GEOGRAFIA CUATERNARULUI

Cu circa 2 milioane de ani în urmă pe întreaga suprafaţă a Pământului, îndeosebi în regiunile temperate, se constată o răcire
severă a climei, al cărei apogeu a fost consemnat prin acumularea unor cantităţi imense de gheaţă care acopereau o bună parte a
continentelor şi lanţurilor muntoase. Desigur, acest fenomen nu este singular în lunga istorie geologică a Terrei, dar el are o
importanţă deosebită în stabilirea şi definitivarea structurii fizico-geografice a acesteia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Această
organizare complexă şi unitară a componentelor mediului natural nu a urmat un curs liniar, ci s-a realizat succesiv, în etape şi
faze, un rol deosebit avându-l fluctuaţiile întinderii gheţarilor şi, în ultimă instanţă, topirea şi retragerea acestora către regiunile
polare.
Cu toate că cele mai importante modificări, legate, desigur, de prezenţa sau absenţa marilor întinderi de gheaţă, s-au
petrecut în regiunile temperate şi polare ale celor două emisfere, nici teritoriile subtropicale şi tropicale nu au rămas în afara
acestor influenţe.
Alternanţele periodice de umiditate şi uscăciune, aproape concomitente cu glaciarele şi interglaciarele latitudinilor înalte, au
determinat şi aici schimbări în extinderea sau restrângerea deşerturilor şi lacurilor, în strucura şi repartiţia asociaţiilor vegetale
şi animale sau în tipul şi dinamica sistemelor morfogenetice, toate conducând la modificări repetate, dar de mai mică amploare,
ale peisajului natural.
Tot acum se produce cel mai important eveniment din istoria planetei noastre-apariţia OMULUI-prin a cărui activitate
conştientă de valorificare a resurselor naturale şi, treptat, de închegare, organizare şi dezvoltare a unei vieţi culturale, sociale şi
economice, a preschimbat radical înfăţişarea Pământului.

PRINCIPALELE EVENIMENTE DIN TIMPUL CUATERNARULUI ŞI IMPORTANŢA LOR ÎN DEFINIREA

STRUCTURALĂ ŞI REGIONALĂ A SPAŢIULUI GEOGRAFIC ACTUAL

Răcirea generală a climei, carecteristica dominantă a Cuaternarului, a condus în mod direct la instalarea marilor
glaciaţiuni, la modificarea regională a vegetaţiei şi faunei, la schimbări semnificative în circulaţia maselor de aer şi a curenţilor
oceanici.
Masele de gheaţă au acoperit 40-50 milioane km 2, aproape o treime din suprafaţa uscatului, iar cea mai mare parte a
acestora au constituit-o calotele glaciare din emisfera boreală.Extinderea, retragerea şi revenirile repetate ale gheţarilor au
determinat dezechilibre morfoclimatice succesive, au avut consecinţe deosebit de importante asupra modelării reliefului,
formării sedimentelor continentale şi structurii componentelor majore ale învelişului geografic (soluri, vegetaţie, faună).
Comparativ cu scara timpului geologic fenomenele glaciare, ca topirea sau înaintarea gheţarilor, au avut desfăşurări ”rapide”,
comparabile unor catastrofe naturale. Dezgheţarea şi retragerea ultimei calote glaciare începute acum 18.000-20.000 de ani, au
durat numai 8.000-10.000 de ani. De aceea, datorită amploarei cât şi rapidităţii lor, vechile glaciaţiuni cuaternare sunt
evenimente proeminente ale evoluţiei scoarţei terestre, bogate în consecinţe: aproape o treime din relieful actual al Terrei
aparţine activităţii directe a gheţarilor, cea mai mare parte a regiunilor fiind modelate de agenţi care s-au găsit sub influenţa
gheţarilor şi a fluctuaţiilor climatice. Zeci de milioane de km 2 au fost erodate sau acoperite cu depozite glaciare şi fluvio-
glaciare. Sedimentarea glaciară, cu intensitate mult mai mare decât sedimentarea marină sau fluviatilă, a furnizat cele mai
întinse şi cele mai groase ansambluri dintre formaţiunile cuaternare.
Schimbările de stare ale enormelor mase de apă petrecute într-un timp relativ scurt au provocat importante dezechilibre
în ansamblul peisajului natural. Glaciaţiunile, însoţite de înmagazinarea apei în marile calote de gheaţă, au atras scăderea
glacio-eustatică a nivelului oceanic, exondarea platformelor continentale şi extinderea uscatului cu peste 20 milioane km 2, au
influenţat modelarea albiilor fluviatile şi a liniilor de ţărm. Oscilaţiile repetate ale nivelului general de bază, în concordanţă cu
oscilaţiile climatice din regiunile extraglaciare, au controlat formarea succesivă a teraselor fluviatile şi a teraselor marine.
Modificările de masă impuse de acest mare volum de apă care este transferat din cuvetele oceanice în calotele continentale,în
timpul glaciaţiunilor, şi de pe continent în ocean, în timpul interglaciarelor, au controlat parţial şi mişcările izostatice de pe
întinse regiuni ale uscatului (arhipelagurile arctice şi antarctice, Scandinavia, nordul Canadei).
Retragerile şi înaintările repetate ale gheţarilor au determinat şi ritmat nu numai sistemele morfogenetice ci şi întreaga
viaţă a planetei, impunând aceleaşi fluctuaţii oscilaţiilor vegetale şi animale. Diferenţele de temperatură între perioadele de
răcire (glaciare) şi cele de încălzire (interglaciare) erau de circa 5°C în apele oceanelor şi peste 10°C în interiorul unor regiuni
continentale. Aceste schimbări au dus la migrarea latitudinală a principalelor zone geografice. În timpul maximelor glaciare,
când zonele polare şi de tundră coborau mult în latitudine, zonele calde se restrângeau în apropierea ecuatorului. Dar reveneau
în timpul încălzirii interglaciare aproximativ în limitele şi localizarea lor actuală.
Modificările globale de mediu de această mărime au determinat comunităţile de plante şi animale la migraţii şi uneori la
extincţii. Dar, datorită duratei relativ scurte a Cuaternarului, s-au petrecut doar schimbări taxonomice şi morfologice limitate,
motiv pentru care în acest timp pot fi urmărite mai mult relaţiile paleogeografice şi mai puţin cele filogenetice.

1
 De asemenea, la începutul Cuaternarului sunt consemnate cele dintâi semne de umanizare ale Australopitecilor,
prelucrarea şi folosirea uneltelor şi trecerea treptată de la Homo habilis la Homo erectus, iar acum circa 150.000 de ani la omul
modern, Homo sapiens. Dar abia acum 6-7.000 de ani, după retragerea calotelor glaciare, omul se desprinde hotărât de
dependenţa sa de natură, ca furnizor nemijlocit de hrană şi adăpost, trecând rapid de la industria pietrei şlefuite la industria
metalelor, la cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. În concluzie, odata cu retragerea ultimelor calote glaciare au loc,
treptat, în ultimii 10.000 de ani, definitivarea structurii, zonalităţii şi etajării mediului şi peisajului geografic actual.
În mod obişnuit CUATERNARUL este definit ca intervalul de timp caracterizat prin desăvârşirea evoluţiei hominidelor
şi perfecţionarea industriilor umane, prin manifestarea celor mai întinse calote glaciare şi prin definitivarea structurală şi
regională a mediilor naturale. Ca timp, reprezintă cam 3% din durata Neozoicului şi numai aproximativ 0.04% din durata
istoriei evoluţiei Pământului.
Acumularea datelor pentru definirea perioadei cuaternare şi pentru stabilirea locului şi duratei acesteia în scara
geocronologică s-a realizat timp de peste un secol.
Denumirea de Cuaternar, introdusă de germanul H.B. Geinitz ca o nouă ”eră” în evoluţia geologică a Pământului, apare ca o
continuare logică a vechii clasificări: Primar (Paleozoic), Secundar (Mezozoic), Terţiar (care cuprindea Paleogenul şi
Neogenul), şi Cuaternar. Dar, prin renunţarea la această clasificare denumirea de Cuaternar apare oarecum nepotrivită în
ansamblul nomenclaturii scării geocronologice.

Limita inferioară a Cuaternarului. Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea locul Cuaternarului, ca a treia perioadă a
Neozoicului (Paleogen, Neogen, Cuaternar), fusese deja stability, în continuare discuţiile se concentrează asupra stabilirii
limitei dintre Neogen şi Cuaternar şi, implicit, a duratei Cuaternarului. Dar limita inferioară a Cuaternarului, doar pe baza
cunoştinţelor accumulate până la mijlocul secolului al XX-lea, s-a dovedit a fi mult mai dificil de precizat pentru că:
● la nivelul Cuaternarului ponderea cea mai mare o deţin depozitele continentale, care nu asigură păstrarea resturilor
fosile, sau sunt lipsite de asemenea ”documente” paleontologice, fapt pentru care posibilităţile stratigrafice şi corelările
interregionale au fost reduse;
● depozitele continentale mai vechi, glaciare şi interglaciare, au fost de cele mai multe ori deranjate şi amestecate cu
formaţiuni mai recente;
● depozitele marine cuaternare sunt mai puţin răspândite în domeniul uscatului, majoritatea lor rămânând încă în
bazinele marine şi oceanice;
● migrarea faunei marine şi terestre a îngreunat stabilirea unor stratotipuri edificatoare, iar, pe de altă parte, multe din
speciile care au trăit în Neogen persistă şi în timpul Cuaternarului.
Pentru a defini limita inferioară a Cuaternarului s-au folosit cinci criterii independente: paleofaunistice, paleobotanice,
paleoclimatice, paleomagnetice şi antropologice.
Criteriile paleofaunistice au făcut apel la cele mai vechi specii de climă rece care au apărut în fauna marină şi
continentală. În ceea ce priveşte fauna marină, cele mai bune informaţii au fost furnizate de depozitele celor mai vechi terase
marine situate pe coastele peninsulei Calabria şi insulei Sicilia din sudul Italiei, unde au fost puse în evidenţă profilele de la Le
Castella, Vrica, Santa Maria di Cantanzaro şi Ficarrazi. După îndelungate studii geomorfologice, biostratigrafice şi sporo-
polinice,completate cu datări izotopice şi paleomagnetice, profilul de la Vrica a fost ales ca stratotip al limitei Neogen-
Cuaternar, el definind mai bine cel mai vechi etaj al pleistocenului marin. E vorba de o secvenţă groasă de 306m, constituită din
argile silto-marnoase cu intercalaţii de mai multe niveluri cu sapropel, câteva orizonturi nisipoase şi un nivel de cenuşă
vulcanică, în care işi fac apariţia primele specii de moluşte şi foraminifere de climă rece ce au pătruns din Oceanul Atlantic în
Marea Mediterană.
Dintre aceste specii, ce permit corelaţii la scară mondială în mediul mediteranean, sunt menţionate ca fiind mai
importante: molusca Arctica islandica şi foraminiferele Globigerina pachyderma, Globorotalia truncatulinoides, Hyalinea
baltica, ş.a.
În profilul de la Vrica limita Neogen-Cuaternar a fost propusă la partea superioară a nivelului sapropelic ”e” datorită
conţinutului faunelor de foraminifere de climă rece, care în alte secvenţe litostratigrafice din Italia sunt associate cu prima
apariţie a moluştei bentonice Arctica islandica. Prin determinări paleomagnetice, acest nivel “e” ar fi ceva mai recent decât
sfârşitul episodului cu polaritate normală Olduvai din epoca de polaritate inversă Matuyama, motiv pentru care limita inferioară
a Cuaternarului a fost situată în jur de 1,65 milioane de ani.
Dar foraminiferul bentonic Hyalinea baltica, un alt element de corelare mondială, apare mult mai sus, în secvenţe
litostratigrafice situate între nivelurile “o” şi “p”. Pe de altă parte, nivelul de cenuşă vulcanică “m”, situat în profil mult mai sus
decât nivelul sapropelic “e”, a fost datat prin potasiu-argon la 2,3-2,2 ± 0,2 milioane de ani. Este şi motivul pentru care J.
Chaline (1985) înclină să creadă că nivelul “e” s-ar afla situat sub episodul paleomagnetic Olduvai, ceea ce ar implica o vârstă a
acestuia în jur de 2 milioane de ani şi ar explica şi prezenţa speciilor de climă rece existente în secvenţele litostratigrafice
“o”–“p”.
Prin revizuirea stratotipurilor Calabrianului din sudul Italiei şi prin analiza depozitelor din lungul râului Santereno din
nordul Italiei, G. Ruggieri şi R. Spovieri (1977) au propus o nouă schemă biostratigrafică a Cuaternarlui din Italia, din care
rezultă că termenul de “Calabrian” trebuie să dispară pentru că de multe ori apare ca echivalent Sicilianului. S-a propus ca cel
mai vechi etaj marin cu faună rece prin care începe Cuaternarul să fie numit Santernian, caracterizat prin apariţia speciei Arctica
2
islandica şi prin creşterea rapidă a foraminiferelor Globigerina pachyderma. Până la noi datări şi corelări între vârstele izotopice
şi cele paleomagnetice, Congresul INQUA de la Moscova (1982) a acceptat această nouă schemă şi plasarea limitei
Cuaternarului în urmă cu 2 milioane de ani.
Reperele biostratigrafice referitoare la fauna continentală sunt mai puţin concludente, având în vedere mobilitatea faunei
şi posibilităţile mai mari de adaptare. Paralelizarea stratotipului continental de la Villafranca d’Asti din Piemontul Padului, care
a definit etajul Villafranchian prin asociaţia de mamifere alcătuită din Elephas, Equus şi Leptobos, cu “Calabrianul” marin s-a
dovedit ulterior inexactă, pentru că baza acestui etaj a fost datată de 3-3,3 milioane de ani, deci mult sub limita inferioară a
Cuaternarului. Astfel, Villafranchianul inferior şi mediu sunt corespunzatoare etajelor marine pliocene Piacenzian, în bazinul
Mediteranei, şi Romanian, în bazinul Tethysului, fapt pentru care numai Villafranchianul superior aparţine Pleistocenului
inferior (A. Azaroli, 1971).
În această accepţiune limita dintre Neogen şi Cuaternar este evidenţiată de extincţia treptată a mastodonţilor (Anancus
arvernensis, Zygolophodon bersoni) şi de apariţia primelor elefantide (Archidiskodon meridionalis), cărora li se asociază specii
de rinoceri (Dicerorhinus merki), caii de tip arhaic (Equus stenonius), cămila (Paracamelus alutensis), ş.a. De asemenea, unele
specii de rozătoare au avut o evolutie foarte rapidă în Pleistocenul inferior, cum este, de exemplu, genul Allophaiomys în
Europa de Vest.
Criteriile paleobotanice, bazate pe analizele sporo-polinice, au evidenţiat schimbări esenţiale în componenţa vegetaţiei,
legate, bineânteles, de cele climatice. Totuşi, ele nu aduc precizări esenţiale asupra stabilirii limitei Neogen-Cuaternar pentru că
modificările climatice, însoţite de cele floristice, au fost mult diferenţiate, atât zonal, cât şi regional. Cel puţin pentru
continentul european s-a constatat că trecerea spre Cuaternar a fost marcată de dispariţia arborilor termofili şi de predominanţa
plantelor ierboase, în regiunile nordice, şi de apariţia elementelor stepice, în regiunile mediteraneene. După părerea lui J. P. Suc
şi W. Zagwijn (1983) în aceste regiuni fluctuaţiile climatice de tipul cuaternarului au început acum circa 2,3 milioane de ani.
Criteriile paleoclimatice adoptate pentru stabilirea limitei inferioare a Cuaternarului au în vedere răcirea severă a
climei care a impus formarea, în cele două emisfere, a unor imense calote de gheaţă. Argumentele principale aduse se refereau,
în principal, la modificarea asociaţiilor floristice şi faunistice, mai ales a moluştelor şi foraminiferelor.
Lămuriri importante în acest sens au fost posibile prin folosirea metodei izotopilor de O 18/O16, care au permis
determinarea temperaturilor apelor oceanice la diferite nivele stratigrafice ale Neogenului şi Cuaternarului. C. Emiliani, T.
Mayeda şi R, Selli (1961), analizând profilul de la Le Castella, au demonstrat o răcire generală a apelor de suprafaţă, de la 23-
25°C în Pliocenul târziu până la 15°C în etajul Calabrian. Dar majoritatea cercetătorilor arată că la limita Neogen-Cuaternar,
acceptată la 2 milioane de ani, nu s-a manifestat o schimbare importantă de climă, fapt demonstrat şi de studiile asupra evoluţiei
glaciaţiunii, care au evidenţiat că fenomenul glaciar nu este strict limitat la Cuaternar pentru că:
● mari calote de gheaţă au încaput să apară încă din Miocenul superior, acum 5-6 milioane de ani, în emisfera
sudică, şi din Pliocen, acum 3,5 milioane de ani, în emisfera nordică, iar calotele glaciare arctice au depăşit cu 1/3-1/2
dimensiunile atinse în Pleistocenul superior încă din timpul Pliocenului târziu, cu 2,6-2 milioane de ani în urmă (J.N.
Shackleton şi P.J. Kennett, 1975);
● glaciaţiunile din Sierra Nevada (S.U.A) şi din Islanda au început acum 3,2-2,7 milioane ani, iar cea din Anzi a fost
datată şi ea la peste 2 milioane de ani (A.L. Frakes, 1979);
● cea mai veche glaciaţiune alpină, Biber, corespunzătoare ca vârstă etajului Pretiglian din nord-vestul Europei, a fost
stabilită la 3-2,5 milioane de ani (A.W. Berggren şi A.J. Van Couvering, 1979).
De fapt, cercetătorii olandezi consideră Pretiglianul ca cel mai vechi etaj al Cuaternarului din Bazinul Mării Nordului.
Pentru alte regiuni din Asia, Africa, America de Sud părerile sunt şi mai împărţite deoarece modificările climatice evidente s-au
manifestat diferenţiat într-un interval de timp cuprins între 2,6-1,9 milioane de ani.
Criteriile paleomagnetice, de fapt cronologia bazată pe schimbările polarităţii paleomagnetice, nu aduc argumente în
plus referitoare la discuţiile privind limita inferioară a Cuaternarului, ci doar ajută la plasarea în timp a evenimentelor invocate
în această problemă.
D.J. Hays şi A.W. Berggren (1971) consideră că fenomenele de apariţie sau de dispariţie a anumitor specii, care servesc
drept bază pentru determinarea limitei Neogen-Cuaternar, se leagă de episodul paleomagnetic Olduvai ce s-a desfăşurat în
intervalul 1,9-1,67 milioane de ani din timpul epocii Matuyama. Deşi această părere pare să fie acceptată de majoritatea
cuaternariştilor, există însă şi păreri care împing începutul Cuaternarului până către sfârşitul episodului Kaen (2,43 milioane
ani) din epoca paleomagnetică Gauss.
Criteriile paleoantropologice pornesc de la ideea că principala caracteristică a Cuaternarului a fost considerată apariţia
omului, iar limita inferioară a acestei perioade era pusă în legătură cu prezenţa primelor hominide. Dar descoperirile recente de
fosile aparţinând hominidelor arată că australopitecii au trăit încă de acum 4 milioane de ani, şi numai linia umană propriu-zisă,
Homo, apare acum circa 2 milioane de ani. Mult timp s-a crezut că prezenţa uneltelor ar fi dovada hominizării. În prezent cele
mai vechi unelte sunt datate în jur de 2,6 milioane ani. În aceste condiţii, dacă s-ar dori definirea Cuaternarului în funcţie de
apariţia liniei umane, ar trebui să fie cunoscută cu precizie epoca formării acestei linii. Pe de altă parte, această linie apare
aproape exclusiv în Africa, unde ea se va menţine cel puţin 1 milion ani înainte de a migra în Asia şi în Europa, motiv pentru
care elementele de corelaţie cu alte continente ar lipsi (J. Chaline, 1985).
Pentru faptul că timpul Cuaternarului este totuşi caracterizat prin dezvoltarea Omului, prin importante fluctuaţii
climatice (glaciare, interglaciare), care au condiţionat acţiunea agenţilor exogeni şi evoluţia biologică, este necesară definirea
3
unei limite mai precise între Neogen şi Cuaternar. Această problemă rămâne încă foarte complexă pentru că nu a fost găsit un
etaj care să marcheze o serie de discontinuităţi în cadrul acestor fenomene care s-au dovedit aproape continui pe o prioadă de
timp relativ mare (între 2,6 şi 1,6 milioane ani). Până la noi precizări s-a convenit ca limita inferioară a Cuaternarului să fie
marcată în interiorul acestui interval, la circa 1,8-2 milioane de ani.
Diviziunile Cuaternarului. Durata scurtă a Cuaternarului nu mai permite divizarea sa numai pe criterii lito şi
biostratigrafice, care rămân totuşi foarte utile pentru interpretări paleo-ecologice la scară globală sau regională. Majoritatea
specialiştilor consideră că subdiviziunile Cuaternarului sunt mai mult legate de fluctuaţiile climatice, pentru că ele reflectă cel
mai bine succesiunea glaciar-interglaciar, una dintre principalele caracteristici ale acestei perioade. Dar, după cum arată O.
Bowen (1985), şi în definirea glaciarelor şi interglaciarelor există mai multe posibilităţi, fapt ce necesită anumite explicaţii:
a. teoretic, glaciarele şi interglaciarele pot fi definite folosind orice combinaţie a unităţilor prezentate în curba “a”;
acestea sunt plaste la maxime şi minime termice şi în punctele medii dintre acestea;
b. limitele pot fi fixate la nivelul temperaturilor maxime, caz în care intervalul respectiv ar include două domenii
climatice diferite;
c. limitele pot fi trasate în punctele mediane dintre maximul şi minimul termic;
d. limitele pot fi definite şi între punctele care arată maximele şi minimele termice, intervalele arătând secvenţe cu
tendinţe climatice de creştere (cataglaciar) sau descreştere (anaglaciar) a temperaturii ce pot fi corelate şi cu secvenţele
litostratigrafice şi geomorfologice (eroziune,acumulare).
Pe de altă parte, glaciare şi interglaciare, ca secvenţe temporale succesive, caracterizează, în principal, doar regiunile
munţilor înalţi, pe când teritoriilor intertropicale le sunt aproape străine asemenea fenomene. Un alt neajuns al acestei clasificări
binare, glaciar-interglaciar, a fost şi acela că nu a existat posibilitatea ca aceste fenomene să fie legate de un anumit interval de
timp. De aceea, primele clasificări în cronologia secvenţelor timpului cuaternar au avut mai mult caracter lito şi biostratigrafic
(depozite glaciare şi periglaciare cu faună şi floră de climă rece, depozite continentale şi marine ce conţine faună de climă
caldă), geomorfologice (succesiunea valurilor morenice, relief proglaciar, terase fluviatile şi marine) sau paleoclimatice
(altelarea depozitelor, soluri fosile, loessuri).
A. Penck şi Ed. Brückner (1909) în monumentala lor lucrare referitoare la glaciaţiunea din Alpi au definit cadrul
pluriglaciarist al Cuaternarului, demonstrând existenţa a patru glaciaţiuni succesive (Günz, Mindel, Riss, Würm) separate de
perioadele interglaciare. Ulterior, acestora li s-au mai adăugat glaciaţiunile Donau (B.Eberl, 1930) şi Biber (I.Schaffer, 1953).În
paralel, pornindu-se de la stratigrafia formaţiunilor glaciare din Europa Centrală şi din America de Nord, s-a stabilit o
cronologie pluriglaciaristă şi pentru glaciaţiune de calotă din cele două continente. În timp s-au purtat numeroase discuţii şi
controverse asupra concordanţei între fazele climatice alpine şi cele continentale, dar, în linii generale, cronologia Cuaternarului
bazată pe stratigrafia formaţiunilor glaciare a fost astfel stabilită şi este încă folosită de aproape toţi specialiştii (tabel 1.3.).
Dar, această schemă cronostratigrafică a Cuaternarului, oarecum confortabilă şi practică zdruncinată de rezultatele
cercetărilor multidisciplinare din ultimele două decenii, dintre care trei sunt mai importante (M.Campi şi J.J.Macaire,1989):
● mesajul oceanic: sondajele efectuate în stratele superficiale de pe fundul oceanelor şi analiza raportului O 18/O16 din
testele foraminiferelor (C. Emiliani, 1955; N.J.Shackelton şi Opdyke,1973, 1976) au arătat că ciclurile climatice erau mult mai
numeroase decât lasă să presupunem cadrul mai îngust al depozitelor continentale cuaternare, discontinui şi cu multe lacune;
aceste constatări au fost şi sunt mult discutate, dar ele permit evidenţiarea unei mult mai mari complexităţi climatice din
ultimele două milioane de ani;
● durata fenomenului “glaciar” în ciclul climatic: aceleaşi sondaje oceanice, cât şi studiile palinologice şi cele
paleontologice, ultimele bazate mai ales pe dinamica populaţiilor de rozătoare, au arătat că în fiecare ciclu climatic (glaciar-
interglaciar), fenomenul glaciar propri-zis, nu ocupa decât un interval de timp foarte scurt, estimat cam la 10% din durata
ciclului respectiv (H. Faure, 1980); deşi aceste perioade scurte au fost foarte active pe planul sedimentării, depozitele acumulate
nu sunt decât expresia unei mici părţi din timpul ciclului respectiv;
● non-contemporaneitatea extinderilor glaciare : studii recente, întreprinse mai ales de grupul I.G.C.P. (International
Geological Correlation Program), au arătat că dezvoltarea gheţarilor nu a avut loc peste tot în acelaşi timp; marile calote
glaciare nord-europene şi nord-americane nu reacţionau în acelaşi mod la fluctuaţiile climatice ca gheţarii montani; chiar în
interiorul acestora din urmă efectele climatice locale puteau influenţa mai mult sau mai puţin dinamica gheţarilor.
În acest stadiu, când schema veche a divizării Cuaternarului este controversată, dar nu a fost încă întocmită alta nouă,
care să surprindă modificările globale ale tuturor componentelor paleomediului din perioada respectivă, există mai multe
propuneri:
● menţinerea terminologiei vechi în lipsa unei scheme mai bune, dar şi pentru a evita confuziile ce ar putea apărea (F.
Bourdier, 1980); în acest caz nu ar mai trebui menţinută corespondenţa strictă a unui singur eveniment climatic pentru o
perioadă ”glaciară” sau “interglaciară”; perioada ar putea fi înlocuită cu termenul de “complex”, aceasta din urmă putând
cuprinde mai multe secvenţe climatice, accepţiunea globală cronologică fiind astfel menţinută (de exemplu “complexul
Rissian” în loc de perioadă glaciară Riss);
● adoptarea strictă sau uşor modificată a stratigrafiei definite pe baza analizei sedimentelor oceanice; această opţiune ar
fi tentantă, dar curba izotopică oceanică este încă greu corelabilă cu stratigrafia depozitelor glaciare continentale sau alpine (ex:
corelarea unei morene continentale sau alpine cu o fază rece oceanică);
● folosirea prudentă a apelativelor stratigrafice dintr-un spaţiu geografic limitat fără a avea referinţe la un cadru
4
stratigrafic global;
● distingerea de morene sau complexe morenice după poziţia lor geografică (ex: complexul morenelor interne- în raport
cu zona de alimentare a gheţarului, complexul morenelor externe, ceea ce nu ar prejudicia poziţia stratigrafică şi mai ales pe
cea cronostratigrafică).
În ceea ce priveşte încadrările în anumite întervale de timp a secvenţelor glaciare şi interglaciare cuprinse în diviziunile
Cuaternarului, acestea au avut ca punct de plecare curba variaţiei intensităţii radiaţiei solare realizată de M. Milancovič ( 1921,
1930, 1941), iar în ultimul timp curba paleotemperaturilor apelor oceanice întocmită pe baza raportului O 18/O16 (C. Emiliani,
1955; J.N. Schackleton şi D.N. Opdyke, 1973, 1976). O precizie mai mare în definirea cronologiei Cuaternarului prin vârste
absolute au introdus-o determinările prin metode radiometrice, precum şi corelările cu scara polarităţii paleomagnetice.
Cuaternarul intră sub incidenţa de cercetare a mai multor stiinţe- geologie, paleontologie, geomorfologie ş.a. motiv
pentru care şi metodele de cercetare sunt multiple şi diferenţiate după scop.
Metoda lito-biostratigrafică. Folosind fenomenul ireversibil al evoluţiei biologice, metoda este frecvent folosită în
ordonarea succesiunilor stratigrafice ale depozitelor marine, lacustre şi continentale. Se încearcă stabilirea unor litofaciesuri şi
stratotipuri (straturi care conţin o asociaţie unică de fosile) prin care să se facă posibilă paralelizarea unor formaţiuni care s-au
depus în aceleaşi condiţii de sedimentare (medii de sedimentare). De asemenea, stabilirea tipurilor de depozite în funcţie de
geneza lor (glaciare, fluvioglaciare, eoliene, lacustre, fluviatile, de mlaştină, etc.) necesită şi tehnici foarte diverse de studiere a
formaţiunilor cuaternare- mineralogice, granulometrice, , rularea, şlefuirea şi strierea galeţilor şi grăunţilor de nisip etc. Prin
asemenea investigaţii au fost evidenţiate caracterele litologice şi mineralogice ale morenelor, stabilindu-se sursa lor de
provenienţă şi direcţia de deplasare a gheţarilor.
Pe baza principiului superpoziţiei orizonturilor litofaciale şi biostratigrafice a fost posibilă stabilirea unei cronologii
relative a formaţiunilor şi principalelor evenimente din timpul Cuaternarului.
Caracterele depozitelor şi asociaţiilor de fosile (animale şi vegetale) pot da şi unele informaţii referitoare la clima,
vegetaţia şi fauna Cuaternarului. Dar vârsta relativ recentă a formaţiunilor cuaternare necesită pentru a fi datate nu numai o
specie fosilă, animală sau vegetală ci, de cele mai multe ori, un ansamblu paleontologic care să permită cel mai bine înţelegerea
paleomediului respectiv. Cadrul cronologic cel mai frecvent al formaţiunilor cuaternare este caracterizat prin fluctuaţii climatice
de mare anvergură (glaciare, interglaciare) iar acestea sunt relevate înainte de toate de asociaţiile faunistice şi floristice.
Dar poziţia cronologică a acestor orizonturi biostratigrafice într-o fază climatică sau alta este de multe ori greu de
precizat. Totuşi, progrese deosebite s-au făcut în studiul foraminiferelor fosile existente în depozitele cuaternare de pe fundul
oceanului, când în ultima vreme, s-a reuşit extragerea unor carote de lungimi mari (8-10 ani) ce includ sedimente nederanjate
accumulate în ultimii 600 de mii de ani. Prin abundenţa, grosimea şi forma cochiliilor au fost puse în evidenţă alternanţe de
faună caldă şi faună rece, repetate de 11-15 ori.
Formaţiunile glaciare, alcătuite din materiale detritice, sunt însă aproape complet lipsite de fosile. Astfel, aplicarea
metodelor clasice ale biostratigrafiei, bazate pe evoluţia faunelor şi florelor, devine foarte dificilă pentru studiul depozitelor
cuaternare, chiar şi numai pentru faptul că în perioade atât de scurte puţine specii noi au dispărut. De aceea metoda este folosită
pentru Pleistocenul inferior şi mediu pentru că în Pleistocenul superior evoluţia vieţuitoarelor este puţin evidenţiată pentru a
putea servi unor scopuri de cronometrie.
Metode geomorfologice. Au avut şi au încă un loc important în descifrarea şi cunoaşterea reliefului şi depozitelor
cuaternare, în stabilirea dinamicii gheţarilor, a relaţiilor dintre oscilaţiile gheţarilor şi reliefurile fluviatile şi marine. Prin
cartarea şi explicarea genetică a tuturor formelor de relief create de agenţii de modelare care au activat în timpul Cuaternarului (
gheaţă, zăpada, îngheţ, apă curgătoare, vânt, ş.a.) geomorfologii au dat imaginea spaţială şi foarte diversificată a reliefului
cuaternar. Prin asemenea metode au fost puse în evidenţă: extinderea gheţarilor în raport cu morenele , legătura dintre formele
acumulative şi erozive şi retragerea sau înaintarea gheţarilor, raportul dintre terasele fluviatile şi terasele marine şi legătura
acestora cu fluctuaţiile gheţarilor şi oscilaţiile eustatice.
● A. Penck şi Ed. Brückner (1909) stabilesc, pe baza relaţiilor geomorfologice şi stratigrafice dintre morenele,
depozitele fluvio-glaciare şi terasele fluviatile din Alpi prima cronologie a glaciaţiunii alpine. Cele patru glaciaţiuni succesive-
Günz, Mindel, Riss, Würm- rezultă din existenţa celor patru serii de pietrişuri şi terase existente pe marginea nordică a Alpilor
şi afluenţilor principali de la izvoarele Dunării. Terasele şi pietrişurile corespund fazelor aluvionare din timpul glaciaţiunilor, iar
formarea văilor şi tăierea frunţilor de terasă corespund interglaciarelor. A. Penck a urmărit în amonte cele patru serii de
pietrişuri de terasă şi a observat trecerea lor în morene cu grade diferite de alterare: terasele superioare trec în morene mai
vechi, mai alterate, günziene şi mindeliene, iar cele inferioare în morene mai recente, rissiene şi würmiene.
● Ch. Dépèret (1923) propune o clasificare a tersaselor marine din bazinul Mediteranei şi racordarea acestora cu terasele
fluviatile, în raport cu glacio-eustatismul şi glaciaţiunile cuaternare (acumulare=transgresiune=interglaciar). Prin aceasta se
completează sistemul de corelare geomorfologic şi geocronologic între sistemele de modelare glaciar, fluviatil şi marin.
Metoda varvelor (argilelor rubanate). Fundamentată de geologul Gerald de Geer şi prezentată la Congresul
Internaţional de Geologie din 1910 de la Stockholm, constă în numărarea stratelor diferenţiate granulometric şi coloristic
depuse în lacurile şi depresiunile proglaciare. Vara, când apele provenite din topirea gheţarului sunt abundente, se acumulează
un orizont predominant detritic (nisipuri), mai gros şi mai deschis la culoare. În schimb, toamna şi iarna, când aporturile
detritice sunt mult sau complet reduse, în depresiunile şi lacurile proglaciare se decantează argile, mâluri şi materiale organice,
ce formează un orizont mai subţire şi mai închis la culoare. O pereche alcătuită din două secvenţe sedimentare, de vară şi de
5
iarnă, constituie o varvă. Prin numărarea stratelor anuale (varvelor) G. de Geer (1912) face primele dat[ri de vârstă absolută a
sedimentelor proglaciare (geocronologia varvelor), prin acestă metodă stabilindu-se cu multă precizie fazele de retragere ale
ultimei calote glaciare scandinave, apoi acele din jurul Marilor Lacuri (America de Nord), Patagonia, etc.
Metoda sporo-polinică are în vedere aprecierea cantitativ-statistică a grăunţilor fosili de spori şi polen conservaţi în
formaţiunile sedimentare, cu precădere turbă, cărbune, mâl, argilă. Prin stabilirea frecvenţei diverselor specii de arbori de la
care au provenit sporii şi polenul se reconstituie spectrul asociaţiilor vegetaţiei dintr-un anumit teritoriu, pe baza cărora pot fi
deduse condiţiile climatice care au existat în timpul acumulării orizontului sedimentar.
Metoda a fost pusă la punct de geologul suedez Lenard von Post care, în anul 1916, la o întrunire a naturaliştilor
scandinavi, prezintă prima diagramă polinică rezultată în urma unor studii stratigrafice. Metoda, cea mai importantă în
cunoaşterea evoluţiilor mediilor vegetale, permite stabilirea unui cadru cronologic mai exact, bazat şi pe evoluţia climatelor,
doar pentru timpurile Tardiglaciarului şi Postglaciarului.
La început a fost folosită cronologia paleobotanică ( Preboreal, Boreal, Atlantic, Subboreal, Subatlantic) propusă de A.
Blytt (1876), la care s-au adăugat ulterior zonele palinocronologice, numerotate de la I la X, ale lui F. Firbas (1964). Pentru ţara
noastră se remarcă şcoala de paleopalinologie creată de Emil Pop (1932). Specialiştii români au stabilit succesiunea fazelor
silvestre din Carpaţi din timpul Tardiglaciarului şi Postglaciarului.
Pentru perioada cuaternară, în timpul căreia nu există plante nou apărute specifice uneia sau alteia dintre perioade,
metoda sporo-polinică evidenţiază în mod deosebit variaţiile regionale şi temporale ale asociaţiilor vegetale, iar din
predominanţa unor specii de arbori, comparativ cu repartiţia lor actuală, identifică în orizonturile analizate existenţa unor
asociaţii specifice climatelor mai reci, mai calde, mai umede sau mai uscate. Permite, în acest sens, reconstituirea spectrului
floristic, a zonalităţii vegetaţiei şi climei în timpul Cuaternarului.
Metoda radiometrică este cea mai bună metodă pentru determinare vârstei absolute a unui eşantion mineral sau
organic, având la bază timpul de înjumătăţire a izotopilor radioactivi. A fost inventată de fizicianul american W.F. Libby (1949)
care a folosit izotopul radioactiv C 14, provenit din reacţia neutronilor produşi de reacţiile cosmice cu izotopul de azot (N 14).
Izotopul de C14 este absorbit din atmosferă de corpurile organice şi se păstrează în cantitate constantă până la moartea acestora,
după care începe să se dezintegreze cu o perioadă de înjumătăţire de 5730±40 ani. Măsurarea conţinutului rezidual în C 14 dintr-
un corp organic permite calcularea vârstei sale. Datorită perioadei scurte de înjumătăţire metoda radiometrică ce foloseşte ca
izotop C14 poate fi folosită pentru dotări până la vârste de 50-60 mii de ani (tabel 2.2.). Pentru stabilirea unor vârste mai mari se
folosesc alte elemente radioactive a căror dezintegrare radioactivă este lentă. Majoritatea rocilor conţin cantităţi minuscule de
elemente radioactive cum sunt uraniu (U243) potasiu (K40) thorium (Th230) rubiniu (Ru) care prin dezintegrare gradată pot forma
alte elemente.
Cunoscându-se ritmul acestei dezintegrări se poate calcula vârsta rocilor prin măsurarea cantităţii de elemente
radiogenice, secundare, prezente azi în asemenea roci.
Mai târziu (G.H. Curtis, J.F. Evernden, J.F. James, D.E. Savage, 1964), a permis datarea depozitelor vulcanice neogene
şi cuaternare inferioare. Ea se fondează pe faptul că potasiul radioactiv (K 40) prezent în unele roci vulcanice se dezintegrează
producând argon (Ar40). În momentul cristalizării, teoretic roca nu conţine argon, iar acesta nu apare decât progresiv pe măsura
dezintegrării potasiului după o perioadă de înjumătăţire de 11.850 de ani. Estimarea raportului K 40/Ar40 permite evaluarea
vârstei de cristalizare a rocilor. Prin acestă metodă s-a stabilit vârsta cenuşii vulcanice de la Olduvai, care acoperă stratele de
argile ce conţin unelte aparţinând lui Homo habilis, obţinându-se 1.750.000 ani.
Prin metode radiometrice au fost datate multe orizonturi sedimentare cuaternare, reuşindu-se o mai bună cronologie şi
corelare regională a acestora. Prin convenţie, dată de referinţă 0, prezentul, a fost fixată la anul 1950, şi în mod obişnuit valorile
care exprimă vârsta respectivă sunt urmate de iniţialele B.P. (limba engleză: before present=faţă de prezent; de exemplu
73.500±150 B.P.).
Metoda izotopilor de oxigen. Având în vedere rezultatele excelente pe care le-a dat este tot mai mult folosită pentru
determinarea paleotemperaturilor apelor marine din diferite timpuri geologice, dar mai ales în timpul Cuaternarului.
Oxigenul se găseşte în natură sub forma a trei izotopi stabili- O 16 (99,76%), O17 (0,04%) şi O18 (0,20%), varietăţi identice
din punct de vedere chimic, dar cu greutăţi atomice diferite.
Chimistul american H. Urey (1947) a constatat că abundenţa relativă a izotopilor de O 18 şi O16 înmagazinaţi în CO3 şi Ca
din cochiliile foraminiferelor depinde în mare măsură de temperatura apei marine, păstrând proporţia din timpul formării
acestora, iar proporţia (O18/O16) variază indirect cu creşterea temperaturii apei. Stabilindu-se relaţia dintre proporţia de O 18/O16
şi temperatura apei marine actuale se pot calcula temperaturile apelor oceanice din trecutul geologic prin măsurarea proporţiei
de O18/O16 conservat în Co3Ca din cochiliile foraminiferelor fosile. Compoziţiile izotopice determinate sunt exprimate prin
……..O18 (
Pe baza unor relaţii matematice ( M.C. Rea, 1950; S. Epstein, 1951; H. Urey, 1951; C. Emiliani, 1955, ş.a.) s-a ajuns la
stabilirea unei scări a paleotemperaturilor apei oceanice în raport cu ....... O 18 . Datarea orizonturilor fosile analizate s-a făcut cu
ajutorul izotopilor radioactivi, fapt pentru care scara paleotemperaturilor (scara izotpilor de oxigen) beneficiază şi de o
cronologie absolută foarte exactă.
În urma determinărilor făcute pe carotele extrase de pe fundul Oceanului Atlantic, C. Emiliani (1955), apoi J.N.
Shackleton şi N. Opdyke (1973) au realizat curba variaţiei O 18 şi a paleotemperaturilor apelor marine în ultimii 800 de mii de
ani, identificând 23 stadii climatice (numerotate de la 1 la 23), dintre care 11 sunt reci, şi au făcut unele aprecieri:
6
 ● stadiile 1-18 corespund epocii paleomagnetice Brunhes;
● stadiile 2, 3, 4 şi 5 corespund ultimei glaciaţiuni (inclusiv substadiile 5a, 5b, 5c şi 5d)
● substadiul 5e aparţine ultimului interglaciar;
● în epoca paleomagnetică Brunhes au avut loc 8 glaciaţiuni: 18, 16, 14, 12, 10, 8, 6 plus ultima glaciaţiune;
● succesiunea alternativă evidentă glaciar-interglaciar a apărut în ultimii 800 de mii ani
Beneficiind de aceleaşi date, obţinute din analizele cu izotopi de oxigen a carotelor extrase din partea centrală a
Atlanticului, W.S. Broeker şi von Donk (1970) au indicat pe curba paleotemperaturilor perioadele de acumulare a gheţii pe
continente şi perioadele de dezgheţ care au urmat. Ultimele, foarte rapide, au fost numite “terminale”. De asemenea, cei doi
autori au apreciat că înmagazinarea gradată a gheţii în domeniul continental s-a realizat într-un timp mediu de 90 de mii de ani,
iar dezgheţul în mai puţin de o zecime. Terminalele, corespunzătoare dezgheţului, reflectă scăderi bruşte de O18.
Metoda paleomagnetică. Frecvent folosită în reconstituirile paleogeografice, se poate aplica atât în rocile vulcanice, cât
şi în cele sedimentare.
Pentru orice timp dat, câmpul magnetic poate fi definit prin trei parametri:
● declinaţia (D), unghiul dintre nordul magnetic şi nordul geographic;
● înclinaţia sau dip ( I ), înclinaţia faţă de orizontală a unui ac suspendat, liber şi care variază de la 0° la ecuatorul
magnetic la 90° la polul magnetic;
● intensitatea (F) sau puterea câmpului, care este de 1,5 ori mai puternică la ecuator faţă de cea de la poli
Rocile care conţin minerale de fier devin magnetice în cazul în care topiturile magmatice şi lavele cu temperature peste
1000°C (la aceste temperaturi ridicate proprietăţile magnetice sunt distruse) s-au solidificat sub 600°C. La aceste temperaturi
particulele minerale de fier, pe care le conţin rocile sunt magnetizate şi orientate în direcţia câmpului magnetic dominant al
Pământului.
Rocile sedimentare sunt formate şi din particule ce conţin minerale de fier, deja magnetizate, care provin din erodarea
rocilor preexistente. Depuse în lacuri, mări şi oceane, aceste particule magnetice se reorientează şi se cimentează, odată cu roca,
în direcţia câmpului magnetic existent în timpul sedimentării.
Această magnetizare remanentă, conservată în rocile vulcani sau sedimentare, nu mai este afectată de schimbările
ulterioare ale câmpului magnetic, fapt pentru care ele înregistrează direcţia campului magnetic al Pământului din timpul în care
s-au format. În consecinţă, ambele tipuri de roci, vulcanice şi sedimentare pot conţine o magnetizare remanentă care reflectă
direcţia polului magnetic din timpul când s-a format roca.
Pe baza studiilor detaliate ale paleomagnetismului rocilor a putut fi reconstituită migrarea polului geomagnetic în
decursul trecutului geologic, dar mai ales în timpul Cuaternarului, faţă de care V. Bucha (1976) leagă şi o parte din
evenimentele climatice din emisfera nordică.
Există şi un alt aspect, foarte important, care a rezultat din studiul paleomagnetismului rocilor, şi anume că în decursul
timpului, câmpul magnetic al Pământului a suferit modificări, iar emanaţia remanentă poate fi normală (la fel cu cea actuală)
sau inversă. Cercetările au arătat că inversarea polilor magnetici are loc în câteva mii de ani, iar polaritatea normală sau inversă
este apoi menţinută pentru perioade ce variază între 100 de mii de ani şi 50 milioane de ani.
Folosind rocile vulcanice, inclusiv cele situate de o parte şi de alta a riftului medio-atlantic, a fost întocmită sacra
schimbărilor de polaritate ale campului magnetic al Pământului (A. Coix, R. Dolli şi G. Dalrymple, 1963, 1965) pentru cel
puţin 4 milioane de ani. Timpul când câmpul magnetic a avut aceeaşi polaritate corespunde unei epoci (Gilbert, Gauss,
Matuyama, Brünhes), iar diferitele schimbări de polaritate de durată mai mică din interiorul acestora corespund unor
evenimente (Olduvai, Jaramillo, etc.). Fiind completată prin datări radiometrice, aceasta a devenit o importantă scară
geocronologică (scara polarităţii geomagnetice) la care sunt raportate principalele evenimente ale Pliocenului şi Cuaternarului.
S-a stabilit că perioada Cuaternară începe în timpul evenimentului Olduvai, când are loc revenirea pentru scurt timp la o
polaritate normală în interiorul epocii de polaritate inversă Matuyama, iar limita între Brunhes şi Matuyama (0,73 milioane ani)
a fost aleasă ca referinţă pentru limita dintre Pleistocenul inferior şi Pleistocenul mediu.
Paleomagnetismul a fost de un real folos în stabilirea cronologiei depozitelor din Marele Rift al Africii Orientale, în
corelarea marilor secvenţe loessice din Europa şi Asia. De asemenea, a permis evaluarea vitezei de expansiune a bazaltelor care
constituie fundul oceanelor de o parte şi de alta a marilor dorsale. Din paralelizarea schimbărilor de polaritate ale câmpului
geomagnetic, cu resturile fosile din carotele extrase de pe fundul oceanului s-a constatat că multe specii de fosile dispar
aproximativ în timpul inversării polarităţii şi ca specii noi au apărut în scurt timp după aceea (D.H. Tarling şi M.P. Tarling,
1978).
Tefrocronologia (lb. greacă: tephros=cenuşă). Este o metodă utilizată în studiul depozitelor cuaternare atât pentru
stabilirea stratigrafiei, cât şi pentru datarea acestora.
Cenuşile vulcanice (cu conţinut mineralogic şi chimic asemănător) intercalate în formaţiunile cuaternare constituie
orizonturi reper ce pot fi clar identificate (sub raport chimic şi mineralogic), dar şi bine datate (prin metode radiometrice).
Astfel, în toate turbăriile Patagoniei stratele de cenuşă vulcanică sunt datate la 10.000, 6.700, 2.300 şi 1.000 ani B.P.
Depunerea lor a fost însoţită de mari incendii de păduri (ce au permis studii dendocronologice successive), care au avut,
fără îndoială, un mare rol în preistoria regiunii (A. Auer, 1960). Această metodă a fost folosită şi în orizontalizarea şi datarea
formaţiunilor cu resturi de hominide din Africa de Sud şi Africa de Est.
Dendrocronologia (lb. greacă: dendron=arbore). Metoda, care a fost pusă la punct de către A.E. Douglas (1920) în
7
S.U.A., se bazează pe studiul inelelor de creştere ale arborilor ce au o mare longevitate. De exemplu Pinus aristata şi Sequoia
gigantea în S.U.A., sau stejarul în Europa, care au permis datări de la 9.000 la 5.000 ani B.P. Fiecare inel anual este format din
celule lemnoase mai mari, ce cresc primăvara, şi din celule mai mici, corespunzătoare anotimpurilor de vară şi toamnă. Verile
mai umede produc inele de creştere mai groase, pe când verile secetoase micşorează mult dimensiunea acestora. Lăţimea
inelelor de creştere este condiţionată în America de Nord de precipitaţii, iar în Scandinavia de temperaturile estivale. Metoda
este folosită pentru datarea unor depozite cuaternare recente (istorice), dar mai ales pentru reconstituirea condiţiilor de mediu
din timpul creşterii copacilor respectivi. Corelându-se inelele de creştere ale copacilor dintr-o succesiune stratigrafică din vestul
S.U.A., s-a reuşit realizarea unei dendrocronologii ce se întinde peste aproape tot Holocenul.
Metodele arheologice. Sunt folosite pentru estimarea vârstei relative a formaţiunilor cuaternare, luându-se ca reper
orizonturile care conţin culturi materiale ale căror caracteristici arată apartenenţa la o anumită epocă de dezvoltare a acestora.
Valoarea stratigrafică este mai puţin precisă deoarece în regiuni diferite evoluţia culturii materiale nu s-a realizat în acelaşi
timp, începând mai devreme sau încheindu-se mai târziu.
Totuşi, pe baza dezvoltării culturilor materiale din diferite regiuni ale lumii a rezultat scara cronologică arheologică
fixarea în timp a resturilor materiale făcându-se prin metode radiometrice, sporopolinice şi biostratigrafice.
Metode pedologice. Se bazează pe analiza succesiunii orizonturilor de paleosoluri ( corespunzătoare interglaciarelor sau
interstadialelor) şi loessuri (glaciare sau stadiale), contribuind la cunoaşterea asociaţiilor climatice şi la orizontarea stratigrafică
a Pleistocenului, îndeosebi a celui superior. Identificarea în cadrul acestor complexe stratigrafice a structurilor periglaciare
(pene, involuţii) permite şi mai mult fixarea condiţiilor climatice şi a proceselor criogene care s-au succedat în timpul
Pleistocenului, la periferia calotelor glaciare, adică în regiunile periglaciare.
Corelate cu analizele sporopolinice (care stabilesc asociaţiile vegetale din timpul formării solurilor fosile), cu stadiile
paleotemperaturilor rezultate din variaţia izotopilor de oxigen şi cu evenimentele paleomagnetice, s-a reuşit în ultima vreme
stabilirea unor subdiviziuni cronostratigrafice regionale ale loessului şi paleosolurilor.

CLIMA CUATERNARĂ

Răcirea generală a climei şi oscilaţiile climatice din timpul Cuaternarului au avut drept consecinţă principală instalarea marilor
mase de gheaţă care au ocupat cea mai mare parte a regiunilor polare si temperate, dar şi suprafeţe întinse ale regiunilor
muntoase situate in zonele intertropicale. Ca urmare, aproape totul se transformă într-un pustiu de gheaţă, iar vegetaţia şi fauna
sunt împinse spre ecuator.

3.1 Dinamica generală a peisajului

Marginea marilor calote glaciare pleistocene avea o climă rece, puternic influenţată de masele de aer polar, iar poziţia ei
se transformase oarecum într-o “limită” a domeniului vieţii, sub diversele ei forme. Multe specii vegetale şi animale au fost
nevoite să se retragă spre latitudini şi altitudini mai joase, sau să se adapteze noilor condiţii.Chiar Homo erectus şi Homo
sapiens au ramas departe de aceste ţinuturi neospitaliere.
Alternanţa, într-un timp relativ scurt, a fazelor glaciare şi interglaciare, cu pendulări ale florei şi faunei,a accentuat
fenomenul de diversificare şi adaptare a acestora. Odata cu aceste fluctuatii ale limitelor ghetarilor si ale marilor asociatii
faunistice, clima a fost aceea care a controlat si intreaga activitate de modelare a reliefului, inlocuind sau amplificand periodic
un anumit sistem morfogenetic.
Cu toate că in mod frecvent Cuaternarul este asimilat cu epoca marilor glaciaţiuni, când s-au produs cele mai
spectaculoase şi rapide transformări ale peisajului terestru,trebuie totuşi să avem în vedere că ele ocupă mai puţin de jumătate
din durata totală a acestei perioade. Dacă am socoti doar ultimele trei faze glaciare, mai bine cunoscute, cu extensiuni ce
depăşeau mult întinderile actuale ale gheţarilor, i cu parametri climatici extrem de severi, am constatat că reprezintă numai 10-
12% din timpul Cuaternarului.
Cuaternarul debutează prin răcirea generală a climei. Dar această răcire trebuie totuşi înţeleasă în comparaţie cu clima
mult mai caldă a Pliocenului, pentru că altfel nu s-ar explica nici asociaţiile floristice şi faunistice în care ponderea speciilor
termofile se mentinea încă destul de mare, nici marile ansambluri morfogenetice. De aceea, în evoluţia peisajului, între
Pliocenul mai călduros şi epoca marilor glaciaţiuni cu climă mai riguroasă, trebuie să amintim şi o perioadă de tranziţie. Astfel,
în dinamica de ansamblu a peisajului Cuaternar, pot fi conturate trei etape principale: preglaciară, glaciară şi postglaciară.
Etapa preglaciară cuprinde partea inferioara a Cuaternarului, pană la glaciaţiunea Mindel (Elster, Kansas), şi însumează
circa 1,5 milioane de ani. Aproape în toate regiunile temperate şi tropicale faza de rehistazie climatică, caracterizată nu atât prin
răcire ci mai ales prin aridizarea ei, este surprinsă în activitatea morfogenetică prin accentuarea proceselor de eroziune în
reliefurile mai înalte, şi prin acumularea materialelor sub formă de piemonturi în depresiunile sau câmpiile marginale. Este faza
villafranchiană în timpul căreia se formează, pe lângă piemonturile marginale ( Piemontul Getic, Piemontul Padului,
Piemontul nord-pirinean, , Piemontul Andin ş.a) şi cele mai întinse glacisuri de eroziune tăiate în formaţiuni sedimentare mio-
8
pliocene. Faza următoare, premindeliană este mai eterogenă sub aspect climatic şi morfogenetic, acum alternând secvenţe
umede şi mai reci cu secvenţe calde. În zonele temperate, unde oscilaţiile climatice au fost mai evidente, peisajele erau şi ele
ceva mai diversificate: apar şi se extind gheţari montani şi de calotă, iar secvenţele mai calde devin favorabile proceselor de
alterare şi de pedogeneză. În schimb, în zonele tropicale, mai aride, cu ploi torentiale, clima şi degradarea covorului vegetal
favorizau formarea şi extinderea piemonturilor şi glacisurilor de eroziune ( Magreb-Africa de Nord, Anzi-America de Sud,
Aragon-Spania etc).
Etapa glaciară include cea mai mare parte a Pleistocenului mediu şi tot Pleistocenul superior, începând cu faza glaciară
Mindel ( Elster, Kansas ). De acum răcirea climei este tot mai severă, iar efectele ei se prelungeau mult peste teritoriile
latitudinilor medii. Este timpul extinderii maxime a gheţarilor şi a marilor fluctuaţii, a restrângerii zonelor temperate şi tropicale
în favoarea tundrelor şi stepelor reci. Sub raport morfogenetic se realizează cele mai întinse şi evidente forme de relief glaciar,
de eroziune şi de acumulare. Fazele de îngheţ maxim au fost urmate îndeaproape de accentuarea eroziunii în adâncime în urma
căreia au rezultat versanţi mult mai înclinaţi, spre deosebire de fazele periglaciare care au elaborat un sistem de pante mai puţin
diversificat ( versanţi de tip glacis, vai largi erodate ). Tot datorită alternării fazelor de acumulare şi eroziune liniară, dar şi a
regresiunilor marine este timpul când se formează marile sisteme de terase fluviatile şi marine. În regiunile periglaciare
montane aporturile masive de materiale transportate de râuri au dat naştere marilor câmpii de glacisuri aluvio-proluviale. În
regiunile montane, îndeosebi în timpul ultimei glaciaţiuni, se stabilesc principalele aliniamente de abrupturi de dezagregare ce
alimentează pânzele de grohotiş.
Etapa postglaciară corespunde ultimelor 10 000 de ani, cât durează Halocenul.
Evenimentele climatice, marcate printr-o încălzire generală, au favorizat migrarea către latitudinile şi altitudinile mari a
zonelor şi etajelor de vegetaţie, cu asociaţiile faunistice corespunzătoare.
După topirea şi retragerea gheţarilor montani şi de calotă, peisajul regiunilor temperate şi subpolare este dominant de
marile ansambluri morenice, câmpii fluvio-glaciare, văi şi circuri glaciare, fiorduri şi estuare etc.Evenimentele climatice
marcate printr-o încălzire generală au favorizat migrarea către latitudini şi altitudini mari, peste teritoriile “pustiite de gheţari”, a
zonelor şi etajelor de vegetaţie, cu asociaţiile faunistice corespunzătoare. Este timpul când pe suprafaţa Terrei se definitivează
peisajul actual, în cadrul căruia Homo sapiens începe să ocupe un loc din ce în ce mai important.

Date mai importante în cunoaşterea gheţarilor şi glaciaţiunii cuaternare

Cu toate că gheţarii şi calotele glaciare care acoperă astăzi cele mai mari înăltimi montane şi uscaturi din regiunile
polare erau cunoscute din cele mai vechi timpuri, ele reprezentând pentru triburile şi popoarle lumii antice şi medievale limite
severe de accesibilitate, problema unor gheţari cu extinderi mult mai mari decât actuali a fost pusă în a doua parte a secolului al
XVIII-lea. Prin observaţii tot mai numeroase, întreprinse îndeosebi în Europa şi America de Nord, la sfarşitul secolului al XIX-
lea se acumulează suficiente date pe baza cărora au fost emise şi primele conceptii asupra glaciaţiunii cuaternare (tab.3.1). În
prima jumatate a secolului al XX-lea apar primele sinteze regionale, cu numeroase referiri la dinamica şi extinderea gheţarilor,
la cauzele modificării climei şi aparitia glaciaţiunii. După al doilea război mondial, beneficiind de noi metode şi tehnici de
cercetare, de o mai eficientă organizare a cercetării mediului natural din timpul Cuaternarului, se aduc precizări importante mai
ales în datarea şi dinamica gheţarilor, a oscilaţiilor climatice şi a relaţiilor dintre atmosferă-hidrosferă-criosferă-biosferă, pe de
o parte, în legatură cu modificările, relativ ciclice, ale unor parametrii tereştrii sau extratereştri, pe de altă parte.
Astfel, în cunoaşterea glaciaţiunii cuaternare pot fi separate două mari etape: sfârşitul secolului al XVII-lea-sfârşitul
secolului al XIX-lea, secolul XX.
Sfârşitul secolului al XVII-lea-sfârsitul secolului al XIX-lea se ramarca prin:
● primele referiri asupra unor gheţari montani şi continentali cu extindere mai mare decât cea actuală, având la baza
depozitele glaciare găsite cu mult în afara sferei de activitate a gheţarilor actuali ( blocuri eratice, morene, striuri, roci şlefuite
etc.);
●îmbogăţirea terminologiei ştiinţifice prin definirea şi folosirea corectă a acesteia;
●primele studii asupra glaciaţiunii cuaternare, ca fenomen general cu mare extindere spaţiala şi temporală, şi asupra
cronologiei acesteia; se folosesc cu precădere metode geomorfologice, bio şi litostratigrafice;
●stabilirea cronologiei relative a fazelor glaciare şi interglaciare.
Secolul al XX-lea adece cele mai importante precizări asupra glaciaţiunii cuaternare:
●apar primele lucrări de sinteză cu referiri mai ample asupra glaciaţiunii si consecinţelor acesteia în peisaj;
●se realizează numeroase paralelizări şi sinteze referitoare la cronologia fazelor glaciare şi interglaciare, la depozitele şi
relieful glaciar, periglaciar, fluviatil, marin, eolian; studiile se extind în toate regiunile afectate de gheţarii cuaternari;
●sunt emise cele mai multe ipoteze privind cauzele modificărilor climatice şi apariţiei glaciaţiunii cuaternare,
încercându-se, pe baza datelor acumulate, o abordare interdisciplinară şi globală a problemei; un rol important în coordonarea
cercetărilor interdisciplinare asupra Cuaternarului ( INQUA) ale cărei baze au fost puse la Copenhaga în anul 1928.
●în cercetările efectuate se folosesc metode şi tehnici tot mai sigure şi mai unitare: sporo-polinice, verve, soluri fosile,
izotopi radioactivi, izotopi de oxigen, spectrometrie etc;
●au fost iniţiate programe de cercetare naţionale şi internaţionale în vederea definirii cât mai corecte a timpului
cuaternar.
9
 Cauzele răcirii climei şi aparitiei glaciatiunii cuaternare

In istoria evoluţiei Pamantului clima nu a fost constanta, ea a suferit schimbari mai indelungate sau de mai scurta
durata.Cauzele acestor modificari nu sunt elucidate complet, dar s-a stabilit ca ele au fost rezultatul cooperarii diferitelor
procese terestre si extraterestre care au cuprins multiple interarctiuni dintre componentele sistemului climatic.
Dupa A. Berger (1978) sistemul climatic cuprinde : atmosfera, hidrosfera(oceanul),criosfera, litosfera si biosfera.
Aceste componente sunt conectate intre ele prin procese fizice, chimice si biologice in cadrul ciclului hidrologic, a radiatiei si
schimbului de caldura, a gazelor si particulelor antrenate in miscari de advectie, convectie si turbulenta. Sistemul climatic astfel
conceput poseda capacitatea de a reactiona la toate schimbarile care au intervenit pe diferite intervale de timp : de la care cele
mai indelungate schimbari climatice constatate(10 4 - 108) ani pana la fluctuatii (10 - 104) si variabilele climatice (1 an). Dar
acest mare numar de interactiuni complicate a ingrunat, deseori, separarea cauzelor si de efectele lor si elucidarea schimbarilor
climatice. De altfel, E. J. Kutzbach (1979) si T. M. L. Wigley et al (1981) incearca sa prezinte care sunt principalii factori si
principalele interactiuni ce pot deveni cauze ale schimbarilor climatice pe diferite perioade de timp.
Pentru explicarea cauzelor care au provocat aparitia glacialelor si interglacialelor in Pleistocen, trebuie selectionati acei
factori care pot determina schimbari ciclice cu perioade de 10 4 - 105 ani. Astfel izostazia (punctul 4), modificarea parametrilor
orbitei Pamantului (punctul 5), activitatea vulcanica (punctul 8), intercatiunile atmosfera – ocean – criosfera – litosfera (punctul
9) si variatiile radiatiei solare (punctul 5) sunt factorii potentiali de provocare a alternantei glacialelor si interglacialelor din
timpul Pleistocenului. Ceilalti factori actioneaza numai la scara geologica – modificarea activitati solare (punctul 10); deriva
continentelor (punctul 3); orogenezele (punctul 4) – sau sunt importanti numai pentru variatiile anuale de scurta durata cum ar
fi : interactiunile atmosfera – ocean (punctul 11); variabilitatea atmosfrei (punctul 12) (R. Przybylak, 1986).
In ultimii ani s-au facut progrese insemnate in cercetarea schimbarilor climatice, dar si a cauzelor ciclicitatii glaciare in
Pleistocen. Ele se datoreaza : modelarilor matematice foarte avansate ale variatiilor parametrilor orbitei terestre, ale
interactiunilor dintre atmosfera – ocean – criosfera – continente; obtinerea de noi date paloclimatice, mult mai veridice,
referitoare la epocile glaciare, provenite in special din carotele de sedimente extrase de pe fundul oceanelor si din masele
actuale de gheata.
Tentativele de explicare a proceselor si mecanismelor schimbarii climatice au propus numeroase ipoteze cuprinzand,
dupa caz, o mare varietate de factori cosmici si terestri, dar specialistii nu au cazut de acord asupra unui punct de vedere
comun. Desi aceste ipoteze nu sunt deocamdata confirmate prin calcule sau observatii directe ele nu si-au pierdut nici interesul
si nici actualitatea. In raport cu datele pe care se bazeaza, o parte din aceste modele, logice sau matematice, pot fi credibile,
posibile sau demonstrabile, iar altele raman discutabile chiar din punctul lor de plecare.
Dintre cauzele care s-au dovedit ca se colereaza si se implica mai bine in racirea climei si in oscilatiile climatice sunt
in mod frecvent citate urmatoarele doua : radiatia solara primita la limita exterioara a atmosferei si structura suprafetei terestre
cu intregul complex de procese si relatii fizice dintre componentele sale (atmosfera – oceane – criosfera – litosfera – biosfera).
Luate separat, toate aceste ipoteze sunt susceptibile de critici, pentru ca ele dau raspunsuri partiale referitoare fie la cauzele
racirii climei si aparitiei glaciatiunii, fie la oscilatiile climatice si repetabilitatea glaciarelor si interglacialelor in timpul
Pleistocenului.
În general, s-a stabilit că pentru formarea si pastrarea marilor campuri de gheata ( aproximativ 32% din suprafata
uscatului ) sunt necesare doua conditii esentiale:precipitatii sub forma de zapada, deci clima rece, iar zapada sa se pastreze de la
un an la altul in zonele de acumulare a ghetarilor.Pentru intelegerea si explicarea acestui grandios fenomen natural de talie
planetara trebuie sa se porneasca de la cunostintele cele mai sigure pe care le avem despre glaciatiunea cuaternara.
●climatul normal al Pămantului este nonglaciar;
●temperatura a scăzut lent în timpul Neogenului pentru a culmina în timpul perioadelor glaciare;
●în ultimii 800.000 de ani au existat 12-15 glaciaţiuni in emisfera nordica, toate avand aceeasi localizare;
●4\5 din calota glaciară a fost extinsă pe continentele din vecinatatea Atlanticului de Nord;
●ultimele glaciaţiuni, singurele mai bine cunoscute, au coincis cu perioade reci, când temperatura medie anuala a
Terrei a scazut fata de prezent cu circa 6ºC;
●În timpul Pleistocenului superior aceste glaciaţiuni au fost probabil sincrone in cele doua continente nordice, si de
asemenea sincrone in cele doua emisfere;
●interglaciarele au fost mai lungi decat glaciarele si au avut temperaturi analoage celor actuale ( ± 2ºC ); inceputul
glaciar ( anaglaciarul ) pare sa fi fost mai umed, iar apogeul si sfarsitul ( cataglaciarul ) mai uscate.
Pentru explicarea răciri climei şi fluctuaţiilor climatice din Cuaternar au fost emise numeroase ipoteze, care pot fi
grupate,în functie de factorii invocati, in doua mari categorii: cauze terestre si cauze extraterestre.

Cauze terestre
Acestea se referă fie la explicarea cauzelor care au produs răcirea severa a climei in Cuaternar, dar mai ales in
Pleistocen, fie la oscilatiile parametrilor climatici care au provocat alternanta glaciar-interglaciar. Ele au in vedere analiza acelor
elemente ale sistemului climatic care isi au obarsia la suprafata Pamantului.

10
 Mişcările tectonice. Dintre acestea au fost frecvent invocate drept cauze ale modificarilor climatice: orogeneze,
epirogeneza si izostazia. Procesele tectonice sunt insotite de efecte clare, ca variatiile pe termen lung in circulatia oceanica sau
a maselor atmosferice, modificarea raportului dintre uscat si apa sau a configuratiei oceanelor si continentelor, cu urmari direct
in climat.
Mişcările orogenice si epirogenice au fost implicate in modificarea generala a climei mai intai de catre J.D.Dana (1856)
si W.Ramsay(1912), ca sigure cauze posibile, iar mai tarziu si de alti cercetatori ( R.F.Flint, 1957; H.H.Lamb, 1966; s.a), care le-
au atribuit un anumit rol alaturi de variatia altor componente terestre. Astfel, miscarile orogenice de la sfarsitul Neogenului si
inceputul Cuaternarului au determinat inaltarea brusca a catenelor muntoase, chiar cu 1.000-2.000 m, favorizand constituirea
primelor nuclee glaciare. Impreuna cu miscarile epirogenice regionale acestea au contribuit la inaltarea medie a uscatului cu
circa 500 m, adica de la 300 m cat era la inceputul Neogenului pana la 800 m, la inceputul Cuaternarului. Daca se are in vedere
si scaderea nivelului oceanic cu cel putin 100 m in timpul Pleistocenului, inaltimea medie a reliefului continental a crescut cu
600 m, iar prin exondarea celei mai mari parti a platformelor continentale, suprafata uscatului a crescut cu circa 26 milioane
km². Luand in considerare numai gradientul termic altitudinal inseamna ca temperatura medie a uscatului a scazut cu 3ºC , dar
numai cu 1ºC pentru tot globul (R.F.Flint, 1957 ). Pe de alta parte, modificarea raportului dintre uscat si apa a contribuit si la
cresterea continentalizarii climei. Mai mult, dupa parerea lui H.H.Lamb (1966) continentele nu reprezentau doar un suport
pentru acumularea ghetii, ci ele inmagazinau mai putina caldura solara decat oceanele, iar suprafata lor mai mare a contribuit la
racirea Pamantului.
Marile lanţuri oceanice ale Terrei care s-au individualizat la sfarşitul Neogenului au putut avea influenţe importane şi în
circulatia atmosferei. Dupa N.V.Saks (1958) ridicarea sistemului alpino-carpato-caucazo-himalian a impiedicat circulatia
meridiana, favorizand racirea regiunilor nordice prin diminuarea transportului de caldura si umiditate, coborarea limitei
zapezilor permanente si accelerarea cresterii maselor de gheata.
Modificarea fluxului caloric al Pământului, ipoteză susţinută de J.Joly (1923), L.Kirsh ( 1931), A.Wagner (1940), este
invocată drept cauza a racirii climei. In timpul orogenezelor, datorita dezintegrarii substantelor radioactive, in scoarta terestra se
produce o descarcare de caldura, cuprinsa intre 50 si 250 cal/cm², acumulata anterior intr-o perioada lunga de timp.Dupa
consumarea procesului orogenic, substratul racit al lanturilor muntoase, alaturi de altitudinea crescuta a acestora, a favorizat
aparitia ghetarilor. Teoretic acest ciclu ar fi de 30-50 milioane de ani daca se ia in considerare radioactivitatea din crusta si de
circa 250 milioane de ani daca se iau in considerare si straturile mai adanci.
Deşi astăzi inaltimile scoartei si mai ales ale lanturilor muntoase nu se mai considera drept cauza a racirii climei, ele pot
totusi sa fi jucat un rol activ in conditiile de formare a unei glaciatiuni, sa fi constituit premize si cauze regionale pentru
formarea ghetarilor. Mai mult, mişcările epirogene şi orogene par să aiba caracteristica de a fi evoluat la intervale constante de
timp, de ordinul 108- 109, situatii in care au contribuit semnificativ la variabilitatea climatului. Cu toate acestea se constata o
slaba corelare intre fazele orogenice si unele glaciatiuni.
Izostazia poate provoca modificări ale climei din cauza incarcarii continentelor cu gheata si a modificarii nivelului
oceanic. Prin greutatea sa, gheata provoaca scufundarea uscatului pe care se dezvolta. Dupa retragerea ghetarilor intervine lent
procesul de ridicare izostatica ce poate dura 10 4 pana la 105 ani. Cresterea inaltimii uscatului continental contribuie la marirea
probabilitatii aparitiei glaciatiunilor continentale. Modelul construit de J.Oerlemans (1980) arata posibilitatea crearii unei
periodicitati cu o durata de 100.000 ani,fara a mai interveni si alti factori periodici exteriori.
Controlul glacioizostatic al glaciaţiunii mai este sustinut si de S.W.Tomirdiaro (1971) care leaga epoca glaciara neozoica
de deriva continentelor. El considera ca, odata cu reducerea progresiva a legaturii dintre Bazinul Artic si Oceanul Atlantic, in
limitele Bazinului Artic au inceput sa se formeze tot mai mari intinderi de gheta (banchiza), iar alte procese ulterioare duc la
formarea invelisului de gheata continental. Acesta, la randul sau, provoaca scufundarea izostatica a pragului Insulele Főroe –
Insulele Sheetland, din care cauza apele calde ale Atlanticului au acces liber in Bazinul Artic si distrug gheturile care il acopera.
Incalzirea apelor Bazinului Artic contribuie la topirea ghetarilor continentali si la instalarea unei perioade interglaciare. Fundul
marii scufundat glacioizostatic in regiunea pragului Főroe- Sheetland se ridica, impiedica accesul apelor calde atlantice catre
Bazinul Artic si astfel ciclul se repeta. Autorul, care incearca explicarea ciclurilor glaciar- interglaciar din timpul Pleistocenului
numai pe baze glacioizostatice, nu ia in considerare si oscilatiile glacioizostatice ale bazinelor oceanice care au reactionat mai
repede si in sens cu totul opus decat miscarile glacioizostatice ale bazinelor oceanice care au reactionat mai repede si in sens cu
totul opus decat miscarile glacioizostatice ale pragului. Pe de alta parte, din cauza diferentei de timp intre formarea calotelor
glaciare si procesele de deformare a crustei si reactiei izostatice, precum si din cauza reactilor inverse, efectele glacioizostatice
au consecinte deosebit de complexe, neperiodice, si nu pot fi sincronizate cu oscilatiile intinderii ghetarilor continentali.
Deriva continentelor şi migrarea polilor sunt adesea luate în discuţie în explicarea glaciaţiunilor continentale, dar mai
ales a repartiţiei lor spaţiale. Ajungerea continentelor in regiunile polare a favorizat racirea climatului prin faptul ca pe suprafata
lor s-au acumulat zapezi permanente care se transformau treptat in gheata. O asemenea situatie se intalneste in prezent in
Bazinul Artic care este separat prin praguri inalte de restul Oceanului Planetar. Aceste praguri stanjenesc circulatia libera a
apelor oceanice si patrunderea curentilor calzi din zona tropicala, ajutand racirea si inghetarea apelor in Bazinul Artic (
D.H.Tarling, M.P.Tarling, 1978).
W.Kőppen si A.Wegener (1924) au fost de părere că numai modificarea elementelor astronomice nu sunt suficiente
pentru explicarea glaciaţiunilor pleistocene.Modificarile periodice ar putea lamuri doar ritmul epocilor glaciare, nu si cauza. Iar
aceasta a fost cautata in deplasarea blocurilor continentale si migrarea polilor.
11
 Schimbarea circulaţiei apei oceanice. Aceasta constituie, de obicei un efect secundar şi aleatoriu al altor schimbari, ca de
exemplu deriva continentelor, orogeneza, epirogeneza. Dupa cum sugereaza T.M.L.Wigley et al (1981) oceanele pot actiona
asupra climei in diverse feluri, modificand:
● albedoul, dependent de schimbările geografice ale oceanelor;
●cantitatea de căldură inmagazinata, in special in oceanele adanci, care constituie mari rezervoare potentiale de caldura;
●cantitatea de căldură transportată pe directia meridiana;
●temperatura suprafeţei mărilor, care ar putea acţiona asupra stratelor inferioare ale atmosferei şi în consecinta sa
provoace chiar schimbari ale circulatiei atmosferei ( J.Namias, 1969; H.H.Lamb, 1976; s.a).
În mod frecvent se apelează la relatia dintre apele atlantice, aflate sub influenta Curentului Golfului, si apele Oceanului
Artic, dar concluziile sunt uneori contradictorii. O parte din sustinatorii acestei ipoteze pornesc de la faptul ca aparitia istmului
Panama la sfarsitul Pliocenului a determinat dirijarea apelor calde din Marea Caraibilor catre Atlanticul de Nord. Acestea au
patruns in Bazinul Artic unde, intalnind ape reci si un continent de asemenea rece, au favorizat condensari intense, precipitatii
abundente sub forma de zapada, coborarea limitei zapezilor si formarea maselor de gheata. Altii din contra, leaga scaderea
temperaturilor in Bazinul Artic si aparitia glaciatiunilor de intreruperea patrunderii Curentului Golfului in Oceanul Artic ca
urmare a inaltarii pragului nord-atlantic dintre Marea Britanie, Islanda si Groelanda (pragul Thomson).
W.L.Stokes (1955) consideră că inaltarea continentelor si orogenezele neozoice sunt principalele cauze ale racirii climei
si ale glaciatiunii pleistocene. Circulatia apei oceanice este invocata doar in explicarea fluctuatiilor climatice. Ghetarii, odata,
aparuti si-au datorat evolutia lor ulterioara mecanismului de autodezvoltare. Din cauza cresterii suprafetei ghetarilor scade
temperatura continentelor. Aceasta „racire” continentala este transmisa oceanelor prin intermediul apelor fluviatile reci si prin
blocurile de gheata care deverseaza in ele.Inertia termica foarte mare a oceanelor face ca intarzierea racirii apei lor sa fie de
circa10 ani. Bazinul Artic pana in momentul inghetului a constituit o sursa de vapori de apa ce a alimentat ghetarii continentali
care se dezvoltau in acest timp. Ulterior, odata cu scaderea temperaturii apei intregului ocean planetar, precipitatiile au scazut,
motiv pentru care ghetarii continentali intra intr-o faza de retragere pana la disparitia lor totala. Acest lucru a accelerat
incalzirea oceanelor si disparitia cuverturii de gheata (banchiza) din Bazinul Artic. In felul acesta au aparut conditii pentru
glaciatiunea urmatoare, si astfel ciclu continua.
A.W.Lapszin (1974), care a calculat timpul de intarziere a racirii apelor oceanice in urma topirii ghetarilor, arata ca acesta
este numai de cateva mii de ani si nu de 100.000. de mii de ani cum a considerat Stokes.
Toate aceste ipoteze se refera numai la aparitia si oscilatiile ghetarilor din emisfera nordica din continentele situate in
jurul Atalnticului de Nord, sin u explica formarea calotelor antartice si sud americane. Dupa L.Lliboutry (1965) a trebuit admis
ca la fiecare glaciatiune din emisfera nordica o prate din frig sa fie transferat in calota sudica sis a ramana stocat acolo in timpul
interglaciarului care urmeaza. Ori aceste transformari termice nu au fost dovedite.
Modificarea compozitiei atmosferei terestre. Se refera la modificarea concentratiilor de gaze active si de pulberi in
atmosfera terestra, care poate provoca oscilatii corespunzatoare in transmiterea radiatiilor solare de unde scurte si a radiatiei
terestre de unde lungi, deci si oscilatiile de temperatura. In aceste modificari ale compozitiei atmosferei sunt implicate in
principal : pulberile vulcanice, dioxid de carbon (CO2) si vaporii de apa.
Pulberile vulcanice emise în atmosfera terestră produc o scădere a temperaturii aerului datorită efectului de ecranare pe
care il au fata de radiatiile solare. Aceasta parere a fost sustinuta de catre fizicianul B.Franklin inca din anul 1784. Proble este
reglata mult mai tarziu de catre P.Sarasin si F.Sarasin (1901) si V.J.Humphreys (1913) care motiveaza schimbarea climatului in
Pleistocen, formarea ghetarilor si alternanta glaciar- interglaciar prin oscilatiile temperatutii aerului datorita suspensilor solide.
Deoarece diametrul mediu al particulelor care formeaza cenusa vulcanica, frecvent de 1-2 microni, este mai mare decat
lungimea undelor radiatiei solare, dar mult mai mica decat lungimea undelor radiatiei terestre, se presupune ca aceste particule
reflecta radiatia solara ce intra in atmosfera, dar permite emisia radiatiei terestre. In afara de aceasta, particulele solide pot servi
drept nuclee de condensare care sa sporeasca nebulozitatea si, legat de aceasta, capacitatea de a reflecta radiatia solara.
Pierderile de caldura pot ajunge pana la 15-20%, iar daca acestea vor fi de lunga durata temperatura medie a Terrei poate
cobora cu 5-6ºC, ceea ce este suficient pentru aparitia glaciatiunii. La aceasi concluzie ajunge si C.E.P. Brooks (1949,1951) care
considera ca eruptiile vulcanice, care au insotit ciclurile orogenice si au lasat numeroase pulberi, ar fi provocat o asemenea
racire generala la suprafata globului. El mai adauga la acest fapt si diminuarea marilor epicontinentale ca urmare a regresiunii
glacioeustatice.
Majoritatea cercetătorilor consideră însă ca numai eruptiile vulcanice provoaca racirea troposferei pe o perioada
scurta, doar de 1-2 ani. Pentru schimbari climatice de lunga durata ( de sute de ani sau mai lungi ) sunt necesare eruptii
vulcanice intense si succesive. Astfel de serii de eruptii vulcanice pot provoca o racire globala, dar ea a fost evaluata la numai
circa 1ºC ( J.B.Pollack, 1976).
Pentru perioadele mai vechi lipsesc dovezile care să documenteze precedarea şi iniţierea epocilor glaciare de către
erupţiile vulcanice. Totusi, din inregistrarea carotelor de mare adancime s-au observat patru perioade de mare activitate
vulcanica ( T.M.L.Wigley et al, 1981), iar doua dintre acestea apartin Miocenului mediu si Pliocenului mediu, corespund
aproximativ cu inceputul glaciatiunilor ciclice din emisfera nordica ( cu circa 3 milioane ani in urma, N.J.Shackleton si
N.D.Opdyke, 1977) si inceputul principalilor ghetari din Antarctica (N.J.Shackleton si J.P.Kennett, 1975). Cea de-a treia
perioada, mult mai puternica, cuprinde Cuaternarul, adica timpul cand au intervenit acumularile masive ale ghetarilor.

12
 Datele existente nu sunt însă suficiente pentru a constata implicarea activitatii vulcanice in cresterea ghetarilor
continentali. Teoria vulcanica a epocilor glaciare isi pierde popularitatea, in special, din doua motive ( O.B.Toon si J.B.Pollack,
1982 ):
●noile surse de dovezi paleoclimatice, precum şi metodele imbunatatite de descifrare a inregistrarilor epocilor glaciare,
au demonstrat existenta unui numar mare de oscilatii glaciare in timpul ultimelor cateva milioane de ani, caracterizate printr-o
mare neregularitate de aparitie a ciclurilo; perioadele glaciare si interglaciare se coreleaza bine cu perioadele caracteristice
schimburilor anumitor elemente ale orbitei terestre, dar nu se confirma caracterul periodic al activitatii vulcanice;
●înregistrarile eruptiilor vulcanice explozive, care au precedat acumularilor glaciare, nu arata o crestere, semnificativa
ce ar putea influenta o modificare climatica.
Dioxidul de carbon (CO2 ) din atmosferă are un rol invers decât pulberile vulcanice. El joacă rolul unui filtru care lasă să
treaca radiatiile solare, insa retine, absoarbe, radiatiile de unde lungi emise de Pamant. Astfel, se creeaza asa-numitul „efect de
sera”, care la o crestere a continutului de CO2 ar ridica temperatura atmosferei terestre, iar la o diminuare a acestuia s-ar
produce o racire a atmosferei. Aceasta teorie a fost sustinuta de S.Arrhenius (1909) si de W.Lozinski (1933), care considera ca in
timpul Pleistocenului a existat o cantitate mai mica de CO2 in atmosfera terestra deoarece au fost mai putine eruptii vulcanice
decat astazi.
Din emisile vulcanice recente, atmosfera conţine 3,2*10 12 tone de CO2, ceea ce ar reprezenta circa 0,032% din volumul
aerului atmosferic. In ultimele decenii au fost incercate undele tentative de calcul a variatiilor masei CO 2 din atmosfera, in
paralel cu activitatea vulcanica, pentru ultimii 570 milioane ani. Dupa cum rezulta din diagramele reproduse (M.I.Budâko,
1978) in timpul Paleozoicului si Mezozoicului concentartia de CO 2 a variat intre 0,1 - 0,4 %. Pe la inceputul Neozoicului
concentratia de CO2 a inceput sa scada, proces accentuat in Oligocen si in special, spre sfarsitul Pliocenului, cand concentartia
gazului CO2 atinsese doar cateva sutimi de procent. Se presupune ca reducerea concentratiei in CO 2 , care s-a datorat diminuarii
activitatii vulcanice, sa fi afectat considerabil temperatura, prin scaderea ei la latitudini mai mari si sa fi cauzat expansiunea
cuverturii de gheata spre latitudini medii, paralel cu unele schimbari definite de pozitia Pamantului fata de soare (J.C.Dragan si
St.Arinei, 1993). Dar aceasta parere intra in contradictie cu cei care sustin reducerea transparentei atmosferei tocmai prezentei
pulberilor rezultate din eruptiile vulcanice explozive din timpul Neogenului si Cuaternarului.
Datele obtinute in urma analizarii carotelor extrase din calota de gheata a Antarticei (P.J.Delmas, J.K.Ascencio si
M.Legrand, 1980) sugereaza ca in timpul ultimei perioade reci (intre 22000 si 14000 de ani) nivelul CO 2 in atmosfera ar putea
fi de numai 50% din valorile inregistrate astazi, fapt care, partial, ar fi putut fi raspunzatoare de racirea climei.
Aceste date vin in sprijinul unora dintre mecanismele folosite pentru explicarea schimbarilor climatice de catre
G.N.Plass (1956). El considera ca factorul real al dezvoltarii glaciatiunilor a fost controlat de schimbarile „autocritice” ale
concentratiei de CO2 in atmosfera si in apa oceanelor, care s-ar fi derulat dupa urmatoarea schema :
● dupa o mare reducere a concentartiei de CO2, consumata in urma orogenezelor pentru alterarea rocilor, in atmosfera
terestra a avut loc o scadere a temperaturii care a provocat cresterea maselor de gheturi polare; in consecinta a scazut volumul
apelor oceanice;
● pentru ca gheata inmagazineaza mai putin CO2 decat apa, creste concentratia de CO2 in oceane, iar, pentru mentinerea
echilibrului, o parte din aceasta se degaja in atmosfera.
● cresterea continutului de CO2 in atmosfera provoaca incalzirea si inceputul interglaciarului.
Calculele actuale arata ca timpul necesar pentru stabilirea echilibrului concentratiei de CO 2 intre atmosfera si oceane,
estimat de G.N.Plass la cateva zeci de mii de ani este eronat, el fiind doar, cel mult, de ordinul sutelor de ani, iar schimburile de
scurta durata ale compozitiei atmosferei din timpul Pleistocenului au fost mici si neimportante (R.Przybylak 1986).
Pentru a explica marile glaciaţiuni cuaternare prin scăderea continutului de CO 2 din atmosfera ar trebui admisa o
disparitie aproape completa a acestuia, fapt greu de realizat tinand cont ca CO 2 din atmosfera apare ca o integrala a diferentei
dintre fluxul de CO2 emis de vulcanism si fluxul de CO2 absorbit de alterarea rocilor, de consumul plantelor in procesul de
fotosinteza sau de catre apa oceanelor. Acest bilant poate caria foarte usor, dar nu intr-atat sa provoace scaderi de temperatura
necesare aparitiei ghetarilor ( L.Lliboury, 1965 ).
Vaporii de apă din atmosferă sunt aproape transparenti pentru radiatia solara de unde scurte, dar aproape pe deplin
netransparenti pentru radiatia terestra de unde lungi,avand un efect asemanator prezentei dioxidului de carbon, dar invers
pulberilor vulcanice. De aceea scaderea umiditatii aerului poate provoca racirea atmosferei terestre, si invers. H.Wexler ( 1953,
1958 ) admite ca la o diminuare cu 50% a vaporilor de apa din atmosfera temperatura medie la nivelul suprafetei terestre ar
trebui sa scada cu 6ºC, suficient pentru aparitia si mentinerea glaciatiunilor.
Modificarea sau oscilaţiile cantităţii vaporilor de aer din atmosferă apar însă ca procese aleatorii, ce urmeaza sau sunt
cauzate de variatiile altor componente ale sistemului climatic, motiv pentru care contributia umiditatii aerului in provocarea si
reglarea oscilatiilor glaciare trebuie privita intr-o interactiune mai larga dintre atmosfera-ocean-criosfera-litosfera-biosfera.
Modificarea nebulozităţii si albedoului. Pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp modificarea acestor parametrii
poate determina oscilatii pozitive sau negative ale bilantului radiativ la suprafata Pamantului.
Influenţa nebulozitătii asupra temperaturii a fost evaluata direct, prin gradul de acoperire cu formatiuni noroase, sau
indirect, prin intermediul albedoului. Dupa calculele facute de diferiti autori ( G.S.Simpson, 1927; J.E.Őpik, 1953; L.Llibour,
1965) rezulta ca o crestere a nebulozitatii medii globale de 0,01 antreneaza o crestere a temperaturii de 0,41-0,6ºC si invers.
Insa, pentru a explica o scadere a temperaturii medii a Pamantului cu 6ºC, cat a avut loc in timpul epocilor glaciare pleistocene,
13
numai prin variatia nebulozitatii, ar fi trebuit ca aceasta sa fi crescut de la 0,54 la 0,69 ( dupa L.Lliboury, 1965 ) sau cel putin la
0,64 ( dupa calculele lui J.E.Opik, 1953 ).
Creşterea sau scăderea albedoului, care apare ca o retroactiune a nebulozitatii si cresterii precipitatiilor sub forma de
zapada, combinate cu diverse inertii termice ale suprafetei naturale, conduc la incalzirea suprafetei active si, deci, la presiuni
diferite care dirijeaza miscarile atmosferei ( G.J.Kukla et al 1981 ).
W.Wundt (1933, 1944), admiţand teoria astronomica si variatia radiatiei solare, precum si autovariatia dioxidului de
carbon din atmosfera, a mai aratat ca prezenta unui strat de zapada si gheata pe Terra determina cresterea albedoului care, la
randul sau, amplifica efectul racirii climei datorita variatilor radiatiei solare. De asemenea, el considera ca modificarile
astronomice ar avea efect numai daca ar exista o „predispozitie glaciara”. Si aceasta „predispozitie glaciara” o gaseste in
ridicarea pragului nord-atlantic si a regiunilor adiacente la sfarsitul Pliocenului, care au impiedicat Curentul Golfului sa mai
patrunda in Oceanul Artic. El considera ca in timpul epocilor glaciare albedoul mediu al Pamantului a crescut cu 0,04, in timp
ce M.Ewing si L.W.Donn ( 1956 ) si L.Lliboutry (1965), pornind de la ideea ca Oceanul Artic a fost liber de gheturi in timpul
glaciatiunilor, sustin ca aceasta crestere a fost doar de 0,0136, iar diminuarea corespunzatoare a temperaturii a fost de 1,3-1,9ºC.
Admitand un gradient termic de 1ºC pentru fiecare grad de latitudine, aceasta ar stimula o avansare suplimentara a marginii
calotelor de numai 150 km. Pierderea de energie solara datorita albedoului mai ridicat din timpul glaciatiunilor ar fi fost de
circa 5*1019 calorii pe zi.
Variaţiile nebulozităţii şi albedoului sunt invocate însa in teorii mai cuprinzatoare, care privesc interactiunilor, pe
termene mai lungi sau mai scurte, dintre componentele sistemului climatic.
Conjugarea relaţiilor variabile din sistemul climatic. Acest sistem de corelaţii a permis analiza si modelarea
interactiunilor in lant pe care le declanseaza unul sau mai multi factori atmosferici si terestrii asupra variatiei temperaturii.
Schimbarea oricarui component al sistemului climatic atrage dupa sine modificarea celorlalti componenti; de exemplu,
caracteristicile fizice si dinamice ale masei de apa oceanica influenteaza atmosfera (circulatia si temperatura), configuratia si
extinderea continentelor ( prin oscilatii eustatice) sau biosfera lor, iar aceste schimbari pot, la randul lor, sa actioneze asupra
oceanului.
Pentru explicarea suscesiunii glaciar-interglaciar din timpul Pleistocenului s-au construit o serie de ipoteze, dintre care
de cea mai mare popularitate s-au bucurat cele prezentate de M.Ewing şi W.L.Donn (1956) si A.T.Wilson (1964, 1969).
M.Ewing şi W.L.Donn (1956), plecând de la ideea că „predispoziţia glaciară a fost determinată de deplasarea rapidă a
continentelor în timpul Neozoicului, explică ciclicitatea fazelor glaciare cu ajutorul schimbărilor produse in cuvertura de gheata
a Oceanului Artic, stabilind in acest sens patru faze:
● epoca glaciară a inceput in momentul cand Oceanul Artic a fost liber de gheata, fapt ce a condus la stabilirea unui
ciclon polar; vanturile fac sa patrunda in Bazinul Artic mari cantitati de apa mai calda din Atlanticul de Nord; evaporarea in
crestere a favorizat condensarea si precipitatiile sub forma de zapada, motiv pentru care pe continentele inconjuratoare se
constituie marile campuri de gheata;
●datorită cresterii campurilor de gheata, aportul in iceberguri devine important, iar apa oceanului se raceste; in acelasi
timp, coborarea glacioeustatica a determinat exondarea in mare parte a celor doua praguri care unesc Marea Britanie cu Islanda
si Norvegia cu Arhipelagul Spitzbergen si cu Groelanda impiedicand patrunderea Curentului Golfului in Oceanul Artic, motiv
pentru care acesta a fost acoperit de gheturi (banchiza); stabilirea unui anticiclon polar, care provoaca vanturi de est, intareste
acest efect;
●în urma reducerii puternice a cantitatii de vapori de apa si diminuarii corespunzatoare a precipitatiilor, campurilor de
gheata se reduc din cauza alimentarii insuficiente;
●transgresiunea marină, care urmează topirii ghetii, permite Curentului Golfului sa patrunda din nou in Bazinul Artic,
iar indulcirea climatului provoaca, la randul sau, disparitia gheturilor plutitoare si astfel ciclul reincepe.
Această parere este sustinuta de V.M.Tronoy (1959) si J.Weertman (1964), care arata ca formarea unei calote glaciare se
realizeaza ireversibil cand glaciatiunea a atins o amploare suficienta, si, la fel, disparitia se face in mod rapid si ireversibil cand
dimensiunea calotei s-a retras sub o anumita limita.
L.Lliboutry (1965) consideră şi el ca in interactiunea ocean-atmosfera-criosfera exista transferuri reciproce de energie
care, peste un anumit prag, pot determina spontan extinderea sau retragerea ghetarilor. Acest autor pune un accent deosebit pe
variatia umiditatii aerului si albedoului care pot influenta pozitiv sau negativ bilantul radiativ. Dupa el, interactiunile dintre
circulatia atmosferica, pe de o parte, oceane si cuvertura de zapada, pe de alta parte, pot prelungi sau amplifica o tendinta
initiala a evolutiei meteorologice.
Dar aceste ipoteze, ce pornesc de la legăturile ciclice dintre Atlanticul de Nord si Oceanul Artic, nu au rezistat la analiza
datelor sedimentologice care arata ca Oceanul Artic a fost acoperit de gheturi de cel putin 700.000 de ani sau poate chiar de
peste 2,5 milioane de ani ( N.J.Schackleton si N.D.Opdyke, 1977); A.Berger, 1979; S.V.Margolis si Y.Herman, 1980). Totusi
mecanismul complicat si pozitiv de conjugare dintre temperatura si albedou propus de M.Ewing şi W.L.Donn (1956), cu toate
ca nu era raspunzator pentru initierea epocilor glaciare, constituie in continuare un important proces generator de clima.
Alţi autori au plasat originea oscilaţiilor glaciare în Antarctica.Astfel, A.T.Wilson (1964) presupune că atunci când calota
antarctică a atins o anumită grosime, incalzirea bazei sale (datorita presiunii) atinge punctul de topire si provoaca deplasarea
ghetarilor. In jurul Antarcticii s-a format atunci un imens ghetar de self care a marit albedoul in aceasta regiune de la 0,08 la
0,80, provocand, impreuna cu icebergurile desprinse din marginea ghetarului, racirea climei Pamantului. Rupturile ciclice de
14
mari mase de gheata provocau procese „autociclice”in atmosfera. Referindu-se la epoca contemporana, H.H.Lamb ( 1966)
considera ca topirea accentuata a calotei antarctice, intre anii 1800-1940, a determinat impingerea catre nord a apei cu salinitate
mica provenita din topirea ghetarilor. Regiunile subantarctice s-au racit, centura vanturilor de vest a fost deplasata cu 1º-2ºC
spre nord, iar deplasarea ecuatorului meteorologic in aceeasi directie a conditionat cresterea cantitatii de apa ecuatoriala calda
care alimenteaza Curentul Golfului. Prin intermediul acestuia s-a accentuat si topirea gheturilor arctice. Autorul nu motiveaza
insa de ce a inceput topirea ghetarilor din Antarctica.
Cauze extraterestre
Acestea se referă la modificări periodice, cu durate de timp diferite, ce se petrec in afara suprafetei terestre, dar care au
determinat schimbari ale fluxului radiativ solar, receptate de atmosfera terestra prin modificarea corespunzatoare a unor
componente si elemente climatice. Au fost grupate in trei categorii: modificarea parametrilor orbitei terestre, variabilitatea
radiatiei solare si patrunderea sistemului solar intru-un nor de pulberi galactice.
Modificarea parametrilor orbitei terestre.Această ipoteză ocupa spatiul cel mai mare in discutiile privind cauzele
alternantelor glaciar-interglaciar, deoarece variatia periodica a parametrilor orbitali ofera posibilitati mai usoare de explicare a
variatiei radiatiei solare disponibile la diferite latitudini si anotimpuri. Dintre parametrii geometrici ai orbitei Pamantului care se
modifica periodic trei sunt mai importanti: inclinarea planului ecuatorial al Pamantului fata de ecliptica, migrarea periheliului si
excentricitatea orbitei Pamantului. Mai este cunoscuta sub numele de „teoria astronomica” sau „mecanismul lui Milancovič „.
Experimentările numerice si calculele astronomice efectuate pentru ultimii 5 milioane de ani au condus la stabilirea
urmatoarelor valori pentru elementele orbitale:
●Înclinarea planului ecuatorial al Pămantului fata de planul eclipticii ( unghiul de inclinare a axei polilor) a variat intre
22º2' si 24º28' in perioade de 38.000-45.000 ani, in medie de 41.000 ani. In prezent acest unghi este de 23º27' si ne gasim intr-o
perioada de descrestere a lui. Ultimul maxim al inclinarii axei polilor ( cu un unghi de 24º30') s-a produs cam acum 9.000 ani,
dupa care axa polilor s-a redresat treptat. Daca axa Pamantului ar fi perpendiculara pe planul eclipticii n-ar mai exista
anotimpuri, regiunile tropicale si ecuatoriale ar fi mai calde si ar creste amplitudinea termica intre acestea si regiunile polare,
care ar ramane mai reci. Invers, contrastele termice dintre iarna si vara vor fi mai mari.
●Migrarea periheliului necesită pentru rotaţia sa in toate anotimpurile un timp cuprins intre 10.000 si 26.000 ani, in
medie 21.000 ani. Aceasta migrare deplaseaza lent pozitia solstitiilor si echinoctiilor pe elipsa parcursa de Terra si modifica
periodic momentul din an in care planeta este mai aproape (periheliu) sau mai departe ( afeliu ) de Soare. Astfel, acum 11.000
ani cand solstitiul de iunie al Pamantului era in pozitie de periheliu (azi afeliu), in emisfera nordica verile erau mai calde, iar
iernile mai reci. In schimb, in emisfera sudica verile erau mai putin calde, iar iernile mai putin reci. Contrastele anotimpuale
erau deci mai reduse in emisfera sudica, dar mult mai mari in emisfera nordica. Catre anul 12.000 verile boreale vor corespunde
cu periheliul, motiv pentru care ele vor fi mai calde, iar verile mai reci, situatie existenta in prezent in emisfera australa.
●Excentricitatea orbitei Pământului a oscilat între 0,0051 şi 0,0475 cu perioade cuprinse între 90.000 si 120.000 ani, in
medie 100.000 ani. In prezent aceasta valoare este de 0,017, iar pentru urmatorii 24.000 ani tinde sa se apropie de cerc, caz in
care durata anotimpurilor terestre ar fi aproape egala. In schimb, o excentricitate mai mare a orbitei mareste diferenta intre
iarna si vara intr-o emisfera si o atenueaza in cealalta emisfera.
Primul fenomen afectează simultan ambele emisfere, pe când ceilalti doi afectează alternativ câte o emisferă. Însumarea
temporală a celor trei parametrii ar putea duce la răciri simultane sau alternative pe cele două emisfere, dar semnificaţia
variatiilor acestora a fost interpretata diferit. Ultimul maxim al excentricitatii orbitei Pamantului ( cu circa 2% mai mare decat
in prezent) s-a produs acum 16.000 ani, iar penultimul ( cu circa 4% mai mare) cu 125.000 ani in urma.
J.F.Adhémar în anul 1842 (cf. Diarmid F. 2003) este primul care emite ideea schimbarilor climatice datorita modificarii
repartitiei caldurii pe suprafata Pamantului ca urmare a variatiei insolatiei, dar ea atrage atentia ceva mai tarziu, prin prelucrarea
amanuntita a datelor de catre J.Croll (1875). El pune accent pe deplasarea periodica a pozitiei periheliului, cu o durata medie de
21.000 ani. Pentru emisfera nordica glaciatiunile s-ar fi produs atunci cand iarna corespundea cu pozitia Pamantului la afeliu. In
acelasi timp iernilr lungi si aspre, urmate de veri scurte si calduroase, erau favorabile acumularilor mari de zapada si formarii
ghetarilor. Dupa parerea sa glaciatiunile apareau alternativ, fie in emisfera nordica, fie in cea sudica la un interval de timp care
era cam jumatate din precesie (10.500 ani ). Ulterior, G.E.Pilgrim ( 1904 ) arata ca odata cu precesia periheliului se mai
inregistreaza alte doua miscari planetare periodice cu influenta asupra repartitiei caldurii pe suprafata Pamantului:
excentricitatea orbitei Pamantului si unghiul planului ecuatorial al Pamantului fata de planul eclipticii.
R.Spitaler (1921) aduce o nouă interpretare a datelor astronomice, părerea sa fiind cu totul opusa celei lui J.Croll,
considerand ca pentru producerea glaciatiunilor sunt favorabile verile lungi si racoroase urmate de ierni mai scurte si blande,
parere preluata ulterior de majoritatea celor care a-au ocupat de aceasta problema.
W.Kőppen şi A.Wegener (1924) preluand parerile anterioare si primele calcule matematico-astronomice ale lui
M.Milancovič ( 1921) le interpreteaza intr-o forma putin modificata. Dupa acesti autori, epocile glaciare au aparut in legatura
cu excentricitatea Pamantului. Datorita acestor modificari, in timpul Cuaternarului au alternat intre ele serii cu durate de mai
multe mii de ani, din care unele cu veri calduroase, iar altele cu veri foarte reci. Acestea din urma, corespunztoare unei
excentricitati mai mari a orbitei, daca au coincis, cu un minim al inclinarii axei Pamantului fata de ecliptica, au creat conditii
favorabile pentru instalarea unei epoci glaciare.
M.Milancovič (1921, 1930, 1941), luand in considerare modificarile celor trei parametri ai orbitei Pamantului pentru
ultimii 600.000 de ani, calculeaza variatia cantitatii de caldura primita de la Soare in timpul verii la latitudinea de 65º Nord.
15
Efectul insumat al acestor variatii periodice este transpus in curba variatiei de temperatura corespunzatoare latitudinilor de 50-
65º din emisfera nordica. El a indicat posibilitatea realizarii unor cicluri in schimbarile climatice, si anume a unor cicluri mari
de 100.000, 40.000 si 25.000 de ani, in care se cuprind cicluri mai mici, de 2.000-2.500, 1.000-1.300, 400 si 200-250, apoi, in
cadrul acestora cicluri de 80-100, 19-23, 5,5 si 2 ani.
W. Soergel (1937), sprijinindu-se pe curba temperaturilor întocmită de M.Milancovič, a încercat corelarea acesteia şi cu
ridicarea sau coborarea limitei zapezilor permanente si cu extinderea maselor de gheata din Europa de Nord, indicand prin
aceasta si varsta absoluta a glaciarelor si interglaciarelor.
Din calculele matematico-astronomice rezultă că formarea unor epoci glaciare s-ar produce când: vara emisferei nordice
se gaseşte la afeliu, excentricitatea orbitei este maximă, iar oblicitatea este mică. Satisfacerea acestor condiţii permite instalarea
la latitudinile mari nordice a unor veri suficient de reci, care să împiedice topirea zăpezii şi ghetii, si a unor ierni blande, care sa
favorizeze evaporari substantiale in zona intertropicala si ninsori abundente la latitudinile temperate si polare. Umiditatea, in
aceste conditii, fiind intretinuta de circulatia generala a maselor de aer intesificata de valoare mare a gradientului termic
latitudinal. Rezulta, astfel, o balanta anuala pozitiva pentru zapada si gheata, precum si initierea unei reactii pozitive inverse
care sa produca o racire a Pamantului pana la urmatoarea extindere a cuverturii de zapada.
După zeci de ani de speculatii si controverse, datele paleoclimatice provenite din caroteke de sedimente marine de mare
adancime au permis testarea mecanismului lui M.Milancovič si reducerea acestuia in actualitate.
N.A.Morner (1972, 1973, 1981), ocupându-se de identificarea unor cicluri climatice, a luat în consideraţie variaţia
nivelului oceanului planetar, analiza depozitelor continentale şi lacustre, precum şi variatia unor conditii astrofizice. El distinge
cicluri scurte de la 230 la 1.000 ani, si cicluri de mai lunga durata de 1.000-1.600 ani si de 21.000 ani, deci foarte apropiate de
cele ale lui M.Milancovič.
J.D.Hays, J.Imbric şi N.J.Schackleton (1976) au testat şi ei „teoria astronomică”, comparând curba paleotemperaturii
apei oceanice din ultimii 450.000 de ani ( obtinute din carotele sedimentelor marine de mare adancime cu ajutorul metodei
izotopilor de O18/O16) cu calculele variatilor radiatilor solare conditionate de factorii astronomici. Analiza statica a datelor a
permis stabilirea unor variatii periodice cu durate de 23.000, 42.000 si de circa 100.000 ani, fapt pentru care autorii au ajuns la
concluzia ca schimbarile geometriei orbitei terestre au fost cauza principala a sirurilor glaciatiunilor cuaternare.
A.Berger (1981), folosind analiza statistică a datelor, corelează perturbaţiile orbitale direct cu variaţiile climatice, în
scopul verificarii, si pe aceasta cale , a unor legaturi intre parametrii astronomici si cei ai insolatiei. In acest scop a propus un
„index climatic” (ACLIN), ca un mijloc de predictie pe termen lung a starilor climatice naturale. Pe baza datarilor radiometrice
si a indicatorilor paleoclimatici din timpul ultimilor 250.000 ani, ACLIN a dedus interglaciare la 6.000 si 120.000 de ani,
interstadii la 28.000, 54.000 si 101.000 ani î.Hr., si maxime de racire a climei la circa 18.000, 66.000 si 110.000 ani î.Hr.,
ultimul mai slab exprimat decat primele.Acest model simplu este capabil de a se corela cu ciclurile astronomice. Modelul
ACLIN arata ca tendinta de racire a climei, care a inceput acum circa 6.000 de ani, va continua in urmatoarele milenii, cu un
prim varf rece in anul 4.000, un altul in jurul anului 23.000, precum si o glaciatiune majora in anul 60.000.
Majoritatea cercetătorilor sunt in prezent de acord cu constatarea ca schimbarile orbitale ale insolatiei au fost cel putin
cauza ce a dirijat cresterea si descresterea ghetarilor continentali din emisfera nordica. Dintre cei trei factori, se considera ca
rolul principal in formarea paleoclimatelor il avea inclinarea axei terestre si apoi precesia. Efectul modificarilor orbitale a putut
fi intensificat de actiunile reciproce ale continutului de CO2 din atmosfera, temperaturii apei oceanice si suprafetei continentale
( G.S. Warren, 1982). M.I. Budâko (1980) atrage insa atentia ca factorii astronomici au inceput sa manifeste o influenta vizibila
asupra climei abia dupa aparitia marilor calote polare, care au sensibilizat climatul Pleistocenului fata de micile schimbari ale
unor factori externi.
Variaţia radiaţiei solare.Datorita unor cauze interne ale activitatii solare sau a patrunderii sistemului solar intr-un nor de
pulberi galactice, variatia radiatiei solare a stat de asemenea la baza formularii unor ipoteze referitoare la modificari climatice
capabile sa determine epoci glaciare.
Instabilitatea fizică a Soarelui se manifestă prin variabilitatea fluxului de particule elementare (radiatia corpusculara) si a
fluxului de unde electromagnetice. Aceasta instabilitate se produce in principal prin schimbarea numarului de pete pe suprafata
lui si, respectiv, prin modificarea constantei solare.
Încă de la sfârşitul secolului trecut (E.Kőppen, 1873) a fost sesizată legătura dintre schimbarile numarului de pete solare
si desfasurarea fenomenelor meteorologice si climatice. Studiile efectuate au pus in evidenta variatii ciclice cu perioade scurte,
intre 9 si 13 ani ( in medie 11 ani), care pot aduce modificari climatice doar pe intervale reduse de timp.
E.Huntington şi S.Vischers (1922) emit pentru prima oara parerea referitoare la explicatia alternantelor glaciar-
interglaciar din Pleistocen in legatura cu variatia de lunga durata a activitatii solare ( ipoteza „cicloanelor solare”). Activitatea
intensa a Soarelui ar provoca modificari ale presiunii atmosferice si ale circulatiei maselor de aer, care ar duce la conditii
favorabile acumularii unei mari cantitati de zapada. In schimb, in epocile de activitate redusa a materiei solare s-au instalat
interglaciarele.
Mai tarziu, explicarea glaciatiunilor pe baza schimbarii fluxului de radiatii corpusculare a mai fost invocata de
H.C.Willet ( 1953 ), M.S.Jejgenson (1963), V.Bucha (1977, 1980, 1983) s.a.
V.Bucha, în efectele climatice ale variaţiei fluxului radiatiei corpusculare invoca si migrarea polului geomagnetic. Pe
baza interpretarii generale a datelor geomagnetice si meteorologice el a demonstrat ca marirea radiatiei corpusculare
manifestata in activitatea geomagnetica, insotita de cresterea patrunderii electronilor in atmosfera medie si in stratosfera,
16
precum si aparitia „franarii” si acumularilor ionice la inaltimea de circa 15 km duc la schimbarea tipului de circulatie zonala a
atmosferei in lungul meridianelor. Rezultatele, confirmate de date statistice, arata ca schimbarile produse in circulatia maselor
de aer duc la schimbari evidente de temperatura si presiune in Europa si America de Nord, favorizand activitatea anticiclonala
deasupra polului geomagnetic si invazii bruste de aer arctic odata cu scaderea radiatilor corpusculare. Datorita migrarii polului
geomagnetic autorul este de parere ca in emisfera nordica perioadele glaciare au avut loc alternativ in Atlanticul de Nord si in
Pacific.
Alte ipoteze pentru explicarea apariţiei alternanţei perioadelor glaciare si interglaciare in Pleistocen au fost legate de
influenta schimbarilor in fluxul de radiatii electromagnetice surprinse in valoare „constantei” solare. Oscilatiile acesteia au fost
puse in evidenta inca de la sfarsitul secolului trecut de catre C.E.Dutton (1884) si Ed.Brückner (1890), dar incercarea unor
ipoteze de lucru plauzibile au aparut mult mai tarziu.
G.G.Simpson (1934,1940,1957) este de părere ca Soarele este un astru a carei intensitate radiativa variaza in limitele a
10 procente si cu perioade ale oscilatiilor de circa 10 5 ani. Spre deosebire de majoritatea cercetatorilor, el leaga aparitia
glaciatiunilor de cresterea intensitatii solare. In schimb, I.I.Schell (1961) considera ca scaderea insolatiei provoaca o racire care
duce la cresterea diferentei de temperatura dintre ecuator si poli. Acest lucru contribuie, la randul sau, la intensificarea
circulatiei atmosferice, a nebulozitatii si a precipitatiilor, conditii favorabile aparitiei si extinderii ghetarilor.
Până în prezent nu au fost descoperite dovezi care să confirme modificări atât de mari ale constantei solare. În timpurile
istorice (1969-1981) valoarea constantei solare s-a încadrat în variatii de ±0,1-0,2%. Exista totusi unele indicii directe sau
indirecte care pun in evidenta modificari importante ale intensitatii radiatiei solare electromagnetice legate de variatia petelor
solare. Aceste schimbari au fost insotite de cresterea fluxului de radiatii corpusculare care, la randul lor, au produs perturbatii in
zona vantului solar si asupra campului magnetic. Datele culese pana in prezent ilustreaza ideea ca activitatea solara directa,
legata de maximul petelor solare, extinde sistemul vanturilor anticiclonale polare si impreuna cu acestea si suprafata ghetarilor.
In acest timp zonele climatice si dinamica ciclonala se restrang catre ecuator. Ca urmare, gradientul termic intre tropice si poli
devine mai mare, fapt pentru care se intensifica circulatia atmosferica la latitudinile medii, facand sa creasca evaporatia si
caderea precipitatilor. Invers, activitatea solara slaba, exprimata in minimul petelor solare, reduce sistemul vanturilor polare
anticiclonale, zonele climatice se deplaseaza spre poli, iar gradientul de temperatura se micsoreaza. In zona latitudinilor medii
se instaleaza o clima calda uscata. De aici masele de aer patrund tot mai mult catre latitudinile mari, provocand topirea
ghetarilor (H.C.Willett, 1953).
Începând din 1969 s-a dezvolat cresterea climei si paleoclimei pe baza modelelor matematice. O parte dintre acestea
presupun anumite schimbari ale constantei solare comparativ cu valorile actuale, urmarind influenta acestora asupra modificarii
componentelor sistemului climatic, in special temperatura aerului, la nivel global si in distributie spatiala. Calculele prezentate
de S.Manabe si R.T.Wetherald (1980), care au utilizat modele mai complicate ale circulatiei generale a atmosferei, sugereaza ca
la o crestere a valorii constantei solare de 2,4% si 6% temperatura medie a Terrei ar trebui sa creasca cu 4ºC si, respectiv, 9,5ºC.
Ei subliniaza ca la latitudinile mai mari schimbarile ar fi mai importante.
Absorţia razelor solare de către pulberile cosmice este adusa pentru a motiva micsorarea radiatiei solare si scaderea
temperaturii aerului. Astfel, Fr.Nőlke (1909, 1940) si K.Himple (1950) presupun ca sistemul solar traverseaza periodic in
miscarea sa fata de centrul galactic mase de nebuloase cosmice, care micsoreaza efectul caldurii solare asupra planetei sale.
Epoca glaciara cuaternara ar corespunde momentului patrunderii Pamantului intr-un astfel de „nor”cosmic, sau intr-unul din
bratele spirale ale galxiei. O astfel de miscare de revolutie a sistemului solar (an galactic) se executa in circa 200-220 milioane
de ani. Perioadele glaciare si interglaciare sunt explicate prin densitatea diferita si raspandirea neuniforma a maselor nebuloasei.
Dupa parerea astronomilor rusi B.Litcikov si A.Lavrov miscarea Pamantului impreuna cu sistemul solar in jurul centrului
Galaxiei ar cuprinde patru faze: glaciara, temperata (de doua ori) si xeroterma. Conform acestui ciclu, in prezent ne-am afla la
sfarsit de glaciar si ar urma faza de incalzire care ar dura cateva zeci de milioane de ani.
O serie de calcule demonstrează posibilitatea ca Pământul, in miscarea sa galactica impreuna cu sistemul solar, sa treaca
printr-o nebuloasa rezultata din explozia unei supernove. Fluxul de radiatii aparute ar fi fost urmat de distrugerea stratului de
ozon care, la randul sau, ar fi condus la diminuarea „efectului de sera” si, prin urmare, la o substantiala racire a climei ce ar fi
putut da nastere unei epoci glaciare (L.J.Salop, 1957). Dar posibilitatea ca Pamantul sa fi intalnit resturi ale unei supernove este
destul de mica.
Toate părerile expuse dovedesc prin multitudinea şi varietatea lor tocmai complexitatea acestei probleme, existând înca
mari dificultati in stabilirea cauzelor schimbarilor paleoclimatice si a succesiunii glaciatiunilor in Pleistocen. Deocamdata nu
este cunoscut exact mecanismul de functionare a sistemului climatic sub influenta factorilor externi, cu toate ca in ultimele
decenii s-au efectuat multiple cercetari asupra tuturor componentelor sale ( atmosfera-criosfera-litosfera-biosfera) si relatiilor
reciproce. Pe de alta parte, schimbarile de lunga durata ale climei pot fi in mare masura ecranate de schimbarile de scurta
durata, fapt pentru care cauza sau ansamblu de cauze predominant sa fie aproape imposibil de depistat ( T.M.L. Wigley et al,
1981). Dupa opinia majoritatii cercetatorilor exista o mare posibilitate ca factorul de dirijare a schimbarilor climatice si a
glaciatiunilor pleistocene sa fie modificarile ciclice ale parametrilor orbitei terestre („teoria astronomica”), care conditioneaza
fluxul variabil al radiatiilor electromagnetice ale Soarelui la limita superioara a atmosferei. Nu sunt excluse nici ipotezele
referiotoare la „oscilatiile independente” care au in vedere conjugarea relatiilor variabile dintre atmosfera-ocean-criosfera-
litosfera-biosfera.

17
 FORMAREA ŞI DINAMICA GHEŢARILOR

RELIEFUL FORMAT DE GHEŢARI

Gheţarii care s-au format şi care se formează în continuare la suprafaţa Pământului sunt rezultatul acumulării şi
persistenţei îndelungate a unui strat gros de zăpadă ce se va transforma cu timpul în gheaţă, un material solid-plastic, care sub
impulsul propriei greutăţi se poate deplasa prin curgere lentă. Întinderea, forma şi dinamica gheţarilor se află sub influenţa
condiţiilor climatice şi a reliefului de sub gheţar.

FORMAREA GHEŢII
Condiţia principală pentru formarea gheţii ce intră în compoziţia unui gheţar o constituie acumulările succesive de
zăpadă la temperaturi sub sau în jur de 0 0C . Cristalele de zăpadă formate sunt instabile din cauza raportului foarte mare dintre
greutate şi volum. Ajunşi la sol, fulgii de zăpadă se îngemănează unii cu alţii, formând o mantie continuă. Astfel, zăpada
proaspătă căzută are o greutate specifică mică (0,01-0,1 g/cm 3). Sub efectul vântului şi tasării densitatea zăpezii poate ajunge
până la 0,3-0,4 g/cm3, porozitatea menţinându-se încă la valori foarte ridicate (80-90 %). Transformarea straturilor de zăpadă în
gheaţă, trecând prin stadiul intermediar de firn este un proces complicat şi de lungă durată prin care are loc creşterea continuă a
densităţii şi micşorarea porozităţii şi, implicit, a volumului de aer.
Transformarea zăpezii în firn se realizează prin modificarea continuă a densităţii şi a volumului de aer, în funcţie de
grosimea stratului de zăpadă, de felul zăpezii (uscată, umedă) şi de condiţiile climatice, sub acţiunea combinată a insolaţiei şi a
presiunii.
Insolaţia este cea care controlează procesele de topire - reîngheţare şi sublimare a zăpezii. Astfel, in timpul verii, apa
provenită din topirea stratului afânat de zăpadă se infiltrează prin porii acestuia şi îmbracă sub forma unei pelicule, fulgii de
zăpadă rămaşi netopiţi. În timpul nopţii, prin reîngheţarea apei, aceştia iau forma unor grăunţi cristalini, înglobând în sfera lor şi
alte cristale de gheaţă. Prin topirea zăpezii şi reîngheţarea repetată a apei, în stratul de zăpadă se produc modificări texturale
importante, determinate de formarea unor grăunţi de gheaţă cu diametru 2-3 mm.
De asemenea, când în pătura de zăpadă se produce o scădere verticală a temperaturii are loc o alterare lentă a acesteia. În
acest caz granulele de zăpadă mai calde stau peste granulele de zăpadă mai reci, fapt ce permite un transfer de vapori de apă din
stratul mai cald către stratul mai rece, ceea ce atrage după sine creşterea, prin sublimarea vaporilor de apă, a cristalelor
granulare din orizonturile mai adânci. Atât sublimarea cât şi procesul de topire – recristalizare sunt mai eficiente atunci când
temperatura aerului este apropiată de 00C.
Presiunea, care creşte prin acumularea unor starturi de zăpadă, este aceea care controlează procesul de tasare a zăpezii,
în urma căruia o parte din grăunţii cristalini se unesc între ei, formând aglomerări granulare de gheaţă. Gradul de tasare creşte o
dată cu adâncimea, fapt ce pune în evidenţă presiunea exercitată de greutatea zăpezii de deasupra.
Prin acest proces de metamorfozare se ajunge la formarea unei zăpezi granulare (firn) cu densitate mult mai sporită, dar
cu porozitate mult diminuată faţă de zăpada afânată: valorile greutăţii specifice variază între 0,4 şi 0,8 g/cm 3, iar porozitatea
scade sub 40%. Această transformare poate dura 150 – 200 ani în regiunile reci şi uscate, şi numai 25 –40 ani în regiunile reci şi
umede.
Transformarea firnului în gheaţă se realizează prin continua compactizare a grăunţilor cristalini de gheaţă sub efectul
creşterii presiunii asupra firnului prin acumulare continuă a zăpezii. Astfel, prin creşterea şi unirea cristalelor de gheaţă, prin
eliminarea aerului (reducerea porozităţii) şi creşterea densităţii, se formează o masă compactă de gheaţă de culoare alb-lăptoasă,
iar prin continuarea procesului într-o gheaţă alb-albăstruie, transparentă. Pentru o asamblare compactă a granulelor de gheaţă,
greutatea specifică trebuie să depăşească valoarea de 0,67 g/cm 3, iar porozitatea să fie mai mică de 26 %. Acest proces se
petrece la adâncimi de 70 – 80 m în regiunile polare şi la 30 – 40 m în regiunile montane din zona temperată.
În domeniul zăpezilor permanente, unde firnul este bine acoperit de zăpadă, oscilaţiile de temperatură ale aerului numai
influenţează evoluţia sa. Doar tasarea şi recristalizarea, fenomene lente, continuă procesul de metamorfozare prin creşterea
treptată a densităţii până la formarea gheţii de gheţari, când densitatea ajunge la 0,8 – 0,9 g/cm 3 , iar porozitatea la mai puţin de
16%. În acest proces îndelungat de transformare, pentru formarea unui metru cub de gheaţă sunt necesari cam 10 – 11 m 3 de
zăpadă.
Formarea gheţarilor a fost posibilă numai deasupra limitei zăpezilor permanente, unde căldura de vară este insuficientă
pentru a topi toate precipitaţiile căzute sub formă de zăpadă. Limita actuală a zăpezilor permanente oscilează intre 0 m la poli,
şi 4600 – 5000 m, în regiunile ecuatoriale, iar în timpul Pleistocenului aceasta a fost cu 600 – 1500 mai coborâtă.
Gheaţa de gheţari astfel formată, prin compactizarea şi cristalizarea firnului, se poate acumula pe grosimi variabile, în
funcţie de climă, în toate regiunile de uscat acoperind sau mulând relieful preexistent. Ea se comportă ca un corp solid – plastic
ce se poate deforma prin curgere sub impulsul gravitaţiei sau al propriei greutăţi, devenind astfel, un important agent de
modelare a reliefului prin procese de eroziune (dislocare, şlefuire), transport şi acumulare.

CLASIFICAREA GHEŢARIILOR
În funcţie de regimul climatic, de alimentare şi scurgerea gheţii şi de forma de relief pe care o acoperă se deosebesc
următoarele tipuri de gheţari: montani, continentali şi intermediari.
18
 Gheţarii montani provin din acumulările de gheaţă în excavaţiile preexistente ale reliefului (vale, bazin de recepţie,
mici depresiuni de versant etc.). după mărimea zonelor de alimentare şi de ablaţie şi după forma lor se cunosc mai multe
variante:
gheţari suspendaţi, cu o cuvertura groasă de firn, formaţi în scobituri existente la partea superioară a versanţilor, în
apropierea crestei; depresiunile de acumulare şi gheţarii pot avea formă semicirculară (gheţari de circ) sau alungită (gheţari de
versant); gheţarii sunt alcătuiţi numai din zona de acumulare, fiind astfel lipsiţi de o limbă de scurgere a gheţii.
gheţarii de vale la care zona de acumulare (circul glaciar), situată deasupra limitei zăpezilor permanente, de obicei în
bazinele de recepţie, şi zona de ablaţie, liniară, situată in lungul văilor preglaciare, sunt bine exprimate; lungimea fluxului de
gheaţă (limba gheţarului) depinde de intensitatea procesului de acumulare (transformarea zăpezii în firn şi apoi în gheaţa) şi de
grosimea gheţii; ei pot fi simpli, alcătuiţi dintr-o singură zonă de alimentare şi o singură limbă de gheaţă, sau compuşi, când
fluxul principal de gheaţă (limba gheţarului) este alimentat din mai multe surse de acumulare apropiate.
gheţari de culme formaţi pe culmile montane netezite (foste suprafeţe de nivelare), de unde gheaţa se scurge lateral,
prin limbi scurte, suspendate deasupra versaţilor abrupţi ce delimitează micul platou montan. Suprafaţa acestora este de câţiva
km2.
Gheţarii continentali sau de acoperire (indlandsis  câmp interior de gheaţă, lb. daneză) sunt mase uriaşe de gheaţă
care acoperă parţial sau în totalitate uscatul continental sau al unor insule. Caracteristicile lor principale sunt: grosimea mare a
gheţii (peste 200 m ), zona de alimentare se află, obişnuit, în partea centrală a masei gheţarului, de unde gheaţa are o mişcare
radială, către marginile învelişului de gheaţă. Când grosimea masei de gheaţă depăşeşte cu mult 500 m, ajungând frecvent la
2000-3000 m ea acoperă în întregime relieful, care nu se mai poate implica în dirijarea direcţiei de deplasare. În acest caz se
vorbeşte de calotă glaciară, aşa cum sunt în prezent calotele glaciare antartică (peste 12 mil. km 2) şi groenlandeză (peste 1,7
mil. km2), ambele cu grosimi de peste 3000 m. Dacă grosimea gheţii este mai redusă (200-500 m ) mişcarea gheţarului doar
mulează suprafaţa terenului, fără a reuşi să mascheze denivelările reliefului. Este vorba de câmpuri de gheaţa (icefield). În
această categorie pot fi incluse cele două mari câmpuri de gheaţa actuală din Patagonia (America de Sud) - Hielo Patagonico,
de Sud şi de Nord, cu suprafeţe de 13500 km2 şi, respectiv, 4400 km2..
Creşterea maselor de gheaţă s-a realizat atunci când răcirea climatului a fost suficient de puternică pentru ca întregul
câmp de gheaţă să rămână o zonă de acumulare, trecând succesiv prin stadiile de cupolă, câmp şi calotă. Atunci când câmpurile
de gheaţă au rămas zone de acumulare, din care masa de gheaţă începe să se scurgă în afara lor, acestea devin surse, nuclee sau
centre de alimentare ale glaciaţiunii respective. În funcţie de poziţionarea lor faţă de relieful preexistent (preglaciar) ele pot
fi(L. Lliboutry, 1965): areale, liniar-centrale, şi liniar-asimetrice:
nuclee areale, unde masa de gheaţă se acumulează pe nu relief relativ neted sau uşor depresionar ; mai întâi se
formează numeroşi gheţari locali care se contopesc foarte repede într-un nucleu glaciar; acumularea se va face pe toată
suprafaţa câmpului de gheaţă, al cărui centru va rămâne o zonă de înmagazinare până ce aceasta va atinge grosimea maximă de
echilibru; este cazul nucleelor glaciare din America de Nord, care prin extinderea lor, au dat naştere calotei Laurentide;
 nuclee liniar - centrale, în care calota foarte alungită, se dezvoltă începând de la un lanţ muntos central, foarte
repede înecat de gheată; în acest caz calota va evacua gheaţă şi se va extinde în continuu de o parte şi de alta a lanţului muntos,
timpul său de formare fiind aproape dublu faţă de cazul anterior; în această categorie poate fi inclusă calota glaciară ce s-a
format în Munţii Ural;
 nuclee liniar-laterale, când masa de gheaţă se formează şi se dezvoltă pe lanţuri muntoase care se găsesc pe
marginea vechilor socluri continentale. În această situaţie calota se va extinde asimetric, mai mult în domeniul uscatului
continental, unde este posibilă acumularea şi menţinerea gheţii, şi mai puţin în domeniu oceanic unde gheţarul se destramă şi
formează iceberguri; cel mai bun exemplu l-a constituit formarea calotei scandinave.
În general deplasarea prin curgere a maselor de gheaţă continentală este foarte lentă. Pe anumite aliniamente, însă, se
formează fluxuri de curgere, adevărate şuvoaie uriaşe de gheaţă (limbi de gheaţă), care se detaşează din cuprinsul calotelor,
câmpurilor şi cupolelor glaciare prin viteza de deplasare mai mare decât a gheţii din jur (0,1- 1 kman în calota antartică, 1- 6
kman în calota groenlandeză ). Aceste limbi uriaşe de gheaţă transportă către marginea calotei cantităţi mari de gheaţă, în care
sunt încorporate şi materiale morenice. În unele cazuri, cum este astăzi coasta de vest a Groenlandei, când acestea ajung direct
în ocean, se fragmentează în bucăţi mari de gheaţă (iceberg = munte de gheaţă, lb. germană), care plutesc in derivă sub
influenţa curenţilor oceanici. În alte cazuri, cum sunt coastele Antartici, fluxurile de gheaţă se prelungesc mult peste apele
mărilor epicontinentale, sub forma unei platoşe groase de gheaţă formând gheţarii de şelf (iceshelf), din care se desprind
iceberguri de dimensiuni foarte mari, care ajung uneori la peste 1000 km 2. Odată cu topirea icebergurilor, pe fundul mărilor şi
oceanelor se depun materiale morenice şi blocuri eratice încorporate in masa gheţarului.
Gheţarii intermediari sunt acumulări mari de gheaţă ce se formează în regiunile montane înalte, larg boltite, care ocupă
platourile sau culmile netezite ale munţilor. Suprafaţa domurilor de gheaţă, de câteva sute de km 2, este mult mai extinsă decât a
gheţarilor de culme, având aspectul unor mici calote glaciare. Deplasându-se de la centru spre periferie, masa de gheaţă se
scurge lateral prin mai multe limbi glaciare (efluenţi), cu lungimi de câţiva kilometri, de-e lungul văilor ce fragmentează
versanţi montani. Asemenea cupole glaciare se găsesc în Alpii Scandinaviei, cum este cupola Jastendal cu suprafaţa de 943 km 2
dar şi în unele insule artice sau antartice.

19
 Gheţarii de piemont se formează în areale montane înalte din regiunile cu climă rece, în care există o alimentare
puternică a bazinelor cu firn. În limitele muntelui aceştia sunt gheţari tipici de munte ale căror fluxuri de gheaţă se deplasează
sub formă de limbi în lungul văilor. La baza muntelui limbile gheţarilor se împrăştie lateral sub forma unor evantaie, ajungând
cu timpul să se unească între ele şi să formeze un întins câmp de gheaţă, care prin poziţia sa poartă numele de “gheţar de
piemont”. În prezent sunt frecvenţi pe coaste Pacificului s peninsulei Alaska, gheţarul Malspina (3800 km 2) fiind cel mai
cunoscut.
În afara gheţarilor montani şi continentali, care provin din metamorfozarea zăpezii, mai există gheţari marini, cunoscuţi
şi sub numele de banchiză, care rezultă din îngheţarea apei de mare. Din cauza salinităţi ridicate(circa 35 o/oo ) temperatura de
înghţare a apei este mai coborâtă, în jur de –1,9 oC. Banchiza are grosimi relativ mici, 3-4 m . În timpul verii banchiza se
dezmembrează, rupându-se în bucăţi mai mari sau mai mici ce plutesc şi se deplasează în derivă sub influenţa vânturilor şi
curenţilor oceanici. Aceste platoşe de gheaţă acoperă în prezent apele Oceanului Arctic şi o parte din mările din jurul
Antarcticii. În timpul Pleistocenului aveau extindere mult mai mare, împlicându-se, împreună cu învelişul de gheaţă
continentală, în influenţa sistemului climatic al Terrei.

MIŞCAREA GHEŢARILOR
Aflându-se sub o mare presiune, exercitată de propria sa greutate, gheaţa capătă însuşiri plastice, cele mai importante
fiind deformarea şi curgerea plastică. Mărimea deformaţiilor sau curgerii depinde de proprietăţile fizice ale masei de gheaţă
(stratificarea, plasticitatea, temperatură).
În regiunile montane, unde înclinarea patului gheţarului este foarte mare, în afară de scurgerea plastică, în mişcarea
gheţarului o importanţă esenţială o are şi forţa gravitaţională. Atunci când limita de plasticitate este depăşită, iar gheaţa
reacţionează ca un corp solid-rigid. În masa cestuia se formează crăpături şi rupturi, longitudinale sau transversale (crevaşe).
Ele apar în urma variaţiei vitezei de curgere (mai mare în partea mediană a gheţarului), sau neregularităţilor reliefului
subglaciar, a modificării grosimi gheţii. Asemenea crăpături dirijează apa provenită din topirea zăpezii şi gheţii favorizând
formarea cursurilor supraglaciare, inglaciare şi subglaciare, cu rol deosebit în transportul şi acumularea materialelor fluvio-
glaciare.
Dinamica gheţarilor continentali se deosebeşte mult de cea a gheţarilor montani. Sub presiunea masei de gheaţă
straturile inferioare ale acestora ajung la o plasticitate mai mare şi se deplasează radiar, către marginile calotei glaciare. Există
situaţii în care, prin procesul de frecare ce are loc în timpul deplasării gheţii, să se ridice temperatura la baza gheţarului până
sub punctul de topire, fapt ce favorizează geneza morenelor de fund şi a cursurilor subglaciare. În zona centrală a calotei (zona
de acumulare), unde grosimea şi presiunea gheţii este foarte mare, predomină procesele de exaraţie, iar în regiunile periferice
ale acesteia (zona de ablaţie), predominante rămân procesele de acumulare glaciare şi fluvio-glaciare.

BILANŢUL GHEŢARILOR
Gheţarii îşi au originea în regiunile unde acumulările de zăpadă şi gheaţă depăşesc pierderile. De aici, prin presiune şi
curgere plastică, gheaţa se deplasează către regiunile mai coborâte, terminându-se acolo unde pierderile depăşesc acumularea.
Prin urmare bilanţul unui gheţar reprezintă suma algebrică a cantităţilor de gheaţă acumulate şi a celor evacuate, fapt pentru
care gheţarul, indiferent de tipul, forma şi regiunea în care se află, se prezintă ca un sistem natural deschis, cu intrări şi ieşiri.
Acest sistem dinamic este controlat de :
 acumularea masei de gheaţă, asigurată în principal de precipitaţiile sub formă de zăpadă şi care se menţin de la un an
la altul, la care se mai adaugă avalanşele, zăpada transportată de vânt, reîngheţarea apei provenită din scurgere;
 pierderea masei de gheaţă, ca rezultat al ablaţiei-topire, evaporare, distrugere mecanică în partea frontală a gheţarului
etc;
 mişcarea sau scurgerea gheţarului, prin care se asigură transferul masei de gheaţă de-a lungul unui gheţar şi care
depinde de proprietăţile fizice ale acestuia (plasticitate, presiune, temperatură, stratificare).
În funcţie de aceşti parametri dinamici în corpul unui gheţar se disting două zone: de acumulare şi de ablaţie, separate de
linia de echilibru.
Zona de acumulare este situată deasupra sau în apropierea izotermei de 00C din timpul verii, motiv pentru care aproape
întreaga cantitate de zăpadă, provenită din precipitaţii, avalanşe sau din spulberarea de către vânt, se acumulează şi este supusă
procesului de transformare în firn şi apoi în gheaţă. Odată cu acumularea creşte presiune şi plasticitatea gheţii, aceasta începând
să se deplaseze prin curgere plastică şi glisare în afara zonei de acumulare.
Zona de acumulare cuprinde două sub zone mai importante:
 subzona zăpezii uscate cu temperaturi medii lunare tot timpul anului sub 0 oC, fapt ce explică lipsa apei provenită din
topire, aici procesul de metamorfozare a zăpezii în gheaţă fiind mai lent;
 subzona de percolaţie se află în apropierea zonei de ablaţie şi se caracterizează prin temperaturi medii pozitive ale
lunilor de vară, motiv pentru care are loc topirea temporară a zăpezii şi a gheţii din care rezultă apă de percolaţie; aceasta
ajunge în masa gheţarului unde reîngheaţă sau dă naştere cursurilor de apă supraglaciare, inglaciare si subglaciare cu rol de
eroziune, transport şi acumulare fluvio-glaciară, prezente atât la gheţarii montani cât şi la cei continentali.
În zona de acumulare viteza de mişcare a gheţii este în general mică, iar vectorii acestor mişcări sunt către interiorul
masei de gheaţă. Astfel, zăpada căzută în fiecare an adaugă un nou strat pe suprafaţa gheţarului, compensând pierderile
20
eventuale, dirijate către zona de ablaţie. Datorită mişcării descendente a gheţii, materialele de la suprafaţă (majoritatea
provenind din gelifracte şi avalanşe) sunt încorporate în masa de gheaţă (material morenic intern) şi transportate odată cu
aceasta.
Zona de ablaţie se plasează sub izoterma de 0oC a lunilor de vară şi include totalitatea masei de gheaţă scursă din zona
de acumulare, precum şi totalitatea pierderilor de gheaţă prin topire, evaporare, sublimare sau prin ruperea părţii frontale a
gheţarului, din care, atunci când acesta se termină în apa oceanului, provin icebergurile. Spre deosebire de zona de acumulare,
aici vectorii de mişcare a gheţii au sens ascendent, deoarece gheaţa provenită din zona de alimentare se deplasează spre
suprafaţă pentru a înlocui stratul de gheaţă îndepărtat în timpul verii. Din această cauză şi materialele morenice rămase în urma
topirii gheţii se acumulează pe suprafaţa gheţarului sau în faţa lui, contribuind la formarea morenelor frontale sau la
aprovizionarea cursurilor de apă proglaciare.
Linia de echilibru separă zona de acumulare de zona de ablaţie şi migrează în funcţie de bilanţul pozitiv sau negativ al
gheţarului. Chiar dacă nu corespunde în totalitate cu linia firnului sau cu limita zăpezilor persistente, ea se află undeva în
apropierea acestora.
Mişcarea gheţarilor, condiţie esenţială pentru înţelegerea originii reliefului glaciar, de eroziune sau acumulare, din
regiunile montane sau continentale, este controlată de transferul de material din zona de acumulare în zona de ablaţie şi de
pierderile de material din zona de ablaţie. Cu alte cuvinte, de bilanţul gheţarului. Maximul de transfer se află pe aliniamentul
liniei de echilibru, iar maximul de pierderi în fruntea gheţarului, situată la marginea zonei de ablaţie.
Valoarea „intrărilor” şi „ieşirilor” din cadrul sistemului natural al gheţarului şi raportul dintre acestea impun tendinţa
dinamică a gheţarului, dar şi predominanţa proceselor geomorfologice şi a formelor de relief rezultate. Sub acest aspect, în
bilanţul unui gheţar pot fi evidenţiate trei tendinţe:
 Gheţarul staţionar (în echilibru), care se poate forma în situaţia când totalul acumulării nete şi totalul ablaţiei nete sunt
egale. Echilibrul se menţine atâta timp cât gheaţa pierdută prin ablaţie este înlocuită de cea scursă din zona de acumulare. În aceste
condiţii lungimea şi grosimea gheţarului rămân constante, linia de echilibru nu suferă modificări semnificative, iar procesele
predominante sunt cele de transport şi acumulare. Acesta din urmă, atunci când regimul gheţarului rămâne în echilibru o perioadă
mai mare de timp, sunt favorabile acumulării morenelor de suprafaţă, iar pe frontul gheţarului a morenelor terminale, de mari
dimensiuni. De asemenea, materialul furnizat cursurilor de apă proglaciare este abundent. Se pare că marile lanţuri morenice
pleistocene din America de Nord şi Europa s-au format în condiţii de echilibru, de stagnare, a calotelor glaciare.
 Gheţarul activ (bilanţ pozitiv), care se realizează prin reducerea ablaţiei şi extinderea zonei de acumulare în timpul
verii. Acum, când înmagazinarea de gheaţă este mai mare în zona de acumulare, are loc un transfer masiv către zona de ablaţie,
ce îşi reduce arealul, fapt pentru care se produce coborârea liniei de echilibru şi înaintarea gheţarului. Procesele predominante
sunt cele de exaraţie şi transport, când mari cantităţi de materiale, smulse de gheţari sau ajunse pe gheţar (prin gelifracţie,
avalanşe sau eolian), sunt transportate la distanţe foarte mari de la locul lor de origine.
 Gheţar de retragere (bilanţ negativ) consemnează extinderea zonei de ablaţie în detrimentul zonei de acumulare,
timp în care pierderile de gheaţă în zona de ablaţie sunt mai mari decât cantitatea de gheaţă transferată din zona de acumulare.
Linia de echilibru se retrage, iar masa de gheaţă şi limba gheţarului sunt în descreştere. Prin topirea şi retragerea frontului
gheţarului sunt puse în loc mari cantităţi de materiale morenice aflate pe şi în corpul gheţarului, din care rezultă morenele de
fund, morenele de retragere stadiale sau anuale, drumlinurile, precum şi materialele fluvio-glaciare încorporate în masa
gheţarului.
Bilanţul glaciar, care determină stagnarea, înaintarea sau retragerea fronturilor gheţarilor, se află sub controlul condiţiilor
climatice, ale căror oscilaţii de scurtă sau de lungă durată au impus şi dinamica, fluctuaţia, marilor întinderi de gheaţă din
timpul Pleistocenului.

RELIEFUL CREAT DE GHEŢARI

În timpul deplasării, masa de gheaţă efectuează, ca şi alţi agenţi exogeni, o intensă activitate de eroziune (exaraţie),
transport şi acumulare, la care se adaugă activitatea apelor provenite din topirea gheţii şi zăpezii şi care acţionează la suprafaţa
(supraglaciare), în interiorul (inglaciare) sau la baza masei de gheaţă (subglaciare), dar şi în faţa frontului gheţarului
(proglaciare). Prin aceste procese morfogenetice rezultă forme de relief de eroziune şi acumulare, diferenţiate ca amploare şi
fizionomie la gheţarii montani şi gheţarii continentali, dar care în amândouă cazurile, în majoritatea lor, cu excepţia celor
proglaciare, sunt puse în evidenţă numai după retragerea gheţarilor. De aceea, aproape tot relieful glaciar prezent astăzi în
peisajul geomorfologic al Terrei aparţine activităţii glaciaţiunii pleistocene.
Intensitatea proceselor glaciare este condiţionată de :
 grosimea gheţarului, prin care aceasta exercită presiune asupra patului sau pereţilor laterali;
 plasticitatea masei de gheaţă, care la temperaturi sub –24 oC devine mai rigidă, mai dură, funcţionând ca un material
abraziv pentru rocile moi, alterate şi dezagregate;
 viteza de deplasare a gheţii, care la rândul ei este controlată de plasticitatea şi de
panta patului de curgere;
 procesele de gelifracţie care au loc pe patul subglaciar, pe pereţii laterali (în cazul gheţarilor montani) şi pe versanţii
supraglaciari.

21
 Relieful de eroziuni (de exaraţie). Este bine exprimat în regiuni montane ocupate în timpul Pleistocenului de gheţari,
ale căror limbi atingeau lungimi de 8-10 km pâna la 200 km. În urma proceselor combinate de exaraţie şi gelifracţie au
rezultat : striaţii glaciare, care arată direcţia de curgere a gheţarului; roci şlefuite (spinări de berbeci), circuri glaciare (de versant
şi de vale), văi glaciare şi văi glaciare suspendate în lungul cărora se individualizează praguri glaciare separate de excavaţii de
exaraţie; fiorduri (foste văi glaciare invadate de mare după topirea gheţarilor); custuri şi vârfuri piramidale, situate deasupra
gheţarilor şi modelate predominant prin procesele de gelifracţie si nivaţie; şei de transfluenţă.
În spaţiile continentale modelate de marile calote glaciare pleistocene relieful de eroziune este mai puţin spectaculos şi
se găseşte doar pe spaţii restrânse. El caracterizează în mod deosebit zonele de alimentare ale calotelor glaciare şi cupolelor
glaciare. Cele mai importante forme de relief sunt: platourile sau câmpiile de exaraţie, uşor vălurite, şlefuite sau cu striaţii ce
indică deplasarea gheţarului, şi depresiunile de exaraţie.
Relieful de acumulare. Are mare extindere şi este mult mai diversificat în arealul glaciaţiunii continentale, care a
ocupat teritorii vaste în timpul Pleistocenului, cu precădere în America de Nord şi Europa. El este constituit din material clastic,
de la argilă până la pietrişuri şi blocuri, rezultat mai ales în urma proceselor de eroziune glaciară pe flancurile şi fondul masei
de gheaţă, cărora li se adaugă materialul provenit pe cale eoliană, din gelifracţie şi avalanşe. Aceste materiale ajung pe suprafaţa
gheţarului sau sunt încorporate în gheţar şi se deplasează odată cu el, uneori la distanţe foarte mari, timp în care sunt fărâmiţate,
fasonate sau scrijelite. Lor, materialelor de gheţari, cât şi formele de relief rezultate prin acumularea în timpul topirii gheţarilor,
li s-a atribuit termenul de morenă, care are deci o dublă semnificaţie – morfologică şi geologică (formaţiune sedimentară de
origine glaciară, pentru care în ţările anglo – saxone se întrebuinţează mai mult denumirea de till). O parte din materialul
morenic poate fi preluat, transportat şi sedimentat de cursurile de apă provenite din topirea gheţii şi zăpezii, atât în spaţiul
ocupat de gheţar (interglaciar), cât şi în faţa frontului acestuia (proglaciar). Sunt depozitele şi formele de relief fluvio–glaciare.
Relieful de morene este mult diversificat datorită modalităţilor de transport şi de sedimentare şi dinamicii masei de
gheaţă.
Morenele terminale se formează în timpul staţionării de lungă durată a frontului gheţarului, când în faţa sa se
acumulează o mare cantitate de material clastic (mâl, nisip, pietriş, bolovăniş) rezultat din topirea părţii frontale a gheţarului şi
din sfărâmături împinse de gheţar. Acest material ocupă o poziţie intermediară între materialul morenic de suprafaţă, transportat
pasiv de gheţar, şi de cel al morenei de fund, intens transformat sub masa de gheaţă. După dispariţia gheţii, morena apare ca un
brâu de coline (valuri morenice) ce conturează marginea calotei, lobilor sau limbii gheţarului. Morenele terminale tind să aibă o
configuraţie arcuită, convexitatea curburii fiind îndreptată în direcţia de deplasare a lobilor. În regiunile ocupate de calote
glaciare pleistocene din nordul Europei şi Americii de Nord valurile morenelor terminale, aparţinând mai multor etape de
stagnare a gheţarului, se întind pe lungimi de zeci şi sute de kilometri.
Morenele de retragere (de recesiune) sunt sedimentate în timpul retragerii generale ce a precedat dispariţia gheţarilor de
calotă, frontul acestora înregistrând, datorita ritmului sezonier (anual) sau de mai lungă durată (stadial) în alimentarea gheţii,
câteva momente de staţionare. Ele au rămas înscrise în relief sub forma unor fâşii morenice discontinue, cu înălţimi mici (1-3m)
şi, în general, paralele cu morenele terminale.
Morenele de acoperire sau morenele de fund se găsesc între morenele terminale sau cele de retragere, unde suprafaţa
eliberată de gheţari este acoperită, în straturi suprapuse, cu materiale clastice provenite din morenele de suprafaţă, morenele
interne şi morenele de fund. Ele au luat naştere în timpul retragerii finale a gheţarilor şi nu prezintă trăsături topografice
proeminente. Când grosimea materialului este mare (peste 20m) formează câmpuri pietroase sau nisipoase de morene (câmpii
de till, pavaj de ablaţie).
Drumlinurile, altă formă a reliefului de acumulare glaciară, apare sub aspectul unei coline alungite, constituită din
material morenic depus în timpul retragerii gheţarului între morenele terminale sau de retragere. Ele sunt alungite în sensul de
mişcare a gheţii, axa lor mare fiind aproape perpendiculară faţă de valurile morenice. Dimensiunile lor sunt foarte variate:
câteva sute de metri până la 2 – 5 km lungime, 100 – 120 m lăţime, 5 – 30 m înălţime. Studiul compoziţiei şi structurii
drumlinurilor a dus la concluzia generală că aceste movile aproape elipsoidale s-au format sub masa de gheaţă aflată în mişcare,
din materialul morenei de fund care conţinea mari cantităţi de detritus.
Relieful fluvio – glaciar este rezultatul apelor provenite din topirea gheţii şi zăpezii, care se formează pe sau în corpul
gheţarului. Ele spală şi transportă materialul morenic şi îl depun în lungul cursurilor (acumulare intraglaciară) sau la ieşirea de
sub gheaţă, în faţa frontului gheţarului (acumulări proglaciare).
Eskere-ul are aspectul unei culmi alungite şi înguste, asemănătoare terasamentelor sau digurilor, ramificate sau sinuoase,
fiind constituit din aluviunile acumulate în lungul canalelor de apă intraglaciare. Aceste materiale provin din detritusurile
morenice, preluate şi remaniate în timpul transportului de tip fluviatil. Esker-ul se alungeşte pe distanţe de câteva sute de metri
până la zeci de kilometri în sensul de retragere al gheţarului, are lăţimi de 20 – 200 m şi înălţimi de 5 – 50 m.
Kama se prezintă sub forma unei movile cu înălţimi de 10 – 12 m, uneori până la 50m. Se compune din orizonturi stratificate
de nisip argilos şi argilă, remaniate din materialul morenic, în amestec cu detritus grosier, angular, provenit direct din morene.
Sedimentarea lor s-a făcut în cuvete lacustre situate pe suprafaţa sau în interiorul gheţarilor, în deosebi în zona lor marginală.
După topirea gheţarilor aceste acumulări din lungul cursurilor de apă (esker) sau din lacuri (kama) rămân peste relieful
subglaciar, totdeauna în spatele morenelor terminale.
Sandrele sub forme de acumulare fluvio-glaciară de tipul conurilor de dejecţie, depuse în faţa unui front glaciar de către
apele proglaciare provenite din cursurile intraglaciare sau direct din topirea frunţii gheţarului. Sunt alcătuite din nisipuri şi
22
pietrişuri uşor rulate, remaniate din morene , cu stratificaţie oblică. Uneori, în timpul formării lor, în acumulările fluvio –
torenţiale sunt încorporate şi blocuri de gheaţă desprinse din fruntea gheţarului (gheaţă moartă). La marginea calotelor glaciare,
totdeauna în faţa morenei terminale, din unirea unor întinse conuri de dejecţie, de fapt foarte aplatizate, au rezultat câmpii de
sandre sau câmpii fluvio-glaciare presărate cu numeroase lacuri.
Acumulările lacustro-glaciare au loc în lacurile formate în faţa frontului gheţarului şi în spatele morenelor de recesiune.
Ele sunt alimentate de apele provenite din topirea gheţii sau din cursurile fluvio-glaciare. În acumulările acestor lacuri
proglaciare se constată o stratificaţie orizontală ritmică, formate din succesiunea unor orizonturi nisipoase, depuse în timpul
verii de către ape de ablaţie, şi argiloase, depuse în timpul iernii provenite din aluviuni în suspensie. Această depunere ritmică,
condiţionată de oscilaţiile climatice anotimpuale, formează stratificaţia tipică de argile rubanate sau în varve, folosite în datarea
stagnării sau retragerii fronturilor glaciare pleistocene din Europa de Nord şi din America de Nord. După dispariţia gheţarilor, o
parte din lacurile proglaciare au fost colmatate şi transformate în câmpuri sau câmpii lacustro-glaciare, situate în spaţiile dintre
morenele terminale sau cele de recesiune.
Toate aceste forme de relief domină peisajul actual al regiunilor montane şi continentale ocupate în timpul Pleistocenului
de gheţari, reprezentând, împreună cu depozitele constitutive, dovezi şi criterii de stabilire a extinderii şi eşalonării în timp a
perioadelor, fazelor sau stadiilor glaciaţiunii cuaternare.

GLACIAŢIUNEA DE CALOTA DIN EUROPA

Masele de gheaţa care au început să se instaleze în regiunile polare şi subpolare înca de la sfarşitul Oligocenului (Antarctica)
sau în timpul Pliocenului (Groenlanda, Sierra Nevada, Alpi etc.) au cunoscut o mare extindere în timpul Cuaternarului, acoperind
peste 45 milioane km2, cam 30% din uscatul Pămantului, de trei ori mai mult decât gheţarii actuali (tabel 5.1.).
Marile calote glaciare pleistocene au avut cea mai mare dezvoltare în continentele din emisfera nordică, îndeosebi în
America de Nord şi Europa, situate de o parte şi de alta a Atlanticului şi în jurul Oceanului Arctic. Aici, masele de gheaţă s-au
extins până în actualele regiuni temperate, marginile lor situându-se în apropierea paralelor de 45-50° latitudine nordică. Cum
nordul Oceanului Atlantic şi cea mai mare parte a Oceanului Arctic erau ocupate de banchize, rezultă că între cele două continente
nordice, America şi Europa, se instalase o masă continuă de gheaţă ce a putut influenţa şi direcţiona circulaţia curenţilor oceanici şi
a maselor de aer, acestea la rândul lor având repercusiuni asupra condiţiilor climatice privite la nivel global.
Marile evenimente glaciare cuaternare din nordul Europei au fost din multe puncte de vedere asemanătoare. În fazele
glaciare masele de gheaţa începeau să se formeze în aceleaşi regiuni, de unde se dispersau lateral şi ocupau teritorii mai mutt
sau mai puţin extinse în funcţie de condiţiile climatice, de grosimea şi volumul gheţarului şi de configuraţia reliefului
preexistent.
Continentul Maximul glaciar Maximul ultimei Actual
pleistocen Glaciaţiuni
America de Nord 17 895 000 15 985 000 2 032 797
Europa 6 181 100 4 818 670 81 213
Asia 7 714 315 4 859 487 179 083
America de Sud 940 000 830 000 25 000
Africa 515 465 30
Australia 66 500 58 000 1 015
Antarctica 13 210 000 13 210 000 12 653 000
TOTAL 45 236 220 40 048 542 14 972 138
-Emisfera nordică 31 959 205 26 780 077 2 293 093
-Emisfera suducă 13 277 015 13 268 465 12 679 045
Suprafata gheţarilor ( km² ) în timpul Pleistocenului ( parţial după Flint, 1957) şi în Actual.

Marea calotă nord-europeană, întinsă în fazele de maximă dezvoltare între Oceanul Atlantic şi Munţii Ural, îşi avea
originea în câteva centre (nuclee) de dispersie situate în regiunile continentale şi în grupurile de insule mai înalte de pe
platformele continentale ale Oceanului Atlantic şi Oceanului Arctic: Alpii Scandinavei, Insulele Britanice, Peninsula Kola,
arhipelagurile Novaia Zemlea, Franz Josef şi Spitzbergen (Svalbard). De aici, din aceste cupole de gheaţa, la început izolate şi
cu evoluţie proprie, masele de gheaţa se deplasau lateral, iar în timpul dezvoltării lor maxime se uneau între ele (zone de
convergenţă ) şi formau marea calotă nord-europeană.
Calota glaciară aparută în Munţii Scandinavei a fost favorizată în formarea şi dezvoltarea ei de doi factori importanţi -
circulaţia maselor de aer şi circulaţia apelor oceanice, ultima sub influenţa Curentului Golfului. La început, pe cele două
flancuri ale lanţului muntos s-au format gheţari de vale ce se scurgeau către ţărmul atlantic sau către podişurile suedeze. Prin
dezvoltarea acestora au rezultat gheţari piemontani ce se extindeau treptat la baza muntelui, iar în cele două masive mai înalte
ale Munţilor Scandinavei se conturau tot mai clar primele cupole glaciare. În mod normal, ţinând seama de direcţia maselor de
23
aer, zăpada şi gheaţa trebuiau să se acumuleze în cantităţi mai mari pe pantele vestice.
Totuşi, toate indiciile existente arată că în timpul maximelor glaciare cea mai mare grosime şi extindere a gheţarilor a
fost pe partea estică şi sud-estică a munţilor, fapt explicat prin condiţiile orografice şi diferenţierile care au apărut în dinamica
şi bilanţul gheţarilor. Pe pantele vestice, mai abrupte, gheţarii aveau curgerea mai rapidă, iar evantaiele piemontane de gheaţa,
ajunse în apele oceanului, se transformau în gheţari de şelf din care se desprindeau iceberguri. În schimb, pe pantele estice şi
sud-estice, mai lungi şi mai line, deplasarea gheţarilor se facea mai încet, iar pierderea de gheaţă era neînsemnată. Este motivul
pentru care în fazele de maximă extindere a calotei, cele mai mari grosimi ale masei de gheaţă se realizau în depresiunea
Golfului Botnic şi în Peninsula lutlanda (peste 2 500 m), de unde gheţarii se deplasau spre sud şi sud-est, peste câmpurile din
nordul Europei, şi spre sud-vest, peste Marea Nordului, pană în Insulele Britanice.
Fazele glaciare şi inerglaciare din Europa nordică. Morene frontale sigure care să ateste extinderea calotei au fost
identificate pentru trei glaciaţiuni - Elster, Saale şi Vistula, precum şi pentru stadiile de retragere ale ultimei faze glaciare. Dintre
acestea, glaciaţiunile Elster şi Saale au avut cea mai mare întindere. Spre deosebire de morenele terminale ale ultimei glaciaţiuni
(Vistula, Weichsel, Valdai), care îşi menţin pe scară largă morfologia lor iniţială, cele ale glaciuţiunii Saale (Nipru) sunt mult mai
estompate şi mai fragmentate, iar cele ale glaciaţiunii Elster (Oka) şi-au pierdut aproape complet morfologia lor originală.
În principiu, ultimele trei glaciaţiuni mai bine cunoscute au avut cam aceeaşi imagine: o calota de gheaţă uriaşă care s-a
plasat totdeauna în Scandinavia, grosimea sa maximă (peste 2 500 m) dezvoltându-se în regiunea Mării Baltice, de unde s-a
revărsat peste regiunile înconjuratoare ajungând pană în Anglia (unde s-a unit cu gheţarii locali), până la marginea înăltimilor
muntoase din Germania, Cehia şi Polonia, şi mai departe, spre est şi sud-est, peste Câmpia Rusă. Aici calota glaciară
Scandinavă se unea cu masele de gheaţă provenite din Peninsula Kola, arhipelagul Novaia Zemlea şi Munţii Ural.
Fazele glaciare mai vechi ce aparţin Pliocenului superior şi Pleistocenului inferior -Pretiglian (2,3 - 2, 1 mil. ani),
Eburon (1,6-1,3 mil. ani) şi Menapian sau Elba (0,82-0,76 mil. ani) — sunt reprezentate doar prin depozite neconcludente,
motiv pentru care nu s-au putut trasa limitele extensiunii gheţarilor. Se pare că masele de gheaţă rămâneau doar în arealul
Peninsulei Scandinaviei.
Pleistocenul mediu debutează cu o fază de încălzire corespunzătoare interglaciarului Cromerian (0,76 - 0,48 mil. ani).
Analizele sporo-polinice efectuate la Cromer Forest Bed (regiunea Norfolk -Anglia) au pus in evident asociaţii floristice tipice
perioadei cuaternare (Pinus, Picea, Alnus, Betula, Qurcus, Corylus ş.a.), din care au dispărut complet formele termofile
specifice Pliocenului.
Glaciaţiunea Elster (Oka) (0,48 — 0,44 mil. ani) înregistrează prima mare extindere a calotei care depăşeşte limitele
Peninsulei Scandinavei, aceasta ajungând peste Marea Nordului până în Anglia, iar peste depresiunea Balticii până în Câmpia
Germano-Poloneză şi Câmpia Rusă (fig.3).
Interglaciarul Holsteinian (0,44 — 0,3 mil. ani) consemnează retragerea calotei mult în interiorul Scandinaviei.
Concomitent cu încălzirea climei şi topirea gheţarilor a avut loc o transgresiune marină, corespunzătoare Tyrrhenianului I din
Marea Mediterană, când apele Mării Nordului au acoperit o parte din teritoriile Danemarcei, Olandei şi nordul Germaniei.
Glaciaţiunea Saale (Nipru) (0,3 — 0,128 mil. ani)este mult mai bine exprimată în relieful Europei de Nord şi Câmpiei
Ruse. Acum se înregistrează cea mai mare extindere a calotei nord-europene, suprafaţa masei de gheaţă ocupând cca 6,5
milioane km2, cam 65% din supafaţa continentului. În nord-vestul Europei calota Scandinavă se unea, peste bazinul Mării
Nordului, cu calotele din Insulele Britanice. Mult extinsă în estul Europei, calota acoperea o bună parte din Câmpia Rusă,
trimiţând doi lobi ce înaintau pe văile Niprului şi Donului pană la 48° latitudine nordică.
Interglaciarul Eemian (128 000 - 65-70 000 ani B.P.), este ultima fază caldă a Pleistocenului, în timpul căreia are loc
transgresiunea Normandiană, corespunzatoare Tyrrhenianului II din bazinul Mediteranei. Apele marine acopereau teritoriile
Olandei, nordului Germaniei, sudului Finlandei şi regiunea Mării Baltice, de unde stabilea legătura cu Marea Albă,
Scandinavia fiind astfel, transformată într-o mare insulă. În Europa răsăriteană apele Oceanului Arctic acopereau ţinuturile
joase din bazinele Dvina şi Peciora. Se pare că a fost cea mai puternică transgresiune maximă din timpul Cuaternarului, ea
având un rol fundamental în morfologia ţărmurilor şi regiunilor litorale.
Glaciaţiunea Vistula (70 000 - 10 000 ani B.P) este ultima mare fază glaciară a Cuaternarului, ale cărei depozite şi
forme de relief sunt încă bine conservate şi se impun în peisajul geomorfologic actual. Reducerea considerabilă a precipitaţiilor
şi scăderea severă a temperaturii aerului nu au permis extinderea mare a maselor de gheaţă, motiv pentru care calota nord-
europeană acoperea doar 3,5 milioane km2. În schimb, procesele de crioturbaţie şi solifluxiune din regiunile periglaciare au
capătat o mare amploare.
În timpul acestei glaciaţiuni sunt consemnate două stadiale mai reci (70 000 - 50 000 ani B.P. şi 24 000 - 10 000 ani B.P.)
separate de un interstadial mai călduros. Al doilea stadial (pleniglaciar), mai rece şi cu amplitudini mari între iarnă şi vară,
consemnează şi extinderea maximă a calotei Scandinave pe marginea căreia s-a format aliniamentul de morene ce aparţine
stadiului Brandenburg (22 000 - 18 000 ani B.P.). după acest ultim maxim glaciar clima a intrat într-un proces general de
încălzire care a condus in cele din urmă la deteriorarea, retragerea şi dispariţia calotei glaciare nord-europene
Fazele de retragere a calotei glaciare Scandinave durează circa 8 000 de ani şi ele corespund Tardiglaciarului. Pe fondul
general de încălzire, care a determinat retragerea ireversibilă a calotei, au existat însă şi momente de răcire care au impus stagnarea
sau chiar înaintarea temporară a frontului de gheaţă la marginea căruia se formau şirurile morenelor stadiale (fig 5.3, tabelul 2).
Urmărindu-se aliniamentele valurilor morenice care s-au format după maximul dezvoltării calotelor nord-europene din
stadiul Brandenburg (22 000 - 18 000 ani B.P.) rezultă urmatoarele:
24
 -în Tardiglaciar calotele care acopereau arhipelagurile arctice nu se mai uneau între ele în zona de şelf a Mării
Barents, ele funcţionând independent, timp în care cea mai mare parte a bazinului Mării Barents era lipsită de gheaţă;
-calota Scandinavă a avut un ritm de retragere mai mare în Câmpia Rusă (datorită continentalizării climei), decât în
Câmpia Germano-Poloneză;
-la început, între 18 000 şi 13 000 ani B.P., adică între morenele terminale Brandenburg şi Langeland (Luga)
gheţarii s-au retras numai cu 200-300 km;
-între 13 000 şi 11000 B.P., respectiv, între morenele terminale din stadiile Langeland (Luga) şi Salpausselkä,
gheţarii au avut o retagere mai rapidă, pe alocuri cu 500 km, aceasta fiind determinată de interstadialele mai calde Bölling
şi Alleröd; această retragere mai rapidă a calotei către sfarşitul Tardiglaciarului rezultă şi din creşterea distanţei pe direcţie
sud-nord dintre morenele anuale: 50 m în sudul Suediei, 250 m în regiunea Stockholm şi 360-500 m mai la nord;
-la sfarşitul interstadialului Alleröd (11 700 - 10 900 ani B.P.) teritoriile Câmpiei Ruse şi Câmpiei Germano-
Poloneze au fost în totalitate eliberate de gheaţă;
-după formarea morenelor stadiului Salpausslkä (10 900 - 10 000 ani B.P.) începe istoria formării Mării Baltice la a
cărei configuraţie actuală s-a ajuns acum 5 000 de ani.
Dupa formarea valurilor morenice Salpauselkä, odată cu începutul Holocenului, când condiţiile climatice sunt tot mai
mult ameliorate (creşterea temperaturii, scăderea gradului de continentalism), calota glaciară Scandinavă se retrage tot mai
repede către munţii Norvegiei. Un moment important îl constitute Bipartiţia calotei Scandinave (800 - 8 600 ani B.P.) şi
dezmembrarea ei în două cupole, fapt ce consemnează dispariţia şi încetarea activitaţii glaciare pe teritoriul Europei. Acest
interval de timp, care corespunde aproximativ Preborealului, este cunoscut sub denumirea de Finiglaciar. Acum se formeaza
mările şi numeroasele lacuri din Finlanda şi Suedia, precum şi fiordurile din lungul coastelor norvegiene. Individualizarea
acestora din urma este legată şi de transgresiunea Flandriană, care a început odată cu Tardiglaciarul şi s-a încheiat odată cu
dispariţia calotei Scandinave în momentul Bipartiţiei.
Concomitent cu retragerea calotei, zonele de vegetaţie din partea centrală şi nordică a Europei se deplasează şi ele,
structurându-se în alcătuirea şi extinderea lor actuală.

Fazele de retragere a calotei nord-europene

H Stadiale şi interstadiale Vârsta ani Evenimente mai importante
O DBIPARTIŢIA B.P.
8 800 – 8 600 - morene terminale care evidenţiază dezmembrarea calotei Scandinave în
L CALOTEI Ani B.P. două cupole independente
O 10 000-8 800 -climă caldă şi uscată
C PREBOREAL -retragerea calotei în nord-vestul Scandinaviei
E
-stadiul rece ce a condus nu numai la stagnarea dar şi la înaintarea cu circa
SALPAUSSELKÄ 10 900-10 000 50 km a marginii calotei Scandinave
-morene terminale la sud de oraşul Murmansk, în partea centrală a
bazinului Mării Baltice, sudul Suedei şi Norvegiei
-de acum începe istoria formarii Mării Baltice
V ALLERÖD 11 700-11 900 -cel mai călduros interstadial care determină retragerea calotei Scandinave
I SANKT- 12 000-11 700 - morene terminale în nord-vestul Câimpiei Ruse, în lungul depresiunii
PETERSBURG Mării Baltice, în partea centrală a Suediei
S BÖLLING 13 000-12 000 - interstadial cald care impune o putemică retragere şi degradare a Calotei
Scandinave
T LANGELAND (LUGA) 13 700 - 13 - morene terminale în apropierea Mării Baltice şi Mării Albe
000000-13 000 -interstadial răcoros
14
U MEINDORF -retragerea calotei Scandinave
-morene terminale situate mult mai la nord faţă de stadialul Brandenburg:
L POMERANIA (KRETSA) 100-200 km în Europa Centrală, 200 km în Câmpia Rusă
15 000-14 000 -consemnează dezmembrarea calotei nord-europene prin separarea calotei
A Scandinave de calotele arhipelagurilor arctice şi din Uralul de Nord
17 000-15 000 -climă blandă
Lascaux -restrângerea calotelor
FRANKFURT 17 500-17 -morene terminale în Câmpia Germano-Poloneză şi în Câmpia Rusă
000
18 000-17 500 -interstadial cald-răcoros
Laugerie -o primă retragere a calotei faţa de stadiul anterio

25
 -cea mai mare extindere nord-europene din timpul glaciaţiunii Vistula
BRANDENBURG -restrângerea calotelor din arhipelagurile Oceanului Arctic care
22 000-18 000 rămâneau totuşi legate de calota Scandinavă
-calotele din Scandinavia şi Marea Britanie sau se mai uneau

GLACIAŢIUNEA DE CALOTĂ DIN AMERICA DE NORD

Pe ansamblu, deşi condiţiile generate de individualizare şi dezvoltare a maselor de gheaţă continentale au fost controlate
de aceaşi factori climatici, se remarcă totuşi unele diferenţieri faţă de Europa impuse de aşezarea geografică a continetului
nord-american între cele două oceane, Pacific şi Atlantic, şi de circulaţia generală a maselor de aer. În acest sens masele de
aer mai umede, generatoare de precipitaţii bogate, erau determinate de circulaţia vestică, dinspre Oceanul Pacific, care afectau
îndeosebi lanţurile vestice ale Cordilierilor şi de circulaţia sudică şi sud-estică, dinspre Oceanul Atlantic, care găseau condiţi
climatice favorabile pentru a produce precipitaţii sub formă de zăpadă în regiunile nordice şi nord-estice ale continentului
nord-american.
Toate regiunile subarctice şi temperate ale Americii de Nord între cele două oceane au fost acoperite de gheaţă. După
urmele lăsate în relief, orientarea şi alcătuirea depozitelor, sau după striurile încrustate în rocă s-a ajuns la concluzia că
formarea şi acumularea primelor cupole glaciare s-au realizat aproape concomitent în mai multe regiuni, de unde gheaţa a
migrat spre ţinuturile limitrofe. Flint (1957) considera că primele nuclee glaciare, din care au rezultat şi cele mai importante
calote, s-au instalat în Podişul Labrador (calota Labradorului), de unde gheaţa s-a deplasat şi peste teritoriul actual al Golfului
Hudson, în regiunea Keewatin din vestul golfului Hudson, pe amplasamentul actual al lacurilor Urşilor, Scalvilor şi Athabasca
(calota Keewatin). De aici gheaţa a migrat spre vest şi sud-vest până la poalele Munţilor Stancoşi, iar spre sud până la fluviul
Missouri, unindu-se cu gheaţa din calota Labradorului, în regiunea Marilor Lacuri. Calote glaciare mai mici, ca nuclee
secundare, s-au format şi în insulele arctice Ellesmere, Devon, Baffin, Victoria şi în Peninsula Boothia. Din coalescenţa celor
două calote subarctice şi a cupolelor din insulele arctice s-a format marea calotă Laurentidă, care în fazele de maximă
dezvoltare ajungea până la raurile Ohio şi Mississippi, ocupând peste 13 milioane km 2.
Calota Laurentidă s-a format pe fondul general de răcire a climei, masele de aer mai umede venite dinspre Oceanul
Atlantic şi Golful Mexic găsind condiţii favorabile de a furniza precipitaţii bogate sub formă de zapadă regiunilor subarctice
din nord-vestul continentului. Este posibil ca gheţarii să fi apărut mai întâi în munţii şi podişurile înalte din nord-estul
Canadei sub forma de gheţari de circ şi de vale, apoi prin unirea acestora în regiunile mai joase să fi format gheţari de
piemont de mari dimensiuni, iar pe înaiţimi cupole de gheaţă. Din unirea acestora a rezultat marea calotă Laurentidă. Pe
măsura creşterii calotei, partea sa sudică, cea mai activă, s-a contopit cu cupolele glaciare deja formate în Munţii Adirondack,
White si Katschie, situaţi la sud de fluviul Sf. Laurenţiu, iar masele de gheaţă din insulele Baffin, Devon şi Ellesmere,
împreună cu cele din Podişul Labrador, s-au scurs spre Golful Baffin, strâmtoarea Davis şi pe platforma continentală a Mării
Labrador, unde formau întinşi gheţari de şelf, iar prin intermediul banchizei s-a realizat unirea calotei Laurentide cu cea
Groenlandeză.
Când extremitatea sudică a masei de gheaţă s-a apropiat de regiunile mai calde şi secetoase, care impuneau o ablaţie
puternică, se pare că marea calotă Laurentidă ajunsese într-un regim de echilibru atingând dimensiunile sale maxime.
Calota Cordilierilor, o a doua mare calotă nord-americană, s-a format pe marile înalţimi ale Munţilor Coastei, Munţilor
Cascadelor şi sudul munţilor Alaskăi de unde s-a extins spre vest peste munţii Stâncoşi şi Munţii Makenzie. În fazele de
maximă dezvoltare (circa 2,5 milioane km 2) intră în contact cu marea calotă Laurentidă. Este încă nelămurită problema dacă în
timpul ultimei glaciaţiuni, Wisconsin, între cele două calote glaciare există sau nu un coridor lipsit de gheţari, coridor prin care
se presupune că au migrat hominizii asiatici spre continentul american, prin puntea continental Beringia.
Regiunile principale de constituire a calotei Cordilierilor au fost munţii Coastei şi Munţii Cascadelor, iar ceva mai la est
Munţii Stancoşi. Alte nuclee de gheţari izolaţi se situau pe inalţimile munţilor din Alaska (Munţii Alaskăi, Munfii Brooks) şi
din sud-vestul S.U.A., dintre care cel mai important se plasa în Sierra Nevada.
Formarea gheţarilor şi calotei cordilerane s-a extins de la vest la est pe direcţia de deplasare a maselor oceanice mai
umede, favorabile la latitudinile şi înălţimile respective căderii şi acumulării zăpezii (Flint, 1957). Pe versanţii vestici ai
Munţilor Coastei, aflaţi sub influenţa directă a maselor de aer oceanice, s-a acumulat mai multă zăpadă şi gheaţa, dar scurgerea
era la fel de rapidă şi o parte din gheaţă se pierdea în ocean sub formă de iceberguri. În schimb, pe versanţii estici ai Munţilor
Coastei şi pe versanţii munţilor Stâncoşi acumularea mai puţin intensă era compensată de mişcarea lentă şi cu pierderi
nesemnificative în zona terminală a gheţarilor (fig. 5.5.). Spre est, unde gheţarii din Munţii Stâncoşi nu se desfaşurau în
lungime mai mult de 40-60 km, calota Cordilierilor se contopea în fazele de maximă dezvoltare, pe un aliniament de ablaţie, cu
cea Laurentidă.
Fazele glaciare şi interglaciare din America de Nord. Calotele glaciare mai vechi (Nebraska, Kansas) care au acoperit
teritoriul nord-american au lăsat doar urme sporadice. De aceea, ca şi în nordul Europei, cele mai multe şi mai expresive
dovezi privind extinderea şi retragerea calotelor glaciare aparţin ultimei faze glaciare (Wisconsin).
Spaţiul afectat de masele de gheaţă pleistocene este estimat pentru fazele de maximă extindere la peste 15 milioane km 2

26
(RF. Flint, 1957), iar aliniamentul cel mai sudic atins de acestea se situa în statul Illinois (37°30' latitudine nordică) în timpul
fazei glaciare cu acelaşi nume.În timpul fazelor glaciare Nebraska şi Kansas (separate de interglaciarul Aftanian) marginea
calotei Laurentide ajunsese în apropierea fluviului Missouri. Văile principale, ca Missouri, Ohio şi Iowa, erau deja conturate,
ele preluând apele rezultatele din topirea celor două calote glaciare,Cordilieri şi Laurentidă. După interglaciarul Yarmouthian
urmează faza glaciară Illinois în timpul căreia rolul principal în alimentarea cu gheaţă a calotei revenea centrului Labrador.
Ultima mare glaciaţiune nord-americană, care urmează interglaciarul mai cald Sangamonian, aparţine fazei Wisconsin,
ea lăsând şi cele mai evidente urme în peisajul geomorfologic. Calota s-a dezvoltat în jurul Golfului Hudson şi a depaşit spre
sud zona Marilor Lacuri. Spre vest ea s-a apropiat şi poate a fuzionat cu calota Cordilierilor care, la rândul său se prelungea
spre nord peste lanţurile muntoase ale peninsulei Alaska. Spre nord şi nord-est, masele de gheaţă se continuau prin calotele
Arhipelagului Arctic pană în Groenlanda, Golful Baffin fiind acoperit în întregime de banchiză.
În timpul fazei glaciare Wisconsin, ca urmare a coborârii nivelului oceanic şi exondării platformelor continentale, între
peninsula Ciukotsk (Siberia) şi Alaska, peste actuala strâmtoare Bering, exista o punte continentală, neacoperită de gheaţă
(Beringia), folosită se pare de hominizii asiatici în migraţia lor catre "Lumea nouă".
În ultimul maxim glaciar (stadialul Iowa) care s-a situat în a doua parte a Wiscosinului (22 000 - 18 000 ani B.P.),
aproape 35% din suprafaţa gheţarilor de pe Glob se afla în America de Nord (Flint, 1957), dupa care, datorită încalzirii treptate
a climei, începe degradarea, retragerea şi diminuarea calotei până la dispariţia sa completa. Acest proces ireversibil al topirii
calotelor glaciare nord-americane, dar şi nord-europene, s-a datorat creşterii insolaţiei în emisfera nordică, fapt ce a antrenat
topirea în timpul verii a banchizelor dintre Norvegia şi Groenlanda şi din Golful Baffin, pierderi importante ale masei de
gheaţă prin intermediul icebergurilor, separarea şi ruperea echilibrului celor două calote (Berger, 1978). Se apreciează că pană
acum circa 13 000 de ani volumul de gheaţă, care atinsese aproape 50 milioane km, s-ar fi redus la jumătate, îndeosebi prin
diminuarea grosimii calotei.
Retragerea calotelor nord-americane a durat circa 10 000 de ani şi s-a realizat în mai multe stadii consemnate prin
cordoane morenice şi depozite fluvio-glaciare ( tabelul 3). Ea a urmat ritmuri diferite controlate de oscilaţiile climatice şi de
volumul masei de gheaţă. Dacă în primele stadii viteza medie de retragere era de 50-100 m/an, dupa 14 000 ani B.P. ea
ajungea la peste 200 m/an.

Stadiile de retragere ale calotei Laurentide

Stadii Cordoane Vârsta Evenimente mai importante
morenice ani B.P
(substadii
Cohrane -dezmembrarea calotei Laurentide
VALDERIAN 7 000 -marginea calotei ajunsese la 400 km în nordul Marilor
Lacuri
-prin retragerea concomitentă şi a calotei Cordilierilor s-a
înregistrat o primă dezmembrare a calotei nord-americane
-marginea calotei se află în sudul Lacului Superior şi cam în
Valders 11 600-10 500 partea centrală a Lacului Michigan regiunea actualului lac
Outario a fost eliberată de gheaţă încă din timpul interstadialului
Two Creek.
-ameliorarea climatică ce impune retragerea accentuată a
Two Creek 12 500-11 600 calotei
Mankato 14 000-12 500 -marginea calotei a ajuns în apropierea ţărmurilor actuale ale
( Port Huron) Marilor Lacuri
WOODFORDIAN -marginea gheţarului se situa cam la 200 km în sudul
Tazewel 18 000-17 500 actualului lac Machigan
Iowa 22- 18 000 -lobi avansaţi în Pod. Missouri şi în sudul Marilor Lacuri
În istoria ultimei faze glaciare nord-americane pot fi consemnate câteva momente mai importante:
-maximul glaciar al Wisconsinului târziu a avut loc acum 22 000 - 18 000 ani B.P. (stadiul Iowa);
-cu 14 500 ani în urmă marginea calotei s-a retras în limitele Marilor Lacuri, iar acum 14 000 ani Munţii Saint Juan şi
Podişul Yellowstone au fost eliberaţi de gheţari;
-începand de acum circa 15 000 ani începe istoria formării marilor lacuri, starea lor actuală fiind stabilită abia acum
2000 de ani;
-calota Cordilierilor a eliberat teritoriul nord-american acum 12 500 ani, iar la începutul Holocenului gheţarii nu
depăseau limitele lor actuate;
-cea mai activă deglaciaţiune s-a produs între 13 000 şi 10 000 ani B.P., când a avut loc separarea calotelor Laurentidă
şi a Cordilierilor, iar datorită transgresiunii marine care a urmat
' 'puntea de uscat'' dintre America de Nord şi Asia, Beringia, a fost invadată de ape,
-acum 9 500 ani calota s-a retras spre nord în afara graniţelor SUA;
27
 -golful Hudson a fost reinvadat de ape către anii 9 000 B.P., odată cu separarea calotei Laurentide în două cupole
reziduale plasate în Podişurile Keewatin şi Podişul Labrador, care dispăreau şi ele cu circa 6 000 ani în urma. Depresiunea
golfului adancită şi mai mult de subsăparea calotei glaciare şi de coborârea izostatică, a fost acoperită de apele transgresive
ale Oceanului Atlantic. Astfel, s-a format o mare interioară. cunoscută sub numele de "Marea Tyrrell" (după numele
exploatorului J.B. Tyrrell), ce se extindea mult în afara limitelor actuate ale Golfului Hudson.
Ea era marginită spre est şi nord-est de marginile celor două cupole reziduale care au depus câteva şururi de morene
frontale, relativ paralele cu ţărmul. Comunicarea ''Mării Tyrrell" cu Oceanul Atlantic se făcea prin Strâmtoarea Hudson.
Extinderea sa maximă a avut loc acum 7 000 - 8 000 ani. După aceea, înălţările glacio-izostatice au condus la retragerea
apelor, la început mai rapidă, ajungându-se treptat la contururile actuate ale Golfului Hudson (Lee, 1962).

CONSECINŢELE GLACIAŢIUNII DE CALOTĂ ASUPRA PEISAJULUI GEOMORFOLOGIC

Marile calote glaciare care au migrat (avansări şi retrageri repetate), în raport cu oscilaţiile climatice, pe spaţii întinse ale
Europei şi Americii de Nord au creat un relief propriu care se impune în fizionomia peisajului geomorfologic actual. Evident
relieful cel mai bine conservat aparţine ultimei faze glaciare (Vistula, Wisconsin).
Relieful de eroziune realizat de calotele glaciare în domeniul continental este mai puţin spectaculos şi ocupă spaţii
restrânse situate în zonele de alimentare ale calotelor şi cupolelor glaciare. În acest sens sunt relevante platourile de exaracţie
(eroziune glaciară), uşor vălurite, şlefuite sau cu striaţii ce indica deplasarea gheţarului, precum şi depresiunile de exaraţie
prezente în Podişul Labradorului (SUA) şi podişurile Dalarna şi Norrland din Suedia. Majoritatea acestor excavaţii glaciare
sunt ocupate în prezent de lacuri. Fluxurile de gheaţă ce se scurgeau din calotele Scandinavă şi Laurentidă către Oceanul
Atlantic şi din calota Cordilierilor către Oceanul Pacific au săpat văi glaciare adânci care, favorizate de regresiunea marină, se
prelungeau mult în domeniul platformelor continentale. Prin retragerea gheţarilor şi transgresiunea postglaciară care a urmat,
apele marine au invadat fostele văi glaciare, transformându-le în golfuri adânci, prelungite mult în interiorul continentului.
Acestea sunt fiordurile care franjurează ţămurile Norvegiei, Irlandei, Scoţiei, Canadei, SUA şi Groenlandei.
Relieful de acumulare are cea mai mare extindere şi este mult mai diversificat în arealul glaciaţiunii continentale care a
ocupat teritorii întinse în timpul Pleistocenului în nordul continentelor Europa şi America de Nord. Cele mai proieminente
forme de relief sunt morenele terminale, formate în timpul staţionării de lungă durată a frontului gheţarului, când în faţa sa se
acumulau mari cantităţi de material clastic. Asemenea morene, care au mulat marginea calotelor, domină relieful Câmpiei
Germano-Poloneze, Câmpiei Ruse şi părţii central-estice a SUA, păstrându-se sub forma unor coline uşor arcuite cu lungimi de
zeci şi sute de kilometri. În timpul topirii şi retragerii calotei, relieful dintre morenele terminale a fost mult complicat prin
crearea altor forme rezultate din acumularea materialelor morenice din baza gheţarului (drumlin-colina alungită până la 5 km,
cu înălţimi de 100-200 m), din aluviunile depuse în lungul cursurilor de apa din interiorul sau de la baza gheţarului (esker—
coline înalte de 5-50 m, ramificate sau sinuoase, cu lungimi de zeci de kilometri) sau din materiale acumulate în cuvetele
lacustre ce se formaseră la suprafaţa sau în interiorul gheaţarului (kama - movile cu înălţimi de 10 - 50 m).
Conurile şi câmpiile fluvio-glaciare (sandre) sunt situate în faţa morenelor terminale, ele fiind rezultatul acumulării
materialelor aduse de apele provenite din topirea gheţarului sau ale râurilor care circulau în corpul şi la baza gheţarului.
Toate aceste forme de relief care au fost generate direct de gheţarii de calota, în interiorul sau sub masa de gheaţă a
acestora, au ajuns să definească personalitatea geomorfologică a regimurilor nordice din Europa şi America de Nord numai
după topirea şi retragerea definitivă a calotelor glaciare. Fizionomia de ansamblu a regiunilor respective a fost completată de
multitudinea lacurilor care s-au format în excavaţiile făcute de gheţari sau între valurile de morene.
În timpul fazelor glaciare la marginea calotelor, care ocupau suprafeţe întinse în cele două continente, au avut loc
importante evenimente morfohidrografice şi morfoclimatice ce modificau temporar şi regional configuraţia peisajului.
Hidrografia preglaciară ce se orienta iniţial spre Marea Nordului (în Europa nordică) sau către Golful Hudson (America
de Nord) a fost blocată de marile calote glaciare care i-au reorientat direcţia de scurgere:
-în Câmpia Germano-Poloneză, la marginea calotei Scandinave, în diferitele ei stadii de evoluţie, s-au organizat noi
cursuri de apă, văi proglaciare (pradolina, ustromtaler), prin care erau evacuate către vest şi nord-vest apele provenite din
topirea calotei, dar şi cele care rezultau din drenarea Alpilor şi Carpaţilor; segmente din aceste "pradoline", situate între valurile
morenice, au fost folosite în Postglaciar de cursurile inferioare ale râurilor Vistula, Oder, Elba, Wesser ş.a.;
-în regiunile estice şi nord-estice ale Podişului Preriilor râurile care drenau Munţii Stâncoşi (Saskatchewan, Missouri cu
afluenţii săi) şi se orientau iniţial către Golful Hudson au fost blocate de calota Laurentidă, reorganizându-se într-un mare
sistem hidrografic proglaciar (Mississippi) prin care erau evacuate spre sud apele provenite din topirea calotelor Laurentidă şi
Cordilierană.
Regiunile periglaciare ce se întindeau pe spaţii întinse la periferia calotelor glaciare se aflau într-o zonă climatică rece
(extrem de rece şi aridă în timpul ultimului glaciar—Vistula, Wisconsin), unde temperaturile medii anuale se menţineau sub
0°C. În aceste condiţii, sub o vegetaţie predominantă de tundră, s-a format o cuvertura de sol permanent îngheţat (permafrost,
pergelisol, merzlotă) la suprafaţa căruia procesele criogene deveniseră dominante. În acest timp, în regiunile de tundră joasă s-
au format cercuri şi poligoane de pietre, iar în regiunile montane neacoperite de gheţari procesele de gelifracţie (dezagregarea
28
rocilor prin înghet şi dezgheţ repetat) şi solifluxiune controlau morfogeneza vesanţilor.
De asemenea, în regiunile de la periferia gheaţarilor vânturile, amplificate de fronturile polare, spulberau şi transportau
pe mari distanţe materiale fine provenite din depozitele morenice. Acestea s-au acumulat sub formă de loess ce acoperă
suprafeţe întinse din Europa şi America de Nord.

Evolutia faunei in Cuaternar

Perioada Cuaternarului preia aproape intregul fond faunistic existent in timpul Neogenului care ocupa deja toate nisele
ecologice ale Terrei. Modificarile repetate ale conditiilor de habitat clima si vegetatia, cu repercusiuni directe asupra hranei si
adapostului, nu au produs mutatii majore in morfologia si taxonomia animalelor. Daca acestea au avut totusi loc, s-au petrecut in
majoritatea lor, la nivelul speciilor si cu totul deosebit in regiunile extrateopicale, acolo unde, sub influenta glaciatiunilor, conditiile
de mediu au inregistrat schimbari semnificative. Multe familii, ordine sau genuri de mamifere au urmat o anumita linie de evolutie,
continuata si in Cuaternar, care nu a fost in mod necesar conditionata de modificarea conditiilor de mediu. Pentru ca, asa cum
precizeaza J. Chaline(1985) exista mai multe linii de evolutie care urmeaza in mod diferit strategiile de adoptare si de specializare
filogenetica fata de conditiile de mediu si care au impus unele directii de evolutie si diversificare a faunei Cuaternarului: unele linii
de evolutie au ramas stabile lungi perioade de timp (mii si milioane de ani) fare a-si modifica evident starea lor morfologica, ceea
ce denota o mare capacitate de adaptare; alte linii de evolutie, desi in ansamblul lor stabile, au prezentat variatii morfologice
interactive, in sensul ca la aceleasi caracteristici de mediu aveau aceeasi morfologie, care se putea insa repeta in raport cu
modificarile succesive, dar similare acestuia; alte linii au inregistrat evolutii graduale, cu ritm variat, in cadrul carora procesele
ontogenetice, care regleaza constitutia indivizilor, au avut o extindere mai mare de timp. Este si motivul pentru care timpul scurt al
Cuaternarului ( circa 2 milioane ani ) nu au permis mutatii semnificative in lumea animalelor.
Aparitia unor genuri noi sau disparitia unora dintre cele anterioare au fost putine in timpul Cuaternarului, iar explicatia
acestor fenomene ramane inca nesatisfacatoare. Desi cauza generala a disparitiei a fost schimbarea climatica, nu poate fi
complet inteles mecanismul acesteia asupra diferitelor genuri sau specii. Ramane inca dificil de explicat cum unele dintre ele
dispareau iar altele nu, desi cerintele fata de conditiile de mediu au fost aceleasi (E.L. Lindenius et al.,1986). De exemplu,
disperitia Equidelor (cailor arhaici) din America de Nord odata cu migrarea lor in Eurasia, disparitia mastodontilor (adaptati la
un climat rece cu vegetatie de tundra din Eurasia si America de Nord la sfarsitul Pleistocenului desi puteau sa se retraga spre
tundrele actuale ale regiunii arctice.
De asemenea, reconstituirea unor provincii zoogeografice care sa reflecte cu fidelitate conditiile succesive glaciare si
interglaciare ale mediului cuaternar este mult mai dificila decat in cazul reconstituirii gruparii regionale a vegetatiei. Si acest
fapt se datoreaza numarului redus de fosile, de cele mai multe ori incomplete si insuficient de bine conservate, repartizarii
neuniforme a acestira, midificarilor morfologice putin evidente survenite in timp la diferite grupe de animale, dar mai ales
migratiilor repetate ale acestora si ca urmare a prezentei in acelas zacamant fosilifer a unor reprezentanti cu cerinte de habita
diferite. Pe de alta parte toleranta diferitelor specii fata de conditiile de trai a condus la formarea umor asociatii de genuri si
specii cu totul diferite fata de cele existente in prezent in regiuni similare sub raportul climei si vegetatiei.
Caracteristica principala a faunei de mamifere pleistocene din regiunile boreale ale Eurasiei si Americii o constituie in
primul rand posibilitatea acestuia de a migra pe spatii relativ extinse in functie de schimbarile succesive ale conditiilor de
mediu. Fiecare perioada glaciara care consemna racirea climei, extinderea ghetarilor si dominanta vegetatiei de tundra, silvo-
stepa si stepa, impunea o deplasare corespunzatoare a majoritatii speciilor animale. Probabil, unele dintre ele, cu modalitate
redusa si putere de adaptare limitata, au disparut fiind inlocuite cu altele specifice noilor conditii de mediu, iar unele dintre ele,
careau tolerat asemenea conditii au continuat sa populeze regiunile respective. Dar conditiile climatice extrem de aspre si
posibilitatile reduse de hrana nu permiteau supravietuirea decat a unui numar redus de mamifere. In timpurile interglaciare
sensul acestor migratii era invers. Unele grupuri de animale urmau retragerea calotei sau migrau in regiunile montane, altele se
reintorceau, dar adesea cu unele modificari, astfel ca revenirea si refacerea populatiilor nu era similara celei anterioare ( M.
Carciumaru, 1999).
Un rol deloc de neglijat in migrarea mamiferelor l-a avut si in timpul Pleistocenului existenta temporara a puntilor
continentale si intercontinentale, situatie impusa de regresiunile marine din timpul glaciatiunilor cand nivelul Oceanului
Planetar era cu 100-150 m mai coborat. Astfel, refacerea istmului Bering dintre peninsulele Alaska si Ciukostk a permis
migrarea unor mamifere din Eurasia spre America de Nord. La inceputul Cuaternarului au trecut Hienidele si Ursidele, in
timoul glaciatiunii Wisconsin au patruns renii, boii moscati, bizonii si mamutii, iar catre sfarsitul acesteia- omul, care va forma
aici populatiile de amerindieni. De asemenea, insulele din Marea Mediterana, Sardinia, Sicilia, Malta, Creta si Cipru, erau
legate de continent prin platformele continentale exondate. In timpul ultimei glaciatiuni unele animale care nu au suportat frigul
s-au retras in aceste insule. Aici au fost izolate in timpul transgresiunii urmatoare si au supravietuit cateva specii de elefanti si
hipopotami pitici.
Pe ansamblu, modificarea climei la sfarsitul Pleistocenului si oscilatiile acesteia in timpul Cuaternarului au condus la
modificarea conditiilor de habitat, la migrari repetate ale grupurilor de animale, la adaptari, mutatii partiale, extinctii sau aparitii
de noi genuri, dar mai ales specii.
29
 EVOLUTIA PRINCIPALELOR GRUPE DE MAMIFERE.

Evolutia propeiu-zisa, care poate fi urmarita de la sfarsitul Pliocenului si in timpul Cuaternerului au inregistrat mai ales
patru grupe de mamifere, respectiv Proboscidele, Rhinocerotidele, Equidele si Huminidele, evolutia ultimei grupe fiind
urmarita intr-un capitol separat.
Proboscideele. Primii reprezentanti (Paleomastodon) ai acestui ordin apar in timpul Paleogenului in nordul Africii, de
unde se raspandesc apoi in toate continentele, cu exceptia Americii de Sud si Australiei. In Neogen apare familia
Mastodontidelor prin genurile Zygolophodon borsoni si Anancus (Mastodon) arvernensin care traiesc in Europa pana la
sfarsitul Pliocenului - inceputul Pleistocenului. In America de Nord reprezentantii acestui gen au persistat insa pana la inceputul
Holocenului, cum este, de exemplu, Mastodon americanus, care s-a stins dupa sosirea amerindienilor pe acest continent.
La sfarsitul Pliocenului si inceputul Pleistocenului (Vilafranchian) apare familia Elephantide, cea mai tipica dintre
Probascidee. Forma initiala a fost reprezentata de Elephas (Archidiskodon) meridionalis, caracteristica Pleistocenului inferior
(Villafranchian) si care a fost raspandit in sudul Europei. Din Elephas (Archidiskodon) meridionalis a derivat Elephas
(Palaeoloxodon) antiquus unul dintre cei mai mari elefanti (4,50 m inaltime), adaptat vietii de padure din regiunile mai calde si
care atrait in Pleistocenul mediu. Se admite ca din grupa ) Elephas (Archidiskodon) meridionalis a derivat si Elephas
(Archidiscodon) trogontheri care a trecut de la o hrana suculenta de padure la una uscata, de stepa, si care a trait in Pleistocenul
mediu si inceputul Pleistocenului superior. Acesta a fost inlocuit de Elephas (Mammuthus) primigenius care a populat tundrele
si stepele Europei si Asiei tot timpul Pleistocenului superior, el fiind si ultimul reprezentant dintre elefanti pentru Europa. Avea
o talie mare (3,50 m inaltime), defensele (coltii) ajungeau la 4 m lungime, corpul era acoperit de o blana deasa cu peri lungi
care pe abdomen ajungeau la 60-70 cm lungime. In Siberia, in ultimele doua secole au fost descoperite peste 20.000 exemplare
de mamuti inghetati sibine conservati in permafrost.
In America de Nord, alaturi de Mastodon americanus au mai trait Elephas(Parelephas) columbi, Elephas (Parelephas)
jefersoni, Elephas (Archidiskodon) imperator, dar si Elephas (Mammuthus) primigenius americanus, derivat din mamutul care
a emigrat din Asia, trecand peste istmul Bering.
Inceputul Holocenului aduce si disparitia mamutilor, in prezent traind doar elefantul indian (Elephas maximus) si
elefantul african (Loxodonta africana) care, se pare, ca sunt descendenti lui Elephas (Palaeoloxodon) antiquus.
Rinocerotidele. In Paleogen apar primele forme, arhaice de rinoceri, iar in Neogen ating apogeul de dezvoltare prin
forme mai evoluate (Dicerorhinus scheirmacheri, Rhinoceros leptarhinus) care traiesc pana la sfarsitul Pliocenului cand sunt
inlocuite de Rhinoceros (Dicerorhinus)etruscus care s-a mentinut in sudul Europei tot timpul Pleistocenului inferior. In
Pleistocenul mediu acest grup a fost inlocuit de Rhiniceros (Dicerorhinus)mercki, adaptat regiunilor de padure, care la randul
sau, in Pleistocenul superior, a fost inlocuit cu Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquitatis), foarte raspandit in stepele si
tundrele din Europa si Asia.
Equidele. Ele au aparut pentru prima data in America de Nord in timpul Paleogenului prin forma arhaica Hyracotherium
(Eohippus). In acelas continent, in Miocenul superior si-au facut prezenta primele forme monodactile (Pliohippus), iar catre
sfarsitul Pliocenului si inceputul Pleistocenului a migrat in Eurasia, in timp ce a disparut din America de Nord, unde a dat in
prima parte a Pleistocenului forma Allohippus (Equus) stenonius, urmata de Allohippus (Equus) hydruntinus, care avea multe
afinitati cu asinii si cu caii propriu-zisi. In acest timp in Europa mai traiau Allohippus (Equus) sussenborensis, Allohippus
(Equus) merki si Allohippus (Equus) robustus care erau mai mult apropiati de zebre.
Se considera ca primul cal adevarat a fost Equus mosbachensis care popula stepele Europei din timpul Pleistocenului
mediu. Dupa el a urmat Equus germanicus adaptat stepelor de loess din timpul ultimului glaciar. In Pleistocenul mediu in
Europa Centrala a mai trait Equus steinheimensis care este probabil stramosul lui Equus prezewalski din Tardiglaciar si care a
avut un areal foarte mare de raspandire, din Spania pana in Asia Centrala unde se gaseste si astazi in stare salbatica. Din acesti
cai salbatici primitivi au derivat caii domestici.
Alte grupuri de mamifere mari cu evolutie mai putin accentuata raman totusi interesante prin migratiile repetate impuse
de variatiile climatice. Ele s-au integrat fondului faunistic general ce caracteriza pentru anumite intervale de timp glaciarele si
interglaciarele, dar ele, prin repartitia lor geologica, au participat la definirea temporara a specificului regional al faunei. Multe
dintre ele si-au continuat existenta pana in zilele noastre, dar, de asemenea, tot multe din ele isi au acum spatiul de habitat in
alte regiuni decat cele populate in Pleistocen.
Cervidele sunt bine reprezentate in fauna Cuaternarului. Prezent tot timpul Pleistocenului a fost Cervus elaphus. A
preferat padurile regiunilor temperate, din care cauza in timpul glaciatiunilor s-a retras in nordul Europei, lasand locul lui
Rangifer tarandus (renul) adaptat stepelor reci si tundrelor din Europa si Asia. A avut o mare raspandire in timpul ultimului
glaciar. Caracteristic Pleistocenului, mai ales pentru ultima sa parte, a fost cerbul cu coarne mari, Magaceros (circa 2,80 m
inaltime, 3,50 m lungimea totala a coarnelor). Din fauna cuaternara de cervide au mai facut parte elanii Alces latifraus in
Pleistocenul mediu si Alces palmatus in Pleistocenul superior. De asemenea, caprioara (Capreolus capreolus), tot un
reprezentant al cervidelor, a fost raspandita in timpul Pleistocenului in toata Europa.
Bovidele, originare din sia, in timpul Pleistocenului au patruns in Europa si America de Nord. Cea mai veche forma
europeana, Leptobos etruscus, a fost identificata in depozitele villafranchiene din Franta si Italia. Larg raspandit in timpul
Pleistocenului in toate continentele nordice a fost Bison priscus (bizonul), care a trait Europa si Asia pana in timpurile istorice,
30
iar in America de Nord traieste si astazi Bos primigenius (bourul, zimbrul) a patruns in Europa si America de Nord in
Pleistocenul superior, mentinandu-se si el pana in timpurile istorice.
In fauna pleistocena din Europa printre alte multe mamifere au mai trait: Capra ibex, Ovix antiquus, Ovis aries
(muflonul) dintre Ovicapride, Ovibos moscatus (boul moscat), o forma intermediara intre bou si oaie, Saiga tatarica, Rupicarpa
rupicarpa (capra neagra) dintre Antilopide, Lepus variabilis (iepurele de zapada), Arctomys marmotta (marmota) dintre
rozatoare.
In alcatuirea faunei pleistocene din Europa si Asia participau si unele carnivore de talie, cum ar fi: Ursus spelaeus
(ursul de pestera), inlocuita la sfarsitul Pleistocenului de ursul brun (Ursus arctos), Machairodus gigantus (ghepardul cu dinti
de sabie) si corespondentul sau din cele doua Americi, Smilodon, Panthera spelaea (leul de pestera), Lynx linx (linxul), Felix
silvestris (pisica salbatica), Hyaena (Crocuta) spelaea, Vulpes logopus (vulpea polara), Canis lupus (lupul) s.a.
Resturile fosile de animale gasite in depozitele pleistocene din Europa pun in evidenta atat transformarile filogenetice
ale speciilor, cat si modificarea componentei faunei de-a lungul timpului. Unele din resturile osteologice, precum si repartitia
lor teritoriala sugereza existenta unor asociatii de animale adaptate la anumite tipuri de habitat ale caror caracteristici au fost
conditionate de modificarile repetate ale climei. In acest sens cele mai importante tipuri de biotopuri in Europa in timpul
Pleistocenului, la care s-au adaptat diferite grupuri de animale, au fost (M. Carciumaru, 1999):
- biotopul de tundra, in care au trait: Vulpes logopus, Gulo gulo, Lepus timidis, Tichorhinus antiquitatis, Rangifer
tarandus, Ovibos moschatus, Elephas primigenius;
- biotopul subarctice: Gulo gulo, Ursus arctos, Lynx lynx, Cervus elaphus,Alces alces, Rangifer tarandus, Bos
primigenius;
- biotopul padurii temperate: Ursus arctus, Lynx lynx, Hippopotamus, Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki, Cervus
elaphus, Alces alces, Bos primigenius, Bison bonasus, Elephas antiquus;
- biotopul de stepa continentala: Logopus, Citellus, Equus, Saiga tatarica;
- biotopul stepei de loess: Vulpes logopus, Lepus timidis, Tichorhinus antiquitatis, Rangifer tarandus, Bison priscus,
Ovibos moschatus, Elephas primigenius.
Din tabloul faunistic prezentat mai sus se constata totusi putine diferentieri regionale impuse de tipurile de habitat, ceea
ce presupune capacitatea de adaptare a multor mamifere, dar si posibilitatea acestora de a migra pe spatii intinse si de a coexista
temporar, in acelas teritoriu, faune de biotopuri diferite.

SUCCESIUNI ALE FAUNEI DE MAMIFERE DIN EURASIA IN TIMPUL PLEISTOCENULUI

Pe toata durata Neogenului (24 -2 milioane ani B.P.), marile grupuri de mamaifere ajunsesera deja in structura lor
actuala. Dar trasaturile lor morfologice si anatomice, modul de trai (hrana, adapost) se formasera intr-un mediu cu climat
general cald, cu vegetatie abundenta. Racirea generala a climei, aparitia marilor calote glaciare din domeniul continental al
emisferei boreale au condus la modificarea treptata a acestor habitate, la restrangerea spatiului locuibil in timpul glaciatiunilor,
motiv pentru care in ultimele 2 milioane de ani au avut loc schimbari relativ rapide la nivelul genurilor si indeosebi al speciilor.
Inca de la inceputul secolului XX, M. Boule (cf. J. Chaline, 1985), bazat pe evolutia marilor mamifere, distinge pentru timpul
Cuaternarului cinci perioade succesive (include Villafranchianul la Pliocenul superior):
1) Pliocen superior (Villafranchian) sau epoca elefantului meridional cu: Mastodon arvernensis, M. Borsai, Elephas
(Archidiskodon) meridionalis, Rhinoceros (Dicerorhinus) etruscus, Equus stenonius;
2) Pleistocenul inferior sau epoca hipopotamului cu: Hippopotamus amphibius, Elephas (Palaeoloxodon) antiquus,
Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki;
3) Pleistocen mediu sau epoca mamutului cu: Elephas (Mammuthus) primigenius, Rhinoceros tichorhinus s.a.;
4) Pleistocenul superior sau epoca renului cu: Rangifer tarandus s.a.;
5) Holocenul.
Fauna din Pleistocenul inferior. In acest timp, ca si la vegetatie, se constata treceri de la fauna de clima calda a
Pliocenului la forma de clima rece a Cuaternarului. Resturile fosile de mamifere mari identificate in sedimentele atribuite
Villafranchianului caracterizeaza, in general, aceasta tranzitie, care include si cea mai mare parte a Pleistocenului inferior. De
aceea cand se discuta de ,,fauna vilafranchiana'' ea nu trebuie inteleasa ca o unitate cronostratigrafica ci ca o biocenoza ce
acopera Pliocenul superior si Pleistocenul inferior (J. Chaline, 1985).
Din cele 46 de specii de mamifere mari inventariate in depozitele villafranchiene din sudul Frantei doar cateva pun in
evidenta evolutia si succesiunea cronologica (J. Viret, 1964, cf. J. Chaline, 1985):
- Villafranchianul inferior: nu aparuse inca Elephas, dar erau prezenti Mastodon (Zygolophodon) borsoni si Tapirus
arvernensis; apoi equidele si bovidele;
- Villafranchianul mediu: a aparut Elephas (Archidiskodon) meridionalis care convietuia cu mastodontii Anancus
(Mastodon) arvernensis si Mastodon (Zygolophodon) borsoni; la sfarsitul Villafranchianului mediu se pare ca in Europa au
disparut mastodontii;
- Villafranchianul superior: a disparut Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki.
In timpul Pleistocenului inferior din fauna Europei au disparut unele genuri de mamifere caracteristice Pleistocenului,
cum sunt Mastodon, Tapirus, Hipparion, Gazella, etc., dar au aparut si forme de clima mai rece care se vor multiplica in
31
Pleistocenul mediu si superior.
Pleistocenul mediu. Din resturile fosile gasite pana in prezent, mai putin numeroase decat cele villafranchiene,rezulta o
schimbare evidenta a compozitiei faunei. In prima parte a Pleistocenului mediu, in interglaciarul Cromerian (Gunt-Mendel), se
mentineau inca unele specii villafranchiene ca Elephas (Archidiskodon) meridionalis, Anancus (Mastodon) arvernensis,
Rhinoceros (Dicerorhinus) etruscus, Machairadus, dar au aparut si primele forme de clima temperata ca Elephas
(Palaeoxolodan) antiquus, Mammuthus trogontheri, Rhinoceros (Dicerorhinus) etruscus, Alces latifrans, Equus
sussenbornensis s.a.
Racirea puternica a climei si extinderea calotei Scandinave din timpul glaciatiunii Elster (Mindel) determina disparitia
elefantului meridional (Elephas mreidionalis) si a ultimelor relicte pliocene. Acum apare evidenta fauna de clima rece ai carei
primi reprezentanti erau Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquitatis), Elephas (Mammuthus) primigenius, Rangifer
arcticus stodelmanii, Gulo gulo (identificat la Beftia, jud. Bihor), Ovibos moscathus, care traiau alaturi de forme de clima
temperata ca Elephas (Palaeloxodon) antiquus, Equus stenonius, Equus cabalos mosbachensis, Bison priscus (J.Chaine,1985).
In interglaciarul Holsteinian (Mindel - Riss) predominanta ere fauna de clima temperata, adaptata padurilor temperate
alcatuita din Elephas (Palaeoloxodon) antiquus, Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki, Cervus elephus, Bos primigenius si multe
carnivore (Felix, Hyaena, Ursus, Canis lupus, Vulpes vulpes).
In ultima parte a Pleistocenului mediu, in timpul glaciatiunii Saale (Riss), au revenit si au predominat formele de clima
rece caracterizate prin asociatia genurilor Elephas (Mammuthus) primigenius, Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquus),
Rangifer tarandus, carora li se mai adauga si alte genuri ca Ursus spelaeus, Bison priscus, Equus cabalus etc.
Pana la sfarsitul Pleistocenului mediu au disparut din Europa: zebrele (Equus sussenbornensis), gheparzii cu dintii sabie
(Machairodus), bivolii (Bubalus), Elephas (Paleoloxodon) antiquus, Rhinoceros (Dicerorhinus) mercki, s.a. (N. Macarovici,
1968).
Pleistocenul superior. Resturile fosile sunt mult mai abundente, motiv pentru care fauna Pleistocenului superior este mai
bine cunoscuta atat in corespondenta, cat si in repartitia sa teritoriala.
Referindu-se la fauna regiunilor periglaciare ale Pleistocenului superior din nord-estul Europei si din nordul Asiei, E.A.
Vanghenhaim (1975) arata ca inca din Pleistocenul mediu aici se conturasera doua regiuni zoogeografice, regiunea euro-
siberiana si regiunea central-asiatica, si ca intre acestea au avut loc migrari in ambele sensuri care au modificat importanta
geografica a unor animale. De exemplu, Coelodonta, endemism central-asiatic in Pleistocenul inferior, devine in Pleistocenul
superior unul din genurile cele mai raspandite ale regiunii Paleoarctice, iar genul Rangifer, foarte rar in Europa de Nord si
Siberia in Pleistocenul inferior, se extinde in Pleistocenul superior pana in Asia Centrala si sudul Europei. Modificarile esentiale
ale faunei si farmarea celor doua regiuni zoogeografice se datoreaza extinderii zonei periglaciare in timpul marilor glaciatiuni,
degradarii padurii ca formatiune zonala si inlocuirii ei cu tundra-stepele friguroase in Europa si Siberiasi cu stepele aride si
semi-deserturile in Asia Centrala.Astfel, fauna periglaciara a Pleistocenului superior nu a aparut ca un amestec ce poate fi
explicat doar prin deplasarea zonelor climatice, ci mai ales datorita migrarii animalelor dintr-o zona in alta determinata in
primul rand de factorii ecologici (spatiile deschise, asprimea climei, componenta vegetatiei).
Pe ansamblu, timpul Pleistocenului superior, corespunzator interglaciarului Eemian (Riss-Wurm) si glaciarul Vistula
(Wurm), este caracterizat schematic prin succesiunea unei faune forestiere, calificata de obicei drept ,,calda'', si a unei faune de
tundra si stepa, considerata de clima ,,rece''. In perioadele reci fauna era alcatuita predominant din Elephas (Mammuthus)
primigenius, Rhinoceros tichorhinus (Coelodonta antiquitatis), Rangifer tarandus (ren), Capra ibex (muflon), Rupicarpa
rupicarpa (capra neagra), Alces palmatus (elan), Alces alces, Ovibos moscathus (boul moscat), Ursus spelaeus (ursul de
pestera), Gulo gulo (glutan), Panthera spelaea (leul de pestera), Vulpes logopus (vulpea polara), cand cea mai mare parte a
Europei era formata din peisaje deschise - paduri rare de foioase si conifere, tundre si stepe. In interglaciarul Eemian (Riss-
Wurm) si in perioadele mai calduroase (interstadiale) ale ultimei glaciatiuni devenea abundenta fauna de padure in care erau
prezente Cervus elaphus (cerbul comun), Capreolus capreolus (caprioara), Magaceros, Sus scrofa (mistretul), Equus
hydruntinus (magarul), Equus germanicus (,,calul de loess"), Equus przewalski, Bos primigenius (bourul), Bison priscus
(zimbrul), Saiga tatarica (antilopa tatarasca), Lynx lynx (rasul), Felis sylvestris (pisica salbatica), Hyaena spelaea(hiena de
pestera), Canis lupus (lupul), Vulpes vulgaris. De asemenea, in timpul ultimului glaciar au trait si numeroase specii de cai, cum
au fost Equus stenonius, Equus transilvanius, Equus germanicus- de talie medie, Equus scythicum- de talie mare, Equus
spelucus- de talie mica (I. Donisa, 1993;M. Carciumaru, 1999).
Pe teritoriul Romaniei depozitele sedimentare echivalente ultimului glaciar european detin suficiente resturi fosile de
mamifere mari prin care se reconstituie o fauna de tip boreal:Elephas (Mammuthus) primigenius (mamutul), Coelodonta
antiquitatus (rinocerul lanos), Rangifer tarandus (renul), Alces palmatus (elanul), Megaceros giganteus (cerbul cu coarne
uriase), Cervus elaphus (cerbul comun), Capra ibex carpatorum (muflonul carpatic), Rupicarpa rupicarpa (capra neagra),
Bison priscus (zimbrul), Bos primigenius (bourul), care a trait in Moldova pana la inceputul secolului al XVI - lea. De
asemenea, pesterile din Carpati au constituit locuri bune de adapost pentru fauna montana: Ursus spelaeus (ursul de pestera),
Leo spelaeus (leul de pestera), Hyaena spelaea (hiena de pestera), Canis lupus (lupul), Meles meles (bursucul), Martes martes
(jderul), Panthera spelaea (leul cavernelor) s.a. (N. Macarovici, 1968; I. Petrescu, 1990).
Din resturile faunistice recoltate si identificate rezulta ca in timpul Pleistocenului fauna Europei era mai bogata si mai
diversificata decat in prezent. Din cele 70 de specii de mamifere care au trait pana acum 8-10.000 ani, 15 dintre ele au disparut.
Dintre cele care s-au stins la sfarsitul Pleistocenului superior mentionam: Elephas (Mammuthus) primigenius, Rhinoceros
32
tichorhinus, Equus hydruntinus, Bison spelaeus, Panthera spelaea, Hyaena spelaea s.a. La sfarsitul Pleistocenului si inceputul
Holocenului, odata cu incalzirea postglaciara, alte specii de mamifere si-au schimbat ariile geografice. Dintre cele adaptate
stepelor si tundrelor pleistocene, unele au emigrat spre nord (ursul cenusiu, lemingul, vulpea albastra, glutonul, boul moscat,
renul, elanul, iepurele fara coada, iepurele de zapada), altele s-au refugiat in etajele alpine ale regiunilor montane (marmota,
capra neagra, iepurele de zapada). O parte redusa dintre mamifere au migrat spre sud, ajungand in nordul Africii (leul, hiena
vargata, hipopotamul, rinocerul), iar majoritatea au ramas pe loc, pastrandu-si aceeasi arie geografica.
EVOLUTIA OMULUI

Karl Von Linne (1707-1778), marele biolog suedez care a pus bazele clasificarii (sistematicii) botanice si zoologice, in a
doua editie a operei sale fundamentale „Sistema naturae” (1735), situa omul pe treapta superioara a regnului animal,
alaturandu-l ordinului primatelor. A fost primul care l-a definit ca gen si specie, numindu-l Homo sapiens.
Aparitia vietii pe Terra si a populatiilor animale are o locuiesc are insa o lunga si complicata evolutie, marcata de o
succesiune de evenimente care au condus in cele din urma la marea diversitate biologica a vietuitoarelor si in cele din urma la
devenirea noastra ca Homo sapiens sapiens : acum 3.5 miliarde de ani apar primele urme de viata, acum 1 miliard de ani apar
primii reprezentanti ai regnului Animalia, acum 500 milioane de ani isi fac aparitia Vertebratele, iar acum circa 180 milioane de
ani apar Mamiferele. Dar originea efectiva a omuluise reduce doar la lumea Primatelor al caror prim reprezentant este
identificat catre sfarsitul Cretacicului,acum circa 70 milioane ani,iar primele primate antropoide acum 42-40 milioane
ani.Veriga ancestrala de la care incepe practic istoria omenirii este plasata in timp cam acum 5-7 milioane de ani,prin aparitia
genului Australopithecus,iar a primului om fauritor de unelte(Homo habilis) doar acum circa 2,5 milioane ani.Pana la aparitia
omului modern,sub raport anatomic,social si intelectual,vor mai trece peste 2 milioane ani(fig.8.1)
Cunoasterea acestei evolutii indelungate a antrenat timo de peste doua secole cercetari din diferite
specialitati(paleontologi,biologi,biochimisti,medici,arheologi,lingvisti),care au incercat sa descifreze,prin cautarile
lor,originea,dar mai ales momentele si cauzele cele mai semnificative care au condus la desprinderea omului din arborele
genealogic comun al Primatelor superioare.
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea,in lucrarile naturalistilor Th.Huxley,E.Haeckel si Ch.Darwin,sustinatori ai
evolutionismului,se vorbea deja de inrudirea omului cu marile maimute antropide(cimpanzeul,gorila,orangutanul,gibonul).In
lipsa unor dovezi paleontologice E.haeckel intuieste aceasta fiinta intermediara dintre maimuta si om si o denumeste
Pithecanthropus alalus(,,maimuta-om lipsita de grai’’) iar Ch.Darwin o considera drept ,,the missing link’’(,,veriga de legatura
absenta’’)
Specialistii in paleontologia umana (antropologii)au scos la iveala numeroase fragmente de oase fosilizate a caror varsta
a fost mai intai estimata prin metode stratigrafice si arheologice,apoi datata prin valori absolute,folosindu-se de metodele
radiometrice.Cu toate acestea,reconstituirea ,,verigilor lipsa’’ din lungul lant al evolutiei umane,dar mai ales reconstituirea
caracterelor biologice ale fiecarui individ identificat,sunt inca destul de dificile.Si aceasta pentru ca:fosilizarea oaselor s-a facut
in conditii neprielnice,iar expunerea ulterioara a acestora pentru a putea fi gasite ramane inca intamplatoare;majoritatea
fosilelor sunt descoperite sub forma de mici fragmente-o bucata de craniu,un os al fetei,o parte dintr-un os al bratului,multi
dinti.De aceea,identificarea speciilor,cu toate caracterele lor anatomice,pe baza unor indicii atat de sumare a condus la
incertitudini care au alimentat divergentele dintre opiniile specialistiilor.
Prima descoperire importanta a unui moment din lungul si controversatul drum al evolutiei omului a fost facuta in anul
1856 in pestera Feldhofer de pe valea raului Neander(Neandertal),in apropierea orasului Dusseldorf(Germania).Resturile de
fosile aratau o cutie craniana a carei capacitate era de aproape 1300 cm (media creierului uman actual),dar cu o frunte ingusta
dominata de arcade proieminente ale sprancenelor,plus un femur usor curbat si mai lung decat al omului.Descoperirea a starnit
insa multe controverse si greu a fost acceptata ideea la vremea respectiva ca ar reprezenta un precursor al omului modern.In
1864 antropologul irlandez W.King considera ca aceste resturi fosile reprezinta o specie umana careia i-a dat numele de Homo
neandertalensis(Omul de Neandertal).J.C.Fuhlrott,primul care a cercetat aceste resturi fosile,considera ca ele apartin unui
omcare traia probabil in timpul ultimei faze glaciare(Wurm),parerea ulterior confirmata prin datarile radiometrice.
Aceasta specie umana urma sa devina un moment important al evolutiei omului.

Din arhiva de date paleontologice, care inregistreaza insa mai multe hiatusuri in succesiunea cronologica a resturilor fosiliere,
rezulta totusi ca :
- cele mai vechi si numeroase fosile ale diferitelor specii de hominide care dateaza de acum circa 4 milioane de ani pana acum
1 milion de ani (fosilele mai recente sunt mult mai numeroase), au fost gasite in sudul si estul Africii.
- cele mai vechi fosile de hominide gasite in Europa si Asia nu depasesc pragul de 1.8 – 2 milioane ani
- Americile si Australia au fost populate mai recent, cam acum 20.000 ani si, respectiv, 55.000 ani
- cea mai mare parte a preistoriei umane s-a desfasurat in Africa
Paleontologia, numai prin fragmentele dispersate de fosile, nu a putut da o explicatie satisfacatoare cu privire la
transformarile genetice, fizice si psihice, intervenite in evolutia omului. In ultimele 3-4 decenii studiile de biologie moleculara,
embrionologie si anatomie comparata intre diferite specii de pongide si om, prelungite prin asociere si hominidelor fosile, au

33
pus intr-o lumina noua ideea evolutionismului, precum si transformarile genetice care au avut loc de-a lungul evolutiei speciei
umane.
Cercetarilde de biologie moleculara si de biochimie au aratat afinitatile genetice dintre om si maimutele antropoide
actuale. Compararea macromoleculelor de om si de cimpanzeu prin analiza secventelor de aminoacizi din alcatuirea unor
proteine au relevat faptul ca intre om si cimpanzeu diferentele sunt mai mici de 1%, ceea ce inseamna ca distanta lor genetica
este infima. Analizandu-se parti omologate ale patrimoniului genetic al omului, cimpanzeului si gorilei s-a constatat chiar ca
cimpanzeul pare mai apropiat de om decat de gorila, ceea ce pare paradoxal cand se compara cele trei specii din punct de
vedere anatomic, unde cimpanzeul pare mult mai apropiat de gorila decat de om (Mary C. King, A.C. Willson, 1975).
Studiind nu structura proteinelor ci ansamblul cromozomilor, B. Dutrillaux (1981), ajunge la aceleasi concluzii. El
descopera ca orangutanul, gorila, cimpanzeul si omul au inregistrat in comun 6 remanieri cromozomiale inaintea separarii de
ramura orangutanului. Urmeaza alte 5 remanieri cromozomiale petrecute in comun la gorila, cimpanzeu si om. Doua dintre
acestea au fost realizate in comun prin stramosii cimpanzeului si omului, celelalte trei fiin comune cimpanzeilor si gorilelor.
Ramura umana se individualizeaza prin adaugarea altor 4-5 remanieri, inclusiv unirea a doi cromozomi. In figura 8.3 sunt
prezentate schematic raporturile cromozomice ale maimutelor si omului. Fiecare linie transversala de pe desen reprezinta o
remaniere cromozomica. Numerele dintre fiecare bifurcatie indica formarea cromozomilor umani sub forma lor actuala, ceea ce
permite posibilitatea unei datari relative. Fuziunea celor 2 cromozmi care formeaza cromozomul 2 uman este un factor
important al separarii cimpanzeu-om. Deci, daca se compara compozitia cromozomica se constata ca omul difera de cimpanzeu
numai prin fuziunea a doi cromozomi intr-unul singur. O asemenea identitate biochimica si cromozomica arata ca cimpanzeul si
omul au avut un stramos comun, care pana in prezent nu a fost inca identificat.
De asemenea, s-a mai constatat ca diferentele dintre structurile moleculare cresc in timp cu o rata masurabila, relativ
constanta, ca urmare a numarului de mutatii. Potrivit acestui „orologiu molecular” a rezultat ca prima specie umana ar fi aparut
acum 5-7 milioane de ani, cand un stramos comun a dat trei linii descendente diferite care au condus la aparitia omului modern,
gorilei si cimpanzeului. Pornind de la un stramos comun cele trei specii s-au despartit, dar aceasta separare s-a manifestat foarte
slab la nivel genetic slab la nivel cromozomic dar foarte puternic la nivel morfologic si comportamental.
Diferentele morfologice si comportamentale evidente dintre cimpanzeu si om ar rezulta in principal din ocuparea a doua
nise ecologice diferite – padurea pentru ramua pongidelor si savana, mediul deschis, pentru linia hominidelor. Acestea au
conditionat modul de locomotie de viata si nutritie diferite. Deci, plecand de la un stramos comun, divergenta s-a manifestat
mai ales pe plan morfo-functional in raport cu adaptarea la cele 2 nise ecologice distincte. Aceasta diferentiere, care a aparut
acum circa 5-7 milioane de ani, a constat in primul rand prin adaptarea locomotiei bipede, care a deosebit vechile hominide de
alte maimute superioare existente in acea vreme si care a fost determinanta pentru evolutie ulterioara a genului Homo. Prin
modificarea conditiei de mediu bipedismul era mai avantajos deoarece oferea un mijloc mai eficient de locomotie. Pe masura
inlocuirii padurilor cu savanele, fructele copacilor deveneau prea dispersate pentru a putea fi exploatate eficient de catre mai
multi. Ori, noile specimene care au fost nevoite sa foloseasca mersul biped, cum au fost australopithecii, erau capabile sa
parcurga distante mari in cautarea surselor de hrana. In acest stadiu de evolutie primele maimute bipede erau umane numai prin
modul lor de locomotie. Mainile, falcile si dintii lor au ramas asemanatoare cu ale maimutelor, pentru ca nu dieta lor suferise
modificari, ci doar modul de procurare al hranei.
O. Lovejoi arata ca adaptarea pozitiei verticale si locomotia bipeda au fost insotite totusi de unele modificari anatomice
deosebit de importante care au aparut in structura scheletului : pozitia coloanei vertebrale, forma si marimea bazinului, a
membrelor anterioare si posterioare si a falangelor si pozitia orificiului occipital prin care se face comunicarea intre cavitataea
craniana si canalul cervical etc. Structura craniana este, de asemenea, diferite deoarece craniul antropoidelor adus inaintea
corpului este intarit prin suprastructuri osoase, creste sagitale si occipitale, care limiteaza capacitatea craniana. La om, din
contra, poziitia verticala a corpului a eliberat craniul de asemenea structuri si a permis cresterea capacitatii craniene. Pe de alta
parte, introducerea carnii in alimentatie a condus treptat la modificarea dentitiei. Locomotia bipeda a permis eliberarea
membrelor anterioare care au devenit disponibile pentru a prelua functii asociate treptat si tot mai mult cu sistemul cerebral.
Desi datele paleontologice sunt inca prea putine pentru ca antropologii sa poata stabili cu siguranta modul cum s-a petrecut
evolutia speciei umane, pot fi identificate totusi 4 evenimente majore :
- aparitia hominidelor acum circa 7 milioane ani, cand probabil si-au facut prezenta primele specimene cu aspect
simian dar cu locomotie bipeda
- proliferarea speciilor de maimute bipede, fiecare dintre ele adaptata la conditii ecologice usor diferite
- acum 2 – 2.5 milioane ani a aparut o fiinta care avea un creier semnificativ mai voluminos – genul Homo, care a
dus spre Homo habilis, Homo erectus si in final spre Homo sapiens
- aparitia oamenilor actuali inzestrati cu vorbire, constiinta, imaginea artistica si capabila de inovatie tehnologica

Primele primate

Cele mai vechi resturi fosile,care atesta aparitia Primatelor ca un nou ordin al Mamiferelor,dateaza de la sfarsitul
Cretacicului si au fost descoperite in America de Nord, in ,,Culmea Purgatoriului’’(Purgatory Hill) din Muntii Stancosi.Fosilele
respective,fragmente de maxilare si dinti,care au primit numele de Purgatorius,au incontestabilul merit de a forma o prima
imagine a ceea ce insemna un prim reprezentant al Primatelor acum 70 milioane ani.Inzestrat cu 44 dinti(cu 12 mai multi decat
34
maimutele ,,moderne’’ si oamenii),acest mic animal,de talia unui sobolan,ducea o viata si arboricola si se hranea cu insecte si
fructe.
In timpul Paleocenului si Eocenului apar mai multe grupuri care diversifica lumea primatelor primitive,dar care cu greu
pot fi asezate intr-o linie filogenetica directa cu primatele superioare.
Plesiadapis este unul din primatele care a trait acum 50 milioane ani in America de Nord si Europa(Franta – Bazinul
Parisului).Avea marimea unei veverite si traia intr-un peisaj forestier deschis,avand probabil o nutritie vegetariana.
Adapis este cel mai vechi si cel mai bine cunoscut reprezentant al unor Prosimieni(prinmate arhaice,arboricole,de talie
mica)ai carui urmasi,lemuri.traiesc si azi in Madagascar,Africa si Asia de Sud-Est.A trait la inceputul Eocenului in America de
Nord si Europa,iar in Miocen a aparut si in Asia.Era un mic arboricol,cu coada lunga care se hranea cu frunze si ierburi.
Tot la inceputul Eocenului au mai aparut in America de Nord,Europa si Asia primele forme ale subordinului
Tarsoidea(vezi fig 8.1)ai caror urmasi pot fi considerati unele specii endemice care traiesc in prezent in Malaezia si
Filipine.Dintre resturile fosilei identificate in Europa mentionam genul Necrolemur – o mica maimuta cu ochi mari si craniu
globular,cu 34 de dinti,mare consumator de fructe care avea posibilitatea sa se redreseze spre pozitia verticala.
Cele mai vechi fosile ale unor primate care au trait in America de Sud au fost descoperite in depozitele Oligocenului
inferior (35 milioane ani)din Bolivia.Ele au fost atribuite genului Branisella,a caror morfologie ura deja asemanatoare
maimutelor actuale din America de Sud si America Centrala.Resturi fosile ale acestu grup de maimute superioare,care sunt
incluse in marele subordin al Antropidelor(simiiformelor),au fost gasite in toata America de Sud si numai in acest
continent.Modul cum au aparut ele aici,originea si evolutia lor catre cele 16 genuri actuale,considerata de Y.Coppens(1991)ca
monofiletica nu sunt inca pe deplin elucidate.

PRIMELE PRIMATE ANTROPOIDE

Cele mai primitive maimute antropoide reprezentante ale ramurei Catarhinieni, implicit primele inceputuri ale genealogiei
umane, au fost puse in evidenta de formatiunile deltaice oligocene din Depresiunea Fayoum (Egipt). E. Simons (1966) a
identificat intre aceste resturi fosile trei genuri distincte – Oligopithecus, Propliopithecus si Aegyptopithecus.
Oligopithecus, cel mai primitiv dintre acestea, este primul catarhin din Lumea Veche care ofera o dantura asemanatoare
maimutelor superioare si omului: 32 dinti repartizati in 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari si 3 molari pe fiecare jumatate de
maxilar. Desi formula dentara si morfologia caninilor inferiori releva trasaturi caracteristice marilor simieni, totusi structura
dentitiei conserva trasaturile primitive ale Prosimienilor.
Propliopithecus si Aegytopithecus sunt mult mai apropiate anatomic si morfologic marilor maimute antropoide. Datorita
asemanarilor dintre ele, F. Szalay si E. Delson (1979) reunesc cei doi taxoni intr-un singur gen – Propliopithecus, considerandu-
l stramosul comun al celorlalte linii de evolutie ale antropoidelor. Propliopithecii erau maimute patrupede, arboricole, picioare
si maini prehensibile, coada lunga, ce se hranea cu seminte si fructe.
Se pune intrebarea fireasca: de unde si cum au aparut in timpul Oligocenului, in nordul Africii, acesti Propliopitheci care
depasesc pragul unei organizari anterioare, in timp ce Eocenul din Europa, America de Nord si Asia era populat de o mare
diversitate de mici maimute primitive perfect de bine instalate in nisele lor ecologice? Din multele ipoteze avansate, Y. Coppens
(1991) retine tentativa explicarii climatice. La sfarsitul Eocenului clikma permanent calda si umeda din Europa a devenit o
clima sezoniera. Prin aparitia anotimpului secetos padurea s-a retras treptat catre sud, fiind insotita de cea mai mare parte a
micilor Primate primitive, ceea ce si explica repartitia lor actuala. Altele, din contra, s-au adaptat acestor noi conditii prin
dezvoltarea zonelor vizuale si auditive ale creierului, detrimentul celor olfactive, si prin cresterea neocortexului care sa le
permita posibilitati mai mari de adaptare la noile conditii de mediu. Astfel, dezvoltarea cerebrala si adaptabilitatea
comportamentala includ aceste noi primate – Prepliopithecus – in marele grup al Catarhinienilor.
Din trunchiul comun al Prepliopithecilor s-au desprins ulterior Pliopithecii si stramosii comuni ai Cercopithecilor si
Hominoidelor. Reprezentantii fosili ai acestora au trait in timpul Miocenului in Africa, Europa si Asia, punand in evidenta o
noua treapta in evolutia si diversificarea Primatelor superioare. Faptul ca Propliopithecii au trait in timpul Oligocenului numai
in nordul Africii, migrarea descendentilor sai catre Europa si Asia a fost posibila numai dupa coliziunea placilor africano-araba
si asiatica, acum 16 – 17 milioane de ani, si stabilirea unor punti continentale pe care aceste Primate le-au folosit.
Pliopithecii au fost identificati si descrisi sub diferite denumiri pentru Miocenul inferior din Africa, Miocenul mediu si
superior din Europa si Asia. De unii autori ei au fost apropiati Hilobatidelor si considerati ca stramosii probabili ai gibonului,
iar de altii ca un grup autonom ce s-a stins la sfarsitul Miocenului.
Cercopithecii apar ca o grupa aparte, similara Hominoidelor, care s-a diferentiat din trunchiul comun al Primatelor
antropomorfe acum circa 20 milioane de ani. Cei mai vechi reprezentanti sunt Victoriapithecus, identificat in insula Rusinga din
Lacul Victoria, si Prohilobates din Egipt si Libia. Resturi fosile ale acestui grup au fost descoperite in formatiunile Miocenului
mediu si superior din Europa si Asia. Descendentii acestora traiesc si astazi in Africa, Asia de Sud-Est si chiar in Europa.
Suprafamilia Hominidelor este bine reprezentata in stare fosila de Dryopitheci, Ramapitheci, Sivapitheci, Gigantopitheci si
Australopitheci, primele trei grupe traind in exclusivitate doar in timpul Miocenului. Printre aceste fosile ar trebui sa existe
stramosul potential al omului si cimpanzeului, ultima divergenta producandu-se, dupa cum arata datele de biologie moleculara,
acum 5-7 milioane ani.
35
 Dryopithecii sunt cunoscuti printr-un mare numar de fosile descoperite in depozitele Miocenului inferior in Africa si ale
Miocenului mediu si superior in Europa si Asia, considerandu-se cei mai vechi reprezentanti ai maimutelor antropomorfe. Desi
numele grupului este fondat pe specia Dryopithecus fontani gasita in Miocenul superior din Franta si descrisa de E. Lartet
(1856), cei mai vechi reprezentanti au fost identificati in Miocenul inferior si mediu din Kenya si Uganda. Prin morfologia lor
dentara si prin talie seamana cu gorilele si cimpanzeii actuali, motiv pentru care s-a crezut ca Dryopithecii ar fi stramosii lor. In
schimb, structura craniana si scheletul postcranian sunt foarte diferite. Se pare ca ei ar reprezenta o radiatie miocena care avea
convergente cu antropomorfele, dar nu cu stramosii lor. Dryopithecii sunt reprezentati in Miocenul inferior si mediu din Africa
prin genul Proconsul, in cadrul caruia au fost descoperite cinci specii : africanus, nyanzae, major, gordoni si vancouveringorum,
referindu-se la regiunile est-africane in care au fost facute aceste descoperiri, considera ca in Miocen clima a devenit tot mai
uscata conducand la scaderea numarului speciilor de maimute mari, iar cele care au ramas, unele s-au adaptat la medii mai
impadurite, altele la medii mai deschise. In Miocenul superior Dryopithecii africani au migrat in Europa si Asia unde ei au fost
descrisi sub nume distincte. Pe cele trei continente in care au habitata au dat nastere mai multor forme ce pun in evidenta
tendinta lor de a se adapta la viata terestra. Se pare ca una din speciile de forma africana, Dryopithecus(Proconsul) africanus, ar
fi stramosul lui Kenyapithecus.
Ramapithecii si Sivapithecii au trait in timpul Miocenului superior (10 – 15 milioane ani), in Asia, Europa si Africa avand
multe caractere anatomice comune Dryopithecilor, din care probabil au provenit, dar si unele trasaturi asemanatoare
hominidelor, motiv pentru care au fost considerate mult timp „stramosul comun”.
Ramatithecus a fost descoperit pentru prima data in India de catre G. Lewis (1934), prin cateva fragmente ale unui maxilar
superior si dinti. Caracterele originale ale acestor resturi fosile l-au facut pe autorul descoperirii lor, dar mai ales pe E. Simons
si D. Pilbeam (1978), sa-l prezinte /ca stramosul comun al cimpanzeilor si omului sa ii atribuie chiar o locomotie bipeda. Prin
descoperirile ulterioare a fost descrisa sub mai multe nume : Ramapithecus punjabicus(Pakistan), Graecopithecus freybergi
(Grecia), Sivapithecus alpani (Turcia), Rudapithecus hungaricus (Ungaria). Ultima forma exclusiv africana, se crede ca ar fi
premergatoare liniilor Pangidelor si Hominidelor. Cunoscut mai ales prin fragmente de maxilare si dinti Ramapithecii prezentau
unele caracteristici superioare Dryopithecilor : fata scurta, incisivi si canini redusi, mandibula robusta si putin ridicata. Din
compararea structurilor facial se constata ca prognatismul Dryopithecilor (A) este comparabil cu al cimpanzeilor (B), iar
Ramapithecilor (C) este intermediar intre cimpanzeu (B) si om (D). Desi aceste caracteristici ale morfologiei faciale au unele
caracteristici comune cu ceala ale hominizilor exista insa si unele trasaturi care le diferentiaza (maxilarul avea forma „v” si nu
in forma de „u” ca la cimpanzeu sau in arc ca la om) R. Leakey (1995), invocand lipsa unor resturi fosile precraniene care sa
ateste modalitatile de locomotie, considera ca numai o asemanare anatomica nu implica neaparat si inrudirea filogenetica dintre
Ramapitheci si Hominizi, acceptand parerea ca acestia ar fi stramosii orangutanului, asa cum rezulta si din dovezile de ordin
molecular. De fapt, pana in prezent nu au fost descoperite foorme fosile intermediare din care sa rezulte legaturi filetice intre
Dryopithecus si Hominide.
Sivapithecus este o forma apropiata Ramapithecului, ambele ocupand cam aceleasi regiuni din Asia si Europa in timpul
Miocenului superior. Primele resturi fosile, fragmentele de maxilare si dinti, au fost descoperite de G. Pilgrim (1910) in
Colinele Siwalik (India). Fosilele identificate ulterior au aratat ca cele 2 maimute miocene se deosebesc intre ele mai ales prin
talie – mica pentru Ramapithecus, mare pentru Sivapithecus. Aceste caractere morfologice, cat si faptul ca resturile fosile ale
celor doua forme se gasesc adesea in situri comune, l-au facut pe L.D. Bonis (1980) sa afirme ca cele doua forme ar fi doar
femela si masculul aceleiasi specii, care ar reprezenta stramosul orangutanului si al unui grup de maimute uriase asiatice,
respectiv, Gigantopithecii.
Gigantopithecus reprezinta, se pare, pentru Asia o linie evolutiva cu totul colaterala trunchiului montan, care a trait in
China, Vietnam, India si Pakistan intre acum circa 8 milioane ani si 800 mii ani, fiind deci contemporani si cu Homo erectus.
Este un primat de talie mare, unic in felul sau, care a castigat prin convergenta cateva caractere hominoide : fata scuta, incisivi
si canini mici, premolari si molari mari. Ultimul sau reprezentant, Gigantopithecus blaki, avea o mandibula o data si jumatate
mai mare decat a gorilei, cantarea 250-300 kg, avea o talie de 2-3.5 m , traia la sol in regiuni de stepa sau silvostepa, se hranea
cu ierburi uscate si radacini.
Timp de 50-60 milioane de ani Primatele au cunoscut trepte si linii de evolutie diferite si semnificative, multe dintre ele
disparute fara descendenti directi, altele care au condus la diversificari regionale si la reprezentanti ai faunei actuale, dar pana
catre sfarsitul Miocenului nu a fost identificata forma ancestrala care sa conduca spre linia Hominiecenilor. Intre acum 8-10
milioane ani si acum 4 milioane ani n-au fost descoperite resturi fosilifere semnificative.

AUSTRALOPITHECII

Racirea climei in timpul Miocenului superior (6-5.3 mil ani), a condus probabil, la diversificarea specifica a
superfamiliei Hominidelor prin aparitia familiei Hominide reprezentata prin 2 genuri – Australopithecus si Homo.
Caracteristica definitorie a acestei noi familii este data de pozitita verticala si locomotia bipeda, urmata indeaproape de
modificari evidente ale structurii anatomice si ale modului de viata.
Fosile mai recente care se ataseaza hominidelor apartin Australopithecilor, majoritatea paleoantropologilor plasandu-i la
originea genului Homo. Au trait intre acum 5 mil ani si acu cca 1 mil,adica in timpul Pliocenului si Pleistocenului inferior,
36
numai in savanele sau la marginea padurilor tropicale din sudul si estul Africii. Prin modul lor de locomotie aceste ”maimute
bipede”, care mai pasreaza inca agilitatea de a catara in copaci, ereau deja angajate pe drumul hominizarii.Australopithecii
constituie fara indoiala o etapa intermediara intre ,,stramosul comun’’ ,inca necunoscut,si linia umana propriu-zisa.maxilarele si
dintii erau asemanatoare omului,iar craniu se apropia mai mult de cel al maimutelor.Pometii obrazului erau pronuntati,maxilarul
proiectat in fata,incisivii si caninii mici,dar molari puternici cu smalt gros ce ar indica o dieta mai ales vegetariana.Capacitatea
craniana era cuprinsa intre 350 si 600 cm .Desi avea o pozitie verticala si practicau mersul biped ,capul era usor aplecat spre in
fata ,iar membrele inferioare erau mai scurte in raport cu trunchiul ,spre deosebire de membrele superioare care erau mai lungi
si ajungeau pana la genunchi.Vestigiile Australopithecilor s-au fosilizat fie in vechile formatiuni fluviatile,lacustre si vulcanice
din
Estul Africii(Etiopia,Kenya si Tanzania),in regiunea Marelui Rift Est-Africa,fie in depozitele de peste din Africa de
Sud(fig 8.4).
Prima descoperire,ca multe altele,a fost cu totul intamplatoare.In anul 1924 geologul R.B.Young gaseste pe biroul
directorului societatii ,,Nordthern Lime’’din Taung(Africa de Sud) un mic craniu fosil ,aproape complet,prins intr-o brecie
calcaroasa,pe care il ofera spre examinare anatomistului Raymond Daft de la Universtatea din Johannesburg.Dupa ce a studiat
fosila respectiva,in anul 1925 acesta a publicat o nota in revista ,,Nature’’despre noua specie de maimuta pe care a numit-o
Australophitecus africanus (,,maimuta sudica din notre origine’’)(Y.Coppens,1991,pg 84).Fiind vorba de un copil de circa 6
ani,aceste resturi fosile mai sunt cunoscute si sub numele de ,,Copilul de la Taung’’.Dupa 1930 in pesterile din Africa de Sud
echipele conduse de R.Dart si R.Broom au fost facute noi descoperiri.In 1936 vestigiile gasite langa Sterkfontein (un craniu,6
postcraniene,fragmente de femur)au fost atribuite de catre R.Broom unei noi specii-Australopithecus transvaalenius,iar un an
mai tarziu denumirea a fost schimbata in Plesiathropus transvaalenisis.In 1938 acelasi cercetor gaseste in pesterile de langa
Kromdraai alte oseminte de hominit pe care le numeste Paranthropus robustus(atribuit ulterior lui Australopithecus robustus).In
perioada 1947-1962 sunt facute noi descoperiri in apropiere Swartkrans si Makapansgat,resturile fosile respetive fiind atribuite
la 2 specii diferite,respectiv Paranthropus crassidens si Australopithecus prometheus.
Prima fosila apartinand unui hominid stravechi din Estul Africii a fost descoperita de catre Mary Leakey in anul 1959
in defileul Olduvai(Tanzania),iar formatiunile geologice care au conservat-o au fost datate la 1,75 mil ani. A primit numele de
Zinjanthropus boisei(numele genului inseamna „om est - african” iar bosei, specia, face referire la Ch. Boisei, finantatorul
acestor cercetari). Ulterior numele a fost inlocuit cu cel de Australopithecus boisei, presupunandu-se ca este o varianta est-
africana a lui A. robustus din Africa de Sud. Dupa 1960, in regiunea Marelui Rift Est- African au fost identificate noi zacaminte
fosilifere a caror varsta ajunge la aproape 4 mil ani. Formele mai primitive si mai vechi descoperite mai intai in depresiunea
Afar (Etiopia) au fost atribuite genului Australopithecus afarensis.
Datarile ulterioare si studiul comparat al resturilor fosile identificate au condus in perioada 1955-1960 la restrangerea
nomenclaturii, recunoscandu-se ca vechile maimute bipede, dar cu infatisare simiana , apartinand unui singur gen –
Australopithecus, reprezentat prin 3 specii succesive care par a corespunde la 3 stadii de evolutie ale unei cronospecii care
prezinta o usoara tendinta de hipermorfoza (G. Chaline, 1985) : afarensis(prezent doar in estul Africii), africana si Eobustus
(prezentata atat in estul Africii cat si in Africa de Sud). Primele 2 specii erau de tip gracil, mai suple, cu mandibule si dentitie
mai reduse, iar ultima, mai masiva, de tip robust. Exista insa opinii diferite in ceea ce priveste relatiile filetice dintre ele, sau
intre ele si linia Homo. Cu toate acestea, in ultimul deceniu in estul Africii au mai fost descoperite si alte resturi fosile atribuite
la 2 specii distincte, a caror vechime este mai mare de 4 mil ani si care au fost incluse in familia Hominide.
Ardipithecus (Australopithecus) ramidus a fost identificat prin resturile fosile a 17 indivizi descoperite in estul Africii
(Etiopia) de catre T, White in anul 1994. Dentitia este asemanatoare pongidelor, orificiul occipital indica pozitia verticala, iar
gamba piciorului si osul pelvian arata locomotia semi-bipeda, caractere care justifica o specie sau chiar un gen nou. Prin
vechimea sa de 4.4 – 4.5 mil ani este considerat de catre descoperitorul sau ca cel mai vechi hominid cunoscut pana in prezent.
Australopithecus anamensis reprezinta, de asemenea, o noua specie care este plasata in grupul Hominizilor, familia
hominidelor care traia in padurile din estul Africii acum 4.2 – 3.5 mil ani. Fragmente de humerus, de maxilare cu dinti si de
tibie au fost descoperite de Meave Leakey in anul 1995 in jurul lacului Turkana, in apropiere de localitatea Kanapoi (Kenya).
Protuberanta concava a tibiei ar indica mersul biped.
Australopithecus afarensis este acceptata de majoritatea paleontrolpologilor ca fiind specia ce ar reprezenta primii si cei
mai vechi hominizi cunoscuti pana in prezent, care prin unele din caracterele sale anatomice s-ar inscrie in linia evolutiva de
catre genul Homo. Este o fosile exclusiv est-africana pentru ca fragmente de oase, cranii, maxilare si dintii au fost descoperite
numai in estul africii in regiunea Marelui Rift. Timp de un sfert de secol, intre 1970 – 1995 echipele conduse de D. Johanson, Y.
Coppens, M.Tayeb si T. White au identificat numeroase resturi fosile in Depresiunea Afar, localitatatea Hadar, pe cursul
mijlociu al raului Awash, Maka si Belohadelie (Etiopia), in depozitele vulcanice din Platoul Laetoli (Tanzania), in lungul raului
Omo si in imprejurimile lacului Turkana (Kenya). Denumirea de Australopithecus afarensis a fost data in 1978 de catre D.
Johanson, T. White si Y. Coppens pe baza resturilor fosile descoperite in Depresiunea Afar, din nord-estul Etiopiei. Vechimea
acestor fosile este cuprinsa intre circa 4.2 – 2.8 mil ani, timp in care aceasta regiune este acoperita de paduri tropicale si de
savane, iar vulcanii din regiunea Riftuluii erau in plina activitate. Capacitatea lor craniana era de 400 – 500 cmc.
In anul 1974 echipa franco-americana alcatuita din D. Johanson, Y.Coppens si M. Taieb descopera in Depresiunea Afar, in
apropiere de Hadar, 53 fragmente de oase din care reconstituie cel mai complet schelet (cca 40%) de australopithec pe care l-au
botezat cu numele de Lucy, devenita ulterior una dintre cele mai populate, studiate si comentate fosile. A fost incadrata specie
37
Australopithecus afarensis, iar restul geologic care conservase scheletul a fost datat radiometric, prin metoda argon – potasiu, la
3.7 – 3.8 mil ani. M. Taieb , geologul si geograful expeditiei, a stabilit statigrafia asezarilor cu hominizi si a reconstituir peisajul
fiecarei perioade. Prin intermediul acestui schelet fosil au fost identificate principalele caractere anatomice si comportamentale
ale acestei specii :
- era o femela cam de 20 ani de 1 m inaltime, care cantarea 25 – 30 kg si avea o capacitate craniana de circa 400 cmc
- cap mic cu arcade zigomatice pronuntate, fata avand un prognatism pronuntat
- bolta palatina este mai ingusta si mai putin arcuita decat la genul Homo
- dentitia are caracter simian – incisivi masivi, canini mici, spatii mari intre dinti, molari cu uzura caracteristica unei masticatii
puternice
- mandibulele prezinta santuri laterale, muschi temporali foarte dezvoltati in partea posterioara, articulatia maxilarelor este
plata si deschisa spre inainte
- femurul era scurt si usor curbat, iar bratele erau lungi in raport cu talia foarte redusa
- forma bazinului si unghiul dintre femur si genunchi arata adaptarea la solutia verticala si mersul biped.
Scheletul „Lucy” (nume codificat – AL 288 - 1) a demonstrat gradul de adaptare anatomica la locomotia bipeda a celor
mai vechi hominizi cunoscuti pana in prezent, de care pastrase inka posibilitatea si agilitatea de a se catara in copaci atunci cand
era nevoie.
Studiind aceste resturi fosile, anatomistii J. Stern si R. Susman (1983) au considerat ca Lucy „poseda un malgam de
trasaturi cu totul potrivite unui animal care si-a insusit mudul de locomotie biped, pastrand trasaturile structurale care ii permit
sa foloseasca eficient copacii pentru a-si procura hrana, a se odihni sau a se proteja” (de asemenea, antropologul P. Schmidt
(1989), folosind mulaje de fibra de sticla ale oaselor fosile, are ansamblat corpul lui Lucy si a ajuns la concluzia ca aceasta
maimuta, desi bipeda avea o flexibilitate redusa, cu un mers laganat, trunchiul usor incovoiat, el neputand alerga ca omul. In
cenusa consolidata a vulcanului Sadiman din Platoul Laetoli (Tanzania), la circa 2000 km distanta de Hadar, Mary Leakey si P.
Abell (1978) descopera amprentele de pasi, bine conservate, ale unor hominizi stravechi. Tuful vulcanic a fost datat la peste 3.5
mil de ani, fiind deci contemporane cu mica maimuta bipeda, Lucy. Cele 3 siruri de urme se gasesc in 2 nivele de tufuri. Prima
pista, lunga de 1.5 m este formata din 5 amprente scurte, triunghiulare, adancite de catre calcai late in partea din fata, unde se
pastreza impresiunea foarte neta a degetului mare. Celelalte 2, paralele, desfasurate pe 25 m lungime, au putut fi facute in epoci
diferite : prima dintre cele doua contine 22 de amprente de 18.5 – 8.8 cm au o deschidere a pasului de 38.8 cm, iar urmatoarea
pista contine 12 urme de 12.5 – 10 cm cu o deschidere a pasului de 47.2 cm.). Ele demonstreaza ca cei 2 indivizi, care se
deplasau prin cenusa vulcanica proaspat cazuta in urma eruptiei vulcanului Sadiman, era de talie diferita.
Descoperirile lui Mary Leakey si P. Abell, facute independent, demonstreaza pozitia verticala si mersul biped al
hominizilor care le-au facut, respectiv Australopithecus afarensis, reprezentand cea mai veche marturie, pastrata in tuful
vulcanic, a mersului biped din istoria omenirii. Astfel, Australopithecus de Afar arata ca statiunea verticala si mersul bipeds au
fost primele caractere castigate in procesul de homizizxare, carniul si dentitia ramanand inca simiene. Datarea pozitiei bipede
cum remarca O. Levejoi (1988) este insotita de modificari anatomice dintre cele mai importante care au aparut in bilogie
evolutiei. Exista modificari esentiale ale oaselor, ale dispunerii muschilor care le actioneaza si ale miscarii membrelor.
Descoperirile ulterioare din estul Africii a peste 35 de indivizi din „prima familie”, cu vechime mai mare de 2.8 mil ani, au
aratat ca in acea vreme existau specimene cu aceeasi morfologie dar mai robuste si de talie mai mare decat Lucy, unele dintre
ele masurand peste 1.5 m. D. Jonson si T. White (1979) au pus aceastamare varietate de dimensiouni corporale pe seama
climorfismului sexual. Cum dimorfismul sexual este corelat cu poligenia (Competitia intre masculi pentru controlul unui nr cat
mai mare de femele), caracteristica majoritatii primatelor, a fost sugerata ideea ca Australopithecus afarensis, ca de astfel toate
Australopithecilor, traiau in cete, iar intre masculi aveau loc confruntari aprige pentru castigarea competitiei. Desi Y. Coppens
(1991) considera ca Australopithecus afarensis ar prezenta forme rudimentare fata de Australopithecii mai recenti si-l considera
un Pre –Australopithec, totusi majoritatea antropologilor il situeaza la originea Australopithecilor gracili si robusti, iar D.
Johanson argumenteaza ca aceasta specie reprezinta stramosul direct al genului Homo. In schimb, Ph. V. Tobias (1981),
recunoscand importanta fosileleor de la Hadar si Laetoli sustine ca acestea nu ar apartine unui tip aparte de Australopithecine, ci
unor forme locale de Australopithecus africanus.
Australopithecus africanus a trait intre 3- 1.8 mil ani in ultima parte a Pliocenului. A fost identificat prima data de R.
Dart (1925) in depozitele de pestera de la Taung („copilul de la Taung”). Aceleiasi specii i-au fost atribuite si resturile fosile
descoperite de R. Broom (1936 - 1962), tot in Africa de Sud, pesterile de la Sterkfontein (Plesiantheropus transvaalensis) si
Makapansgat (Australopithecus prometeus). In estul Africii resturi de Australopithecus africanus au fost gasite la est de Lacul
Turkana de la R. Leakey (1972) si pe valea raului OMO de F. C. Howell si Y., Coppens (1968). Ca si predecesorul sau
reprezinta tipul gracil de Australopithec, fiind diferit de acesta doar prin putine caractere anatomice si printr-o capacitate
craniana ceva mai mare, cuprinsa intre 400 – 500 cmc. Scheletul sau era format din oase subtiri, avea fata redusa, fruntea
pronuntata, maxilarul inca proiectat in fata, dentitie puternica cu caninii si incisivii mari. Maxilarele puternice i permiteau o
buna masticatie a ierburilor si fructelor tari, dar si a carnii procurate de la animalele mici pe care le prindea sau de la resturile
abandonate de marile animele carnivore. R. Dart era de parere ca Australopithecii practicau chiar vanatoarea colectiva folosind
drept arme femurele marilor ierbivore.

38
 Australopithecus robustus si Australopithecus boisei descoperite atat in Africa de Sud cat si in estul Africii, reprezinta
forma robusta a genului Australopithecus. Ambele forme au trait intre 2,5 si circa 1 milion de ani in urma,contemporane deci cu
Homo habilis,iar in a doua parte a existentei lor si cu Homo erectus.
Australopithecus robustus a fost descoperit pentru prima data in Africa de sud la Kromdraai de catre G.Terblache (1938)
si R. Broom (1941),primind numele de Paranthropus robustus,apoi la Swartkrans de catre R. Broom si J.T. Robinson
(1949),fiind numit Panranthropus hrassidens.Depozitele de pestera in care au fost gasite sunt datate ulterior la 1,5 – 1,8
milioane ani.In estul Africii resturi de Australopithecus robustus au fost identificate in estul lacului Turkana (Kenya) in siturile
de la Ileret si Koobi For a,intre anii 1969 si 1973,de catre R. Leakey,M. Epps,P. Abell si K. Kimeu.In sectiunea defileului
Olduvai(Tanzania) in anul 1959 Mary Leakei descopera un craniu bine conservat,cu o morfologie robusta,pe care l-a denumit
Zinjanthropus boisei considerate ulterior ca fiind un Australopithecus boisei,o forma est-africana a lui Australopithecus
robustus.
Australopitecii robusti se distingeau de australopitecii gracili(A. africanus) prin masivitatea corpului lor.Aveau fata
joasa,aplatizata si putin redusa,maxilarul profilat puternic,inainte,arcade supraorbitale proeminente,orbite mari,mandibula
masiva si puternica.Dentitia era asemanatoare celorlalti australopiteci-molari si premolari largi,contrastand cu incisivii si caninii
care aveau dimensiuni mai mici.Pe crestetul capului aveau o creasta sagitala,reprezentand locul de insertie a unor muschi
puternici ce permiteau triturarea unor vegetale fibroase.Bazinul este apropiat de forma umana,mai ales prin prezenta unei creste
iliace curbata care permite muschilor fesieri sa joace rolul de extensor.Dimensiunile corporale erau de asemenea mari,inaltimea
cuprinsa intre 1,35m si 1,65m,iar greutatea intre 35 si 65 kg,uneori ajungand pana la 80 kg.Capacitatea craniana variaza intre
450 si 650 cm cubi. Caracterele scheletului post cranian sugereaza ca Australopithecus robustus, desi biped, se putea catara in
copaci cu mai multa usurinta comparative cu A. Africanus, forma graciala cunoscuta, mai bine adaptat conditiilor de savanna.
Australopithecus africanus, prima forma graciala cunoscuta, si Australopithecus robustus, prima forma robusta descrisa,
au fost considerate alta data ca doua genuri diferite.In present ele sunt cel mai adesea mentionate ca doua specii separate sau
successive. Diferentele dintre cele 2 grupe, robusta si graciala sunt prezentate in tabelul 10.2.

Caracterele comparative ale Australopithecilor robusti si graciali (dupa J.Chaline, 1985).

Caractere robusta graciala

Creasta sagitala Neta Absenta

Burlet occipital Neta Putin marcat-absent
Tarus supraorbital Foarte marcat Putin marcat
As frontal Plat sau concav Plat sau usor bombat
Constructia retroorbitala Puternica Mai slaba
Arcada zigomatica Puternica Mai putin puternica

J.Chaline (1985) inclina sa creada ca aceste diferentieri s-ar datora dimorfismului sexual si ca cele 2 specii
Australopithecus africanus si Australopithecus robustus, ar reprezenta doar diferentierea dintre masculii si femelele aceleiasi
specii.Daca la Koobi-Fora craniile robuste si gracile au fost descoperite in acelasi nivel stratigrafic si ar permite recunoasterea
unui dimorfism sexual,in siturile din Africa de Sud cele doua forme nu au fost niciodata identificate in acelasi nivel
stratigrafic,fapt ce respinge prima interpretare.Totusi,formele robuste prezinta trasaturi prea specializate pentru a putea fi
incadrate in aceeasi categorie taxonomica cu Australopithecus africanus,iar ele au continuat sa supravietuiasca inca aproape 1
milion de ani dupa stingerea acestuia.
Cele doua forme robuste,Australopithecus robustus si Australopithecus boisei,desi capatasera forme de adaptare specific
umane (pozitia verticala,mersul biped) au evoluat totusi o buna bucata de timp in paralel cu oamenii timpurii,Homo habilis si
Homo erectus,stingandu-se acum cca 1 milion ani,probabil din cauza supraspecializarii si incapabilitatii de a-si spori potentialul
de adaptare,mai ales comportamental,la solicitarile agresive ale mediului(Nicoleta Ionac,1998),dar si concurentei tot mai
presante inpuse de oamenii timpurii care ajunsesera la o dezvoltare biologica si comportamentala superioara.Principala
diferenta dintre cele doua specii,considera R. Leakey(1995),este modul de triturare al alimentelor, care depinde de structura
maxilarelor,oaselor zigomatice si locurile de insertie a musculaturii asociate.Specia robustus a fost adaptata unei diete care
continea alimente vegetale tari,ce necesitau o tritura puternica.A. Mann(Universitatea din Pennsylvania,SUA),care a studiat 400
de dinti de la Australopithecinele din Africa de Sud,a ajuns la concluzia ca un africanus traia in media 22 ani,iar un robustus 17
ani.Australopithecii in ansamblul lor releva doua dintre insusirile esentiale ale omului : mersul biped,utilizat ca modalitate
principala de locomotie de catre tipurile gracile,si utilizarea pietrei sau a altor obiecte ca instrumente interpuse intre
mainile,eliberate de functia de deplasare,si activitatile de procurare a hranei.Gradul scazut de dezvoltare a inteligentei ii
impiedica insa sa dezvolte aptitudini creatoare de munca asa cum le-ar fi permis structurile lor anatomice.In decursul celor circa
4 milioane ani de existenta ei au ramas doar la stadiul unor activitati instinctuale stereotipe (D. Grigorescu,1989).Desi in siturile
de la Omo(Etiopia),datate la 2,5 milioane ani alaturi de resturi fosile de Australopithecine au fost gasite utilaje rudimentare
confectionate din piatra si oase de animale,multi cercetatori refuza sa creada ca ele ar implica si existenta unui tipar conceptual
propus anterior,sau activitate organizata care sa necesite si o comunicare de colaborare.

39
 Primele Hominide cunoscute raman deocamdata cele reprezentate prin genul Australopithecus cu formele sale
intermediale sau colaterale-afarensis,africanus,robustus si boisei.Ele apar in zacamintele fosilifere cu peste 4 milioane de ani in
urma si dispar acum mai putin de 1 milion ani.Au convietuit un timp cu genul Homo iar acesta din urma,dupa documentele
paleontologice,va trece prin trei stagii successive-H. habilis,H. erectus,H. sapiens(fig. 8.5).Dar legaturile filetice din interiorul
acestei familii sunt inca mult discutate si controversate antropologii de mare renume,chiar descoperitori ai fosilelor puse in
discutie,avand opinii cu totul diferite.

RELATIILE FILETICE POSIBILE INTRE AUSTRALOPITHECI SI HOMO

Timp de peste 3 mil. Ani, aprape toata durata Pliocenului si Pleistocenului inferior, familia Hominidelor a existat si a
evoluat numai pe continental african.Acestea,de la Australopithecus afarensis la Homo sunt foarte apropiate de Panide,familia
marilor maimute africane(gorilla,si cimpanzeul).Aceasta rudenie admisa trebuie sa porneasca de la existenta unui stramos
comun,inca necunoscut.S-a constat insa ca nici un sit cu Hominide din Africa de Est sau de Sud nu a livrat resturi fosile de
Panide si ca Panidele actuale au o arie de repartitie diferita de cea a Hominidelor(fig. 8.6).Linia care le separa este Valea
Marelui Rift(Rift Valley)a carui origine incepe in Oligocenul mediu,dar a carui activitate principala se plaseaza in Miocenul
superior.Pe baza activitatii tectonice si a modificarii evidente a climei au fost concepute diferite scenarii care incearca sa
explice aparitia Hominidelor in aceasta regiune.
Unul dintre acestea,avansat de Y. Coppens(1991) si R. Leakey(1995),este pe scurt urmatorul :
- instalarea riftului modifica topografia si clima Africii orientale;
- padurea tropicala sau mozaicul de paduri si savane se degradeaza si se retrage spre vest,lasand loc instalarii unei savane
deschise si stepelor;
- populatia cu stramosii comuni ai Omului si Panidelor s-a gasit scindata in doua,aceasta ruptura tehtonica devenind astfel
o bariera ecologica;
- evolutia celor doua populatii a fost atunci controlata de modificarea conditiilor geografice care au impus speciatii
diferite : padurile s-au mentinut in regiunile vestice,unde au evoluat cu Panidele,si au disparut in regiunile estice,fiind
inlocuite cu savane si stepe,unde au aparut si au evoluat Hominidele.
In regiunea Riftului Est African si mai tarziu,in Africa de Sud,in noile conditii de habitat impuse de schimbarile
climatice au aparut primele”maimute bipede” – Australopithecii care timp de peste 2 milioane ani,au lasat in siturile fosilifere
dovezi dispersate,dar incontestabile,ale unei evolutii progresive marcate prin speciile Australopithecus afarensis,A. africanus si
A. robustus\boisei.Cu cca 2,5 milioane ani in urma au aparut si primii reprezentanti ai genului Homo,capabili mai intai sa-si
confectioneze unelte,pe care le-au perfectionat,concomitant cu dezvoltarea volumului neurocerebral,a comportamentului social
si a posibilitatii comunicatiei prin vorbire.Aceste stadii evolutive sunt marcate prin formele : Homo habilis,H. erectus,H.
sapiens.
Desi se accepta ideea coexistentei a cel putin doua linii de evolutie a Hominidelor,problema stabilirii secventelor
succesive de transformari biologice si comportamentale suferite de Australopithecine este departe de a fi rezolvata.Si aceasta se
datoreaza dovezilor insuficiente si fragmentare de care paleoantropologia dispune la ora actuala.Asa dupa cum spune R.
Leakey(1995),este greu sa ajungi la concluzii sigure si unitare atunci cand esti nevoit sa compari caracterele unui specimen
deduse intr-un loc doar pe baza unor fragmente de cranii,maxilare sau dinti,iar in alt loc pe baza unor fragmente incomplete de
tibia sau humerus.Este motivul pentru care in incercarea de stabilire a unor legaturi filetice intre aceste specii,succesive sau
paralele,au aparut pareri diferite.
J.T. Robinson(1963) admite evolutia graduala a lui A. afarensis in A. africanus care,acum 2,5 miloane ani,formeaza prin
tranzitie evolutiva o noua linie evolutiva reprezentata de Homo habils,in timp cu linia ancestrala este continuata de A.
robustus\boisei pana acum cca 1 milion ani.In acest context H. habilis apare ca o froma de tranzitie intre genurile
Australopithecus si Homo.
A. Langaney(1988) sustine si el o evolutie graduala,dar,in ciuda dovezilor paleontologice si arheologice existente
considera ca Homo habilis ar fi aparut ceva mai tarziu,acum cca 1,8 milioane ani.
R. Leakey(1980),care formuleaza ipoteza unei singure specii sustine ca genul Homo a aparut acum cca 5 milioane
ani,avand un stramos inca necunoscut,dupa care a urmat o evolutie mereu ascendenta,trecand succesiv prin formele Homo
habilis,H. erectus si H. sapiens si efectuand un important salt calitativ comportamental prin care isi mareste capacitatea de
gandire.Australopithecii sunt considerati forme Hominide care au ramas la stadiul de”maimute bipede”,dar fara nici o legatura
cu specia umana,ele evoluand separate neputandu-se adapta chair si la conditiile specifice din Africa australa.In felul acesta ar
rezulta ca primele fosile cunoscute ale stramosilor directi ai omului nu ar fi mai vechi de 2,5 milioane ani si ar fi reprezentate
prin Homo habilis.
Y.Coppens(1991) are o parere similara,dar el vede in Pre-Australopithecus o forma ancestrala a lui Australopithecus,cele
doua forme continuand insa sa convietuiasca o buna parte de timp dupa separarea lor.De asemenea,afirma ca o descendenta
Australopithecus-Homo ar fi putut avea loc acum 4-5 milioane ani,dupa care a urmat o lunga coexistenta intre unul si altul.
D.Johanson si T.White(1984) propun ipoteza evolutiei secventiale si accepta ca Australopithecus afarensis este
stramosul comun al tuturor Hominidelor ulterioare,iar el desprinzandu-se doua linii directe care au evoluat un timp in
paralel,respective Australopithecus africanus si A. robustus\boisei,pe de o parte,si Homo pe de alta parte.Reprezentantii celor
40
doua linii au trait in aceeasi arie geografica:A.africanus cu Homo habilis si A.robustus\boisei cu Homo erectus.De sigur,ele au
avut evolutii diferite.In timp ce Australopithecinele au regresat,restrangand-usi treptat teritoriul Homo a evoluat,extinzand-usi
prezenta pe cele 3 continente(Africa,Asia si Europa).
Indiferent care au fost relatiile filetice dintre aceste specii de hominide,de-alungul celor 4 milioane de ani au aparut
forme tot mai perfectionate sub raport biologic,comportamental si al relatiilor sociale care au condos in cele din urma la aparitia
genului Homo cunoscut prin taxonii Homo habilis,Homo erectus si H. sapiens.Pentru explicarea acestor diferentieri majoritatea
paleontropologilor accepta modelul gradualismului filetic si al echilibrelor punctate propus de St.J. Gould si N. Eldrege
(1973).”Punctuatiile” apar pe parcursul unei evolutii graduale,accelerand si antrenand mutatii la nivelul embrionului.Pentru
acesti autori specificatia este intermediata in mod necesar de micile populatii marginale,izolate de specia-mama.Acest efect
fondator al unui esantionaj foarte incomplect al patrimoniului genetic original permite o revolutie genetica ce conduce la
modificari importante si aproape instantanee ce sunt preluate si pastrate de noua specie,care fiind mai competitive inlocueste
repede specia de baza(Ch. Devillers,J. Chaline, 1989).Acest model este aplicat de J. Chaline(1985) la evolutia Hominidelor si
maimutelor antropomorfe care urmareste diferentele structurale ale bazinului si volumului cranian “punctuatiile” evolutiei
graduale fiind cele care conduc la separarea speciilor.

PRIMII OAMENI

Umanizarea care a inceput aproximativ acum 2,5 milioane ani,este un fenomen recent si rapid daca il privim la scara
timpului geologic.Datele paleoantropologice si arheologice evidentiaza faptul ca acest proces s-a realizat in etape,pe masura
modificarilor morfofunctionale ale corpului,dezvoltarii progresive a capacitatii cerebrale,a psihicului si comportamentului
social.Producerea unor unelte si a unui echipament tehnic corespunzator prin folosirea mainilor eliberate de functia locomotorie
si a unei gandiri conceptuale rudimentare,reprezinta prima experienta dobandita in cea mai timpurie faza de umanizare.In
paralel s-a dezvoltat tendinta de extindere a teritoriului si structurarea hanitatului,legate de organizare sociala care reflecta
strategii ecologice si atologice.Aparitia primelor morminte amenajate arata ca omul ajunsese deja la constiinta de sine,de viata
si moarte.De asemenea,nasterea artei preistorice presupune creatia unui simbolism complex care pornea de la o putere tot mai
mare de abstractizare(J. Chaline,1985).Toate aceste caractere au fost dobandite odata cu cresterea volumului creierului si a
complexitatii lui functionale,permitand aparitia treptata a vorbirii odata cu aparitia genului Homo.
Capacitatea limbajului a evoluat pe parcursul unei lungi perioade(cel putin 2 milioane ani)de selectii neintrerupte
determinate de interactiunea creier-limba(T. Deacon,1989).Posibilitatea unor asemenea relatii a crscut pe masura cresterii
volumului cerebral(la Homo habilis cu cca 50 % mai mare decat la Australopithecus)si complexitatii functiilor sale.Specialistii
in acest domeniu cred ca limbajul a aparut din necesitatea comunicarii in contextual vanatului si culesului,dar a evoluat apoi ca
un instrument de interactiune sociala.
Vorbirea articulate a necesitat insa modificari anatomice importante ale aparatului vocal alcatuit din
laringe,faringe,limba si buze.J. Laitman,Ph. Laiberman si E. Crelin(cf. R. Leaky,1995),care au condus investigatii asupra
traiectului vocal,atat la mamiferele actuale cat si la fosilele umane,au ajuns la urmatoarele concluzii :
- la toate mamiferele inclusive primatele,dar cu exceptia omului laringele esti situate in partea superioara a gatului ceea ce
permite animalului sa respire si sa inghita in acelasi timp,dar cavitatea faringiana redusa limiteaza gama de sunete care
pot fi produse;
- aparatul vocal al oamenilor in care laringele este situat in partea inferioara a gatului permite acestora producerea unei
game largi de sunete,dar care impiedica efectuarea simultana a proceselor de respiratie in inghitire.
Desi aparatul vocal este alcatuit din tesuturi,cartilaje si mushi care nu se fosilizeaza,totusi craniile fosile pot contine o
informatie importanta asupra acestuia si anume forma bazei craniului: la toate celelalte mamifere baza craniului este plata,pe
cand la om este arcuita.La o examinare atenta a fosilelor de hominide J.Laitman(1984) a descoperit ca baza craniului de
Australopithecine era plat.Deci erau incapabile de a produce sunete vocale caracteristice modelului vorbirii umane.Cea mai
veche urma fosila in care se gaseste o baza de craniu in intregime arcuita,afirma J.Laitman,dateaza de acum 300 000-400 000
ani,fiind vorba de Homo sapiens arhaic.Cu siguranta ca pana atunci formele primitive de Homo(habilis si erectus)au inregistrat
o evolutie continua a aparatuli vocal,conducand in cele din urma la perfectionarea lui.
Resturile fosile descoperite in depozitele cuaternare,timp de aproape doua secole, si atribuite unor forme primitive de
oameni au primit denumiri diferite,majoritatea lor pastrand apelativul de “anthropus” sau “homo” atasate,in general,spatiului
geografic in care au fost identificate.In prezent,fosilele atribuite genului homo au fost grupate in 3 specii sau forme evolutive
ale aceleasi specii,cum sunt Homo habilis,H. erectus,H. sapiens,adica “omul indemanatic”,”omul care merge drept” si”omul
intelligent”.
Homo habilis.Este considerat de unii specialisti prima sic ea mai veche forma a genului Homo sau o considera ca ar fi o
forma de tranzitie intre Australopithecus si Homo.Altii il considera ca ar fi un Australopithecus africanus specializat si mai
evoluat.Prima descoperire a unei forme mai perfectionate decat cele cunoscute pana acum a fost facuta in nivelul inferior (circa
1,8 milioane ani) din defileul Olduvai (Tanzania), in 1960, de catre J. Leakey. Peretele craniului descoperit avea grosimea mai
mica, maselele erau mici, iar capacitatea craniana(673-680 cm cubi) erau cu aproape 50 % mai mare decat Australopithecinelor
cunoscute.Langa resturile fosile s-au gasit si unelte din piatra.In anul 1964,L. Leakey si colaboratorii sai Ph. Tobians si J.

41
Napier,la sugestia lui R. Dart ii dau numele de Homo habilis(“omul indemanatec”),considerand ca acesta a fost fondatorul
industriei de unelte de la Olduvai.
In anul 1972 B. Ngenea(component al echipei condusa de R. Leakey)descopera la Koobi Fora,in Estul
Turkana(Kenya),un craniu aproape complect(codificat KNM-ER 1970)care este atribuit,de asemenea,speciei Homo
habilis.Resturi fosile apartinand lui Homo habilis au mai fost gasite tot in defileul Olduvai(fragmente de oase provenind de la 4
indivizi),pe valea Omo din Etiopia(fragmente de craniu,dinti)si in pestera Strekfontein din Africa de Sud(fragmente de
craniu,un maxilar,dinti).Prin datarea formatiunilor geologice in care au fost identificate resturile fosile se apreciaza ca Homo
habilis a trait in estul si sudul Africii intre acum cca 2,5milioane ani si 1,5 milioane ani.Din studierea celor doua
cranii,fragmentelor de maxilare,oase si dinti sunt puse in evidenta caracterele superioare ale lui Homo habilis fata de
Australopithecine.Desi avea inca o talie mica, 1,30-1,40 m inaltime si cam 40 kg in greutate,comformatia corpului era oarecum
schimbata:
-pragmatism mai putin accentuat;
-arcade supraorbitale reduse;
-creasta sagitala absenta;
-arcade zigomatice moderate.
Dintii anteriori au devenit mai puternici in raport cu cei laterali si cu marimea maxilarului,iar dintii laterali mai simplii si
mai redusi.Aceasta transformare totala a dentitiei releva si o schimbare a alimentatiei care a devenit usor omnivore,folosirea
carnii facand parte din dieta.Scheletul post-cranian releva o statura mai dreapta,confirmata de pozitia mai anterioara a
orificiului occipital,un mers biped asemanator omului modern.Membrele anterioare nu mai era folosite pentru
locomotie.Mulajele craniilor arata o crestere a volumului cranian (650-800 cm cubi) prin dezvoltarea preferentiala a regiunilor
parietale si temporale(unde se localizeaza,azi informatia senzoriala si memoria),precum si o dezvoltare corelativa a irigatiei
sanguine(Y. Copperns,1991).Se pare ca Homo habilis poseda deja aria lui Broca(circumvolutiuni ale creierului care
coordoneaza vorbirea),ceea ce ii face pe unii specialisti sa creada ca primul fauritor de unelte era capabil sa produca si sunete
articulate.
Primele unelte de forma primitive care pot fi atribuite lui Homo habilis au fost descoperite si descries de L. Leakey si
Mary Leakey(1951) pe baza siturilor din defileul Olduvai,a caror varsta este aici de 1,8-1,6 milioane ani.Ele sunt reprezentate
prin galeti intentionat amenajati si constituie industria Olduvaiana sau Peblle Culture(“cultura galetilor amenajati”)care apartine
Paleoliticului arhaic. (peste 2 milioane ani pana acum 1,4 milioane ani).
Cultura olduvaniana se caracterizeaza prin doua principale tipuri de unelte: chopper-realizate pe bulgari de piatra,
ciopliti la un capat, pe o singura parte prin desprinderea uneia sau mai multor aschii; chopping-toais- obtinute prin cioplirea pe
ambele parti si obtinerea mai multor aschii. Mucshia active ramane sinuoasa. Aschiile rezultate din cioplire, cu lungimi de
circa 2 cn, sunt abandonate sau folosite la randul lor ca razuitoare sau ca unelte taioase. Acestea din urma prezinta urme de
folosire. Acesti primi oameni,care fabricau asemenea obiecte, aveau ei un tipar propus mai inainte in mintea lor, sau diferitele
forme rezultate erau facute la intamplare? N. Toth(1985), care a experimentat timp de cativa ani confectionarea de unelte ale
“epocii de piatra”, considera ca fauritorii primelor unelte aveau o buna perceptie intuitive a principiilor prelucrarii pietrei. In
mod sigur, primii fauritori de unelte posedau capacitati cognitive superioare Australopithecilor si maimutelor actuale.
Cele mai bogate si mai bine studiate unelte olduvaiene sunt situate in defileul Olduvai si la Melka Kunture de pe valea
raului Awash (Etiopia), datate in intervalul 1,8-1,6 milioane ani, dar cele mai vechi situri care au furnizat asemenea unelte sunt
cele de pe valea raului Omo 9Etiopia) si de la Haldar datate la peste 2,5 milioane ani,respective 2 milioane ani. Aceste pietre
prelucrate s-au gasit uneori concentrate pe suprafete reduse, un fel de platforme, care au fost interpretate ca locuri pe care
primii oameni le-au ocupat temporar si le0au folosit ca “ateliere” de lucru sau ca locuri de habitat.
Homo erectus.Este specia care face trecerea intre Homo habilis si Homo sapiens, oferind aproape 1,5 milioane ani de
istorie biologica si culturala complexa. Prima specie de hominide care a folosit focul, a adoptat vanatoarea ca pe un mijloc de
subzistenta, a fost capabil sa alerge ca oamenii moderni< a fabricat unelte din piatra dupa un tipar mintal bine definit si a fost
primul care si-a extins arealul de locuire dincolo de hotarele Africii, in toate cele 3 continente ale Lumii Vechi pe un teritoriu de
milioane km patrati care includ pentru prima data climate temperate si reci.
Homo erectus a fost un hominid buped a carui capacitate craniana ajunse la 800-1300 cm cubi, cu mandibula parabolica
pe care erau dispusi dinti mici si ascutiti, asemanatori omului.Craniul, foarte alungit (dolicocefal) cu prognatism relativ redus,
prezenta un tarus supraorbital proeminent, o frunte joasa si tesita, creste parietale evidente care, dupa parerea lui J.
Chaline(19850), apareau ca o caracteristica sexuala secundara, ele fiind mai accentuate la masculi. Scheletul postcranian, nu
prea robust, ar putea fi calificat ca modern, inaltimea sa cu diferentieri regionale, oscila intre 1,55 si 1,70 m. In grupurile de
Homo erectus dimensiunile corporale dintre masculi si female erau mult mai reduse (sub 20%) decat la predecesorii sai. R. Foly
si Ph. Lee(1989), cf. R. leakey, (1995) considera ca aceasta modificare de talie a fost insotita de o modificare a organizarii
sociale. Foarte probabil, masculii ramaneau in grupurile lor de bastina, iar lipsa unei competitii a facut posibila o cooperare mai
stanza intre masculi in vederea “organizarii” luptei de aparare impotriva altor grupuri vecine, dar si pentru procurarea carnii
care intrase deja in modul lor de alimentare.
Resturile fosile care provin de la acest grup de Hominide, dispersate in spatii geografice foarte indepartate, dar si
esalonate intr-un interval de timp indelungat, de aproape 1,5 milioane ani, prezinta si o mare variabilitate a capacitatii craniene,
dar mai ales morfologica si comportamentala. Daca volumul creierului a crescut progresiv de la formele timpurii la cele tarzii,
42
populatiile de Homo erectus s-au diferentiat fizic si biologic pe provincii geografice indepartate si isolate, adaptandu-se la
conditii diversificate de mediu.Combinarea variatiilor de talie a dimorfismului sexual si a diversitatii arata o structura
mozaicata,regional si temperal,fapt pentru care unele specimene au inca o incadrare sistematica putin comfuza,ele fiind
apropiate fie de Homo sapiens arhaic,fie de Homo sapiens neadertalensis,fie raman incadrate la Homo erectus,cu sau fara
anumite reserve.Cu toate aceste fosile sunt considerabil distantate in spatiu si timp sau au un statut sistamatic mai mult sau mai
putin comfuz,ele dovedesc totusi marea difuziune geografica a lui Homo erectus.
Africa,rescpectiv intinsele savane din regiunea Marelui Rift Est-African este spatiul geografic in care acum 1,6-1,7
milioane ani a aparut Homo erectus,urmasul direct a lui Homo habilis.De aceea,continentul african pastreaza si cele mai vechi
resturi fosile insotite de unelte de piatra ale lui Homo erectus timpuriu,dar si resturile fosile mai tarzii care surprind trecerea
acestuia catre Homo sapiens.Acestea din urma au fost gasite si in nordul si sudul Africii.Cele mai vechi resturi fosile provin din
siturile de la Koobi Fora din nordul Kenyei.In 1972, B. Ngenea descopera un craniu aproape complect situat intre doua
orizonturi de cenusa vulcanica datate 1,8 si 1,5 mil. ani.Craniul prezinta pereti grosi,creste parietale pronuntate si are o
capacitate craniana de cca 850 cm cubi.In urma examinarii foarte amanuntite s-a putut constata o schimbare a bazei craniului ce
propune si o modificare a pozitiei laringelui,care dupa J. Litman(1984),i-ar fi dat posibilitatea sa pronunte vocale si sa aiba o
vorbire articulate.In aceiasi asezare pe malul estic al lacului Turkana,in 1984 R. Leakey si K. Kimen scot la iveala scheletul
aproape complect al unui copil in varsta de 9-12 ani,pe care il numesc”Baiatul de la Turkana”,fiind cel mai complect schelet de
hominid mai vechi de 100 000 ani.,este datat 1,6-1,7mil ani.Era inalt,avea aliura atletica,iar cutia craniana prelunga,fruntea
ingusta,maxilarele inca proeminente si talus supraorbital bine reliefat,volumul cranian ajungand la 900 cm cubi.
In defileul Olduvai L. Leakey si Mary Leakey au descoperit in 1969,in stratele II si III mai multe resturi fosile
apartinand lui Homo erectus,dintre care cel mai important este craniul,codificat”OH9”a carui capacitate ajunge la 1000 cm
cubi.Varsta acestora merge de la peste 1 mil. ani pana la 500 000 ani.De asemenea,in platoul Laetali(Tanzania)a fost gasit un
craniu a carui capacitate este de 1200-1300 cm cubi,care a fost datat la cca 1,2 mil ani.
Urme de Homo erectus tarzii,care fac trecerea spre Homo sapiens,datate intre 400 000 si 125 000 ani au fost identificate
tot in estul Africii pe valea raului Awash(Etiopia) la Bodo(fragmente de craniu si mandibula),Belohdelie si Maka
Kunture,precum sip e valea raului Omo si in apropierea lacului Ndutu(Tanzania).Acestora li se adauga resturile fosile livrate de
zacamintele din sudul Africii:Kabwe(mina Broken Hill,Zambia-craniu cu o capacitate de 1280-1300 cm cubi,fragmente de
maxilar,femur,tibie,oase de bazin datate 150 000 ani,cunoscute sub numele de “Omul de Rhodesia”),Hopefield(calota
craniana,datata 150 000 ani),Swartkrans,Makapansgat,Kromdraai,Florisbad si Saldahna,toate in Africa de Sud.In pestera de la
Swartkrans,in anii 1949-1953,R. Broom si S. T. Robinson au identificat o mandibula cu 5 molari,fragmente de radius si mai
multi dinti considerandu-le un nou gen de hominid pe care l-au numit Teleanthropus capensis.In urma cercetarilor ulterioare
aceasta denumire a fost abandonata,resturile fosile fiind atribuite lui Homo erectus.Cele mai multe situri pastreaza si unelete de
piatra de tip acheulean.
In nordul Africii, in nisipurile de la Temifine (Algeria) C. Arambourg si R. Hoffotetter gasesc, in 1954,trei
mandibule,dinti si parietali atrbuindu-le unui nou gen pe care l-au numit Atlanthropus mauritanicus. Varsta acestuia este
cuprinsa intre 700.000 si 400.000 ani. Ulterior, resturile celui mai vechi hominid nord-african au fost denumite Homo erctus
mauritanicus. Pe coasta atlantica a Marocului au fost descoperite alte resturi fosile dare au fost atribuite lui Homo erectustarziu,
cu varsta intre 350.000 si 150.000 ani: Dar-es-Soltan (2 mandibule fragmentare, o calota craniana de copil), Sale (craniu si
dinti, 350.000 ani), Sidi-abd-Er-Rahman ( 2 fragmente de mandibula, dinti) si Temara (mandibula, dinti).
Asia este continental in care au fost facute primele descoperiri de Hominide atribuite mai tarziu grupului Homo erectus.
Ele sunt localizate in insula Java (Indonezia), unde au primit numele de Pithecanthropus, si in sus-estul Chinei, unde au fost
denumite Sinanthropus.
In insula Java, in apropierea raului Solo, medical olandez E. Dubais, a facut primele descoperiri ale unor fosile ce vor fi
atribuite speciei Homo erectus. In anii 1891 si 1892 el a gasit o mandibula, in statele de Trinil(Pleistocen mediu). Rezultatul
cercetarilor a fost publicat in anul 1894, fosilele respective primind numele de Pithecanthropus erectus. Calota craniana, desi
prezenta caractere morfologice primitive (tarus supraorbital puternic, frunte inchinata si tesita) avea un volum de 850-900 cm
cubi. Impreuna cu femurul, ea a fost datata (prin metoda potasiu/argon), dupa mai mult de jumatate de secol de la descoperire,
la 550.000 ani.De asemenea, pe mulajul realizat, pe partea intrna a calotei au fost observate impresiunile “circunvolutiunilor lui
Broca”, de care este legata vorbirea. In intervalul 1936-1953, G. H. R. von Koenigswald reia cercetarile din insula Java. La
Sangiran, pe valea raului Tyemoso (afluent al raului Solo) si la Modjokerto, in partea centrala a insulei, au fost identificate 3
calote craniene, 3 mandibule, 1 fragment de maxilar si mai multe fragmente de oase, pe care le-a denumit Pithecanthropus
robustus (capacitate craniana 900-1100cm cubi) si, respectiv, Pithecanthropus modjokertensis (capacitate craniana 1000 cm
cubi). Calotele craniene din ambele situri au fost datate prin potasiu/argon intre 500.000-600.000 ani.
Tot la Sanginar, in 1979 T. Jakob si S. Sartono descopera partea din spate a unui craniu caracterizat printr-o mare
masivitate ce pune in evidenta caracterele unui specimen arhaic. Grosimea testei depaseste 1 cm, iar la nivelul tarusului
occipital ajunge pana la 3 cm. Ea a fost datata de C. Swisher si G. Curtis (1994) la 1,6-1,8 mil. ani.Cum si mandibula zisa “C”
de la Sanginar, care apartine tot unei forme robuste de hominid numita initial Megantropus paleojavanicus, a fost datata la 1,8
mil.ani , si daca aceste datari se dovedesc a fi corecte, problema vechimii lui Homo erectus din Java ramane in continuare
deschisa.

43
 Cele 13 cranii indoneziene, descoperite de T. Haar (1931) si G. H. R. von Koenigswald(1937-1941) la Ngandong, pe
valea raului Solo (Java), arata o forma mai evoluata de Homo erectus, care ajunsese la un volum al creierului de 1100-1300cm
cubi. Aceste fosile, cunoscute sub numele, de “Oamenii de la Solo” sau “Oamenii de la Ngandong”, care au cranii alungite, dar
mai inalte si mai late decat predecesorii lor, tarus occipital proeminent si o masivitate generala a osului, au datate la 150.000
ani. In prezent se cunosc in Java cca 20 cranii si numeroase oseminte de Homo erectus, repartizate intre 1,8 mil. ani si 150.000
ani. Desi pe intreaga durata a existentei lor evolutia este minora, se observa totusi o inaltare a pozitiei craniului si8 o dezvoltare
a capacitatii craniene de la 800 la 1300 cm cubi, o reducere a fetei si marimii dintilor. Avea o talie de cca 1,70 m, spre deosebire
de Sinanthropii din China care ajungeau doar la 1,56 m.
Un loc aparte in cunoasterea lui Homo erectus il ocupa descoperirile din China. Primele semnalari de fosile umane au
provenit din pestera situate langa localitatea Chukutien, in apropiere de Beijing si au fost facute in 1921 de catre J. C.
Andersson si O. Zdonsky. In anii urmatori (1922-19370), cercetarile intrprinse de W.C.Pei, C. Li, T de Chardin, D. Black, s.aau
scos la iveala mai multe cranii, mandibule, dinti si fragmente de oase, care au fost grupate si comunicate de D. Black, in 1927,
sub numele de Sinantropus pekinesis.Sapaturile intreprinse dupa 1949 au scos la iveala noi piese fosile si mai multe nivele de
locuire insotite de multe primitive din piatra de tip acheulean, esalonate intr-un interval de timp cuprin intre 450.000 si 230.000
ani. Craniul sinantropilor, in prezent Homo erectus pekinesis, este masiv, alungit, dar mult aplatizat spre baza, fruntea tesita cu
tarus supraorbital bine marcat. Volumul cutiei craniene este cuprins intre 800-1000 cm cubi. Dupa dimensiunile catorva femure
cunoscute, talia lor era redusa, fiind estimate, in medie, la 1,56m. In primul nivel de locuire cel mai vechi, au fost descoperite
vetre de foc amenajate, formate din carbuni si cenusa care ajung pana la 6-7 m grosime, ceea ce inseamna ca aceste grupe de
hominide erau in stare nu numai sa foloseasca focul, dar sa-l si intretina vreme indelungata, pe toata durata locuirii pesterii.
Oasele carbonizate de animale gasite in vatra, presupune ca acei oameni timpurii ajunsesera sa friga carnea vanatului, sa o faca
mai gustoasa si mai usor de digerat (N. Macarovici, 1968).Vetrele de foc de la Chukutien sunt primele cunoscute si reprezinta
cele mai vechi dovezi ale focului de catre grupurile de Homo erectus.
In apropierea orasului Lantian,provincia Shanxi, au fost descoperite 2 situri arheologice si fosilifere: in 1953, la
Chenjiawo- o mandibula cu o parte din dinti pastrati la locul lor, datata 500.000 ani, in 1964, la Gongwangling- o cutie craniana
(capacitate 778 cm cubi), datata 750.000-800.000 ani. Cunoscuti sub denumirea de “Oamenii de Lantian”, acestia, desi mai
vechi, pastreaza caractere asemanatoare celor de la Chukutien. In China de Sud, la Longtan, in anul 1980 au fost gasite un
craniu complet, o mandibula si dinti, a caror varsta a fost apreciata la 400.000 ani.Dar “Omul de la Longtan” difera prin unele
caracteristici atat de hominizi de la Chukutien,cat si de cei de la Lantian.In apropierea localitatii Dali,din partea central-estica a
Chinei,a fost recuperat un craniu aproape complect al unui Homo erectus tarziu(“Omul de la Dali”) cu o capacitate craniana de
1120 cm cubi,datat la aproximatic 200 000 ani.
In partea centrala a Indiei,in statul Madhya Prodesh,in aluviunile unei tarease(Pleistocen mediu) de pe cursul mijlociu al
raului Nanbada,in anul 1982 A. Sonakia a descoperit fosile ale unui Homo erectus evoluat.Este primul si cel mai vechi om fosil
identificat pana in prezent in India.
In Orientul Apropiat Homo erectus,o forma tarzie care face trecerea spre Homo sapiens,este cunoscut prin resturile fosile
din pestera de la Mgharet-el-Zuttiyeh din Israel(B. Vandermeersch,1980).
Europa este singurul continent din Lumea Veche care detine fosile numai de Homo erectus tarzii,a caror vechime nu este
mai mare de 650 000 ani.Fragmentele de cranii,mandibule,maxilare si dinti,gasite in situri dinstantate ca spatiu sit imp,arata
forme mai evoluate care ii plaseaza la granita dintre erectus si sapiens reprezentand,probabil,tranzitia dintre cele doua
grupuri.Acesti Homo erectus europeni conserva caracterul arhaic al tarusului supraorbital,dar maxilarul este aplatizat,drept.Mai
mult,depresiunea sagitala care separa tarusul occipital in doua parti,foarte caracteristic neadertalienilor,este deja prezent la toate
craniile europene.De aceea B. Vandermeersch considera ca oamenii arhaici europeni au evoluat progresiv catre tipul
neandertalian.De aceea,primii hominizi europeni au fost numiti “anteneanderalieni”,”presapiens” sau “sapiens arhaic”,prima
denumire fiind mai des folosita.
Totusi,avand in vedere existenta mai multor situri arheologice (Chilhac,Vallanet,Roussillon-Franta;Sandalja-
Croatia;Stranska-Skala-Cehia)in care s-au gasit unelte din piatra de tip chopper,chopper-tools,aschii,datate intre 650 000 si 1,5
milioane ani,se poate afirma ca Homo erectus a populat regiunile sudice ale europei cu mult inaintea datelor oferite de resturile
fosie.Cele mai importante situri in care au fost gasite resturi fosile de Homo erectus sunt dispersate in regiunile sudice,centrale
si vestice ale Europei.In satul Mauer,situate in apropierea orasului Heidelberg(Germania),pe terasa medie a raului Nekar,in
1907,a fost gasita o mandibula a carei varsta este estimata la 650 000 ani.Este cunoscuta sub numele de “Omul de Mauer”sau
“Omul de Heidelberg”.Tot in Germania la Bilzingsleben si la Steinheim au fost descoperite fragmente de cranii si dinti ai caror
varsta este cuprinsa intre 350 000 si 200 000 ani,in situl de la Bilzingsleben au fost scoase la zi structurile a doua locuinte,una
ovala si alta circulara in apropierea carora s-au gasit vetre de foc si ateliere pentru cioplitul pietrelor.
Cele mai multe resturi fosile atribuite lui Homo erectus si datate intre 600 000 si 200 000 ani se afla pe teritoriul
Frantei.Din pestera “La Caune de l’Argo”pe valea raului Verdauble in apropierea satului Tautavel din Piriniei Orientali in urma
sapaturilor conduse de H. de Lumley in perioada 1964-1981 au fost recuperate peste 50 de resturi de oase fosile umane,care
apartineau la 4 adulti si 3 copii.Resturile fosile,cunoscute sub denumirea de”Omul de Tautave”,releva o structura robusta,de
talie mare capacitate craniana de 1150 cm cubi.Varsta lor este apreciata intre 600 000 si 400 000 ani.De asemenea au mai fost
gasite unelte cioplite din bulgari si piese bifaciale de tip lanceolat,oval si migdaloid(L. Rosu,1987).Pestera”La Niche” in
apropierea satului Montmaurin din Pirineii Centrali,a pus si ea in evidenta o mandibula impreuna cu unelte litice de tip
44
acheulean estimate,pe baza faunei de mamifere,la 400 000-300 000 ani.Tot in Franta resturi fosile anteneandertaliene au mai
fost descoperite in adapostul Suard din satul La Chaise,in apropiere de Vilhonneur,in pestera Fontechvade(anondismentul
Angouleme),in avenurile Vergonne(langa Besancon) si Orgnac(pe valea Rhonului,Laguedoc)si la Biache-Saint-Vaast(in
apropierea orasului Arras).Ele au fost datate intre 150 000 si 200 000 ani.
Terra Amata, cartier al orasului Nisa, situate la baza Alpilor Maritimi in apropierea Mediteranei, a devenit una dintre
cele mai cunoscute sezari arheologice din Europa, mai ales dupa cercetarile sistematice de dupa 1966 conduse de H. De
Lumley. Aici au fost puse in evidenta mai multe straturi de locuire datata intre 400.000 si 380.000 ani. Locuitorii acestui sit isi
amenajau adaposturi temporare cu ajutorul unor pari infipti in nisipul de dune de la marginea marii ce sprijineau, probabil,
crengile si frunzele cu care erau acoperite. In aceasta zona adapostita s-au gasit locuinte ovale cu diametrul mare de 7-5 m si
diametrul mic de 6-4 m parate ca blocuri de piatra. Una dintre aceste locuinte avea conturul marcat print-un sir de blocuri de
piatra suprapuse. In mai multe din aceasta asezare au fost identificate vetre de foc amenajate, avand o excavatie de 30-50 cm
diametru si 15 cm adancime. Colibele de la Terra Amata, locuite temporar de comunitatile de vanatori anteneandertalezi, sunt
cele mai vechi cunoscute pana in prezent. Desi nu au fost gasite resturi fosile, deosebit de importanta este amprenta unui picior
uman, lunga de 24 cm, conservata intr-un deposit de duna (L. Rosu, 1987; M. Carciumaru, 1999).
La fel de importanta este si pestera Lazaret situate la sud-est de Nisa, pe versantul occidental al Alpilor Maritimi. Pe
langa unele resturi fosile umane ( 4 dinti si un parietal), H. De Lumley (1969) a descoperit aici, in depozite contemporane
glaciatiunii Riss(cca 200.000 ani), resturi de constructie ale unei colibe cu dimensiunea 10/3,5 m, ale carei limite sunt marcate
print-o centura de pietre cu diameter de 5-30cm. Pe linia acestei centuri au fost identificate 7 cercuri de piatra distantate intre
ele la 0,80-1,20 m, corespunzand bazei stalpilor ce sustineau armature de lemn a cabanei. Deci, in timpul fazei glaciare Riss se
pare ca Homo erctus tarzii isi amenajau uneori colibe in interiorul pesterilor pentru a se proteja de frig ( J. Chaline, 1985).
In Spania cele mai vechi resturi fosile (2 mandibule, fragmente de parietate) care au fost descoperite la Atapuerca in
apropiera orasului Burgos, au fost datate la cca 400.000 ani. Altele (1 os parietal , etc), datate in timpul glaciatiunii Riss (cca
200.000 ani ) au fost gasite in pestera Cova Negra din provincial Valencia.
In Anglia cele mai vechi fosile umane (un os occipital, 2 parietale) au fost descoperite la Swanscambe pe una din
terasele Tamisei, in apropiere de Londra . Datat intre 300.000 si 200.000 ani “Omul de Swanscombe” avea o capacitate
craniana de 1300 cm cubi.
Pe teritoriul Ungariei, la Vertessollos, in apropiere de Budapesta, au fost descoperite un occipital de adult si cativa dinti
de copii, unele litice (Chopper, Chopper-tools, ractoare, aschii retusate) si vetre de foc acoperite de oase carbonizate.
Capacitatea craniana a fost calculate la 1100-1200 cm cubi. Nivelul de locuire a fost estimat la circa 450.000 ani.
Pestera de langa satul Petralona, in apropiere de Salonic (Grecia), a furnizat un craniu aproape complet, bine conservat
de o draperie calcaroasa, a carui capacitate craniana este de 1200 cm cubi. “Omul de Petralona”, considerat un reprezentant al
anteneandertalienilor, a carui vechime a fost estimate la peste 200.000 ani, avea fata inalta, masiva, neproiectata in fata, tarus
supraorbital puternic, orbite mari si foarte adanci. In extremitatea estica a Europei in pestera Azych din Azerbdaijan, a fost
gasita o mandibula a carei vechime este estimate la circa 690.000 ani.
In ansamblul lor, populatiile de Homo erectus au trait intre acum 1,8 mil. si acum 150.000 ani, timp ce acopera cea mai
mare parte a Pleistocenului inferior si Pleistocenului mediu. Aparute in sud-vestul Africii, probabil ca urmasi directi ai lui
Homo habilis, aceste grupuri, care isi insusisera o tehnologie mai buna de prelucrare a pietrei, au capatat mai multa libertate de
miscare, devenind mult mai mobile. Desi nr. lor era relative redus, apreciat de Y. Coppens (1991) la cca 1 mil., acum 1,5 mil.
ani si la 10 mil., acum 500.000 ani, datorita acestei mobilitati mai mari, ei s-au desprins de habitatele de bastina si au migrat
mai intai in Asia si mai tarziu in Europa.
Extinderea pe cele 3 continente ale Lumii Vechi,unde au trait in conditii diferitede mediu si in grupuri izolate unele de
altele,a determinatsi marea lor variabilitate sub raport fizic si biologic.Dar in cei 1,5 milioanede existenta reprezentantii acestei
specii inregistrat o evolutie graduala continua:volumul creierului a crescut de la 780-800 cm cubi pana la 1250-1300 cm
cubi,talia a ajuns la 1,60-1,70m,iar corpul a capatat o alura mai atletica.Aceasta evolutie rezulta si din faptul ca cele mai vechi
grupuri –H. erectus timpurii,care au trait pana acum 800 000-700 000 ani,reprezinta unele caractere care uu apropie de Homo
habilis,pe cand populatiile mai recente –Homo erectus tarzii,care au trait incepand de acum 800 000-700 000 ani,reprezinta
multe caractere moderne ce ii apropie de Homo sapiens.
Majoritatea antropologilor considera ca Homo erectus,ale carui vestigii fosilifere si arheologice s-au gasit in Africa,in
sud-estul Asiei si in Europa,a reprezentat o etapa hotaratoare in procesul formelor care au condos la omul modern.Acceptandu-
se aceasta parere,se poate afirma,dupa cum remarca Y. Coppens(1991), ca linia umana si-a gasit originea in Africa prin Homo
habilis,care a evoluat timp de cca 1 milion ani numai in aceasta parte a Lumii Vechi,transformandu-se apoi in Homo
erectus.Acesta din urma este primul hominid care si-a extins aria de locuire,migrand mai intai in Asia,acum700 000-800 000
ani dupa care a ajuns si in Europa,in cele doua continente el avand insa evolutii diferite.In Asia, mai exact in Orientul Apropiat,
Homo erectus va evolua catreHomo sapiens sapiens, iar in Europa catre Homo sapiens neandertaliensis. Dupa parerea lui J. J.
Hublin (19994) aceasta evolutie graduala intre erstus si sapiens-a petrecut intre 400.000 si 100.000 ani.
Desi in aceasta perioada lunga se dezvolta si se diversifica diferite tehnici,viata sociala se organizeaza,focul este folosit
si intretinut in habitatele temporar amenajate,totusi nu exista o limita neta intre utilajele precedente,Olduvaiene,si cele associate
grupurilor timpurii de Homo erectus.Acum cca 1,4 milioane ani apare in noua tehnica de lucru si o noua unealta-bifaciala sau
toporasul de mana,atribuite culturii Acheuleene care a durat tot timpul Paleoliticului inferior(tabel 8.3.).La inceput,pana acum
45
6-7 mii ani, se practica o cioplire mai rudimentara pe ambele fete si laturi ale bolovanului(silex,cuart,cuartit),obtinandu-se o
bifaciala sau un toporas de mana de dimensiuni mari,cu urme de desrprinderi de aschii foarte largi,ce formau muschii ascutite
dar sinuoase.Noul produs,unealta si arma,avea un varf activ,in timp ce baza rotunjita,ramasa neprelucrata , pastra contextual
natural si galetului.Aceste bifaciale cioplite rudimentar apartin faciesului Abbevillian ce caracterizeaza prima parte a
Paleoliticului inferior.Mai tarziu tehnica de cioplire a bifacialului se perfectioneaza.Lovirea pentru desprinderea aschiilor
devine mai razanta,crestaturile sunt mai lungi si mai fin retusate,obtinandu-se muschii mai uniforme si mult mai taioase.Aceste
bifaciale confectionate cu mai multa precizie apartin Acheuleanului propriu-zis si reprezinta prima tehnica de prelucrare a
pietrei care dovedeste ca fauritorii ei au avut un model mintal a ceea ce doreau sa produca.Odata cu perfectionarea bifacialelor
a continuat perfectionarea si diversificarea uneltelor lucrate pe aschii.Dar,de la confectionarea primelor pietre cioplite de tip
chopper pana la aparitia bifacialelor (toporaselor de mana)au trebuit sa treaca aproape 1 milion ani,iar tehnologia fabricarii
bifacialelor Acheuleene,transmisa si imbunatatita din generatie in generatie va mai continua inca 1 milion ani,pana la sfarsitul
interglaciarului Riss-Wurm cand va apare cultura Musteriana legata de prezenta lui Homo sapiens.

HOMO SAPIENS

Partea finala a glaciatiunii Riss (Saale) si interglaciarul Riss-Wurm (Eemian) corespunde extinderii maxime a
populatiilor de Homo erectus tarzii, dar si transformarilor biologice si comportamentale ale acestira fata de Homo erectus
timpurii care au trait in Pleistocenul inferior si mediu. Unele trasaturi anatomice commune ale resturilor fosile de Homo erectus
tarzii descoperite in Franta ( Arago, Tautavel), Germania (Steinheim), Anglia (Swanscombe) si in Grecia (Petralona) releva o
evolutie graduala catre o fiinta superioara. Dimensiunile reduse ale fetei pozitionate in fata cutiei craniene, jonctiunea muschilor
gatului plasata in partea inferioara a occipitalului, inclinarea oaselor parietale, precum si proeminentele supraorbitale arata ca
posesorii acestor caracteristici antropomorfe se diferentiaza mult de reprezentantii Homo erectus timpurii, reprezentand un progres evolutiv ce ii
aproprie de primii Homo sapiens. Aceste caractere tranzitorii au fost remarcate si In Asia, unde „Omu 1 de la Dali" (China), datat acum 200.000
ani, sau „Oamenii de la Ngandong" (Java - Indonezia), datati acum IS0.000 ani, prezinta caractere intermediare intre Homo erectus si Homo
sapiens. Asa cum remarca si R. Leakey (1995), desi Intre aceste exemplare, mult distantate regional, apar multe deosebiri, exista totusi intre ele
doua elemente comune: sunt mai evoluate decat Homo erectus timpuriu, deoarece au un creier mai mare, dar sunt mai primitive decat Homo
sapiens, avand peretii cranieni mai compacti si o constitute mai robusta. Se poate astfel constata ca in intervalul dintre acum 500.000 si 125.000
ani a avut loc o evolutie activa ce a condus in cele din urma la aparitia populatiilor de Homo sapiens.
Trecerea de la Homo erectus tarzii la Homo sapiens s-a realizat, dupa toate probabilitatile, in intervalul de acum 250.000-100.000 ani, in
timpul partii a doua a glaciatiunii Riss (Saale) si in interglaciarul Riss-Wurm (Eemian). Dupa ierarhizarea criteriilor alese pentru a-1 deosebi unul
de celalalt — capacitate endocraniana peste 1300 cm, frunte inalta, occipital rotunjit, Homo sapiens a aparut cel mult acum 100.000 ani. Resturile
fosile si vestigiile arheologice, dispersate regional si in timp in cele trei continente ale Luraii Vechi (Africa, Asia si Europa), desi mult mai
numeroase si mai bine conservate decat ale lui Homo erectus, nu sunt totusi suficiente pentru a se putea urmarii o linie evolutiva clara intre cele
doua specii. Cu toate acestea, fosilele, uneltele de piatra si lacurile temporare de campare arata modificari anatomice si comportamentale evidente,
dar si indici ale unei organ izari sociale net superioare. De asemenea, in marea familie a lui Homo sapiens au fost observate diferen|ieri anatomice
si culturale regionale ce pun in evidenta evolutii ale unor grupuri izolate in spatii geografice diverse.
Ajuns in Asia si Europa, in urma migrarii sale din Africa, Homo erectus a evoluat catre Homo sapiens, dar evolutia a condus catre doua
grupuri regionale distincte: Homo sapiens neandertalensis in Europa si Homo sapiens sapiens in Asia (Orientul Apropiat). Se poate astfel spune ca
Homo sapiens neandertalensis si Homo sapiens sapiens pot fi considerafi doua subspecii ale lui Homo sapiens.
Daca Homo erectus a fost primul hominid care a migrat din locurile sale de origine si a populat toate continentele Lumii Vechi, Homo
sapiens sapiens (fosilis) a fost primul hominid care pana la farsitul Pleistocenului superior a reusit sa populeze toate continentele Terrei, ajungand
in America de Nord, America de Sud, Australia si Noua Guinee.
Homo sapiens neandertalensis. A aparut acum circa 125.000 ani, in timpul interglaciarului Riss-Wiirm (Eemian) si a trait aproape tot
timpul glaciafiunii Wiirm (Vistula), pana acum 30.000 ani. Populatiile alcatuite din Oamenii din Neandertal au avut o mare raspandire in Europa,
in timp ce in celelalte continente arealul de raspandire a fost mai restrans, resturi fosile gasindu-se doar in nordul Africii si Orientul Apropiat (fig.
8.8.). In mod sigur Omul de Neandertal a fost contemporan cu Homo sapiens sapiens din Orientul Apropiat si cu Homo sapiens din Africa si
China.
Oamenii de Neandertal, care au trait aproape tot timpul glaciatiunii Wiirm (Vistula), erau bine adaptati acestor conditii climatice — talie
medie (1,55 — 1,65 m), corp scurt dar robust, ce ii faceau mai rezistenti in fata intemperiilor vitrege ale vremii. Mersul era biped, cu genunchii
usor indoifi si capul aplecat inainte. Prezentau un tarus supraorbital bine reliefat, fruntea separata de tarus printr-o adancitura marcanta, fata masiva
proiectata inaintea craniului, orbitele mari si rotunde, mandibula puternica aproape lipsita de barbie. Membrele inferioare erau scurte, iar femurul
era usor curbat. Craniul masiv, de tip dolicocefal, avea o capacitate cuprinsa intre 1350 si 1700 cm 3. Neandertalienii aveau si unele trasaturi
comune cu Homo erectus—un craniu ingust si malt, cu arcade ale sprancenelor bine reliefate. Cea mai evidenta trasatura specifica era
prognatismul foarte evident al maxilei. Desi capacitatea craniana a Neandertalienilor era la fel de mare ca a omului modern, ea nu reprezinta in
mod necesar si o dezvoltare intelectuala comparabila. Simplitatea circumvolutiunilor, reducerea lobului frontal, dezvoltarea celei de a treia
circumvolutiuni frontale si a lobului occipital pun in evident predominarea relativa a zonelor sensitivo-motrice in raport cu zonele asociative, care
tin de posibilitatile intelectuale si de gandire (M. Carciumaru, 1999). Cu toate acestea, organizau vanatori colective, produceau si utilizau focul,
inhumau mortii si practicau cultul moitilor.
46
 Prima descoperire ale unor fosile de „om primitiv" a fost facuta in anul 1828 de catre Ph.-Ch. Schmerling in pestera Englis (Belgia).
Ulterior, dupa identificarea „Omului de la Neandertal", s-a constatat ca ele apartin aceluiasi grup de hominizi.
In anul 1856, muncitorii care lucrau intr-o canera de calcar gasesc in pestera Feldhof de pe valea Neander, in apropierea orasului
Dusseldorf (Germania), mai multe oseminte umane, printre care partea superioara a craniului si mai multe fragmente ale membrelor superioare si
inferioare. Prima data ele au fost studiate de naturalistul J.C. Fuhbrott care a realizat ca aceste oase apartin unui om care traia probabil in timpul
uttimei faze glaciare. Resturile fosile aratau o cutie craniana a carci capacitate era de aproape 1300 cm, dar cu o frunte ingusta dominata de arcade
proeminente ale sprancenelor, un femur usor curbat, mai scurt dar mai gros decat al omului modern. Descoperirea a stamit multe controverse si
greu a fost acceptata la vremea respectiva ideea ca ar reprezenta un precursor al omului modem. Initial s-au emis tot felul de pareri nastrusnice:
unii au considerat ca oasele ar proveni de la un om recent, rahitic sau degenerat, care a trait cu cateva secole in urma, altii le-au atribuit unui calaret
participant la razboiul coalitiei antinapoleoniene, curba femurului aparand astfel ca o deformare profesionala fireasca! Abia in anul 1864,
anatomistul irlandez W. King considera ca aceste resturi fosile sunt ale unei specii umane pe care a numit-o Homo neandertalensis, care a devenit
ulterior simbolul troglodit §i prototipul omului arhaic, eel care a dat nastere unor numeroase controverse si polemici referitoare la locul sau in
evolu|ia omului modem, dar mai ales asupra modului in care a disparut acum 35.000-30.000 ani §i a fost tnlocuit doar in cateva mii de ani de catre
Homo sapiens sapiens.
De la descoperirea primelor fosile pana in prezent, timp de aproape o suta cincizeci de ani, au fost identificate numeroase alte resturi fosile
§i vestigii arheologice ale neandertalienilor, care au permis cunoasterea principalelor caracteristici antropomorfice, a comportamentului si relafiilor
sociale, a habitatului §i modului de subzisten^a.
Cele mai multe resturi fosile ale lui Homo sapiens neandertalensis au fost descoperite in Europa occidentals (ChapeIle-au-Saint, La
Ferrasie, Le Moustier, La Quina, Fontechvade, Hortus etc. - Franca; Bafiolas, Urtiga, Cariguela - Spania; Spy, Engis, La Naulette — Belgia;
Neandertal - Germania; Monte Circe, Saccopasture — Italia), dar ele au fost evidenfiate §i in alte regiuni ale Europei (Sala, Sipka, Ochoz - Cehia;
Krapina, Vindija - Croatia).
Multe din siturile fosilifere dovedesc ca Oamenii de Neandertal isi mgropau mortii, ceea ce inseamna ca ei deja constientizau diferen\a
dintre viafft si moarte. In pestera Guettari din Monte Circe (Italia) un craniu era inconjurat de un cere de pietre intentional aranjate, in pestera de la
Chapelle-aux-Saints (Franja) scheletul unui barbat de 50-55 de ani era culcat pe spate cu picioarele tndoite, iar in adapostul sub stanca de la
Ferrassie (Fran(a) craniul fara maxilar al unui copil era asezat sub o piatrS vopsita cu ocru rosu pe partea inferioara. Dar, in multe situri fosilifere
(Caune de PArago, pestera Hortus - Franja, Monte Circe - Italia, Krapina -Croatia) orificiul occipital al craniilor fusese mult ISrgit pentru a se
consuma creicrul din interior. Aceste urme sunt interpretate ca o practicare a antropofagiei, pe care mulfi o considers ca pe un ritual de
inmormantare.
Pentru ca unele trasSturi morfologice ale majoritatii Neandertalienilor, care au trait intrc 80.000 si 30.000 ani, sunt pastrate de la populatiile
de Homo erectus tarzii sau dc Anteneandertalaieni, care au trait in Europa intre 600.000 si 150.000 ani, majoritatea specialistilor considera ca
acestia din urma sunt stramosii directi ai Neandertalienilor, ajunsi pe o treapta superioarS de evolu(ie. Deci, in Europa, Homo sapiens
neandertalensis continua linia evolutiva a lui Homo erectus, ajunge la un nivel superior de organizare socials, dar dispare relativ brusc acum
35.000-30.000 ani cand este inlocuit de Homo sapiens sapiens. Prezen(a cat si disparitia Oamenilor de Neandertal cu o morfologie atat de
particulars, a cSror stabilitate de 50.000 ani confirms totusi dovada unci anumitc rcusitc, nu au gSsit inca o explicatie total satisfScStoare.
Siturile din afara Europei atribuite Omului de Neandertal sunt situate cu precSdere in jural Marii Mediterane. Pestera Djebel Qafzeh,
situata in apropierea orasului Nazaret (Israel), a furnizat resturile fosile a 14 indivizi, sase adulti si opt copii alaturi de unelte din piatra Mousteriene
caracteristice Paleolitului mediu, descoperite in formatiuni echivalente Wiirmului european. Desi contemporani cu Neandertalienii din Europa
Centrals, caracterele lor morfologice (craniu robust, inaitimea si convexitatea frunjii, fa(a inalta, absen(a tarusului supraorbital, talia de 1,65-1,75
m) se apropie mai mult de cele ale lui Homo sapiens sapiens de tip Cro-Magnon. In pestera Amud, din apropiere orasului Tiberiada (Israel) au
fost gasite scheletele a cinci indivizi, datate la circa 55 000 ani, ale caror caractere, asemanatoare cu cele de la Tabun, Skhul si Qafzeh (Israel) si cu
cele de la Shadinar (Irak), pSstreaza afinita(i neandertaloide, dar ii apropie mai mult de Homo sapiens sapiens. Pestera Mugharet-el-Skul din
Muntele Carmel (Israel) a furnizat scheletele umane a sapte adulli si trei copii, a caror morfologie aminteste de Omul de Neandertal din Europa
dar ii apropie si de Homo sapiens sapiens. Caracterele moderae si arhaice au fost interpretate ca rezultat al unui metisaj intre cele douS
populatii.
In depozitele din pesterile Shanidar din Muntii Zagros (Irak), datate 48.000-44.000 ani, alaturi de unelte litice Mousteriene au fost
descoperite opt schelete a caror morfologie este apropiatS celor de la Amud si Tabun (Israel), ele avand atat caractere neandertaliene cat si de
Homo sapiens sapiens. Oamenii de Shamidar aveau o talie de 1,70 m, iar capacitatea craniana de 1600 cm . Analizele palinologice ale
sedimentelor care inconjurau unui dintre schelete, realizate de R Solecki (cf. L Rosu, 1987), demonstreaza cS defunctul a fost asezat pe un pat
de flori, iar inmormantarea a avut loc in perioada de inflorire a acestora intre mai si iunie. Si aceste date releva cS oamenii Paleoliticului mijlociu
aveau cultul morjilor.
Pe coasta Atlanticului, langa Marrakesh, in carierele de la Djebel-Irhoud (Maroc) au fost descoperite trei cranii (capacitate 1480 cm 3), ale
caror caractere, asemanatoare celor de la Amud si Skhul (Israel), sunt intermediare intre Neandertal sj Omul modern, dar prin diminuarea
proeminentelor supraorbitale si aplatizarea boltei craniene se apropie mai mult de ultimul.
Oamenii de Neandertal erau vanStori 51 culegatori. Traiau in cete mici, iar locurile de campare temporara erau amenajate pe marginea
raurilor sau lacurilor, la intrarea sau in interiorul pestcrilor. Practicau vanStoarea colectiva, fiind capabili sk urmareasca si s3 vaneze animale mari
ca mamuti, rinoceri, ursL cerbi, cai s.a. In acest sens, uneltele si fosilele descoperite de F.C. Howel si Leslie Freeman in zona Ambrona-Toralba
(Spania) au sugerat ideea c3 un grup sau mai multe grupuri de vanStori au impins intr-o mlastinS o turmS de elefanti dupa care i-au omorat cu
ajutorul sulrjelor si topoarelor de mana.

47
 Neandertalienii au diversified si perfectionat uneltele Im'ce, ei fiind fauritorii culturii Mousteriene (mime ce provine de la pestera La
Moustier din Fran(a, unde s-au facut primele descoperiri) ce caracterizeazS Paleoliticul mijlociu. DacS din echipamentul Acheulean, con fec(ionat
de Homo erectus, laceau parte cam o duzinS de unelte, inventarul Mousterian al Omului de Neandertal este imbogatit cu circa 50 de noi tipuri.
Bifacialele nu mai dejin insa rolul preponderent, ele fiind inlocuite de uneltele provenite din prelucrarea aschiilor, ale caror forme au fost
multiplicale si perfec(ionate. Acestea devin mai subtiri, iar tehnica de cioplire permite obtinerea unor uu'laje mai fine si diversificate in functie de
scopul utilizarii - varfuri de mana si razurtoarc curbate folosite la cur&tirea pieilor de animale, transarea carm'L cojitul lemnelor, scoaterea
radacinilor sau la confecjionarea suli(elor. industria Mousteriana prezinta multe diferentieri regionale, reflectand condi|iile specifice de adaptare
tehnologica la diferite grupuri de populatii. Se pare c3 utilajul litic identificat in Pestera Zanelor (Grotte des Fees) de la Chatelperron,
departamentul Allier, Fran|a, datat 35.000 ani B.P., caracterizat prin pcrfec(ionarea tehnologiei de prelucrare a aschiilor este atribuit ultimilor
Neandertalieni din Europa occidentals. Cultura ChatelperronianS face trecerea intre Mousterianul Paleoliticului mijlociu si Aurignacianul
Paleoliticului superior. Aceste unelte au ramas totusi neschimbate timp de peste 40.000 ani, fapt ce ar indica limitele tehnologice ale
Neandertalienilor. Inovatiile si formele impuse in mod voit uneltelor au devenit un fenomen general doar odata cu aparitia, acum 35.000 ani, a
culturilor Paleoliticului superior atribuite populatiilor de Homo sapiens sapiens (R. Leakey, 1995).
inlocuirea Neandertalienilor de catre Homo sapiens sapiens. Pentru faptul ca Neandertalii europeni conservft caracterele arhaice ale
populafiilor de Homo erectus tarzii, B. Vandermeersch (1982) considera ca acestia au evoluat progresiv, in Europa catre tipul neandertalian,
iar in Orientul Apropiat catre Homo sapiens sapiens. Aceasta interpretare este sprijinita de existenfa in Orientul Apropiat (Israel, Irak), zona de
contact dintre cele doua subspecii, a formelor hibride, cu morfologie mozaicata, sapiens sapiens si sapiens neandertalensis, care s-ar putea
explica prin interfecundarea, metisarea, dintre cele doua grupuri de popula(ii. Datarile facute mai recent, prin rezonan(a electronics de spin si prin
termoluminiscenta, au aratat ca fosilele Omului modem de la Skhul si Qafzeh au o vechime de aproape 100.000 ani (fa(a de estimarile inijiale de
50.000 - 40.000 ani), fiind astfel mai vechi decat majoritatea fosilelor neandertaliene. Deci, Omul do Neandertal nu poate fi stramosul omului
modern (R. Leakey, 1995). De aceea, B. Vondermeersch (1982) considers cS popula(iile de morfologie modems de la Mugharet-el-Skul si
Qafzeh ar putea fi stramosii Oamenilor moderni de tip Cro-Magnon din Europa. De fapt, acesta avanseazS ipoteza migratiilor cu dublu sens:
Omul din Neandertal ar fi migrat din Europa catre Orientul Apropiat, unde a coabitat si chiar metisat cu populatiile de Homo sapiens sapiens
locale, iar grupurile de Homo sapiens sapiens s-ar fi deplasat cam acum 40.000 ani catre Europa, unde au format populatiile Oamenilor
moderni de aici, definite prin tipul Cro-Magnon, care au convietuit cu neandertalienii, timp de cateva milenii, pana la disparitia acestora din urma.
Aceasta parere este confirmata de descoperirea unor fosile de Neandertalieni in pesterile de la Saint-Cesaire si Charente-Maritime - Franta (F. Le
Veque si B. Vandermeersch, 1980; cf. J. Choline, 1985) unde acestia au persistat local pana la inceputul Paleoliticului superior. Desi timp de
milenii au acceptat aceleasi habitate, sub report genetic contributia Neandertalienilor la populatiile oamenilor moderni europeni a fost
nesemnificativa. Se pare ca Homo sapiens nenandertalensis a disparut fara a lasa descendenta, el fiind doar o ramura laterala a arborelui
genealogic uman (M. Cdrciumaru, 1999).
Cooabitarea dintre Homo sapiens neandertalensis si Homo sapiens sapiens timp de peste zece milenii, atat in Europa, cat si in
regiunile mediteraneene din Asia si Orientul Apropiat, documentata prin vestigiile fosilifere si arheologice, exclude ipoteza exterminarii
Nenedertalienilor de catre Homo sapiens sapiens, venind in sprijinul substituirii treptate. Aceasta parere este impartasita si de Y. Coppens
(1991) care considera ca inlocuirea Omului de Neandertal prin Omul Modern, care a fost incontestabila, s-a facut in mod lent, semanand mai
mult cu o „digestie" genetics decat cu o inlaturare brutala. Iar acesti Oameni moderni, considera antropologul francez, se pare ca s-au nascut din
Homo erectus undeva in Orientul Apropiat, unde ei se gasesc asociati cu utilaje de la sfarsitul Acheuleanului (atribuite lui Homo erectus) si
inceputul Mousterianului (atribuite lui Homo sapiens neandertalensis).
Desi au fost avansate unele ipoteze (practicarea canibalismului ca mijloc de existenta, care contravine cultului inmormantarii;
exterminarea lor de catre „noii veniti", contrazisa de coexistent celor doua grupuri timp de mai multe milenii; lipsa vorbirii articulate datonta
configuratiei cavitatii bucale s.a.), disparitia relativ rapida a populatiilor de Neandertali, acum 35.000-30.000 ani, ramane inca necunoscuta.
Superioritatea tehnologica si a organizarii sociale a populatiilor de Homo sapiens sapiens trebuie sa fi fost totusi hotaratoare in izolarea,
asimilarea si, in cele din urma, disparitia neandertalienilor. Ed Crelin, Ph. Liberman si G. Isaac (cf. R. Leakey, 1995) afirma ca Homo
sapiens sapiens a reusit acolo unde predecesorul sau european, Homo sapiens neandertalensis, a da! gres, si anume in domeniul
complex al comunicatiilor interumane si al organizarii, pe aceasta baza, a relatiilor in cadrul grupului.
Homo sapiens sapiens (fosilis). Sunt primi reprezentanti ai Oamenilor moderni care, In Europa, au trait in a doua jumatate a
ultimei glaciatiuni (Wurm, Vistula), intre 35.000-30.000 ani si acum 10.000 ani, si care au evoluat, fara mari transformari
morfologice, catre populafiile care s-au succedat si s-au dezvoltat sub raport tehnologic, social si cultural tot timpul
Holocenului, pana in zilele noastre. Sunt artizanii culturilor Paleoliticului superior, sunt primii oameni care au folosit limbajul ca
pe un mijloc constient de comunicare interumana, primii oameni care si-au amenajat colibe si adaposturi in pesteri sau in aer
liber cu folosinta mai indelungata, primii oameni care au manifestat preocupari religioase, primii oameni a caror spiritualitate s-
a manifestat in domeniul artistic, objinand prin picture, gravura, sculptural modelare in tut lucrari de mare finefe ce dovedesc si
o mare capacitatea de intelegere, redare si abstractizare a lumii inconjuratoare. Traiau in grupuri, vanau, pescuiau, culegeau
fructe, seminte si radacini. Le spunem fosilis pentru a-i separa de Oamenii moderni actuali.
Sunt suficiente dovezi ca Homo sapiens sapiens au ajuns in Europa acum 35.000-30.000 ani, unde au inlocuit populatiile de
Neandertali. Acesti oameni care aveau deja o constitute anatomica bine definita, diferita de cea a populatiilor anterioare, au adus
cu ei si o noua tehnologie de cioplire si prelucrare a pietrei. Totusi, originea lor este mult mai veche si ea trebuie cautata in afara
spafiului european, in Africa sau in OrientuI Apropiat, unde asemenea specimene au fost gasite in situri a caror varsta depSseste
100.000 ani B.P.

48
 Europa este continental in care au fost descoperite primele resturi fosile ale lui Homo sapiens sapiens. In anul 1868 geologul
francez L. Lantet a identificat in apropierea satului Eyzies-de-Tayac, departamentul Dordogne din sud-vestul Frantei, in adapostul
de sub stanca denumit Cro-Magnon, un craniu uman si mai multe oase care proveneau de la cinci schelete (un batran, doi adulfi,
o femeie si un fetus), intr-un depozit, datat la 30.000 ani B.P., care include industrie litica Aurignaciana (Tnceputul Paleoliticului
superior). De atunci, Omul de Cro-Magnon a fost considerat prototipul fosil al Omului Modern, iar caracterele sale au devenit
repere pentru descoperirile ulterioare si au permis precizarea repartitiei geografice si variatiei morfologice a populatiilor de
Homo sapiens sapiens fosilis.
Desi capacitatea craniana (1200-2000 cm3) era asemanatoare cu cea a Neandertalienilor, Oamenii de Cro-Magnon aveau
o morfologie radical diferita de toate formele care 1-au precedat. Erau ianlti (1,70-1,80 m), robusti, cu vigoare musculara
deosebita. Bolta craniana si fruntea erau inalte, fara tarus supraorbital, regiunea occipitala rotunjita, apofizele mastoide bine
dezvoltate si de forma piramidala, maxilare concave si mandibula gracila cu barbie bine experimental nasul era lung si ingust, iar
prognatismul absent
Asemenea oameni au populat Europa tot timpul Wurmului superior, atunci cand calota glaciara Scandinava acoperea
nordul continentului, cand ghetarii din Alpi si Pirinei aveau o mare extindere. Peisajul regiunilor extraglaciare locuite de
Oamenii de Cro-Magnon era dominat de tundra cu licheni si de taigaua mlastinoasa cu mesteceni pitici si pini. Padurea din
lungul cursurilor de apa si pesterile erau cele mai bune locuri de adapost, iar fauna, alcatuita din reni (care devenisera
preponderant), cai si boi salbatici, bizoni, mamuti, rinoceri lanosi, iepuri, vulpi s.a., le oferea abundente resurse de vanat. Desi
condijiile climatice erau destul de aspre, numeroasele situri fosilifere si arheologice, descoperite dupa asezarea de referinta de la
Cro-Magnon, dovedesc ca teritoriul Europei era in acel timp bine populat. Prin abundenja si relevant inventarului arheologic sau
paleontologic, unele dintre aceste situri sunt mai bine cunoscute, pentru ca ele pun in evident atat tipurile umane care s-au
succedat, cat si progresul social si tehnologic din timpul Paleoliticului superior.
Complexul de pesteri Grimaldi, situat intre localitatea Menton la granita dintre Italia si Franja, a furnizat mai multe
schelete umane. Primul, scheletul unui barbat, descoperit in anul 1872 de catre E. Riviere, fiind denumit „Omul de Menton". In
Grotta dei Fanciuli (Grota copiilor), P. Verneau descoperea in anul 1901 doua schelete umane, o femeie si un adolescent,
inhumate intr-o groapa comuna, in pozitie chircita. In total, in complexul de pesteri Grimaldi au fost descoperite scheletele a
zece indivizi ascmanatori morfologie tipului Cro-Magnon, avand insa o talie mult mai mare (1,80 — 1,95 m).
In adaposturi le de sub standi de la Raymonden, din apropierea localitatii Chancelade, provincia Dordogne - Franta, in
anul 1888 M Hardy a descoperit scheletul unui barbat de talie modesta. (1,60 m), dar cu o capacitate craniana ridicata estimate la
aproape 1700 cm . Sapaturile au scos la iveala utilaje aparfinand Magdalenianului. Tot intr-un adapost sub stanci, numit Combe-
Capelle, de langa localitatea Mont-Ferrand, departamentul Dordogne - Franja, in anul 1909 un muncitor a gasit scheletul
aproape complet al unui adult, de talie mijlocie (1,63 m) ale carui trasaturi morfologice se apropie de cele al Omului de
Chancelade.
In Europa Centrala, cele mai cunoscute situri arheologice si paleontologice care apar|in Paleoliticului superior se gasesc
in Cehia. Pe malul stang al raului Becva, in apropierea localitatii Predmosti, in anul 1894 AL Maska a identificat un mormant
colectiv in care se gaseau 20 de schelete (8 adulti si 12 copii) inhumate in pozifie chircita si acoperite cu o ingramadire de pietre.
Aveau talie inalta, craniul dolicocefal, volum cerebral mare, fapt ce ii apropie de Omul de Cro-Magnon. Peretii gropii erau
marginal de omoplatf de mamu{i. In asezarea de la Brno scheletul unui adult era impodobit cu un colier din 600 de melci, iar in
apropierea lui se afla o statueta masculine din fildes §i mai multe discuri mici din fildes perforate central. La Dolni Vestonice au
fost descoperite doua asezari sapate in loess, care au fost datate 28.000 ani B.P. Una din ele era inconjurata cu un mic zid din
bolovani de calcar, iar in centrul sau se afla un cuptor boltit, inauntrul caruia s-au gasit fragmente de figurine din lut care
fusesera arse. Este prima descoperire care atesta coacerea figurinelor de lut inainte de Neolitic. Osemintele umane din interiorul
asezarii erau de tip Cro-Magnon. De asemenea, in localitatea Pavlov au fost identificate 11 locuinfe de tip bordei, sapate in
loess, in care au fost identificate resturi fosile umane, unelte din piatra si os (sapaligi din corn de ren, un fel de lopeti facute din
omoplatt de mamut), statuete din fildes si calcar care reprezentau figuri zoomorfe sau antropomorfe feminine, precum si figurine
zoomorfe facute din pamant ars (L. Rosu, J987).
In estul Europei sapaturile arheologice au evidential mai multe asezari din Paleoliticul superior care au Uvrat resturi
arheologice, unele din piatra si os, obiecte de podoaba, morminte si adaposturi delocuire.
La Kostienki, pe terasele Donului, in apropiere de Voronej, Rusia, au fost descoperite mai multe locuinte, sapate in loess,
de forma ovala sau dreptunghiulara, ale caror dimensiuni erau de 5-15 m lafime si pana la 35 m lungime, in interiorul carora se
aflau vetre de foc, unelte, statuete din fildes si din calcar care reprezentau figuri zoomorfe sau antropomorfe. Unui dintre
morminte, apartinand unui copil, era presarat cu ocru rosu si inconjurat cu numeroase unelte din silex si os, precum si circa 150
de dinti de vulpe perforati ce proveneau dintr-un colier.
Tot in partea centrala a Campiei Ruse, dar mai spre nord, in situl arheologic la Sungir, aproape de Vladimir, O.N. Bader
(1978) a descoperit doua morminte datate 25.000 -24.000 ani B.P. Primul, intr-o groapa de 60 cm adancime, a livrat un schelet al
unui barbat de 55-60 ani. Pieptul era impodobit cu un colier de pietre, iar antebratele purtau peste 20 de bratari din fildes. Tot
scheletul era acoperit cu peste 3500 piese de podoaba confecfionate din fildes. Al doilea mormant a furnizat scheletele a doi
copii, in varsta de 7-8 ani si de 13 ani, care au fost inhumati in pozitie alungiti cap la cap. Ei erau inzestrati cu mai multe obiecte
din fildes, doua lance lungi, una de 2,42 m si alta de 1,66 m, mai multe sagaie si doua „pumnale (R. Desbrasse si J. Kozlowski,
1988),
49
 De asemenea, asezarea de la Molodovo, situata pe terasa Nistrului, in apropiere de Cemaufi, Ucraina, a pus in evident, pe
langa utilajul litic ce apartine Mousterianului final si Paleoliticului superior, o locuinta ovala (7/10 m) in care se aflau 15 vetre
de foc. Suprastructura acestei locuinte pare sa fi fost susfinuta de oase lungi de mamut (J. Choline, 1985).
Asezarile Paleoliticului superior (35.000-10.000 ani B.P.) din Europa, cultura materials si modul de viat& atasate
populafiilor de Homo sapiens sapiens de tip Cro-Magnon au relevat perfecfionaiea si folosirea unor noi tehnici de prelucrare a
pietrei, includerea osului, fildesului si cornului ca materii prime In confectionarea uneltelor, armelor si obiectelor de arta,
manifestari artistice ce vadesc talentul si puterea de abstractizare a reprezentanlor, prezenta si diversificarea locuintelor.
Uneltele si tehnicile de prelucrare din Paleoliticul superior sunt mult diferenfiate fata de cele anterioare. Dupa tipologie,
modalitafi de exprimare si succesiune in timp ele au fost grupate in mai multe perioade si tipuri, dintre care mai cunoscute s»
mai des uzate sunt: Aurignacian (circa 35.000 - 18.000 ani B.P.), Gravettian (30.000 - 28.000 m), se suprapune partial
Aurignacianului avand mai mult o semnificafie regional^), Solutrean (22.000 — 18.000 ani) si Magdalenian (18.000-10.000
ani).
Pentru aceasta" perioada caracteristice sunt uneltele lamelare obtinute printr-o noua tehnica de percutie a nucleului de
silex, care permite debitarea unor piese subtiri, dar si „economisirea n materiei prime prin numarul mare de prod use finite
rezultate. Asemenea lame au dobandit o forma alungita sau conica, aveau sectiunea trapezoidala sau triunghiulara, lungimi ce
puteau varia intre 1 si 30 cm si grosimi ce ajungeau pang la 1 mm. Prin retusuri ele puteau capata diferite forme pentru a servi
cat mai multor utilizari
–razuitoare, burine, cufite, varfuri de lance sau de sageai s.a. In timpul Magdalenianului a aparut tendinta de microlitizare
de marimea unui centimetru. Aceste lamele mici erau fnfipte intr-un varf de os, lemn sau corn din care rezulta un harpon cu
taisul format din mai multi zimti de silex. Tot in timpul Paleoliticului superior apare si tehnica de prelucrare a osului, fildesului
si cornului de ren din care se confectioneaza varfuri de sulita si de sageti, harpoane si primele ace de cusut unele gravuri arata
bizoni sau cai strapunsi de varfuri confectionate din silex sau din com de ten. De asemenea, intr-o locuinta sezoniera
magdaleniana de la Meindorf (Germania) s-a descoperit un varf de sulita din os infipt intr-o vertebra de ren. Unul dintre
obiectele curioase confectionate din os sau com de ren este asa numitul „baston al comandantului", care cu siguranja avea cu
totul alta intrebuintare decat cea atribuita prin denumire.
Una din inventiile importante ale omului Paleoliticului superior este propulsorul pentru lansarea sagetilor si harpoanelor.
El era confectionat dintr-o bagheta de lemn terminate la un capat cu un carlig pe care se sprijina piciorul sagetii. O miscare
rapida a bratlui si incheieturii mainii imprima sagetii o viteza comparabila cu cea lansata de un arc. Propulsorul era folosit
pentru pescuitul somonilor si pastravilor mari, dar si pentru vanatul animalelor mici {A. Leroi-Gourhan, 1983). Locuinfele erau
amenajate in adaposturi sub stanci, la gura sau in interiorul pesterilor si in aer liber, acestea din urma fiind situate in apropierea
raurilor, lacurilor sau tarmului. Ele erau folosite temporar, in timpul iernilor friguroase sau in timpul perioadelor de vanatoarea.
La construirea adaposturilor din pesteri sau din apropierea lor erau folosite pietre de rau si blocuri de piatra care susfineau
armatura de lemn. In schimb, locuintele fn aer liber, de tip bordei, erau sapate in loess, iar la unele dintre ele structura de
sustinere a acoperisului, format probabil din piei de animale, era confectionate din oase de mamut. In anul 1966, la Pincevent,
aproape de Montereau, Franca, descoperirile lui A. Leroi-Gourhan si KL Brezillon au pus in evident o asezare in aer liber din
timpul Magdalenianului, al carui component era foarte bine conservat. Dupa forma danturilor de reni, se pare ca ea era ocupata
de grupuri de vanatori, doar in timpul verii si toamnei. Dupa reconstituire se presupune ca bordeiul putea adaposti 10-15
persoane. Absenta orificiilor pentru stalpi sugereaza faptul ca acele adaposturi erau un fel de carturi potabile, cu porti din lemn
ai acoperite cu piei de animate. De asemenea, /. Banesz (1976) reconstituie una din locuintele in aer liber de la Barca (Slovacia).
Se pare ca taberele de vanatori aveau deja o anumita stabilitate, ei construindu-si bordeie de mari dimensiuni. In Paleoliticul
superior se poate vorbi chiar de sate de vanatori, ocupate pe o perioada mai lunga de timp, colibele fiind imprastiate pe suprafeje
de mai mul|i km (Austria, Franca, Cehia, Ucraina), ele putand adaposti o populate de 50-100 persoane (O. Dramba, 1984).
Siturile descoperite pe tot cuprinsul Europei, intre Atlantic si Urali, relevS locuintele temporare ale vanatori nomazi care
urmarea turmele de rent si mamu|i, precum si componente mai stabile, asa cum dovedesc cantitatile mari de oseminte animaliere
identificate, legate in special de regiunea care oferea un vanat mai bogat. Se presupune ca asezarea Kostienki, Ucraina, se
continua deja ca un loc de intalnire si de efectuare a schimburilor unde s-au succedat triburi din diferite regiuni si cu stadii de
evolmie industrials diferite U. Choline, 1985).
In aceste locuinte si adaposturi temporare populajiile de vanatori si culegatori ai Paleoliticului superior isi confectionau
unelte, jupuiau animalele vanate, transau carnea, -avand in permanent focurile aprinse si Intrebuintate in vetrele special
amenajate. Dupa identificarea in stratele magdaleniene din pestera Tran-de Chaleux (Belgia) a unei bucati de pirita alaturi de
una de iasca" s-a tras concluzia ca locuitorii ei puteau aprinde iasca prin lovire violenta a unei bucati de cremene de o bucata de
pirita. Tot in aceste locuinte temporare sau de mai lunga durata oamenii isi confectionau imbracaminte folosind blanurile
animalelor vanate, care erau cusute cu fire de intestine, ligamente si piele. Cel mai vechi corp invesmantat dateaza de acum 35
000 ani. Acesta a fost descoperit in situl Kostienki (Rusia) si era imbracat in pantaloni din piele.
Vanatoarea era principalul mijloc de subzistenta al populatiilor de Homo sapiens sapiens fosilis. Pe langa animalele mici ei
vanau si animale mari -mamuti, cai salbatici, mistrefi, cerbi, reni si faptul ca vanatoarea a dominat economia Paleoliticului
superior a fost dedus din numarul tot mai mare, din dimenstunile si din complexttatea siturilor identificate. Numarul mare de
oseminte al unor animale mari, concentrate in spatii restranse, aratfi. ca se practica o vdn&toare obsteasc& la care participau
grupuri mari de oameni, destul de bine organizate. Asa de exemplu, in apropierea asezarilor de la Dolni Vestonice (Cehia) s-au
50
gashe oseminte le a peste 100 de mamuti, la Mezhirich (Ucraina) pe o suprafafa circulars doar de 4*5 m In diametru au fost
scoase la iveala 385 de oase de mamut care faceau parte din peretii prabuditi ai unui adapost, iar la Solutrd (Franfa) s-a
descoperit un numar mare de oase de cai salbatici, care, probabil fusesera vanati prin haituire cu ajutorul focului (O. Drdmba,
1984). Spre deosebire de Neandertalieni, vanatoarea se ft cea cu arme noi - sulita aruncata de la distan|a, sageti trimise cu
ajutorul propulsorului, ambele inzestrate cu varfuri ascutite si harpoane confectionate din silex sau din coarne de reni. Ctre
sfarsitul Magdalenianului, odata cu retragerea calotei Scandinave si retragerea ghefarilor montani o parte din resursele de
vanatoare (mamutul, ursul de pestera, rinocerul lanos, renul s.a.), dispar sau se retrag spre (inuturile arctice. Ramasesera doar
calul, bourul, zimbrul, mistretul, cerbul, caprioara si alte animale mai mici.
Manifestarile artistice apar pentru prima data in istoria omenirii inca de la inceputul Paleoliticului superior, cu circa
35.000 ani in urma, si ele sunt opera primilor Homo sapiens sapiens. Ei au fost preocupati de impodobirea imbracamintei prin
confectionarea unor siraguri de margele din fildes, dinfi de animale sau de scoici aduse de la mare distanja. Cea mai veche
descoperire a unei „opere de arta" este „mamutul gravat" din pestera La Madeleine (Fran(a) si ea a fost facuta in anul 1864 de
catre E. Lartet. Pana in prezent, in siturile din pesteri si din aer liber au fost gasite numeroase dovezi care arata ca populatiile
nomade de vanatori-culegatori detineau deja multiple tehnici legate de productia artistica: gravuri in piatra si os, modelari in lut,
desene, dar mai ales picturi pe perefii pesterilor.
Desenele si gravurile, care erau executate pe oase si coarne de animale si pe peretii pesterilor confin foarte rar figuri
umane, pasari, reptile sau pesti, abundente fiind figurile de animale care alcatuiau fondul de vanatoare - mamuti, ursi, bizoni,
cai, cerbi, reni, tapi de munte. Contururile sunt bine marcate, animalele sunt bine reprezentate totdeauna in profil, avand o forta
expresiva surprinzatoare. Desi figurile umane sunt o raritate in desenele si gravurile Paleoliticului superior, in timpul
Magdalenianului acestea apar mult mai frecvent De exemplu, pe peretii pesterii La Marche ,in sud-vestul Franjei, au fost gravate
peste o suta de profiluri umane, fiecare foarte bine individualizate.
Sculptura, aparuta inca din Aurignacian, dar bine dezvoltata in Gravetian si Solutrean, folosea tehnici diferite prin care au
fost realizate basoreliefuri si statuete ce reprezentau figuri zoomorfe si antropomorfe, ultimele fiind in majoritate feminine. Sunt
bine cunoscuti cei doi bizoni modelati in argils acum circa 15.000 ani, gasifi in pestera Tuc d'Audaubert, la capatul unei galerii
intortochiate, la mare distant de Ia intrare, dar mai ales calul lucrat in fildes din pestera Les Espelugues, care prezinta o
surprinzatoare exactitate anatomica si forta expresiva in redarea miscarii. De asemenea, au fost realizate numeroase basoreliefuri
situate adesea in spafiile de locuire din interiorul pesterilor. Un bun exemplu este eel de la Roc de Sers - Franfa, unde figuri mari
de cai, bizoni, reni, capre de munte si oameni au fost sculptate pe peretii din fundul adapostului, unele dintre acestea fiind cu
aproape cincisprezece centimetri incrustate in relief.
Daca figura umana este foarte rara in picturile rupestre, ea a fost remarcabil realizata in tehnica basoreliefului (de ex.
grupul de femei din pestera Laussel, Franfa) sau in statuetele modelate in argila sau sculptate in piatra, os si fildes. In siturile
arheologice din Europa se cunosc peste 100 de asemenea statuete. Majoritatea acestora reprezinta nuduri de femei obeze ale
caror forme sunt mult exagerate. Asemenea statuete, se pare ca aveau mai mult un sens magic ce exprima ideea de maternitate,
ele fiind lipsite de trasaturile fefei si de partea de jos a picioarelor. Barbatii apar rar, si atunci cand apar ei poarta masti si piei de
animale, probabil o imbracaminte de ceremonial pentru ritualurile de vanatoare. O statueta cu totul deosebita a fost descoperita
in situl de la Dolni Vestonice (Cehia). Este vorba de o sculptura in fildes, de 8 cm inalfime, datat la 26.000 ani B.P., care reda cu
multa exactitate figura umana. Ar fi singurul bust paleolitic cu o figura expresiva si cu globuri oculare bine reliefate.
Picturile murale incepute catre sfarsitul Solutreanului capata o adevarata explozie in timpul Magdalenianului, 80% din
toate pesterile pictate datand din aceasta perioada. Totusi, cele mai vechi urme care atesta preocupari in arta picturala dateaza
din epoca Gravetiana (in jur de 22.000 ani). Pe pereti in pestera Gargas, din Pirineii francezi, se gasesc peste doua sute de
amprente de maini facute probabil prin finerea palmei lipita de perete si aruncarea vopselei imprejurul ei. Pigmentii colorati
folositi de oamenii Paleoliticului superior includeau manganul (pentru negro), oxizii de tier, ocrul (pentru rosu, maro sau galben)
si caolinul (pentru alb). In aceste desene si picturi mono sau policrome predomini animalele mari (bizoni, cerbi, bivoli salbatici,
caprioare, cai) si scenele de vanatoare. Ele impresioneaza prin acuratetea contururilor si redarea miscarii prin puterea de
sintetizare si abstractizare, prin pastrarea timp de milenii a unei tradi^ii stilistice proprii. FaptuI ca asemenea picturi se gasesc pe
tavanul si peretii unor galerii sau sali de pesteri greu accesibile, adevarate „sanctuare subterane", a condus la pSrerea ca
realizatorii acestor „opere de arta" trebuie sa fi fost extrem de motivati in activitatea pe care o desfasurau. Asemenea picturi
murale constituiau probabil decorul in care acei vanatori-cuIegatori de acum 13.000-17.000 ani isi desfasoara ritualurile de
vanatoare. singurele pesteri cu picturi cunoscutc pana in prezent, circa 260, se afla numai pe teritoriui Europei. Cele mai multe
sunt concentrate in Spania (130 pesteri) si Franta (123 pesteri), (A.Leroi-Gourhan, 1965). Celebre prin valoarea artistica si
suprafata pictata sunt pesterile Lascaux (Fran{a) §i Altamira (Spania). M. Cdrciumaru si Maria Bitiri (1979) semnaleaza cele
mai vechi picturi paleolitice din Romania descoperite in pestera Cuciulat (jud. SSlaj) — un mic sanctuar unde sunt reprezentati
un cal, o felina si o silueta umana stilizata.
Alaturi de aceste manifestari artistice, se pare ca si muzica a avut un anumit rol in viata Oamenilor de Cro-Magnon.
Acest fapt este atestat de descoperirea unui mic flaut de os in pestera Abri Blanchard, Franca.
Facand referire la arta Paleoliticului superior superior dintre Ural si Atsantic, J. Choline (1985) considers ca ea prezinta o
mare unitate, evoluand de la abstractizare catre un realism din ce in ce mai pronuntat. Unitatea profunda a artei paleolitice In
Europa nu exclude individualitatea regionala a stilurilor care se va mentine de-a lungul mileniilor si care releva aici o lume
destul de stabila.
51
 Multi antropologi considersa ca aparitia relativ brusca a exprimarii si a unor aptitudini tehnologice diferite ce necesitau
multa indemanare, dar si un tipar mintal prestabilit, au fost un semnal clar al evolutiei Oamenilor moderni. Inca din 1951, K
Oakley a sugerat caacest progres evident al comportamentului Omulut modern s-a asociat cu intaia aparitie a unui limbaj pe
deplin modern, In acest sens, R. White (1989) este de parere ca aceste populatii care traiau acum 35.000 ani stapaneau in egala
masura limba sj cultura ca mijloace de comunicare si exprimare intr-o comunitate organizata si bine inchegata. In sprijinul
parerii exprimate el trece In revista sapte categorii de vestigii arheologice:
- inmotmantarea deliberata a celor morti, obicei care incepe sa se contureze inca din timpul Neandertalienilor dar devine
mai elaborat odata cu includerea de bunuri funerare in Paleoliticul superior;
- expresia artistica ce cuprinde crearea de imagini si podoabe ale trupului;
- accelerarea brusca a ritmului inovatiei tehnologice si al schimbarii culturale;
- apar pentru prima data diferentieri regionale in cultura, acestea fiind expresia si produsul granitelor sociale;
- apar primele dovezi ale contactelor la mare distanta sub forma cornerlui sau schimbului de obiecte;
- arealele de locuri isi extind suprafetele in mod semnificativ, iar limba va fi necesara.
Pentru un asemenea grad de sistematizare si coordonare; si tehnologia trece de la folosirea cu precadere a pietrei la
includerea si altor materii prime precum osul, cornul, lutul, aratand o complexitate a valorificarii mediului care ar fi de
netmaginat in absenta limbii. Toate aceste realizari sunt consecinfe ale aparitiei mintii Omului modern ce poseda si facultati
lingvistice.
Diferentierile teuiporale si regionale in structura si organizarea vietii populatiilor de Homo sapiens sapiens (fosilis) din
Europa sunt puse in evident de vestigiile arheologice identificate in siturile dispersate intre Muntii Ural si Oceanul Atlantic, intr-
un studiu comparativ privind viata economica si sociala a oamenilor Paleoliticului superior care au trait in spatiul geografic al
Europei, R. Desbrosse si J. Kozlowski (1988) identificand trei stadii principale, a caror caracteristici sunt legate de dinamica
evolutiei culturale si de necesitatea adaptarii la conditiile de habitat mereu schimbatoare impuse de oscilatiile climatice din
timpul ultimei faze glaciare.
Prima parte a Paleoliticului superior (35.000-25.000 ani B.P.) 9 care include Aurignacianul si Gravettianul si care
corespunde celei de-a doua jumStSji a Interpleniglaciarului wiirmian, se remarcS prin:
0 inceputul unei specializan cinegetice in locurile de vanat - mamutul in Europa Central^ §i orientals, mai ales in
asezSrile situate in apropierea calotei, renul si calul in Europa occidentals;
0 o adevSratS explozie artisticS, timp in care sunt realizate primele sculpturi, gravuri si desene, in obfinerea carora sunt
folosite tehnici si feme diferite.
Toate aceste realizari au fost legate de o mai mare densitate a populafiei cu o refca stabilita a habitatelor.
Par tea mediana a Paleoliticului superior (24.000-14.000 ani B.P.) care corespunde, in general, Solutreanului si primei
parti a Magdalenianului dar si a celui de-al doilea Pleniglaciar wlirmian, inregistreaza deteriorarea climei si inaintarea maxima a
calotei Scandinave si a ghetarilor montani din Alpi, Pirinei, Carpafi, Balcani, Apenini. Toate aceste modificari nu au ramas fara
repercusiuni asupra comportamentului uman, modului de viata si habitatelor. In aceste situafii grupurile de vanatori-culegatori
fie s-au adaptat conditiilor riguroase ale stepelor periglaciare cu resurse mai putin variate, specializandu-se in vanatoarea de
mamuti, fie s-au deplasat catre regiuni mai putin defavorizate, cu resurse economice mai variate.
Pleniglaciarul a provocat formarea unor bariere naturale intre grupurile umane, fapt ce a condus la diversificarea
regionala a industriilor litice. Astfel, fronturile calotei glaciare si deserturile periglaciare, care se prelungeau pana la marginea
Alpilor, au separat populaiile din Europa occidentals de cele din Europa orientals, barierele montane au accentuat divergence
evolutive intre populatiile occidentale si cele mediteraneene, iar regresiunea puternica a Marii Adriatice a favorizat schimburile
de populatii intre regiunile mediteraneene si cele balcanice. Timp de 10 milenii, Pleniglaciarul a impartit Europa in trei provincii
culturale: provincia atlantica si a vanatorilor de reni, provincia orientals cu vanatori de mamuti si provincia mediteraneana cu
economia sa bazata pe vanatoarea cerbilor si recoltarea molustelor. In acest timp, stepele pontice au fost mai bine locuite, din
cauza stabilitajii climatice aici formandu-se lumea vanStorilor de bizoni si de cai.
Partea finald a Paleoliticului superior(l4.000-10.000 ani B.P.) include cea mai mare parte a Magdalenianului si
corespunde Tardiglaciarului - timpul retragerii calotei Scandinave si a ghetarilor montani. Teritoriile astfel eliberate de ghetari au
fost repede ocupate de grupurile umane, deplasarile efectuandu-se in trei directii principale: 0 deplasari latitudinale, de la sud
spre nord, timp in care au fost populate marile campii din nordul Europei;
0 deplasari longitudinale dinspre regiunile atlantice catre podisurile Europei centrale, dovada constituind-o numeroasele
situri raspandite in podisurile Rhenon, Jura suaba, Thuringiei, Marsaviei §i din bazinul superior al Vistului;
0 deplasari altitudinale s-au facut din provincia adriatica si poate thyreniana in directia versantilor meridionali ai Alpilor,
grupurile de vanatori urmand retragerea vanatului catre regiunile inalte; la sfarsitul Pleistocenului superior ei au ajuns la
altitudini de aproape 1600 m.
Homo sapiens in celelalte continente ale Lumii Vechi. Africa si Asia, continentele care au furnizat cele mai vechi fosile
de hominizi, detin mai putine resturi osteologice si arheologice care sa permits urmarirea unei evolutii mai clare a primilor
Homo sapiens.
Africa este continentul in care, dupa probele oferite de vechimea resturi lor si de datele biomoleculare, si-au avut obarsia
primii reprezentanti ai populatiilor de Homo sapiens sapiens, ei fiind urmasii directi ai iui Homo erectus. Fosile intermediare
care arata trecerea intre cele doua forme au fost recunoscute la Florisbad Border Care, Klasier (Africa de Sud), Nagaloba
52
(Tanzania), Omo-Kibish (Etiopia) si Djebel Irhaud (Maroc). Dintre acestea numai craniul de la Florisbad, datat intre 49.000 §i
38.000 ani, prezinta o morfologie care sa-1 incadreze in forma de Homo sapiens sapiens.
Asia, cunoscuta mai ales prin resturile osteologice de Homo erectus din China si Java, define pufine dovezi care sa ateste
prezenta reprezentantilor de Homo sapiens mai vechi de 60.000 ani. intre cele mai recente forme de erectus si cele mai vechi
forme de sapiens se interpune un hiatus de aproape 100.000 ani. tn China, Homo sapiens arhaici sunt cunoscup doar prin
resturile fosile de la Dali, Maba si Xujiayao, care dateaza din Pleistocenul mediu. Dificultatea in aceasta regiunea provine din
faptul ca in informatia paleontologies exists o lacuna, cam de 50.000 ani, care separa specimenele de Homo sapiens arhaici de
formele anatomice moderne. Formele fosile cu aspect modern dateaza de mai putin de 20.000 ani, iar morfologia lor a fost
descrisa sub numele de „protomongoloizi" (G. Lucotte, 1990).
Orientul Apropiat a furnizat prin descoperirile din pesterile Qafzeh si Skhul (Israel) o serie de vestigii paleontologice si
arheologice care au suscitat un interes deosebit Tn randul antropologilor. Resturile fosile de la Qafzeh (sase adulti si opt copii),
alaturi de unelte Mousteriene, datate la 92.000 ani B.P., care prezinta caractere morfologice apropiate formelor Cro-Magnon, au
fost interpretate de B. Vandermeersch (1982) ca ar fi stramosii Oamenilor modemi reprezentati in Europa prin tipul Cro-
Magnon, ei fund mai vechi decat Neandertalienii. Pestera Skhul-el-Mughara din Muntele Carmel a furnizat fosilele umane a
sapte adulti si trei copii, precum si unelte de piatrs considerate de A. Jelinek (1984, cf. M. Cdrciumaru, 1999) ca aparfin unui
Mousterian evoluat. Desi fosilele respective, datate intre 100.000 §i 80.000 ani B.P., prezinta unele caractere arhaice,
asemanatoare Neandertalienilor, in ultimul timp au fost si ele asociate unor forme Proto-Cro-Magnon ca si cele de la Qafzeh. in
prezent tot mai multi antropologi considera ca de la oamenii de la Skhul si Qafzeh s-a ajuns la populatiile Cro-Magnon din
Europa §i Africa de Nord care nu au afinitati neandertaliene (A. Thoma, 1978).
In partea centrala a Siberiei, la Malta, in apropiere de Irkutsk a fost descoperita o importanta asezare Paleolitica, datata la
circa 15.000 ani B.P., care a furnizat mai multe statuete umane sculptate in fildes de mamut, ce reprezinta si imaginea fidela a
unui mamut.

ORIGINEA SI RASPANDIREA POPULATTILOR DE HOMO SAPIENS SAPIENS

In discutiile privind aparitia Omului modem sunt invocate trei categorii de dovezi: schimburile anatomice, schimbarile
survenite in tehnologie si in alte manifestari ale creierului si mainii si dovezile de genetica moleculara. Desi apar multe puncte
de legatura, totusi nu exista o concordanta deplina intre aceste trei categorii de dovezi (R. Leakey, 1995). Diferentierile
anatomice care apar intre populatiile de Homo sapiens dispersate in spatii geografice foarte indepartate sau chiar din aceeasi
regiune, modalitatile diferite de interpretare, dar mai ales lacunele existente in succesiunea cronologica a resturilor fosile umane
(mai ales fn sudul si sud-estul Asiei) nu pot sustine pe deplin modelele evolutive rezultate din cercetarile de genetica"
moleculara. Este si motivul pentru care in incercarile de reconstructie a istoriei evolutiei Omului modern, a carui prezentS a fost
constaiata intre 50.000 si 30.000 ani B.P. in toate cele trei continente ale Lumii Vechi, au fost propuse, caile de migrare si
diferentierile regionale (fig. 8.9.).
Modelul multiregional. Pentru sustinatorii acestei ipoteze, cunoscute si sub numele de modelul „candelabrului", aparitia
Omului modern este rezultatul unei evolutii continui care a inceput in estul Africii, cu peste 2,5 milioane ani in urma odata cu
aparitia lui Homo habilis. Plecat din Africa, sub foima de habilis sau erectus, el va coloniza toata Lumea Veche si va evolua
gradual, trecand prin stadiul intermediar de Homo sapiens arhaic, catre forma Homo sapiens sapiens. Dupa acest model Homo
sapiens a aparut independent in toate acele regiuni in care populatiile de Homo erectus devenisera stabile. Deci, originea
diferitelor populatii geografice ale Omului modern trebuie sa fie foarte veche, iar aceste populatii, izolate unele de allele, s~au
putut forma intr-un interval lung de timp poate de ordinul milionului de ant Acceptandu-se modelul evolutiei multiregionale,
caracteristicile marilor grupe umane actuale ar fi provenit direct din Homo erectus inaintea individualizarii lui Homo sapiens.
M. Walpoff (cf. G. Lucotte, 1990), eel care a formulat versiunea cea mai elaborate, a modelului „candelabru" s crede ca in acest
caz n-ar mai fi vorba de doua specii distincte — erectus si sapiens, ci doar de doua stadii evolutive ale unei aceleiasi specii care
este Homo sapiens. In acest caz, pentru fiecare regiune sau continent ar trebui sa existe o contimiitate a seriilor fosile pe toata
durata Pleistocenului.
Modelul monocentrist. Partizanii modelului monocentrist, cunoscut si sub denumirea de « Arca lui Noe » sau’’Out of
Africa’’, se sprijina mai ales pe datele furnizate de genetica molecular a populatiilor, dar si pe faptul ca in seria fosilelor umane
nu se constats o contimiitate a caracteristicilor de-a lungul timpului. Modelul monocentrist presupune ca Homo sapines a luat
nastere intr-un singur areal geografic, anume in Africa, de unde a emigrat in tot restul Lumii Vechi. Noii sositi au inlocuit
complet populatiile preexistente de Homo erectus sau Homo sapiens arhaici in perioade de timp tot mai lungi cu cat aceste
regiuni sunt mai Indepartate de locul de origine.
Homo erectus sau Homo sapiens arhaici in perioade de timp tot mai lungi cu cat aceste regiuni sunt mai indepartate de
locul de origine.
In acest caz, populatiile Homo sapiens moderni ar avea radacini genetice mai putin adanci, toate derivand dintr-o singura
populate aparuta relativ recent in Africa. A.C. Willson si Rebecca L. Conn (1992), analizand ADN-ul celulelor placentare de la
femei din diferite grupe rasiale si etnii (negri africani, europeni, asiatici, aborigeni din Noua Guinee si Australia), arata ca
negresele africane confin toate genele care se regasesc la celelalte etnii. Deci toate etniile au un stramos comun, intr-o populate
din Africa aparuta acum circa 200.000 ani. Pentru ca acest A.D.N. mitochondrial se transmite numai prin intermedial mamei, ei
53
au numit acest stramos unic „Eva mitochondria la". R Pratsch (1975) considera ca populatiile Omului modern au aparut in sudul
Africii de unde au ajuns Tn estul Africii fntre 60.000 si 50.000 ani B.P., apoi intre 50.000 si 30.000 ani B.P. s-au raspandit pe tot
Globul. G. Brauer (1984), un alt sustinator al modelului monocentrist, crede ca Omul modern african ar fi fost mai vechi
(100.000-70.000 ani B.P.) si ca in Africa evolufia Homo erectus — Homo sapiens arhaic — Homo sapiens sapiens a fost progresiva.
Ch. Stringer (1990), susfinand existenta unui singur loc de origine a populatiilor de Homo sapiens, argumenteaza pe baze
paleontologice ca acesta a aparut fn Africa sud-sahariana de unde a colonizat coastele mediteraneene ale Orientului Apropiat si
Africii de Nord. Din Orientul Apropiat aceste grupuri migreaza catre Europa occidentala, Filipine si Australia. J.M. Guijarro
(2001) considera si el ca primii Oameni moderni au evoluat in Africa fntre 200.000 si 100.000 ani B.P. Din datele arheologice
identificate pana in prezent rezulta ca aceste grupuri s-au extins mai intai in Orientul Apropiat de unde au migrat spre est,
ajungand in China acum 70.000 ani, iar in Australia acum 50.000 ani. In Europa primii Oameni moderni au ajuns doar acum
40.000-35.000 ani. Admitand deplasari de 4 km pe generate, aceste grupuri plecate din Africa, fara" un plan intenfionat de
migrafiune, ci numai din necesitafile extinderii ariilor de vanatoare puteau ajunge in Australia in circa 50.000 ani. Pe baza
datelor obtinute din studiul proteinelor M. Nei (1982), cf. G. Lucotte (1990) arata ca divergent raselor caucazoide si mongolide s-a
produs intre 56.000 §i 26.000 ani B.P., iar separarea rasei negroide de alte rase este estimata intre 150.000 §i 79.000 ani.
Modelul marelui metisaj. Acest model propune o varianta intermediara intre cele doua modele extreme. Se accepta ideea
unei origini geografice unice in formarea Oamenilor moderni, unii extinzand aceasta arie intre regiunea Capului, Etiopia si
Orientul Apropiat (J. J. Hublin, 1994). Populabile de Homo sapiens sapiens emigrate din Africa sau Orientul Apropiat s-ar fi
incrucisat in parte cu populatiile locale de Homo sapiens arhaici din Asia sau cu Nendertalienii din Europa Centrala (Krapina)
care au contribuit, intr-o masura mai mare sau mai mica, la fondul genetic si la diferentierea regionala a Oamenilor moderni. Se
exclude astfel inlocuirea vechilor populatii de catre noii veniti (cu exceptia Neandertalienilor din Europa occidentala), dar se
accepta metisajul dintre acestea sau, uneori, absorbtia populatiilor locale de catre grupurile migratoare.
Raspandirea populatiilor de Homo sapiens sapiens. Indiferent care este originea Omului modern (Homo sapiens sapiens) —
aparitia simultana sau pufin decalata in mai multe centre de origine din Asia, Africa si Europa, sau aparitia intr-un singur areal
geografic (Africa) de unde a migrat catre celelalte continente ale Lumii vechi — popularea celorlalte teritorii situate in afara
(armurilor euro-asiatice s-a facut ulterior. Timp de aproape 30.000 ani grupuri le migrationiste au populat treptat arhipelagurile
asiatice, Australia, cele doua Americi si mult mai recent insulele din ocean ul Pacific (fig. 8.10.).
Problema esentiala si inca mult discutata privind originea populaaiilor paleo americane este timpul aparitiei acesteia.
Descoperirea unor unelte din piatra si os de tipul Mousterianului european la Old Crow (Peninsula Yukon), Dutton, Selby
(Colorado), Meadowcroft (Pennsylvania), Insula Santa Rosa (in apropierea coastei Califomiei), El Bosque (Nicaragua), Taima-
Taima (Venezuela), Pikimackay (Peru) §.a., a caror vechime maxima a fost estimata intre 50.000 si 20.000 ani BP., presupune ca
primele migratii au avut loc inca din Wisconsin ul inferior sau mediu (R. Gruhn, 1977; D.W. Dragoo, 1980). Numarul redus si
marea varietate a uneltelor, situarea lor in depozite neconcludente sub raport stratigrafic, dar si veridicitatea datarilor propose au
condus la discutii contradictorii, uncle din aceste vestigii fiind chiar contestate, consideraudu-se ca ele au fost ’’prelucrate" pe
cale naturala.
Bazandu-se pe multimea datelor arheologice si paleontologice, majoritatea cercetatorilor considera ca Omul a aparut
pentru prima data in America aproximativ acum 13.000-12,000 ani, ei fiind purtatorii culturii Clovis, de tipul Paleoliticului
superior din Asia.
Predecesorii paleo-americanilor au fost populatiile care au triiit in Siberia si care s-au acomodat la conditile regiunilor
arctice .
In Wisconsinul tarziu (16.000 - 14.000 ani B.P.), cand nivelul oceanului planetar era cu circa 100 m mai coborat, grupurile paleo-
siberienilor au populat uscatul care forma puntea de legatura dintre Asia si America de Nord - Beringia - un teritoriu care oferea vanatorilor nomazi
o bogata fauna cinegetica (mamuti, bizoni, cai, rinoceri). Desi asezarile arheologice din Alaska si Siberia sunt situate la distante de mii de km, ele
sunt apropiate cronologic si cultural, fapt ce dovedeste ca in acest vast teritoriu americano-asiatic se formase o populate cu traditie proprie,
purtatoarea culturilor Diuktai, specifica Iakutiei si Uski, caracteristica nord-estului Siberiei, care dateaza de peste 14.000 ani B.P. Aceasta traditie
comuna care se conturase pe teritoriul Beringiei a format baza pe care s-a dezvoltat mai tarziu cultura Clovis din America de Nord. Purtatorii
culturi Clovis au populat America de Nord si America Centrals acum 11.500-9.000 ani, dup& care au urmat in timpul Holocenului noi valuri
migratoare. Ei au plecat din Alaska, folosind culoarul eliberat de ghetarii calotelor Cordiliera si Laurentida, populand mai intai regiunile din parte
centrala a Americii de Nord si apoi regiunile sudice. {F.H. West, 1986).
In timpul ultimei faze glaciare, Wisconsin, aceasta punte intercontinentala numita Beringia a fost acoperita de ape doar in
interpleniglaciarul Wisconsinian, intre 34.000 si 24.000 ani B.P., si apoi, definitiv, dupa 13.000 ani B.P., cand a fost refacuta stramtoarea Bering si a
fost intrerupta complet legatura pe uscat dintre America de Nord si Asia. De aceea, unii cercetatori admit ca primele migratii ale paleo-siberienilor
in America de Nord s-au produs inainte de 25.000 ani B.P., RE. Ackerman (cf. F.H. West, 1986) considers ca Homo sapiens a migrat din
Africa prin Orientul Apropiat si a ocupat Asia intre Munfii Ural si Oceanul Pacific. Un val a traversat Asia Centrals si s-a indreptat spre sudul
Siberiei si Mongolia, unde au pus bazele culturii Malta-Aftonva, iar un alt val a strabatut estul Siberiei. LA. Mocianov (cf. JhY. Can by, 1979)
a aratat ci acesti oameni care apartin culturii Diuktai vanau mamuti, bizoni, rinoceri inca de acum 35.000 ani. Una din aceste culturi a dat primii
emigranti care au traversat puntea intercontinentala Beringia spre Alaska, unde cele mai vechi urme (Old Crow), mult contestate insa, sunt datate
27.000 ani B.P.

54
 Din America de Nord primii paleo-americani au trecut prin istmul Panama in America de Sud: Pikimachay, Peru - unelte datate 20.000-
15.000 ani B.P., Taima-Taima, Venezuela - schelet uman datat 14.300 ani B.P., Fell's Care, Jara de Foe, Chile - resturi de carbuni datate 10.700 -
10.000 ani B.P. {F.H. West, 1986).
Popularea Australia de caitre oameni veniti din estul Asiei (China) sau din Indonezia (Java) ramane inca neclara din cauza numarului
redus si a conservarii proaste a fosilelor, precum si din lipsa unor datari mai precise a acestora. Cele mai vechi resturi fosile identificate, care se
press nune ca ar apartine stramosilor aborigenilor australieni, sunt datate intre 24.700 ani (Lake Mungo) si 10.000-12.000 ani B.P. (Keilor, Kow
Swamp), iar vestigiile arheologice intre 50.000 ani (Malakunja) si 29.000 ani B.P. (Bone Cave) (P. Brown, 1992). In Japonia si Filipine oamenii
au ajuns cam acum 30.000 ani, iar in insulele din Oceanul Pacific doar acum 4.000-1.000 ani.
La sfarsitul Pleistocenului, acum 10 000 ani, cand populajia Terrei este estimate la circa 8 milioane locuitori (A. Langaney, 1988), toate
continentele erau deja populate de Oamenii moderni, a caror evolutie sociala, culturala si economica, va cunoaste o accelerare deosebita,
diferentiata, totusi, regional.

55