Scurtă istorie a românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi

David Iustina XI- D

StrAbunii
Vechi urme de cultură materială, descoperite în diverse situri arheologice de pe teritoriul actual
al României, atestă faptul că spațiul din interiorul și exteriorul arcului carpatic a fost locuit din
timpuri imemoriale. Cu toate că nu știm prea multe despre vechii locuitori ai acestor pământuri,
informații relevante despre diverse culturi neolitice au fost scoase la iveală prin cercetarea
vestigiilor presărate pe tot cuprinsul României de astăzi. Ce se poate spune despre locuitorii
străvechi ai acestor pământuri este că, pe lângă așezările lor în aer liber, locuiau și în peșteri. O
serie de descoperiri din peșterile Cioclovina, Ohaba Ponor din Transilvania, Băile Herculane din
Banat și Boroșteni în Oltenia, confirmă aceasta teorie.

Printre primele urme de locuire în peșteri apar în Paleoliticul mijlociu, în ceea ce se numește
cultura Musteriană, întâlnită în toate regiunile țării, dar mai ales în peșterile din Carpații
Meridionali: Muierilor, Cioarei, Cioclovina, Ohaba Ponor. O serie de unelte din piatră cioplită
descoperite în aceste locuri au fost datate ca având o vechime de 50 de milenii. În peștera de la
Ohaba Ponor au fost descoperite și resturi de oase, două falange de la o mână și una de la picior,
aparținând Homo sapiens neanderthalensis. La Cioclovina a fost descoperit și craniul unei femei
de 30-40 de ani, iar în peștera de la Baia de Fier, un craniu al unei femei de 40-50 de ani, de tip
Homo Sapiens.

Trecerea la neolitic și apariția ceramicii au lăsat urme în spațiul carpato-danubian. Cele mai
vechi vase de lut ars din spațiul românesc datează din jurul anului 6000 î.Hr. Culturile neolitice
cele mai des întâlnite și cu o largă răspândire sunt Criș-Starcevo (mileniile VI-V î. Hr),
Hamangia (mileniile IV-II î. Hr.), Cucuteni-Ariușd (mileniileIV-III î. Hr.), Boiaan-Gumelnița,
Turdaș-Petrești. Cele mai cunoscute piese aparținând acestor culturi sunt statuetele de lut
Gânditorul și perechea lui. Statuetele apreciate pentru expresivitatea lor artistică au fost
descoperite lângă Cernavodă, în cimitirul de la Dealul Sofia.

Analiza inventarului arheologic aparținând acestor culturi a concluzionat că populația avea ca

ocupație cultura pământului și creșterea vitelor, iar traiul și-l ducea în sate, apărate de prin
șanțuri, în locuințe de suprafață.

În mileniile III-II î. Hr, în spațiul carpato-dunărean, are loc o migrație a unor populații indo-
europene de păstori nomazi. A avut loc o sinteză etno-culturală între populația locală neolitică și
nomazii indo-europeni. Aceștia din urmă au fost asimilați cultural, dar au reușit să-și impună
limba vorbită.

Folosirea bronzului pe scară largă a facilitat dezvoltarea unor arme și implicit o mai bună
organizare militară. Războinicii devin mai importanți, iar societățile încep să ridice construcții de
apărare și fortificare. Aceste schimbări în organizarea socială au atras după sine formarea, în
timp, a unor blocuri etnice în spațiul sud-est european (grecii, ilirii, tracii).

Epoca fierului a consolidat apariția familiilor etno-lingvistice, în aria carpato-balcanică

consolidându-se blocul tracic, cu ramura sa nordică, geto-dacii.

Date concrete arheologice, precum și o multitudine de izvoare istorice atestă prezența geto-
dacilor, din familia tracilor, în spațiul dintre Carpați și Balcani, începând cu secolul VI î. Hr.
Treptat, geto-dacii reușesc să se impună economic, politic și cultural în întregul areal al Europei
de sud-est. Cele mai vechi mențiuni despre geți provin de la Herodot. Acesta îi considera ca fiind
cei mai viteji și mai drepți dintre traci. De la același autor știm ca geții se credeau nemuritori și
că după moarte merg la Zamolxis, divinitatea lor supremă.

Între secolele I î.Hr. și II d.Hr., în spațiul delimitat de Dunăre, Marea Neagră și Munții Carpați a
existat statul dac. Punctul maxim de dezvoltare a fost atins în vremea Regelui Burebista (82-44î.
Hr), care a ajuns în fruntea unui neam istovit de o serie nesfârșită de lupte tribale, conform lui
Strabon. Tot de la istoricul grec știm că Burebista s-a impus printr-o cârmuire autoritară și a adus
norodul la ascultarea față de porunci. Cu ajutorul sfătuitorului său, marele preot Deceneu, a
introdus o serie de reforme care au dus la consolidarea regatului. Printre acestea, istoricul
Strabon menționează tăierea viilor și prohibiția la alcool.

Prin campanii politice și militare, regele dac reușește în preajma anului 70 î.Hr. să treacă
teritoriile daco-geților sub o autoritate unică. Regatul lui Burebista cuprindea toată lumea traco-
geto-dacă și se întinde de la munții Haemus (Balcani), până la Carpații Păduroși, de la Tyras
(Nistru), până la Tissus (Tisa). Regele dac dispunea de o armată însemnată, conform lui Strabon
ea număra peste 200 000 de soldați. Mai mulți istorici contemporani consideră această cifră
exagerată.

Burebista, considerat de istorici ca fiind cel dintâi și cel mai mare rege alt Traciei, a stabilit
capitala Regatului geto-dac în Munții Orăștiei, la Sarmisegetuza. Aici, în munții transilvăneni, au
fost ridicate o serie de fortificații (Costești, Blidaru, Piatra Roșie), care au fost ulterior
consolidate de conducătorii ce l-au succedat pe Burebista.
Societatea geto-dacă era formată dintr-o aristocrație tribală (tarabostes în dacă, pileati în latină) și
o clasa a oamenilor de rând, liberi (în latină comati sau capillati). Ultimii, conform denumirii în
latină, erau pletoși, în timp ce primii umblau cu capul acoperit cu o căciulă.

Amprenta Romei
În urma campaniilor militare, regatul lui Burebista a cunoscut o extindere semnificativă, până în
apropierea granițelor Imperiului Roman. Regele dac, ajuns între timp chiar să fie temut și de
romani (conform lui Strabon), a încercat să intre în disputa internă a Imperiului Roman și
profitând de războiul civil dintre Caesar și Pompei, a ținut partea celui de-al doilea. După
înfrângerea lui Pompei de la Pharsalos, Caesar a plănuit o campanie masivă împotriva dacilor,
dar asasinarea generalului roman în anul 44 î.Hr a amânat confruntarea cu Dacia pentru o
perioadă de peste 100 ani. Burebista împărtășește soarta lui Caesar, cam în același timp (35 î.
Hr), fiind victima unui complot intern, iar Regatul întemeiat de el pierde din putere și influență,
iar frontierele statului dac cunosc o restrângere semnificativă.

O nouă perioadă de înflorire a Daciei are loc sub conducerea lui Decebal (87-106 d.Hr.). Deși
mai restrâns decât regatului lui Burebista, sub conducerea noului lider, Dacia cunoaște o
dezvoltare economică și militară importantă. Au loc mai multe confruntări între armatele
Imperiului Roman și cele ale lui Decebal, cea mai cunoscută fiind cea de la Tapae. Dar cele mai
crâncene confruntări dintre cele două tabere au avut loc între anii 101-102 și anii 105-106 d.Hr.
Imperiul Roman a reușit să-i înfrângă pe geto-daci, iar după cucerire, statul dac devine provincie
romană. Două monumente comemorative stau mărturie luptelor daco-romane: Columna lui
Traian de la Roma și Tropaeum Traiani de la Adamclisi.

Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106-271 d. Hr) a adus o serie de schimbări
semnificative socio-economice, politice și culturale și a avut loc un puternic proces de
romanizare, atât în teritoriul ocupat, cât și în cel rămas liber.

Istoricii au convenit că acesta este momentul în care începe să se cristalizeze un nou popor,
poporul român, rezultatul contopirii dintre băștinașii daci, primul element etnic de bază și
populația romană, formată din coloniștii imperiului, precum și să apară limba vorbită de acest
nou popor, limba română.

Ca urmare a diverselor crize din imperiu și presiunea constantă a populațiilor barbare de la

marginea imperiului, împăratul Aurelian decide în anul 271 să se retragă la sud de Dunăre, cu
armate și o parte din aparatul administrativ și cu o anumită populație urbană. O parte din
coloniștii romani și populația dacă romanizată rămân pe loc și păstrează legături economice,
sociale și culturale cu imperiul de peste Dunăre. Exista dovezi arheologice pe întreg teritoriul
României care confirmă această teză, în principal morminte și descoperiri monetare.

Valul de populații barbare au adus schimbări masive în fosta provincie romană. O parte din
orașele romane au fost distruse, în consecință a avut loc o retragere a populație din zonele urbane
spre zonele rurale, precum și o administrare locală ieșită total de sub administrarea Imperiului.

Procesul de romanizare a continuat și în secolul al II-lea, creștinismul aducându-și o contribuție

semnificativă, propagat din centrele orașelor de la sud de Dunăre.

O serie de împărați romani și mai apoi bizantini, precum Constantin cel Mare, Valens, Justinian,
au încercat de-a lungul anilor să reinstaureze controlul asupra provinciei. Cu toate că populația
provinciei nord-dunărene trăia în afara controlului vreunui imperiu, păstra în conștiință
apartenența la Imperiul Roman, iar mai apoi la moștenirea acestuia, Imperiul romano-bizantin,
transformat în Bizantin.