Cuprins

In memoriam - Academician Constantin Corduneanu Președinte de onoare al Fundației Academice

„August Treboniu Laurian” ........................................................................................................................ 4
Academician Constantin Corduneanu - Necrolog publicat de Academia Română .................................... 5
Academician Constantin Corduneanu - pe ultimul drum, Iași, 2 februarie 2018 ....................................... 7
Academicianul Constantin Corduneanu – la înființarea Fundației Academice „August Treboniu
Laurian” Botoșani, 7 mai 2017................................................................................................................... 8
Academicianul Constantin Corduneanu la lansarea numărului 2/2018 al revistei Fundației, 17 aprilie
2018, Iași ................................................................................................................................................... 9
Universitate de Stat la Botoşani ............................................................................................................. 100
Grigore Ilisei, Nostalgia enesciană a pământului românesc ................................................................... 111
Sergiu Manolache, Familia Callimachi din Stânceștii Botoșanilor - între mit și adevăr ........................ 188
Mircea Rusu, Profesorul Nicolae Duţescu – creatorul şcolii ieşene de stomatologie .............................. 23
Ioan Holban, Vasile Iancu. Anotimpul morţilor, timpul poveştilor ......................................................... 25
Constantin Toma, Emil Racoviţă (1868-1947) explorator al Antarcticii și fondator al biospeologiei ..... 27
Sorin Stratulat, Dr. Jacob Czihak – un promotor al arealelor naturale europene în Zona Moldovei ..... 333
Sorin Stratulat, Analiza unui areal natural în prezent, Cacica – Suceava ................................................ 36
Gheorghe Ciobanu, Prof. univ. Constantin Vasilică - membru fondator al Fundaţiei Academice
„August Treboniu Laurian” ...................................................................................................................... 41
Florin Egner, Venirea armenilor în Botoşani şi începuturile târgului ...................................................... 43
Arhimandrit Luca Diaconu. O nouă atestare documentară a oraşului Botoşani....................................... 47
Gabriel Alexe, Poeme .............................................................................................................................. 49
Dorel Gaftoneanu, Rondeluri ................................................................................................................... 52
Dorel Gaftoneanu, Profesorul Sergiu Manolache, neobosit cercetător pe urmele (Mare)lui Eminescu .. 53
Petruț Pârvescu, Poezie ............................................................................................................................ 56
Corneliu Filip, Decembrie 1989 la Botoşani - Rememorări ..................................................................... 62
Mihai Caba, O acţiune SETIS demnă de toată lauda! .............................................................................. 69
Actul Constitutiv al Asociației Academice „August Treboniu Laurian” ................................................. 74
Lista membrilor Comitetului de inițiativă al Asociației Academice „August Treboniu Laurian” ........... 77

3
 In Memoriam
ș ț
Î
n ziua de 26 decembrie 2018 s-a stins
din viață academicianul Constantin
Corduneanu, membru fondator și Președinte
de Onoare al Fundației Academice „August
Treboniu Laurian”.
Academicianul Constantin Corduneanu a
fost una dintre marile personalități ale
științelor matematice ale sfârșitului secolului
XX și începutului secolului XXI.
S-a născut la Iași, în 28 iulie 1928. A
absolvit strălucit secția de matematică a
Facultății de Științe a Universității din Iași și a
urmat cariera didactică, ajungând unul dintre
cei mai tineri profesori universitari.
După ce în perioada anilor 1964-1967 a
făcut dovada unei capacități administrative
remarcabile, coordonând colectivul care a
înființat învățământul universitar de stat la
Suceava, Profesorul Constantin Corduneanu a
continuat intensa activitate de cercetare
științifică în domeniul matematicii și a devenit
membru al Academiei Române în anul 1974.
La vârsta de 47 de ani și având în spate un
prestigiu științific necontestat, profesorul
Constantin Corduneanu ia o hotărâre
importantă pentru viitoarea carieră universitară
emigrând în Statele Unite. Acolo continuă
cariera științifică și universitară, la început ca
profesor la Facultatea de Matematică a
Universității statului Rhode Island și, după
1980, profesor la Universitatea Arlington din
Dallas, în același timp deținând mulți ani și
funcția de președinte al Societății de
Matematică a statului Texas.
Într-o carieră didactică impresionantă,
Constantin Corduneanu a pregătit peste 7000
de studenți (4000 în România și 3000 în SUA),
a scris 6 tratate de matematică și a ținut
conferințe în peste 60 de universități și
academii din diferite țări. A fost mulți ani
președinte al Academiei Româno-Americane
și a fost mentorul revistei „Libertas
Mathematica”, apărută în peste 40 de volume,
revistă care a fost de-a lungul timpului o
4
rampă de lansare pentru matematicienii români
în exil.
După 1989 a revenit în țară în fiecare an,
fiind un oaspete onorat al mediului academic
și al mediului universitar ieșean. Din postura
de membru al Academiei Române, de
președinte al Academiei Română-Americane și
de profesor universitar a fost o personalitate
activă care a continuat munca făcută aici până
la plecarea în Statele Unite.
Constantin Corduneanu a fost inițiator și
membru fondator al Fundației Academice
„August Treboniu Laurian” din Botoșani. La
înființarea Fundației, în ziua de 7 mai 2016, în
Aula Colegiului Național „Laurian”, în
prezența a peste 40 de cadre didactice de la
facultățile ieșene, a unor academicieni din țară
și din Republica Moldova și Ucraina dar și a
multor personalități locale din diverse
domenii, profesorul Constantin Corduneanu a
fost ales Președintele de Onoare al acesteia.
Urmând cu perseverență activitatea de
înființare a învățământului universitar de stat
în orașele mari ale României, academicianul a
ținut o pledoarie cu argumente din domeniile
economic, social, educație și geopolitică
pentru necesitatea și oportunitatea înființării
învățământului universitar de stat la Botoșani,
la fel cum se întâmplase în perioada 1964-
1967 la Suceava.
Este motivul deosebit pentru care, alături
de mediul academic și universitar din
România, membrii Fundației Academice
„August Treboniu Laurian” din Botoșani
regretă profund dispariția distinsului
profesor, căruia îi vor păstra o frumoasă
amintire
Conducerea Fundației Academice
„August Treboniu Laurian” Botoșani
Președinte,
Prof. univ. dr. Mircea Rusu
 Necrolog
26 iulie 1928 - 27 decembrie 2018

cademia Română anunţă cu profund regret stingerea din viaţă, joi, 27 decembrie 2018,

A în localitatea Arlington, Texas, la vârsta de 90 de ani, a academicianului Constantin

Corduneanu, ilustru matematician român, cu o bogată carieră internaţională.
Născut la 26 iulie 1928, la Iaşi, Constantin Corduneanu a urmat Liceul Militar din Iaşi şi
Colegiul Naţional Militar „N. Filipescu" din Predeal (Mănăstirea Dealu) (1940-1947). În anul
1951 absolvă cursurile Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, secţia matematică, iar doi ani
mai târziu se înscrie la doctorat la aceeaşi universitate. În 1956 obţine titlul de doctor în
matematică cu teza „Probleme globale pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul I şi II", având
conducător ştiinţific pe prof. Ilie Popa şi referenţi pe Miron Nicolescu, Gr. C. Moisil şi A.
Haimovici.
La Universitatea din Iaşi a parcurs toate treptele ierarhiei universitare, de la preparator la
profesor (1949-1977), ocupând prin concurs posturile de lector, conferenţiar şi profesor.
Concomitent a cumulat funcţii de asistent sau conferenţiar la Institutul Politehnic „Gh. Asachi"
din Iaşi şi la Institutul Pedagogic din Suceava.
Decan al Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi (1968-
1972), prorector (1972-1973 şi 1974-1977) şi şef al Catedrei de matematică şi fizică (1964-
1966) şi rector (1966-1968) la Institutul Pedagogic din Suceava.
După repetate stagii ca profesor invitat în Statele Unite ale Americii, la Universitatea
Statului Rhode Island (1967-1968, 1973-974 şi 1978) şi la Universitatea Statului Tennessee
(1978-1979), în anul 1978 se stabileşte peste ocean, unde activează ca profesor titular la
Universitatea Statului Texas din Arlington. Din această poziţie s-a pensionat în 1996, devenind
Profesor emerit.
Profesorul Constantin Corduneanu a contribuit la pregătirea matematică a aproape 4.000 de
studenţi în România şi peste 3.000 de studenţi în Statele Unite ale Americii. Peste 20 de
doctoranzi sau tineri cercetători şi-au trecut doctoratul sub îndrumarea sa.
După 1990, a fost prezent deopotrivă în SUA şi în România, unde a activat la Institutul de
Matematică „Octav Mayer" din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române. Din 1979 a activat în
Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe, unde a deţinut funcţia de membru al
comitetului de conducere (1982-1995) şi apoi pe cea de preşedinte (1995-1998). După
încheierea mandatului, a fost ales Profesor emerit.

5
 Cariera sa universitară este întregită de activitatea publicistică. A publicat, în România şi în
străinătate, aproximativ 200 de cărţi şi articole ştiinţifice în care a abordat variate domenii de
cercetare: teoria globală a sistemelor diferenţiale, teoria admisibilităţii şi aplicaţii la sisteme
diferenţiale, integrale sau cu operatori Volterra generali (cauzali), teoria stabilităţii sistemelor,
cu precădere prin metoda comparaţiei, teoria mişcărilor oscilante şi a undelor, în special cazul
aproape periodic.
Autor al unor importante monografii şi manuale, în care sunt expuse unele rezultate din
cercetările sale: Funcţii aproape-periodice (1961; traducerea engleză la John Wiley, New York,
1968; Chelsea, 1989) - prima carte a unui profesor al Universităţii din Iaşi tradusă în SUA;
Principles of Diferenţial and Integral Equations (Allynand Bacon, Boston, 1971; Chelsea, New
York, 1977 şi 1988; în limba română, două ediţii la Universitatea din Iaşi, 1973, 1977), lucrare
ce reuneşte lecţiile ţinute în anii '60 la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi şi utilizată la
importante universităţi din Statele Unite ale Americii: University of California, Cornell
University, Johns Hopkins University (Baltimore), precum şi la Universitatea din Tel Aviv şi în
alte universităţi de prestigiu din diferite ţări ale lumii; Integral Equations and Stability of
Feedback Systems (New York, 1973); Integral Equations and Applications (Cambridge
University Press, 1991; retipărită în 2008); Functional Equations with Causal Operators (Taylor
and Francis, London, 2002); Almost periodic oscillations and waves (Boston, New York, 2009).
A fost membru în colegiile de redacţie ale publicaţiilor: Analele Ştiinţifice ale Universităţii
„Al. I. Cuza" Iaşi. Seria Matematica; Revue Roumaine de Mathematiques Pures et Appliquees;
Journal of Integral Equations and Applications; Differential and Integral Equations; Nonlinear
Analysis-TMA. În ultimii ani a fost asociat la nouă reviste matematice din ţară şi din străinătate:
China, Coreea de Sud, Israel, SUA, Ucraina.
Profesorul Constantin Corduneanu a fost membru al mai multor societăţi ştiinţifice din
diverse ţări. Doctor Honoris Causa al universităţilor din Constanţa, Braşov, Iaşi, Suceava şi al
Universităţii „Ural" din Ekaterinburg (Federaţia Rusă).
A fost distins cu Premiul Ministerului Educaţiei (1963), Premiul „Gh. Lazăr" al Academiei
Române (1965), cu titlul Distinguished Research Award de către Universitatea de Stat din Texas
(1991), cu Medalia de Merit a Societăţii Matematice din Cehia (2001).
Academia Română l-a ales membru corespondent în anul 1974, calitate care i-a fost retrasă
ca urmare a plecării din ţară în anul 1978. A fost repus în drepturi în 1990, iar în anul 2015, a
fost ales membru titular.
Academia Română aduce un respectuos omagiu personalităţii academicianului Constantin
Corduneanu. Vestea stingerii sale din viaţă a fost primită cu profundă durere de membrii
Academiei Române, de comunitatea ştiinţifică românească şi de către discipolii pe care i-a
îndrumat.

Dumnezeu să-l odihnească în pace şi lumină!

6
 ș

Profesorul Constantin Simirad, ing. Antonel Alocuțiunea academicianului Constantin

Grosu și col. Cornel Coman, membri fondatori Toma, membru fondator al Fundației
ai Fundației Academice „August Treboniu Academice „August Treboniu Laurian”
Laurian”

.
Alocuțiunea academicianului Radu Miron, Prof. Corneliu Furtună, dr. în fizică,
membru fondator al Fundației Academice membru fondator al Fundației Academice
„August Treboniu Laurian” „August Treboniu Laurian”

Jerbă depusă de Prof. univ. Mircea Rusu, Jerbă depusă de membrii Fundației
președintele Fundației Academice „August Academice „August Treboniu Laurian” la
Treboniu Laurian” ceremonia din 2 februarie 2019

7
 Remember

Botoşani, 7 mai 2016, Aula Magna „A. T. Laurian”

Grupul constitutiv al Fundaţiei Academice „August Treboniu Laurian”.

în prim plan: Florin Simion Egner – președinte executiv; prof. univ. dr. Irina Zetu; prof. univ. dr. Mircea Rusu --
președinte; acad. Constantin Corduneanu – președinte de onoare al Fundației academice „August Treboniu
Laurian”; acad. Radu Miron; Lucia Olaru Nenati, dr. în litere; poetul Horia Zilieru; prof. univ. dr. d. h. c. Constantin
Vasilică; Aurica Ichim, dr. în istorie; Mihaela Prăjinaru, dr. în științe; Traian Apetri; George Lazăr.
în plan secund: Dorel Gaftoneanu; Aurel Melniciuc dr. în istorie; Gheorghe Hreapcă; Corneliu Filip, dr. în
istorie; Ștefan Cervatiuc; Paul-Mircea Iordache; Tiberiu Antonel Grosu; Corneliu Furtună, dr. în fizică; dr. Iulia
Arbune; Mihai Cornaci; prof. univ. dr. Nicolae Crețu; Alexandru Vasilache; conf. univ. dr. Sorin Stratulat; Georgică
Manole; Dănuţ Prodan, dr. în istorie; dr. Cristina Florentina Melinte; dr. Daniel Nicolae Olteanu; dr. Lorin Schachter;
prof. univ. dr. Mardarie Sorohan; Gheorghe Ciobanu; Sergiu Balanovici, dr în istorie; dr. Ioana Iftime; poetul Petruț
Pârvescu; poetul Gabriel Alexe; Ciprian Manolache; Mihaela Huncă, dr. în științe sociale; Sergiu Manolache; Ioan
Onofrei, dr. în istorie; Marcel Chelaru; dr. Romeo Ciulacu Nemțeanu; prof. univ. dr. Vasile Vîntu.

Academicianul Constantin Corduneanu

semnează Actul constitutiv al Fundației
Academice „August Treboniu Laurian” „Aula Magna” a Colegiului Național
În stânga academicianul Radu Miron „August Treboniu Laurian”, 7 mai 2016

8
 Remember
Acad. Radu Miron, ing. Antonel Grosu, col.
Cornel Coman, acad. Constantin Corduneanu,
prof. univ. dr. Mircea Rusu și ing. Florin Egner la
prezentarea numărului 2 al revistei Fundației
Academice „August Treboniu Laurian”
Acad. Constantin Corduneanu alături de acad.
Radu Miron și prof univ. Mircea Rusu
ț
ș
Prof. univ Mircea Rusu, președintele Fundației
Academice Laurian prezintă o comunicare din
numărul 2 al revistei Fundației Academice
„August Treboniu Laurian”
Prieteni de o viață - Mircea Rusu și Constantin
Corduneanu, doi susținători ai înființării
învățământului universitar de stat la Botoșani
9

C
el de-al 42-lea Congres al Academiei
Româno-Americane, care s-a desfăşurat
în Iaşi în perioada 26-28 august, a
organizat o sesiune de comunicări ştiinţifice la
Botoşani.
Iniţiativa a aparţinut preşedintelui Academiei
Româno-Americane, profesorul Constantin
Corduneanu, şi a fost făcută publică în ziua de
17 aprilie 2018 la Iaşi, în răgazul unei vizite în
România. Membru al Academiei Române din
anul 1974, Constantin Corduneanu este o
personalitate recunoscută pe plan mondial în
domeniul ştiinţelor matematice. A fost mai bine
de 25 de ani profesor la Universitatea din Iaşi,
iar după anul 1977 a plecat în SUA, continuând
timp de 20 de ani ca profesor la Universitatea
Arlington din statul Texas, unde are şi acum o
intensă activitate ştiinţifică.
Propunerea de desfăşurare a lucrărilor
sesiunii de comunicări științifice a Academiei
în „Aula Magna” a Colegiului „Laurian” din
Botoşani nu a fost întâmplătoare şi nici de
curtoazie, ea urmând încă un pas în sprijinul
unui proiect mai vechi, de înfiinţare a unei
„Universităţi de Stat la Botoşani”.
Profesorul Corduneanu are o reuşită mai
veche în domeniu, chiar în judeţul vecin. În
anul 1976 a fost unul dintre artizanii proiectului
„Universitate de Stat la Suceava”, când s-a
înfiinţat, pe structura fostului Institut
Pedagogic, „Institutul de Învăţământ Superior
cu profil universitar şi tehnic «Ştefan cel
Mare»”, subordonat Institutului Politehnic
„Gheorghe Asachi” din Iaşi. Realizarea
proiectului a întrecut aşteptările, astăzi în
Suceava funcţionează nouă facultăţi, cu peste
9.000 de studenţi, dintre care 4.000 nu plătesc
taxe pentru studii.
După 50 de ani de la acel proiect, Constantin
Corduneanu, foarte ataşat de Botoşani, de care
este legat prin familie dar şi prin prietenia cu
personalităţi din mediul academic şi universitar
plecate de aici (între care prof univ. Corneliu
Rusu, prof univ. Constantin Vasilică sau acad.
Dumitru Muraru) a devenit un susţinător al
iniţiativei de a sprijini în municipiu înfiinţarea
învăţământului universitar de stat.
Unul dintre paşi a fost constituirea
„Fundaţiei Academice «August Treboniu
Laurian»”. În anul 2016, în „Aula Magna” a
colegiului botoşănean, în prezenţa mai multor
profesori universitari de la facultăţi din Iaşi,
între care Nicolae Boţu de la „Arhitectură şi
Construcţii”, Corneliu Munteanu de la
10
„Mecanică”, Sălceanu Alexandru, de la
„Electrotehnică”, Mircea Rusu, Irina Zetu,
Norina Forna şi Sorin Stratulat de la
„Medicină”, Mardari Sorohan de la „Fizică”,
Vasile Vântu şi Constantin Vasilică de la
„Agronomie”, George Poede de la „Filozofie şi
Ştiinţe social-politice”, Nicole Creţu de la
„Litere”, academicienii Constantin Toma,
Dumitru Muraru - „Biologie”, Constantin
Corduneanu, Radu Miron -„Matematică”, dar şi
a peste 30 de botoşăneni cu doctorate în mai
multe domenii împreună cu reprezentanţi din
administraţia publică locală s-a înfiinţat această
organizaţie cu scopul declarat de a aduce la
Botoşani învăţământ universitar de stat.
Motivele pentru care a fost iniţiat acest
proiect au fost mai multe. Având peste 115.000
locuitori, oraşul este al treilea dens populat din
Regiunea de Nord-Est a României (Zona
Metropolitană Botoșani are 150.000 de
locuitori) şi, mai mult de atât, păstrează o
tradiţie culturală care îi conferă o distincţie
deosebită între celelalte oraşe ale Moldovei.
Aici funcţionează de peste un secol Teatrul
„Mihai Eminescu” şi de peste şase decenii
„Filarmonica de Stat Botoşani”. Botoşani este
locul unde s-au născut Mihai Eminescu,
Nicolae Iorga, George Enescu, Ştefan Luchian,
dar şi Ion Pillat, Păstorel Teodoreanu, Octav
Onicescu, Dumitru Pompeiu, Elie Radu, Iacob
Iacobovici, Grigore Antipa, Dimitrie Brândză
sau Ion Th. Simionescu - fost preşedinte al
Academiei Române. Dar oportunitatea de a
înfiinţa în oraş un institut de învăţământ
superior este dată astăzi de numărul celor peste
8.000 de studenţi plecaţi din Botoşani pentru a
urma studiile în mai multe centre universitare
din România.
Cu aceste argumente Constantin Corduneanu,
Preşedintele de Onoare al „Fundaţiei Academice
«August Treboniu Laurian»”, a trimis anul trecut
o scrisoare către Academia Română şi
Ministerul Educaţiei, solicitând concursul
acestora pentru înfiinţarea unei instituţii de
învăţământ de stat la Botoşani. Organizarea unei
sesiuni de comunicări ştiinţifice a Academiei
Româno-Americane la Botoşani îşi propune să
fie semnalul care menţine în atenţie proiectul şi
îl justifică odată în plus.
Rămâne ca oraşul Botoşani să răspundă
concret la realizarea unui proiect atât de
important pentru viitorul lui.
Fundația Academică
„August Treboniu Laurian”
 „Oricât de departe mi-aș purta gândul spre anii copilăriei, el se întâlnește
cu muzica; îmi răsar în minte salcâmii, luna, cerul înstelat, privit noaptea de la
margine de fereastră, cântecul ciobanului.”
opilăria lui George Enescu, se poate
C spune, fără a greşi cât de puţin, a
trecut ca o părere, ca o boare de
vânt, ca un susur, ca un foşnet, ori ca un
chiot de fată iubeaţă, pierzându-se în
nemărginirea câmpiei. A fost scurtă şi
dureroasă, fără libertatea aceea neasemuită,
pe care numai pe tărâmul copilăriei o poţi
avea. Poate că această tiranie a iubirii, a
dragostei faţă de un copil pândit, după
credinţa părinţilor săi, de primejdii multe şi
nevăzute, a avut şi partea ei bună, l-a întors
pe micuţul Jorjac, cel mai adesea lipsit de
tovarăşi de joacă, mai mult spre lăuntrul său
şi i-a forjat voinţa, învăţându-l de mic să-şi
găsească forţa interioară să se lipsească de
bucuriile obişnuite ale vârstei sale
copilăreşti spre se robi muzicii, artei.
În amintirile sale, pe care Bernard Gavoty
a avut fericita inspiraţie să le înregistreze pe
bandă şi mai apoi să le încredinţeze tiparului,
George Enescu face mărturisiri elocvente în
acest sens: „Părinţii mei au fost mai degrabă
înspăimântaţi, decât fericiţi de această
naştere: dacă aveau să-l piardă şi pe al
optulea copil? Când mi-amintesc de copilărie,
parca simt încă în jurul meu grija plină de
teamă, în oare creşteam. Mă păzeau de cele
mai neînsemnate primejdii, tremurau la cel
mai mic semn. În această seră înăbuşitoare şi
plină de patimă am crescut prea repede şi,
dacă sunt astăzi un om mai mult decât
sensibil, ca o rană vie, pricina, cred, o datorez
copilăriei mele."
Această neobişnuită tiranie a afectivităţii
părinteşti nu e un capriciu maladiv al
părinţilor, ci îşi are explicaţii fireşti. Când
vine pe lume, la 19 august 1881, la Liveni,
Dorohoi, George Enescu, fiul lui Costache
Enescu, proprietar agricol în părţile
11
George Enescu
Darabanilor şi al Mariei Enescu, născută
Cosmovici, mama lui are 43 de ani. Acesta
este al optulea copil, dar nici unul de dinaintea
lui n-a supravieţuit. Doi au murit de mici, alţi
cinci s-au prăpădit ca urmare a unei epidemii
de anghină difterică. Acest element din
biografia familiei, care îşi va pune decisiv
amprenta asupra copilăriei lui George Enescu,
va juca un rol important în drumul pe care
viitorul muzician îl va străbate. Poate plecarea
copilului la Viena, a lui Jorjac, cum îl
dezmierdau părinţii, departe de casă, nu s-ar fi
petrecut atât de devreme, ar fi întârziat de
bună seamă, de nu s-ar fi răspândit zvonul
izbucnirii unei noi epidemii de anghină
difterică. Acest zvon alarmant l-a determinat
pe Costache Enescu să dea curs mai repede
decât şi-ar fi dorit sfatului lui Eduard
Caudella, care după cea de-a doua întrevedere
cu George Enescu, l-a îndemnat pe tatăl său
să-şi trimită fiul la Conservatorul din Viena.
Jorjac avea numai şapte ani. Bătrânul Caudella
vedea cu ochii minţii hăt departe. Prin acest
copil muzica românească putea intra în
tezaurul lumii. Deşi ieşirea impertinentă a
copilului de cinci ani, care, la cererea lui de a-l
auzi cum cântă, îi pretinsese să o facă el întâi,
să vadă ce ştie, îl mâhnise, făcîndu-1 să
exclame: „Ce copil rău crescut”, Eduard
Caudella, fostul elev al lui Vieuxtemps, avea
superioritatea şi generozitatea oamenilor cu
adevărat mari. El nu se putea împiedica în
fleacuri. Întrezărise în acest copil o forţă
telurică a muzicii, căreia trebuia să i se dea
avânt să se dezvolte. El nu mai avea ce să-l
înveţe. Doar spiritele profunde au o asemenea
înţelegere a lucrurilor şi tăria de a se scutura
de povara orgoliilor meschine. Enescu nu uită
peste ani această întâlnire. O evocă în aceleaşi
„Amintiri”:
 „În 1888 împlinesc şapte ani. Vârsta
marilor rătăciri... La noi se răspândeşte
zvonul unei epidemii de difterie. Părinţii,
mei, care şi-au pierdut cinci copii în urma
acestei înspăimântătoare boli, se pregătesc
să plece. Înainte însă, sunt dus, încă o dată la
Caudella; atenţie la mâinile micului Enescu!
De altfel, ceea ce a spus părinţilor mei era
mai mult decât o încurajare: «Trebuie
cultivate darurile acestui copil şi trimis la.
Viena...»
Voi părăsi deci această ambianţă, rurală,
caldă, fericită făurită din înţelegere mutuală
între stăpâni şi slujitori, pe care, din fericire,
o voi regăsi în fiecare vară, în timpul
vacanţei. Şi, totuşi, privind cum se
depărtează casa unde te-ai născut, melea-
gurile unde ai trăit înconjurat de dragoste, de
grijă, de natură, porţi în suflet o nelinişte,
aceea de a-ţi lua rămas bun, pentru
totdeauna, de la copilărie…"
Această nelinişte va fremăta în sufletul
său întreaga-i viaţă. Un timp al copilăriei
care a săgetat bolta vieţii lui George Enescu
ca un fulger, a cărui lumină va arde însă în
lăuntrul său cât va trăi pe acest pământ. Acei
ani de germinare vor lăsa semne adânci, ce
se vor răsfrânge în tot ceea ce a întreprins
de-atunci încolo.
Sensibilitatea sa, ca o rană deschisă, va
marca atât muzica lui, universală tocmai
prin respiraţia ei românească, cât şi arta
neîntrecutului violonist, dirijor sau pianist,
uimind nu numai prin virtuozitate, dar mai
ales prin înţelegerea spiritului profund al
operelor interpretate, fie că erau ale lui
Beethoven, Bach, Brahms, de care s-a simţit
cel mai legat, ori ale altor genii ale muzicii
universale. Cursese în fiinţa lui George
Enescu sângele a doi oameni deosebiţi ca
fire, mama duioasă, ducând ca un melc în
spate cochilia melancoliilor moldave şi tata
cu temperament tumultuos, un om de
acţiune, capabil sa treacă peste cele mai
grele, mai insurmontabile obstacole. Enescu
îi zugrăveşte peste ani în „Amintiri"; cu
exactitate şi cu acea dragoste faţă de ei, care
12
nu l-a părăsit nici o clipă. „Mama mea era…
mama!" Cuvinte ce capătă un tremur al
emoţiei pure, înlăcrimând sufletul. E iubirea
de mamă, care topeşte până şi sloiurile de
gheaţă, oricât de mari ar fi. Dar în cazul lui
Enescu nu poate fi vorba de aşa ceva. El,
aidoma lui Creangă, îşi aduce aminte de
mama ca de lucrul cel mai scump avut
vreodată şi din păcate, pierdut pentru
totdeauna, rămânându-i doar amintirea.
„Aceasta spune tot, continuă George
Enescu. O mamă admirabilă, duioasă, prea.
iubitoare poate." Pe tatăl său Enescu şi-l
aminteşte cu afecţiune şi o precizie de
portretist de har: „Era un om robust, plin de
sănătate, care degaja o energie
binefăcătoare. Până la moartea sa, survenită
în 1919, m-a ajutat să mă lupt împotriva
unei înclinări peste măsură de puternice
către înduioşare şi emotivitate, moştenită de
la mama."
Cei şapte ani ai copilăriei lui George
Enescu de la Liveni şi Cracalia, deşi
îngrădiţi de temerile îndreptăţite ale
părinţilor pentru sănătatea sa, ameninţată de
primejdia unei nimicitoare contagiuni, au
avut darul să-l lege pentru totdeauna cu
sentimente puternice de acest pământ
vălurind ca o mare, care vara era galbenă,
inundată de apele grânelor, iarna argintată
sau calcaroasă, acoperită de albul nesfârşit al
zăpezilor. „Locuiam, îşi aduce aminte
George Enescu, într-o casă mică. cu pridvor
de lemn vopsit, unde se uscau funiile de
ceapă la soare. Şi acum mai văd ţăranii, în
cămăşi albe, în ilice albastre, cântând în
asfinţit."
Această lume simplă, aspră, dar curată,
neîntinată încă de relele civilizaţiei, îşi va
pune pecetea pentru totdeauna asupra
simţirii lui George Enescu. Ferit de
zburdălnicia copilăriei, dar comunicând încă
din copilărie cu spiritualitatea satului,
copilului George Enescu îi sunt grăbite
ritmurile creşterii interioare. Universul lui
sufletesc se bolteşte uimitor de repede.
Precocitatea îi este definitorie, stimulată atât
de darurile genetice, cât şi de orânduirea
vieţii lui în casa părinţilor săi şi de acea
privire către interiorul fiinţei sale. Puterea de
concentrare era, de asemenea, încă din
copilărie, remarcabilă. La patru ani ştia să
scrie, să citească, să socotească. Dar lumea
spre care se simţea chemat, sub puterea
căreia se va găsi mereu, este cea a muzicii,
ce-i va impregna fibră cu fibră fiinţa,
atingând şi cuprinzând esenţa făpturii sale.
„Muzica face parte din primele mele
amintiri; nu au existat niciodată hotare între
mine şi arta mea. Cred că gândirea, pulsaţia,
viaţa mi-au fost totdeauna împletite cu
muzica. Totuşi, în prima copilărie, nu am
trăit într-o ambianţă muzicală. Mama nu
avea decât instinct muzical, iar tatăl meu, în
răgazurile pe care i le lăsa agricultura, cânta
uneori cu vioara, ca amator. De altfel,
locuiam la ţară şi vă închipuiţi ce viaţă
muzicală putea să existe într-un sătuleț
pierdut,în fundul Moldovei."
Întâlnirea cu muzica şi poate prima
auzire, cu adevărat deosebită a chemării
către aceasta, s-a petrecut în această lume
din fundul Moldovei. Enescu n-a uitat-o,
deşi avea doar trei ani când a ascultat pentru
întâia oară un taraf de lăutari. Trebuie sa fi
fost teribilă arta acelor lăutari şi intensă
emoţia copilului, tulburarea sa, de vreme ce
scena i-a rămas atât de bine întipărită în
minte : „… nu aveam decât trei ani când am
auzit pentru prima dată un taraf de lăutari,
care cânta într-o staţiune balneară destul de
apropiată de satul nostru. Orchestră ciudată,
alcătuită dintr-un nai, câteva viori, un ţambal
şi un contrabas, dar care mi-a făcut pesemne
o impresie destul de puternică. A doua zi
dimineaţă încercam să întind un fir de aţă pe
o bucată de lemn şi, crezând într-adevăr ca
făurisem o vioară, imitam ceea ce auzisem
cu o zi înainte. Fluieram pentru a reda
sunetul naiului, iar cu doua bastonaşe de
lemn înlocuiam ţambalul. Mi-am ascuns
micul taraf în livada părintească sub un
copăcel, în timp ce mama înnebunită mă
căuta peste tot, strigându-mă spre cele patru
13
zări. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu
muzica.”
Aşa a decurs primul contact cu muzica al
lui George Enescu. Nimic extraordinar de
fapt. Pentru micuţul Jorjac aceasta
reprezenta revelaţia, evident încă
inconştientă, a unei vocaţii. Era o chemare
subjugătoare ca de sirenă. Costache Enescu
i-a dăruit, nesesizând chiar până în
profunzimi miracolul care se producea sub
privirile lui, o vioară cu trei strune, pe care
copilul Enescu a azvârlit-o în foc. Atracţia
muzicii devenise puternică, atotstăpânitoare,
în afara căreia existenţa nu mai putea fi
concepută. Curând va primi o vioară
adevărată şi va cânta „Valurile Dunării „ cu
un deget pe coarda re”, după cum îşi
aminteşte George Enescu în convorbirile cu
Gavoty în iarna vieţii sale de parcă ar fi fost
ieri. Valsul cu rezonanţă universală al lui
Iosif Ivanovici a sunat pe măsura strălucirii
sale. Atunci pentru Costache Enescu a fost
limpede care era drumul ce-l avea de urmat
copilul său. Exclamaţia lui, la capătul
interpretării „Valurilor Dunării", exprimă ca
într-o chintesenţă starea de jubilaţie şi de
înţelegere a destinului fiului: „Vei fi
muzician." Cuvintele spuneau totul prin
simpla lor rostire. Părintele, căruia va trebui
mereu să-i fim recunoscători, întrezărea o
culme unde acest copil de nici cinci ani
trebuia să ajungă. I-ar fi fost mai la
îndemână să-l îndrepte spre o meserie
practică, să-l pregătească pentru
îndeletnicirea lucrării pământului, o
preocupare capabilă să-i asigure o viaţa
liniştită. Ar fi fost mai sigur şi mai lesne
financiar. Şi apoi profesiunea de muzician
era la vremea aceea dispreţuită şi
neînţeleasă, confundată adeseori cu aceea de
saltimbanc. Dar cu acest copil se întâmpla
ceva nemaiîntâmplat, o minune pe care-o
vezi cu ochii tăi. Ori dacă ai un pic de inimă
nu poţi să-i tai elanul, zborul. Costache
Enescu şi Maria Enescu au înţeles din prima
clipa acest lucru. Nici un sacrificiu nu era
prea mare pentru atingerea ţelului. Părinţii
pentru care Jorjac era lumina ochilor, vor
încuviinţa fără şovăire la orice sacrificiu În
primul rând se vor lipsi de prezenţa lui,ceea
ce pentru ei însemna enorm.. Vor consacra,
toate mijloacele materiale de care dispuneau
pentru ca micuţul Enescu să aibă la Viena şi
Paris cei mai mari profesori, atât la vioară,
cât şi la compoziţie, pe Joseph
Helmesberger şi Marsick, pe Robert Fuchs,
Gédalge, Massenet la compoziţie.
Până când Spiru Haret îi va acorda o
bursă din partea Ministerului Şcoalelor,
atunci în momentul în care Enescu începea
să dobândească celebritatea mondială, toate
cheltuielile, destul de împovărătoare, i-au
revenit lui Costache Enescu. A adus la
Cracalia un pian, pe care Enescu îl
pomeneşte înfiorat în amintirile sale: „Îndată
ce am avut un pian am început să compun.
Pianul meu nu era nici un Steinway, nici un
Gaveau, ci un modest instrument, cu sunet
aspru, care se opunea cu hotărâre la orice
sugestie de duioşie, dar, în fine, era un pian.
Am schimbat ou adâncă bucurie
instrumentul monodic, pe care cântasem
până atunci, cu unul polifonic. Când n-ai
putut să cânţi decât melodii fără
acompaniament, ce minunat este să poţi
înlănţui acorduri. Un pahar cu apă - rece nu
poate sa facă mai mare plăcere unui
însetat....Şi fără a chibzui prea mult, am
început să compun.”
Costache Enescu va percepe şi încuraja
freamătul creatorului, dar cu o intuiţie de om
pragmatic va cultiva şi darurile interpretului,
fiind convins ca arta aceasta îi va da lui
George Enescu siguranţa existenţei şi astfel
îi va îngădui să-şi slujească şi vocaţia
componistică. În acei ani ai copilăriei lui
Jorjac Costache Enescu îl va pofti la
Cracalia pe vestitul lăutar Nicolae Chioru
din Dorohoi, al cărui meşteşug şi repertoriu
îl vor marca pe micul Enescu. Tatăl a
pregătit, totodată, în acel segment de timp cu
meticulozitate primele concerte ale fiului
său la Viena şi Paris. Ca un impresar versat
14
a izbutit să obţină includerea primelor
lucrări ale lui Enescu în concerte la Paris şi
la Bucureşti, la Ateneu. Tata şi mama îl vor
înconjura mereu cu o dragoste tonică,
dându-i astfel suportul psihic necesar
elanurilor sale.
George Enescu va răspunde cu
simţăminte la fel de statornice, cu fidelitate
faţa de locurile obârşiei sale, pe care nimic
nu o va ştirbi întreaga-i viaţă, mai
răscolitoare cu cât se va afla mai departe de
tărâmul copilăriei, de oamenii a căror
spiritualitate a constituit substanţa lăuntrică
a creaţiei sale.
De la Viena Jorjac trimite de două ori pe
săptămână, joia şi duminica, scrisori acasă.
Sunt, cel mai adesea, epistole scurte, cu
fraze croite după tipicul genului. Misivele
încep cu veştile despre sănătatea sa, care mai
scârţâie câteodată, dar de obicei merge bine,
de vreme ce, cele mai multe dintre scrisori
se deschid cu propoziţia: „Eu sunt sănătos".
Dar prin ţesătura acestor formulări eliptice,
banale în articulaţiile lor, se simte dorul de
casă. Cel care considera scrisul un supliciu,
găsea în el puterea să se aşeze în două
rânduri pe săptămână la masa de lucru şi să
le scrie părinţilor, potolindu-şi astfel durerea
depărtării de casa. Pe foile de hârtie, sub
rândurile de cuvinte, Jorjac desenează câte
un cal, sau doi, în faţa grajdului, la fântână,
înaintea casei sau trăgând ca înaripaţii o
trăsura zveltă.
Nostalgia meleagurilor natale se va
răsfrânge cu toată forţa în cea dintâi lucrare
ce i se va cânta la Paris, în concertele
Colonne; „Poema română”', op.l, suită
simfonică. Era în anul 1898. G. Ţiţeica,
evocând în „Răspunsul la Discursul de
recepţie al lui George Enescu în Academia
Română", din 22 mai 1933, acest moment îl
socoteşte memorabil: „Ca mai la toate
concertele ocupasem cel mai bun loc la
galerie, drept la mijloc în faţă. De acolo de
sus ascultasem pe violoniştii Sarasate şi
Isaye, pe pianiştii Raul Pugna şi Diémer. De
acolo asistasem la conducerea concertelor
simfonice nu numai de Colonne, dar şi de
alţi conducători vestiţi, Richard Strauss,
Felix Moltl şi Hans Richter. De acolo
admirasem simfoniile lui Beethoven,
„Damnaţia lui Faust" de Berlioz şi câte alte
lucrări simfonice minunate. Şi iată că tot de
acolo aveam fericirea să ascult o bucată
simfonică compusă de un român. Vă
închipuiţi cu ce evlavie am ascultat-o! Cine
nu cunoaşte astăzi „Poema româna"? Ea are
ca temă să te facă să simţi ca este o zi de
sărbătoare la ţară. În realitate „Poema
română" are un înţeles mai adânc. Ea este o
integrare şi o armonie de sentimente
româneşti de la cele mai simple şi
elementare până la cele mai înalte şi
rafinate".
O armonie de sentimente româneşti va
aureola şi da pecete originală întregii creaţii
enesciene, care de aici îşi deschide larg
albia. Cu o simţire românească, cu o tehnică
novatoare, compozitorul va intra, cu fiecare
creaţie, de la „Poema română” la
monumentala operă „Oedip" de la
„Rapsodii" şi „Impresii din copilărie" până
la „Vox Maris”, în templul marilor creatori
ai lumii. Interpretul, prin virtuozitatea
legendară la care a ajuns, dar mai ales prin
înţelegerea sensurilor primordiale ale
lucrărilor interpretate, a fost nu mai puţin
celebru. Generos, rupând din timpul pe care
şi l-ar fi dorit dăruit numai şi numai creaţiei
sale, Enescu a găsit puterea lăuntrică şi
timpul necesar pentru a-i învăţa şi pe alţii,
dăruind umanităţii urmaşii străluciţi în arta
sunetelor. Cariera răsunătoare a lui Jehudi
Menuhin, fostul său elev, pune cel mai bine
în lumină harul de pedagog a lui George
Enescu.
Oriunde s-a aflat, locurile unde s-a
plămădit fiinţa sa l-au chemat mereu. S-a
simţit tot timpul „suflet în sufletul nea-
mului", cum spunea un alt George, din ţara
transilvană, poetul George Coşbuc.
„În fond, rememorează George Enescu în
ale sale „Amintiri" chiar dacă iubeam
Parisul cu patimă, totuşi, din punct de
15
vedere artistic, mă simţeam puţin străin.
Lumea mi se pare prea cerebrală, pentru că,
în pofida atâtor kilometri pe care-i străbătu-
sem, rămăsesem acelaşi băiat duios şi
încăpăţânat, care văzuse lumina zilei acolo,
departe, în câmpia română”.
Şi adaugă, mărturisind despre imboldurile
care l-au determinat să scrie aceste pagini,
care după, prima audiţie de la Paris, în
concertele Colonne, fost cântată la
Bucureşti, la Ateneul Român, la 1 martie
1898: „Aveam 15 ani şi jumătate când am
compus-o. Încercam să pun în această mică
suită simfonică câteva impresii şi amintiri
din copilărie transpuse, sau, dacă preferaţi,
stilizate. Era o evocare foarte îndepărtata, un
mijloc pentru mine - care îmi părăsisem ţara
de baştină de opt ani, de a reînvia câteva
imagini care îmi fuseseră familiare."
Asupra acestui subiect va reveni, mai
târziu, către amurgul vieţii, în 1940 când va
compune „Impresii din copilărie”, o suită
pentru vioară şi pian. Mijloacele sale sunt
rafinate, aluziile folclorice, cum însuşi
compozitorul o spune, abia se fac simţite,
pentru culoare locală, dar câtă sugestie
cuprinde evocarea acelui timp revolut, dar
atât de viu în sufletul său; compozitorul
găsind în trăirile din acei ani antica putere de
a duce povara vieţii şi a creaţiei sale.
Locuri şi întâmplări pe care George
Enescu nu le va uita niciodată. La rându-le
acestea vor păstra neştearsă amintirea
trecerii sale la Liveni, la Dorohoi, la
Tescani, la Bucureşti, la Sinaia, la Iaşi şi în
câte şi în câte din aşezările României, unde a
descins, purtând cutia neagră cu roşcata
vietate viorii sale, pentru a desfăta publicul
cel mai larg cu putinţă. Interpretul pentru
care se deschideau cele mai mari săli de
concerte ale lumii n-a ezitat nici o clipă să
cânte în sălile umile din târgurile noastre
gemând însă de o lume ce-l sorbea din
priviri, o lume însetată de muzica lui, care
vedea în semen un mesager îndrituit să
vorbească umanităţii despre dureri şi bucurii
milenare. Mai mult, în vremea de grele
încercări a primului război mondial, Enescu
s-a întors în ţară şi s-a pus ca un ostaş
credincios la dispoziţia acesteia. Cu vioara,
cu pana şi bagheta a făcut la fel de mult ca şi
cei care şi-au dat sângele în tranşee.
Locuri şi amintiri. La Liveni, lângă o
sobă din cele vechi, cum se mai găsesc prin
satele noastre şi azi, o sobă prelungită de un
cuptor, se află leagănul în care şi-a trecut
cele dintâi zile copilul Enescu. O pendulă a
încremenit odată cu timpul. Tace şi pianul,
tac şi viorile jucărie, foşnesc doar carii în
lemnul bătrân. Jur împrejurul acestei case de
ţară, cu pridvor din lemn, de unde se poate
cuprinde întinderea zării, pământul, copacii
freamătă, răspândind aceeaşi mireasmă de
nemărginire care i-a pătruns din copilărie
fiinţa, sălăşluind mereu vie în inima sa,
trecând înnobilată cu acele carate ale marii
arte în muzica sa.
Dar câte alte locuri ale acestor ţinuturi nu
ne aduc aminte de George Enescu? Ca
acesta, de pildă. Închipuirea te mână cu
hergheliile ei de cai sălbatici, gândurile se
duc alergând în buiestru. Eşti înclinat să
crezi că vei intra într-o criptă, ori vei păşi
într-un loc unde miroase greu a naftalină şi
pustiire. Acestea sunt senzaţiile ce te în-
cearcă încă înainte de a trece pragul, privind
casa severă, cu aerul de fortăreaţă, ori
biserică din piatră, ascunsă printre brazii de
la Cumpătul, la Sinaia. Nimic nu-ţi
înlesneşte să bănui simplitatea şi
rafinamentul dinăuntru, adică cei doi poli
între care a pendulat o viaţă întreagă George
Enescu. Totul este ca în timpul şederii lui
aici. Nimic parcă nu s-a clintit. Nu-i nici pe
departe nu domneşte în acest spaţiu o
răcoare de criptă, ci o căldură şi o lumină
blânda, catifelata, de casă unde se vieţuieşte.
O tristeţe stăruie în aer, tristeţea absenţei, a
golului. Nu, stăpânii n-au plecat într-o
plimbare, nici într-o călătorie obişnuită, ci
într-una fără de întoarcere. Mireasma de
pustiire există, copleşitoare de-a dreptul.
Altfel toate sunt la locul lor. Neatinse.
Lipseşte doar vioara. Cu atât mai bine. „
16
Când privesc cu atenţie vioara din cutie,
mortul acela roşcat, în micul său sicriu, îmi
spun poate cu îngâmfare: «Amice, eşti tare
drăguţ, frumuşel, dar eşti prea mic.»" Lui
Enescu nici nu i-ar fi fost poate pe plac ca
vioara lui să fie expusă în acest loc al
amintirii. Cântul la acest instrument, în care
atinsese piscurile artei interpretative, fusese
o corvoadă a vieții sale, cum se destăinuia în
„Amintiri". „În schimb, scrie în aceleaşi
pagini, ce bucurie mereu reînnoită ori de
câte ori mă aflam în faţa pianului, care mi-a
deschis orizonturi nemărginite." Pianul a
reprezentat bucuria unică a creaţiei,
întrupând visul neîntrerupt al genialului
izvoditor. Pianul mare, lucios ca o crupă de
armăsar pur sânge, aflat la locul lui în
salonul casei le la Sinaia împrăştie tăcerea
veşniciei. Nu întâmplător îl străjuiesc
bătrâne icoane din lemn, zugrăvite de
meşteri români, bizantini şi ruşi.
Întregul spaţiu respiră sublimitatea
simplităţii. Grăitoare este în această privinţă
odaia austeră ca o chilie de sihastru în care
dormea Enescu. Un lăicer din lână aspră,
lână ţurcană, două paturi din lemn, crivaturi
de interior ţărănesc cu pereţi albi, văruiţi cu
bidineaua an de an, primăvara, de Paşti. Este
încăperea permanentei regăsiri de sine. În
salon obligaţiile sociale, rangul, cereau un
anume cadru ceremonios. Aici, în vatra
odihnei compozitorul se întorcea de acolo de
unde cu sufletul nu plecase niciodată, acasă,
în toposul românesc, zugrăvit prin cuvinte
cu răsunet muzical în aceleaşi „Amintiri" :
„Nimic mai felurit decât peisajul ţării mele.
Priviţi lanţul Carpaţilor şi câmpia Moldovei.
De o parte munţi uriaşi, văgăuni, pământuri
vulcanice. De alta, văi cât cuprind ochii,
cascade şi acea câmpie greu de descris cui n-
a văzut-o niciodată şi care, totuşi, nu are
nimic neobişnuit: lanuri semănate cu orz şi
porumb, cu fâşii de păduri bătrâne, cu
orizont întunecat şi sate vechi, care se pierd
între mesteceni şi sălcii(…) Da, aceasta este
cu adevărat imaginea ţării mele, pe care am
dus-o pretutindeni cu mine."
 La Cumpătul în câteva odăi răsună
„cântecul amintirii„ şi ia chip nostalgia
enesciană a pământului românesc. Amiroase
a pustiu, dar şi a vieţuire nestinsă, cea care a
fost cândva. Sunt testimonii ale crezurilor
unei vieţi exemplare, închinată atingerii
perfecţiunii prin suferinţa trudei de fiecare
zi, de fiecare clipă.
„Povestea aceasta, îşi încheie George
Enescu rememorările, începe acolo, departe,
pe meleagurile Moldovei şi se isprăveşte în
inima Parisului. Pentru a merge din satul în
care m-am născut spre marele oraş, unde-mi
sfârşesc zilele, am străbătut o cale
anevoioasă, străjuită de copaci ce se pierd în
zarea îndepărtată. A fost lung, desigur acest
drum. Cât de scurt mi s-a părut!"
La capătul acestui drum gândurile lui
Enescu au călătorit mai mult ca oricând
către meleagurile patriei sale. Născut din
huma acesteia, marele creator îşi trăia
ultimele ceasuri cum o făcuse o viaţă,
identificându-se cu ci tot ceea ce-i
românesc. Răzbate răscolitor şi trist această
stare de spirit şi din scrisoarea pe care
George Enescu i-a trimis-o de la Paris, în
noiembrie 1953, primului ministru român,
dr. Petru Groza: „De doi ani forţele mele
fizice au declinat considerabil şi în
momentul de faţă este cu totul peste puterile
mele fizice de a întreprinde drumul până
acasă. Este dorinţa mea cea mai statornică
de a mă întoarce în tară şi sper, cu ajutorul
lui Dumnezeu şi chiar al doctorilor, va veni
şi ziua aceasta pe care o doresc şi o aştept.
Pentru moment, tot ce mi-a rămas ca forţă şi
energie le consacru pentru creaţiunile
muzicale, cu care am înţeles să slujesc
neamul românesc. Vă sunt foarte
recunoscător şi Domniei Voastre şi tuturor
17
acelor care vor să mă revadă din nou în
mijlocul a lor noştri şi vă rog să mă credeţi
că nu văd în aceasta decât mărturisirea
legăturilor sufleteşti între Ţară şi mine, aşa
cum a fost în de-a lungul întregii mele vieţi."
Enescu simte nevoia să scrie cuvântul
ţară cu majuscule „deşi regula gramaticală
nu o cerea. O făcea pentru a exprima mai
bine simţirea sa, contopirea cu oamenii şi
locurile acesteia. Era o legătură atât de
profundă: că nimic n-o putea atinge şi ştirbi
cât de puţin. În 1946, în timpul teribilei
secete din Moldova, George Enescu a trecut
ultima oară pe la Liveni. Imaginea
pământurilor pârjolite de arşiţa nemiloasă, a
oamenilor suferind de foame l-a impresionat
într-atât, că a luat pe loc hotărârea de a
întreprinde o serie de concerte de binefacere
în America, pentru a obţine banii necesari
ajutorului ţăranilor de la Liveni şi Cracalia.
Erau, aşa–i simţea, suflet în sufletul său,
sau cum şi el a fost şi este de-a pururi suflet
în sufletul neamului său.
„Cu pana, vioara şi bagheta" George
Enescu şi-a slujit poporul din rândurile
căruia s-a ivit. Harurile hărăzite de
Dumnezeu şi izvorâte din sipetele poporului
român, talantul dăruit au fost înmulţite şi au
căpătat chipul strălucitor al unei arte ce-a
intrat în conştiinţa lumii.
Ca şi Mihai Eminescu, George Enescu
este oglinda fidelă a sufletului românesc şi
treapta de sus a spiritualităţii sale.
O treaptă ce atinge piscurile cele înalte
ale universalităţii
Grigore Ilisei
membru fondator al Fundației Academice
„August Treboniu Laurian”

ș
Moto: Împărați n-am putut fi, voievozi am fost, Callimachi rămânem.(1)
trăvechiul sat Stâncești, aparținător din
S anul 1968 de comuna Mihai Eminescu,
este atestat la 23 martie 1602, însă cu
certitudine are, conform descoperirilor
arheologice din vatra satului și împrejurimilor
sale, o existență care se pierde în negura
veacurilor. (2)
Situate la egală distanță (5km) între
municipiul Botoşani şi Ipoteştii copilăriei
poetului nostru naţional, la poalele codrilor
întunecoşi ai Baisei, aşezarea pare şi astăzi
apărată de cele două cetăţi traco-getice
(sec.VI-III a.Chr.), aflate pe platoul dealului
Bobeica, de pe flancul său sudic. (3)
Între anii 1960-1970, arheologii ieşeni şi
botoşăneni au scos la iveală, printre altele, şi
un valoros tezaur scitic aflat în original la
Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti şi în
copie fidelă în vitrinele Muzeului de Istorie
Botoşani.
Vizitatorul care se află pe coama valului de
pământ al cetăţilor amintite poate admira la
marginea nordică a satului o capelă cu cupolă
strălucitoare, ce se oglindeşte în apa pârâului
Dresleuca de la poalele dealului Mălăiște. Aici
a trăit, preţ de peste trei veacuri, familia
Călmăşul cunoscută mai târziu cu numele
grecizat de Callimachi.
Pe acest loc a fost ridicat acel castel
,,singuratic”, de la început de secol XIX,
cântat în poezia lui Eminescu.(4) Până la 8
aprilie 1944 faimosul castel cu minunata-i
arhitectură gotică poate fi văzut şi admirat în
toată splendoarea. Astăzi îl admirăm doar din
fotografii şi tablouri, căci în acel aprilie 1944 a
fost bombardat de aviaţia sovietică.
Resturi din zidurile castelului mai pot fi
văzute în apropierea Capelei ,,Sfântul Teodor” a
familiei Callimachi, la temeliile unor localnici
şi a Căminului Cultural din Stânceşti. (5)
Atunci s-a risipit şi valoroasa bibliotecă din
castel, din ale cărei vechi cărţi de istorie s-au
18
ș ș
inspirat Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol şi
Nicolae Iorga, savantul istoric a cărui familie
îşi are rădăcinile aici, la Botoşani. (6)
Primul întemeietor al ,,dinastiei
Călmăşeşti” de la Stânceşti a fost Toader
Calmășul (1660-1740), fiul lui Vasile şi al
Arvasiei, vornic de Câmpulung, cu rădăcini în
Orheii Basarabiei. Fusese căsătorit cu
Ruxanda, fiica lui Grigore Ghica Voievod
(1628-1675), așa cum se poate vedea în
arborele genealogic al Casei Callimachi. (7)
La 1729, Toader Călmăşul cumpără moşia
Stânceşti de la Dumitrache Stroici, cam ,,cu
sila”, după opinia unor contemporani,
deoarece-zic ei - Stroici împrumutase bani de
la Călmaşul nostru pe care nu i-a putut înapoia
la termenul stabilit de cei doi. (8)
Descendenţii lui Toader Călmăşul au fost
reprezentanţi de frunte în Principatele Române
şi în fostul Imperiu Otoman: patru domnitori,
un mitropolit, mari diplomaţi şi o întreagă
pleiadă de magistraţi şi oameni politici
remarcabili.
Cei 4 domnitori au fost: Ioan (1690-1780),
mare dragoman al Porţii Otomane, decapitat
nevinovat din cauza învinuirilor şi uneltirilor
celor din Fanar, domnitor între anii 1758-1760 și
primul Călmaş care şi-a grecizat numele, în
Callimachi, după cerinţele şi moda epocii
elenistice, devine întemeietorul primei Şcoli
Domneşti din Botoşani (1759); Grigore (1735-
1769), domn între anii 1760-1764 şi 1766-1769;
Alexandru (1737-1821), domn între anii 1795-
1799; Scarlat ( 1773-1821), domn între anii
1806, 1812-1819 şi 1821, autorul cunoscutului
Cod Callimachi şi al unor legi economice
progresiste pentru Moldova epocii sale.(9)
Din aceşti descendenţi Callimachi îşi trag
origine Alexandru Callimachi, principe de
Samos (Grecia), Nicolae Callimachi-Catargi
diplomat, Gavril Callimachi mitropolit al
Thesalonicului și al Moldovei etc. (10)

Alexandru Callimachi
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul celui următor, în rândul boierilor
români ia avânt aşa numita ,,revoluţie
arhitectonică” la care s-a raliat şi Ioan
(Iancovachi) Callimachi, proprietarul
Stânceştilor (1750-1788), văr cu domnitorul
Alexandru Callimachi.
Cu acesta se începe construcţia primului
conac de la Stânceşti, pe care o va finaliza
fiul său,Alecu Callimachi, om cu studii şi
relaţii europene. A îndeplinit de tânăr
funcţii politice şi administrative: căminar
(1803), vornic de Botoşani (1809), agă
(1813), apoi postelnic (1816-1817) şi vornic
al Tării de Sus (1820, 1827, 1834). După
moartea primei sale soţii, Ileana, fiica
vornicului Gavril Conachi, Alecu
Callimachi se va recăsători în 1834 cu
Maria Cuza, cea care îi va dărui doi copii:
Teodor, viitor diplomat unionist şi
Smaranda (căsătorită cu Alexandru
Beldiman).
Alecu Callimachi are şi meritul de a fi
înfiinţat la 1830 ,,cea dintâi şcoală primară
din Moldova, cu profesori transilvăneni, în
epoca de cultură elenistică…” şi tot el va
definitiva capela familiei în 1837, anul
plecării sale la cele veşnice.(11)
Castelul Stâncești
19
Fiul său, Teodor Callimachi (n. 4
ianuarie 1836 - m. 7 aprilie 1894), va fi cel
care va da viaţă şi strălucire castelului de la
Stânceşti, după 1866. Având o educaţie
aleasă şi studii la Liceul Saint Barbe şi
Facultatea de drept din Paris, la întoarcerea
în Moldova se va remarca în lupta pentru
Unirea Principatelor şi-l va susţine în acest
istoric demers pe vărul său, viitorul domn
Alexandru Ioan Cuza. În 1859, Domnitorul
Unirii îl va numi secretar al Agenţiei
Diplomatice de la Constantinopol unde,
împreună cu Costache Negri, vor reuşi să
obţină firmanul sultanului Ahmet de
recunoaştere a dreptului celor două
Principate Dunărene de a se uni şi
administrativ.(12) Îşi va continua cariera
diplomatic la Agenţia din Belgrad (Serbia),
între anii 1863-1866, stabilind solide relaţii
de amiciţie cu prinţul Serbiei, Miloş
Obrenovici. (13)
După abdicarea forţată a domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866,
Toader Cllimachi îşi dă demisia de onoare
din postul diplomatic şi, după câteva
călătorii prin ţările Europei vestice, se va
stabili la castelul din Stânceşti, pe care-l va
renova adăugându-i noi edificii.
Căsătorit în 1865 cu Zenaida, fiica lui
Alexandru Moruzi-Zvorişteanu, Teodor
Callimachi va lua în arendă şi moşia
socrului său, cu frumosul conac şi imensul
parc din Vârful Câmpului.
Cu Zenaida, Teodor Callimachi a avut
cinci copii: trei fete - Ralu (n. 1867),
Zenaida (n. 1870), Smaranda (n. 1871) şi
doi băieţi: Alexandru (n.1866) şi Ioan (n.
1880). (14)
Fiul cel mare, Alexandru Callimachi,
nota despre mama sa, Zenaida: ,,mama mea,
pe lângă frumusețea ei, avea însușiri de
sfântă. În orice prefacere, în urma morții ei
(25 ianuarie 1909 n.n.), dânsa fusese
chemată Sfânta. Într-adevăr, sfinte fuseseră
- precum probează sublimele lor testament -
toate femeile din Casa mea, pe când bărbații
lor erau pătrunși de vitejie.” (15)

Teodor Callimachi și familia
După moartea lui Teodor Callimachi
(1894), castelul și moșia din Stâncești au
rămas în proprietatea Zenaidei, văduva lui
Teodor.
Răscoala din 1907 aici o prinde. Însă, își
amintea peste ani Scarlat Callimachi,
nepotul Zenaidei: ,,furtuna răscoalei a ocolit
satul Stâncești, căci chiar țăranii localnici
au fost paznicii bunicii mele, femeie drept-
credincioasă, blândă și apărătoare a celor
nedreptățiți de oameni sau de soartă. Nici
un conac, nici un hambar plin de cereale sau
gol, de pe moșiile părinților nici n-a fost ars
de țărani.”(16)
În acel an, Zenaida donase și terenul din
vatra satului pentru ridicarea unui nou local
de școală, în locul celei vechi ,,dată de D.
prop. Callimachi pentru școala cu 10 prăjini
de pământ în jurul ei”. (17)
La 1908, localul școlii Stâncești era
,,arătos și în stare perfectă, cu mobilier
donat de defuncta prințesă Zenaida
Calimaki”. (18)
Zenaida Callimachi va pleca în lumea
îngerilor la 25 ianuarie 1909, fiind
înmormântată, după datină, alături de soțul
și de fiica ei, Zenaida (m. 1899) în cripta
familiei, aflată în parcul fostului castel. (19)
Fiul cel mare al lui Teodor și al Zenaidei
Callimachi, Alexandru, devine proprietarul
castelului și șef al Casei Callimachi. S-a
născut pe 12 iunie 1866, la Zvoriștea, ,,într-
un castel pe malul Siretului”, unde își va
20
petrece copilăria, marcată profund de figura
bunicului matern, prințul Alexandru
Moruzi-Zvorișteanu, un personaj patriarhal,
care i-a transmis nepotului pasiunea pentru
caii arabi.
Peste mulți ani, Alexandru Callimachi își
va aminti că ,,Prințul Carol de Hohenzolern,
vizitând pe bunicul meu ca pe cel mai
însemnat personaj din Moldova, primi în
timpul șederii sale la Zvoriștea în dar o
trăsură cu șase cai murgi (…). Acești cai nu
putură fi înhămați la București, pentru că
prințul Carol nu dispunea de un vizitiu
destul de îndemânatic pentru a-i conduce.
(…). În semn de mulțumire pentru darul
bunicului meu, prințul Carol îi trimise un
tablou al vechii școli din Dűsseldorf, care
reprezintă un iarmaroc de cai și se află la
Stâncești”. (20)
Frații Alexandru și Ioan (Jean) Callimachi
Alexandru Callimachi face studiile
primare în Elveția, la renumitul pension
Roget din Geneva, unde se împrietenește cu
colegul său roman, Nicolae Filipescu. Va
urma Școala Militară „Prytanee militaire de
la Fleche”, din Franța, apoi facultatea de
drept din Paris, după care, revenit în țară,
intră în viața politică, ajungând
vicepreședinte al Senatului României. (21)
Alexandru Callimachi se va căsători pe 1
iulie 1890 cu Maria Vernescu, fiica omului
politic, magistratul Gheorghe Vernescu,
care le-a oferit ca dotă două moșii întinse:
Bălăria (județul Giurgiu) și Tunari (județul
Ilfov), ambele cu splendide conace și
întinse parcuri, distruse după 1945. Cei doi
soți Callimachi vor construi la București
(Str. Batiștei nr. 31) o impunătoare vilă în
stil elvețian, vizibilă și astăzi. (22)
Au trăit o căsnicie fericită, din iubirea lor
născându-se doi copii: Teodora (n. 13
aprilie 1895) și Scarlat (n. 20 septembrie
1896). (23)
Alexandru Callimachi va părăsi această
lume în 1918, iar castelul din Stâncești va
intra în proprietatea fratelui său mai mic,
Ioan (Jean) Callimachi (n.13 mai 1880 - m.
1 iulie 1940). În 1925 deținea moșiile
Stâncești (996 ha), Crasnaleuca de pe Prut
(300 ha) și Horlăceni, fostul județ Dorohoi
(1223 ha), (24) apoi, Ioan Callimachi va
mai intra și în posesia conacului Mănești
(județul Prahova), dotă adusă în cea de-a
doua căsătorie cu Ana Maria Văcărescu.
Singurul lor copil, Roxana Zenaida
Callimachi (1918-1978), alintată Pussy, a
fost ultima proprietară a castelului din
Stâncești, până în 1944, aici continuând să
vină și Teodora cu fratele ei, Scarlat
Callimachi, copiii fratelui său, Alexandru.
(25)
Pe 8 aprilie 1944, castelul a fost
bombardat de Armata Roșie – găsindu-se pe
linia frontului - unde trupele germane-
române duceau lupte grele cu inamicul
sovietic. Bombardamentele au afectat și
importante edificii din orașul Botoșani,
atunci fiind distruse gara, Școala
„Marchian”, Teatrul ,,Mihai Eminescu”,
Liceul ,,A. T. Laurian” ș.a.
Castelul Callimachi a fost distrus doar
parțial, restul au finalizat ,,opera” sătenii și
administratorul castelului originar din
Dorohoi. (26)
Astăzi (2018), la casele unor localnici
mai pot fi văzute pietre de la fostul castel.
Peretele sudic al Căminului Cultural din
Stâncești (1956), prin căderea tencuielii din
ultimii ani, a scos la iveală și temelia
turnată cu pietre sculptate sau inscripționate
de la castelul ctitorit de Alecu Callimachi.
(27)
Aducțiunea de apă de la casa veche de
apă din Cătămărăști Deal la castelul din
Stâncești a fost distrusă după 1945, deși la
acea vreme conductele ceramice montate
21
temeinic de specialiști italieni ar fi putut
alimenta și astăzi întregul sat Stâncești. (28)
Revenind la urmașii lui Alexandru
Callimachi, Teodora și Scarlat, aflăm de la
doamna inginer Svetlana Lașcu (fiica
profesorului cercetător I. D .Marin și mama
regretatului poet, Horațiu Ioan Lașcu),
faptul că în anii 50 ai secolului trecut,
prințesa Teodora s-a retras la Stâncești,
fiind găzduită în casa preotului paroh
Gheorghe Vasiliu până la sfârșitul vieții. A
fost înmormântată în cripta familiei
Callimachi de lângă capela Sf. Teodor din
Stâncești.
Ultimii ani ai vieții i-a petrecut mai mult
cu singura ei prietenă din Stâncești, doamna
Svetlana, care ne-a dezvăluit că prințesa
Teodora nu s-a putut acomoda niciodată cu
condițiile precare de la Stâncești.
Fusese căsătorită cu prințul Ghica
Deleni, dar mai multe nu am reușit să aflăm
de la urmașii fratelui ei, Scarlat Callimachi,
care doar au auzit despre dânsa, dar nu au
cunoscut-o personal. (29)
Fratele ei, Scarlat Callimachi (1896-
1975) s-a născut în București. I s-a spus pe
nedrept ,,Prințul Roșu”, deoarece avea
convingeri socialiste, nu și comuniste, cum
credeau unii. Fusese căsătorit cu Dida
Solomon din București, care i-a dăruit un
fiu, Dimitrie (n.15 aprilie 1927). (30)
Scarlat Callimachi a fost, ca și bunicul
său, Teodor Callimachi, un istoric pasionat,
poet și publicist, un păstrător al cărților și
tablourilor moștenite de la tatăl său și în
spiritul tradițiilor de familie le-a transmis
fiului său, Dimitrie Callimachi, penultimul
descendent în linie directă al vornicului
Alecu Callimachi.
Dintre obiectele de familie salvate în anii
tulburi ai ocupației sovietice și ai represiunii
comuniste, enumerăm portretele celor patru
domnitori: Ioan, Alexandru, Grigore și
Scarlat, apoi bustul din marmură al lui
Teodor Callimachi, ediția princeps a
Codului lui Scarlat Callimachi (1817),
serviciul de cafea din porțelan de Viena,
dăruit lui Scarlat Vodă (1814) de către
Alexandru Ipsilanti (pe platou este pictat
Palatul Domnesc din Iași), apoi blazoane,
fotografii de familie și numeroase cărți cu
ex-librisul lui Teodor și Alexandru
Callimachi. (31)
Dimitrie Callimachi (1927- ) s-a născut
la București și a urmat Liceul ,,Mihai
Viteazu” și Facultatea de Drept din aceeași
urbe.
A făcut politică liberală după 1990 cu
Nicolae Cerveni, cu Radu Câmpeanu și a
fost în relații cordiale cu Corneliu Coposu Dimitrie și Rodica Callimachi (în stânga,
și, mai apoi, cu Emil Constantinescu, fostul profesorul Sergiu Manolache)
președinte al României.
Cu ocazia unor vizite la Botoșani și Din căsătoria soților Dimitrie și Rodica
Stâncești, Dimitrie Callimachi a donat Callimachi din București a rezultat fiica lor,
bustul lui Teodor Callimachi Muzeului Raluca, cea care a dăruit Casei Callimachi
Județean de Istorie Botoșani (2010). ultimul descendent, Alexandru. Este student
Împreună cu soția sa, distinsa doamnă la Paris, la Facultatea de Finanțe-Bănci și,
Rodica Callimachi (n. Lebu) a renovat probabil, va prelua conducerea strălucitei
capela ,,Sf. Teodor” de la Stâncești și a familii Callimachi.
donat câteva obiecte de familie muzeului de
pe lângă școala Stâncești, pentru a păstra Prof. Sergiu Manolache
membru fondator al Fundației Academice
vie atenția vizitatorilor asupra ilustrei
„August Treboniu Laurian”
familii Callimachi.

Note bibliografice

1. Deviza familiei Callimachi gravată pe poarta palatului din Iaşi al vornicului Alexandru Callimachi.
2. Nicolae Iorga, Studii şi documente, vol. V, p. 213.
3. Adrian Florescu, Marilena Florescu, Cetăţile traco-getice de la Stânceşti, judeţul Botoşani, p. 34; Magazin
Istoric nr. 11 din anul 1984, p. 28-29.
6. Narcis Dorin Ion, Castele, palate şi conace din România, vol. I, Bucureşti 2002, p.184.
7. Ibidem , p. 184.
8. Ibidem, p. 183.
9. Ibidem.
10. Ibidem, p.184-185.
11. Ibidem.
12. Memorialul modovanului câmpulungean (nepaginat). Copie aflată în arhiva Dimitrie Callimachi
13. Ibidem.
14. Ibidem.
15. Ibidem.
16. Narcis Dorin Ion, O. cit., p. 190.
17. D.J.A.N. Botoșani, Fondul Școala Elementară Stâncești, ds. 3/1902, f. 8, 29 și 32.
18. D.J.A.N. Botoșani, Fondul Prefecturii Județului Botoșani, ds. 147/1911, f. 32.
19. Narcis Dorin Ion, Op. Cit. , p. 190.
20. Ibidem, p. 191.
21. Ibidem, pp. 192-193.
22. Ibidem, p.193.
23. Ibidem.
24. Ibidem, pp. 193-194.
25. Ibidem, p.194.
28. Informație de la dl ing. dr. Ioan Lașcu din Stâncești (5 iunie 2018).
29. Informație de la dna ing. Lașcu Svetlana, Stâncești, mai 2018.
30. Obiecte prezentate autorului cu prilejul unei vizite la familia Dimitrie și Rodica Callimachi, București,
aprilie 2010

22

I mensa activitate a Profesorului
Universitar Nicole Duţescu este greu de
prezentat în doar câteva rânduri, mai
ales că acesta a fost creatorul şcolilor de
stomatologie de la Iaşi şi Timişoara.
Născut prin părţile Argeşului, din părinţi
gospodari, Nicolae Duţescu a absolvit
Facultatea de medicină din Bucureşti, în
anul 1930. După absolvire, îşi continuă
studiile la Viena, unde, timp de trei ani, face
un stagiu de specializare în stomatologie.
Reîntors în ţară, în anul 1933, s-a prezentat
la concursul organizat de Spitalul Witting
din Bucureşti, pentru ocuparea locului de
specialist stomatolog, pe care l-a câştigat în
faţa celor 16 contra-candidaţi.
În anul 1936, prin concurs, devine medic
primar stomatolog şi a funcţionat în această
calitate la Spitalul Asigurărilor Sociale şi la
Clinica de Semiologie Chirurgicală condusă
de profesorul Traian Nasta.
În acea perioadă a înfiinţat, la Bucureşti,
două servicii model de stomatologie, cu
câte opt unităţi fiecare, cu laboratoare pentru
proteze şi servicii radiologice de
specialitate. De asemenea, a organizat şi
condus primul serviciu de proteze mobile
şi primul serviciu spitalicesc de chirurgie
maxilo-facială din cadrul asigurărilor
sociale.
Împreună cu Petre Stroescu şi Dan
Theodorescu, a înfiinţat, în anul 1938,
Societatea Română de Stomatologie, primul
preşedinte fiind Dan Theodorecu. În anul
1943, Nicolae Duţescu, în calitate de
preşedinte al Societăţii, a organizat primul
Congres Naţional de Stomatologie.
Pe baza experienţei şi expertizei
acumulate, în anul 1943 s-a prezentat la
concursul pentru ocuparea postului de
Conferenţiar de stomatologie la Facultatea
de Medicină din Iaşi. Postul l-a ocupat abia
în anul 1946 după ce „opoziţia interesată a
Senatului universitar din acea vreme” îşi
dădu acordul, iar în anul 1949 a fost numit
Profesor titular la Facultatea de
Stomatologie din Iaşi.
Până la venirea profesorului Nicolae
Duţescu la Iaşi, în acest centru universitar nu
a existat învăţământ de stomatologie. Aici,
23
profesorul Duţescu a înfiinţat învăţământul
de stomatologie pentru medicii de medicină
generală, a organizat şi condus învăţământul
de specializare, a ridicat numeroase cadre
didactice, a organizat şi condus învăţământul
de perfecţionare, atât în stomatologie, cât şi
în chirurgia maxilo-facială. A fost, de altfel,
primul profesor de chirurgie maxilo-facială
de la noi din ţară şi singurul până în anul
1955.
Pe lângă activitatea didactică, profesorul
Nicolae Duţescu a desfăşurat şi o activitate
spitalicească de înaltă competenţă profesională,
şi o activitate de cercetare ştiinţifică meritorie.
În anul 1962, după 16 ani de activitate
prodigioasă la Iaşi, a fost detaşat, fără voia
lui, la Timişoara pentru
înfiinţarea învăţământului universitar de
stomatologie. În anul 1963 profesorul
Duțescu a înființat disciplina de
Odontoterapie și Endodonție în cadrul
Facultății de Stomatologie a Universității de
Medicină din Timișoara.
Atât la Iaşi cât şi la Timişoara,
profesorul Nicolae Duţescu a desfăşurat o
bogată activitate didactică şi ştiinţifică, a
redactat cursuri şi manuale pentru studenţi, a
publicat numeroase articole de specialitate
în reviste din ţară şi străinătate, a condus
redactarea primului manual de chirurgie
maxilo-facială din ţară, iar în calitate de
preşedinte al Societăţii Române de
Stomatologie din cadrul Uniunii Societăţilor
de Ştiinţe Medicale din România a organizat
numeroase Congrese şi Simpozioane cu
participare internaţională.
În ce priveşte tematica activităţii de
cercetare ştiinţifică, aceasta este foarte
variată. În domeniul patologiei
stomatologice a studiat parodontopatiile,
tratamentul conservator al cariei dentare,
tratamentul gangrenei pulpare, tratamentul
hiperesteziei dentinare. În materie de
ortopedie stomatologică s-a ocupat de
problemele legate de edentaţia totală şi de
protezarea ei, de pregătirea bonturilor în
vederea aplicării diferitelor coroane, a
imaginat un nou tip de coroană faţetată
pentru premolarii devitalizaţi. În domeniul
chirurgiei maxilo-faciale a studiat tumorile
cavităţii bucale, ale maxilarelor şi glandelor
salivare, adentopatia neoplazică submaxilară
pseudochistică. A abordat, pentru prima dată
la noi în ţară, studiul osteodistrofiilor
localizate la maxilar, problemele de
traumatologie şi malformaţiilor congenitale.
Demne de remarcat au fost tehnicile
operatorii personale introduse în
reconstrucţia plastică imediată a mandibulei
cu grefon costal, în unele reacţii de tumori
benigne sau folosirea grefonului tubulat
Filatov în închiderea plastică a studenţi/cercetători, foarte apropiaţi unul de
despicăturilor congenitale velo-palatine.
Dar să revenim la perioadă ieşeană a
activităţii profesorul Nicolae Duţescu,
perioadă pe care am trăit-o alături de
profesorul meu. La momentul venirii în Iaşi
a doctorului Nicolae Duţescu, situaţia
stomatologiei ieşene era jalnică. Existau
doar două servicii de stomatologie generală
localizate în clădirea Casei de Asigurări a
Meseriaşilor de pe actualul bulevard al
Independenţei. Profesorul a început să caute
spaţii pentru viitoarele clinici de
stomatologie şi de chirurgie maxilo-facială.
În acelaşi timp a acţionat pentru formarea
unei echipe de medici stomatologi din
rândul tinerilor absolvenţi de Medicină
generală ori specializaţi în chirurgie. Cu
aceştia a iniţiat cursuri de formare şi
specializare în domeniu şi pentru ca aceştia
să devină cadre didactice la Facultatea de
Stomatologie.
Pentru clinica de chirurgie maxilo-facială
a transferat de la disciplina de Anatomie, doi
asistenţi: dr. Timoşca cu pregătire
chirurgicală la Clinica profesorului Franke şi
dr. Rusu Mircea cu studii efectuate la clinica
de chirurgie generală a profesorului Chipail.
Clinica de chirurgie maxilo-facială a fost
înfiinţată în clădirea Asigurării Meseriaşilor,
cu un număr de 10 paturi, pe care a mutat-o,
la scurt timp, într-o clădire din cadrul
Spitalului „Sf. Spiridon”. Condiţiile de
24
pregătire/formare a studenţilor stomatologi
erau deosebit de grele: nu existau manuale şi
cursuri ori suficiente materiale ajutătoare,
astfel că tinerii colaboratori au fost trimişi la
specializare în străinătate, de unde au venit
cu manuale traduse în limba română, chiar
de ei înşişi, în condiţiile în care aceştia nu
găseau corespondentul în română a
termenului din limba în care era editat
cursul.
În perioada respectivă nu existau
profesori şi studenţi, ci, pot spune, toţi eram
altul, ce pornisem pe un drum neparcurs de
altcineva, în căutarea răspunsurilor la
întrebările numeroase pe care le întâlneam
la fiecare pas. Atmosfera era de prietenie,
colaborare, amabilitate şi sinceritate,
atmosferă impusă cu tact de profesorul
Nicolae Duţescu. Chiar dacă nu părea,
profesorul Nicolae Duţescu era deosebit de
uman şi altruist în relaţiile cu pacienţii. Nu
voi uita cazul unui copil cu o voluminoasă
cicatrice cheloidă, care şi-ar fi dorit, ca
după perioada lungă de spitalizare, să poată
fi acasă de Crăciun, lângă mama şi fraţii săi.
Familia era extrem de săracă, iar copilul,
spitalizat pe la începutul toamnei, nu avea
haine pentru iarnă. La îndemnul şi prin
exemplul personal al profesorului Nicolae
Duţescu, copilului i-au fost cumpărate toate
cele necesare şi a fost transportat acasă,
urmând ca după sărbători să fie readus la
clinică, tot prin grija personalului clinicii.
Pentru mine, profesorul Nicolae Duţescu
a fost modelul demn de urmat în cariera de
medic, de profesor, de manager, de om de
ştiinţă, de formator de caractere, de patriot,
dar, mai ales, de OM.
Prof. univ. dr. Mircea Rusu
Președinte al Fundației Academice
„August Treboniu Laurian”
 asile Iancu a venit din jurnalistică în
V proza de ficţiune destul de târziu, la
sfârșitul anilor '2000, cu un proiect
ferm articulat, în care arhitectura romanescă,
investigaţiile ziaristului, confesiunile
martorilor, memoria colectivă, documentele
acesteia, propriile convingeri de nezdruncinat
adună în focarul unor oglinzi paralele epoca
şi oamenii săi, sistemul şi biografiile unor
personaje cu nume, poate, inventate, dar cu
vieţi adevărate, în romanele sale, de la
„Prizonierul. Infernul din Imperiul sovietic”,
„Fuga în memorie”, „Cînd vii din mlaştini”,
până la cel mai recent, „În patru zări”
(Editura Junimea, 2018), mizând pe ceea ce
se numeşte efect de real: sunt romanele-
document ale celei de-a doua jumătăţi din
veacul trecut, războiul, lagărele bolşevice,
mutilarea morală, distrugerea programatică a
comunităţilor identitare, frica, teroarea,
nivelarea în sărăcie şi spălarea creierelor
fiind nu doar teme literare, ci, în primul rând,
realităţi pe care prozatorul le documentează
în amănunt, evocând evenimente supuse
cenzurii în vechiul regim, prin interdicţii
explicite, dar, iată, şi după 1990, prin omi-
siune (intenţionată?), odată cu reconstituirea
profilului psihologic, a condiţiei umane din
România dictaturii comuniste.
Prefaţate, uneori, de istorici care validează
veridicitatea faptelor relatate, cum e
„Prizonierul. Infernul din Imperiul sovietic”,
„însoţit” de cuvântul-înainte al lui Gheorghe
I. Florescu, romanele lui Vasile Iancu încep
prin a rechema în instanţa narativă, în
cunoscuta formulă sadoveniană, locuri şi
oameni care au fost, comunităţi tradiţionale,
identitare, din Nord (poate Ciohoreniul natal,
centru comunal în fostul judeţ Baia?),
purtând o patină patriarhală, cum e „urbea
veche, reşedinţă de ocol" din „În patru zări”
şi oamenii săi „vechi”, având grijă de matca
familiei, a neamului, asemeni lui Ioanid
Păstoreanu, combatant în primul război
mondial, un „artist al lemnului”, coborâtor
din Văsălie, „străbunicul oier în Țara
Maramureşului”, venit cu turma, în
transhumanţă, într-o aşezare de pe Valea
25
Siretului: Ioanid Păstoreanu e depozitarul
istoriei unui neam şi, prin aceasta, al istoriei
înseşi („Întoarcerile în trecut sunt încărcate şi
cu închipuiri, cu presupuneri, cu izvodiri din
capete de adevăruri, multe din ele învăluite în
cenuşa timpului. Cine cu cine s-a însurat, de
unde venea cutare şi cutare, a cui fată fusese
nevasta vărului primar cutare dar feciorii
străbunului unde s-au dus şi cu cine s-au
însoţit în viaţă, ce copii au avut, cine i-a
cununat pe bunici, cine au fost străbunicii lui
pe linia maternă, dar din spiţa paternă cine au
fost şi cum s-au aşezat la oraş şi în ce
împrejurare au părăsit ei locurile de obârșie.
Și alte asemenea întrebări îi vin în minte.
Unele, mai frecvent, altele la răstimpuri, într-
o stare inexplicabilă, altele, țâșnind din vis.
Care este matca familiei Păstoreanu şi de
unde îi vine numele, asta ţine minte cu de-
amănuntul”), dar şi instanţa morală a unei
lumi dispărute, păstrând rânduieli precum
milostenia, grija de aproape, botezarea
copiilor cu numele sfinţilor din calendar, dar
şi înţelepciunea omului care ştie că
„recunoştinţa e o abatere de la regulă”, că „e
mare lucru să păstrezi măsura fiinţei tale
muritoare”, pământul nu (te) trădează şi, mai
ales, că viaţa trebuie trăită în demnitate: „Să
nu ne batem joc de scurta noastră viaţă, s-o
trăim cu fruntea sus şi cu sufletul curat”,
spune bunicul Ioanid Păstoreanu nepotului
Luca, la vremea când se deapănă poveştile.
Vasile Iancu excelează, am spus-o şi
altădată, în ceea ce se numeşte povestirea
biografiei, fapt esenţial în construcţia
narativă a romanelor sale; prin biografiile
Demetrei Bozaru, Ecaterinei Potiron,
Mitrache, Iuliu Barcan, Sebastian Modreanu,
David Gregorian - exilatul, ratatul, activistul
bolşevic, intelectualul manipulat, omul cu
„mirosul timpului” - erau personajele care
fixau tipologiile romanului „Cînd vii din
mlaştini”, de exemplu; Ioanid şi Saveta
Păstoreanu, fiii plecaţi în patru zări, Grigore,
Alecu, Emanoil şi Raluca, înstrăinată de
familie, nepotul Luca, martorul poveştilor lui
Ioanid, Veniamin Stamati, Ion Tighineanu,
Tudor Bălăceanu, Tit Botnaru, protagoniştii
şi personajele secundare, „de susţinere”, însă,
a arhitecturii epice din „În patru zări”, isto-
risesc epoca prin biografiile lor. Romanul e,
din această perspectivă, povestea unei familii
risipite de întâmplările unei istorii potrivnice,
agresivă, sumbră şi a unor fiinţe cu lăuntrul
definitiv fracturat prin frică, teroare şi
manipulare. Grigore Păstoreanu intră între
bolşevici, citeşte doar Manifestul partidului
comunist al lui Marx şi Engels şi „Biblia”,
mai cu seamă, Vechiul Testament, încercând,
înstrun bizar efort, să găsească similitudini
între ficţiunile marxiste şi creştinismul
adamic, iar tovarăşii săi îl şi numesc Mar-
xistul Grigore Teologul, Alecu Păstoreanu
dispare, în august 1943, cu o unitate germană
în retragere, rămâne în Germania de Vest şi
îşi schimbă numele în Otto Tischler, Raluca,
uitându-și familia e o „doamnă Bovary”
dintr-un oraş din sudul Moldovei, „coborîtă
parcă dintr-un romantic film franţuzesc”,
Veniamin Stamati care trece prin încercări ca
„pentru o sută de ani”, Ion Tighineanu,cu
povestea sa despre ofiţerul rus „alb”, stabilit
în Moldova, departe de privirea cruntă a
„roşilor” lui Lenin, Tudor Bălăceanu din
Brăila, făcând portretul „în oglindă” lui
Grigore Păstoreanu, pe care îl regăseşte „într-
un fel de” Panait Istrati, cel din „Spovedania
unui învins”, bibliotecarul unui lagăr
comunist, avocatul Dan Robescu, evocând,
pentru uzul aceluiaşi „fiu risipitor”,
manipulat de bolşevici, pe Rakovski, un
individ fără patrie, fugit din Uniunea Sovie-
tică, punând la cale asasinarea regelui
Ferdinand, la Iaşi, după ce va fi provocat
răscoala comunistă de la Tatar-Bunar, în
sudul Basarabiei, bucovineanul Tit Botnaru,
cu istoria Bucovinei de Nord terorizată de
ocupaţia sovietică.
Personajele din „În patru zări” se află în
anotimpul morţilor, pe front sau în lagărul
comunist (sovietic şi român), iar romanul
creşte din ceea ce aş numi un timp al poveş-
tilor pe care Vasile Iancu ştie să le
rostogolească într-o impecabilă logică
narativă, într-o construcţie fără cusur, pe mai
multe nivele. Mai întâi, frontul de Est şi
lagărele sovietice, despre care abia acum se
scriu cărţi, nu multe, însă; sunt de amintit, în
imediata vecinătate a romanului lui Vasile
26
Iancu, „Ceață roșie” în Crimeea de Gabriel
Chiriac şi „Decalog” de Paul G.Munteanu;
centrat pe biografia lui Grigore Păstoreanu,
romanul „urmează” armata română în luptele
de la Fălciu, Ţiganca şi Stoeneşti, pentru
recucerirea Basarabiei, a pământului furat,
personajele rezumând istoria ocupării te-
ritoriului din estul României, încă de la
Regulamentele organice din secolul XIX, cu
pilda bursucului („Aţi auzit ce face bursucul
cînd vrea să pună stăpînire pe un bîrlog gata
făcut? Îl spurcă de nu mai intră nimeni în el.
Rusnacul devine stăpînul, iar tu, băştinaşul,
slugă prea plecată”) sau întrebându-se
obsedant, ca şi ostașii români din romanele
amintite mai înainte, ce să caute soldatul
român dincolo de Nistru („Ce căutăm noi la
Odessa? Și pe urmă, ce mai pofteşte
mareşalul? Să ne ducă în Caucaz? Și dincolo
de Don? Poate vrea să-i bată pe rusnaci în
ţinuturile lor veşnic îngheţate? Chiar ne
ducem unde vor nemţii? Care-i rostul acestui
război peste Nistru? Ăsta nu mai este
războiul nostru, cugeta cu îngrijorare soldatul
român cu scaun la cap şi cu oleacă de ştiinţă
a istoriei”), apoi, prizonieratul lui Grigore
Păstoreanu şi drumul spre lagărul bolşevic,
unde va fi rămas până în 1950. Cel de-al
doilea nivel narativ fixează „grozăviile” pe
care le-au făcut „ilegaliştii” ajunşi la putere
prin fraudă, transformând o Românie
prosperă în silnicia de ev mediu, instaurată
de o „sectă”, aceea a „bolşevicilor
internaţionalişti”, cu utopici incurabili şi
criminali odioşi.
Vasile Iancu este un povestitor rafinat care
documentează foarte atent epoca (iar
descrierile lagărelor de la Jilava şi Tîrgu-Jiu
sunt antologice), un fin psiholog, cunoscător
al tipologiilor vremii, dar şi un portretist cu
totul remarcabil, folosind o limbă bine
strunită, cu alcătuiri vechi, acroşante prin
farmecul arhaicităţii lor, într-un timp al
poveştilor, emoţionant (şi) prin ceea ce aş
numi vremea surpării unei lumi şi a
oamenilor care vor fi vieţuit în cuprinsul ei.
Ioan Holban
membru fondator al Fundației Academice
„August Treboniu Laurian”

N ,,Contemporanul”, ,,Viaţa Românească”,
eînfricat explorator al singurătăţilor îngheţate
ale Antarcticii, întemeietor al primului
Institut de speologie din lume, fondator al
Biospeologiei, democrat neclintit toată viaţă,
scriitor nuanţat şi subtil, bărbat vrednic şi
înţelept, cu care se mândreşte poporul roman
– aşa îl caracterizează urmaşul său Constantin
Motaş, un ilustru profesor ieşean de biologie,
membru al Academiei Române.
Se împlinesc 150 de ani de la naşterea
unuia din cei mai străluciţi biologi ai timpului
său şi ai neamului nostru, moldovean de
origine.
Emil Racoviţă a văzut lumina zilei în Iaşi,
la 15 noiembrie 1868. Se trage dintr-o veche
familie coborâtoare din viţa voievodului
Cehan Racoviţă. Părinţii lui erau cărturari de
seamă într-o perioadă de intensă frământare
spirituală din capitala Moldovei. Tatăl său,
Gheorghieş Racoviţă, magistrat şi avocat, era
membru a societăţii „Junimea” din Iaşi”.
Mama, Eufrosina Racoviţă (din familia
Stamatopol), era o femeie de înaltă cultură şi
de o rară distincţie sufletească. Emil Racoviţă
a fost al doilea fiu în familie, după fratele său
Alexandru şi înaintea surorii sale Margareta.
Emil Racoviţă s-a format sufleteşte în
Iaşul patriarhal de pe atunci, oraş al tuturor
marilor mişcări culturale cu ,,Albina
Românească” a lui Gheorghe Asachi, „Dacia
Literară” a lui Mihail Kogălniceanu,
27
„Convorbiri literare ale Junimii”,
,,Buletinul Societăţii de Medici şi
Naturalişti”.
Copilăria şi-a petrecut-o în atmosfera
spirituală şi de voie bună în casa de la Iaşi (de
pe str. Lascăr Catargi) sau în conacul
înconjurat de un frumos parc de la Şurăneştii
Vasluiului.
În acest mediu cultural ieşean, Emil
Racoviţă a avut dascăl pe neîntrecutul
povestitor al Moldovei, Ion Creangă, la
vestita lui şcoală primară din Păcurari.
Continuă studiile la liceul particular
,,Institutele Unite”, unde a avut o pleiadă de
străluciţi profesori şi oameni de ştiinţă, între
care: Grigore Cobălcescu, Petru Poni,
Neculai Culianu, Alexandru Lambrior,
Alexandru D. Xenopol, toţi membri ai
corpului academic de la prima universitate
modernă din România, înfiinţată în anul
1860.
La Institutele Unite a avut între colegii de
clasă pe Grigore Antipa şi pe Dimitrie
Voinov, iar între colegii mai mari, pe Leon
Cosmovici şi Nicolai Leon, amândoi renumiţi
profesori naturalişti la Universitatea ieşeană.
După terminarea studiilor secundare şi
susţinerea bacalaureatului (1886), în 1887
Emil Racoviţă pleacă, însoţit de părinţii săi în
Franţa, la renumita universitate ,,Sorbona”,
urmând cursurile a trei şcoli înalte: Facultatea
de Drept, Şcoala Superioară de Antropologie
şi Facultatea de Ştiinţe, secţia Ştiinţe Naturale
(de la Ecole Normale Supérieure), unde îl are
ca profesor, între alţii, pe Henri-Lacaze
Duthiers, creatorul unei ilustre şcoli de
Zoologie la Sorbona, fondatorul renumitei
reviste franceze ,,Archives de Zoologie
expérimentale et générale”, cel care-l va
recomanda mai târziu, ca naturalist pentru
expediţia ,,Belgica” spre Polul Sud. Studentul
Emil Racoviţă a devenit familiar în
laboratorul parizian de Zoologie, iar
vacanţele erau petrecute la staţiunile de
cercetări de la Roscoff şi Banyuls-sur-Mer.
După doi ani de studenţie îşi ia licenţa în
Ştiinţe Naturale, iar în 1896 îşi trece
doctoratul cu o teză de histologie şi anatomie
comparată, intitulată ,,Sur l’anatomie du
lobe cephalique et de l’encephale des
Annélides polychètes”, care îl face cunoscut
şi apreciat în întreaga lume. Prin această
valoroasă lucrare, ca şi prin multe altele
publicate ulterior, singur ori în colaborare,
Emil Racoviţă în întreaga lume. Prin această
valoroasă lucrare, ca şi prin multe altele
publicate ulterior, singur ori în colaborare,
Emil Racoviţă se remarcă prin convingerile
sale evoluţioniste. Într-o lucrare publicată cu
30 de ani mai târziu, după experienţa din
expediţia antarcticii şi după investigarea unui
impresionant număr de peşteri, intitulată
,,Evoluţia şi problemele ei” (1929), Racoviţă
îşi expune ideile sale evoluţioniste. El afirmă
că ,,Noţiunea de evoluţie-opusul conceptului
de creaţie – nu este nici ipoteză, nici teorie,
este o constatare de fapt, este una din cele
mai sigure şi fundamentale dobândiri ale
ştiinţei; evoluţia este o certitudine”. Cât
priveşte rolul mediului în procesul de
evoluţie el consideră – pornind de la ideile
lui Lamarck – că mediul are o acţiune directă
asupra organismelor, determinând atât
progresul biologic cât şi evoluţia”. Deşi este
lamarckist convins, el nu a acceptat aforismul
,,funcţia creează organul”, care era la modă în
timpul acela, pretutindeni, deci şi în
România.
,,Cum să-ţi închipui, scria Racoviţă, că
există funcţiune înaintea organului ei? Cum
să crezi că vederea a creat ochiul, când
trebuie să existe ochi ca să existe vedere?
Cum să zici că respiraţia aeriană a creat
plămânii”.
x în interiorul banchizei care înconjoară
x x
După trecerea doctoratului, Emil Racoviţă
revine la Iaşi pentru efectuarea stagiului
militar. În timp ce-şi făcea această datorie
patriotică, înainte de a o termina a fost
eliberat în urma unei intervenţii diplomatice,
pentru a participa la expediţia antarcticii cu
vasul ,,Belgica”, spre Polul Sud. Aşa cum
menţionam mai sus, a fost recomandat pentru
această misiune de către fostul său profesor
28
de zoologie şi conducător de doctorat de la
Sorbona, Henri-Lacaze Duthier şi de către
profesorul Van Beneden din Liège drept
unicul naturalist al expediţiei, care a fost
demarată încă din 1894 de către Adrien de
Gerlache, locotenent de marină belgian.
Scopul expediţiei a fost pur ştiinţific, de a
cerceta o regiune atât de puţin cunoscută,
cum era aceea a Polului Sud, din punct de
vedere oceanografic, meteorologic, geologic
şi de a colecta material botanic şi zoologic.
Pregătirea expediţiei a durat aproape 3 ani. În
componenţa ei erau 5 tineri oameni de ştiinţă
(cu vârsta cuprinsă între 24 şi 35 de ani). La
expediţie au luat parte în total 19 persoane,
între care promotorul şi şeful expediţiei,
Adrien Gerlache (belgian), alţi doi ofiţeri
(Georges Lecointe – belgian şi Roald
Amundsen – norvegian), însărcinaţi cu
cercetări hidrologice, naturalistul Emil
Racoviţă, fizicianul Emil Danco (belgian),
medicul, antropologul şi fotograful
expediţiei, Freederick Cook (american),
geologul şi oceanograful Henryk Arctowski
(polonez), meteorologul Anton Dobrowolski
(polonez).
Vasul ,,Belgica” părăseşte portul Anvers
la 19 august 1897. Prima escală are loc la
sfârşitul lui octombrie, la Rio de Janeiro,
unde Racoviţă coboară şi rămâne un timp
pentru cercetări zoologice. El străbate
pampasurile Braziliei şi Argentinei, cunoaşte
Munţii Anzi şi Ţara de Foc, cercetând flora şi
fauna, ajungând din urmă vasul la Punta
Arenas – cel mai sudic oraş din lume.
Continuă să cerceteze fauna şi flora
magelanică din sudul Patagoniei. Vasul
continuă înspre Polul Sud, croindu-şi drum
printre sloiurile de gheaţă. După 100 de mile
Antarctica (având grosimea medie de 2 160
m şi maximă de 4 700 m), vasul rămâne
imobilizat între gheţuri timp de 13 luni.
La sugestia lui Racoviţă s-a tăiat, cu
ferăstraiele, gheaţa pe un canal lung de 800
de m până la apa eliberată de gheţuri. După o
lună de muncă, la 14 martie 1899 vasul scapă
de banchize şi iceberguri, îndreptându-se spre
Nord, ajungând în Ţara de Foc, la Punta
Arenas. După 27 de luni de la plecare, vasul
,,Belgica” s-a întors în portul Anvers, intrarea
fiind cu adevărat triumfală.
x numite copepode, care mai mestecă în
x x
Emil Racoviţă aduce din expediţie un
imens material biologic, plante (400 piese) şi
animale (1200 piese), pe care îl distribuie,
împreună cu observaţiile şi schiţele sale
proprii, diferiţilor specialişti (în număr de
74), reţinând pentru el doar materialele
privind balenele (4 specii caracteristice
exclusiv Antarcticii), focile (4 specii) şi
păsările (îndeosebi pinguinii), dar şi notele
privind biogeografia Antarcticii.
Cele 60 de volume apărute asupra faunei
şi 20 de volume asupra florei antarctice,
elaborate pe baza materialului colectat de
Racoviţă, în condiţii atât de grele, adesea cu
primejdia pierderii vieţii, sunt de asemenea,
cea mai grăitoare dovadă despre însuşirile lui
de biolog neînfricat. De aceea, învăţaţii care
au studiat acest material zoologic şi botanic i-
au dedicat lui Racoviţă – drept recunoştinţă –
numeroase genuri şi specii de animale şi
plante, ori alge şi ciuperci descoperite de el.
Păsările, focile şi balenele au atras
îndeosebi atenţia tânărului naturalist român.
El a făcut cunoştinţă în Antarctica cu fel de
fel de zburătoare, rândunele de mare,
cormorani, pescăruşi şi, îndeosebi, pinguini.
Întors din expediţie, Racoviţă ţine în 1900
o serie de conferinţe, între care, ,,Viaţa
animalelor şi plantelor în Antarctica” la
Anvers, Bruxelles, Liége şi Paris, iar apoi la
Bucureşti, Iaşi şi Vaslui (de unde face o
scurtă vizită şi la conacul din Şurăneşti),
consacrându-l ca biolog celebru în lumea
ştiinţifică mondială. Opiniile sale despre
vegetaţia antarcticii sunt schiţate într-o
frumoasă formă literară şi încadrate într-o
admirabilă sinteză a biologiei antarctice. Iată
cum se exprimă Racoviţă ,,Banchiza trebuie
să ne-o reprezentăm nu ca un deşert îngheţat
şi steril, ci ca o imensă preerie plutitoare.
Algele microscopice – numite diatomee – din
această păşune sunt consumate de animale
mici, planctonice, iar acestea, de animale
mari, răpitoare. Iarna, când diatomeele mor
sau se împuţinează din cauza grosimii gheţii
şi a zăpezii care le ia lumina, întreaga fauna
29
aproape se stinge. Spre sfârşitul iernii nu se
mai întâlnesc decât mici crustacee slăbite –
falnicele lor mandibule câte o diatomee
veştedă sau câteva carnivore costelive,
vânând după rarii locatari ai preeriei
devastate. Dar vine vara! Crăpăturile se
formează în toate părţile, zăpada se topeşte,
plăcile se subţiază şi lumina pătrunde din nou
sub banchiză. Preria înverzeşte, iar
ierbivorele se îngraşă şi se grăbesc să-şi
înmulţească neamul, iar carnivorele pot să
înghită iarăşi sânge nevinovat”.
În acelaşi stil plăcut sunt prezentate şi
meticuloasele sale observaţii privind viaţa
focilor, balenelor şi, mai cu seamă, a
pinguinilor.
Aşadar, la numai 29 de ani Racoviţă era
naturalist al faimoasei expediţii antarctice a
vasului ,,Belgica” (1897-1899), aşa cum
odinioară cu peste 60 de ani înainte, fusese
ales Darwin, la numai 27 de ani, naturalist al
celebrei croaziere de cinci ani (1831-1836) a
vasului ,,Beagle”.
x
x x
La întoarcerea din expediţia antarctică, în
anul 1900 Emil Racoviţă revine în Franţa,
fiind numit subdirector şi apoi (după moartea
magistrului său Henry Lacaze-Duthiers)
director al Laboratorului maritim ,,Arago”, de
la Staţiunea din Banyuls-sur Mer, iar ulterior
devine şi codirector al renumitei reviste
franceze ,,Archives de Zoologie
Expérimentale et Générale”.
Treburile administrative şi organizatorice
nu-l împiedică să dea la timp lucrările sale
monografice despre balene, foci şi pinguini,
să întreprindă alte explorări oceanografice. În
cursul acestor campanii, debarcă în 6 iulie
1904 pe insula Mallorca, în bazinul răsăritean
al Mediteranei, pentru a cerceta celebra
Peşteră a Balaurului (Cuesta del Drach). Aici
recoltează, între altele, un crustaceu particular
(neam cu racul), reprezentând un gen
necunoscut, cu înrudiri printre crustaceii
marini (crabi), cu profunde modificări sub
influenţa mediului cavarnicol. Racoviţă îl
numeşte Typhocirolana moraguesi. Căutând
lămuriri în literatură despre fiinţa
cavernicolă, descoperă o nemeritată neglijare
a mediului biologic subteran şi chiar
interpretări eronate ale datelor existente.
Legat de această mare descoperire, unul
din biografii lui Racoviţă, reputatul profesor
de zoologie de la Facultatea de Ştiinţe a
Universităţii ieşene – Constantin Motaş –
vasluian de origine, scria1:
- câţi n-au văzut căzând un măr, dar
numai străfulgerarea genială a lui Newton a
putut să scoată din acest fapt banal ,,Legea
gravitaţiei universale”;
- câţi n-au văzut bălăbănindu-se un
candelabru, dar a trebuit mintea excepţională
a lui Galilei, ca să tragă de aici ,,Legile
pendulului”;
- întâmplarea a făcut să se învechească o
cultură uitată de microbi, dar numai intuiţia
genială a lui Pasteur a dus la descoperirea
seroterapiei şi, prin aceasta, revoluţionarea
medicinii;
- tot întâmplare a fost ca mucegaiul să
năpădească un preparat bacteriologic, dar a
trebuit spiritul de observaţie şi inteligenţa lui
Flemming ca să descopere acţiunea
antibioticelor, care au revoluţionat medicina;
- câţi n-au văzut săltând capacul de pe
oală în fierbere, dar numai creierul lui Denis
Papin a putut concepe ideea domesticirii
aburului, care a dus la revoluţia industrială şi
la cea a mijloacelor de transport;
- câţi n-au intrat în faimoasa Cuevas del
Drach, dar a trebuit să intre Racoviţă şi,
descoperind acel mărunţel crustaceu alb şi
depigmentat (Typhocirolana moraguesi) să
creeze biospeologia, de care – ca odinioară
Horaţiu din poezie, a făcut un monument de
bronz nepieritor.
x munteană”. După Dictatul de la Viena se
x x
Deci, după numeroasele studii publicate în
renumite reviste de specialitate din Franţa, şi
nu numai, după 1900 Racoviţă devine şi
rămâne speolog tot restul vieţii, descoperitor
al lumii subterane, vizitând, numai până în
1924, peste 1400 de peşteri, în Franţa,
Algeria, Italia, Spania, Africa de Nord,
1
În cartea ,,Figuri de naturalişti”, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
30
Slovacia şi România, recoltând peste 150 000
exemplare de fiinţe cavernicole. În 1907
publică ,,Eseu asupra problemelor de
Speologie” în primul volum al revistei
,,Biospeologica”, fondată de el şi prietenul
său Jaques Jeannel, actul de naştere al noii
ştiinţe, Biospeologia. În 1926 i se adaugă şi
revista ,,Lucrările institutului de
Speologie”,în versiunea românească şi
franceză.
Racoviţă a fost un renumit om de ştiinţă,
oceanograf şi biospeolog, zoolog evoluţionist
şi un mare patriot.
După războiul de întregire, în urmă cu
aproape 100 de ani, în 1919, la invitaţia
Consiliului Dirigent al Transilvaniei, revine
în ţară şi se mută cu familia şi prietenul său
speolog Jaques Jeannel la Cluj, aducând tot
materialul, cartoteca şi biblioteca, fiind numit
profesor de biologie la nou înfiinţata
Universitate. Printr-o lege specială este numit
director pe viaţă al institutului de Speologie
care ia fiinţă la Universitatea clujeană, la 26
aprilie 1920, cu menţiunea de a fi primul şi,
pentru multă vreme, singurul institut de acest
fel din lume (din anul 1956 institutul s-a
mutat la Bucureşti, în componenţa Academiei
Române, avându-l ca director pe profesorul
moldovean Constantin Motaş, membru al
Academiei Române).
Aşa a început şi a durat până la sfârşitul
vieţii perioada clujeană a lui Emil Racoviţă.
Cum era firesc, el a continuat cercetările pe
teren şi în laborator, explorând peşterile
româneşti, mai ales pe cele din Munţii
Apuseni. La Cluj, înfiinţează Societatea de
Ştiinţe, al cărei preşedinte a fost ales,
patronează turismul, înfiinţând ,,Frăţia
refugiază la Timişoara, revenind la Cluj în
1945, unde găseşte institutul, biblioteca şi
colecţiile sale personale fără lipsuri. În vara
anului 1947 cade pe scările institutului, îşi
fracturează omoplatul, dar continuă să
meargă zilnic acolo. Se stinge din viaţă la 19
noiembrie 1947.
x
x x
Emil Racoviţă a fost un mare democrat.
Din primul an de studenţie a devenit membru
la Partidului Socialist Francez. În 1889 face
parte din delegaţia română la Congresul
Muncitoresc Internaţional de la Paris, unde
îşi pune semnătura pe moţiunea prin care 1
mai a fost declarat zi de sărbătoare a
muncitorimii şi s-a legiferat ziua de muncă de
8 ore.
Recunoaşteri, distincţii şi onoruri
- 1899: membru corespondent al
Societăţii Regale de Geografie din Anvers.
- 1900: membru al Societăţii de Medici şi
Naturalişti din Iaşi.
- 1923: Doctor Honoris Causa al
Universităţii din Lyon.
- 1925: Preşedinte de onoare al Societăţii
de Ecologie din Franţa
- Membru corespondent al Societăţii de
Ştiinţe Naturale din Barcelona
- Membru corespondent al Societăţii de
Biologie din Paris
- Preşedinte al unor Congrese
Internaţionale.
- 1928: Preşedintele primului Congres al
Naturaliştilor din România (ţinut la Cluj).
- 1929-1930: Rector al Universităţii de
Cluj.
- 1932: Cetățean de onoare al oraşului
Banyuls din Franţa.
- 1933: Membru corespondent al
Institutului de Colaborare Intelectuală din
cadrul Societăţii Naţiunilor.
Coroana şi Steaua României.
- 1946:Membru al Institutului de
Oceanografie din Paris.
- 1947: Membru asociat al Academiei din
Bruxelles.
- Membru asociat al Societăţii Zoologice
din Londra.
- Membru al Academiei de Medicină din
Paris.
Activitate academică: 1919-1947
În 1905: Membru corespondent al
Academiei Române.
În 1920: Membru titular al Academiei
Române.
În 1926 (13 iunie): Discurs de recepţie:
SPEOLOGIA. Rostul şi însemnătatea acestei
ştiinţe sintetice. Răspuns: Grigore Antipa; la
31
această şedinţă a Academiei a participat şi
regele Ferdinand.
În 1926-1929: Preşedinte al Academiei
Române.
x
x x
Întors în ţară, Emil Racoviţă, timp de 28
de ani, cât a fost profesor la Universitatea din
Cluj şi în fruntea Institutului de Speologie, a
fost un entuziast şi activ luptător pentru
stabilirea legăturilor cu străinătatea şi în
special cu Franţa (tineri trimişi pentru
specializare, schimb de publicaţii), un inimos
şi competent colaborator la Comisia
Monumentelor Naturii, militând pentru
studiul şi organizarea parcurilor naţionale şi a
rezervaţiilor naturale.
A dus o luptă continuă şi susţinută, în
public şi în Parlament (ca senator din partea
Universităţii din Cluj), pentru organizarea
învăţământului superior şi a celui secundar
(insistând la acesta din urmă pentru o cultură
general şi biologică serioasă făcută elevilor),
pentru înlesnirea cercetărilor şi pentru o mai
înaltă consideraţie dată cercetătorului,
profesorului, omului de ştiinţă în general.
Interesul general pentru ştiinţele
naturale este inexistent, spunea marele nostru
naturalist la Congresul pe care l-a prezidat în
urmă cu 90 de ani, şi iată cât de plastic
povesteşte: ,,Poporul face caz de naturalist.
Se strică de râs când vede un boier îmbrăcat
în haine nemţeşti, poate bătrân şi împodobit
cu pântec rotofei, alergând după fluturi,
fugărind broaşte prin papură sau scurmând
ţărna după pietre”. Legende populare au
născut pe această temă. Iată una dintre ele:
,,De întâiul adevărat naturalist ce-am avut
noi, şi om de mare valoare, Grigore
Cobălcescu (primul profesor de ştiinţe
naturale la Universitatea din Iaşi), se
povesteau următoarele, încă de pe când îi
eram elev la Institutele Unite din Iaşi. În
redingotă neagră colbăită, cu joben pe cap,
cu opinci în picioare, în arşiţa de seară
Cobălcescu scurma cu ciocanul geologic
într-un ogor: din când în când, se pleacă,
culege ceva şi-o bagă în buzunar. Deodată îi
răsună în spate vocea lătăreaţă şi domoală a
răzeşului moldovean:
 - Da ci cauţi acolo dumita? Caut fosila,
omule! Cauţi fosila? Dapoi pentru duneata
le-am semănat eu? Hai şterge-o de aici (aici
se pot adăuga şi câteva blagoslovenii
naţionale)”.
În discursul de recepţie prezentat la
Academie, Emil Racoviţă face o foarte
frumoasă şi interesantă paralelă între
întrebarea lui Hamlet, prinţul Danemarcei ,,A
fi sau a nu fi” din capodopera lui
Shakespeare – şi cea pe care şi-o pune el.
,,Oare aceasta să fie întrebarea
întrebărilor, problema problemelor, dilema
dilemelor, de la dezlegarea căreia depinde şi
viitorul omenirii şi soarta noastră
omenească?” Şi continuă ,,Eu m-aş încumeta
să spun, cred că nu! Eu aş crede mai numerit
să se lase această problemă pe seama
competenţei teologilor şi filosofilor, ori în
seama poeţilor şi a prinţilor fără ocupaţie, ca
acel faimos prinţ al Danemarcei”.
,,Omul care se îngrozeşte văzând cât de
repede se îngreunează câştigarea mijloacelor
de trai a noroadelor din ce în ce mai
plodoase, acel care măsură cu spaimă
adâncimea nepriceperii acelora care se opun
la naşterea formelor noi de organizare şi
producţie, acel care măsură cu durere puterea
egoismului orb care striveşte plăpândele
mijiri de asociaţii, colaborarea şi solidaritatea
ce încolţesc firesc în nevoile perioadei
actuale, acel om, zic, e convins că dilema
dilemelor e alta: A şti sau a nu şti, e
întrebarea!
,,Căci a nu şti înseamnă superstiţie,
egoism orb, concurenţă sălbatică,
neînţelegere, duşmănie, război, foamete,
prăpăd”.
,,A şti înseamnă pentru omenire
organizare temeinică, activitate raţională,
cooperatism, solidaritate, demnitate, evoluţie
pacinică”.
,,A şti înseamnă pentru om: a-ţi trăi timpul
de ,,a fi” cu mulţumire şi a aştepta clipa de ,,a
nu fi” cu seninătate.
Acesta a fost Emil Racoviţă:
Profesor strălucit, pedagog neîntrecut, om
de ştiinţă, scriitor, publicist, fondator şi
organizator fără egal, neîntrecut explorator al
Antarcticii, patriot convins, democrat
neclintit, om vrednic şi înţelept. La 10 ani
după trecerea în nefiinţă, în 1957, Academia
Română hotărăşte publicarea întregii sale
opere în limba română, să dea numele său
Institutului de Speologie şi satului Şurăneşti
(din judeţul Vaslui) unde şi-a petrecut
copilăria.
Academician Constantin Toma
membru fondator al Fundației Academice
„August Treboniu Laurian”

BIBLIOGRAFIE

1. Antipa Gr., 1921 – Raport asupra activităţii ştiinţifice a domnului Emil Racoviţă. An. Acad.
Rom., Bucureşti, XL (1919-1920): 105-113.
2. Marinescu Al., 1991 – O expediţie antarctică cu ,,Belgica”, Edit. I. Creangă, Bucureşti.
3. Marinescu Al., 1998 – Emil Racoviţă şi Expediţia ,,Belgica”, Edit. ALL, Bucureşti.
4. Motaş C., 1960 - Figuri de naturalişti, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
5. Motaş C., Ghica C.A., 1969 – Emil Racoviţă, fondatorul biospeologiei, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti.
6. Murariu D., 2015 – Emil Racoviţă despre viaţa animalelor şi plantelor din Antarctica,
COLUMNA (Revistă a Asociaţiei Cultural-Ştiinţifice ,,Dimitrie Ghica-Comăneşti”). Supl.
Rev. Stud. şi Com. CRIFST, Acad. Rom., Bucureşti: 21-29.
7. Racoviţă E., 1926 – Speologia. Rostul şi însemnătatea acestei ştiinţe sintetice. În: Discursuri
de recepţie. Academia Română, vol. V (1919-1936): 464-487. Răspunsul domnului dr. Gr.
Antipa: 489-502.
8. Racoviţă Gh., 1999 – A şti sau a nu şti, Adevărurile vieţii lui Emil Racoviţă, Edit. Acad.
Rom. Bucureşti.
9. Radu V.G., 1948 – Le proffeseur Émil G. Racovitza, 1868-1947. Bul Soc. Şt., Cluj, X: 1-27.

32
 reale naturale europene în zona

A Moldovei au constituit o atracție

pentru îngrijirea sănătății începând cu
primul secol al erei noastre. O descriere a
arealelor naturale Europene și în particular a
celor din zona Moldovei a fost realizată și de
sigur actualizată din secolul 1 până în secolul
4 AC. Originalul lipsește dar cercetătorul are
o sinteză copiată de mână de către un călugăr
din Colmar în 1265, descoperită în Worms în
1494 și oferită în 1507 călugărului Conrad.
Din secolul XVIII copia originală este
păstrată la Vienna National Library (Austria).
Areale naturale europene la începuturile
primului mileniu al erei noastre

Călugărul Conrad Areale naturale europene - „Harta Conrad”

Un anticar umanist german din Augsburg,
Peutinger a făcut posibilă păstrarea până în
zilele noastre a unor copii a manuscrisului de
la Colmar, copii făcute de-a lungul timpului
din secolul 16 până in secolul 19, datorită
interesului practic pentru aceste ape
naturale, ultima aparținând lui Milleri, la1887.

„Tabula Peutingeriana” - Areale naturale în

Europa, Orientul Mijlociu și Asia în sec. I-IV e.n

33
 ț ș ș
ș

Distribuția pe mai multe pagini arată că O descriere a arealelor naturale Europene

resorturile de tip spa sunt localizate mai ales și în particular a celor din zona Moldovei a
pe primele 7 pagini ce acoperă arealul fost realizată la noi începând cu secolul al
Mediteranei. Orientul Mijlociu și Asia nu XIX-lea. Un rol foarte important aici
prezintă astfel de infrastructuri. Distribuția Societatea de medici și naturaliști din Iași,
după țările moderne arată importanța Italiei iar între aceștia marele medic Jacob Czihak.
și Franței (probabil și a Spaniei în harta Jacob Czihak prin activitatea sa
originală). De asemeni, trebuie să remarcăm importantă, atât în domeniul medicinii, dar
importanța țărilor Maghrebului. Dintre cele mai ales în cel al propăşirii ştiinţei pe
51 de situri enumerate putem considera că plaiurile româneşti poate fi considerat un
31 din acestea utilizează apele minerale. model al savantului european promotor al
De reținut din harta lui Peutinger: unor importante mişcări spirituale, cel care a
recunoașterea originii pre-romane a reuşit să treacă numeroasele bariere ale
resorturilor de tip spa; importanța fluxului mentalităţilor epocii, impunându-se într-o
populațional și a activităților umane legate altă cultură şi câştigând respectul celor din
de aceste resorturi; identificarea resorturilor elita Moldovei secolului al XIX-lea. Iacob
medicale de tip spa vs băile imperiului Czihak s-a născut în oraşul Aschaffenburg
roman dedicate relaxării; permanența (Germania) la data de 19.08.1800 provenind
activităților acestor locații și atașamentul dintr-o străveche familie din Boemia. La
uman față de medicina termală. vârsta de 18 ani Jacob Czihak a început
studiul medicinii în cadrul Universităţii din
Numărul Heidelberg unde a dobândit titlul de doctor
Mai
Țara de în anul 1825 cu o lucrare de disertaţie despre
funcționează
resorturi sarcina extrauterină. (7) După terminarea
Algeria 4 4 studiilor el s-a îndrăgostit de soţia unui
Bulgaria 1 1 profesor, Therese Hirth cu care pleacă şi se
Croația 2 0 stabileşte în Moldova (iunie 1825), un tărâm
Germania 1 0 cât mai îndepărtat şi inaccesibil Profesorului
Franța 10 7 Hirth. În anul 1830 împreună cu
Marea Britanie 1 1 protomedicul oraşului Iaşi, Mihail Zotta ia
Ungaria 1 1 iniţiativa creării unui cerc de lectură
Italia 16 8 medicală care îşi desfăşoară activitatea chiar
Libia 1 0 în casa lui J. Czihak, pentru ca trei ani mai
Macedonia 1 0 târziu cei doi membri fondatori ai Cercului
Maroc 1 1 de lectură ştiinţifică să înfiinţeze în capitala
Olanda 1 1 Moldovei prima Societate ştiinţifică din
România 1 1 România. Opera de căpetenie a lui J. Czihak
Spania 2 2 a fost crearea Societăţii de Medici şi
Tunisia 5 3 Naturalişti din Iaşi a cărei apariţie a exercitat
Turcia 3 1 o influenţă crucială în plan ştiinţific, cultural
TOTAL 51 31 şi social.
Cercetarea minuţioasa a istoricului
Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi

34
de către N.A. Bogdan a condus la Jacob Czihac organizează expoziţia de
periodizarea în patru etape importante unelte agricole în 1842 în cadrul muzeului
determinate de activitatea ştiinţifică depusă de științe naturale introducând în ţară maşini
şi gradul de implicare profesională a şi unelte noi ca de exemplu plugul olandez,
membrilor ei, şi anume: epoca de sprijină proiectul de înfiinţare a unui fabrici
formaţiune, epoca de tranziţie, epoca de de cărămizi în Păcurari, Iaşi, prima fabrică
lâncezeală şi epoca de regenerare. de cărămizi din Moldova (1840), ia atitudine
Epoca de formaţiune începe cu înfiinţarea vizavi de abuzurile în exploatarea pădurilor
“Cercului ieşean de cetire medicală” până la în anul 1857, se opune intenţiei de a
achiziţionarea sediului societăţii de la schimba statutele societăţii științifice şi de a
Costache Sturza şi retragerea “celui mai o transforma într-o societate literară.
activ membru al ei, Drul Jacob Czihak” În anul 1866 a primit crucea de cavaler
(3). Epoca de tranziţie este delimitată între clasa I al Ordinului Filip cel Mărinimos din
anii 1844 şi până la realizarea Unirii partea lui Ludovic al III-lea, duce de Hessen
Principatelor în 1859. În aceasta perioadă şi Rhein.
societatea a participat activ la luptele
sociale ale vremii şi anume în timpul
revoluţiei de la 1848 şi a luptelor politice
pentru Unire, ani care au absorbit toate
forţele progresiste ale vremii. Următoarea
etapă de stagnare, lâncezeala începe în
anul 1860 şi durează mai mult de un sfert
de veac până în 1886. Perioada de
regenerare este marcată de reluarea
activităţii ştiinţifice şi apariţia în 1887 a
unei publicaţii lunare sub numele
“Buletinul Societăţii de Medici şi
Naturalişti din Iaşi” conţinând articole
ştiinţifice şi medicale în română şi
franceză. (Prof. J.J. Berzelius, Prof. A.von
Humboldt, Prof. F. Jaeger, Med. R. Bright,
Chirurg G.J. Guthrie, Chirurg M.L. Mayor,
Med. P.F. von Siebold etc.).
Activitatea depusa de Jacob Czihak este
remarcabila: chirurg mamoş al oraşului Dr. Jacob Czihak
Iaşi în perioada 1832-1840; profesor de
ştiinţe naturale în cadrul Academiei Jacob Czihak s-a stins din viaţă în anul
Mihăilene din 1837 şi concomitent 1888 în oraşul său natal Aschaffenburg.
membru extraordinar al Comitetului Academia Română i-a conferit în anul 1867
Academic şi medic al Academiei din titlul de membru de onoare.
septembrie 1843; medic şef al armatei
Moldovei în perioada 1831-1852, perioadă
marcată de organizarea serviciului sanitar
al oştirii. Astfel în Iaşi, Roman şi Conf. univ. dr. Sorin Stratulat
Galaţi au fost înfiinţate prin sprijinul membru fondator al Fundației Academice
activ al lui J.Czihak trei spitale militare. „August Treboniu Laurian”

35
 actorii geologici și geografici legate de Hidroterapia se realizează în apa din salină.

F zona analizată România – Cacica,

județul Suceava.
Satul se află la doar 40 de km de orașul
Suceava, a fost fondat în 1791 prin punerea în
funcțiune a operațiunilor la mina de sare de
către Imperiul Habsburgic. Speleoterapia se
realizează în spații deschise din salină –
Horizon I (40m) și Horizon II (61m),
patologiile tratate fiind cele ale tractului
respirator (boli alergice și cronice).
Hidroterapia se realizează în apa din salină.
Din punct de vedere geologic, așa cum se
arată în harta atașată, în zona Cacica
Informații
Salina Cacica, prezintă două locații: sala
bisericii și cea pentru sport, are următoarele
caracteristici:
- temperatura aerului: 11.0–12.0 0C;
- presiunea atmosferică: 100925 Pa (757
mmHg);
- altitudinea la suprafață: 447 m;
- altitudinea în salină: 416 m;
- diferența de nivel: 31 m.
Concentrația aerosolilor a fost estimată pe
baza datelor prezentate în tabelul 1 și a
metodelor de conductimetrie din tabelul 2

predomină depozitele care aparțin vârstei

Miocenului superior, respectiv Helvetian (a) și
Badenian (to).
3. Arealul balneoclimatic pentru terapie
Speleoterapia se realizează în spații
deschise din salină – Horizon I (40m) și
Horizon II (61m), patologiile tratate fiind cele
ale tractului respirator (boli alergice și
cronice).

Tabelul 1. Concentrația aerosolilor

Sala bisericii Sala pentru sport
Diametrul Numărul total de Numărul total de Volumul total de
Numărul total de particule
particulelor particule de particule de particule de
de diametrul
( m ) diametrul diametrul diametrul
ni (106 x m-3)
( 10-14 x m3 ) ni (106 x m-3) ( 10-14 x m3 )
0.3 2461.4 3475.74 3677.6 5193.14
0.5 151.4 989.76 232.8 1521.92
1.0 5.2 271.96 15.9 831.58
2.0 3.8 1589.92 0.34 142.26
5.0 1.4 9152.50 0.38 2484.26
TOTAL 2623.2 15479.88 3927.02 10173.16
Concentrația de NaCl aerosol (mg/m3) 0.356 0.234

36
 Tabelul 2. Date experimentale obținute prin metode de conductimetrie în salina Cacica:

Metoda 4a 4b 4c
Temperatura soluției
  
Timpul de (C)
(S/cm) (S/cm) (S/cm)
fierbere
(min) Sala Sala Sala Sala Sala Sala
Sala bisericii Sala sportului
bisericii sportului bisericii sportului bisericii sportului
0 4.6 2.1 4.0 1.7 2.0 1.9 10.4 12.3
15 5.3 2.6 4.7 2.2 2.1 2.0 10.1 11.5
15 6.0 3.1 5.3 2.7 2.2 2.1 9.9 11.0
15 6.7 3.6 6.0 3.2 2.3 2.2 9.6 10.4
15 7.4 4.1 6.7 3.7 2.4 2.3 9.3 10.1
mediu = mediu =
 /15 min 0.7 0.5 0.7 0.5 0.1 0.1
0.6 0.4
Concentrația
soluției Sala bisericii: 0.2857 Sala sportului: 0.1904
(mg NaCl/L)
Concentrația de
aerosoli Sala bisericii: 0.317 Sala sportului: 0.211
(mg NaCl/m3)

Precipitaţii înregistrate la staţiile hidrometrice Gura Humorului şi Dragoșa – jud. Suceava în perioada
11-19.06.2011

ZIUA 11.06 12.06 13.06 14.06 15.06 16.06 17.06 18.06 19.06
Gura Humorului 13.2 0.5 - 2.1 - - - 0.6 -
Dragoşa 15.2 0.1 0.2 0.8 - - - - -

Fig. 1 Staţiile Hidrometrice de monitorizare a precipitațiilor – Gura Humorului, respectiv Dragoșa

37
 Drept puncte de referinţă pentru
precipitaţii, am ales două staţii hidrometrice,
aflate în vecinătatea zonei noastre de interes şi
anume: Staţia Hidrometrică Gura Humorului,
aflată la o distanţă de 9 km în linie dreaptă de
Cacica şi respectiv Staţia Hidrometrică
Dragoșa, aflată la o distanţă de 20 km – Figura
1 (conform Organizaţiei Mondiale de
Meteorologie, măsurătorile de la o staţie de
monitorizare, sunt valabile pe o rază de
aproximativ 30 km).
Un alt rol-cheie, îl ocupă vântul; respectiv
direcţia şi intensitatea acestuia. Datele Fig. 3: Roza vântului în perioada 11-19.06.2011 la
reprezentative legate de vânt, au fost luate de Staţia Meteorologică Suceava
la Staţia Meteorologică Rădăuţi şi de la Staţia (www.meteoromania.ro
Meteorologică Suceava. Timp de nouă zile,
oră de oră, s-au înregistrat valorile vitezei şi În regiunea de podiş, direcţia dominantă a
direcţiei vântului. Din datele analizate, s-a vântului este NV-SE, cu unele abateri
constatat o predominantă a vântului din determinate de orientarea văilor. Aşa cum se
sectorul nordic (Fig. 2 şi Fig. 3). poate observa, în perioada în care a avut loc
Pe lângă datele reale legate de vânt, am monitorizarea, direcţia predominantă a
studiat şi informaţiile furnizate de modelul vântului a fost într-adevăr, NV-SE. Viteza
ECMWF. S-a găsit o bună concordanţă cu vântului a fost cuprinsă între 0-8 m/s pentru
realitatea din teren. Staţia Meteorologică Rădăuţi şi între 0-9 m/s
pentru Staţia Meteorologică Suceava.
Pentru zona noastră de interes, circulaţia
aerului din sectorul estic, respectiv cea din
sectorul sud-estic poate influenţa, mai mult
decât în mod obişnuit, concentraţia PM10,
datorită amplasării.
După cum se poate vedea din Figura 4,
zona în care a avut loc monitorizarea, are o
uşoară formă de covată, mărginită de o
„potcoavă” de dealuri, care lasă descoperită
partea de est şi sud-est pentru infiltraţii de
poluanţi şi canalizări ale vântului.
Fig. 2: Roza vântului în perioada 11-19.06.2011 la
Staţia Meteorologică Rădăuţi
(www.meteoromania.ro)

Fig. 4: Arealul studiat – Cacica, jud. Suceava

38
 Din datele de mai sus, reiese ca la umidității relative și efectele sale asupra
indicatorul PM10, valoarea limită zilnică concentrațiilor de pulberi în suspensie, în
pentru protecţia sănătăţii umane nu a fost special din cauza rezoluției spațiale scăzute de
depăşită (conform Ordinului 592/2002, 50 peste teritoriul României. Cu toate acestea,
µg/m3, a nu se depăşi de peste 35 de ori într- modelul este un instrument util pentru posibile
un an calendaristic). atenționări ale populației, în cazul în care se
prognozează depășiri ale valorilor limită,
MAX MIN AVERAGE împreună cu datele meteorologice de la stațiile
DATA de monitorizare din zona investigată.
(µg/m3) (µg/m3) (µg/m3)

11.06.2011 37 8 20

12.06.2011 67 7 18

13.06.2011 30 5 15

14.06.2011 69 13 20

15.06.2011 48 22 33
Grafic reprezentând compararea concentrațiilor
16.06.2011 68 19 33 PM10 (negru) şi PM2.5 (violet) măsurate de DUST
TRAK
17.06.2011 80 32 42
E. Prognoze
Valorile extreme și media pentru PM10, măsurate de O.M.S. (2011) prognozează pentru anul
DUST TRAK – Cacica
2030 ca la nivelul Uniunii Europene o
persoană din patru va avea vârsta de
pensionare înaintată, cu implicaţii majore
financiare pentru sistemul social şi sanitar, cu
resurse necesare de tratament şi îngrijire
mărite adecvat.
Această grupă populaţională vârstnică
identificată ca mare consumatoare de resurse
umane şi material pentru tratament şi îngrijire
va trebui să beneficieze de programe special
de îngrijire medicală, astfel încât dezideratele
„wellbeing, healthyageing” să fie îndeplinite
(stare de bine, sănătate la bătrâneţe).
Din direcţiile analizate pentru
populaţia adultă şi de vârsta a treia făcute în
UE în 2012 s-au delimitat următoarele ca fiind
Fig. 5: Grafic reprezentând compararea necesare unei îmbătrâniri sănătoase:
concentrațiilor PM10 măsurate de DUST TRAK şi 1. Căderile şi prevenirea lor/prevenţia
cele prognozate de MAP3D
fracturilor de col femural;
2. Funcţia psihică (boala Alzhaimer);
Figura 6 prezintă compararea profilelor de
3. Nutriţia la vârsta a treia şi subnutriţia,
concentrație pentru PM10 măsurate
particular cu aportul de vitamina D3;
experimental de DUST TRAK și respectiv
4. Îngrijirile la domiciliu, cu monitorizare
cele prognozate de modelul MAP3D. Se poate
observa o creștere a concentrației PM10 permanentă;
măsurate experimental în ultimele zile, din 5. Medicație personalizata pentru populația
cauza lipsei de precipitații, atmosfera ne mai îmbătrânită;
fiind spălată în aceste zile. 6. Sustenabilitatea programelor prin
Cu toate acestea, creșterea concentrației de resurse;
PM10 nu a fost prognozată de modelul 7. Cooperarea socială.
MAP3D, care are unele erori în estimarea

39
 Conf. univ. dr. Sorin Stratulat
membru fondator al Fundației
Academice „August Treboniu Laurian”

F. Bibliografie
 „Cartea Albă a Specialităţii de Medicină Fizică şi de Reabilitare în Europa” Uniunea
Europeană a Medicilor Specialişti (UEMS)/Academia Europeană de Reabilitare
Medicală/Societatea Europeană de Medicină Fizică şi de Reabilitare, Bruxelles, aprilie
2007, Bucureşti septembrie 2007
 Promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi/Anul European pentru Persoane cu
Dizabilităţi/2003
 Rezoluţia 58.23 a Adunării Mondiale a Sănătăţii, 2005
 OMS, Banca Mondială „Raport Dizabilitate”, Bucureşti, România,2012
 1st Conference – European Innovation Partnership on Active and Healthy Ageing,
Brussels,2012
 Ramazzini, B. Arta Păstrării Sănătăţii prinţilor şi a persoanelor de rang înalt, Eikon:
Cluj-Napoca, România, 2009
 ISMH, 2010, Lanjaron - Malaga 2012, CONGRES
 ISMH, 2012 – Lanjaron, Spain. WainerTabone „Tabula Peutingeriana, Sparesorts în
roman world”
 Pratzel, H.G., Balneology and Climatology, Radontheraphy, 1994
 Staţiunile Balneoclimaterice Româneşti Sfârşitul secolului al XIX-lea si prima jumătate a
secolului al XX-lea. Muzeul National de Istorie a României, www.mnir.ro – Proiect
Imago Romania
 Balneoclimatologia Românească – Istoric și perspective europene
 P. Firu – Antropologie medicala, Ed. Academiei Romane

40
 Despre profesorul Constantin Vasilică s-a
scris mult şi se va mai scrie în continuare, de
numele şi activitatea lui fiind legate multe
cercetări ştiinţifice sau lucrări în curs. A atins
cele mai înalte trepte în cariera universitară, a
ajuns în multe colţuri ale lumii ducând cu el
metode de predare, ştiinţa românească şi
valorile naţionale de care nu s-a despărţit
niciodată.
Constantin Vasilică rămâne pentru noi una
dintre cele mai strălucite personalităţi pe care
agronomia le-a dat României care a fost legat
întreaga lui viaţă de meleagurile botoşănene.
Constantin Vasilică s-a născut în Tudora
Botoşanilor, comună căreia îi scrie monografia
la 600 de ani de la prima atestare
documentară, un motiv în plus pentru care a
fost omagiat de tudoreni ca primul Cetăţean de
Onoare, în anul 2000. Ataşamentul pentru
locurile copilăriei a fost permanent, profesorul
universitar revenind în Tudora de atât de
multe ori încât, deşi trecuseră şapte decenii de
la plecarea de acasă, cunoştea încă „pe nume”
pe foarte mulţi dintre locuitorii ei.

7 mai 2016 – Aula Colegiului „Laurian” Botoşani

Prof. univ. dr. H.C. Constantin Vasilică semnează Actul Constitutiv
al Fundaţiei Academice „August Treboniu Laurian”
alături de academicianul Radu Miron și prof. univ. Vasile Vântu - rectorul Facultăţii de Agronomie din Iaşi

Constantin Vasilică a fost toată viaţa
mândru de obârşia lui, venită dintr-o dinastie
de ţărani răzeşi trăitori în comuna Tudora,
judeţul Botoşani. Însăşi numele de familie al
părinţilor – Vasilică şi Pârvu (Pârvu a fost
numele de familie al mamei, doctorul
botoşănean Anton Pârvu fiindu-i nepot) sunt
un atestat pentru dovada originii din vechi
familii de moldoveni neaoşi. Cei 11 fraţi erau
mândria acelei familii care trudea din greu
pământul pentru a-şi tine copii la şcoală.
Constantin Vasilică a terminat studiile
gimnaziale şi liceale la Liceul „Laurian” din
Botoşani (între anii 1938-1946) şi a rămas
legat de acest liceu şi în acelaşi timp de oraşul
primei lui tinereţi. „August Treboniu Laurian”
era atunci un liceu celebru în toată Moldova
datorită profesorilor de elită Nicolae N. Răutu,
Ion V. Luca, Tiberiu Crudu sau Remus
Cehovschi, cei care scriseseră una dintre
monografiile de referinţă ale oraşului,
“Botoşanii la 1932”.
Profesorul a păstrat toată viaţa respectul
pentru istoria, tradiţiile şi credinţa locului.
Dragostea pentru pământ l-a urmat întreaga
viaţă, determinând în cea mai mare măsură
cariera profesională de inginer agronom şi
apoi cei peste 60 de ani de activitate
universitară la Facultatea de Agronomie.
Câmpurile didactice şi loturile experimentale
coordonate de Constantin Vasilică au produs
soiuri de plante de o productivitate
nemaiîntâlnită în acelaşi inginerul Constantin
Vasilică realizând îmbunătăţiri funciare care
au surprins prin soluţiile simple şi eficiente -
de ţăran gospodar cu cunoştinţe dobândite cu
perseverenţă - chiar pe specialiştii consacraţi
ai domeniului. Noi soiuri de grâu, mazăre,

41
soia, in pentru fibre şi hibrizi de porumb cu o
productivitate remarcabilă au fost repere în
activitatea sa ştiinţifică şi finalizată în practică.
Toate aceste realizări au fost posibile datorită
ataşamentului faţă de pământul pe care l-a
considerat de copil cea mai mare valoare a
familiei lui, a satului şi al ţării, iar mai târziu
cea mai mare valoare a omenirii.
După legătura organică şi permanentă cu
pământul, legătura cu Botoşanii a fost cea de-a
doua coordonată a existenţei sale. Oraş care nu
l-a uitat şi l-a cinstit la evenimentele marcante.
La 55 de ani de la absolvirea liceului a primit
diploma de onoare a „Asociaţiei foştilor elevi
şi profesori”. Atunci în demnitatea de
Preşedinte de onoare era prietenul lui de o
viaţă, profesorul universitar ieşean Mircea
Rusu, savant de renume mondial în domeniul
medicinii şi inventatorul ortodonţiei. Cei doi
au fost prieteni timp de 73 de ani.
Constantin Vasilică a revenit în Botoşani
de foarte multe ori, fiind nelipsit de la
evenimente culturale, ştiinţifice sau
aniversare. La 83 de ani, dovedind o vitalitate
ieşită din comun, a devenit Cetăţean de
Onoare al Municipiului Botoşani. Amintesc
faptul că la aceeaşi vârstă, în anul 2003, şi
prietenul lui Mircea Rusu devenise Cetăţean
de Onoare al Botoşanilor.
Constantin Vasilică, alături de Mircea Rusu
şi de academicianul Constantin Corduneanu,
profesor de matematici, şi-au dorit ca
Botoşanii să intre în rândul oraşelor cu
învăţământ universitar de stat. În anul 2016
cei doi profesori universitari au avut iniţiativa
înfiinţării în oraşul tinereţii lor a Fundaţiei
Academice „August Treboniu Laurian”. Ce
putea încununa mai frumos dragostea de o
viaţă de locurile de legendă ale studiilor
gimnaziale la aceşti titani ai ştiinţei româneşti
şi mondiale, aflaţi deja la peste 90 de ani de
viaţă. Fundaţia a fost înfiinţată pentru a
parcurge cu rigoare etapele înfiinţării în
Botoşani a unor filiale, extensii şi ulterior
facultăţi distincte ale învăţământul universitar
de stat.
Şi cei doi botoşăneni au adus în oraşul lor,
în acea zi de 7 mai 2016 nu mai puţin de 30 de
profesori din mediul universitar ieşean, mai
mulţi academicieni şi oameni de cultură decât
putea încape în Aula Liceului. Discursul
profesorului Vasilică a fost memorabil. Paul
Prelegere ținută în ziua de 18 mai 2019, la Vorona, în cadrul Simpozionului „Personalități de seamă ale
științei și culturii române – Prof Univ. Dr. H. C. Constantin Vasilică”, organizat în Anul Omagial al
Satului Românesc.
42
Mircea Iordache l-a reprodus integral în
revista „Vatra Noastră Românească” din
septembrie 2016. O să îl ascultăm împreună
în semn de omagiu pentru ataşamentul de o
viaţă al profesorului Constantin Vasilică
pentru Botoşani:
„Botoşani este oraşul de care mă leagă
amintirile cele mai frumoase din întreaga
perioada a studiilor mele. Aici am avut
profesori cărora le port veşnică recunoştinţă.
Nu pot să nu amintesc faptul că profesorul
Cehovschi mi-a format metoda de descriere şi
desen atât de utilă în viitoarea activitate
didactică universitară. Atunci când foştii
absolvenţi ai liceului ne-am întâlnit la 150 de
ani de la înfiinţarea acestuia am vorbit despre
cei –nu puţini –care au îmbrăţişat cariera
didactică, ajungând profesori la Iaşi,
Bucureşti, Cluj, Suceava sau chiar la
universităţi din afara României. Dar tot atunci
am evocat colegi care nu au mers mai departe
pentru că războiul şi sărăcia din familiile lor
nu le-a permis să ajungă la fel ca unii, cei
drept puţini, dintre noi. Atunci lucrurile erau
diferite. Dar am ştiinţă că astăzi se întâmplă
un lucru asemănător şi astăzi nu avem
războiul şi sărăcia de atunci. Dar multe
familii nu-şi pot ţine copii la şcoală la Iaşi,
Suceava sau în alte oraşe cu universităţi de
stat. Botoşanii au peste 100.000 de locuitori,
aud că au mai mulţi locuitori decât Suceava
sau Piatra Neamţ. Cred că prin tradiţiile lui
culturale, prin oamenii lui de seamă, între
care Eminescu, Iorga sau George Enescu,
Botoşani poate emite pretenţia de oraş
universitar. Am venit aici cu prietenul meu,
profesorul Vasile Vântu, rectorul Facultăţii de
Agronomie. Ne vom întoarce la Iaşi mai
devreme, avem şi acolo astăzi un eveniment
important. Dar nu plecăm de aici fără a
semna înfiinţarea Fundaţiei noastre „August
Treboniu Laurian” cu speranţa firească şi
îndreptăţită că va aduce în Botoşani
învăţământul universitar de stat, învăţământ
pe care acest oraş îl merită. Aşa să ne ajute
Dumnezeu. ”
Gheorghe Ciobanu
membru fondator al Fundației Academice
„August Treboniu Laurian”
 n ansamblu mărturiile documentare privind
Î
târgurile din Moldova la începuturile
existenţei sale politico-statale sunt foarte
puţine şi adesea controversate. Cele despre
începuturile localităţii Botoşani confirmă
regula. Dar în plus, în cazul Botoşanilor,
începuturile târgului sunt legate de existenţa
comunităţii armene de aici, având ca bază
prima lor biserică din piatră, din anul 1350.
Mărturiile scrise sunt vagi, provenite din
surse străine, cronicarii sau istoricii putând
face în asemenea situaţii deducţii pe analize
comparative. Acolo unde nu există mărturii
scrise intervin arheologii care cercetează
probe materiale scoase la iveală din situri
arheologice. Perioada istorică dinaintea
apariţiei statului feudal Moldova fiind foarte
slab documentată, mărturiile arheologice sunt
cu at\t mai importante. Este perioada de
început a mileniului II, după anul 1000 d. Hr,
de afluire şi de dominaţie a ultimilor popoare
migratoare venite din stepele Asiei, adică
pecinegii şi cumanii, iar ultimii tătaro-
mongolii.
Săpăturile arheologice în Botoşani, a căror
rezultat este sintetizat în „Repertoriul
arheologic al judeţului Botoşani”, autori
Alexandru Păunescu, Paul Şadurschi şi
Vasile Chirica, probează existenţa în zona
Botoşanilor a unor aşezări întărite din jurul
anului 1000, ori morminte aparţinând
populaţiilor nomade, în special cumane,
ultimele descoperite la Roma, vecină cu
Botoşani. O aşezare semnalată în oraş, la
săpăturile din zona Răchiţi, şi la Hudum
(aşezare certificată din secolul al XII-lea)
demonstrează întinderea aşezării în Botoşani,
în primul secol al mileniului II. Era locuită de
valachi, pe care cronicile, documentele regale
maghiare, germane, însemnările unor
călători, negustori, scrierile papale îi
amintesc la est de Carpaţi. Bizantinii îi
numeau români (în anii 976-980).
Aceste aşezări de populaţie autohtonă în
Botoşani şi în vecinătăţile imediate au jucat
un rol important în stabilirea unui loc de
43
popas pentru caravanele negustorilor care
asigurau comerţul între Est şi Vest. Atunci
când în oraş, lângă Teatrul Eminescu, cu
ocazia unor săpături pentru canalizare a fost
descoperită întâmplător o monedă de bronz
bătută în timpul împăratului Ramon al III-lea
Argyros (1028-1034), prezenţa negustorilor
armeni a fost confirmată. Monedele acestui
împărat au circulat în perioada primelor
migraţii armene în Moldova. Cum Vasile al
II-lea Bulgaroctronul cucerise o parte din
Armenia înainte, moneda era în circulaţie la
armeni în anul 1045. Când urmaşul lui
Argyros, Constantin Monomahul, invadează
din nou Armenia el determină prima migraţie
armeană pe rutele comerciale cunoscute.
Descoperirea arheologică poate fi o dovadă
concretă a stabilirii sau trecerii unor armeni
la prima migraţie (1045) sau la cea de-a
doua migraţie a acestora (1064), în Botoşani.
Locul descoperirii este situat în vecinătatea
imediată a locului unde va fi construită, mai
târziu, biserica armeană Sfânta Născătoare
(Sfânta Maria).
În anul 1241 ajunge şi aici marea invazie
tătaro-mongolă. În 1239 mongolii invadaseră
Armenia determinând exodul masiv al
populaţiei inclusiv către Europa (şi în
teritoriul viitorului principat Moldova).
Valurile de călăreţi au pătruns prin teritoriile
Carpaţilor s-au unit cu forţele celor care au
ajuns prin nord şi au zdrobit, în câmpia
Panoniei, oştirile maghiare şi germane. Vlad
Spinei, în Istoria Românilor, vol. III, arată că
„aşezările din zona de est a Carpaţilor,
cuprinzând şi zona Botoşani, protejate de
expansiunea regalităţii arpadiene, au rămas
totuşi sub administraţia unor conducători
locali, care plăteau tribut mongolilor.
Dominaţia mongolilor aici a asigurat astfel o
stabilitate internă („pax mongolica”), o
protecţie a activităţilor comerciale,
impulsionând segmente ale vieţii economice”
(25). Aceeaşi situaţie a fost determinată de
mongoli şi în Cilicia armeană şi Crimeea.
Este cunoscut că în peninsula Crimeea, în
acea perioadă, au fost întemeiate de către
negustorii din Genova cele mai prospere
centre ale negoţului, la Caffa, Balaklova
(lângă Sevastopolul de azi), Sudak şi Kerci.
În acelaşi timp, în anul 1256, după marea
invazie asiatică, apare şi atestatul documentar
al Lemberg-ului (localitatea era însă mult mai
veche). Lembergul prelua produse aduse de
caravane şi le transfera negustorilor din
Hansă – acea asociere a meşteşugarilor şi
negustorilor din zona Mării Baltice. Marea
invazie mongolo-tătară a fost un factor
dinamic pentru comerţul dintre Estul Asiei şi
Vestul Europei. Cele două zone, Crimeea şi
Lemberg-ul, aveau puternice colonii armene.
Cam la jumătatea drumului dintre cele două
mari centre comerciale se găseau Botoşanii
de astăzi. Astfel, negustorii armeni, într-o
zonă de pace, au găsit aici un climat extrem
de favorabil consolidării coloniei lor vechi de
aproape două secole.
Şi Răzvan Teodorescu subliniază, tot
în Istoria Românilor, că tătarii, delegând
puterea lor prin reprezentanţi locali, au
asigurat „o anumită stabilitate şi securitate
negoţului caravanelor din Europa şi Asia, pe
drumuri şi în centre unde şi negustorii lor
jucau un rol de prim ordin”. Aceste caravane,
după istoricul polonez Wladislav Lozonski,
„aveau întotdeauna şef un armean, care
purta denumirea de caravan-baş. Acesta
beneficia de drepturi depline asupra
caravanelor”.
În legătură cu prezenţa negustorilor
armeni stabiliţi la Lemberg, Victor Spinei
aminteşte de texte scrise în limba cumanilor,
pe când limba lor turcică (conform „Codex
Cumanicus”, compilat de misionarii italieni şi
germani în prima jumătate a secolului al
XIV-lea şi păstrat acum la Veneţia) era
„lingua franca” în regiunile din Europa
Răsăriteană. Aceste texte, dintre 1236-1242
au fost scrise de comunităţile armene din
Podolia (Lemberg, Kameneţ-Podolsk), care
îşi însuşiseră ideomul cuman în contact cu
populaţia turcofonă din Crimeea. Tot referitor
la Lemberg, politica orientală poloneză care
„viza drumul comercial dintre Europa
Centrală şi coloniile italiene din Crimeea,
44
drum cu un rol însemnat şi pentru statul
românesc acum apărut al Moldovei”
devenise o politică de stat după anul 1320,
când este încoronat la Cracovia regele
Poloniei. Perioada determină o consolidare a
armenilor în Moldova (şi în Botoşani),
deveniţi foarte numeroşi după exodul
determinat de Marele Cutremur din 1319,
când a fost distrusă capitala lor Ani. În
Botoşani armenii aveau construită o biserică
din lemn (Nicolae Gazdovicz, Istoria
armenilor din Transilvania, 2005, avansează
data construcţiei din lemn „în preajma anului
1300”), iar istoricul Iorga îi menţionează ca
„întemeietori ai târgului Botoşani la anul
1330”.
Dealtfel în regiune exista deja o zonă
extinsă de comerţ. Şi mai aproape de zona
Botoşanilor, lângă Nistru, pe râul Rânt, la
nord de Chişinău, s-a aflat o importantă
aşezare a tătarilor Hoardei de Aur, numită
Oraşul Nou (Sehr-al-Djedid), unde hanul
Abdullah, ca urmare a traficului de mărfuri şi
a prosperităţii economice a zonei a bătut
„aspri” de argint (1363-1365). El l-a ajutat pe
Bogdan I, întemeietorul Moldovei, în
confruntările cu Ludovic I de Anjou al
Ungariei. Erau alţi factori puternic favorizanţi
pentru comerţul armenilor în întreaga zonă.
Puternici economic, armenii îşi construiesc
în Botoşani biserica din piatră de la 1350 şi
înfiinţează „cel mai vechi iarmaroc din
Moldova”, recunoscut şi mai târziu, la 1579,
prin uricul lui Petru Şchiopul.
În legătură cu acel iarmaroc, dar şi cu
apariţia târgurilor în Moldova, a existat
pentru acea perioadă conceptul de „târguri de
vale”, acele aşezări, adesea pe văi de cursuri
de apă sau în depresiuni, care îndeplineau
rolul de locaţie favorabilă pentru schimburi
de mărfuri dar şi unul politico-administrativ.
În acelaşi timp, aceleaşi centre au fost şi locul
unde apărea o producţie meşteşugărească
proprie, cum a fost probată la Botoşani de
descoperirile recente din zona celui mai
compact vechi centru comercial păstrat până
astăzi între târgurile sau centrele urbane din
Moldova. La cercetările arheologice din anul
2008, Florin Hău şi Ştefan Dejan au găsit
cuptoare de ardere a ceramicii şi de reducere
a metalelor din sec. XV şi mai târziu, care
lasă să se înţeleagă că, „chiar înainte de
mijlocul secolului al XIV-lea, activităţile
productive desfăşurate în vatra aşezării încep
să poarte amprenta meşteşugului, trăsătură
considerată proprie numai pentru aşezările
aflate în plin proces de urbanizare, şi aceasta
nu numai în teritoriul de la răsărit de
Carpaţi, ci şi în general” (Ştefan Olteanu, O.
Iliescu, precizări făcute referitor la cercetările
arheologice din aceeaşi perioadă de la Iaşi).
În contextul mai larg al descoperirilor
arheologice de la Costeşti, care certifică
cuptoare de ceramică armeneşti la anul 1350
(V. Spinei, „Moldova în secolele XI-XIV”,
1982), descoperirea la Botoşani a cuptoarelor
de reducere a metalelor din sec. XV
dovedesc statutul de vatră urbană cu ateliere
meşteşugăreşti, legat de colonia armeană şi
de comerţul armenilor.
Aceiaşi cercetători Florin Hău şi Ştefan
Dejan au făcut săpături în 2001 şi 2011 în
perimetrul bisericii armeneşti Sfânta Maria,
cu hramul Adormirea Maicii Domnului, cea
mai veche, care, după tradiţie, a fost prima
ridicată de comunitatea armeană venită în
Moldova. Cercetările arheologice amintite au
fost însă mai mult nişte sondaje executate la
biserica veche în condiţiile în care acolo au
avut loc lucrări de consolidare şi restaurare.
Cei doi arheologi au găsit în fundaţia
bisericii armene temelii suprapuse, începând
cu secolul al XV-lea, care ar fi primul indiciu
al vechimii bisericii. Ei nu au găsit temelia
veche din secolul XIV, construcţia din 1350
fiind (din acest motiv) bazată numai pe
tradiţia menţionată târziu, din prima jumătate
a sec. XIX.
În anul 2000, arheologul Cătălin Hriban a
dezvelit 11 morminte sub pardoseala bisericii
armene Sfânta Maria. O cercetare a vechimii
acestora se face în continuare la Iaşi, din
fragmentele recuperate la săpături şi duse
acolo. O atestare din secolul al XV-lea,
avansată în raportul preliminar, ar putea fi un
al doilea indiciu al vechimii bisericii (37).
De fapt, atestarea documentară a
Botoșanilor, de la 1388, este legată de armeni.
45
În legătură cu documentele scrise, în
privinţa primei atestări oficiale a Botoşanilor
existau până în urmă cu 2 decenii, două date,
amândouă destul de târzii. Larg acceptată a
fost un timp data de 28 noiembrie 1439, când
„intrat-au în ţară oaste tătărască şi au arsu şi
târgu Botoşani”. Informaţia vine dintr-o
cronică a Moldovei în perioada 1359-1594,
„Letopiseţul” lui Grigore Ureche, care o preia
dintr-o cronică mai veche, „Letopiseţul de la
Bistriţa”, în limba slavonă, contemporan
acelui an. În anul 1439 Botoşanii erau deja un
târg de notorietate, de aici putem spune că
numele şi aşezarea Botoşanilor erau mult mai
vechi. Al doilea document, adus în faţa
publicului prin anul 2000 de Ştefan Ciubotaru,
este o reluare a unui document din 1401, de la
cancelaria domnească a lui Alexandru cel Bun.
Documentul original s-a pierdut, dar fusese
preluat de Axinte Uricariul în „Cronica
paralelă a Ţării Româneşti şi Moldovei”,
document târziu din sec. al XVIII-lea, publicat
şi comentat de Gabriel Ştempel, de la
Academia Română. Documentul se referă la
organizarea bisericii ortodoxe a Moldovei, la o
Episcopie ortodoxă în Botoşani, care, în anul
1401, ar fi fost deja o localitate importantă, cu
siguranţă un târg, dacă a avut acest statut, de
sediu de Episcopie. Cu menţiunea că în acelaşi
an este scris şi un alt document al aceleiaşi
cancelarii, privind „Episcopia armeană” de la
Suceava, document care are şi el însemnătate
în istoria întemeierii târgului Botoşani, fiind
legat de comunitatea armeană de aici.
În legătură cu comunitatea armeană, prima
atestare documentară a acesteia în Botoşani
este la fel de controversată, de dificilă. Pe
lângă cărturari şi istorici români au intervenit
şi cei de origine armeană sau specializaţi în
istoria poporului armean (armenologi).
Discuţiile se poartă în jurul datei de fondare a
primei biserici armene din piatră ridicată de
comunitatea armeană din Botoşani în anul
1350, unde intervine tradiţia şi deducţiile, în
lipsa documentele scrise, care trebuie cercetate
în arhivele de la Ecimiadzin sau în bibliotecile
mekhitariştilor. De la început să facem o
constatare: în sinteza „Istoria României în
date”, publicată în 1971 sub coordonarea
academicianului Constantin C. Giurăscu se
menţionează sec: „1350, întemeierea primei
biserici armene de la Botoşani”, fără
menţiunea unui document scris. Informaţia nu
este reluată în Istoria românilor, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, apărută la Bucureşti în
anul 2010, în editura Enciclopedică.
Afirmaţiile altor autori privind construirea
bisericii armene în anul 1350 pornesc de la
înzestrarea bisericii vechi armene din
Botoşani cu o Evanghelie manuscrisă, copiată
la Caffa, în anul 1354 de copişti armeni.
Studiată de mulţi autori (între aceştia au fost
Iorga şi armenologul Siruni) în fondul de
documente al bisericii Sfânta Maria din
Botoşani, Evanghelia de la 1354 a fost dusă la
Bucureşti în anul 1954, iar de acolo în
Armenia Sovietică, probabil cu ocazia plecării
episcopului armean din Bucureşti, care a fost
înscăunat Catolicos al tuturor armenilor sub
numele de Vasken I. Astăzi comunitatea
armeană din Botoşani face demersuri în
Armenia, la Ecimiadzin, unde se găseşte cel
mai important Centru de studiere al vechilor
manuscrise armeneşti, pentru a se cunoaşte
toate datele despre acest manuscris şi cum a
ajuns el atât de timpuriu în Botoşani. Un
asemenea manuscris rar şi foarte scump în
acele timpuri în care nu era inventat tiparul
dovedeşte faptul că în acel an 1354 exista în
Botoşani o comunitate armeană suficient de
puternică economic, cu o biserică, Sfânta
Maria, care îndeplinea condiţiile de a primi o
asemenea carte. Manuscrisul confirmă atât
existenţa bisericii din piatră de la 1350 cât şi,
foarte important, existenţa târgului Botoşani la
1330, menţionată de istoricul Iorga, şi, mai
târziu, la 1352, menţionată de istoricul
Haşdeu, cu aportul esenţial al armenilor în
întemeierea târgului.
Atestarea documentară certă rămâne
așadar anul 1388, demonstrată de Luca
Diaconu care menționează
Existenţa în Botoşani a unei comunităţi
armene puternică economic, prin faptul că
aduceau sume mari de bani la visteria ţării,
justifică viitoarea chemare şi înzestrarea cu
privilegii a armenilor din Botoşani de către
46
Alexandru cel Bun în anul 1415, menţionată
în documentele epocii.
La temelia bisericii domneşti Sfântul
Gheorghe, construită în anul 1551, (şi aici
săpăturile arheologice din anii 90 ale Stelei
Cheptea, au dezvelit o temelie de lemn), a
fost folosită piatră de la vechea biserică
armeană Sfânta Maria, dărâmată parţial în
acelaşi an, după mărturiile contemporanului
Minas Tokatţi, aflat atunci la Suceava. Este
un indiciu scris că biserica armeană de piatră
exista înainte de 1551.
Majoritatea istoricilor români şi toţi
armenologii susţin fără rezerve tradiţia
construirii bisericii armene din piatră în
1350. Între aceştia: Nicolae Iorga, Istoria
românilor în chipuri şi icoane, 1921;
Vechimea armenilor în ţările române, ANI,
1941; Patru conferinţi despre armeni, 1929;
Inscripţii Botoşănene,1905; Scrieri istorice
despre armeni, 1999, B. P. Haşdeu, Ion
Vodă cel Cumplit, C. C. Giurăscu, Târguri
sau oraşe şi cetăţi moldoveneşti din secolul
al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-
lea, 1967, Tigran Grigorian, Istoria şi
cultura poporului armean, 1993; Grigore
Goilav, Armenii, întemeietori de oraşe în
partea de răsărit a Europei, 1909; Hagop
Djololian Siruni, Biserica armeană pe
pământ românesc; Armenia Maritima, ANI,
1940; Sergiu Selian, Schiţă istorică a
comunităţii armene din România, 1999;
Dimitrie Dan, Armenii ortodocşi în
Bucovina, 1890; Bedros Mamigonian,
Prezentul şi viitorul armenilor din România,
1895; V. Mestugean, Istoria armenilor,
1923-1926; Alexandru Papadopol-
Calimach, Notiţă istorică despre oraşul
Botoşani; Grigore L. Trancu Iaşi, Un
centenar, ANI, 1940; Anais Nersesian,
Armenii în istorie şi cultură, 2003; Christian
Ciomac, Românii de neam românesc,
Botoşanii în 1932.
Numărul acestora este însă mult mai mare.
Florin Simion Egner
președinte executiv al Fundației Academice
„August Treboniu Laurian”
 O descoperire cu o semnificație excepțională
A apărut, în condiţii grafice de
excepţie, cartea „Mănăstirea Sfântul
Nicolae Domnesc Popăuţi: importantă
ctitorie a Moldovei închinată Patriarhiei
de Antiohia”, a cărei autor este
arhimandritul Luca Diaconu, nimeni altul
decât fostul stareţ al mănăstirii din
Botoşani. Lucrarea a făcut obiectul tezei
sale de doctorat însă are o semnificaţie
locală deosebită, pentru că face referinţă
la o nouă atestare documentară a oraşului
Botoşani, la data de 18 august 1388.
Descoperirea primului stareţ al
mănăstirii Popăuţi de după Revoluţie nu
este o noutate absolută pentru cei care
urmăresc cu atenţie cercetările din ultimii
ani privind atestarea documentară a
oraşului. Botoşani este unul dintre oraşele
cele mai vechi din Moldova dar atestarea
47
lui documentară oficială a fost mulţi ani
cea oferită de cronica lui Grigore Ureche,
la anul 1439, noiembrie, 28, dată la care
„intrat-a în ţară oastea tătărască, de a
prădatu şi arsu până la Botoşeni, şi au
arsu şi târgu Botoşeni”. După publicarea
de către Ştefan Ciubotaru a unui hrisov de
la începuturile domniei lui Alexandru cel
Bun privitor la organizarea ierarhiei
bisericeşti şi politice din Moldova, când
„dat-au eparhiei sfintei Mitropolii (de la
Suceava) aceste ţinuturi: Suceava,
Neamţu, târgul Iassy cu ţinutul şi Orhei,
Hârlău cu Botoşanii şi Cârligătura”,
prima atestare documentară a oraşului
devine anul 1401. Existau însă semnale că
documente care să ducă această bornă
chiar mai devreme în timp nu vor întârzia
să apară. În urmă cu mai bine de 3 ani, în
anul 2015 Luca Diaconu publicase o
primă lucrare în care abordase subiectul
unei noi atestări documentare a oraşului:
„Contribuţii la istoria oraşului Botoşani
şi stabilirea unei noi atestări
documentare a acestuia”, o lucrare care
îl recomanda încă de atunci nu numai ca
exeget pe amplul spaţiu de spiritualitate
ortodoxă dar şi ca cercetător istoric,
latură în care ajunge la o exprimare
desăvârşită prin publicarea ultimei cărţi.
În contextul evocării, cu argumentele
istoricului, a „locului pe care l-a ocupat
oraşul Botoşani în politica
internaţională promovată de Moldova
sec. XIV-XV în favoarea comerţului, şi
al rolului determinant al armenilor în
dinamizarea acestuia” (p. 75-81), autorul
aprofundează cercetarea pe o pistă încă
puţin explorată - documentele armeneşti
ale vremii şi publică integral un kondik
(carte de întronizare) provenit de la
cancelaria catolicosului Teodoros II,
arhiepiscopul Marii Armenii şi patriarh al
întregului Orient, la numirea unui
Iohannes arhiepiscop al bisericii armene
din Liov: „Cu binecuvântare şi
părintească grijă scriem către cea mai
binecuvântată, apărată de Dumnezeu,
slăvită şi vestită capitală, sălaş al regilor
creştini ai Liovului şi întregului ţinut,
către Siret (Serat în armeană), Suceava
(Ciciov) Cameniţa, Luţk, Volodymyr
(Avlatemur), Kiev (Mankrman), către
Ţara Valahilor (Velahaţ ekir), Botoşani
(Btiny) şi Enki-Serai şi către toate
celelalte comunităţi”. După confirmarea
traducerilor din armeană şi din
ucraineană, pe bună dreptate Luca
Diaconu clamează importanţa
descoperirii, fixând locul şi valoarea
documentului pentru istoria şi prezentul
oraşului Botoşani: „Kondik-ul
catolicosului armean Teodoros II,
redactat în 18 august 1388, este de
importanţă majoră pentru istoria
Botoşanilor, deoarece prin menţionarea
sa nominală devine documentul de
referinţă prin care semnalăm o nouă
atestare documentară a oraşului
Botoşani, nesesizată de nimeni până
acum” (p. 83).
Cu observaţia că documentul mai
fusese semnalat până acum de istorici.
Între aceştia pot fi menţionaţi selectiv: L.
Alişan, D.J. Siruni, P.P. Panaitescu, J.
Daskevic, F. Solomon, sau T. Gregorian.
Chiar botoşănenii Florin Egner şi Viorica
Popa îl invocă în mai multe rânduri, în
cărţi publicate mai înainte, în perioada
anilor 2012-2014: „Biserica armeană din
Botoşani – o existenţă de peste şapte
secole”, Botoşani, 2012 (p. 22); „Din
istoria şi patrimoniul comunităţii armene
din Botoşani, vol. I”, Botoşani, 2014 (p.
512). Dar meritul lui Luca Diaconu
rămâne cel mai important, el ducând
munca de cercetare până la capăt şi
solicitând şi primind documentul chiar de
la păstrător, de la Biblioteca della
Congregazione Armena Mechitarista din
Veneţia, pe care îl reproduce în condiţii
grafice deosebite (p. 84). O confirmare
ulterioară dintr-un alt document armenesc
48
patriarhal, enciclica din 1457 a
catolicosului armean Aristakes în care
este menţionată biserica armeană din
oraşul Botoşani (oraşul fiind scris cu
aceeaşi numire armeană, Btiny) este
folosită de Luca Diaconu ca o concluzie
pentru demonstraţia atestării documentare
de la 1388. Parafrazându-l pe Al.
Papadopol-Calimah, în acea „Notiţă
istorică despre oraşul Botoşani”: „iată
fiinţa târgului dovedită a fi la anul 1388”.
Acum cercetarea istorică privind
atestarea documentară a Botoşanilor nu
mai poate fi oprită, această pistă a
documentelor armeneşti din perioada
medievală timpurie fiind o mare şansă
pentru istorici.
Următoarea bornă de atins de către
cercetători ar fi atestarea Botoşanilor la
anul 1350, anul construirii bisericii
armene din piatră Sfânta Maria. Această
dată este menţionată în mai multe
documente aflate în bibliotecile
Congregazione Armena Mechitarista din
Veneţia (centrul funcţionează din anul
1717) şi The Mekhitarist Congregation
din Viena (funcţionează din 1811), ele
fiind preluate şi publicate în contexte
diferite de cărturari armeni, români sau
străini dar niciunul din aceştia
botoşănean. Iar importanța acestei biserici
pentru Botoșani este mult mai mare. În
altarul acesteia a existat, până la începutul
perioadei comuniste, Evanghelia de la
1354, cea mai veche carte cunoscută de pe
arealul oraşului şi chiar al judeţului
Botoşani (astăzi ea este păstrată la
Ecimiadzin). Despre biserica armeană de
piatră de la 1350 din Botoşani Luca
Diaconu, menţionează la pagina 88 din
admirabilul său volum: „din hrisovul lui
Alexandru cel Bun din anul 1401 în care
domnitorul rânduieşte episcopului
Ohannes bisericile armeneşti din Moldova
şi pe popii lor, este de reţinut că existau
biserici şi preoţi armeni în întreaga ţară,
ceea ce nu exclude ipoteza că la Botoşani
armenii să fi avut o biserică de lemn
chiar înainte de anul 1350”.
Extrasenzoriale
Din trupul tău porneau fantomele dresate.
percepții extrasenzoriale sugrumau ceața dincolo de contur.
în moalele capului explodează glonțul tavanului mișcând lumina
în aparență.
o apă tămăduitoare ca un argint viu
plutește în tine.
irișii mei deasupra ta sunt oglinda dintr-o oglindă.
în absența luminii ai buzele arse ca un bețișor parfumat .
sărutare nerușinată a vieții e groapa.
din trup lepădat și lumina apare curând.
pe fundul gropii mă adulmecă leii dar tu ești leoaică
nu e așa ?!
perla neagră a cercelului tău e nimicul
în vârtejul furtunilor senzoriale
nu e așa?!
șezi lângă mine ascultă pământul:
pe fundul gropii îmbrăcăm forma reală a trupului.

SF

Ai trupul de clonă în dungile zebrei

din spectrul luminii rup o culoare
să zicem un roșu aprins ca un verde
și eu trec prin tine ca printre vertebre

ești micuță și strâmtă puternică vie

ești E-ul = mc-eul²
sunt resemnat ca dup-o beție
toate îmi par teritoriu abstract

simt în mine revolta unui om invizibil

parabola orbilor tablou răsturnat
Alesia dragă ai consistența veciei
în utopie anticipația mea:

ah ce beție! ah ce război !
între omul din clonă
și clona din om.

Piticul cu nouă popice albe ca zăpada

Sunt diletantul astral. piticul cu nouă popice !

încerc să-ți explic frumusețea formelor geometrice
și tu mă uimești Arabela:vezi nouă păpuși aliniate-n erecție.

49
cheful tău de hârjoană mă binedispune.
vreau să-ți predau serios geometria!
încearcă să simți cum se face streptes ca o sferă printre nudiști.
faci slalom cu mingea printre popice
nu le atingi?!
despre bilă-ți vorbesc. nu glumesc !
nu de minge îmi pasă ci de bila cu trei găuri divine
umplută cu degete de aceeași grosime.
când o arunci e posibil să te târască pe brânci.
deci să ne-ntoarcem la bilă iubito.
sunt singurul de la care poți învăța distribuția perfectă pe curba lui Gauss.
bila e cuibul divin în formă de clopot.
când pun mâna pe bilă îmi fac de trei ori semnul crucii.
divinitatea împreunează cele trei degete și bila se rostogolește.
piticul dărâmă ritualic nouă popice albe ca zăpada.
vezi Arabela ?!
bila imită secretul astral.

Episod (I)

În timp ce îți ondulezi părul cu placa

eu îmi ondulez timpanul cu placa de sunet a calculatorului.
exulți când îți fredonez melodia preferată.
melodia aceea care te face pe tine avidă de noutate.
nu te sfii. nu e prima dată când te văd dezbrăcată.
știi că ador să te privesc cu ochi de porumbel voiajor.
ție îți plac ochii mei perfizi de voyeurist.
te ondulezi precum părul sub placă.
mă inciți să degust bucățica aia de ciocolată
întrezărită printre sânii tăi de mulatră.
te-aș hali (doamne iartă!) din tălpi până-n butonul din placă.
cât de sublim te răzbuni pe cravașă când nu e cu tine miloasă.
tu-ți crupa măti de iapă!
zis și făcut.

Episod (II)

mă lași să râvnesc între perne de-o oră jumate.

trupul sălbatec ți-l plimbi prin oglindă ca-n junglă
și-mi arăți în fantă când un sân când o pulpă
de parcă mintea mea n-ar putea să deducă.
cu umărul stâng îmi gâdili mustața.
cu dreapta te joci incitant cu distanța.
nici nu simt când intru în tine.
de dragul tău emit silogisme și-ncerc să-ți explic cum îmi vine.
că nu de la mine că nu de la tine ci dintre noi îmi pare că vine
așa cum ai spune că golul dintre două cuvinte-i cuvântul.
locomotiva gândului meu nu părăsește placa turnantă.
un episod despre care nu vei ști niciodată pentru că:
văzduhul senin se descalță și intră pe-ascuns la tine în casă
prin liniștea ochilor tăi.
precum un corsar silențios în Corsica ta inundată.

50
Plictis

Și pentru că ne place stăm pe această bancă și plutim odată cu imaginea ei pe lac.

desigur ai observat că luna îmi pipăie umerii așa cum eu îți pipăi sânii.
sub camizolă la tine mi-e drag.miroase a măr ionatan până la buric.
aproape de buric ca să fiu mai exact și tu mai precisă când îmi deschei trepidând năstureii la
cămășuță.
tu nu știi să mă mângâi cu genele deși eu visez deseori la chestia asta.
mai ales atunci când mă plictisești și știi că te iubesc muuult când sunt plictisit.
pe lac hoinăresc luminițe și mie nu-mi pasă.
nici ție nu-ți pasă că tocmai am început să facem dragoste murind unul într-altul
de plictiseală.
la fel de plictisită ești și tu când ți-alunecă printre degete peștișorul de aur.
tocmai ți-a sărit în poală. ca să fiu mai exact…în blugii tăi Esmara
prin gaura lăsată de fabricant foarte foarte aproape de triunghiul Bermudelor
în care dispar și cei mai iscusiți navigatori.
o da ! nu fii atât de nefericită. naufragiul acesta e doar pentru noi iubito
și dragostea noastră sictirită.
într-o bună zi undele lacului ne vor înghiți cu tot cu banca asta plictisită.
poate că plictiseala ne va arunca la țărmul fericirii cu trupurile crispate așa.
ca într-un orgasm.

Lunetistul

O executam sec. din priviri. zărise luneta și zâmbea nonșalant în bătaia puștii.
priveam relaxat cum făcea streptes. îi patinau buzele pe coaja unei cireșe.
țintești prea sus lunetist mic și feroce! a strigat devoratoarea de fructe.
și nici nu mă lași măcar din instinct să-ți reglez tirul până la sâmbure.
se defectase ca o pompă hidraulică. printre sughițuri îi dârdâiau sânii.
Ahaaa! ciută mică și zbânțuită într-acolo vrei să țintesc
dar părul tău lung îmi indică buricul.
katiușa mea s-a-ndrăgostit de tine și-n dorul ei de bujavercă
țintește la nimereală!
din tufișuri s-a ridicat goală ținându-se de sâni.
mâinile i-au căzut galeș pe coapse mângâindu-i inevitabil trupul.
avea degete dulci ca zahărul Candel.
și le-a împreunat lasciv sub ombilic.
laturi congruente ale unui triunghi isoscel peste laturile altui triunghi.
executam focuri de voie. m-am oprit brusc.
priveam ca un călău în ochii ipocriți ai victimei. ah! neverosimilă clipa
în care vânătorul țintește cornul hipnotic din ochiul seducător al viperei.
mi-am încărcat arma rapid cu gloanțe trasoare.
de sub camuflaj am urlat disperat: dă-ți fă mâinile la o parte !
mi-a zâmbit delirant răsucindu-se pe vârful picioarelor.
trupul ei legăna infinit Universul.
a cabrat languros pentru ultimul glonț.
mi-am reglat tirul pe fesele ei.
am prins ținta în crucea lunetei și am lovit-o din plin.
glonțul de argint a pătruns. viu și nevătămat în rana deschisă a poeziei

51
Rondelul Marelui Poet
(cu acrostih: Mihai Eminescu)
Motto: „Stejarul crește numai unde-i pământul
bun, buruienile cresc pretutindeni.” (Mihai
Eminescu)
Miracolul din scrisul tău, Poete,
I-atotprezent în vechiul Ipotești,
Hotar al unor vremi împărătești
Ascuns pe veci sub tainica-i pecete!
I-atâta vers în verbele-i cochete,
E plin de reverie și povești,
Miracolul din scrisul tău, Poete,
I-atotprezent în vechiul Ipotești!
Neprețuit tezaur de secrete,
Ecouri dragi în care regăsești
Simțirea vieții noastre românești,
Ce-și poartă-n timp tributul de regrete…
Un nimb-miracol, scrisul tău, Poete!
52
Rondelul viselor rebele
Motto: ,,Visele nu se risipesc, dar nici nu zboară
dacă nu le dai aripi.” (Pablo Neruda)
…Sub ochiul de ciclop al Lunii
Scăldat de ploile de stele,
Fantome lungi cu umbre grele
Își caută-n pământ străbunii…
…În zbor prin albia genunii
Mă poartă gândurile mele,
Sub ochiul de ciclop al Lunii
Scăldat de ploile de stele…
…Uimit de farmecul minunii,
Sfidez distanțele-zăbrele
Din vremuri oale și ulcele
Ce trec de filtrul rațiunii…
…Sub ochiul de ciclop al Lunii!
 Motto: ,,Profesor îţi este orice om de la care poţi să înveţi ceva.” (Nicolae Iorga)
…Așa l-am cunoscut eu pe d-l profesor
Sergiu Manolache: un autor de carte
pasionat cu toată ființa dumnealui de
universul eminescian al cuvântului scris, om
sensibil, extrem de modest și cu un caracter
deosebit, o conștiință vie profund atașată
fenomenului cultural, meticulos, echilibrat,
un exponent al energiilor pozitive care pune
suflet în tot ceea ce face, atât ca dascăl la
catedră cât și în munca voluntară de
cercetare arhivistică sau în viața de familist
de zi cu zi. Admirabil om de echipă, mereu
binedispus companion plin de energie cu
vorbe de duh și de încurajare, impecabil
spirit enciclopedic cu rădăcini puternice
ancorate în perimetrul ținutului copilăriei lui
Mihai Eminescu, din interminabilele discuții
cu Domnia Sa am aflat o mulțime de lucruri
referitoare la viața celor care s-au perindat
generație după generație pe aceste meleaguri
în vremurile de odinioară, săteni de rând sau
oameni de seamă. În câteva cuvinte, de la d-l
profesor Manolache am avut destule de
învățat și îl consider senator de drept pe lista
scurtă a galeriei cunoscuților mei cu un
profil de intelectual aparte.
Este o datorie de onoare să recunosc în
mod public că dumnealui îi datorez sprijinul
necondiționat într-un moment de răscruce al
cercetărilor la Arhivele Naționale și în cele
ale comunelor din vecinătatea Botoșaniului,
în ampla investigație pe cont propriu asupra
filierei strămoșilor familiei mele, într-o
perioadă în care, cu umor o subliniez,
majoritatea celor cu care am interacționat,
de la cei din domeniu până la distinsele
autorități, cu toții parcă își dăduseră mâna
într-un scenariu de proastă factură ca să nu
mai pot înainta un pas, și nu voi mai adăuga
aici și împământenitele ironii ale folclorului
de breaslă. Parcă niciodată în istoria recentă
53
a țării nu s-a vorbit mai puțin ca acum
despre respectul pentru valoare și despre
floarea rară a recunoștinței într-o lume
debusolată, în derivă, dar în care, în schimb,
pe un sol în care o brumă de cultură generală
este și aceea, în cel mai fericit caz, pe post
de cenușăreasă, se prind cu mare ușurință
rădăcinile otrăvitoarei buruieni care este
,,pir”-ul (abreviere sarcastică pentru
prostie, invidie și răutate, n.a.). Cum, vorba
unui fost președinte american, un drum fără
obstacole (foarte probabil că) nu duce
nicăieri, cei anterior fugitiv pomeniți pot fi
cu adevărat mândri că, într-un mod original,
prin respingere ostentativă, m-au mobilizat
și au sprijinit și ei cumva acest demers al
meu pe care-l apreciez ca fiind unul cu
rezultate cu mult peste așteptări. Amuzant
este că de-a lungul timpului deseori și d-l
profesor a avut parte, vorba vine, de o
entuziastă susținere cam pe aceleași
coordonate ale vorbelor meșteșugit presărate
cu promisiuni gârlă, dar fără niciun fel de
acoperire, din imperiul atotcuprinzător al
indiferenței fără frontiere.
La momentul la care am făcut trimitere
eram aidoma unui Don Quijotte sau/și a unui
anonim Moise prin pustiu orbecăind în
căutarea acului cu fân, mai exact… undeva
în timp și spațiu, pe baza unei fascinante
povestiri auzite demult, în copilărie, a
controversatului personaj care a fost
străbunicul meu patern. Acesta, după
jumătatea sec. al XIX-lea, prin 1865, cred,
fiind în etate de aproximativ 40 de ani, se
separase de-a binelea de familia lui și
plecase în lumea largă, după care, celor de
acasă, informațiile despre el, păstrate apoi pe
cale orală în memoria urmașilor, le-au
parvenit sumar și sporadic. După
consultările repetate cu d-l prof. Manolache,
știind că înaintașul meu locuise în zona
comunei Cucorăni, și pe baza minimului de
date personale certe cunoscute, identificarea
străbunicului a fost extrem de ușoară, având
în vedere (și) cele circa o sută de documente
din registrele de stare civilă, ale parohiei și
primăriei de la Cucorăni în care i-am găsit
numele ca morar, vătaf-delegat-împuternicit
al satului Cătămărești (azi, Cătămărești-
Vale), consilier local și paracliser al
bisericuței familiei Eminescu cu hramul
,,Sfinții Voievozi Mihail și Gavril”. Fusese
proprietar de moară ce lucra pentru toate
satele din jur la Balta Murăreștilor, la
,,luncuță”, pe pârâul Luncii (pârâu cântat de
Eminescu în poeziile sale, spune I. D.
Marin), afluent al Dresleucii. Acolo a avut o
a doua familie (a urmat, știam de mic copil,
și o a treia, în Botoșani), la distanță de 1 km
de Memorialul de la Ipotești. Din familia
avută la Cătămărești i-am găsit pe urmașii
familiilor Vasilică și Axiniei, iar din familia
de la Botoșani pe cei din familiile Donisan,
Szekeres, Crețu, Murariu, Fetcu, Didi,
Albotă, acolo unde încă sper că nu se va
confirma până la urmă că puținele
documente rămase de pe vremea
străbunicului meu au fost distruse din
nepricepere sau, poate, cine mai știe, cu rea
intenție. Am găsit legături oarecum
inexplicabile la prima vedere (dacă nu știi
istoria lor) între satul meu natal de pe malul
Siretului, dovedit de cronici încă de pe
vremea lui Ștefan cel Mare, și străvechiul
Ipotești ambele aveau legătură cu moșia de
la Dumbrăveni a familiei boierești Balș,
precum și o anumită migrație între cele două
localități, pe lângă familia preotului Neculai
Kanano-Hackman (1863), a descendenților
unei populații de sorginte răsăriteană dintre
care câțiva, din familia Ciornei, își duc
somnul de veci lângă părinții Poetului.
Amintesc în trecere și binecunoscuta
povestioară a copilului natural al lui Mihai
Eminescu și al frumoasei fiice a morarului
din Cucorăni, nepoată străbunicului meu,
relatare despre care am strâns destule date
54
din documentele vremii și despre care s-ar
părea că nu vom afla niciodată cu certitudine
cât adevăr conține. Vorbind cu recunoștință
despre susținerea necondiționată a d-lui
profesor Manolache, demn promotor al
literaturii sănătoase și al culturii autentice,
subliniez încă o dată regula de aur pe care
mi-am autoimpus-o în modestele mele
articole din spirit de solidaritate cu oamenii
de cultură, aceea de a reține numai opera și
latura frumoasă a personalității lor umane,
restul îl las cu totul în seama necrofagilor
căutători de pete în Lună și în Soare.
Profit de context pentru a le reaminti o
dată în plus amabilitatea și de a le aduce
mulțumiri pentru conturarea investigației
mele în arhive și d-lui ing. Iosub, dnei Ana
Florescu-Coșereanu, preotului Ioan Canciuc,
d-lui col. Balanovici, d-lui prof. Median, d-
nei director Lucia Olaru Nenati, d-lui prof.
Dan Prodan, d-lui director Melniciuc, d-nei
director Cornelia Viziteu, d-lui prof.
Georgică Manole, d-lui prof. Corneliu Filip,
dnei Giuliana Patrar-Botușan, dnei Rodica
Crăcană, dnei Geta Zaharia, dlui Iulian
Moldovan, dlui Corneliu Fodor, dlui Dan
Stănescu, d-lui prof. Ion Ionescu-Bucovu,
dnei Anca-Petronela Bilius, cu binevenitele
scuze de rigoare dacă voi fi uitat pe cineva.
După eminescologul I. D. Marin, pe care,
din cât am putut cuprinde în cele citite,
printre altele, l-am perceput ca un explorator
extrem de avizat al ambientului natural
eminescian, profesorul Sergiu Manolache
este astăzi cel mai recunoscut depozitar al
informațiilor despre locurile în care a văzut
lumina zilei Marele Poet, un cronicar
Neculce într-o viziune modernistă, așa cum
îl tachinăm prietenește și cu multă admirație.
Vă invit să-i parcurgeți monumentala lucrare
,,Sub zodia Luceafărului” sau ,,Două
veacuri de școală pe meleag eminescian”,
,,De la Cucorăni la Eminescu”, ,,Cucorăni-
pagini de istorie”, ca să nu mai menționez și
numeroasele articole de specialitate
publicate. Recent, l-am urmărit cu empatie
cât de emoționat era în alocuțiunile rostite la
întâlnirea cu copiii de la școala din
Cucorăni, un așezământ educațional ce
poartă amprenta Domniei Sale, apoi la
reuniunea cu ultimii descendenți ai familiei
,,luminate” de voievozi și de mitropoliți
Callimachi, o intrigantă regăsire pe treptele
istoriei a strănepoților trăitorilor pe
pământurile care alcătuiau altădată moșia de
la Stâncești și Cătămărești, ,,cotune” surate
vecine cu Ipoteștiul familiei (boiernașu)lui
Gheorghieș și Raluca Eminovici.
Alături de pasiunea pentru Eminescu,
numeroșii ani petrecuți ca dascăl în mediul
rural, muzeul etnografic înființat la
Cucorăni, excursiile organizate cu elevii prin
țară, rezultatele foarte bune obținute la
diverse manifestări culturale, pasiunea
pentru vioară, participarea la simpozioane
științifice sau lansări de carte, toate se
constituie în argumente solide care
creionează profilul unui solitar alergător de
55
cursă lungă în maratonul fără de sfârșit al
celor care urmăresc păstrarea nealterată a
ființei naționale și a identității românești.
D-le profesor Sergiu Manolache, întrucât
ați intrat pe linia continuă în cel de-al 70-lea
an al vieții, cu riscul de a fi bănuit că am luat
în mod neprincipial startul printre cei care
vă aduc omagii pentru întreaga activitate,
permiteți-mi ca prin această succintă
prezentare să fiu totuși primul care vă
dorește sănătate și putere de muncă, pentru
că mai aveți încă multe lucruri de dus până
la capăt cu conștiinciozitatea Dvs. deprinsă
din arealul Bucovinei cu influențe nemțești.
Vă urez LA MULȚI ANI, domnule
profesor!
mai 2019
D.M. Gaftoneanu
membru fondator al Fundației Academice
„August Treboniu Laurian”
 ț

starea fiilor de mame

mama mea
este şi mama voastră şi nimeni nu ştie
am tot încercat uneori să vă spun
am jucat am cântat am jelit
am tăcut îndelung
dar N I M I C

am tot scris
am tot şters
nu am reuşit pe deplin

fiul ei a crescut
a devenit bărbat undeva departe
într-un alt fel de sat vertical
cu femeie casă şi copii scrie versuri poezii
şi alte lucruri pentru unii ciudate
de care mama lui care l-a născut era tare mândră

despre mama mea ca despre mama voastră

aş fi vrut să scriu un rând acolo
ceva o vorbă frumoasă
să ştiţi şi voi cât de mult am iubit-o
dar nu am avut cuvintele potrivite niciodată

mama mea
care m-a născut
pe care eu am iubit-o enorm
cum iubiţi şi voi mamele voastre şi nu spuneţi nimănui
mama mea care m-a născut într-o zi a murit
a urcat la cer şi m-a lăsat singur

iartă-mă
mamă a mea
care m-ai născut
că iubirea mea pentru tine
nu a încăput în toată viaţa
că iubirea mea pentru tine
nu a încăput în toată moartea
nu a încăput nici chiar în cuvinte potrivite pe hârtie
deşi am scris despre toate femeile pe care
le-am iubit

56
scriu
astăzi
târziu aceste câteva rânduri
pentru mama mea şi mamele voastre
ca despre iubitele noastre celeste
ca despre muierile noastre amantele noastre eterne
în care toţi bărbaţii din lume
îşi caută cu înfrigurare mama

mamă a mea
care m-ai născut
îngerul meu din cer fără nume
te iubesc până dincolo de mormânt viaţa
dragostea mea
frumoasa mea durere
nici o femeie din lumea asta nu te poate pe tine ţie reda!

uliţa nimănui

anno domine

undeva în europa de sud-est primăvara

ziua vederii

de la rasărit soarele ochi

numai gheorghe a lu’ dascălu’ era nedumerit
că ar fi zis
nu va dau bă pământu’ meu
nici pădurea
nici boii
că vin americanii

și anii au trecut

de unde să știe nea ghorghe săracu’

că americanii îl vânduseră pe ascuns rușilor
așa fără pic de rușine
că trebuia să treacă prin pușcărie
să dea pământu’
pădurea
și boii
ba chia să pună degetu’ ăla pe hârtie
nu și-ar fi închipuit

uite
zicea chelu’ lu’ rață
stând pe bancă la poartă cu ghorghe

57
că veniră bre americanii
ce folos zicea pe gânduri gheorghe
prea târziu pentru noi
prea târziu
și arăta cu mâna ulița goală
pe cer soarele părea că vine de la apus

mă uit
văd şi aud prin peretele zilei

din păcala făgeţelului

toate satele acestui neam sunt la fel
lucruri şi fiinţe asemănătoare arhivelor
mai mult semne şi noduri aruncate acolo pe răboj
cu ţărani dobitoace morminte blide şi acte
TOATE de-a valma au luat-o de o vreme la vale

trec
urcă prin noaptea luminii
calea fără de început şi fără de sfârşit a robilor

doar stelele cad din cer uneori în tăcere

dintr-o noapte în altă noapte
mereu şi mereu tot mai des
peste păduri peste livezi peste ape

nimeni pe afară pe aproape prin vecini ca să vadă

cât e de târziu cât de frumos cât de departe

doamne
nici un război
şi o mie de păci în patria fără frontiere
acolo unde doar bătrânii au rămas
undeva pe la porţi
numere si litere negre pe cruci albe de sare

niciunrăspunslacântatulcocoşului
înogradapragului

amintiri singure decupate din albumul de familie

fiii şi fiicele unor alese dezmoşteniri
drumuri de piatră cu opincile-n spate
printr-o europă străină
ciudată
după o revoluţie ratată
înalţă la paris londra madrid sau roma
monumentul acela promis mereu românilor

58
anno domine

undeva în ţara mea la ţară primăvara

când pomii din livadă urcă-n cer şi iau foc
m-am pomenit ziua-n amiaza mare vorbindu-VĂ singur!

mura lu’ ghioc

la râpa galbenă
sub pădure
la mura lu’ ghioc
cântecu’ era bolborosit
era purtat pe sus rotocol deasupra
în oala de lut cu tămâie și cărbunii aprinși
în jurul mesei cu trei picioare
și apoi aruncat în larg
de trei ori
în trei părți
pe gârla vezii la vale

doamne ajută și apără

zicea nilă știrbu’ fătălău’
ajuns la mura
să-i zică
să vadă ceva ocolo de însurătoare
că rămăsăse cuc târziu pe vale stingher

spurcat
întors de la țâță
speriat de vedenii
ochi dedeochi apucat icoană întoarsă
durere oase încâlcite mâini și picioare
mura le lua pe rând pe toate cu mâna
de pleca omu’ acasă împăcat

ziceau unii
că mura lucrează cu morții
ziceau alții că lucrează cu sarsailă cu necuratu’
cu strigoii cu moroii
ce mai
numai moașa lina lu’ streche lăuza
zicea că mura săraca
se născuse cu o tichie albă pe cap

vorbele umblau
pe deal ca pe vale
că știe

59
că drege
că leagă și dezleagă
vorbele plecau singure
vorbele veneau cu lume multă la poartă

mura descânta fericită

câte-n lună și-n stele
pe îndelete
pentru toți cei veniți
pentru toți cei plecați
pentru o sită plină de mălai băutură sau bani
cântecu’ bolborosit în noapte
prindea luna plină pe cer

de deochi
de farmece
de aplecare
de fată bătrână
de fată mare
de cununie și dezlegare
citea în cărți dădea în bobi
vedea pentru toți în ghioc viitorul

din morți
sufletu’ cobora și urca în oglinda apei
din strachina plină peste vatră
chipul celor plecați peste chipul celor vii

lina lu’ prună

zic
să nu iau vorba din gura nimănui
și să nu uit

singura femeie
care intra în cârciuma lu’ dumitru
era lina
bea hotărât la botu’ calului o cinzeacă dublă
și pentru acasă o litră pururoasă de țuică

pe drum
cer soare sau lună plină
înghițitură după înghițitură
gâtul litrei
hip hop
număra pașii mici în sărbătoare

60
lina lu’ prună
cât era linia de lată pe ulița noastră
o ținea ghem
șnur și funie
catarg
mâinile lungi grele în poale pe margine
o adunau grăbită la vale
o îndemau ușor ușor la deal

ține-o drept fă
zicea țăcălie a lu’ mutu’ uncheșu’
stând în cur pe bancă la poartă
că mă dor ochii bre
ce dumnezeu
și noi asta nu înțelegeam

floare de cânepă arsă

dând în copt neculeasă pe deal
cu miros de prună afumată
lina era vorba vorbită prin sat

multă vreme
bețivu’ pentru mine
a rămas lina lu’ prună
femeia frumoasă
care vorbește cântă râde și plânge singură pe uliță
care vine din urmă și nu se mai termină!

Memorialul Ipotești - Lacul cu nuferi

61
 Rememorări
este ani au apărut şi vor mai fi
P discuţii, dispute în ceea ce priveşte
evenimentele care s-au produs în ţară,
dar şi în fiecare localitate, familie, începând
cu acel decembrie tumultuos, însângerat din
anul 1989, când, coincidenţă, cu două
veacuri în urmă, s-a produs o mare zguduire
istorică, dar în altă parte a Europei, în Franţa
cea sătulă de absolutismul monarhic.
De data aceasta, în centrul şi estul
bătrânului continent, oamenii erau sătui de
totalitarismul modelului socialist, importat
de la sovietici.
Fiecare din noi, ca individ, familie,
colectivitate, am trăit acele momente, avem
propriile amintiri şi concluzii, idei. Firește,
subiective! Care pot fi acceptate sau
contrazise.
Am fost atunci şi am rămas, ca profesie,
jurnalist, adică observator mai avizat şi un
fel de cronicar plasat mai în miezul
evenimentelor la nivelul oraşului, a judeţului
în care m-am născut şi trăiesc.
Au trecut suficienţi ani de atunci ca
amintirile, gândurile, ideile să se cristalizeze
mai bine, să prindă contururi în alte
perspective. Memoria ne ajută, dar odată cu
trecerea timpului ne poate fi de folos, sau
din contra. De aceea am considerat că a sosit
momentul de a mă confesa în scris,
rememorând acea perioadă, depunând şi
aceste mărturii, fireşte subiective, despre
acele evenimente oricum le-am spune:
revoltă, revoluţie, lovitură de stat, amestec
străin, neo-cripto-comunism, înşelătorie...?!
Un imbold l-a reprezentat parcurgerea
celor scrise de cel care, poate caz unic în
România acelui timp, a fost liderul
necontestat al valului nou produs şi în
Botoşani, adică profesorul Petrea Curcă.
Volumul simplu intitulat „Revoluţia la
Botoşani”, apărut la editura locală „Litera”,
în 2016, redactat împreună cu soţia sa,
62
profesoara, tot de filosofie, Georgeta Curcă,
reprezintă reflecţiile lor, mai mult ideatice,
despre acele dramatice zile şi luni, cât şi
ceea ce a urmat.
Mi-am propus în paginile ce urmează să
surprind mai mult, ca istoric şi reporter de
profesie, mai mult fapte, oameni pe care i-
am întâlnit în acea perioadă, gândurile şi
contribuţia lor, propriile mărturii.
1989 - în pragul revoltei
Familia cu doi profesori de filosofie *
Conflicte cu secţia de propagandă a partidului
unic pentru aviz! * De la achitarea datoriilor
externe la galantare goale şi cartele * Antene
TV spre vecini şi radio pe unde scurte * Prim
secretari de import! * Rotaţia cadrelor şi
venirea celor din sud, a oltenilor * Despre noii
secretari: Georgescu, Boştină şi Băciucu * Cum
a înfruntat Petrea Curcă pe ministra adjunctă
a învăţământului? * De la secretar de partid
ales de colegi, la exclus din învăţământ *
Refuzul de a fi bibliotecar, deşi era singurul cu
doctorat în filosofie din judeţ * „Mistificări,
falsuri în acte publice” la „Centenarul
Eminescu”
Anul 1989 a fost al unor aşteptări,
presărat cu greutăţi tot mai mari, nu doar
legate de aprovizionarea cu alimente şi
servicii, de temeri şi suspiciuni, speranţe şi
deziluzii, întrebându-se, fie în gând sau prin
unele răbufniri în cercuri mai restrânse,
consolându-se adesea , savurând bancurile
cu circulaţie mare, ca unică modalitate de
refulare.
Pe profesorul Petrea Curcă, (care avea să
împlinească în 1990 o vârstă jubiliară, adică
semicentenară, născut chiar la sărbătoarea
Sfântului protector şi patronimic, 29 iunie,
Sf. Petru), l-am cunoscut personal în 1973,
când el preda ştiinţe sociale la unul din cele
două licee centenare din Botoşani. La cel
înfiinţat în anul Unirii Principatelor, 1859,
(fost de băieţi şi care poartă din 1885,
numele ilustrului cărturar transilvănean
August Treboniu Laurian, fost ministru al
instrucţiunii în domnia lui Al.I.Cuza, care a
trecut la cele veşnice atunci când a fost gata
clădirea cea nouă a liceului botoşănean),
avea catedra soţia sa, Georgeta, botoşăneană
get-beget (născută Azamfirei).
Profesorul Petrea, singurul atunci doctor
în filosofie din judeţ, preda la fostul liceu de
fete, botezat cu numele primei regine, soţia
lui Carol I, care semna ca scriitoare, Carmen
Silva. După instaurarea noii orânduiri –
socialiste, numele i-a fost schimbat, cu cel al
Poetului Naţional, născut în Botoşani, adică
Mihai Eminescu. Să-l fi schimbat din nou,
ca în alte locuri? Nu se mai putea. Deoarece
nu erau suficiente ore în catedra Profesorului
i s-au dat în completare ore şi la alt liceu, cel
Pedagogic, înfiinţat odată cu reapariţia
judeţelor, adică în 1968, purtând mai apoi
numele altui geniu născut în Botoşani –
Nicolae Iorga.
Profesorul avea încă de atunci dispute cu
cei care controlau ideologic sistemul de
învăţământ şi educaţie, adică secţia de
propagandă a judeţenei P.C.R., cât şi a
Inspectoratului Judeţean. Ca profesor de
ştiinţe sociale, în fiecare început de an şcolar
trebuia să primeşti avizul secţiei de
propagandă ca să poţi preda în continuare la
catedră, chiar dacă erai titular. Ceea ce nu se
întâmpla la celelalte discipline.
Cunoscând bine diversele ideologii de-a
lungul istoriei, dar şi clasicii marxism-
leninismului, înscriindu-se şi la doctorat la
Universitatea ieşeană, a cărui absolvent, şef
de promoţie a fost în 1968, Petrea Curcă s-a
întors, predând la Botoşani la cele două licee
vechi, cu entuziasmul tinereţii, dar şi
deschiderile care au avut loc după
condamnarea intervenţiei din Cehoslovacia.
Treptat, a intrat în conflicte cu
propagandiştii oficiali ai judeţenei, în special
63
tov. Andrei Cardaş şi el director, dar în
istorie, nu la Universitate, ci la şcoala de
partid „Ştefan Gheorghiu”.
Ca urmare, în anul şcolar 1973-1974 nu a
mai primit aprobarea de a mai preda ştiinţe
social-politice, ci doar logica – formală!
Atunci erau prea puţini astfel de
specialişti, s-au deschis repede alte licee, de
la cele 2 la 12 şi existau tot mai multe
catedre. În plus, Petrea Curcă a fost acceptat
la doctorat la Alma Mater din Iaşi înainte de
a se introduce obligativitatea avizului din
partea Judeţenei P.C.R. Acolo, în 1978, avea
să-şi susţină cu brio teza cu titlul „Teoria
determinismului în sociologia românească –
1900-1940 – momente şi sinteze,
epistemologie macrosociologică”, tipărită în
volum abia în 2006, la editura locală
„Quadrat” (mi-a oferit-o cu dedicaţie după
apariţie: „Cu simpatie şi preţuire lui
Corneliu Filip – om deosebit şi prieten
constant, de la Petrică Curcă, Botoşani, 18
iulie 2006”).
Era un profesor apreciat şi de elevi,
apropiat de ei, dar exigent, cu o combinaţie
de limbaj specific materiilor pe care le
preda, dar şi dialoguri deschise, pe înţelesul
lor, interesându-se de locurile de unde sunt.
Deşi cei de la secţia de propagandă sau
Inspectoratul Şcolar îl considerau ca un
profesor mai incomod, totuşi au fost nevoiţi
să-l folosească în cursurile de perfecționare
a cadrelor de conducere din întreprinderi şi
instituţii de bază ale municipiului, acea
Universitate politică şi de conducere, cum
era pompos numită.
Ne-am întâlnit întâmplător în acea
perioadă, după 1975 când renunţasem
definitiv în a mai preda în învăţământ. Era
mulţumit de cursuri, de discuţiile pe care le
purta cu acei socialişti, iar aprecierea, aveam
să aflu de la unii dintre ei, reciprocă. Dacă
el, lectorul, deschidea discuţii despre
realităţi, despre piedici în realizarea
„obiectivelor” mereu trasate, atunci veneau
şi ei cu fapte concrete de la locurile de
activitate.
În fond, viaţa sa pendula între orele de la
cele două licee: Pedagogic şi „Eminescu” şi
familie, cei doi feciori fiind atunci în
formare. Cursurile la acea Universitate de
partid erau ceva în plus, care-i dădea o mai
concretă percepere a realităţii economice şi
social-politice la nivel micro, a celor ce se
întâmplau în urbea în care trăia.
* Botoşanii deveniseră un fel de loc de
* *
Anul 1989 a fost mai tensionat ca
niciodată, plin de speranţe şi deziluzii.
În primăvară, după ce Ceauşescu a vorbit
despre achitarea tuturor datoriilor externe,
cred că fiecare dintre noi, mai optimişti, am
sperat că se vor umple din nou galantarele şi
cartelele pentru alimente vor dispărea ca un
vis urât. Dar nu s-a întâmplat nimic. Lumea
fremăta, se „restructura” în jurul nostru, doar
la noi se „dezbăteau”, la toate nivelele
„documentele” pentru Congresul al XIV-lea,
iar toate rezoluţiile „votate entuziast” la
finalul lor, prevedeau realegerea tovarăşului.
A câta oară?
Dacă la începuturi, adică după 1968, când
atitudinea curajoasă a României de a
condamna din start intervenţia celorlalte
state membre ale Tratatului de la Varşovia
pentru a înăbuşi acea deschidere, „socialism
cu faţă umană” sau „Primăvara de la Praga”,
Ceauşescu a strâns în jurul său pe marea
majoritate a românilor, chiar şi pe cei care
până atunci erau anticomunişti (ex: cazurile
scriitorilor Nicolae Breban sau Paul Goma).
Dar acum schimbările, numite la Kremlin,
perestroika şi glasnosti, veneau de data
aceasta chiar de la cei care deciseseră
zdrobirea cursului politic iniţiat în
Cehoslovacia.
Mai toţi căutau informaţii, nu în mass-
media noastră oficială, care avea un singur
ton, arhicunoscut, ci ascultam, mai seară de
seară, posturile de radio străine, în special
Radio Europa Liberă şi Vocea Americii.
Aveam mai toţi antene, care de care mai
ingenioase, prin care captam emisiunile
posturilor TV de la vecinii noştri. Ţin minte
ce surpriză a fost în noaptea de Paşti 1988,
când la televiziunea sovietică a apărut o
64
secvenţă în direct, pe la miezul nopţii, dintr-
o Catedrală celebră din Moscova în care l-
am văzut pe Gorbaciov cu soţia!
Fiind corespondent al Radiodifuziunii
Române în judeţul Botoşani, eram în
contacte directe cu cei care se aflau la
conducerea municipiului şi judeţului.
„penitenţă” pentru unii demnitari de la
centru trimişi la „un capăt de ţară”. Sau,
după alţii, unde „se atârnă harta în cui!”
Nu vreau să-i fac „victime” sau să-i
disculp în vreun fel, dar însuşi primul
secretar, Iulian Ploştinaru, a ajuns la
Botoşani tocmai din celălalt capăt de ţară,
din Mehedinţi. Avea într-adevăr un limbaj
dur, de vechil, dar nu ţin minte să fi trimis
după gratii pe vreunul din cei abonaţi la
vorbele sale atât de dure (ex: ai capul cât
damigeana şi mintea cât dopul!)
În fapt, mai toţi prim-secretarii, după ce
în 1968 – Botoşanii a redevenit reşedinţă de
judeţ, au fost trimişi din sudul ţării: Gh.
Ghinea de la Galaţi (dar cu soţia de la
Păltiniş-Darabani), Petre Duminică din
Argeş, Haralambie Alexa a fost un fel de
excepţie, în sensul că era născut în judeţ, dar
s-a afirmat în Capitală, de unde ne-a fost
numit. S-a spus că era născut în comuna
Lunca din judeţ. Deci era de-al nostru! După
1990 am aflat întâmplător, când mi s-a arătat
la arhiva de stare civilă a primăriilor fostelor
judeţe Botoşani şi Dorohoi, că într-adevăr
Alexa Haralambie era născut în satul Lunca,
dar nu din judeţul Botoşani, ci satul Lunca,
plasa Herţa, fostul judeţ Dorohoi, în prezent
în raionul Herţa, regiunea Cernăuţi –
Ucraina.
Nu ştiu cum a reuşit fostul Prim să treacă
această, să-i spunem mistificare, dar ştiu că
în acei ani, au avut „probleme de dosar” acei
care erau născuţi în localităţi care trecuseră
în Uniunea Sovietică. Ţin bine minte cazul
distinsului arhivist Ştefan Cervatiuc, care nu
a fost promovat ca director al Arhivelor pe
motiv că era originar de peste Prut!?
Era atunci aşa zisa politică a rotirii
cadrelor de conducere. Circula şi bancul-
povaţă: să tot scuturi sacul ca şoarecii să nu
aibă timp să-l roadă! Cu alte cuvinte să nu-şi
prindă rădăcini şi să intre în relaţii prea
strânse cu localnicii, cu găştile lor.
Ploştinaru a venit cu o întreagă garnitură
de „sudişti”, de „olteni”, deşi el era din
Mehedinţi, adică din apropiere. Ca secretar
pe probleme de agricultură a venit
Georgescu, un fost cercetător în domeniu,
dar care probabil era pentru prima dată în
această parte de ţară. Şi el încerca să tune şi
fulgere, dar nu reuşea să ajungă la
performanţele lui Ploştinaru. Norocul
acestuia că a fost „rotit” la timp. La sfârşitul
lui iunie 1989 botoşănenii au aflat de la
radio şi în ziua următoare din „Scânteia” şi
„Clopotul” local, că Iulian Ploştinaru a fost
schimbat din funcţie „primind noi
însărcinări”.
Fostul, la începutul ascensiunii sale, prin
anii ’50, lăcătuş mecanic, Ploştinaru a avut
noroc, că dacă mai era la Botoşani pe 22
decembrie 1989, ar fi fost, poate, linşat de
mulţime. Oricum, la începutul lui 1990, un
grup de botoşăneni, majoritatea constructori,
au plecat în căutarea sa şi l-au dat în
judecată. Ce s-a mai întâmplat după, nu mai
cunosc?!
Doi dintre adjuncţii lui Ploştinaru,
preluaţi de succesoarea lui, Elena Nae, au
rămas pentru localnici cu percepţii diferite în
timp. Mă refer la Constantin Boştină, care a
venit în 1986 ca secretar cu probleme
economice. Se considera atunci că era un fel
de exil, că nu l-ar fi plăcut Tovarăşa, deşi a
fost din facultate, la A.S., preşedinte al
Uniunii Studenţilor Comunişti (1973-1975),
apoi preşedinte al Consiliului Naţional al
Organizaţiei Pionierilor (până în 1980, când
a fost înlocuit cu nora lui, Tovarăşa Poliana
Cristescu, preferată de ea, dar nu şi de fiul
Nicu). A urmat alţi 6 ani ca adjunct de
ministru, iar în 1986 a ajuns la Botoşani.
A impresionat prin stilul său manierat,
ţinuta impecabilă, în contrast cu cea a lui
Ploştinaru. Ca şi ceilalţi nou veniţi, deşi au
primit apartamente confortabile, şi-au lăsat
65
familiile în Capitală. Nu ştiau încotro vor
mai fi rotiţi?! Era dintre cei tineri şi doxaţi,
cum se spunea, cu doctorat în probleme de
comerţ exterior.
L-am întâlnit în ziua, în noaptea care a
schimbat atâtea destine: 22 decembrie 1989.
Era printre cei care se agitau pe culoare şi
sala mare a Palatului Administrativ, atunci
sediu al judeţenei de partid. S-a pus la
dispoziţia revoluţionarilor şi nu am văzut pe
nimeni să-l conteste, inclusiv conducători de
întreprinderi, alţi ingineri. În fapt, toţi cei
care au fost găsiţi la prânz în sediu, au
devenit „ostatici ai valului”, a celor care au
intrat, fără ca cineva să li se opună.
Deşi avusese atâtea funcţii politice se
considera, o spunea atunci, că a fost
ostracizat de tovarăşa. Era şi el un fel de
dizident, cum au apărut atunci, dar în
special, imediat după. Să-i spunem că a fost
un „tehnocrat”, un specialist în probleme
economice şi organizatorice. Şi totuşi, a
rămas şi după 1990. Ţin minte că imediat
după Anul Nou a fost chemat la Bucureşti,
cu propunerea să facă parte din noul Guvern
condus de Petre Roman, la Ministerul
Economiei. Am fost solicitat de redactorul
şef al ziarului local „Clopotul”, (devenit
subit „Clopotul poporului”, chiar în noaptea
de 22 spre 23 decembrie), adică Gheorghe
Jaucă, să redactez un material despre
activitatea la Botoşani a lui Boştină. N-a mai
fost cazul pentru că la Bucureşti, în
„România Liberă”, jurnalistul-dizident Petre
Mihai Băcanu, a lansat seria de articole-
interogatoriu: Ce-ai făcut în ultimii 5 ani?
Oricum, Constantin Boştină a plecat
acasă la Bucureşti. Nu pe post de ministru,
ci s-a lansat ca economist, om de afaceri,
membru fondator al Asociaţiei Oamenilor de
Afaceri, în Consiliul de Administraţie al
Bursei Române de mărfuri, iar mai nou,
director general al revistei „Economistul”.
Unii botoşăneni, peste mai bine de un an
şi-au amintit de el, chiar ar fi vrut să-l invite
oficial la inaugurarea liniilor de tramvai din
municipiu, care s-au realizat la iniţiativa sa,
oraşul fiind printre puţinele din ţară care au
introdus în circulaţie „bătrânul tramvai”, mai
economic şi nepoluant.
Au trecut de atunci aproape trei decenii şi
a rămas doar pe unele planşete legarea celor
două linii prin strada N.Iorga, ca să se
formeze astfel un inel menit să lege
principalele cartiere cu Gara şi ce a mai
rămas funcţional din zona industrială?!
Alt lider, secretar cu probleme de
propagandă a fost Lazăr Băciucu. A venit tot
în 1996. Nu era un post prea comod, într-o
perioadă în care propaganda legată de
cuvântul, ideologia partidului şi gândirea
„genială a iubitului conducător şi al savantei
sale tovarăşe de luptă şi de viaţă” erau
prioritare. Totul trebuia să fie vegheat, ţinut
sub control. Iar cei care „vorbeau în front”,
„dizidenţii”, trebuiau izolaţi. Atunci nu au
fost mulţi cei care s-au manifestat deschis.
Nu mă refer la cei care spuneau bancuri,
multe savuroase, ascultau posturi străine şi
făceau comentarii în şoaptă. Ce-i drept, după
acel 22 decembrie 1989 – un fel de piatră de
hotar în istoria României, dar şi în destinele
unora dintre noi, au apărut, ca ciupercile, tot
felul de aşa zişi „dizidenţi”, care au suferit!
Dar, marea majoritate ce-au făcut? S-au
descurcat, au supravieţuit, căci, să nu uităm,
cum a făcut propaganda post decembristă, că
s-a trăit în socialism dar în beznă şi frig, cu
galantare goale, cozi interminabile. Au fost,
e drept, în special în ultimii ani ai dictaturii
soţilor Ceauşescu, dar uităm accesul la
studii, calificări, concediile la munte şi
Mare, apartamentele, locurile de muncă
garantate...
Cititorii vor spune că am fost un
nomenclaturist, un profitor al regimului
socialist şi de aceea scriu astfel despre acea
perioadă... că am fost un lăudător, am vorbit
în transmisiile de la Radio Bucureşti şi Iaşi,
numai de bine, despre „măreţele realizări din
întrecerea socialistă, potrivit indicaţiilor”.
Dar, poate cineva să conteste faptul că
atunci se muncea, construia, se primeau
salarii şi premii, nu şi ajutoare sociale!!
66
Da, profesorul Petrea Curcă a fost un
dizident adevărat. A riscat totul pentru ideile
sale. În primul rând locul de muncă pentru el
şi soţia sa, care era tot profesor de ştiinţe
sociale şi putea să rămână şi dânsa fără
catedră. În plus, aveau doi băieţi aflaţi în
anii de studii. Regimul, sistemul l-a
promovat, dar l-a şi avertizat. Să nu uităm că
în 1974 a fost silit să predea doar logica, nu
şi ştiinţele social-politice, adică filosofie,
economie politică, cunoştinţe social-politice
şi socialism ştiinţific.
A fost ales, în septembrie 1989 secretar
de partid de colegii de la Liceul Pedagogic,
deşi se ştia că este un om cu opinii ferme,
bine argumentate. Intuia că lumea din jurul
României este în schimbare tot mai
accelerată. Ideile lui Gorbaciov mişcau
istoria, realităţile, odată cu venirea la
Kremlin a unui lider nou şi tânăr, care nu a
mai prins revoluţia bolşevică şi Marele
Război.
Nu am fost la curent atunci cu şicanele la
care era supus, discuţiile, confruntările cu
cei de la Securitate, nici faptul că a fost ales
secretar de partid la Pedagogic. Era la
început de noiembrie, mai precis pe 4, în
acea perioadă dinaintea Congresului al XIV-
lea al partidului, (care avea să fie şi ultimul).
Era o „mobilizare generală”, un „vot
unanim” pentru „realegerea tovarăşului”,
deşi se mai nutrea speranţa că el va ceda
conducerea fiului, Nicuşor, pe care l-a trimis
la Sibiu ca prim-secretar, probabil spre a
acumula experienţă în conducere.
În fapt, în celelalte state socialiste, foştii
lideri au fost treptat înlocuiţi cu noi nume.
Doar la noi, în România, totul rămânea „pe
vechi”, cum spuneau fraţii noştri de peste
Prut, la care ne uitam la televiziunea lor,
chiar dacă mai mult se vorbea ruseşte, dar
şi... moldoveneşte!
Am trăit, noi cei din Moldova de
dincoace de Prutul-hotar, am aplaudat şi
lăcrimat în faţa televizoarelor când s-au
votat la Chişinău legile privind limba şi
grafia. La noi, totul rămânea „pe vechi”.
 La Casa de cultură a sindicatelor era
convocată o mare adunare, o Conferinţă a
secretarilor de partid, a profesorilor de
ştiinţe sociale la care se „dezbăteau”
documentele care vor fi prezentate la
Congresul planificat să înceapă peste mai
puţin de trei săptămâni, adică pe 20
noiembrie.
În calitatea mea de corespondent al
Radiodifuziunii Române trebuia să informez
redacţia din Capitală despre tot ce se
întâmpla în judeţ. Bun sau rău. Erau şi ştiri,
informări de uz intern, cum a fost cea despre
cumplitul accident din 29 iulie 1986, când
un autobuz supraîncărcat, care venea de la
Suceava, cu pelerini de la moaştele Sfântului
Ioan cel Nou, din cauza unei explozii la
cauciucul din faţă, cauciuc prost reşapat, a
intrat perpendicular într-o groapă din lunca
râului Siret, murind peste 50 de persoane.
Ştirea a ajuns mai întâi la Radio Europa
Liberă, dar a fost trimisă şi de mine pe masa
şefilor din Redacţie, care n-au primit
aprobarea să fie difuzate pe post.
Eram în Botoşani doar doi corespondenţi
permanenţi salariaţi. Cel al cotidianului
„Scânteia”, care era însă salarizat de
Judeţeana de partid şi-şi avea biroul în
Sediu. Eu eram mai avantajat: am propus la
şefii mei din Bucureşti, de unde primeam
prin mandat poştal salariu, să am biroul
acasă, eu suportând toate cheltuielile, de
chirie şi întreţinere, care, la alţi
corespondenţi erau plătite de la Centru.
Sub pretext că trebuie să telefonez
operativ la Bucureşti ştirile, veneam mai din
vreme la tot felul de şedinţe plenare spre a
afla ştiri, eventual face interviuri, după care
plecam. Prietenilor buni le spuneam că am
tot felul de „certificate medicale” prin care
mi se recomanda să nu pierd timpul în astfel
de „evenimente”.
Am intrat în sala mare a Casei
Sindicatelor care era plină. Se făceau
ultimele pregătiri înainte de a începe. Mă
interesa, cu prioritate, cine era în prezidiu, în
special oaspeţi. Trebuiau să fie în „capul
ştirii”.
67
Profesorul Petrea Curcă a venit direct la
mine. Am observat că cei din preajmă se
uitau lung la noi. Nu ştiam în acele momente
de ce, ce i se întâmplase doar cu câteva zile
mai înainte?! Ceilalţi, am înţeles că îl evitau,
era deja o persoană cu care trebuia să nu mai
ai orice contact, care putea fi interpretat ca
un gest de solidarizare.
M-am apropiat apoi de doi profesori de
filosofie, cu care eram rude, veri după
mame, Georgeta Vasiliu şi Corneliu Vasiliu,
care mi-au spus pe şoptite că Profesorul a
fost scos din învăţământ în urma unei
dispute cu o tovarăşă din Minister, căreia i-a
cerut explicaţii mai ample despre dialectica
dintre democraţie şi centralism. Speriată şi
înfuriată, tovarăşa din Minister, Rada
Mocanu, a raportat incidentul, îndrăzneala,
la Cabinetul 2, iar Tovarăşa a cerut scoaterea
sa din învăţământ. Faptul s-a produs chiar în
ajun, pe 3 noiembrie 1989, când la Liceul
Pedagogic începând cu orele 18, adică după
program, toţi salariaţii, adică circa 70 de
„oameni ai muncii” instruiţi într-o Adunare
generală (nu doar a membrilor de partid), au
fost chemaţi să ia atitudine faţă de „ieşirea”
Profesorului. Despre acele momente,
Profesorul a consemnat peste timp în
volumul „Revoluţia la Botoşani”, pagina
165: „Oamenii de la Pedagogic, cu domnul
Aniţei în frunte, s-au opus dârz. Cui îi păsa
de opoziţia lor. Inchizitorul Băciucu tuna,
fulgera şi ameninţa, că are să zdrobească
cuibul de reacţionari de la acest liceu. În
jurul orei 21, Băciucu mi-a spus să părăsesc
liceul” (sublinierile aparţin autorului cărţii).
În aceeaşi zi, dar înaintea „Adunării” de
la liceu, s-a întrunit şi biroul municipal de
partid sub conducerea unuia dintre secretari,
Ioan Botoşeneanu, unde a fost destituit din
funcţia de secretar al organizaţiei de partid
de la liceu, cu motivaţia scrisă: „din
dispoziţia conducerii superioare de partid şi
de stat... pentru opiniile esprimate în
dezbaterea ideologică la care a participat în
1 noiembrie... urmează ca Ministerul
învăţământului să ia măsuri pe linie
profesională”.
 A veni şi „măsura” de la Ministerul
învăţământului semnată de însuşi ministrul
Teoreanu,iar peste doar alte 3 zile, pe 6
noiembrie. Profesorul şi-a amintit că era
acelaşi care scria şi semna, „că profesorul
Petrea Curcă nu mai poate fi profesor”, i-a
acordat cu câţiva ani în urmă titlul de
„Profesor Evidenţiat”!
Şi totuşi, de ce era agitat Profesorul şi m-
a abordat precipitat când am apărut în
imensa sală a Casei Sindicatelor cu cele 750
de locuri? Avea urgentă nevoie să ajungă la
o toaletă şi nu ştia unde se afla în imensa
construcție dată în folosinţă cu doar 6 ani
înainte! A fost un act involuntar sau calculat
de a-l invita, de a-l aduce în faţa colegilor
spre a vedea atitudinea acestora faţă de
„dizident”?!?
Dar Profesorul nu s-a lăsat, nu s-a pocăit.
A refuzat oferta făcută de a lucra în
continuare (încă nu împlinise 50 de ani) ca
bibliotecar la Biblioteca Judeţeană. Mai
mult, a depus plângere scrisă la Judecătoria
Botoşani pentru desfacere abuzivă a
contractului de muncă. Şi a rămas acasă
aşteptând să vadă ce se va mai întâmpla.
Desigur, atunci, cele întâmplate Profesorului
s-au aflat repede prin „telefonul fără fir”, în
şoaptă. Acum ar fi ajuns instantaneu pe
prima pagină şi în prime time, breaking
news!!
Deşi „inchizitorul Băciucu” i-a făcut mult
rău atunci, Profesorul Curcă nu a fost un om
răzbunător când a ajuns el în fruntea
Judeţului ca om de decizie. S-a indignat
când l-a văzut peste câțiva ani la Ipoteşti, la
Memorialul „M.Eminescu”, la braţ cu,
atunci ministru al culturii, actorul Ion
Caramitru.
Dar să nu uităm că Memorialul la
dimensiunile de astăzi, are şi meritul lui
Lazăr Băciucu. (Am aflat că a murit la
Bucureşti în 2010)
În 1989 s-a marcat centenarul „trecerii în
Eternitate a Poetului Nostru Naţional”. Dacă
pe plan Central, la Bucureşti, fiind pe prim
plan Congresul, nu i s-a acordat atenţia pe
care cu toţii o aşteptam, la Botoşani şi
Ipoteşti, a fost cinstit cum se cuvine, chiar
fără prezenţa unor ştabi de la C.C. În
68
schimb, au venit în premieră, oaspeţi dragi
de peste Prut: Grigore Vieru, Nicolae
Dabija, Leonida Lari, au concertat pe scena
teatrului „Mihai Eminescu” soţii Doina şi
Ion Aldea Teodorovici, Ion Suruceanu şi
alţii. Noi le-am luat-o înaintea celor de la
Bucureşti.
Teatrul „M. Eminescu” intrase în relaţii
cu teatrul „Luceafărul” din Chişinău. Au
fost spectacole concert în premieră în
România, nu în Capitală, ci la Botoşani,
datorită unor „nomenclaturişti” de atunci:
Lazăr Băciucu, Gh.Jaucă, Ion Ilie, Lucia
Olaru Nenati.
Înainte de Centenar s-a decis mărirea
spaţiului Memorialului, s-a construit Muzeul
nou, cu spaţii de cazare (30 de locuri). În
acte, cu complicitatea şefilor de la judeţ, s-a
scris că e vorba de un spaţiu al cooperaţiei
meşteşugăreşti cu locuinţe pentru
specialişti!! Iar la Botoşani, pentru cazarea
oaspeţilor s-a ridicat acel spaţiu nou hotelier
spre strada Unirii, dar care în documentaţie
figura drept bloc de locuinţe. Pentru astfel
de destinaţii erau ordine clare să nu se dea
aprobări. Cu astfel de „mistificări, falsuri în
acte publice”, s-au realizat acele investiţii cu
care ne mândrim.
Dar, nu pot încheia aceste mărturisiri
despre acei ani şi nomenclaturişti, fără a
aminti despre „dosarul de la Tribunal” al
Profesorului.
Fireşte că după 22 decembrie el a fost
deschis şi arătat. Până atunci nu cred că era
cineva dispus, avea curajul să-l pună pe rol?!
Dar, când a fost „desecretizat”, (ca să
folosesc o expresie acum la modă, iniţial pe
el era ca un fel de fitil cu bombă, pericol de
explozie, să-l deschizi!?) a apărut o surpriză.
Mi-a spus-o chiar Profesorul: lipsea o
semnătură, cea a inspectorului general Mihai
Matei, cel care timp de peste două decenii a
fost la conducerea învăţământului
botoşănean, cu mult tact. Se va pensiona, va
conduce un timp Organizaţia de Cruce Roşie
şi va publica mai multe volume de călătorii.
Corneliu Filip
membru fondator al Fundației Academice
„August Treboniu Laurian”
D
esfăşurată, vineri, 17 mai 2019, pe
o zi frumoasă, parcă anume
comandată după mai multe zile
anterioare, ploioase şi vijelioase în
intemperii de „cod galben”, excursia la
Botoşani, făcută la invitaţia Filialei SETIS
constituită recent acolo, s-a dovedit pe tot
parcursul acestei zile minunate o deosebită
manifestare a celor care-şi poartă cu
mândrie nedisimulată calitatea de „membru
SETIS”, Societatea Absolvenţilor Facultăţii
de Electrotehnică de la Iaşi, sub a cărei
umbrelă luminoasă a adunat an de an pe toţi
acei care au fost „ingineriţi în Lumină” în
Dulce Târgu´ Ieşilor, străvechea şi
legendara vatră a Istoriei, Ştiinţei, Tehnicii,
Culturii şi Spiritualităţii româneşti, acolo
unde la 11-14 iulie 1868 s-a aprins în
„premieră naţională” Soarele Electric!
Drumul cu mini autocarul modern a fost
o încântare pentru toţi cei 17 „setişti” care
au răspuns cu drag invitaţiei D-lui Prof. dr.
ing. Alexandru Sălceanu – preşedintele
executiv al SETIS -, oferind privelişti fugare
ale itinerarului excursiei şi o bază de discuţii
generale despre programul acestei
Instantanee de la vizitarea „Casei Memoriale Nicolae Iorga”
Vizitarea Centrului Vechi Istoric al
Botoşanilor a prilejuit „trecerea în revistă” a
mai multor „repere” de mare interes istoric
69
binevenite iniţiative, ce a fost difuzat
fiecărui participant chiar de la urcarea în
mijlocul de transport. Nota bene: pe
deasupra, a mai fost distribuit şi interesantul
album monografic „Botoşani în mileniul
trei”, realizat de nimeni altul decât ing.
Florin Simion Egner – preşedintele noii
filiale botoşănene SETIS.
Descinderea în Botoşani s-a făcut în
parcarea Liceului „Laurian”, unde ieşenii
au fost întâmpinaţi şi salutaţi cu multă
căldură chiar de către domnul ing. Egner,
ce avea să ne fie ghidul acestei excursii de
„înfrăţire”.
Primul obiectiv din program avea să fie
vizitarea „Casei Memoriale Nicolae
Iorga”, acolo unde eruditul istoric şi-a
petrecut copilăria şi primii ani ai
învăţăturii. Explicaţiile competente ale
muzeografului George Arhip, exponatele,
piesele şi manuscrisele originale din
muzeu, au prezentat un deosebit interes
pentru cei care au venit aici pentru prima
dată. S-au făcut poze, s-au pus întrebări şi
s-au purtat interesante discuţii tematice .
şi cultural: Casa în care s-a născut Mihai
Eminescu, la 20 dec. 1849 (sic!) şi nu 15 ian.
1850, după cum se menţionează în mai toate
materialele biografice ale vieţii Poetului,
Biserica Uspenia (Adormirea Maicii
Domnului), acolo unde a fost botezat Mihai
Eminescu. Cristelniţa originală a botezului se
află în păstrare la Casa Memorială de la
Ipoteşti. Această biserică a fost ctitorită la
1552 de către Elena Despot Doamna, soţia
Repere eminesciene în Centrul istoric al Botoşanilor: Casa, Biserica Uspenia, Statuia
Vizita a continuat în Centrul Istoric vechi,
unde la tot pasul s-a putut vedea o rodnică
Renaşte Botoşaniul de odinioară
Piaţa Centrală veche este dominată de
monumentalul grup statuar: „Compania de
mitraliere maior Ignat în atac”, ca o vie
70
Domnitorului Petru Rareş. În stânga intrării
în Biserica Uspenia se află impunătoarea
statuie a Poetului, realizată, de sculptorul
Oskar Han, aceasta fiind „singurul
monument laic amplasat în curtea unui lăcaş
de cult ortodox din România”.
strădanie a edililor botoşăneni de a reda
patina şi culoarea clădirilor de altădată.
Simbolicul grup statuar
recunoştinţă adusă eroilor botoşăneni din
Primul Război Mondial care s-au jertfit la
Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, pentru România
Mare; Eroul maior Grigore Ignat, căzut la
datorie în luptele aprige de lângă Mărăşeşti,
fiind strâns legat de Botoşani prin căsătoria
sa cu localnica Geta Enăşescu.
Vizita ieşenilor, la care s-a mai adăugat şi
o familie „setistă” suceveană, a continuat
mai departe pe un itinerar de „breaslă
energetică”: ELECTROALFA, o unitate de
elită a producţiei de echipamente energetice
româneşti! La noul „Centru de cercetare şi
dezvoltare” al firmei Electroalfa am fost
întâmpinaţi cu multă bucurie de chiar
patronul „Imperiului Energetic”, ing.
Gheorghe Ciubotaru, absolvent al Facultăţii
de Electrotehnică de la Iaşi, cel care are
marele merit de a fi pornit pe cont propriu de
la „zero” şi a ajuns la un „colos” care
Vizită la Electroalfa Botoşani
După atâta „umblet” interesant, interesat
şi ostenitor, fiind trecut bine de orele
prânzului, iată, a venit şi vremea să poposim
la...Popasul Cucorăni”, faimosul „loc de
mas” al botoşănenilor, dar şi al vizitatorilor
ocazionali de prin alte părţi, veniţi la
Botoşani în „ospeţie”. Şi, într-adevăr,
ambianţa ospitalieră de aici, bucatele
preparate prezentate şi tăria specifică locului
71
performează şi se dezvoltă grandios, pe
măsura cerinţelor, fiind una dintre cele mai
productive firme energetice româneşti, bine
cunoscută şi în străinătate. Succinta
prezentare şi vizita făcută în secţiile de
cercetare şi producţie ale noului Centru,
echipate cu cele mai performante utilaje
pentru realizarea, măsurătorile şi omologarea
echipamentelor aflate pe fluxul de producţie
a impresionat vizitatorii specialişti în
domeniul energetic, prin calitatea produselor
şi profesionalismul lucrătorilor. Să
menţionăm, spre exemplificare, că
Electroalfa a echipat în întregime cu
echipamente proprii partea de 20 KV a
Staţiei de sistem 220/110/20/6 KV FAI de la
Iaşi!
au deschis un apetit pe măsură, antrenând din
plin bunadispoziţie a mesenilor înfometaţi.
Renumita ciorbă rădăuţeană, delicioasa
friptură de batal, cum şi celelalte bucate
aveau să confirme „statutul” preferenţial al
Cucorănilor.
Pozele de grup făcute la sfârşitul
„ospăţului” aveau să confirme „saţietatea”
tuturor.
 După masa copioasă de la Cucorăni,
excursia se îndreaptă firesc spre „punctul de
rezistenţă” al acesteia: „Memorialul
Ipoteşti”, aflat nu departe de aici şi care
prilejuieşte generos vizitarea „Casei
memoriale Mihai Eminescu” , a Bisericuţei
familiei Eminovici şi a Mormintelor
părinţilor şi ale celor 2 fraţi ai Poetului,
înmormântaţi la Ipoteşti, în cimitirul din
spatele casei.
Păşim firesc cu emoţie în casa care
păstrează urmele neşterse şi tăcute ale trecerii
La Casa memorială de la Ipoteşti
Pe treptele intrării în casă
72
Poetului prin ea. Totul impresionează prin
simplitate şi bun gust. Cuvintele muzeografei
Ala Sainerico îţi pătrund direct în suflet,
trezind amintirile acolo cuibărite încă din
vremea şcolii. Iar versurile eminesciene dau
năvală în vălmăşagul memoriei afective:
„Unde eşti copilărie / cu pădurea ta cu
tot?”, „Ce te legeni codrule?”, „Fiind băiet
păduri cutreieram”, „Freamăt de codru”...
Instantaneele foto luate parcă sunt şi ele
pătrunse de fiorul poeziei eminesciene.
Moment poetic eminescian, ad-hoc
 „Şi te-ai dus dulce minune
Şi-a murit iubirea noastră...
Floare-albastră, floare-albastră,
Totuşi, este trist în lume...

Cu opera-i dumnezeiască Şi dacă săvârşim păcatul

Dă seama de-un întreg popor De a-I rosti un singur vers,
Menit aici să veşnicească: Acesta ni-i certificatul
Trecut, Prezent şi Viitor! De nemurire-n Univers!

Mormântul fraţilor Iorgu şi Nicolae Mormântul părinţilor Raluca şi Gheorghe Eminovici

Cu toată „depăşirea” timpului La revedere, Botoşaniule, oraş aflat sub

„programat”, o raită la „lacul cu nuferi”
eminescian este oricând reconfortantă. Din
undele sale vălurite versurile se desprind
uşor: „Lacul codrilor albastru / Nuferi
galbeni îl încarcă / Tresărind în cercuri albe
/ El cutremură o barcă.// ...// Dar nu
vine...Singuratic / În zădar suspin şi sufăr /
Lângă lacul cel albastru / Încărcat cu flori
de nufăr.
Înserarea s-a lăsat pe nesimţite, dar
inimile zvâcneau melancolic. Ah, tinereţe...!
La Botoşani despărţirea de d-nul Egner,
gazda noastră, a fost grea şi prelungă.
oblăduirea prestigioasă şi glorioasă a celor
patru personalităţi marcante ale Neamului
Românesc: Mihai Eminescu, Nicolae Iorga,
George Enescu şi Ştefan Luchian!
Aşa s-a terminat, târziu în noapte, această
„acţiune” SETIS demnă de toată lauda!
Mihai Caba
membru fondator al Societății
profesorilor și absolvenților Facultății
de Electrotehnică din Iași - SETIS

73
Art. 1. Datele de identificare ale membrilor fondatori:…………………………….

Art. 2. Lista membrilor Comitetului de inițiativă la înființarea Asociației Academice

,,AUGUST TREBONIU LAURIAN”
1. Alexe Gabriel – scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România
2. Arbune Iulia – medic
3. Balanovici Sergiu – scriitor, doctor în istorie
4. Bălteanu Lucian – scriitor, critic de teatru
5. Chelaru Marcel – jurist
6. Cervatiuc Ștefan - scriitor, istoric
7. Ciobanu Gheorghe – economist
8. Ciulacu Nemțeanu Romeo - medic
9. Coman Cornel – cineast și producător
10. Corduneanu Constantin, academician, prof. univ. la Universitatea Arlington, Dallas
11. Cornaci Mihai – publicist, colecționar
12. Crețu Nicolae, prof. univ Iași, scriitor și critic literar
13. Egner Florin Simion – inginer, autor al unui ciclu de cărți monografice despre Botoșani
14. Filip Corneliu – scriitor, doctor în istorie, absolvent al Liceului Laurian
15. Furtună Cornel – doctor în fizică, licențiat în drept
16. Gaftoneanu Dorel – scriitor, fondator al Fundației culturale Steaua Nordului
17. Grosu Tiberiu Antonel – inginer
18. Horia Zilieru – poet
19. Hreapcă Gheorghe – epigramist
20. Huncă Mihaela – doctorand în matematică
21. Huțu Dănuț – profesor
22. Ichim Aurica – dr. în istorie, restaurator
23. Iftime Ioana – medic
24. Iordache Paul Mircea – redactor-șef Vatra Noastră Românească, absolvent Laurian
25. Lazăr George – scriitor și editor
26. Macaleți Costică – inginer
27. Manolache Ciprian – scriitor
28. Manolache Sergiu – autorul Monografiei comunei Mihai Eminescu
29. Manole Georgică – scriitor, redactor al revistei Luceafărul Botoșani
30. Mardare Sorohan – prof. univ. Iași, fizica solidului
31. Melinte Florentina Cristina – medic
32. Melniciuc Aurel – istoric și arheolog
33. Miron Radu – academician, prof. univ. Iași, matematică
34. Munteanu Corneliu – prof. univ. Iași, mecanică,
35. Nenati Lucia Olaru – eminescolog, doctor în litere, Cetățean de Onoare al mun. Botoșani
36. Olteanu Nicolae Daniel – medic

74
37. Onofrei Ioan – profesor, director Colegiu Laurian
38. Palade Laurențiu - muzicolog
39. Pârvescu Petruț - scriitor, președintele cenaclului Ion Pillat Botoșani
40. Prăjinaru Mihaela – profesor, doctor în științe, director Colegiu Laurian
41. Prodan Dănuț – scriitor, doctor în istorie, editor revista Luceafărul Botoșani
42. Rusu Mircea – prof. univ. Iași, președinte al Asoc, Foștilor Elevi ai Liceului Laurian
43. Schachter Lorin – medic
44. Sorin Stratulat – prof. univ. Iași, medicină
45. Toma Constantin – academician, biolog, absolvent al Liceului Laurian.
46. Traian Apetrei – scriitor și publicist
47. Vasilache Alexandru – scriitor, muzeograf
48. Vasilică Constantin – prof. univ. Dr. Dc. H.c., absolvent al Liceului Laurian
49. Vîntu Vasile – prof. univ., rector al Univ. Ion Ionescu de la Brad Iași
50. Zetu Irina – prof. univ. Iași, medicină.

Art. 3. Lista membrilor Asociației Academice ,,AUGUST TREBONIU LAURIAN”

1. Alexandru Zub - academician, Cetățean de Onoare al mun. Botoșani, absolvent Laurian.
2. Adăscăliței Vasile – scriitor și publicist
3. Adrian Covic – prof. univ., prorector al Univ. de Medicină Grigore T. Popa Iași
4. Andrei Gabriel Adrian – scriitor și publicist, preot parohia Roman
5. Baciu Maria – scriitor, fondator cenaclul literar Eminescu Botoșani
6. Bălăucă Artur – matematician, autor de manuale și culegeri de probleme de matematică
7. Băltuță Steliana – etnograf și publicist
8. Bîcu Vasile – scriitor, director Ziarul de Herța – Cernăuți
9. Botezatu Daniel – doctor în istorie
10. Boțu Nicolae – prof. univ. Iași, construcții
11. Caproșu Ioan – prof. univ. Iași, istoric
12. Cârlan Marius – prof. univ., genetică
13. Chelariu Delia – fondator Colegiul de medicină preuniversitar Botoșani
14. Chericheș Coriolan – editor și publicist
15. Cimpoi Mihai – academician, membru al Academiei de Științe a Moldovei, istoric literar.
16. Ciofu Tamara – medic, deputat de Botoșani
17. Ciubotaru, Ion H. – prof. univ. Iași, cercetător științific Academia Română
18. Cristea Dragoș – doctor în litere
19. Dabija Nicolae – membru al Acad. de Științe a Moldovei, membru al Academiei Române
20. Dascălu Daniel – dr. în teologie, profesor univ. la Facultatea de Teologie din Iași
21. Dănăilă Leon – academician, Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani
22. Dumistrăcel Stelian – prof univ, Academia Română – Filiala Iași
23. Ilisei Grigore – scriitor
24. Elvira Sorohan – prof. univ. Iași, filolog
25. Federovici Doina – senator de Botoșani
26. Flutur Mugurel – inginer, absolvent al Liceului Laurian
27. Holban Ioan – scriitor, absolvent al Liceului Laurian
28. Grigoraș Viorel – senator de Botoșani
29. Ion Ilie – muzicolog
30. Istrate Ion – editor, fondator Editura Agata Botoșani
31. Ișan Vasile – prof. univ. Iași, științe economice
32. Iurea Dan – inginer, multiplu inventator în domeniul tehnic

75
 33. Lungu Dan – scriitor, inițiatorul proiectului Muzeul Comunismului la Botoșani
34. Brehnescu Constantin – regizor, scenarist
35. Manole Gică - scriitor, dr. în istorie
36. Maria Covic – prof. univ Iași, medicină
37. Mircea Covic – prof. univ. Iași, medicină
38. Murariu Dumitru – academician, biolog și antropolog
39. Norina Forna – prof. univ. Iași, medicină
40. Poede George – prof. univ. Iași, Asoc. Română de Relații Internaționale și St. Europene
41. Prelipcean Bujor – prof. univ. Iași, muzicolog
42. Roșu Daniela Cristina – jurist
43. Rusu Ileana – prof. univ. Iași, medicină
44. Rusu Mina – profesor, expert Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice
45. Teletin Ana – publicist, specialist probleme socioculturale etnii
46. Teodor Dima – academician, prof. economie la Institutul Gh. Zane Iași
47. Turtureanu Nicolae – poet, absolvent al Liceului Laurian
48. Vasiliu Lucian – scriitor și editor
49. Zetu Liviu – prof. univ. Iași, medicină
50. Asociația Zona Metropolitană Botoșani, reprezentată prin președinte Portariuc Ovidiu

Art. 4.Exprimarea voinţei de asociere şi precizarea scopului propus………………

În conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, în
calitate de membri fondatori am constituit ASOCIAȚIA ACADEMICĂ “AUGUST
TREBONIU LAURIAN”, persoană juridică, fără scop patrimonial, de drept privat și de utilitate
publică…………………………………………………………………………………………..

Art. 5. Scopul Asociației……………………………………………………………………..

Asociația Academică ,, AUGUST TREBONIU LAURIAN” are drept scop de a promova
proiecte de dezvoltare locală în municipiul Botoșani, în Zona Metropolitană Botoșani și în
municipiul Iași, de a promova valorile culturale locale în municipiile Botoșani și Iași și de a
sprijini înființarea în municipiul Botoșani a unor extensii, filiale și facultăți ale învățământului
universitar de stat.

Art. 6. Denumirea Asociaţiei..............................................................................

Asocierea dintre membrii fondatori va purta denumirea de ASOCIAȚIA ACADEMICĂ
„AUGUST TREBONIU LAURIAN”.....................................................................................

Art. 7. Sediul Asociaţiei………………………………………………………………..

Sediul Asociației este în România, județul Botoșani, municipiul Botoșani, str. Petru Rareș, Nr.
77, cod poștal 710336.

Art.8. Durata de funcţionare a Asociaţiei ………………………………………......

ASOCIAȚIA ACADEMICĂ “AUGUST TREBONIU LAURIAN”, se constituie și își
desfășoară activitatea precizată în statut pe termen nelimitat..............................

Art. 9. Patrimoniul iniţial al asociaţiei.......................................................................

Asociații fondatori constituie, prin aport în numerar, activul patrimoniului Asociației, în
valoare 300,00 lei. Suma va fi depusă într-un cont separat, deschis în numele Asociației..............

76
 Art. 10. Componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi
control ale Asociaţiei……………………………………………………
a) Adunarea Generala este organul de conducere al Asociației fiind formată inițial din
totalitatea membrilor fondatori.
Atribuțiile Adunării Generale, precum și condițiile primirii ulterioare de noi membri sunt
prevăzute în Statutul Asociației.
b) Consiliul Director este organul executiv al Asociației și are următoarea componență
nominală..........................................................................................................................................
c) Cenzor, ca organ financiar al Asociației, este numită doamna BUHĂIANU ALINA –
CLAUDIA……………………………………………………………………………………….
Atribuțiile Consiliului Director sunt stabilite prin Statut.

Art.11. Persoana împuternicită de către membrii fondatori să desfăşoare procedura de

dobândire a personalităţii juridice a Asociației este doamna Roșu Daniela-Cristina, cetățean
român, domiciliată în Botoșani.

Art. 12. Modificarea sau completarea actului constitutiv se face în formă scrisă și cu
îndeplinirea condițiilor legale de formă și fond………………………………………….

Art. 13. Prevederile prezentului act constitutiv se completează cu celelalte dispoziții legale în
vigoare…………………………………………………………………………………………….

Prezentul act constitutiv a fost redactat într-un număr de 7 (șapte) exemplare originale și
atestat la Cabinet Individual Avocat FEODOROV ANDREEA, Baroul Botoșani, astăzi data de
08.08.2016……………………………………………………………………………………….

ț ț
ș
(semnături olografe)

1. Corduneanu Constantin, academician, prof. univ. la Universitatea Arlington, Dallas

2. Rusu Mircea – prof. univ. Iași, Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani
3. Egner Florin – ing., autor ”Botoșani în mileniul al III-lea – Istorie, Cultură,
Monumente”
4. Manolache Ciprian – scriitor
5. Alexe Gabriel – scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Botoșani
6. Arbune Iulia – medic
7. Balanovici Sergiu – scriitor, doctor în istorie
8. Bălteanu Lucian – scriitor, critic de teatru
9. Chelaru Marcel – jurist
10. Cervatiuc Ștefan - scriitor, istoric
11. Ciobanu Gheorghe – economist

77
12. Ciulacu Nemțeanu Romeo - medic
13. Coman Cornel – cineast și producător
14. Cornaci Mihai – publicist, colecționar
15. Crețu Nicolae, prof. univ. Iași, scriitor și critic literar
16. Filip Corneliu – scriitor, doctor în istorie, absolvent al Liceului Laurian
17. Furtună Cornel – doctor în fizică, licențiat în drept
18. Gaftoneanu Dorel – scriitor și epigramist, fondator al Fundației culturale Steaua
Nordului Botoșani
19. Grosu Tiberiu Antonel – inginer
20. Horia Zilieru – poet
21. Hreapcă Gheorghe – epigramist
22. Huncă Mihaela – dr. științe sociale
23. Huțu Dănuț – profesor
24. Ichim Aurica – dr. în istorie, restaurator
25. Iftime Ioana – medic
26. Iordache Paul Mircea – scriitor, redactor al revistei Vatra Noastră Românească,
absolvent al Liceului Laurian
27. Lazăr George – scriitor și editor
28. Macaleți Costică – inginer
29. Manolache Sergiu – autorul Monografiei comunei Mihai Eminescu
30. Manole Georgică – scriitor, redactor al revistei Luceafărul Botoșani
31. Mardare Sorohan – prof. univ. Iași, fizica solidului
32. Melinte Florentina Cristina – medic
33. Melniciuc Aurel – istoric și arheolog
34. Miron Radu – academician, prof. univ. Iași, matematică
35. Munteanu Corneliu – prof. univ. Iași, mecanică,
36. Nenati Lucia Olaru – eminescolog, Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani
37. Olteanu Nicolae Daniel – medic
38. Onofrei Ioan – profesor, director Colegiu Laurian
39. Palade Laurențiu - muzicolog
40. Pârvescu Petruț - scriitor, președintele cenaclului Ion Pillat Botoșani
41. Prăjinaru Mihaela – profesor, doctor în științe, director Colegiu Laurian
42. Prodan Dănuț – scriitor, doctor în istorie, editor revista Luceafărul Botoșani
43. Schachter Lorin – medic
44. Sorin Stratulat – prof. univ. Iași, medicină
45. Toma Constantin – academician, biolog, absolvent al Liceului Laurian.
46. Traian Apetrei – scriitor și publicist
47. Vasilache Alexandru – scriitor, muzeograf
48. Vasilică Constantin – prof. univ., Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani,
absolvent al Liceului Laurian
49. Vîntu Vasile – prof. univ., rector al Universității de Științe Agricole și de Medicină
Veterinară Ion Ionescu de la Brad Iași
50. Zetu Irina – prof. univ. Iași, medicină
51. Zetu Liviu – prof. univ. Iași, medicină

78