Cultura si civilizatia Chinei antice.

Valoarea si amplitudinea creatiilor culturii si civilizatiei chineze impresioneaza

prin grandoarea si vechimea lor de aproape patru milenii, in spatiul geografic

imens de-a lungul marilor fluvii din Extremul Orient: Huang-Ho, Yangtze si

Zhuziang, unde prin fertilizarea tehnologica (irigatii, asanari, etc.) a acestor

bazine fluviale s-a constituit una din primele civilizatii ale antichitatii, alaturi

de cea egipteana, sumeriana-mesopotamiana si indiana. V tea cadrului

geografic ofera o mare varietate de conditii naturale si climatice specifice

zonelor muntoase, stepelor, deserturilor, campiilor fertile sau mlastinoase si

de jungla, care au contribuit la configurarea a doua centre economice legate

in nord de bazinul Fluviului Galben si in partea centrala si de sud de bazinele

fluviilor Albastru si al Perlelor.

In urma cu cca. 3-4 mii de ani i.Hr. in bazinele fluviilor din spatiul civilizatiei

chineze, oamenii s-au indeletnicit cu agricultura, vanatoarea si pescuitul,

precum si in activitati mestesugaresti de producere a ceramicii policrome si a

prelucrarii metalelor.

Dovezile arheologice evidentiaza ca in nordul Chinei, cu clima uscata si rece,

se intinde o imensa campie aluvionara foarte fertila in conditii de irigare unde

se asigura bogate culturi de mei si grau. In schimb, zona sudica a Chinei are o

clima subtropicala umeda si calda, insa cu relief accidentat, acoperit cu

paduri si regiuni mlastinoase, aici s-au cultivat, din cele mai vechi timpuri,

orezul, ceaiul si dudul pentru cresterea viermilor de matase.

Chinezii din punct de vedere etnic apartin familiei turano-mongolice,

penetrand din N-V Chinei peste populatia bastinasa de neam tartaric (Miao)

impinsa treptat, treptat spre S-V, a caror urmasi traiesc in grupuri mici intr-o

regiune muntoasa. In legatura cu directiile de raspandire si sedentarizare a

acestor populatii in China antica sunt emise diverse ipoteze. Cert ramane un

fapt de necontestat de nimeni ca prin calitatile lor umane (harnicie,

cumpatare, inventivitate, inteligenta si ospitalitate), chinezii au realizat de

timpuriu un inalt nivel de cultura si civilizatie pe acest imens teritoriu .

Capacitatea culturii si civilizatiei chineze de asimilare si integrare lenta a

culturii altor populatii (autohtone sau intrate in spatiul chinez) se explica prin

unitatea si omogenitatea ei realizata, fara indoiala, si prin caracterul

unificator al scrierii chineze. Cele 214 semne ideografice nu traduc fenomene

exprimate prin litere, aceste semne sugereaza imagini concrete, ceea ce a

facut ca ideogramele scrierii chineze sa fie adoptate si de alte popoare

asiatice care nu vorbesc limba chineza. Daca in jurul anului 1700 scrierea

chineza continea ≈ 40.000 ideograme, in dictionarul modern sunt peste

8.000, din care cca. 3.000 sunt utilizate curent in mass-media.

De-a lungul secolelor limba scrisa, artificiala si culta s-a impus ca un factor de

stabilitate istorica si culturala, iar din 1919 a fost adoptata si in scris ca limba

vorbita de marea majoritate a populatiei chineze. Ca limba monosilabica,

chineza are o gramatica simpla, fara flexiunile caracteristice altor limbi

vorbite pe glob. Cuvintele chineze sunt formate din doua sau mai multe

morfeme monosilabice care exprima sens logic conversatiei. De pilda, limba

literara chineza opereaza cu cca. 400 de monosilabe, in timp ce unele

dialecte ajung la cca. 5.000, iar cuantumul semantic al limbii chineze

depaseste 30.000 de semne semantice, care in final trebuie sa fie acoperite

de cele 400 monosilabe sonore. In prezent scrierea chineza este singura

scriere ideografica din lume folosita de peste 4.000 de ani de cca. un sfert din

populatia globului. Aceasta scriere, asa cum subliniaza O. Dramba, “s-a

dovedit apta de a exprima cele mai subtile nuante ale gandirii si

sentimentului, de a crea opere filosofice de o rara originalitate si profunzime,

precum si una din cele mai rafinate literaturi ale lumii antice si

medievale”[1].
Antologia celor mai vechi scrieri literare chineze, transmise pe cale orala, dea lungul multor secole,
este grupata in 5 opere semnificative creatiei si

intelepciunii din China antica. Astfel, Cartea Documentelor (Yi-Ying sau YiKing) cuprinde fragmente
despre fapte povestite care apartin in special

legendei, cu privire la rege si institutiile monarhiei chineze; Cartea primaverii

si a Toamnei (Shu-Jing sau Su-King), o cronica a evenimentelor istorice

(sec.VIII-I i.H.) realizata de Kong-Fuzi (confucius latinizat); Cartea Schimbarilor

este un manual de divinatie in care “semnele” sunt interpretate in raport cu

schimbarile din cadrul naturii; Cartea Ritualurilor (Li-Ki sau Li-Ji) cuprinde

texte despre normele de comportare a oamenilor la toate nivelurile sociale;

Cartea cantecelor (Ciun-Cien) este opera cea mai reprezentativa a literaturii

chineze ce contine 311 poezii din cele 3.000 selectate in opera lui Kong-Fuzi.
*

Civilizatia chineza cuprinde in dezvoltarea sa istorica mai multe perioade

marcate de diversele dinastii care si-au pus amprenta asupra organizarii

politico-statale a Chinei. Istoria chineza isi afla inceputurile sale antice in

traditia legendelor, mai mult sau mai putin fanteziste, despre personaje si

fapte de civilizatie materiala si spirituala realizate in cadrul acestei arii

geografice.

Sapaturile arheologice efectuate dau informatii cu privire la prima epoca din

istoria Chinei legata de dinastia Xia (sec. XXI i.Hr.) cand si-a facut aparitia cea

dintai organizare statala, in valea Fluviului Galben, corespunzatoare

civilizatiei neolitice specifice ceramicii negre si policolore (negru, rosu si alb)

chinezesti. Dupa cinci secole urmeaza perioada dinastiei Shang ce dureaza

pana la 1066 i.H., care la randul sau va fi supusa de triburile Zhon. Format in

N-V Chinei, regatul Shang se structureaza in ultima sa perioada ca un sistem

social in care regele, stapanul absolut al tarii si seful cultului de stat (cultul

stramosilor), impartea pamantul anturajului sau, capeteniilor tribale in

schimbul obligatiei acestora de a furniza trupe in situatii de razboi. Societatea

chineza, sub aspect economic, era preponderent legata de agricultura

(cultura cerealelor), cresterea viermilor de matase, care va juca un rol

important in economia chineza in toate timpurile. Civilizatia tehnica a acestei

epoci este legata de prelucrarea si turnarea bronzului sub diverse forme si

ornamente si de continuarea produselor ceramice.

Pe plan social, prin guvernarea autocratica si legislatia excesiva (taxe, biruri,

etc.), abuzurile si injustitia birocratica vor genera nemultumiri populare care

vor duce la prabusirea statului Shang in fata triburilor Zhan, inferioare ca

nivel de civilizatie.

Regii Zhan vor cauta sa asimileze cultura predecesorilor sai, organizand un

sistem militar de fortificare a oraselor conduse de dictatori militari. Este

perioadele amenajare a cursurilor de apa prin indiguiri, asanarea mlastinilor,

cand se amplifica activitatile mestesugaresti si comerciale in centrele urbane.

Societatea chineza in aceasta epoca se structureaza pe plan social tot mai

rigid, iar pe plan politic regele ramane stapanul suprem si “vasal” al Cerului

in timp ce monarhia devine ereditara, fiind totusi sustinuta de principii etice

si speculatii filosofice pe baza unui cod de morala practica cu implicatii

umanitare.

Confucius (Kong-Fu-Zi, 551-479 i.H.) considerat primul ganditor care

formuleaza o conceptie umanista bazata principii filosofico-morale, omenie,

cunoastere, curaj si dreptate, pe care fiecare individ trebuie sa le transforme

in norme de viata. Pe baza acestor principii apar numeroase scoli filosofice de

un subtil rafinament metafizic, epoca in care s-a realizat opera literara,

Cartea Cantecelor si s-a afirmat arta bronzului si a jadului.

Epoca dinastiei Zhan este legata de activitatea unor mari ganditori, precum

Kong-Fu-Zi (Confucius), Lao-zi, Mo-zi, Meng-zi, considerati fondatorii “epocii

clasice” in istoria culturii si civilizatiei din China antica.

Sistemul social-politic chinez intra intr-o criza accentuata incepand cu

mijlocul secolului al VIII-lea i.Hr. ca urmare a subminarii autoritatii regale

generata de conceptia si decaderea anturajului curtii, a crimelor si imoralitatii

clasei nobiliare chineze, care s-a dovedit neputincioasa in fata invaziilor

tatare si a rascoalelor interne. Timp de peste 250 de ani, luptele pentru

putere vor marca o perioada de haos, de decadenta politica si economica,

cunoscuta sub denumirea de epoca “Regatelor Combinate”, cand vechile

institutii si principii morale decad.

Stoparea acestei degringolade social-politice va fi realizata prin initierea unor

reforme prin care taranii vor primi loturi de pamant in proprietate, vor fi
intensificate lucrarile hidrotehnice de irigare si in locul nobililor vor fi numiti

functionari in posturi de conducere.

Rolul important in realizarea acestor reforme a revenit dinastiei militariste Qin

(255-206 i.H.) care infaptuieste pentru prima data unificare politica intr-un

singur stat, marcand inceputul perioadei imperiale in istoria Chinei. Qin se

proclama imparat (221 i.H.) si inlatura prin violenta sistemul regatelor feudale

Zhon , instituind o administratie noua a regatului in districte si guvernatorate

a stabilit o legislatie unitara cu functionari in regim militarizat, obligatoriu, a

introdus in comert un sistem de masuri si greutati standardizate, modificand

inclusiv vechiul sistem de scriere. De asemenea, initiaza reconstructia Marelui

Zid de aparare pe o distanta de peste 2.500 de Km, cu fortarete si turnuri de

paza, una din marele constructii ale antichitatii, la care se adauga circa 300

resedinte imperiale de vara amplasate pe o raza de 100 de Km in jurul

capitalei, numeroasele palate, parcuri si '“drumuri regale” (late de 75 de m, si

plantati cu pini). Pe plan spiritual, gandirea si educatia erau supuse cenzurii

monopolului de stat, inclusiv distrugerea cartilor legate de politica dinastiei

anterioare.

Urmeaza dinastia Han care reunifica toate teritoriile ce compun statul chinez

astazi, inlaturand, totodata, excesele si asuprirea guvernarii Qin. Imparatii

Han acorda atentie dezvoltarii agriculturii, comertului si oraselor, introduce

sistemul monetar, aduce din Persia si India cultura canepei, nucului si vitei de

vie. Pe plan spiritual cartile lui Confucius intra in circuitul educational, iar

confucianismul devine religie de stat, alaturi de buddhism, recunoscut ca un

cult oficial. Cu toate acestea spre sfarsitul epocii Han, apar organizatii secrete

(ex. Turbanele Galbene – 184 d.H.) care vor sprijini diverse rascoale populare,

in conditiile in care unii imparati procedeaza la masacrarea in masa a celor

revoltati. Pe fondul luptelor sociale, a jafurilor si a intrigilor de palat, dinastia

Han dispare in anul 220 d.H.

Urmeaza o perioada de dezintegrare politica a statului concomitent cu

amplificarea buddhismului dupa care sub dinastia Sui (sec. VI d.H.) se

realizeaza din nou reunificarea imperiului prin instituirea unor reforme in

domeniul finantelor, justitiei si al administratiei. Se incepe constructia celui

mai lung canal din lume – 1.500 Km terminat abia in secolul al XIV-lea.
In conditiile invaziei turcilor si a unor rascoale, dinastia Sui este inlocuita de

dinastia Tang (618-907). Dinastia Tang marcheaza epoca de apogeu a

civilizatiei chineze, cand imperiul s-a extins in toate directiile (Indochina,

Mongolia, Asia Centrala) prin organizarea centrala a guvernului, sistemul de

examene pentru functionarii publici, improprietarirea taranilor, dezvoltarea

comertului, a facut din China un stat puternic. Viata culturala din china a

stimulat creatia artistica in toate domeniile influentand intreg spatiul asiatic.

Dinastia Tang a fost inlaturata sub presiunea arabilor aliati cu turcii si

tibetanii (907) si pe fondul unei mari rascoale taranesti extinsa din sudul spre

nordul Chinei. Dupa 60 de ani de anarhie se impune un sef militar care

fondeaza dinastia Song (960-1279) care reunifica din nou China, instaurand

pacea pe plan intern intre rivali, prin demobilizarea armatei si

improprietarirea taranilor, suprimarea corvezilor si inlocuirea cu impozitul

personal, precum si alte facilitati cu caracter social.

Epoca de pace a favorizat, de asemenea, viata intelectuala si creatiile literare

si artistice, scrierile s-au raspandit ca urmare a inventarii tapirului (xilografiei)

in secolele VIII-IX d.H., care a iradiat in Asia Orientala.

Incepand cu anul 1122, imperiul Song se destrama ca urmare a invaziei

triburilor tungusilor care ocupa Nordul Chinei. Peste un secol mongolii lui

Gengis Khan ocupa capitala Beijing (1215) iar pana in 1279 cucereste si

nordul Chinei. Stapanirea mongola a durat pana in 1368.

Hanul Kuhilai s-a proclamat imparat al Chinei si a refacut Beijingul, fondand

dinastia Yuan, s-a dovedit a fi tolerant fata de cultele religioase, protejand

buddhitii tibetani si chiar misionari crestini (franciscani catolici). Aceasta este

perioada in care negustorii venetieni ajung in China (1271 Marco Polo a

ramas 24 de ani in China).

Criza economica provoaca, peste un secol, marea rascoala (1351) condusa de

un taran energic Zhu Yuan-Thang, care ocupa capitala, se proclama imparat

initiind noua dinastie Ming fiind a treia de origine taraneasca. Noul imparat a

desfiintat institutiile mongole si a stabilit un guvern central condus de un

consiliu al imparatului format din functionari de cariera. Imperiul a fost

impartit in 13 mari regiuni, impartire care a ramas pana in secolul XX, astazi

fiind 18 regiuni. Dupa ce a neutralizat pericolul invaziilor mongole din nord,

imperiul si-a organizat o flota fluviala si maritima, a transferat capitala

definitiv la Beijing unde s-au construit maretele palate imperiale, existente si

in prezent.

Imperiul Ming, dupa 1555, incepe sa slabeasca in fata atacurilor piratilor

japonezi asupra oraselor de coasta si triburilor mongole care atacau din nord,

astfel in 1633 populatia tungusa din N-E Chinei (Manciuria) se organizeaza

intr-un stat (“dinastia manciuriana”). Ultimul imparat al dinastiei Ming se

sinucide, in 1644, sub presiunea taranilor rasculati care ocupa Beinjingul.

Nobilimea chineza solicita sprijinul dinastiei manciuriene care pune stapanire

pe China intre, 1644-1911.

Noua dinastie Qing a fost reorganizata sub administratia manciuriana.

Manciurienii reprezentau abia 2% din populatia Chinei si ca simbol al

dominatiei lor obliga toti barbatii sa poarte pieptanatura cu acea coada

pastrata pana la inceputul secolului nostru, in schimb aveau dreptul sa-si

pastreze obiceiurile. O data cu patrunderea misionarilor iezuiti in China

(1601) la curtea imperiala se studiaza matematica si astrologia europeana, se

realizeaza cartografierea tarii, primele harti geodezice, atlasul Chinei (1717)

si reforma calendarului. Este perioada in care portelanurile splendide din

China se exporta masiv pe pietele Europei. De asemenea, se elaboreaza

marile enciclopedii in secolul al XVIII-lea, poezia si proza se diversifica,

romanul ajunge un gen popular iar teatrul devine tot mai rafinat.

Incepand cu secolul al XVI-lea marile Chinei vor fi dominate de negustori si

navigatori europeni: portughezii fondeaza colonia Macao (1557), apoi

olandezii si, in final, englezii. Anglia, la inceputul sec. al XIX-lea, introduce

deliberat viciul ruinator al opiului, iar intre 1840-1842 (“razboiul opiului”)

englezii debarca si ocupa insula Hong-Kong devenita posesiune a coroanei

pana in 1997. Celelalte puteri europene si SUA vor obtine, dupa 1844, drept

de rezidenta pentru cetatenii lor in China, profitand de slabiciunea acesteia.

Situatia sociala grea determina marea rascoala taraneasca Tai-ping (“Marea

Pace” cand conducatorul rascoalei se proclama imparat (1850+1864).

Urmeaza razboiul Angliei si Frantei care ocupa Beijingul si obliga China la noi

concesii prin tratatul din 1860. Puterile europene, cu ajutorul mercenarilor,

inlatura toate regimurile chineze instaurate de rasculati, evident cu milioane

de pierderi omenesti. Colonialismul european se cunoaste ca a determinat

decaderea agriculturii si mestesugurilor, cu exceptia prosperitatii unor

negustori chinezi. La sfarsitul secolului al XIX-lea destinul Chinei, pentru 40

de ani, a fost in mainile imparatesei Cixi, o femei cruda, egoista si obsedata

de traditii conservatoare, care pierde teritorii mari in diverse conflicte cu

Rusia si Japonia. Miscarea “boxerilor” contra strainilor va fi inabusita de o

expeditie internationala.

La 1911 adunarea revolutionarilor din Nan Kin aleg pe Sun Yat-sen presedinte

al tinerei republici care determina abdicarea monarhiei chineze. Dupa primul

razboi mondial si in urma mai multor razboaie revolutionare, China intra dupa
al doilea razboi (1949) sub zodia unui regim comunist de orientare ideologica

chineza care cunoaste dupa moartea lui Mao-Tze-dum noi coordonate de

evolutie determinate de reformele economice specifice economiei de piata in

contextul pastrarii structurilor politice si ideologice comuniste.

In spatiul civilizatiei chineze, viata economica a fost cele mai vechi timpuri

legata de munca istovitoare si tenace a taranului chinez, ceea ce a facut din

agricultura temeiul intregii istorii a Chinei. Agricultura – domeniu predominant

al vietii economice din societatea chineza – a facut din chinezi unul din cele

mai vechi popoare sedentare din lume, care s-au ocupat, in principal, de

cultura orezului, a ceaiului, viermilor de matase, a cresterii animalelor (mai

ales porcul, cainele, oaia, bivolul), a pescuitului si vanatorii.

Terenul agricol era exploatat de mici proprietari arendasi sau lucratori agricoli

pe ferme, nevoiti sa predea in schimbul arendei 50% din produse, la care se

adaugau taxele si datoriile contractate pentru banii imprumutati, situatia

sociala care se acutiza pentru taranii chinezi in conditiile neprielnice din anii

de seceta sau de inundatiile catastrofale. De regula, lucratorii agricoli

munceau in orezarii din primavara pana toamna tarziu, pe timp de zi lumina,

pentru 50 Kg cereale pe luna, o camasa, un pantalon si o pereche de

incaltaminte, fiind lipsiti de asistenta medicala sau sociala in caz de nevoie.

Statutul social al majoritatii zdrobitoare a chinezilor se reducea la obligatia

platii impozitelor si corvezilor pentru efectuarea unor lucrari publice: canale,

drumuri, fortificatii, palate imperiale, etc., care in conditiile mizere ale

disperarii si foametei generau rascoalele taranesti ce afectau intreaga

societate chineza.

Despre China antica, sinologii considera ca nu se poate vorbi de un sistem

social de tip sclavagist, sclavia n-a reprezentat un nod de productie,

comparabil cu alte tipuri de civilizatie ale antichitatii, (sclavii proveneau din

randul criminalilor, datornicilor si a unor prizonieri de razboi). La mijlocul

secolului al XIX-lea, Kleaux, analizand succesiunea modurilor de productie,

considera ca in zona asiatica s-a constituit, in antichitate, un “nod de

productie asiatic”, iar sociologul roman H. Stahl il definea “sistem tributal”,

deoarece taranii erau liberi, ne-legati de pamant, dar obligati la munca pe

obstea comunala, care imbraca forma tributului. Caracteristic regimului

proprietatii funciare, pentru China, pana in secolul al III i.Hr. este existenta

obstei agrare care n-a permis aparitia proprietatii private decat tarziu in

secolul al III d.Hr. din timpul dinastiei Han, care a facut trecerea de la obstea

sateasca la sistemul feudal, cand pamantul putea fi obiect de vanzare –

cumparare sau putea fi lasat mostenire. In aceste conditii pamantul

apartinand seniorilor feudali era dat in folosinta taranilor. In China, in

principal, pamantul apartinea imparatului care il distribuia vasalilor sai in

schimbul unor servicii, insa nu peste mult timp marii vasali imperiali vor

considera pamanturile apartinandu-le prin dreptul de mostenire, ca expresie

a independentei lor economice. In schimb taranii dependenti de pamantul

luat in folosire de la senior, erau obligati sa dea acestuia o parte din recolta,

sa efectueze unele prestatii publice si sa participe la razboi.

Nobilimea chineza isi afla originea in descendenta ei din stramosi

recunoscuti, drept pentru care poseda pamanturi, putea ocupa functii

publice, transmitea urmasilor aceleasi privilegii si oficia in fata comunitatii

cultul stramosilor. Nobilimea era riguros ierarhizata pe baza unor criterii care

stabileau pozitia fiecaruia in anumite ranguri. De pilda, unii nobili puteau fi

senior si totodata vasal al altui nobil mai bogat, iar la nivelul imperiului toti

nobilii erau vasalii imparatului. Imparatul era considerat “vasal” al Seniorului

din Inaltimi (“Fiu al Cerului”), fiind investit cu functii sacre de promulgare a

legilor, sef suprem al justitiei si al armatei, oficiind marile sacrificii, in virtutea

carora monarhia era considerata ereditara pentru primul fiu legitim. Desi,

aureolat de natura divina ca “Fiu al Cerului” imparatul trebuia sa garanteze

prin virtutile lui morale prestigiul si bunastarea societatii.

Un rol important in anturajul imparatului revenea functionarilor, mai ales din

secolul al III-lea d.H., cand erau numiti in functii pe baza de concurs,

contribuind la cresterea prestigiului si eficientei lor administrative. Concursul

se organiza periodic la trei ani constand in sustinerea unor examene, in

special, cu pondere in domeniul cunostintelor umaniste (litere, drept, religie,

istorii si studii clasice), mai putin vizand latura pregatirii practice. Candidatii

care obtineau titlul de “doctor” in litere intrau in casta celor considerati culti

care-si arogau maniera distincta a mandarinilor.

Alaturi de agricultura, in sfera vietii economice a societatii chineze, un loc

deosebit a revenit comertului si mestesugurilor specializate in diverse

ocupatii si profesii, organizate in bresle, mai ales incepand cu secolele XII si

XIII- Tot in aceste secole s-a intensificat si practica comerciala, in raport cu

perioada anterioara in care negustoria nu era agreata de morala traditionala

chineza. Comertul a inflorit, in special, in zona meridionala a Chinei, legat de

artera navigabila (fluviul Yanzi) cat si de tarmul maritim de peste 3.000 Km,

care dupa exemplul arabilor, a permis dezvoltarea navigatiei prin utilizarea

busolei pe care chinezii au inventat-o. Comertul era reglementat printr-un

sistem monetar impus de stat (se foloseau bancnote de hartie – sec. IX d.Hr.),

iar unele articole erau monopol de stat (sare, ceai, etc.). Desi, intampinau

concurenta puternica a strainilor, multi negustori chinezi au reusit sa obtina

castiguri mari, mai ales cei care erau legati de asigurarea furniturilor armatei

si ai celor proprietari de vase comerciale. In ierarhia comerciantilor,

majoritatea o formau micii negustori ambulanti care vindeau cele mai diverse

si pitoresti articole.

Cultura si civilizatia Chinei antice s-a impus, mai ales in ultimele secole ale

antichitatii, prin valoarea creatiilor si realizarilor tehnice care insumeaza

numeroase inventii si descoperiri in toate domeniile activitatii sociale. Cea

mai veche si semnificativa, in suita creatiei chinezesti este legata de cultura

viermilor de matase (sericicultura) de care se leaga fabricarea matasii

naturale din care s-au realizat diverse articole de imbracaminte si artizanat

de un deosebit rafinament estetic.

Antichitatea chineza evidentiaza existenta unor cunostinte tehnice referitoare

la turnarea si prelucrarea bronzului, realizand cele mai valoroase opere de

arta de bronz (ex. Leul din Tang-Rai de h = 5 m). De asemenea, in turnarea

fontei (ex. payoda de fonta de la Yu-Ciuan-su) si a primelor poduri de fier.

Chinezii cunosc fenomenul magnetismului (sec.I i.Hr.), pe baza caruia au

ajuns la inventarea busolei utilizata apoi in navigatie. Resursele bogate de

caolin au fost valorificate prin tehnica si arta portelanului in cele mai

frumoase obiecte, pe care nimeni nu le-a depasit.

Tehnica orologeriei mecanice, a panzelor sub forma de trapez pentru

navigatie, carma de pupa si rotile cu zbateri pentru ambarcatiuni au fost

inventii chinezesti. (ex. corbiile chinezesti ajungeau din Extremul Orient pana

pe coastele Africii). De asemenea, chinezii au inventat hartia (prin macerarea

carpelor si fibrelor vegetale) si mai tarziu tiparul – bloc care cunoaste mai

multe etape pana cand apare xilografia si, in final, caracterele mobile de

imprimat (argila, lemn si metal).

In timpul dinastiei Tang pulberea se folosea pentru jocuri de artificii, utilizata

mai tarziu (sec. XII d.Hr.) la confectionarea unor bombe si grenade

rudimentare impotriva tatarilor. Fantezia geniului inventiv al chinezilor este

vasta daca ne gandim la o multime de instrumente si obiecte din viata

cotidiana a omului (ex. manivela, scara in sa, curea de transmisie, umbrela cu

nervuri metalice, etc.).

Caracterul esentialmente practic al creatiilor pur tehnice se completeaza

armonios si la nivelul cunostintelor teoretice cu privire la unele fenomene

asupra carora chinezii au fost preocupati sa le cunoasca. Astfel, chinezii au

intreprins observatii minutioase astronomice (datate inca din sec. XIV-lea i.H.

pe “oase de ghicit”) cu privire la miscarea Soarelui si a Lunii (eclipse si

aparitia unor constelatii pe cer) corelate cu succesiunea anotimpurilor, pe

baza carora au intocmit cca. 5 calendare anuale (textele vechii chinezesti

prevedeau anul impartit in 365 zile si 6 ore). Catalogul astronomic chinezesc

cuprindea pozitionarea a cca. 1.500 de stele grupate in ≈ 300 constelatii,

masuratorile fiind efectuate cu instrumente rudimentare )clepsidra),

reprezentandu-le pe o cupola cereasca turnata in bronz (104 i.Hr.). De altfel,

in toate dinastiile chineze au fost preocupari sustinute pentru observatii

astronomice, aici au aparut institutii specializate dotate cu instrumente si

mecanisme de orologie, folosind diviziunea cercului in 365º, in loc de 360º.

De pilda, la 621 d.Hr. imparatul chinez si-a construit un observator

astronomic langa biblioteca imperiala, ulterior, in 1438 la Beinjing s-a

construit marele observator, preluat de misionarii iezuiti in 1629.

Din epoca Han (sec. XIV i.Hr.) exista documente prin care atesta folosirea

sistemului zecimal in matematica si calculul prin noduri pe sfoara,

asemanator incasilor, iar numerele erau scrise intr-o forma ce dainuie pana

astazi. Dimensiunea practica a cunostintelor din domeniul aritmeticii si

geometriei este evidentiata de faptul ca stiau teorema lui Pitagora (sec. II

d.Hr.), extragerea radacinii patrate si cubice, ecuatii algebrice liniare cu una

si mai multe necunoscute, diverse formule de numarare a suprafetelor din

domeniul geometriei plane, valoarea lui π = 3,14, iar mai tarziu in contactul

cu misionarii iezuiti traduc in limba chineza numeroase lucrari stiintifice din

Europa.

Pasiunea pentru cunoasterea fenomenelor din natura, fara sa urmareasca

metodic elaborarea unor teorii, observatiile chinezilor sunt in exclusivitate de

ordin practic, care prin aplicatiile lor tehnice au contribuit la dezvoltarea

civilizatiei universale. (busola, hartia, cerneala, tiparul, portelanul, praful de

pusca, diverse procedee metalurgice, etc.). De asemenea, un loc deosebit

legat de traditia chineza vizeaza cunostintele din domeniul farmacologiei (ex.

cca. 750 medicamente, majoritatea din plante, clasificate, catalogate si

descrise in multe tratate cu caracter utilitar), floriculturii, pomiculturii,

mineralogiei, inclusiv elaborarea unor tratate despre viata animalelor, pesti,

scoici, porumbei si insecte (ex. tratat despre greieri, sec. XII) s.a.

In China antica, sub influenta vechilor conceptii astrologice, a inceput

medicina chineza sa-si impuna medicamentatia prin prisma empiriei, a

magiei si vrajitoriei, similar si altor popoare. In materie de anatomie si

fiziologie umana, chinezii aveau cunostinte extrem de vagi, determinate de

legaturile omului cu universul, prin care tot ce actioneaza in mediul

inconjurator influenteaza sanatatea oamenilor. In aceste conditii, diverse boli

si tulburari functionale ale organismului sunt in viziunea chinezilor antici

legate de ruptura armoniei individului cu Universul. Ca si indienii, chinezii siau dat seama de influenta
agentilor patogeni externi (frig, caldura, vant ,

etc.) si de cei interni (durere, emotii, frica, placere, etc.) la care mai tarziu

adauga influenta exercitata de alimentatia nerationala, mai ales, excesul de

bauturi, etc. De pilda, in China s-a utilizat o terapie medicamentoasa foarte

diversa de la combaterea febrei cu ajutorul arsenicului, a anemiei cu actiunea

fierului, mercurul contra sifilisului, etc., substante minerale utilizate cu mult

timp inaintea europenilor.

Semnificativa in sfera terapeuticii chineze este terapia prin acupunctura, pe

baza careia medicii chinezi cunosteau cele 120 de puncte de pe suprafata

corpului uman (corespunzator organelor vitale) asupra carora actionau cu ace

subtiri din aur, platina, argint tinute 5-6 minute pentru reglarea normala a

functiilor unor organe. Medicina traditionala chinezeasca cuprindea alaturi de

acupunctura si alte practici (multe de esenta religioasa – daoismul), prin care

s-au introdus medicamente minerale prin intermediul alchimiei, dar si practici

legate de helioterapie, masajul, dialectica Kinezioterapia preluate astazi de

medicina moderna.

Viata spirituala a Chinei antice reprezinta, prin valorile ei filosofico-religioase

si etice, o dimensiune importanta a culturii chineze care s-a dezvoltat

independent de cultura europeana, cel putin pana in secolul al XIX-lea, cand

colonialismul european o atrage tot mai pregnant in circuitul mondial de

valori. Comparativ cu filosofia europeana, definita de dimensiunile ei

metafizice, epistemologice, logice si etice, gandirea filosofica chineza este

predominant mareata fata de sfera dimensiunii ei etice. Cu toata reducerea la

sfera etica, gandirea filosofica chineza ne-a transmis o conceptie

cosmogonica, prin care intelege intr-o forma originala cuplul unitate-totalitate

ca manifestare de contrarii a doua principii – Yang si Yin – care in

complementaritatea lor dialectica determina diversitatea obiectelor si

fenomenelor cosmice. Cele doua principii (Yangsi Yin) s-au constituit in

temeiul culturii arhaice chineze, prin care explica succesiunea anotimpurilor,

alternanta zi-noapte, toate metamorfozele la scara vietuitoarelor, toate

mutatiile posibile care fac periodic trecerea de la unul la altul in conditiile

asigurarii echilibrului si ordinii cosmice.

Traditia filosofiei antice din China este legata, in primul rand, de numele lui

Kong-Fu-zi (Confucius) care prin conceptia sa a influentat toate sferele culturii

chineze, prin ideile valoroase, prin interpretarile si comentariile inscrise in

opera sa.
Confucius pune la baza conceptiei sale umaniste un temei valoric filosoficomoral, prin care omenia
(jan) trebuie sa devina o norma de viata pentru

fiecare individ inteleasa ca o datorie in raport cu ceilalti oameni din societate.

Omenia presupunea bunavointa, marinimie si harnicie, care trebuia sa-si

gaseasca realizarea in cele cinci sfere ale raporturilor sociale, respectiv dintre

stapani-supusi, parinti-copii, dintre frati si nurori, dintre prieteni si dintre soti

in familie. De asemenea, Confucius lega anemia in mod organic de

cunoastere (stiinta), in sensul necesitatii ca omul sa actioneze in mod

constient, similar conceptiei lui Socrate care considera ca prin intermediul

cunoasterii oamenii ajung la intelepciune.

Alaturi de oameni si cunoastere, Confucius pune la loc de cinste virtutile

legate de curaj si dreptate, ambele asigura manifestarea virtuoasa a omului

in societate (sa nu-i fie frica si sa sustina dreptatea. In fine, cea mai inalta

virtute era pentru Confucius, calea de mijloc sau de aur, ideea pe care o

regasim atat la alti ganditori chinezi cat si la unii europeni (ex. Aristotel), prin

care fiecare nu poate evita extremele, asigurand armonia in toate planurile

existentei.

Evident, armonizarea naturii umane cu intreaga ordine cosmica constituie o

axioma in evolutia gandirii filosofice chineze. Confucius intelesese

dezechilibrele dintre vicii si virtuti menite sa afecteze ordinea naturala (legile

Cerului) si de aceea vedea, ca si Socrate, nevoia realizarii corespondentei

intre notiune (abstractie) si realitate, prin principiul “rectificarii numelor” (tata

sa fie tata, ministru – ministru, etc.), functiile in stat sa fie incredintate celor

mai priceputi, cu profunde semnificatii morale. De altfel, unii istorici ai

filosofiei au redus valoarea gandirii filosofice a lui Confucius la o singura

dimensiune morala (de ex. Hegel), facand din el un moralist legiuitor, om

politic fara sa aprecieze complexitatea personalitatii si spiritul sau profund

umanist.

Confucius a fost preocupat, de asemenea, de functia religiei de a realiza

raporturile sociale pe baze si criterii morale, contribuind la rationalizarea

religiei prin indepartarea din sfera ei a unor aspecte irationale, magice,

mitologice, etc., respectand insa vechiul cult al stramosilor. Principiul suprem

nu era dat de o divinitate suprema mitologica, Cerul era cel ce dadea viata si

intelepciune oamenilor.

Divinitatea suprema la chinezi era denumita Ti (Domn, Stapan) sau Tian

(Cerul). Comparativ cu alte popoare ale antichitatii, panoplia divinitatilor

religioase in China este mult mai redusa, ceea ce explica lipsa unor razboaie

cu caracter religios, cu exceptia celor de ordin politic. Observam ca in locul

speculatiilor dogmatice religioase, Confucius pune nevoia perfectionarii

morale prin care se imprima un caracter concret si practic vietii oamenilor.

Pentru prestigiul sau Confucius devine un cult religios, oficializat si proclamat

ca atare in timpul dinastiei Ming.

In configuratia spiritualitatii religioase din China antica, opus

confucianismului, va fi daoismul, conceptie filosofico-religioasa legata de

numele Lao-zi (sec. IV. i.H.) caruia i se atribuie Cartea Caii si Virtutii (Dao

dejing, Dao = “calea”, “cararea” virtutii), considerat de Mircea Eliade cel mai

profund si enigmatic text al literaturii antice chineze.

Dao nu reprezinta numai sensul etic al virtutii ci el are li o dimensiune

cosmica ce ne infatiseaza imaginea asupra unei lumi eterne, necreata, aflata

intr-o perpetua miscare, asemanatoare conceptiei lui Heraclit. Dao – principiu

cosmic – este in masura, in primul rand, sa desemneze ordinea universala,

aratand calea (drumul) la nivel macro si microcosmic. In al doilea rand, Dao

nu poate fi cunoscut pe cale empirica a simturilor, cu numai pe calea

deductiva a ratiunii. In fine, doctrina fiosofico - religioasa a lui Lao-zi vorbeste

si de un principiu al non-actiunii (u-vei), care nu implica imobilism, ci

reprezinta manifestarea umana concordanta naturii inconjuratoare

desfasurata in sensul Dao, necesara armoniei intregii vieti sociale. Prin

caracterul sau contemplativ, daoismul a fost o doctrina convenabila pentru

suveranii chinezi, ceea ce explica si sprijinul care i s-a acordat acestui curent

de gandire.

Incepand cu secolul al III i.Hr., impotriva tendintelor umaniste si democratice

reprezentate, mai ales, de adeptii confucianismului, s-au ridicat producatorii

scolii filosofilor “legisti” care au sustinut instaurarea despotismului imperial,

cand multe lucrari elaborate in timpul lui Confucius au fost distruse.

Mai tarziu, in primele doua secole din era noastra, pe fondul mizeriei sociale

si despotismului politic, in China si-a facut aparitia buddhismul, care oferea

prin filosofia sa iluzia salvarii prin Nirvana, care arata calea pacii si linistii

viitoare.

In timp ce confucianismul si daoismul necesita o pregatire culturala,

buddhismul nu pretindea nici o pregatire, fapt pentru care aceasta doctrina a

fost adoptata relativ rapid de mentalitatea chineza (sec. VI), sub forma

sancrita de Dyana (= meditatie, in lb. chineza Chan sau japoneza zen). In

China buddhismul este deosebit foarte mult de forma sa indiana deoarece in

locul abstinentei contemplative, chinezii adopta o viata dedicata ajutorarii

oamenilor, a realizarii unor forme de caritate sociala.

In China au fost, si au ramas, in sfera spiritualitatii religioase cele trei mari

religii – confucianismul, daoismul si buddhismul (cf. M. Eliade)1.

Cultura Chinei antice cuprinde in sfera creatiilor artistice toate domeniile artei

care s-au dezvoltat in corespondenta cu evolutia sociala, ceea ce a imprimat

artei chineze anumite particularitati:

1. Lipsa dimensiunii monumentale a artei chineze, comparativ cu alte

civilizatii ale antichitatii. De pilda, arhitectura este absenta in primele epoci

ale istoriei chineze, iar mai tarziu edificiile arhitectonice s-au dovedit a fi

perisabile deoarece materialul de constructie de baza era lemnul si pamantul

batut. (ex. cel mai vechi edificiu din lemn care s-a pastrat este o poarta din

sec. XII d.Hr.).

Arhitectura pagodei a capatat forma sa definitiva in timpul dinastiei Tang

(618-907), copiind modelul templului indian. Unele pagode ating chiar 50 m

inaltime, cum este “Pagoda celor Sapte Fericiri” (din Hang-tsu), care prin mai

multe supraetajari asigura echilibru si eleganta marginilor inferioare ale

acoperisului prin ridicarea lor gratioasa si incadrarea perfecta in peisajul

natural. Chiar mai tarziu, cand pagodele vor fi construite din caramida arsa

(epoca Tang), ele vor pastra liniile specifice arhitecturii chineze din lemn si al
armonizarii constructiei cu elementele mediului ambiant.

Sculptura, ca si arhitectura, nu se ridica la nivelul artistic pe care acest

domeniu, al artei, l-a atins in alte spatii de civilizatie antica, cu exceptia

sculpturii de mici dimensiuni realizata din portelan, fildes, jad sau bronz ca o
particularitate chinezeasca.

2. Arta chineza exceleaza prin miniaturismul dimensiunilor ei sculpturale ce

nu depaseste 45 cm, pentru ca artistul este interesat sa redea anumite tipuri

(sfinti sau intelepti) si mai putin forma corpului uman, precum realizau

egiptenii, indienii si grecii.

De asemenea, in sculptura chinezii sunt mai ales interesati de reprezentarea

animalelor, dintre care cel mai raspandit este balaurul (simbolul imparatului,

“dragonul”) ce infatiseaza puterea ti intelepciunea fantastica. De abia in

epoca Han (sec.II-III d.H.) sculptura chineza inregistreaza dimensiuni mai mari

(ex. Buddha de 14 m inaltime din grota – templu de la Yuan-Kang) sun

influenta sculpturii buddhiste.

3. Arta chineza si-a exprimat genialitatea originalitatii sale in ceea ce criticii

de arta denumesc arte secundare: portelanuri, jaduri, lacuri, matase si

bronzuri, care si-au impus valoarea estetica prin eleganta si finetea formelor,

prin diversitatea tipologica a decoratiilor, in majoritate recipiente destinate

unor ritualuri si ceremonii. Decoratiile pe recipiente sau bronzuri aveau, de

regula, forme geometrice, diverse animale stranii. Scenele de vanatoare si

incrustarile cu aur si argint sau pietre pretioase au fost asimilate de chinezi

sub influenta artistilor din Asia Centrala (ex. Jadul era adus din Siberia, India,

Birmania pentru confectionarea unor obiecte de podoaba – coliere, brose,

etc.).

In perioada dinastiei manciuriene (1644-1911) s-a impus in Europa prin

tehnica executiei artistice a portelanurilor policrome (negre, roz – imperiala,

galbena si verde) chinezesti. De asemenea, in sfera artei secundare din China

este remarcabila arta lacului (realizat dintr-o rasina de conifer) care s-a

pretat la diversitatea ornamentatiilor fiind rezistent la caldura si umiditate.

Valoarea artistica a prelucrarii matasii naturale a atins in China din cele mai

vechi timpuri cele mai inalte trepte ale creatiei originale chinezesti

recunoscuta in intreaga lume. Finetea panzei de matase obtinuta dintr-un fier

solid, elastic, rezistent, uniform si relativ lung (o crisalida are cca. 1.500 m) a

permis ornamentare colorata extrem de diversificata de la motive florale

pana la reprezentarea unor animale sau figuri fanteziste (dragonul, fenixul,

etc.). Culorile predominante erau negru, verde, rosu si alb, combinate intr-o

multitudine de linii specifice simbolurilor alese de artistul chinez.

In sfera creatiilor artistice chinezesti s-a impus, de asemenea, caligrafia si

pictura, ambele conexate in traditia din China antica. “Oasele de ghicit” din

epoca Shang ilustreaza scrierea si motivele picturale pe diverse obiecte de

ceramica (cele mai vechi inscrise pe tablite de bambus sunt din sec. IV i.H.).

Pictura chineza are ca element esential combinatia culorii cu linia, asigurand

o vasta gama de nuante si tonuri. Culorile erau obtinute de4 chinezi din

vegetale si substante minerale (de ex. obtineau 40 nuante de negru). Multe

secole pictura pe matase a fost utilizata, in special, pentru ornamentarea

templelor, palatelor si mormintelor imperiale. Incepand cu epoca Tang se

impune in pictura chineza pe langa tematica religioasa si peisajul conceput

intr-o viziune lirica (ex. picturile lui Wang Wei). Ulterior, in epoca Shong (9601276) tehnica picturala a
peisajul atinge treptele cele mai inalte de

expresivitatea artistica prin contributia lui Xing Hao si Guo XI. In ultimele

epoci ale istoriei Chinei pana in 1911, pictura chineza devine tot mai

individualista, eliberandu-se de vechile modele adopta o tematica cu caracter

romantic.

4. Arta picturala chinezeasca nu reproduce realitatea, ci are un caracter

sugestiv metafizic si liric (poetic) de a pastra comunicarea omului cu natura si

de a mentine sub control exteriorizarea emotiilor, ceea ce ii asigura decenta

si masura in expresivitatea ei identica. De pilda, starea de melancolie pictorul

chinez o poate reprezenta printr-o pasarica stationata pe o barca fara

barcagiu.

5. Arta chineza evidentiaza legatura organica dintre muzica, teatru si poezie

dat fiind rolul intonatiei si vorbirii in schimbarea intelesului cuvintelor. In

“Cartea Cantecelor” cu prilejul unor ceremonii religioase, la curtea imperiala

sau la munca agricola s-a pastrat notarea unor melodii a caror melodicitate

se asigura si prin textul poetic care le insotea si prin diversitatea

instrumentelor traditionale chinezesti de coarde, percutie si suflat.

Poezia chineza ca gen literar-artistic ofera o gama diversa de teme si

stiluri, de la tema iubirii la contemplarea visatoare a naturii, dar si suferintele

oamenilor generate de mizeria sociala si de ororile razboaielor.

In China antica teatrul isi are originea in ceremoniile religioase, fiind

armonizata cu coruri si dansuri rituale si avand un caracter popular sau

pentru divertismentul aristocratiei chineze.

Cultura si civilizatia Chinei dincolo de barierele naturale care i-a

inconjurat arealul sau, a fost din antichitate interconectata pe diverse

drumuri comerciale, atat cu Orientul Mijlociu cat si cu spatiul european, mai

ales, prin cunoscutul “drum al matasii”, iar incepand cu secolul al XVI-lea

europenii vor integra tot mai mult China in circuitul mondial de valori.

Majoritatea sinologilor apreciaza ca in schimbul de valori China a dat din

antichitate pana la inceputul secolului al XIX-lea mai mult restului lumii decat

a primit. Astfel, cresterea viermilor de matase, razboiul de tesut si filaturile

actionate de apa, tehnica si arta portelanului, hartia si tiparul, orologiul

mecanic, podurile arcuite si pe lanturi, busola si compartimentarea navelor

etc., sunt tot atatea inventii in aporturi ale Chinei la patrimoniul civilizatiei

universale.

De asemenea, in domeniul pomiculturii (portocalul, caisul, piersicul si

lamaiul) si al floriculturii (crizantema, busuiocul, camelia, etc.) si ceaiul au

fost aduse europenilor prin intermediul arabilor tot din China.

Un aport deosebit il reprezinta il reprezinta medicina traditionalista din

China (acupunctura si intreaga farmacopee) si alte cunostinte cu caracter

experimental (magnetismul, ideea de camp de forta si propaganda

ondulatorie prin unde, etc.) care au stat la baza dezvoltarii fizicii moderne.
China a influentat gandirea politica a iluministilor din secolul al XVIII-lea (ex.

Voltaire), iar arta chineza prin valoarea sa estetica si prin cultul pentru natura

va influenta romantismul european.