studiate la diferite niveluri(fiziologic,psihologic,cultural), Ray L.

Birdwhistell împarte kinezica în : pre-kinezica(studiul bazelor fiziologice ale mişcărilor
corpului), micro-kinezica socială(studiul constructelor morfologice în relaţie cu interacţiunile
sociale) (S.Jolly,2000).

Inspirându-se din lingvistică, autorul a încercat să identifice cele mai mici unităţi de
semnificaţie ale mişcărilor corpului, pe care le-a numit "kineme", prin analogie cu fenomenele
şi morfemele ,antropologul american ajungând la concluzia că la om există 50 până la 60 de
kineme universale(Birdwhistell,1952 apud. Jolly,2000).

12
 Proxemica sau percepţia şi utilizarea spaţiului

Mesajele sunt transmise atât atunci când comunicăm ,dar şi prin modul în care folosim un
anumit spaţiu.

Oamenii politici care, spre exemplu, ţin un discurs apropiaţi spaţial de auditoriu, cu privirea
îndreptată spre cei cărora li se adresează obţin un alt efect decât cei care, să spunem, se
plasează la o distanţă apreciabilă faţă de ei, menţin privirea în pământ şi stau cu mâinile la
spate sau cu o mână în buzunar când îşi rostesc discursul.

Termenul de "proxemică" a fost inventat de către Edward T. Hall care l-a utilizat pentru
prima dată în studiul cu titlul " Proxemics-The study of man's spaţial relations and
boundaries" (1963).

Pe baza studiului distanţelor la animale,Edward T. Hall (1959 apud. Jolly,2000) a făcut

măsurători ale pragurilor de receptare a vocii, delimitând patru distanţe interumane:

1. "Distanţa intimă " (de până la 40-50 cm), în care se poate simţi prezenţa
celuilalt,mirosul,respiraţia. Este un spaţiu de protecţie pentru individ,accesibil numai
persoanelor foarte apropiate, partenerului,iubitei sau iubitului,celui mai bun prieten, propriilor
copii,apropierea interlocutorilor, acceptarea lor în zona distanţei intime exprimând o
apropriere psihologică.

2. "Distanţa personală"( 50-75 cm ) , în care indivizii îşi pot atinge mâinile,defineşte limita
contactului fizic cu ceilalţi. La acest nivel nu se poate detecta căldura, respiraţia celuilalt, şi
avem dificultăţi în a menţine contactul la nivelul ochilor. Dacă acest spaţiu este încălcat,
oamenii se simt inconfortabil, lucru sesizabil prin mişcări excesive la nivelul corpului, reacţia
faţă de invadarea spaţiului personal fiind în funcţie de tipul de relaţie pe care o avem cu
interlocutorul.

3." Distanţa socială " (1,5-3 m ) este distanţa în care sunt pierdute detaliile privind
interlocutorul. Este distanţa la care se desfăşoară cele mai multe dintre interacţiunile
individuale obişnuite, tranzacţiile, afacerile cu caracter formal.

4." Distanţa publică " (3-6 m ) este distanţa în care individul este protejat, putând deveni
defensiv dacă este atacat. La acest nivel pierdem foarte multe detalii ale comportamentului
interlocutorului: expresiile feţei, direcţia privirii, însă suntem îndeajuns de aproape pentru a-i
urmări acţiunile.

Autorul (1963 ) considera, de asemenea, că în proxemică trebuie luate în considerare trei

feluri de spaţii : fixe, semifixe şi dinamice, teritoriul locuit de o comunitate umană, spre
exemplu , fiind considerat un spaţiu fix.

13
Cronemica

Cronemica reprezintă, în cadrul comunicării nonverbale, studiul utilizării timpului. Maniera în

care percepem timpul, structura acestuia, iar în plus maniera de a reacţiona la timp
reprezintă un instrument comunicaţional extrem de puternic, pregătind terenul pentru
acţiunea comunicării.

Percepţiile timpului includ punctualitatea şi dorinţa de a aştepta, viteza discursului şi timpul

pe care receptorii sunt dispuşi să îl acorde ascultării.

Durata şi frecvenţa unei acţiuni, cât şi tempo-ul şi ritmul comunicării, contribuie la

interpretarea mesajelor nonverbale. Gudykunst & Ting-Toomey (1998) au identificat două
patternuri dominante :

Programul de timp monocron-timpul este perceput drept extrem de important, fiind

caracterizat printr-o desfăşurare liniară, în care accentul se afla în utilizarea orarelor şi
programărilor. Timpul este perceptul drept capabil de a fi controlat sau irosit, accentul fiind
pus aupra gestionarii corecte a acestuia, paternul monocron fiind de obicei găsit în America
de Nord şi Europa nordică.

Programul de timp policron-implicarea personală este mai importantă decât orarele sau
programările , accentul fiind pus pe relaţia personală mai degrabă , decât pe menţinerea
programului actualizat, patternul fiind întâlnit în America Latină şi Orientul mijlociu.

Postura

Postura poate fi utilizată pentru a determina gradul de atenţie sau implicare a unui
participant, diferenţa dintre statusurile comunicatorilor şi nivelul de apreciere ori ataşament
pe care o persoană o are faţă de celălalt comunicator.

Studiile, investigând impactul posturii asupra relaţiilor interpersonale, sugerează faptul că

reflecţia posturii interlocutorului conduce la o percepţie favorabilă a comunicatorilor şi la un
discurs pozitiv, inducând un sentiment pozitiv în timpul comunicării.

Postura este descifrată prin asemenea indicatori precum direcţia orientării, inclinarea
corpului, deschiderea corporală.

Gesturile

Gesturile reprezintă mişcări corporale cărora li se ataşează o semnificaţie. Acestea pot fi

articulate cu mâinile, braţele sau corpul, incluzând, de asemenea mişcări ale capului, feţei şi
ochilor, precum clipitul, încuviinţatul, pocnitul din degete. Graniţa dintre limbaj şi gest, sau
mai concret dintre comunicare verbală şi nonverbală, poate fi greu de identificat .

14
 În conformitate cu Ottenheimer(2007), psihologi precum Paul Ekman şi Wallace
Friesen(1969) sugerează că gesturile pot fi categorizate în cinci tipuri: embleme,
ilustratori,expresii faciale, reglatorii, şi adaptative.Emblemele reprezintă gesturi cu traducere
verbală directă, precum salutul de " La revedere " .

Ilustratorii reprezintă gesturi ce subliniază ceea ce este pronunţat verbal, precum mimarea
rotirii unui volan, atunci când este vorba despre condus.

Expresiile faciale reprezintă gesturi ce traduc emoţii, precum un zâmbet.

Reglatorii sunt gesturile ce controlează interacţiunea.

Adaptorii -gesturi ce facilitează reducerea tensiunii corporale, gesturi stereotipe realizate în

spaţii private sau publice, în condiţii de concentrare sau tensiune psihică( de exemplu, pentru
femei răsucirea unei şuviţe de păr sau pentru bărbaţi mişcarea ritmică a picioarelor în poziţia
şezând ).

De asemenea, gesturile pot fi clasificate drept independente de limbaj ori dependente de

limbaj. Gesturile independente de limbaj, depind de interpretarea culturală acceptată, având
traducere directă. Un gest de salut, semnul ce sugerează pace sunt exemple de gesturi
independente de limbaj. Gesturile dependente de limbaj sunt în paralel cu discursul verbal,
această formă de comunicare nonverbală fiind uitilizată pentru emfazarea mesajului ce este
comunicat. Acestea doresc să furnizeze informaţie suplimentară unui mesaj verbal,arătând ,
spre exemplu, în timpul discuţiei un obiect.

Haptica

Reprezintă, în cadrul comunicării nonverbale, studiul atingerilor. Acestea pot fi definite drept
comunicări ce includ strângerile de mână, bătăile amicale pe spate, pupatul ( pe obraz, buze,
sărutatul mâinii), mângâierile pe umăr. Autoatingerile în timpul comunicării pot include,
scărpinăturile, mângâierile. Aceste comportamente sunt descrise drept adaptori, putând
trimite mesaje ce relevă intenţiile sau sentimentele comunicatorilor. Sensul desprins dintr-o
atingere, spre exemplu, este extrem de dependent de contextul situaţiei, relaţia dintre
comunicatori şi maniera de atingere.

Oculezica

Studiul privirii în comunicarea nonverbală este denumit oculezică. Contactul vizual poate
indica interes , atenţie şi implicare. Privirea include acţiunile de a privi în timp ce vorbeşti, în
timp ce asculţi, cantitatea şi frecvenţa privirilor , dilataţia pupilelor şi durata privirii.

15
Paralimbajul

Paralimbajul are la bază studiul indicatorilor nonverbali ai vocii. Variate proprietăţi acustice
ale discursului precum tonul ori accentul pot oferi indicii nonverbale, paralimbajul putând
schimba semnificaţia cuvintelor.

Lingvistul George Trager (1961) a dezvoltat un sistem de clasificare al paralimbajului ce este

alcătuit din elementele referenţiale, calităţile vocii şi vocalizare.

Elementele referenţiale au la bază contextul în care emiţătorul vorbeşte. El poate include

situaţia, genul, dispoziţia, vocea, vârsta şi nivelul cultural al persoanei.

Calităţile vocii sunt volumul, tempoul, ritmul, articularea, rezonanţă, nazalitatea şi accentul.
Acestea dau fiecărei voci un tipar distinct.

Vocalizarea are la bază trei subcategorii : carcaterizatori, calificatori şi segregat.

Caracterizatorii reprezintă emoţii exprimate în timpul discursului precum : râsul, plânsul ori
căscatul. Calificatorii reprezintă elementele ce dau sens mesajului, ţinând de volumul vocii şi
intonaţie, în timp ce segregatele anunţă vorbitorul că receptorul ascultă, acestea având la
baza predominant interjecţii.

În concluzie, datele cercetătorilor sunt concordante cu teoria perioadei critice a lui

Lenneberg, copii mici asimilând limbajul mult mai eficient în comparaţie cu copii mai în vârstă
şi chiar cu adulţii .

16
 Cunoaşterea personalităţii

1. Elemente de teoria cunoaşterii

În contextul preocupărilor educaţionale termenul “cunoaştere” este probabil noţiunea cea mai
frecvent utilizată. Se vorbeşte despre cunoaştere ca: finalitate (asimilarea cunoştinţelor unor
discipline), criteriu de proiectare-realizare evaluare a unei activităţi educative, proces de
interiorizare integrantă a experienţelor individuale şi colective, stare subiectivă de echilibru cu
o realitate obiectivă, sistem cu funcţia de reflectare pe plan mental a unei realităţi. În toate
accepţiunile, fenomenul cunoaşterii presupune: un subiect al cunoaşterii – cunoscătorul -, un
obiect al cunoaşterii – ceea ce urmează a fi cunoscut şi compatibilitatea elementelor care
intră în relaţie – potrivirea dintre obiectul şi subiectul cunoaşterii, dintre mărimile de ieşire ale
sistemului “obiect” şi mărimile de intrare (modalităţile de recepţie) ale sistemului subiect.

Din perspectivă psihopedagogică, cunoaşterea prezintă interes mai ales în două ipostaze:

- cunoaşterea ca stare de reflectare a unei realităţi,ca imagine mentală (subiectivă) a

obiectului cunoaşterii; această accepţiune are aplicaţii evidente în asimilarea cunoştinţelor
aferente unui domeniu ştiinţific, a unei discipline.

- cunoaşterea ca proces comunicaţional între subiectul cunoscător şi “obiectul” cunoaşterii;

această accepţiune are aplicaţii evidente în stabilirea şi controlul funcţionării relaţiilor intra şi
interpersonale ale situaţiei educaţionale.

În ambele ipostaze, într-o secvenţă dată,cunoaşterea poate avea loc în plan teoretic sau în
plan practic; cunoaşterea teoretică este cunoaşterea realizată pe plan mental, prin
interpretarea şi reinterpretarea, structurarea şi restructurarea – sub influenţa unui stimul
intern sau extern a datelor aflate în sfera cognitivă a persoanei. Cunoaşterea teoretică
generează cunoaştere nouă, valoroasă prin faptul că poate reorganiza experienţele
anterioare, de asemenea, poate organiza experienţele (teoretice şi practice) ulterioare ale
subiectului. Cunoaşterea practică priveşte îmbogăţirea sistemului psihic ca efect al
interiorizării unor intervenţii efective asupra obiectului cunoaşterii realizate şi încheiate de
către subiectul cunoaşterii.

Principalele calităţi ale cunoaşterii sunt descriptibile prin cuvinte perechi ca:

(a) obiectiv – subiectivist, care se referă la corespondenţa dintre imaginea mentală a

subiectului cunoaşterii şi obiectul cunoaşterii; nu se confundă natura subiectivă a cunoaşterii
(inerentă oricărei activităţi realizate de o fiinţă) cu subiectivismul privit ca o insuficienţă, chiar
defect al cunoaşterii subiective,

17
(b) rapiditatea – lentoarea cunoaşterii, care se referă la timpul necesar formării imaginii
mentale

(c) consecvenţa – inconsecvenţa cunoaşterii, care se referă la gradul de nealterare a imaginii

mentale în condiţiile schimbărilor apărute la nivelul subiectului cunoscător,

(d) adaptabilitatea – neadaptabilitatea cunoaşterii, care se referă la schimbarea imaginii

mentale în condiţiile în care apar schimbări la nivelul obiectului cunoaşterii.

În funcţie de instrumentele folosite, procesul de cunoaştere este realizabil în două modalităţi

distincte. Se vorbeşte despre cunoaştere nemijlocită atunci când acţiunea se desfăşoară în
relaţia directă dintre subiect şi obiect, fiind implicate doar modalităţile senzorio-perceptive, de
recepţie ale primului şi caracteristicile fizice ale celui de-al doilea. Se vorbeşte despre
cunoaştere mijlocită atunci când subiectul cunoaşterii se foloseşte de instrumente speciale în
relaţia lui cu obiectul cunoaşterii. Instrumentele utilizabile au o mare varietate; ele pot fi: teorii
ştiinţifice – concepte, legi,principii sau relaţii fixate în cuvinte, metode conceptualizate,
tehnici, procedee şi mijloace obiectuale precum: unelte, instrumente, aparate,instalaţii,
substanţe.

Cunoaşterea teoretică este întotdeauna mijlocită, prin faptul că se foloseşte de

concepte,noţiuni şi principii, exprimate în cuvânt. Între cele două forme de cunoaştere există
o relaţie de interdependenţă; cunoaşterea directă (nemijlocită) precede cunoaşterea indirectă
(mijlocită), aceasta la rândul ei optimizează cunoaşterea directă. În context educaţional
cunoaşterea capătă accente speciale care decurg din specificitatea elementelor intrate în
raporturi de cunoaştere; acest raport priveşte uneori legătura subiect – realitate obiectivă
(fizică, culturală), alteori legătura subiect– realitate subiectivă (psihologică, socială).

Calitatea cunoaşterii pe dimensiunea obiectiv – subiectiv diferă de la o situaţie la alta.Forme

particulare ale relaţiei subiect – realitate subiectivă sunt reprezentate de situaţii în care
obiectul cunoaşterii este un sistem viu din categoria celor infraumane, de asemenea situaţia
în care obiectul cunoaşterii este chiar subiectul cunoaşterii (autocunoaştere).

Cunoaşterea personalităţii priveşte explicit situaţia raportului de cunoaştere dintre subiect –

realitate subiectivă umană, concretizabilă în relaţia subiect/subiect (autocunoaştere) sau
subiect/alt subiect (intracunoaştere).

2. Perspective ale cunoaşterii persoanei

Personalitatea ca obiect al cunoaşterii prezintă interes pentru realizarea finalităţii mai multor
activităţi care implică cooperarea dintre două sau mai multe persoane.O primă finalitate
priveşte elaborarea unui model ipotetic de pe poziţiile unei anumite orientări teoretice, model
construit cu scop explicativ sau ca reper pentru diagnosticarea persoanelor. Subiectul
cunoaşterii este de obicei specializat pentru această activitate, imaginea realizată este
mijlocită de instrumente validate şi cunoaşterea rezultată are caracter ştiinţific. Se vorbeşte în
acest context despre cunoaşterea psihologică a personalităţii ca demers teoretic şi practic;
este o cunoaştere ştiinţifică, profesionistă.

La polul opus este cunoaşterea care are ca finalitate elaborarea unei imagini funcţionale în
stabilirea relaţiilor interpersonale şi autoreglarea interacţiunilor vieţii cotidiene. Subiectul
cunoaşterii nu este de obicei specializat pentru această activitate şi imaginea realizată este
18
mijlocită de experienţa lui de viaţă; cunoaşterea rezultată are caracter empiric, mai mult
spontan decât deliberat. Se vorbeşte în acest context despre cunoaşterea cotidiană a
persoanei, despre intercunoaştere sau cunoaştere interpersonală ca demers practic; este o
cunoaştere empirică, neprofesionistă.

Pe o poziţie intermediară se situează cunoaşterea personalităţii realizată în scopul modelării,

a formării acesteia în condiţii instituţionalizate. Subiectul cunoaşterii este de obicei specializat
pentru această activitate în metode de intervenţie specifice modelării obiectului cunoaşterii (a
personalităţii) funcţie de starea de sănătate psihică a acestuia. Astfel, în cazul când obiectul
cunoaşterii este o persoană cu starea de sănătate alterată subiectul cunoaşterii
(psiholog,psihiatru) este specializat în folosirea unor metode de psihodiagnostic şi imaginea
realizată este ştiinţifică; în cazul când obiectul cunoaşterii este o persoană cu stare de
sănătate normală subiectul cunoaşterii (părinte, profesor, moderator) trebuie să fie iniţiat în
folosirea sistematică (ordonată,controlată) a metodelor generale de cunoaştere în forma
adaptată specificului subiectiv al obiectului cunoaşterii, trebuie să stăpânească de asemenea
unele procedee de psihodiagnostic pentru că imaginea rezultată să aibă un caracter ştiinţific.
Se vorbeşte în acest context despre cunoaşterea psihopedagogică a persoanei ca demers
teoretic şi practic; cunoaşterea psihopedagogică trebuie să tindă către atributele
profesioniste ale cunoaşterii: obiectivitate, rapiditate, consecvenţă, adaptabilitate.

19
 Elementele comunicării nonverbale

• Limbajul corpului – expresia feţei, gesturi, poziţia corpului

• Limbajul spaţiului– modul în care utilizăm spaţiul personal,social, public, intim

• Limbajul timpului – a veni la timp sau a întârzia la o şedinţă, a alege sau nu să-ţi petreci
timpul cu cineva

• Prezenţa personală – comunică prin vestimentaţie, accesorii vestimentare, igienă

personală

• Limbajul tăcerii – comunică aprobare, dezaprobare

• Limbajul lucrurilor – colecţiile, obiectele de uz curent (casă,maşină, bibliotecă)

• Limbajul culorilor – culori calde stimulează comunicarea;culorile reci o inhibă

• Limbajul paraverbal – calităţile vocii (ritm, rezonanţă,viteză); caracteristici vocale (râs,

plâns,şoptit); parametrii vocali(intensitate, înălţime)

• Limbajul trupului :

GEST INTERPRETARE

Mângâierea bărbii, sprijinirea capului Ezitare, reflectare, evaluare

pe mâini sau un deget în obraz,celelalte

îndoite

Capul sprijinit pe mână Plictiseală

Lăsare pe spate pe scaun, mâinile după Superioritate

ceafă

Mâinile adunate cu degetele sprijinite Încredere în sine

Palma pusă sub ceafă Exasperare

A ţine între buze un braţ al ramei de Câştigare de timp

ochelari

Expresia feţei

Mimica :

fruntea incruntată– preocupare, mânie, frustrare;

20
sprâncene ridicate – mirare; nas încreţit – neplăcere; buze strânse –nesiguranţă, ascunderea
informaţiei

Privirea:

Mişcarea ochilor: în sus- încercarea de a ne aminti ceva;

în jos - tristeţe, timiditate.

Evitarea privirii: vinovăţie, lipsa de confort;

Pupilele se : • lărgesc – când eşti sincer, vezi ceva plăcut;

• micşorează – când minţi.

• Privirea poate fi:

Oficială – un triunghi imaginar pe fruntea interlocutorului;

De anturaj – sub nivelul ochilor;

Intimă – coboară sub ochi şi mai jos.

Mişcarea corpului:

• Gesturi: • strângerea pumnilor (mânie,solidaritate);

• braţe deschise (sinceritate,acceptare);

• mâna la gură (surpriză);

• Postura corpului :

Interlocutorul stă pe marginea scaunului, poziţie verticală (este interesat de ce spunem);

Dacă se lasă pe spate pe fotoliu şi începe să răsfoiască documente (nu-l interesează);
desfacerea hainei şi înclinarea capului (atitudine pozitivă); dacă îşi sprijină capul în mâini (se
plictiseşte) .

Gesturi cu palma :

• Palma deschisă – adevăr, onestitate

• Ascunde palmele(la spate, inbuzunar)– minte

• Îndreptată în sus - supunere

• Îndreptată în jos – autoritate

• Strânsă în pumn – agresivitate

21
Gesturi cu mâinile şi degetele :

• Mâini împreunate boltă sau coif în sus – individ sigur, nu este sociabil

• Degete împreunate la nivelul ochilor, partenerul este privit printre degete –neincredere

• Aşezarea coatelor pe masă – dificultate,slăbiciune, nesiguranţă

22
Părerea personală vis-a-vis de subiectul proiectului :

În ceea ce mă priveşte ,consider că acest concept de personalitate umană reprezintă

individualitatea , reprezintă omul prin totalitatea caracteristicilor sale atât fizice cât şi psihice
şi care formează un tot , un întreg ca rezultat al unirii dezvoltării de sine şi a înzestrărilor
drept formulă dată pentru fiecare om de Divin.
În primul rând, în viaţa pământeană, omul este suma tuturor înzestrărilor, trăirilor şi a
aspiraţiilor sale ,exact ceea ce psihologii categorizeaza drept factori ereditari şi sociali .
Complexitatea extraordinară de care a dat dovadă termenul, fenomenul de “personalitate” a
fost tranşată pe fiecare faţetă a sa de către psihologi precum : Sigmund Freud,Wilhelm
Wundt ,Alexandru Roşca care ne-au ajutat să ne apropriem de idealul personalităţii ideal
dezvoltate fie ea a noastră (autocunoaştere) sau a celor din jur( cunoaşterea celorlalţi) prin
diferite metode (directe,indirecte)
Etimologic, cuvântul „ personalitate" derivă din latinescul „ persona". Primul lui sens a fost
cel de mască, de costumaţie prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe
cineva pe scenă. Al doilea sens, obţinut prin extensiune, se referea la rolul îndeplinit pe
scenă şi mai apoi în viaţă, la funcţiile pe care şi le asumă cineva. Cel de-al doilea sens
desemnează însăşi individualitatea (corporală şi psihică) a celui care îndeplineşte rolul. În
fine, ultimul sens a adăugat o notă de valoare, referindu-se la ce fel de om este, ce rang are,
etc.
Personalitatea este deci, o formulă complexă ce implică un ansamblu de structuri şi care
funcţionează sistematic .
În al doilea rând, nu trebuie să fim unii dintre cei mai mari psihologi pentru a avea noţiunile
de bază în ceea ce priveşte “metodele pentru cunoaşterea personalităţii omului “care este şi
titlul proiectului de faţă ,căci ne sunt de folos în situaţii diverse în posturi diverse (de profesor,
de angajator, dar şi de prieten ,partener de viaţă sau colaborator în orice domeniu ar fi el ).
Acestea ne ajută în viaţa cotidiană pentru a putea observa corect personalitatea individului
sau starea acestuia care poate varia de la zi la zi ,iar noi trebuie să ştim să ne mulăm pe
fericirea şi tristeţea celuilalt pentru a putea relaţiona cât mai cu succes cu putinţă căci să fii
om este obligatoriu,să supravieţuieşti nu .
Închei parafrazându-l pe Ghoete care a formulat în “Divan” foarte frumos ca “Cea mai mare
fericire a omului este personalitatea” .Astfel, o mare importanţă are ce este omul în realitate,
ce crede el că este, ce doreşte să fie, ce gândeşte despre alţii, ce consideră că gândesc alţii
despre el, comportamentul său manifestat fiind în funcţie de unul sau altul dintre aceste
elemente sau de modul particular de integrare şi funcţionare a acestora.

23
Bibliografie:

Ann Birch-Psihologia dezvoltării. Editura Tehnică ,Bucureşti,2000

Mihai Aniţei-Fundamentele psihologiei. Editura Universitară ,2010 .

Mihai Golu –Dinamica Personaliăţii .Editura Paideia ,2005

Dr. Septimiu Chelcea- Lungul drum spre tine însuţi . Editura Militara ,Bucureşti,1988

Surse internet :

http://ascri.ro/dialog-social/wp-content/uploads/2012/10/Evenimente-Seminar-national-
Sinaia-23-25.02.2012-5.-Comunicarea-non-verbala-Gh.-Huluta.pdf

http://www12.tuiasi.ro/users/58/cun_psihoped_persoanei.pdf

http://pedagogul.com/ereditatea-mediul-si-educatia-in-dezvoltarea-psihica-a-copilului/

24