Cartea „Eu sunt Malala”

Pag 175. – Discursul ținut la ONU

„Dragi frați și surori,
Țineți minte un singur lucru. Ziua Malala nu este ziua mea. Astăzi este ziua fiecărei
femei, a fiecărui băiat și a fiecărei fetițe care și-a ridicat vocea ca să-și apere drepturile. Mii de
oameni au fost omorâți de teroriști și milioane de oameni au fost răniți. Eu nu sunt decât una
dintre ei. și iată-mă stând aici, o fată printre multe altele.
Vorbesc nu doar pentru mine, ci în numele tuturor fetelor și băieților. Îmi ridic vocea
nu ca să țip, ci ca să fie auziți și cei fără voce. Cei care au luptat pentru drepturile lor: Dreptul
lor de a trăi în pace, dreptul lor de a fi tratați cu demnitate, dreptul lor la egalitatea de șanse,
dreptul lor de a fi educați.
În 9 octombrie 2012, talibanii m-au împușcat într-o parte a frunții. Mi-au împușcat și
prietenele. Credeau că gloanțele aveau să ne reducă la tăcere. Dar au eșuat. Și din acea tăcere
s-au ridicat mii de voci. Teroriștii credeau că pot să ne schimbe scopurile și să pună capăt
ambițiilor noastre, dar nu s-a schimbat nimic în viața mea, în afară de asta: slăbiciunea, frica
și lipsa de speranță au murit. S-au născut forța, puterea și orgoliul. Eu sunt aceeași Malala.
Ambițiile mele sunt aceleași. Speranțele mele sunt la fel. La fel și visele.
Un copil, un profesor, un stilou, o carte pot schimba lumea.”

„M-am gândit la codul nostru Paștunvali, care guvernează felul în care-și trăiesc
paștunii viața. O parte a acestui cod e despre badal – tradiția răzbunării – în care unei insulte
trebuie să i se răspundă cu o alta, unei morți cu o alta și tot așa. Văzusem și eu cum e să te
răzbuni. Și răzbunarea avea un gust amar.” (pag 19)

„Una dintre cele mai importante părți ale codului Paștunvali este ospitalitatea. Ca
paștun, ai întotdeauna ușa deschisă pentru oaspeți.” (pag 19)

„Mama și celelalte femei se strângeau pe veranda din spatele casei, ca să gătească, să

rădă și să vorbească despre haine noi, bijuterii sau despre alte femei din cartier, în timp ce tata
și ceilalți bărbați stăteau în camera de oaspeți, beau ceai și discutau politică.” (pag 20)
„Priveliștile și sunetele din lumea lor erau diferite. (ale femeilor) Vorbeau în șoapte
blânde, confesive. Câteodată răsunau râsete aspre și tumultoase. Dar ce era cel mai uimitor:
basmalele și vălurile femeilor dispăreau. Era frumos să le vezi părul lungși negru și chipurile
frumoase...”
 „Aproape în fiecare zi a vieții mele le văzusem pe aceste femei urmând codul purdah,
acoperindu-și fețele în public. Unele, ca mama, își puneau doar o eșarfă în jurul capului; se
numește niqab. Altele purtau burqa, robe lungi și curgătoare care le acopereau capul și fața, ca
oamenii să nu le vadă nici măcar ochii. Unele mergeau până într-acolo încât purtau mănuși și
ciorapi negri, ca să nu se vadă nici măcar o bucățică de piele. Văzusem și neveste cărora li se
cerea să meargă câțiva pași în spatele soților. Am văzut femei care-și coborau privirea atunci
când se întâlneau cu un bărbat. Și fete mai mari cu care ne jucam și care dispăreau în spatele
voalurilor de îndată ce deveneau adolescente.” (pag 20-21)

„Părea nedrept și inconfortabil să trăiești în spatele unor bucăți de material. Încă de

când eram foarte mică le-am spus părinților că nu aveam să îmi acopăr fața, indiferent ce
făceau celelalte fete. Chipul meu era identitatea mea.” (pag 21)

„Știam că atunci când vom crește, lumea avea să se aștepte să gătim și să facem curat
pentru frații noștri. Puteam să ne facem doctori, pentru că era nevoie de medici femei care să
aibă grijă de paciente. Dar nu puteam fi avocate sau inginere, creatoare de modă sau artiste –
sau orice altceva am fi visat să fim. Și n-am fi avut voie să ieșim din casă neînsoțite de un
bărbat.” (pag 21-22)

„În Pakistan, când se naște un băiat toată lumea sărbătorește. Se trag focuri de armă în
aer. Se pun daruri în leagănul copilului. Numele băiatului e scris în arborele familiei. Dar
când se naște o fată, nimeni nu vizitează părinții, iar femeile o compătimesc pe mamă. Tata nu
a băgat în seamă aceste obiceiuri. Mi-am văzut numele scris, cu o cerneală albastră
strălucitoare, chiar lângă numele bărbaților din familia noastră. Numele meu e primul nume
de femeie care apare acolo în 300 de ani.” (pag 22)

„Femeile din sat trebuiau să își acopere și ele fețele de fiecare dată când ieșeau din
casă. Nu se puteau întâlni sau vorbi cu bărbați care nu erau rude apropiate. Nu știa niciuna să
citească. Nici măcar mama, care crescuse și ea tot în sat. În țara mea, nu e așa de neobișnuit să
vezi femei analfabete...” (pag 26)

„Multe fete din sat – inclusiv majoritatea verișoarelor mele – nu mergeau la școală.
Unii tați nu-și vedeau fetele ca pe membri valoroși ai familiei, pentru că oricum le măritau de
mici și se duceau să trăiască cu familia soților. De ce să îmi trimit fiica la școală? Se-ntrebau
adesea. N-are nevoie de educație ca să îngrijească o casă.” (pag 26)

„În Afganistan, țară condusă de talibani, femeile aveau o viață și mai grea. Școlile
pentru fete fuseseră arse din temelii; și toate femeile erau obligate să poarte o burqa exagerată
– un văl care le acoperea din cap până în picioare și care avea doar o deschizătură mică în
dreptul ochilor. Femeile nu aveau voie să râdă cu voce tare sau să se dea cu ojă și erau bătute
sau închise dacă erau găsite fără un însoțitor bărbat.” (pag 27)

„Chiar și la școală, toți prietenii mei vorbeau despre mullah-ul de la radio, deși tata ne
spusese să nu-l ascultăm. Vechiul nostru radio se stricase, așa că nu auzisem ultimele
emisiuni, dar le ascultam în casele prietenilor și ale rudelor, iar amicii de la școală îmi repetau
aproape cuvânt cu cuvânt predicile lui de noapte. Toată muzica era haram, spunea el, interzisă
de islam. Numai stația lui de radio era permisă. Oamenii trebuiau să-și lase părul și bărbile să
crească, și să nu le țină scurte, în ceea ce el numea moda „inovativă.” Iar femeile, spunea el,
trebui să stea tot timpul în casă, izolate într-o încăpere din cauza practicării „purdah”: să iasă
numai în caz de urgență, și numai purtând burqa și doar însoțite de un bărbat care le e rudă.”

„Fazlullah... a anunțat că femeile nu mai au voie să apară în locurile publice. Bărbații

familiei trebuiau să controleze acest lucru și să mențină controlul asupra familiei sau aveau să
fie ei înșiși pedepsiți.
Susținea că e haram să te uiți la filme și seriale TV, pentru că în felul acesta femeile
vedeau bărbați și bărbații femei la care n-aveau voie să se uite.”

„Și chiar nu era nimeni în siguranță în Pakistan. Femeile cărora le era interzis să
meargă pe străzile din oraș. Bărbații care erau biciuiți până la moarte pentru tot felul de
motive meschine. Copiii care munceau la gropile de gunoi. Nici măcar copiii ca mine, care
voiau să meargă la școală.”

„Am crescut tot auzind cuvântul „terorism”, dar n-am știut ce înseamnă. Până acum.
Terorismul e diferit de războiul în care soldații se înfruntă unul pe altul în bătălie. Terorismul
e frica ce cuprinde totul în jur. E atunci când te duci să te culci fără să știi ce alte orori te mai
așteaptă a doua zi. E atunci când te muți cu toată familia în cea mai centrală cameră a casei,
pentru că ați decis că aceea e cea mai sigură. E atunci când mergi pe stradă, fără să știi în cine
să ai încredere. Terorismul e frica de a-ți vedea tatăl ieșin dimineața la ușp, neștiind dacă se va
mai întoarce seara.”

„Guvernul fusese de acord să impună sharia, dacă talibanii renunțau la luptă. Sharia
înseamnă că toate aspectele vieții – de la disputele pe pământ până la igiena personală – erau
stabilite de judecătorii religioși.”