CURS 1

MICROIRIGAREA

A. Definiţii şi principii

Microirigarea este termenul care se foloseşte pentru a descrie o metodă de irigare, cu

următoarele caracteristici:
 Distribuirea apei este realizează cu jet redus
 Apa este distribuita pe o lungă perioadă de timp
 Distribuirea apei se efectuează la intervale scurte de timp
 Distribuirea apei se face în imediata apropiere sau chiar în zona ocupată de
rădăcinile plantei.
 Apa este distribuită prin intermediul unui sistem de distribuţie la o presiune joasă

Fig. 1. Dispozitive de irigare utilizate în proiectarea instalaţiilor de microirigare

Sistemul de microirigare distribuie apa în câmp prin intermediul unei reţele de

conducte principale, secundare şi laterale prevăzute cu puncte de distribuţie. Fiecare
distribuitor furnizează o cantitate de apă, nutrienţi şi alte substanţe necesare creşterii,
controlată exact, direct în zona radiculară a plantelor.
Datorită prezenţei forţelor combinate de gravitaţie şi capilaritate, apa şi nutrienţii
pătrund în sol, orientându-se spre zona radiculară a plantei. În acest mod este înlocuit imediat
necesarul de apă şi substanţe nutritive, utilizat pentru dezvoltarea plantei, în aşa fel încât
planta să nu mai ajungă la “stresul hidric”, care reduce capacitatea de creştere şi dezvoltare
optimă a plantei.
Microirigarea cuprinde sisteme de irigare care utilizează ca şi dispozitive de distribuire,
tuburi perforate, picurători, aspersoare sau miniirigatori. Cele patru tipuri generale de
dispozitive de emisie sunt ilustrate în Figura 1 şi definite în continuare.
Tuburi perforate: se întâlnesc şi sub denumirea de tuburi picurătoare cu sursă liniară,
sau de linii picurătoare în benzi. “Striptubing o tape” sunt alcătuite din tuburi necostisitoare de
plastic găurite pe lungime. Acestea sunt reprezentate prin tuburile Hardie Tape, care produc o
linie umedă continuă, fiind utilizate în culturile prăşitoare ca trestia de zahăr, tomate, căpşuni
şi bumbac (figura 2).

Fig. 2. Tuburi perforate

Picurătoare: sunt dispozitive de distribuţie de capacitate mică, confecţionate din

plastic, care distribuie apa într-un singur punct. Sistemele de picurare folosesc tuburi din
polietilenă cu diametre variabile, având picurătoare amplasate la distanţe stabilite. Sunt
utilizate în pepiniere, grădini, podgorii şi livezi. “James Hardie Irrigation” produce tuburi
Dura-Pol şi Oval Hose alături de o gamă largă de picurători, dintre care amintim : Turbo-Key
(figura 2), E-2 şi seria “America”. Ă
 a. b.
Fig. 2. Picurători Turbo-Key (a) şi diferite racorduri pentru acestea (b)

Aspersoare: funcţionează la o presiune joasă şi în general distribuie apa la o înălţime

mult mai mare, comparativ cu picurătoarele. Acestea acoperă o suprafaţă mare în comparaţie
cu tuburile perforate şi picurătoarele, apa fiind distribuită în aer sub formă de evantai, jet sau
în alte moduri (Figura 3). Având în vedere că aceste dispozitive de irigat nu sunt prevăzute cu
părţi mobile, au un jet relativ limitat. Aspersoarele sunt potrivite pentru toate tipurile de
culturi, cum ar fi : grâu, soia, bumbac, ceai, cafea, legume şi în amenajările peisagere.
Exemple de astfel de dispozitive sunt: Micro-Jet, E-Jet şi Fan-Spray.

Fig. 3. Aspersoare
 Mini-irigatoare: funcţionează la o presiune joasă la fel ca şi aspersoarele. Mini-
irigatoarele au încorporate una sau mai multe părţi mobile care permit distribuirea apei pe o
suprafaţă mai mare în comparaţie cu aspersoarele. Exemple de mini-irigatoare: Mini Flo,
Micro-Sprinklers, Browning B500.

Fig. 4. Mini-irigatoare

B. Istoric
Chiar dacă pare simplă, tehnica de microirigare, s-a perfecţionat doar în ultimii ani, din
cauza dificultăţilor apărute la identificarea materialelor potrivite şi puţin costisitoare. Începând
de la mijlocul secolului trecut diferiţi cercetători au efectuat experimente pe diferite tehnici de
irigare superficială şi subterană. Primele încercări de realizare a unui sistem de irigare
subterană au fost realizate în anul 1860 de către cercetătorii germani, care pompau în mod
simplu apa de irigat în sistemele de drenaj subteran existente. Pe parcursul anilor ’20, ’30,
cercetătorii au folosit tuburi poroase de diferite tipuri: la Universitatea din Michigan în anul
1934, profesorul O. E. Robey a construit şi experimentat un tub picurător cu pânză poroasă.
Cum s-a întâmplat de multe ori în decursul istoriei, pasul decisiv a fost realizat cazual
în anul 1935, când într-un laborator de cercetare englez a fost produsă polietilena.
Polietilena sau PE se produce, supunând la căldură şi presiune gazul etilenă monomer,
o componentă a gazului natural şi ai altor combustibili fosili. În primii ani de dezvoltare era
cunoscută doar forma de mică densitate a polietilenei (PELD sau PEBD), care era produsă la o
presiune înaltă (până la 3500 bari), având o rezistenţă excelentă la contactul cu majoritatea
produselor chimice şi proprietatea de a fi un bun izolator electric (Figura 5). Mai mult decât
atât, acest produs a fost folosit pe scară largă pentru radare în cel de-al doilea război mondial.
Polietilena de mare densitate (PEHD sau PEAD) a fost descoperită în anul 1948, fiind produsă
la o presiune joasă (20 bari), fapt care a mărit câmpul de aplicare al acesteia.

a. b.
Fig. 5. Polietilena de mică densitate PELD (a) şi de mare densitate PEHD (b)

În anul 1977 industria polietilenei s-a dezvoltat prin introducerea procesului de

obţinere a polietilenei de joasă presiune, inovaţie care reducea costul producţiei şi creşterea
calitatea răşinii de polietilenă. Dezvoltarea materialelor plastice a continuat să evolueze cu
introducerea recentă a polietilenei lineare la o foarte mică densitate (PELLD), care oferă o mai
mare rezistenţă la rupturilor. Polietilena este un material considerabil de rezistent şi flexibil, cu
o gamă largă de proprietăţi fizice, datorate dimensiunii şi dispoziţiei moleculelor de etilenă.
Firmele producătoare de polietilenă oferă răşină de polietilenă, destinată special către
producătorii de pelicule (pentru pungi, saci şi ambalaj de plastic), de tipare pentru injecţie
(pentru picurătoare, jucării, etc.) şi de forme de evacuare (BiWall, tuburi flexibile). Pentru
realizarea unui produs durabil şi economic pentru microirigare se adaugă la plasticul alb
aditivi speciali, antioxidanţi, stabilizatori şi negru de fum.
Utilizarea comercială pe scară largă a microirigării datează de la sfărşitul anilor ’60,
începutul anilor ’70, interesul cel mai mare fiind în zonele care au suferit din cauza secetei:
Australia, California meridională şi Orientului Mijlociu. În aceste zone, agricultorii au
descoperit că în majoritate cazurilor puteau creşte substanţial producţia, reducând în acelaşi
timp consumul de apă cu 25 – 50%.
C. Avantajele microirigării
Rata scăzută de administrare
Multe sisteme de microirigare sunt proiectate pentru a furniza apa cerută de o singură
plantă, având o distribuire zilnică de 12 ore sau chiar mai mult. În comparaţie cu un irigator de
volum mare sau un sistem de irigare prin brazde, care poate furniza într-o oră necesarul hidric
pentru o săptămână, microirigarea necesită o rată mică de administrare.
O rată mică de administrare a apei, înseamnă de multe ori un sistem de irigare mai
puţin costisitor şi o utilizare raţională a pompelor, filtrelor şi a instalaţiilor de conducte,
deoarece este posibilă dimensionarea acestor componente pentru a obţine un debit mic şi
utilizarea lor pentru perioade lungi de timp. Pe scurt, irigarea prin folosirea unui debit mic de
apă, înseamnă costuri minime de capital şi funcţionare.
Uniformitate în distribuirea apei
O altă caracteristică a microirigării este uniformitatea excelentă de distribuire a apei.
Irigarea hidrică uniformă implică faptul că toate plantele primesc aceeaşi cantitate de apă, fără
să existe pierderi. Uniformitatea extrem de bună a apei este posibilă datorită sistemelor de
microirigare, având ca rezultat recolte bogate şi uniforme, deoarece fiecărei plante îi este
furnizată cantitatea exactă de apă şi substanţe nutritive necesare pentru o dezvoltare optimă.
 Fig. 6. Irigare direct pe plantă
Irigarea direct pe plantă
Un avantaj al microirigării constă în faptul că apa şi fertilizanţii sunt administraţi
direct înspre rădăcinile plantelor (Figura 6). Asta înseamnă că spaţiile dintre rânduri ramân
uscate, asigurând avantaje asupra recoltării şi a celorlalte lucrări necesare în cultură, care pot fi
încetinite datorită terenului umed. Prin această metodă există posibilitatea de a reduce şi
elimina pierderile de sol, datorate eroziunii hidrice.
Controlul mediului în zona radiculară
Unul dintre aspectele importante ale microirigării este faptul că în multe cazuri se
creează un microclimat nou şi favorabil în zona radiculară, unde este menţinută o umiditatea
constantă. Acest lucru are implicaţii importante pentru cei care utilizează acest mod de irigare,
deoarece se iau în calcul necesităţile hidrice ale plantelor, toleranţa sărurilor şi controlul
asupra bolilor.
Control bun asupra bolilor
Cu toate că este greu de evaluat, rezultatele obţinute în urma cercetătorilor arată că
plantele aflate într-un regim de microirigare pot fi controlate mult mai uşor, deoarece pot fi
atent monitorizate nivelele de umiditate ale solului, ale aditivilor chimici, putându-se regla
uşor frecvenţa şi durata utilizării substanţelor. În plus, răspândirea agenţilor patogeni, care ar
putea apărea, datorită circulaţiei apei, este tot atât de puţin probabilă, având în vedere că apa
de la suprafaţă este eliminată.
Terenuri grele
Datorită microirigării, numeroase terenuri necultivate au putut fi valorificate de către
agricultori.
 Fig. 7. Sistem de microirigare pe un taluz
Sistemele de microirigare concepute adecvat pot fi utilizate în condiţii dificile de sol şi
teren (Figura 7). Un teren neregulat sau ondulat prezintă probleme de importanţă mai mică
pentru un sistem de microirigare faţă de unul tradiţional. Cu ajutorul microirigării se evită
lucrările inutile de nivelare a solului, necesare de multe ori pentru sistemele de irigare prin
rigole sau prin submersie. În anumite zone se utilizează sisteme de microirigare pe pante
abrupte, lucru imposibil sau greu de realizat pentru irigarea prin alte metode.
Soluri grele
Sistemele de microirigare au de cele mai multe ori rezultate optime în cazul solurilor
grele. Procentul scăzut de administrare furnizat de sistemul de microirigare este ideal pentru
solurile impermeabile, argiloase cu o capacitate redusă de infiltrare a apei (Figura 8).

Fig. 8. Soluri grele

De aceea este posibilă administrarea lentă a apei astfel încăt solul să absoarbă apa, făra
ca aceasta să ramână la suprafaţă. Solurile nisipoase nu pot să reţină cantităţi mari de apă. Din
această cauză, de cele mai multe ori cu sistemele tradiţionale de irigare se pierd cantităţi mari
de apă prin infiltrarea profundă. Pentru aceste soluri este ideală microirigarea, datorită
posibilităţii de a furniza culturilor cantităţi de apă frecvente.
Conservarea apei
Cum s-a putut observa deja, sistemele de microirigare sunt mult mai eficiente decât
tradiţionalele sisteme de irigat (la suprafaţă şi prin aspersiune). Acest randament ridicat este
rezultatul eliminării pierderilor de apă în timpul transportului, prin infiltraţia în fisuri şi
evapotranspiraţia din sol.
Prin utilizarea microirigării s-a observat că plantele au o dezvoltare armonioasă, chiar
dacă primesc apă doar într-o anumită porţiune a zonei radiculare, într-o cantitate net inferioară
în comparaţie cu celelalte metode de irigare.
O altă caracteristică a sistemelor de microirigare este dată de capacitatea de reglare a
cantităţii apei de distribuire, în funcţie de necesităţiile culturilor în creştere. Deoarece
necesarul hidric depinde de gradul de acoperire al terenului cu vegetaţie, acesta variază odată
cu dezvoltarea culturilor. Suprafaţa udată cu ajutorul sistemelor de microirigare este redusă
faţă de cea udată prin alte metode de irigare, reducând astfel dezvoltarea buruienilor şi
evapotranspiraţia din sol.
Administrarea eficientă a substanţelor chimice
Un sistem de microirigare admite administrarea uşoară a fertilizanţilor şi a substanţelor
chimice acolo unde este necesar, adică direct în zona radiculară. Posibilitatea aplicării
fertilizantului plantelor în mod frecvent şi direct, contribuie la o dezvoltare adecvată a
vegetaţiei. Se poate realiza un control rapid în ceea ce priveşte administrarea fertilizanţilor şi
durata de administrare a acestora, reducând astfel pierderile de substanţe nutritive. Un
randament bun este obţinut şi atunci când în sistemul de microirigare sunt introduse alte
substanţe chimice.
O bună toleranţă a salinităţii
În general microirigarea reduce sensibilitatea culturilor faţă de salinitatea apei şi a
solului, prin faptul că are capacitatea de a menţine scăzută tensiunea hidrică în zona radiculară.
Atunci când plantele absorb apa din sol, ionii sunt extraşi în mod selectiv, lasând o
concentraţie mare de sare. Acest fapt îngreunează pe viitor absorbţia apei din sol de către
plantă.
 Cu ajutorul microirigării distribuirea frecventă a apei reduce concentraţia salină
prezentă în sol, împingând sărurile la periferia zonei radiculare. Aceste săruri sunt transportate
la periferia rădăcinilor, în afara zonei umede, unde precipită. Acest proces poartă denumirea
de micropercolaţie şi împiedică verificarea combinaţiei defavorizante între salinitate şi
umiditatea redusă a solului. Astfel, cu ajutorul sistemelor de microirigare, culturile prezintă un
înalt grad de toleranţă la salinitatea din sol.
Economisire de energie
Faţă de irigarea prin aspersiune, în brazde, sau prin submersie unul dintre avantajele
majore ale microirigării este reducerea consumul de energie (pompare etc). Presiunea
operativă a unui sistem de microirigare este semnificativ redusă, în comparaţie cu un sistem de
irigare prin aspersiune, permiţând astfel economisirea de energie. Fată de celelalte sisteme, cel
prin microirigare este mult mai eficient, deoarece pentru udare se pompează mai puţină apă,
realizându-se un consum mic de energie.
Progresul în producţie
Cu ajutorul metodelor tradiţionale de irigare, plantele absorb apa din câmp, începând
cu capacitatea de câmp până la atingerea punctului de ofilire (plafonul minim de umiditate). În
acest interval de umiditate, absorbţia apei devine tot mai dificilă pentru plante, scăzând
capacitatea de consum hidric. Acestui consum hidric redus, îi corespunde o dezvoltare
nearmonioasă a plantei şi o cantitate scăzută de recoltă.
Un sistem de irigare ideal, menţine nivelul de umiditate al solului sub capacitatea de
câmp, cu scopul de a obţine o recoltă maximă. În majoritatea culturilor, creşterea producţiei
este legată de umiditatea solului menţinută la un nivel optim. În multe cazuri condiţiile
favorabile de creştere şi dezvoltare a plantei, date de către un sistem de microirigare, permit
arbuştilor fructiferi de a avea fructificaţii cu un an mai repede în comparaţie cu metodele
tradiţionale de irigare.
O mai bună calitate
Cu ajutorul microirigării calitatea recoltei se îmbunătăţeşte şi astfel creşte producţia.
Administrarea în mod lent, regulat şi uniform a substanţelor nutritive duce la o producţie
ridicată şi o maturare uniformă. Se elimină daunele şi pierderile datorate contactului cu apa a
fructelor şi frunzelor, se stopează contaminarea cu agenţi patogeni, lucru imposibil de realizat
prin sistemele tradiţionale de irigare.
 Reducerea costurilor de manoperă
Una din principalele avantaje a unui sistem de microirigare este dat de reducerea
costurilor de manipulare. Necesarul manoperei pentru microirigare este scăzut, deoarece
procentul mic de distribuire a apei, permite irigarea în mod simultan a unor zone întinse,
aceste sisteme, putând fi automatizate uşor.
Un control mai bun al culturilor
Unul alt avantaj pe care îl oferă microirigarea horticultorilor este faptul că se poate
asigura un control mult mai bun al culturilor. Ele pot să distribuie apa sau să o stopeze în
funcţie de condiţiile atmosferice, să administreze în apa de irigat o cantitate mai mare sau mai
mică de fertilizant pentru a accelera sau încetini dezvoltarea plantelor şi pot aplica pesticide,
substanţe nutritive în funcţie de necesităţile plantei.
Concluzii
În ziua de azi resursele naturale esenţiale pentru agricultură, cum ar fi: terenurile
arabile, solurile fertile şi apa potabilă continuă să scadă datorită creşterii populaţiei, extinderii
zonelor locuite în defavoarea spaţiilor verzi. Alte resurse, ca de exemplu: carburanţii, forţa de
muncă, produsele chimice agricole şi fertilizanţii, devin tot mai scumpe. Sistemele de
microirigare bine concepute şi puse în mod adecvat în funcţiune, prin utilizarea unei cantităţi
mici de apă, energie, fertilizanţi şi manoperă, contribuie la conservarea acestor resurse
preţioase, obţinându-se recolte bogate.
Milioane de hectare de teren agricol sunt pierdute anual din cauza diminuării straturilor
freatice, datorită eroziunii solului, salinităţii şi gestiuni greşite a irigaţiilor. Sistemele de
microirigarea conservă apa, reducând eroziunea solului, furnizează mai puţine săruri,
reducându-se astfel efectele daunătoare ale salinităţii pentru culturi. Aceste sisteme
îmbunătăţesc gestiunea irigării, simplificând şi consolidând exigenţele funcţionale prin crearea
unui ambient orientat spre automatizare.
În concluzie microirigarea este mai mult decât o simplă metodă de distribuire a apei,
fiind un mod de apărare globală a plantei şi a ambientului care va recompensa un proiect bun
şi o gestiune atentă, având ca rezultat o producţie mare, costuri reduse şi o calitate superioară a
recoltei.