Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
management.
Sistemul serviciilor de sănătate din România a avut o dinamică mai lentă de evoluție decât
alte sectoare, datorită inerției şi a perioadei prelungite de tranziţie de la modelul centralizat axat pe
eficacitate, la modelul descentralizat, axat pe subordonarea eficacității către eficiență. Astfel a avut
loc trecerea lentă de la un model integrat, în care majoritatea untăților de asistenţă medicală erau în
proprietate publică, sub autoritatea Ministerului Sănătăţii, cu personal angajat al statului, către un
model contractual cu finanţare în continuare predominant din fonduri publice, şi supus atent
controlului statului fiind un domeniu strategic, dar în care majoritatea furnizorilor de servicii de
sănătate, fie ei privaţi sau publici, au un grad relativ de autonomie, realizând managementul propriu,
dar încheind contracte obligatorii cu casele de asigurări de sănătate. Sistemul integrat s-a dovedit
ineficient dupa 1989, dar chiar şi în perioada anterioară, acest sistem avea lipsuri majore. În
practică, accesul liber şi egal pentru toţi cetăţenii a fost nerealizat (Mihalyi, 2004).
După 1989, au existat presiuni majore pentru schimbare, datorate calităţii slabe a
serviciilor de sănătate, subfinanţării, ineficienţei care erau de notorietate dar nerecunoscute oficial
anterior. Aeastă emulație pentru schimbare a fost greşit direcționată spre combaterea noțiunii de
unitate “de stat” cu unitatea “privată”, fapt ce a condus la un exces de unităţi medicale private, cu
dotări şi servicii medicale uneori neadecvate. Schimbarea radicală a sistemului îngrijirilor de
sănătate în România s-a produs după 1998, odată cu schimbarea mecanismului de finanţare şi
introducerea modelului de asigurări sociale de sănătate, după modelul Bismarck, similar cu ceea ce
a existat, între primul şi cel de al doilea război mondial.
Evaluarea și cuantificarea performanțelor din sistemele de sănătate în România
oscilează între accentuarea unia sau a altuia dintre criteriile de eficiență și eficacitate, fără a reuși să
echilibreze aceste criterii și să le coreleze într-un sistem de evaluare unitar aliniat la practica de
management din alte sectoare economice din România și din alte state cu tradiție în implementarea
cu succes a unor strategii de management atât eficient cât și eficace. Acest fapt se datorează
menținerii unui centralism managerial în România în contextul socio-politic al acestei țări.
În Cuba, de exemplu, speranţa de viaţă este de 76,9 ani, pe acelaşi nivel cu SUA, dar
cheltuielile pe persoană pentru asistenţa medicală sunt dintre cele mai mici din lume, circa 1/25 din
cheltuielile din SUA. Acest aspect ilustrează foarte clar conceptul de eficiență în speță în utilizarea
optimă a resurselor. (Utkarsh, 2011).
In ceea ce priveste speranta de viata si de mortalitate, Franta se claseaza in primele randuri
in cadrul UE. Cresterea cheltuielilor cu sanatatea si adancirea deficitelor securitatii
sociale,combinate cu incetinirea cresterii economice,persistenta unei rate ridicate a somajului,si
imbatrinirea populatiei constituie o preocupare majora. Sistemul francez este unul dintre cele mai
raspandite in UE. Politicile de dominatie a cheltuielilor vizeaza limitarea ofertei.
În ceea ce privește România, situată la polul opus față de Franța, așa cum se observă în tabelul
de mai jos, cam toți indicatorii de apreciere a calității sistemului de sănătate sunt marcați în roșu,
fiind considerați deficitari.Diferența între cele două sisteme este în primul rând strategia de
finanțare a sistemului de sănătate. Întrucât România nu își permite infuzia financiară în sistemul
sanitar la nivelul Franței, strategiile de management din România trebuie să includă identificarea de
soluții de finanțare alternative.
Comparând cele 2 imagini, unul care a accesat fonduri europene, și celălat nu, se constată vizibil
creșterea gradului de confort. Mai mult decât atât, aceesarea acestor fonduri a permis modernizarea
și a laboratoarelor care au putut oferi analize și investigații care să mărească gradul de precizie al
unui diagnostic.
În acest sens tratamentul a fost țintit iar speranța de viață a pacienților a crescut cu
aproximativ 10%.