„De câteva zile, aveam sentimentul ciudat că ceva rău avea să se întâmple.

Într-o seară mă
pomenisem gândindu-mă la moarte. «Cum o fi să fii mort cu adevărat?» mă întrebam. Eram
singură în cameră șî m-am întors cu fața spre Mecca, să-l întreb pe Dumnezeu. «Ce se
întâmplă când mori?» l-am întrebat. «Oare ce simți?»
Dacă muream, aș fi vrut să le pot spune oamenilor cum e. «Malala, prostuțo», mi-am spus, «ai fi
moartă și n-ai putea să spui nimănui nimic»”. (p.10-11)

„Părea nedrept și inconfortabil să trăiești în spatele unor bucăți de material. Încă de când eram
foarte mică, le-am spus părinților că n-aveam să-mi acopăr fața indiferent de ce făceau celelalte
fete. Chipul meu era identitatea mea. Mama, care chiar e devotată și ține la tradiție, a fost
șocată. Rudele noastre considerau că sunt foarte îndrăzneață. (Unii spuneau că-s obraznică.)
Dar tata zicea că pot să fac ce vreau.
- Malala o să trăiască liberă ca pasărea cerului, le spunea el tuturor. ” (p.21)

„Până atunci, crezusem că un creion fermecat poate schimba lumea. Acum știam însă că eu
eram cea care trebuia să facă ceva. Nu știam ce. Dar i-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea
puterea și curajul să fac lumea mai bună. Mi-am semnat scrisoarea, am făcut-o sul și-am legat-
o de o bucată de lemn, i-am pus o păpădie deasupra și i-am dat drumul pe un pârâu care se
varsă în râul Swat. Dumnezeu avea s-o găsească acolo, cu siguranță.” (p.29)

„Terorismul e frica ce cuprinde totul în jur. E atunci când te duci să te culci fără să știi ce alte
orori te mai așteaptă a doua zi. E atunci când te muți cu toată familia în cea mai centrală
cameră a casei, pentru că ați decis că aceea e cea mai sigură. E atunci când mergi pe stradă,
fără să știi în cine să ai încredere. Terorismul e frica de a-ți vedea tatăl ieșind dimineața pe ușă,
neștiind dacă se va mai întoarce seara. ” (p.63) Eu sunt Malala
“Traditions are not sent from heaven, they are not sent from God.
It is we who make cultures and we have the right to change it and
we should change it.”

“I think of it often and imagine the scene clearly. Even if they

come to kill me, I will tell them what they are trying to do is wrong,
that education is our basic right.”
 Apoi m-am gândit: „Ce rău am făcut de care să mă tem? Tot ce vreau să fac e să merg la
școală. Și asta nu e o crimă. E dreptul meu.” În plus, eram fata lui Ziauddin Yousafzai, omul
care îndrăznise să le răspundă talibanilor. Aveam să țin fruntea sus, chiar dacă inima îmi
tremura în piept.

„Noi, oamenii, nu pricepem cât de mare este Dumnezeu. Ne-a dat o minte extraordinară și o
inimă sensibilă. Ne-a binecuvântat cu două buze cu care să vorbim și să ne exprimăm
sentimentele, cu doi ochi cu care să vedem lumea plină de culori și de frumusețe, cu două
picioare cu care să mergem pe drumul vieții, cu două mâini care să ne ajute să facem treabă,
cu un nas care simte toate parfumurile minunate și cu două urechi cu care să auzim cuvinte de
dragoste.”

Eu sunt Malala. Lumea mea s-a schimbat, dar eu sunt aceeași.

Talibanii ne puteau lua stilourile și cărțile, dar nu ne puteau împiedica să gândim.

„Pace în fiecare casă, pe fiecare stradă, în fiecare sat și în fiecare țară - acesta este visul meu.
Edcație pentru fiecare băiat și fată din lume. E drepul meu să stau în bancă la școală și să citesc
împreună cu prietenele mele. Dorința mea este să văd un zâmbet de fericire pe fața fiecărui om.
Eu sunt Malala
„În 9 octombrie 2012, talibanii m-au împușcat într-o parte a frunții. Mi-au împușcat și prietenele.
Credeau că gloanțele aveau să ne reducă la tăcere. Dar au eșuat. Și din acea tăcere s-au ridicat
mii de voci. Teroriștii credeau că pot să ne schimbe scopurile și că o să pună capăt ambițiilor
noastre, dar nu s-a schimbat nimic în viața mea în fară de asta: slăbiciunea, frica și lipsa de
speranță au murit. S-au născut forța, puterea și orgoliul. Eu sunt aceeași Malala. Ambițiile mele
sunt aceleași. Speranțele mele la fel. La fel și visele.
Un copil, un profesor, un stilou, o carte pot schimba lumea.”

„(...) După un interviu, un prieten de-al tatei l-a întrebat câți ani am.
Când tata i-a spus că am unsprezece ani, a fost șocat. ‹‹E pakha jenai!››, a spus, peste vârsta ei
de înțelepciune.
Apoi l-a întrebat:
- Cum a ajuns așa?
- Circumstanțele au făcut-o să fie așa, i-a spus tata.”

„Încă de când am început să dau interviuri, oamenii din Mingora veneau să-mi spună că fac bine.
Dar mulți dintre prieteii mamei erau scandalizați că apărusem cu fața descoperită la televizor. Unii
îi spunea că va ajunge în iad pentru că nu știuse să mă crească. Și, deși mama nu mi-a spus
nimic, știu că ar fi preferat să port un văl. Dar chiar dacă mama nu era de acord cu mine - și chiar
dacă prietenii ei o criticau - tot m-a susținut.
Chiar și unele dintre prietenele mele mă întrebau de ce las lumea să-mi vadă fața.
- Oamenii lui Fazlullah poartă măști, le spuneam eu, pentru că sunt criminali. Dar eu n-am nimic
de ascuns și n-am făcut nimic rău. Sunt mândră că apăr educația fetelor. Și sunt mândră că pot
arăta cine sunt.” Eu sunt Malala