Sunteți pe pagina 1din 17

CURS 1- DIGESTIV

Sub 14) MUCOASA CAVITATII BUCALE: varietati, structura, functii

Structura histologica generala la nivelul cavitatii bucale intalnim urmatoarele structuri:

1. Mucoasa orala- formata din:


a) Epiteliu pavimentos stratificat ne-, para- sau ortokeratinizat
b) Membrana bazala
c) Lamina propria: formata din tesut conjunctiv lax sau dens semiordonat

2. Submucoasa- formata din tesut conjunctiv cu glande salivare minore +/- tesut adipos
3. Musculara- formata din fibre musculare striate
4. Structuri subiacente- os, piele, mucoasa respiratorie

La nivelul cavitatii bucale, intalnim 3 varietati de mucoasa bucala:

A. Mucoasa de acoperire
Localizare:
a. obraji
b. buze
c. mucoasa alveolară
d. planşeul bucal
e. faţa ventrală a limbii
f. palatul moale

Este formata din epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat gros, asezat pe o membrana bazala; este
format din 3 straturi celulare:
 strat bazal- un singur strat de celule asezate pe lamina bazala
 strat spinos- contine cateva randuri celulare
 strat superficial
-celulele sunt asemanatoare celor de la nivelul epidermului, incluzand keratinocite, melanocite (in stratul
bazal), celule Langerhans, celule Merkel (neuroendocrine, cu citoplasma clara), limfocite intraepiteliale

Lamina propria este formata din tesut conjunctiv lax si contine vase de sange si nervi care trimit TNL
catre stratul bazal al epiteliului si catre corpusculii Meissner de la nivelul papilelor. Lamina propria de la
nivelul mucoasei de acoperire are papile rare si putin adanci, ceea ce ii permite sa urmeze miscarea
muschilor pe care este asezata (exceptie face mucoasa alveolara care are papile adanci).
Submucoasa este prezenta sub mucoasa de acoperire peste tot, cu exceptia fetei ventrale a limbii. Este
formata din tesut conjunctiv lax si contine benzi de fibre de colagen si fibre elastice care leaga mucoasa
de muschii subiacenti. De asemenea, contine glande salivare minore pe buze, limba, obraji si palat
moale (glande tubuloacinare, mucoase, seroase sau mixte). Contine vase de sange, nervi si limfatice
care reprezinta sursa plexurilor neurovasculare din lamina propria.

B. Mucoasa masticatorie
Localizare: gingii și palatul dur

Este format din epiteliu pavimentos stratificat keratinizat (palatul dur) sau parakeratinizat(gingii).
Epiteliul parakeratinizat este asemanator cu cel keratinizat, doar ca celulele din stratul superficial inca
prezinta nuclei, desi citoplasma lor se coloreaza slab cu eozina la fel ca si celulele superficiale din epiteliul
keratinizat. Nucleii celulelor parakeratinizate sunt picnotici si persista pana cand celulele superficiale se
exfoliaza. Epiteliul mucoasei masticatorii are aceleasi straturi cu cele ale epidermului (bazal, spinos,
granular, superficial) cu exceptia stratului lucidum.

Lamina propria este formata, asemanator dermului, din 2 straturi: strat papilar si strat reticular. Stratul
papilar este mai gros si este format din tesut conjunctiv lax ce formeaza papile adanci si dese; faptul ca
papilele sunt adanci si dese contribuie la imobilitatea mucoasei masticatorii, protejand-o astfel de stresul
produs de fortele de frecare si de forfecare. De asemenea, stratul papilar contine vase sangvine si nervi
care trimit TNL catre epiteliu si terminatii catre corpusculii Meissner.
Stratul reticular este format din tesut conjunctiv dens semiordonat. Fibrele de colagen ale acestui strat
se continua cu cele din periost la nivelul rafeului palatin si la nivelul gingiilor.

Submucoasa este prezenta doar la nivelul palatului dur, continand benzi groase de colagen ce se intind
intre mucoasa si osul subiacent. Anterior, contine tesut adipos, iar posterior se afla glande salivare
minore ce se continua la nivelul palatului moale.

C. Mucoasa specializata
-este dispusa pe fata dorsal a limbii, fiind implicate in detectia stimulilor gustative
-prezinta papile si muguri gustative

Sub 15) STRUCTURA HISTOLOGICA A LIMBII

Este un organ musculo-epitelial, asezat pe peretele inferior al cavitatii bucale. Muschii linguali sunt
dispusi cel mai profund, formand axul muscular al limbii. Muschii sunt atat extrinseci (au o insertie in
afara limbii), cat si intrinseci (se afla in totalitate in grosimea limbii). Musculatura striata a limbii este
asezata in fascicule dispuse in 3 straturi, fiecare avand directii perpendiculare fata de celelalte 2 acest
aranjament al fibrelor musculare confera o mare precizie miscarilor limbii, miscari ce sunt esentiale atat
pentru fonatie, cat si pentru masticatie si deglutitie. Aceasta forma de organizare a musculaturii striate
este localizata doar la nivelul limbii, facand simpla identificarea preparatului microscopic. Printre fibrele
musculare striate scheletice putem distinge si glande salivare minore sero-mucoase, celule adipoase,
numeroase vase sangvine, limfatice si terminatii nervoase.
1) Fata dorsala a limbii
Fata dorsala a limbii este impartita in 2/3 anterioare si 1/3 posterioara de un sant in forma de V numit
sulcus terminalis, al carui varf este indreptat posterior si este reprezentat de foramen cecum (vestigiu al
canalului tireoglos)

1/3 posterioara prezinta epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat ce formeaza cripte. Acest epiteliu
acopera amigdalele linguale, formate din tesut limfoid difuz si nodular ce proemina la suprafata. In
grosimea amigdalei linguale se pot intalni glande salivare minore mucoase.

2/3 anterioare ale fetei dorsale sunt acoperite de mucoasa orala specializata, care prezinta numeroase
neregularitati si proeminente cu ax conjunctiv numite papile linguale. Exista 4 varietati de papile:
 Papile filiforme
-sunt cele mai mici si cele mai numeroase la om
-sunt ascutite si acoperite de un epiteliu pluristratificat pavimentos inalt keratinizat ce NU contine
muguri gustativi au doar rol mecanic
-sunt distribuite in cele 2/3 anterioare ale fetei dorsale

 Papile fungiforme
-dispuse izolat, printre p. filiforme (pe varful si pe marginile laterale ale limbii)
-au un ax conjunctiv bogat vascularizat
-prezinta rari muguri gustativi(1-5 la nivelul suprafetei apicale)

 Papilele foliate
-sunt delimitate despicături adânci ale mucoasei, cu versanți la nivelul cărora se găsesc muguri gustativi
-sunt dispuse pe marginile laterale, în zona posterioară a limbii, fiind aliniate perpendicular pe axul lung
al limbii
-au un ax conjunctiv bogat vascularizat
-slab reprezentate la om

 Papilele circumvalate
-sunt in numar de 8-12 la nivelul sulcus terminalis, avand 0,1-0,2 cm in diametru
-sunt inconjurate de un sant profund numit vallum, la baza căruia se deschid glandele seroase von Ebner
-Conţin numeroşi muguri gustativi, pe versantul lateral (aprox 250/ papila)
-secretia salivara a glandelor von Ebner are rolul de a curata vallum-ul si de a permite astfel mugurilor
gustativi sa raspunda rapid la noi stimuli gustativi

Mugurii gustativi sunt prezenti la nivelul papilelor fungiforme, foliate si circumvalate. Pe sectiunile
histologice, acestia apar ca niste structuri ovoidale, de aprox 80x50 microni, palid colorate, dispuse in
grosimea epiteliului. La varful mugurelui gustativ, se remarca o bresa in epiteliu numita por gustativ.
Contin urmatoarele tipuri de celule:
 Celule senzoriale/neuroepiteliale: sunt cele mai numeroase celule din mugurele gustativ;
palide, groase. Acestea se intind de la lamina bazala pana la porul gustativ unde isi expun
microvilii de la polul apical. Sunt conectate intre ele sau cu celulele de sustinere prin jonctiuni
stranse dispuse in preajma polului apical. La baza, fac sinapsa cu fibre aferente ce se alatura
nervilor facial, glosofaringian sau vag. Fibrele aferente ale mugurilor gustativi formeaza in jurul
celulelor senzoriale plexuri intragemale, sub membrana bazala formeaza plexul subgemal, iar in
jurul mugurelui gustativ realizeaza plexul perigemal. Turnoverul de innoire al celulelor senzoriale
este de aprox 10 zile.

 celule de sustinere: subtiri, mai intunecate. Se intind si ele de la lamina bazala pana la porul
gustativ unde isi expun microvilii. Nu fac sinapsa cu fibre nervoase. Turnoverul lor este tot de
aprox 10 zile.

 Celule intermediare : nu au microvili

 Celule bazale: sunt celule mici localizate in partea inferioara a mugurelui gustativ. Sunt celule
stem, care regenereaza toate celelalte tipuri celulare.

In afara de fata dorsala a limbii, mugurii gustativi mai sunt localizati si la nivelul arcului palatoglos,
palatului moale, fetei posterioare a epiglotei si peretelui posterior al faringelui.

Simtul gustului: Gustul este o senzatie chimica generata de stimularea receptorilor de gust din cavitatea
bucala de catre diferite substante (numite tastanti). Omul percepe 5 gusturi: acru, sarat, dulce, amar,
umami. Celulele senzoriale sunt specializate pentru receptia unui singur gust. Gustul sarat (care este
practic gustul ionului de Na) este generat prin intrarea ionului de Na in celula gustativa prin anumite
canale membranare, ceea ce provoaca depolarizarea ei se activeaza canalele de Ca voltaj dependente,
rezultand eliberarea de neurotransmitator la nivelul sinapsei. Si in cazul gustului acru, receptorii sunt tot
canale ionice.
In cazul gusturilor dulce, amar si umami, tastantii se leaga de receptori membranari ce sunt cuplati cu
proteine G heterotrimerice. Acestea vor determina modificari metabolice la nivelul celulei senzoriale cu
scopul de a creste influxul de Ca, care va determina eliberarea neurotransmitatorului la nivelul sinapsei
cu fibra senzoriala.

In mod clasic, se afirma ca mugurii gustativi dispusi la nivelul varfului limbii detecteaza gustul dulce, cei
imediat postero-lateral de varf, gustul sarat, cei si mai postero-lateral, gustul acru, iar cei de la nivelul
papilelor circumvalate, gustul amar. Totusi, studii recente au aratat ca aceasta harta a gusturilor este
doar o varianta mult simplificata de fapt, toata suprafata limbii poate detecta toate cele 5 gusturi, insa
unele zone sunt mai sensibile la anumite gusturi.
Inervatia limbii
• Motorie: n. hipoglos (XII)

• Senzitivă generală:
▪ 2/3 anterioare – n. V
▪ 1/3 posterioară – n.IX si X
• Senzorială:
▪ 2/3 anterioare – n. VII
▪ 1/3 posterioară – n.IX si X
• Autonoma: realizeaza inervatia vaselor sangvine si a glandelor salivare sero-mucoase minore din
structura limbii. De asemenea, in grosimea limbii, se pot remarca si neuroni parasimpatici
postganglionari ce inerveaza aceste structuri.

Sub 16) DINTELE- STRUCTURA HISTOLOGICA

Omul are două dentaţii: una temporară sau deciduală şi una definitivă. Dentaţia temporară (deciduală)
este formată din 20 de dinţi, câte 10 pe fiecare arcadă dentară, sau 5 pe fiecare hemiarcadă:
- 2 incisivi centrali
- 1 canin
- doi molari
Dentaţia definitivă. În jurul vârstei de 6 ani, dinţii temporari sunt înlocuiţi treptat cu 16 dinţi definitivi pe
fiecare arcadă (sau 8 pe fiecare hemiarcadă):
- 2 incisivi centrali
- 1 canin
- 2 premolari
- 3 molari
Ca şi majoritatea mamiferelor, omul are o dentaţie heterodontă, în care dinţii au forme, mărimi şi funcţii
diferite: incisivi, canini, premolari şi molari.
Caracterele generale ale dinţilor
Toţi dinţii au aceeaşi structură de bază. Fiecare dinte are trei părţi componente: coroană, col/colet şi
rădăcină.
Coroana este acea porţiune a dintelui care este acoperită de smalţ. Ea are două porţiuni: una care apare
vizibilă (expusă) în cavitatea bucală şi se numeşte coroana clinică, alta care include si partea acoperită de
gingie şi care se numeşte coroana anatomică.
Gâtul, colul sau coletul dintelui este porţiunea care leagă coroana de rădăcina dintelui. Se descrie un
colet anatomic, reprezentat de joncţiunea smalţ-cement şi un colet clinic, reprezentat de porţiunea
situată imediat deasupra alveolei dentare şi acoperită de gingie.
Rădăcina dinţilor este porţiunea prin care dintele se implantează în alveolă. Ea poate fi unică (incisivi,
canini), dublă (premolari) sau multiplă (molari). Vârful rădăcinii se numeşte apexul dintelui şi prezintă un
orificiu, foramenul apical, prin care dintele comunică cu spaţiul peridentar. Rădăcina este acoperită de
cement, o substanţă mineralizată asemănătoare osului. Dacă se face o secţiune longitudinală prin dinte,
se poate observa:
- în centru, dintele are o mică cavitate, numită camera pulpară, a cărei formă corespunde în mare cu
forma coroanei dentare. Această cavitate se continuă în rădăcina dintelui prin canalul radicular. Canalul
radicular comunică prin foramenul apical cu ţesutul conjunctiv din jurul dintelui. Prin acest orificiu intră
şi ies din pulpă vasele şi nervii.
- de jur împrejur, camera pulpară şi canalul radicular sunt înconjurate de dentină
- la nivelul coroanei, dentina e acoperită de smalţ
- la nivelul rădăcinii, dentina e acoperită de cement.

Pulpa dentara
Pulpa sau organul pulpar, ce ocupă cavitatea centrală a dinţilor, se dezvoltă din papila dentară. Ea
păstrează unele caracteristici ale ţesutului mezenchimal din care provine, ca de exemplu aspectul stelat
al celulelor sale, unite prin prelungiri celulare fine ce formează un reticul, şi o matrice extracelulară
relativ abundentă. Este format ca orice ţesut conjunctiv din celule, fibre şi substanţă fundamentală.
Celule
 Celulele mezenchimale nediferenţiate- se crede că sunt celule multipotente, putându-se
diferenţia după necesităţi, în odontoblaste sau fibroblaste.
 Fibroblastul pulpar. Este o celulă stelată, cu numeroase prelungiri lungi şi subţiri, unite între ele
prin joncţiuni de tip gap. Ea are aceleaşi organite ca orice fibroblast, indicând că este implicat în
secreţia componentelor matricei extracelulare.
 Odontoblastele sunt dispuse sub forma unui strat intre dentina si pulpa, unite intre ele prin
jonctiuni intercelulare. Zona acelulară Weil este un spaţiu situat imediat sub odontoblaste. Ea
este traversată de fibre de colagen numite fibrele von Korf ce patrund printre odontoblaste si se
insera in matricea dentinei.
 Alte celule: limfocite, plasmocite, macrofage, eozinofile.

Substanta fundamentala este PAS+, gelatinoasa.


Fibrele din pulpă sunt fibre de colagen, care ca şi în alte ţesuturi conjunctive au rol structural şi de
susţinere. Pulpa tânără conţine si colagen de tip III.

Contine vase sangvine şi fibre nervoase din ggl. gasserian (cu ramuri în vecinătatea odontoblastelor).

Dentina
Dentina sau ivoriul este primul şi cel mai bine reprezentat ţesut mineralizat al dintelui. Ea este localizată
de jur împrejurul pulpei dentare, atât la nivelul coroanei, unde este acoperită de smalţ, cât şi la nivelul
rădăcinii dintelui, unde este acoperită de cement.
Dentina este secretată de odontoblaste, un rând de celule de origine mezenchimala, aşezate între pulpa
dentară şi dentină. Ea este produsă cu intensităţi diferite, toată viaţa. Dentina este de culoare alb-gălbuie
la tineri şi mai închisă la culoare la vârstnici. Spre deosebire de smalţ, care este dur şi friabil, dentina este
mai puţin dură şi posedă o anumită elasticitate, ce-i permite discrete deformări. Pe toată grosimea ei,
este străbătută de un sistem de tubuli, canaliculele dentinare Tomes, ce conţin o prelungire a
odontoblastului (procesul Tomes) si fibre nervoase amielinice.

Compozitia chimica
Dentina face parte din ţesuturile mineralizate ale organismului. Ea conţine aproximativ 70% substanţe
minerale (componenta anorganica) si 30% componente organice. Ea este, deci, mai puţin mineralizată
decât smalţul (96%) şi mai mult decât osul (65%). Din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice,
dentina seamănă cu ţesutul osos, de care se deosebeşte prin faptul că celulele ei nu rămân înglobate în
matrice, pe măsură ce aceasta este secretată, aşa cum rămân osteocitele.
Componenta anorganică constă în principal din cristale de hidroxiapatită care au următoarea formulă
chimică: 3Ca3 (PO4)2·Ca(OH)2
Matricea organica: 90% din substanţele organice sunt reprezentate de colagenul tip I. Restul de 10% sunt
proteine necolagenice si GAG (+apa)

Odontoblastele sunt dispuse sub forma unui strat intre dentina si pulpa, unite intre ele prin jonctiuni
intercelulare. Sunt celule cilindrice, care prezinta granule secretorii numite corpi abac. Procesele Tomes
contin microtubuli, microfilamente si granule de secretie.
Odontoblastele produc predentina (matricea organica a dentinei): o structură nemineralizată, localizată
între polul apical al odontoblastelor şi frontul de mineralizare a dentinei. Prin mineralizare ea se
transformă în dentină. Tranziţia se face brusc, la nivelul frontului de mineralizare. Mineralizarea dentinei
este urmată de depunerea unui nou strat de predentină. În felul acesta, în jurul pulpei dentare există
totdeauna un strat de predentină de aproximativ 2-6μ.

Liniile incrementale sau liniile de creştere von Ebner apar sub forma unor striaţii în dentină, cu o
direcţie paralelă cu camera pulpară şi perpendiculară pe canaliculele dentinare. Ele reflectă procesul de
creştere zilnică a dentinei.
Liniile de contur Owen sunt linii incrementale mai groase, ce se datorează unor disfuncţii în depunerea
matricei şi în mineralizarea ei. Aceste striaţii se pot obţine experimental la şobolani, prin administrarea
unui regim sărac în magneziu.
Dentina interglobulară sau spaţiile interglobulare (Czermack) se găsesc în coroana dentară, imediat sub
stratul superficial al dentinei. Sunt zone de slabă mineralizare, in care matricea organică se găseşte în
proporţie mai mare decât în restul dentinei.

Smaltul
Smalţul acoperă în totalitate suprafaţa coroanei dentare. La nivelul coroanei clinice, smalţul este expus şi
vizibil deasupra gingiei. O parte din smalţ este acoperit de gingie şi împreună cu smalţul expus acoperă
coroana dentară în întregime, formând coroana anatomică. Pe partea laterală a dinţilor, smalţul se
extinde până la joncţiunea amelo-cementară (smalţ- cement). Smalţul lipseşte la nivelul rădăcinii, care
este acoperită de cement, un material asemănător osului. Smalţul este cea mai dură substanţă a
organismului, datorită conţinutului foarte ridicat în substanţe minerale. Rolul său este de a conferi
dinţilor o suprafaţă dură, făcându-i apţi pentru masticaţie. Structura şi duritatea deosebită conferă
smalţului o anumită fragilitate ce-l predispune la fracturare. Aceasta fragilitate este contracarată de
prezenţa stratului subiacent de dentină, care-l susţine.
Smalţul din dintele matur este acelular şi dacă este îndepărtat, nu mai poate fi înlocuit.

Compozitia chimica
Aproximativ 96-98% din greutatea smalţului este reprezentată de constituenţi anorganici, minerali, iar
restul, de componenta organică şi o mică cantitate de apă.
Constituenţii anorganici ai smalţului constau în cristale de hidroxiapatită [Ca10(PO4)6(OH)2], grupate sub
formă de prisme adamantine si substanta interprismatica.
Constituentii organici: Matricea organică a smalţului este alcătuită din proteine, apă şi urme de lipide.
Este produsă de adamantoblaste (enameloblaste) în cursul histogenezei dintelui.
Poate conţine trei proteine majore, a căror structură este diferită de cea a colagenului:
 amelogeninele reprezintă 90% din proteinele totale ale smalţului în formare. Ele sunt eliminate
în cursul maturării smalţului şi locul lor este ocupat de componente anorganice.
 enamelinele sunt proteine întâlnite în smalţul matur.
 tuftelinele sunt proteine descrise mai recent şi incomplet cunoscute. Ele sunt localizate la
joncţiunea amelodentinară, în smocuri (zone de slabă mineralizare ale smalţului).

Structuri clasice ale smaltului


 Striaţiile sau liniile incrementale Retzius. Striaţiile Retzius apar ca nişte linii sau benzi maronii pe
secţiunile de dinte şlefuit. Liniile lui Retzius sunt rezultatul formării ritmice a smalţului, în care
perioade de activitate (de depunere şi mineralizare) alternează cu perioade de repaus.

 Benzile lui Hunter-Schreger sunt expresia mofologică a aranjamentului deosebit de complex al


prismelor de smalţ (sunt curbate in forma de S). Sunt vizibile pe secţiuni longitudinale ale dinţilor
demineralizaţi, examinate la microscopul optic în lumină reflectată.

 Tufele smaltului sunt zone de slaba mineralizare structuri arborescente, numite astfel datorită
asemănării lor cu smocurile de iarbă. Ele pleacă de la joncţiunea amelodentinară şi se întind pe
2/3 din grosimea smalţului.

Dintele este aşezat într-o adâncitură a osului maxilar sau mandibular, numită alveola dentară, de care
este strâns unit prin intermediul ligamentului periodontal. Totalitatea structurilor care fixează dintele în
osul mandibular sau maxilar (gingie, osul alveolar, ligament periodontal, cement), alcătuiesc parodonţiul.
Dintele împreună cu parodonţiul formează organul dentar.

Cementul
Cementul este un ţesut mineralizat ce acoperă rădăcina dinţilor. Dintre toate componentele mineralizate
ale dintelui, structura histologică a cementului seamănă cel mai mult cu a osului; se deosebeşte de os
prin faptul că este avascular şi nu are sisteme Havers. Cementul se întinde de la joncţiunea
amelocementară din regiunea coletului dentar, până la apex. Grosimea lui creşte spre apexul dintelui.
Rolul lui este de a asigura un suport pentru inserţia fibrelor de colagen din ligamentul periodontal.

Compozitia chimica
Cementul este alcătuit din 40-50% substanţe anorganice şi 50-60% substanţe organice şi apă.
Componenta anorganică (40-50%) este constituită din calciu, fosfat şi fluoruri, sub formă de cristale de
hidroxiapatită. Este interesant de menţionat faptul că cementul conţine cea mai mare cantitate de
fluoruri dintre toate ţesuturile mineralizate ale organismului.
Componenta organică (50-60%) este reprezentată de fibre de colagen de tip I şi substanţă fundamentală
(proteoglicani şi glicozaminoglicani).

Structura cementului
Examinat la microscopul optic, cementul prezintă 3 regiuni:
- cementul acelular este cementul primar. Se prezintă sub forma unui strat fin ce acoperă dentina
radiculară, începând de la coletul dentar până la apex. Are o structură fibrilară, fiind format din fibre de
colagen dispuse într-un gel matriceal.
- cementul celular este cementul secundar, care se depune în momentul în care dintele îşi începe
mişcările eruptive. Matricea lui organică este alcătuită din fibre de colagen, orientate paralel cu axul
rădăcinii. Cementul celular conţine înglobat în matricea sa, cementocite, celule ce provin din
cementoblastele producătoare de matrice organică, aşezate în nişte cavităţi numite cementoplaste. Ca şi
osteocitele, cementocitele au prelungiri citoplasmatice aşezate în canalicule.
-cementoidul: la periferie, spre ligamentul periodontal, cementul prezintă în permanenţă un strat fin de
cementoid, de-a lungul căruia sunt aşezate cementoblastele şi unde, rareori, se pot observa
cementoclaste.

Ligamentul periodontal
Ligamentul periodontal sau periodonţiul, este un ţesut conjunctiv dens, fibros, bogat vascularizat şi
inervat, ce înconjoară rădăcina dinţilor. El este situat între cement şi osul alveolar.
Este format din:
• Ţesut conjunctiv dens
– fibre colagen ce solidarizează cementul de periost (ex. Exista fibre Sharpey cu orginiea in
ligamentul periodontal ce se continua in matricea cementului; rolul cementului este de a
asigura un suport pentru insertia fibrelor Sharpey din lig. Periodontal)
– fibre oxitalanice
– fibroblaste
• Ţesut conjunctiv lax:
– grupat în insule
– bine vascularizat (asigură şi nutriţia cementului)
Mai contine si celule epiteliale grupate sub forma insulelor epiteliale Malassez.
Funcţiile ligamentului periodontal:
– ancorare, suport, mobilitate
– implicat in remodelarea osoasa
– vascularizatia sa asigura si nutriţia cementului
– propriocepţie

Alveola dentara
Este alcatuita din:
• Os alveolar
– compact: reprezinta inserţia ligamentului periodontal
– spongios
• Os de susţinere
– în profunzime
– os lamelar

Gingia- este alcatuita din mucoasa orala masticatorie (vezi sub.1)

Sub 17) STRATIGRAFIA PERETELUI TUBULUI DIGESTIV

Tubul digestiv poate fi considerat un tub muscular, căptuşit în interior cu o mucoasă a cărei structură
variază în funcţie de necesităţile funcţionale ale diferitelor zone de pe lungimea sa. De la esofag şi până
la canalul anal, tubul digestiv are acelaşi plan general de organizare, peretele său fiind format din patru
straturi distincte, care începând dinspre lumen spre exterior, sunt următoarele:
- mucoasa, care la rândul ei este constituită din epiteliul de suprafaţă, lamina propria (corion) şi
musculara mucoasei.
- submucoasa, formată din ţesut conjunctiv dens
- musculara, cu două straturi de muşchi netezi
- seroasa sau adventiţia.

1. MUCOASA
În tubul digestiv există patru tipuri de mucoase, care sunt adaptate funcţiilor specifice ale diferitelor
segmente. După funcţia lor esenţială, aceste tipuri sunt:
- mucoasa cu funcţie de protecţie, prezentă în cavitatea bucală, faringe, esofag, canal anal
- mucoasa cu funcţie secretorie, prezentă exclusiv la nivelul epiteliului de suprafaţă al stomacului, cu
rolul de a secreta un mucus protector
- mucoasa cu funcţie de absorbţie/secreţie este un tip special de mucoasă, prezent pe toată lungimea
intestinului subţire. Mucoasa de acest tip este plisată, cu proiecţii digitiforme, numite vilozităţi, între care
se găsesc glande scurte, numite cripte.
- mucoasa cu funcţie de absorbţie/protecţie, prezentă de-a lungul întregului intestin gros; unele celule
ale mucoasei sunt specializate în absorbţia apei, altele secretă mucus pentru a lubrefia şi proteja
mucoasa intestinului gros.
Cele trei componente ale mucoasei au următoarea structură de bază
 Epiteliul de suprafata la fel ca întreaga mucoasă, are structură diferită de-a lungul aparatului
digestiv, fiind adaptat la funcţiile specifice ale fiecărui segment: epiteliul stratificat pavimentos se
întâlneşte în mucoasa de protecţie, epiteliul simplu cilindric monomorf (format dintr-un singur tip
de celule) în mucoasa secretorie iar epiteliul simplu cilindric polimorf (format din mai multe tipuri
de celule) în mucoasa de absorbţie/secreţie.

 Lamina propria/corion formată dintr-un ţesut conjunctiv lax cu un aspect foarte celular
datorită unui număr important de leucocite şi alte celule (limfocite, macrofage), ce aparţin
sistemului de apărare al organismului. Ţesutul limfoid este organizat în lamina propria sub formă
de foliculi limfatici (fig.30) sau ţesut limfoid difuz, formând împreună ţesutul limfoid asociat
mucoaselor (MALT). Cele mai mari agregate limfocitare sunt plăcile Peyer din ileon, ce ocupă nu
numai lamina propria ci uneori chiar şi submucoasa ( în porţiunea de intestin situată pe partea
opusă inserţiei mezenterului). Lamina propria mai conţine glande (glandele gastrice, glandele
sau criptele Lieberkühn), vase de sânge, limfatice, terminaţii nervoase libere. Mai ales în
segmentele unde are loc absobţia, capilarele sanguine sunt de tip fenestrat, ele putând primi
astfel o mare cantitate de metaboliţi din lumenul tubului digestiv; în intestinul subţire există un
număr mare de capilare limfatice ce primesc lipidele şi proteinele absorbite.

 Musculara mucoasei delimitează mucoasa de submucoasă. Este formată din două straturi de
fibre musculare netede, unul circular intern, altul longitudinal extern. Rolul ei este de a asigura o
mişcare lină şi continuă a mucoasei, care poate fi independentă de cea a întregului tub digestiv şi
care are rolul de a:
- propulsa spre lumenul intestinal secreţiile din glandele corionului
- împiedica fenomenele obstructive
- creşte suprafaţa de contact a conţinutului intestinal cu epiteliul de suprafaţă
- limita, până la un moment dat, invazia tumorilor maligne ale epiteliului în straturile subiacente.

2. SUBMUCOASA
Submucoasa constituie ţesutul de susţinere al mucoasei. Este formată din ţesut conjunctiv moderat de
dens, care conţine vase sanguine mari, limfatice şi nervi (nervii aparţin sistemului nervos autonom şi
conţin fibre senzitive şi motorii). Se găseste de asemenea şi plexul submucos Meissner.
▪ Plexurile intramurale ale tubului digestiv se intind intre esofag si canalul anal si sunt formate din:
-ganglioni vegetativi mici (3-50 de celule: neuroni senzitivi, interneuroni, neuroni
excitatori/inhibitori)
-fibre nervoase amielinice
-celule gliale

Plexul submucos Meissner este mai bine dezvoltat in intestinul subtire si controleaza:
-activitatea secretorie a mucoasei
-activitatea muscularei mucoasei
-vasele sangvine din submucoasa

!!!Există două localizări în care submucoasa conţine glande: esofagul şi duodenul, prezenţa lor uşurând
diagnosticul de organ al acestor segmente.
3. MUSCULARA
Musculara constă din două straturi groase de muşchi netezi, unul circular intern, altul longitudinal
extern. În stomac se întâlneşte un al treilea strat cu dispoziţie oblică, iar în intestitul gros (colon), stratul
longitudinal extern, îngroşat, formează trei benzi longitudinale echidistante, teniile colonului. Între cele
două straturi musculare se găseşte o cantitate mică de ţesut conjunctiv lax, cu vase de sânge, limfatice,
precum şi plexul mienteric sau plexul Auerbach.
Spre deosebire de plexul Meissner, plexul Auerbach este bine reprezentat in tot tubul digestiv si
controleaza:
-activitatea motorie a tubului digestiv
-activitatea secretorie a tubului digestiv prin fibre care ajung in plexul submucos, vezica biliara si
pancreas

De-a lungul tractului digestiv, în anumite zone, stratul muscular circular se îngroaşă şi formează sfinctere
şi valve:
- sfincterul faringo-esofagian între faringe şi esofag
-sfincterul cardial
- sfincterul piloric situat între stomac şi duoden
- valva ileo-cecală localizată între intestinul subţire şi gros
- sfincterul anal intern din canalul anal.

4. SEROASA/ADVENTICEA
Seroasa constă dintr-un epiteliu simplu pavimentos (mezoteliu) şi o cantitate mică de ţesut conjunctiv lax
subiacent, în care se pot acumula cantităţi mari de ţesut adipos şi în care se găsesc ramuri arteriale mari
din aorta abdominala, în drumul lor spre peretele tubului digestiv. Seroasa este echivalentul peritoneului
visceral şi este prezentă doar la organele intraperitoneale.
Adventicea este prezentă în segmentele tubului digestiv care sunt extraperitoneale (exemplu: esofagul,
porţiuni din duoden, colonul ascendent şi descendent). Este formată din ţesut conjunctiv lax+ţesut
adipos, în care circulă vase şi nervi.

Sub 19) ESOFAGUL

Esofagul este un tub muscular ce face legătura între orofaringe şi stomac. El are rol de transport,
conducând alimentele nedigerate, dar fragmentate, în stomac, unde începe digestia. Transportul
alimentelor este asigurat prin deglutiţie.
La om, lungimea esofagului este de aproximativ 25 cm, începând de la cartilajul cricoid, până la
joncţiunea gastro-esofagiană.

Mucoasa
Mucoasa esofagului nu este netedă, ci prezintă numeroase plicaturări, astfel încât, pe secţiune
transversală, aspectul esofagului este stelat. Aceste plicaturări îi permit distensia în momentul trecerii
alimentelor.
Epiteliul de suprafata
Epiteliul de suprafaţă este de tip pavimentos stratificat necheratinizat, asemănător cu cel al cavităţii
bucale, format din trei straturi: stratul bazal, stratul spinos şi stratul superficial. Pe lângă cheratinocite,
care reprezintă peste 98% din populaţia celulară, epiteliul mai conţine rare melanocite, celule Merkel şi
celule Langerhans (celule prezentatoare de antigen) similare cu cele din piele.
Lamina propria
Este alcatuita dintr-un tesut conjunctiv lax sarac celular. Contactul epitelio-mezenchimal este ondulat,
datorită prezenţei unor papile inalte similare cu papilele dermice.
În porţiunea initiala si in cea terminală, conţine inconstant glande de tip mucos numite "glande cardiale
esofagiene", similare cu glandele cardiale ale stomacului. Secreta mucus neutru.

Musculara mucoasei
Este formata dintr-un strat intern circular si un strat extern longitunal (mai bine reprezentat la nivelul
esofagului). In portiunea inferioara, este mai groasa decat musculara mucoasei stomacului.

Submucoasa
Este formata din tesut conjunctiv lax cu fibre elastice, ce contine vase sangvine, limfatice si plexul
submucos Meissner. De asemenea, vasele venoase din submucoasa formeaza anastomoze porto-cave.
Submucoasa esofagului conţine glande esofagiene proprii, mucoase, compuse tubuloalveolare. Pe langa
celulele mucoase, contine rare celule seroase si oncocite. Ductul excretor este tapetat de un epiteliu
pluristratificat pavimentos nekeratinizat. Secreta mucus usor acid+ bicarbonat.

Musculara
– 1/3 superioara- fibre musculare striate
– 1/3 mijlocie- fibre musculare striate si netede
– 1/3 inferioara- fibre musculare netede
– straturi circular intern și longitudinal extern

Adventice/seroasa
Adenticea leagă esofagul de organele toracice din jur şi are structura tipică, descrisă în partea generală.
Esofagul abdominal este acoperit de seroasă (peritoneu).

Jonctiunea gastro-esofagiana
Joncţiunea gastro-esofagiană este locul în care epiteliul pavimentos stratificat necheratinizat al
esofagului (mucoasă de protecţie), se transformă brusc în epiteliul simplu cilindric al regiunii cardiale a
stomacului (mucoasă secretorie). Joncţiunea gastro-esofagiană se mai numeşte joncţiunea scuamo-
cilindrică. Ea este vizibilă macroscopic sub forma unei linii sinuoase, numită "linia Z", unde culoarea roşie
a mucoasei stomacului contrastează cu culoarea alb-cenuşie a celei esofagiene.
La nivelul joncţiunii, musculara nu formează un veritabil sfincter anatomic, ci un sfincter funcţional
(sfincterul cardial), ce împiedică refluxul conţinutului gastric în esofag.
Esofagita de reflux : este un proces inflamator al mucoasei esofagiene provocat de refluxul sucului
gastric acid în esofag. Într-o primă fază se produce o hiperplazie a epiteliului (creştere în grosime), apoi
dacă cauza nu este îndepărtată, apare metaplazia intestinală (înlocuirea epiteliului pavimentos cu un
epiteliu de tip intestinal) sau esofagul Barret. Epiteliul de tip intestinal nu este adaptat să suporte forţele
de frecare (ex. trecerea bolului alimentar) şi de aceea se ulcerează uşor. În timp, aceste zone se pot
transforma malign (adenocarcinomul esofagian).

Sub 20+21) STOMACUL

Stomacul este o porţiune dilatată, extensibilă a tubului digestiv care se întinde de la cardia, până la
sfincterul piloric. Sfincterul piloric, situat la capătul distal al stomacului, împiedică trecerea alimentelor
spre segmentele următoare ale tubului digestiv, până în momentul în care ele sunt transformate într-o
pastă groasă, semi-lichidă, numită chimul gastric.
Pentru formarea chimului, alimentele ajunse în stomac sunt fragmentate mecanic, prin contracţii
puternice ale muscularei, apoi chimic, sub acţiunea sucului gastric secretat de glandele din mucoasa
gastrică.
Rolul principal al stomacului este deci digestia mecanică şi chimică a alimentelor (+rol de rezervor). De
asemenea, are o functie secretorie endocrina datorita celulelor din SNED prezente in structura sa. In
stomac nu au loc procese de absorbţie, cu excepţia unei mici cantităţi de apă, alcool şi unele
medicamente.
Structura histologică a stomacului respectă planul general de organizare al tubului digestiv. De-a lungul
stomacului, submucoasa, musculara şi seroasa au aceeaşi structură. Mucoasa are însă aspecte diferite în
diferite regiuni, deoarece conţine glande de diferite tipuri; este impartita in 3 regiuni:
- regiunea cardiei este porţiunea situată imediat sub joncţiunea gastro-esofagiană şi conţine glandele
cardiale
- regiunea fundică si a corpului cuprinde cea mai mare parte din stomac şi conţine glandele fundice
(glandele gastrice)
- regiunea pilorică este porţiunea situată proximal de sfincterul piloric (antru+canal piloric) şi conţine
glandele pilorice

În stare de repaos, pe suprafaţa internă a stomacului se observă numeroase pliuri longitudinale (rugae),
care-i permit distensia după ingestia de alimente. Ele sunt formate din mucoasă şi submucoasă şi sunt
mai evidente în porţiunea distală a stomacului. La o examinare cu lupa, pe suprafaţa pliurilor se pot
observa multiple arii neregulate, uşor supradenivelate, despărţite între ele de mici adâncituri; acestea
sunt ariile gastrice. La o mărire şi mai mare, pe suprafaţa ariilor gastrice se observă nenumărate mici
adâncituri, care reprezintă locul de deschidere al criptelor sau foveolelor gastrice.

a) Mucoasa

 Epiteliu de acoperire
- căptuşeşte întreaga suprafaţă a stomacului; nu este perfect neted, deoarece se înfundă uşor în corion,
formând criptele (foveolele) gastrice
-structural, este un epiteliu simplu cilindric monomorf (format dintr-un singur tip de celule).
- celulele sale sunt cilindrice înalte şi conţin la polul apical, mai bombat, un număr mare de granule de
mucină, care ocupă cea mai mare parte din celulă; pe secţiunile histologice colorate cu HE, polul lor
apical apare gol, necolorat, deoarece mucina este extrasă din celulă în timpul prelucrării histologice (se
poate pune în evidenţă prin coloraţii speciale, cu albastru de toluidină sau cu PAS)
- Nucleul celulelor este situat în treimea inferioară a acesteia
-ME: la suprafaţă celulele au microvili scurţi, acoperiţi cu un strat de glicocalix; subnuclear un RER bine
dezvoltat şi un aparat Golgi voluminos, situat supranuclear

 Lamina propria
-este formata din tesut conjunctiv lax
-contine glande gastrice: simple tubulare ramificate, ce prezinta un istm, un col si o baza; sunt diferite in
functie de regiunea gastrica
-lamina propria gastrica nu contine infiltratii limfoide prezenta lor semnifica existenta unui proces
patologic (ex. Infectia cu H. pylori)
-contine si fibre musculare netede ce se desprind din stratul circular intern al muscularei mucoasei
prin contractia lor, au rolul de a facilita eliminarea produsului de secretie al glandelor

GLANDE CARDIALE
-au cripte scurte, glande lungi, sinuoase, cu lumen larg
-contin celule mucoase ce secreta mucina neutra si sialomucine
-alte tipuri celulare: celule parietale, celule secretoare de lizozim

GLANDE PILORICE
-au cripte adanci, glande scurte, sinuoase, cu lumen larg
-formate aproape in totalitate din celule mucoase produsul de secretie: mucina neutra
-mai prezinta rare celule parietale, celule secretoare de lizozim, celule mucoase ale gatului glandei
(asemanatoare celor de la glandele fundice)
-prezinta celule enteroendocrine (celulele G sunt numeroase la acest nivel)

GLANDELE FUNDICE
-au cripte scurte, glande lungi, drepte, lumen stramt; foarte abundente, facand aproape invizibil corionul
dintre ele
-sunt tapetate de un epiteliu simplu cilindric polimorf, care contine mai multe tipuri de celule:
 Celule stem: localizate la locul de contact al glandei cu cripta gastrica; sunt capabile sa se
diferentieze in toate tipurile de celule epiteliale ale stomacului!!!
 Celulele mucoase ale gatului glandei: sunt prezente la nivelul colului, fiind asemanatoare
celulelor mucoase din epiteliul de suprafata, dar sunt mai mici; secreta mucus acid
 Celulele oxintice/parietale: sunt celulele care secretă HCl şi factorul intrinsec.
- sunt mai numeroase în jumătatea superioară decât în jumătatea inferioară a glandei
- morfologic sunt celule de talie mare, piramidale (triunghiulare pe secţiuni histologice)/rotunde,
cu un nucleu rotund, situat central (pot fi si binucleate) şi cu citoplasmă puternic eozinofilă.
Dimensiunea si tinctorialitatea citoplasmei le fac uşor de diferenţiat de celelalte celule ale
epiteliului glandelor fundice!!!
- in microscopia electronică se observă foarte multe mitocondrii (responsabile de acidofilia
puternica) si că aceste celule au o foarte mare suprafaţă de contact cu lumenul, dată de
invaginaţii profunde ale membranei celulare la polul apical, ce pot ajunge chiar până la polul
bazal al celulei. Invaginaţiile sunt tapetate cu microvilozităţi, formând împreună sistemul
canalicular intracelular. În citoplasma din jurul canaliculelor se găsesc cuiburi de vezicule cu
centrul clar, delimitate de o membrană, care formează sistemul tubulovezicular aspectul celor
două structuri este diferit în repaus şi în activitate:
 în repaus, sistemul canalicular intracelular este relativ mic, microvilozităţile sunt scurte şi
rare, în vreme ce sistemul tubulovezicular este foarte bine dezvoltat
 în celulele stimulate se produce o alungire rapidă a canaliculilor, o creştere a numărului
şi lungimii microvilozităţilor, rezultând o creştere foarte mare a suprafeţei luminale a
celulei prin fuziunea veziculelor sistemului tubulovezicular cu membrana
canaliculilor(pompa H/K este “depozitata” in repaus in membrana veziculelor)

Mecanismul secreţiei acidului clorhidric. Celulele parietale conţin cantităţi mari de anhidrază
carbonică, care joacă rol esenţial în furnizarea H+ , necesari sintezei acidului clorhidric. Bioxidul
de carbon difuzează prin polul bazal al celulei, din capilarele corionului. În citoplasmă, împreună
cu apa, formează acid carbonic, reacţia fiind catalizată de anhidraza carbonică. Acidul carbonic
disociază instantaneu în ioni de H+ şi HCO3 - . Acesta din urmă reintră în sânge, iar ionul de H+
este pompat în lumenul canaliculilor de pompa H/K.
Cl este transportat din mediul extracelular in citoplasma cu ajutorul antiportului HCO3/Cl si apoi,
in lumenul stomacului, cu ajutorul canalelor de Cl, conform gradientului electrochimic. Acidul
clorhidric se formează în afara celulei.

La om, celulele parietale secretă şi factorul intrinsec, o glicoproteină ce se combină cu vitamina


B12, formă sub care această vitamină se poate absorbi în ileon. Lipsa vitaminei B12 produce
anemia pernicioasă/anemia megaloblastica Bierner. Această afecţiune apare în aclorhidie, adică
atunci când celulele parietale lipsesc din mucoasa gastrică, în gastrita atrofică.

 Celulele principale(zimogene): cele mai numeroase celule ale epiteliului glandelor fundice!!!
- au formă piramidala, cu nucleul rotund sau ovalar, situat la baza celulei
-au caracteristicile unor celule producatoare de proteine polaritate tinctoriala!!!
-secreta: pepsinogen, lipaza gastrica, renina (labfermentul)

 Celulele enteroendocrine: fac parte din sistemul neuroendocrin difuz


-secreta o mare varietate de hormoni, ce actioneaza endocrin sau paracrin pentru reglarea
secretiei si motilitatii gastrice si intestinale
-dispuse mai ales la baza glandelor fundice
-in HE sunt greu de identificat (apar evidente in coloratii imunohistochimice); in ME, pot fi
evidentiate prin localizarea granulelor de secretie in apropierea polului bazal al celulelor

celulă produs
P/D1 grelină
EC serotonină Regiunea corpului
ECL histamină
D somatostatin
A glucagon (regiunea fundică)

 Musculara mucoasei
-poate prezenta inca un strat circular extern

b) Submucoasa nu are elemente particulare (nu are glande)


c) Musculara  formata din fibre musculare netede dispuse in 3 straturi: oblic intern,
circular, longitudinal extern
d) Seroasa peritoneu