Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Clasa A X A Istorie Modernă Şi Contemporană 1
Clasa A X A Istorie Modernă Şi Contemporană 1
1. Revoluţia Glorioasă
2. Epoca Luminilor
3. Constituirea SUA
4. Revoluţia franceză
5. Franţa în epoca napoleoniană
6. Relaţiile internaţionale în prima
jumătate a secolului al XIX-lea
7. Ţările Române şi problema orientală
8. Anul 1848 în Europa
9. Revoluţia industrială
10. State naţionale şi multinaţionale în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea.
11. Relaţiile internaţionale în
a doua jumătate a secolului a XIX-lea
12. Lumea la cumpăna secolelor XIX – XX
13. Primul război mondial
14. Tratatele de pace şi relaţiile internaţionale interbelice
15. Lumea în perioada interbelică
16. Regimuri politice în perioada interbelică
17. Al Doilea Război Mondial. Holocaustul
18. Relaţiile internaţionale postbelice
19. Regimuri politice postbelice
20. Lumea postbelică
21. România şi integrarea euro-atlantică
22. Religia în perioada contemporană
23. Societatea la începutul mileniului III
1. REVOLUŢIA GLORIOASĂ
a) Cauzele revoluţiei engleze
conflictul dintre monarhie şi Parlament; tendinţele absolutiste, vizibile în timpul dinastiei Tudorilor, s-au accentuat
o dată cu urcarea pe tron a Stuarţilor (1603);
conflictul dintre biserica anglicană, sprijinită de monarhie, şi puritani. La sfârşitul secolului al XVI-lea, în
Anglia s-a dezvoltat o mişcare îndreptată împotriva bisericii anglicane cunoscută sub numele de puritanism. Adepţii
săi urmăreau înlăturarea rămăşiţelor catolice şi introducerea în forma sa exactă a calvinismului. În general, puritani
erau burghezii şi noua nobilime.
În anul 1603, după moartea reginei Elisabeta, pe tronul Angliei vine nepotul său, Iacob I, rege al Scoţiei. Acest
eveniment reprezintă nu numai o schimbare de dinastie, ci şi o schimbare de concepţie. Iacob I (1603-1625) este unul dintre
teoreticienii monarhiei de drept divin. În concepţia lui Iacob I, puterea regală provine de la Dumnezeu iar regele este
reprezentantul Domnului pe pământ. Regele nu este obligat să respecte legile ţării deoarece acestea fuseseră elaborate de
oameni, nu de Dumnezeu. Pentru faptele sale, regele nu răspunde decât în faţa lui Dumnezeu iar supuşii trebuie să se supună
necondiţionat regelui. Dinastia Stuart este ostilă Parlamentului. În viziunea lui Iacob I, puterea Parlamentului vine de la rege,
deci rolul Parlamentului este de a asculta ordinele regelui. Regii din dinastia Stuart apelează din ce în ce mai puţin la
Parlament. Prin urmare, puterea regelui Iacob I (1603-1625) tinde să devină din ce în ce mai absolutistă. Dar dezvoltarea
socio-economică a capitalismului nu se poate realiza în condiţiile unei guvernări absolutiste, pentru aceasta este necesară în
primul rând libertatea economică. Treptat, împotriva regelui englez se formează o opoziţie în fruntea căreia se află burghezia şi
noua nobilime. Această opoziţie se manifestă pe două planuri: politic şi religios.
1
Totuşi, regele Carol I nu respectă prevederile din „Petiţia Dreptului”. Drept urmare, în anul 1629, Camera
Comunelor a adoptat o moţiune prin care regele era declarat duşman al regatului şi trădător al libertăţilor engleze. Peste câteva
zile, regele Carol I, a dizolvat Parlamentul. A început astfel perioada „Guvernarea fără Parlament” (1629-1640), perioadă care
reprezintă apogeul tendinţelor absolutiste ale monarhiei engleze. În 1629, regele Carol I a dizolvat Parlamentul. Guvernarea
fără Parlament (1629–1640) a reprezentat apogeul tendinţelor absolutiste ale monarhiei.
Conflictul Angliei cu Scoţia necesita noi sume de bani. În 1637, în Scoţia a izbucnit o răscoală îndreptată împotriva
tendinţelor regelui englez de ştirbire a autonomiei Scoţiei. În 1639, conflictul dintre Scoţia şi Carol I a devenit armat. Slab
echipată şi indisciplinată, armata engleză a fost repede învinsă. Prin pacea din anul 1640, Carol I recunoaşte Scoţiei drepturile
politice. Dar, pentru regele Carol I, aceste concesii recunoscute Scoţiei nu sunt decât o manevră tactică, pregătindu-se să le
elimine prin forţă. Pentru a înfrânge Scoţia, regele Carol I are nevoie de bani; dar încercările de a face un împrumut, fie pe
piaţa internă, fie pe piaţa externă, au eşuat. În aceste condiţii, regele Carol I a fost nevoit să convoace din nou Parlamentul.
Carol I a convocat Parlamentul pe care l-a dizolvat după 3 săptămâni („Parlamentul cel Scurt”). Nevoia de bani l-a determinat
pe regele Iacob I să convoace Parlamentul cel Lung (1640–1653). Se pot deosebi două etape în desfăşurarea revoluţiei engleze:
faza parlamentară (1640-1642);
faza armată (1642-1649);
d) Republica (1649–1653)
În 1649, Anglia a fost proclamată republică; a fost o perioadă în care s-au consolidat poziţiile burgheziei şi a noii
nobilimi. În această perioadă, Oliver Cromwell a cucerit Irlanda şi Scoţia. În plan economic, au fost adoptate „Actele
de navigaţie”, care au transformat Anglia în principala putere maritimă a lumii:
actul de navigaţie din 1650 interzicea navelor străine să desfăşoare activităţi comerciale în coloniile engleze;
actul din 1651 a stabilit că toate mărfurile aveau să pătrundă în Anglia pe nave britanice.
e) Protectoratul (1653–1660)
În 1653, Oliver Cromwell s-a proclamat Lord Protector.
În anul 1653, a fost adoptat documentul „Instrumentul de guvernare” potrivit căruia puterea era împărţită între
lordul-Protector, Parlament şi Consiliul de Stat. Parlamentul era format dintr-o singură cameră, compusă din 400 de
deputaţi englezi, 30 irlandezi şi 30 scoţieni. În realitate, puterea era concentrată în mâinile Lordului-Protector. Acesta
din urmă era comandantul suprem al armatei şi flotei Angliei, Scoţiei şi Irlandei, controla justiţia, supraveghea
strângerea impozitelor, conducea politica externă etc. Astfel, Oliver Cromwell dispunea de prerogative care le
depăşeau pe acelea ale unot suverani de pe continent.
Protectoratul era o dictatură militară, fapt care a favorizat un puternic curent monarhic. O parte a societăţii engleze l-a
tolerat pe Cromwell pentru unele succese obţinute în politica externă.
f) Restauraţia (1660–1688)
În 1660, familia Stuart a revenit la conducerea Angliei. Restauraţia cuprinde domniile regilor: Carol al II-lea
(1660 – 1685) şi Iacob al II –lea (1685 – 1688).
Aceştia au încercat să impună din nou monarhia absolută şi să restaureze catolicismul ca religie oficială.
2
h) „Declaraţia drepturilor” (1689)
Noul rege a acceptat documentul „Declaraţia drepturilor” (1689) care prevedea:
atribuţiile monarhiei erau considerabil restrânse în favoarea Parlamentului;
drepturilor şi libertăţile cetăţeneşti erau garantate;
Regele trebuia să aibă acordul Parlamentul pentru stabilirea impozitelor sau pentru mobilizarea armatei.
Regele nu putea suspenda legile.
i) Modelul britanic
Anglia a fost prima ţară care a avut un regim parlamentar – constituţional. În Anglia nu există o constituţie
propriu-zisă, ci mai multe legi care, împreună joacă rolul acesteia: Magna Charta Libertatum (1215), Petiţia
dreptului (1628), Habeas Corpus Act (1679), Declaraţia Drepturilor (1689). Modelul britanic avea la bază
următorele principii: separarea puterilor în stat, sistemul bipartid, garantarea libertăţilor cetăţeneşti;
Separarea puterilor în stat.
puterea executivă era deţinută de rege şi Cabinet;
puterea legislativă de Parlament care a devenit treptat cea mai importantă putere în stat. Nici o măsură
nu putea fi adoptată fără acordul Parlamentului. Parlamentul era bicameral: Camera Lorzilor (membrii
erau numiţi de rege) şi Camera Comunelor (eligibilă);
principiul care stă la baza modelului politic britanic: „regele domneşte dar nu guvernează”;
Sistemul bipartid. Cele două partide formate în Anglia erau:
tory care era format din reprezentanţii marii nobilimi, fiind adepţii monarhiei autoritare (mai târziu
vor forma Partidul Conservator);
whig care era alcătuit din protestanţi şi antiabsolutişti, susţinători ai supremaţiei Parlamentului (mai
târziu va forma Partidul Liberal).
c) Trăsăturile Iluminismului
caracter raţional;
caracter antibisericesc (se critica atitudinea clerului catolic şi atotputernicia Bisericii Catolice, se dorea slăbirea
influenţei Bisericii Catolice în societate);
caracter antiabsolutist;
Pe plan politic, Iluminiştii propuneau un nou model al puterii caracterizat prin următoarele principii politice:
Aplicarea principiului separarea puterilor în stat (Montesquieu);
3
respectarea drepturilor naturale ale omului (viaţa, libertatea, egalitatea, proprietatea);
contractul social (Rousseau);
suveranitatea poporului (Rousseau);
în ceea ce priveşte formele de guvernare, iluminiştii optau fie pentru monarhie constituţională
(precum Montesquieu), fie pentru republică (Rousseau);
conducătorii au datoria de a împinge societatea spre progres prin reforme economice,
legislative, socieale etc. (absolutismul/despotismul luminat);
e) Reprezentanţi ai Iluminismului
Voltaire („Scrieri filosofice”); Chiar dacă a criticat dur abuzurile regilor iar idealul său era monarhia constituţională, Voltaire
a fost un susţinător al despotimului luminat deoarece nu prea credea în capacitatea poporului de la participa la conducerea
statului.
Jacques Rousseau („Discurs asupra inegalităţii între oameni”, „Contractul social” – „Omul s-a născut liber dar peste tot este
în lanţuri”). Lucrarea care l-a făcut celebru în teoria ştiinţelor politice este „Contractul social”.
Montesquieu („Despre spiritul legilor” – separarea puterilor, „Scrisori persane”). În lucrarea „Despre spiritul legilor”,
Montesquieu a teoretizat principiul separării în stat; filosoful francez pornea de la modelul politic oferit de Anglia unde exista
o monarhie constituţional-parlamentară în care puterile regelui erau limitate. După părerea lui Montesquieu, cele trei ramuri
ale puterii politice (executivă, legislativă, judecătorească) trebuie să fie independente una de cealaltă.
Denis Diderot – a condus activitatea de redacţie pentru „Enciclopedia”, cea mai importantă operă comună a iluminiştilor.
Enciclopediştii au contribuit mult la dezvoltarea gândirii.
f) Absolutismul luminat
Unii monarhi au încercat, în spiritul ideilor iluministe, să aplice o serie de reforme economice, sociale, legislative,
juridice, religioase. În general, introducerea „de sus în jos” a reformelor a fost determinată de preocuparea de a
elimina decalajul de dezvoltare faţă de unele state din Occident. Dar, practic, reformele iluministe nu au avut rezultate
consistente pe termen lung. Asemenea reforme au fost aplicate în Prusia, Austria, Rusia, Spania, Portugalia, Ţările
Române.
Reformele „despoţilor luminaţi” au vizat:
modernizarea legislaţiei prin elaborarea unor coduri de legi;
îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor;
dezvoltarea şi modernizarea învăţământului;
încurajarea dezvoltării economiei prin reducerea taxelor în investiţii făcute de stat;
reducerea privilegiilor şi a bogăţiilor bisericii oficiale şi garantarea toleranţei religioase;
protejarea artelor şi culturii;
Despoţi luminaţi: Frederic al II-lea cel Mare (Prusia), Ecaterina a II-a (Rusia), Iosif al II-lea (Austria);
Politica de reformare a lui Iosif al II-lea este cunoscută sub numele de iosefinism. De reformele sale s-au
bucurat şi românii din Transilvania. Multe dintre măsurile sale au vizat abolirea şerbiei. Iniţial a abolit şerbia pe
domeniile regale şi spera ca modelul său să fie urmat şi de nobili. Dar nu s-a întâmplat aşa. Dimpotrivă,
rezistenţa nobilimii faţă de abolirea şerbiei a fost foarte puternică şi în unele regiuni s-a ajuns la răscoale foarte
violente, cea mai importantă fiind răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan din Transilvania (1784). Era
imposibil ca abolirea şerbiei pe pământurile nobililor să se facă fără declanşarea nemulţumirii nobililor, mai ales
că Iosif al II-lea a refuzat să le acorde compensaţii financiare.
Prin urmare, această politică de reforme nu a dat rezultate pe termen lung, deoarece iniţiativele monarhilor
luminaţi au avut de înfruntat rezistenţa Bisericii Catolice şi a nobililor, deşi aceste reforme aveau rolul de a
menţine o societate în care nobilimea era privilegiată.
4
luminat. Principalele reforme adoptate de Constantin Mavrocordat, domn în Ţara Românească şi Moldova în mai
multe rânduri au fost:
reforma administrativă prin care funcţionarii statului au început să primească salariu;
reforma fiscală prin care au fost desfiinţate numeroasele dări şi s-a introdus o singură dare, pe cap
de locuitor, percepută în 4 rate anuale;
reforma socială prin care a desfiinţat şerbia în Ţara Românească (1746) şi în Moldova (1749). Deşi
liberi ca persoană, ţăranii au rămas dependenţi de boieri din punct de vedere economic. Ţăranii au
devenit clăcaşi, fiind obligaţi să presteze boierului 12 zile de clacă pe an în Ţara Românească şi 24
de zile în Moldova. A fost cea mai importantă reformă adoptată de C. Mavrocordat.
3. CONSTITUIREA S.U.A.
b) Cauzele revoluţiei
nereprezentarea în Parlamentul britanic;
concurenţă între producătorii locali şi cei de peste ocean;
monopolurile comerciale ale Angliei (restricţii privind exporturile americane sau dezvoltarea ramurilor industriale ce
ar fi putut concura economia engleză);
taxe impuse fără acordul coloniştilor care nu erau reprezentanţi în Parlamentul de la Londra;
abuzurile administraţiei şi armatei engleze;
4. REVOLUŢIA FRANCEZĂ
a) Cauzele crizei Vechiului Regim
Prin vechiul Regim se înţelege sistemul socio-politic existent în Franţa până la 1789. Analiza societăţii Vechiului
Regim este necesară pentru a înţelege cum s-a ajuns la revoluţie. Principalele cauze ale crizei Vechiului Regim sunt:
menţinerea monarhiei absolutiste;
organizarea social-politică rigidă şi menţinerea privilegiilor pentru primele două stări;
criza financiară;
criza economică;
6
Nobilii se bucurau de privilegii importante: erau beneficiarii obligaţiilor datorate de ţărani şi aveau scutiri de impozite
(până în anul 1695, nobilii nu plătiseră deloc impozite).
Criza financiară
Impozitele plătite de francezi erau de două tipuri: directe şi indirecte. Impozitele directe erau:
- la taille (era principalul impozit direct; era un impozit pe pământ plătit de cei care nu erau
nobili, deci povara lui cădea asupra ţăranilor);
- capitaţia (impozit pe cap de locuitor);
- la vingtieme (5% din toate veniturile);
Impozitele indirecte se aplicau bunurilor cumpărate de oameni (taxa pe sare, taxa pe alimente şi băutură etc) şi
puteau fi o povară mai mare decât impozitele directe.
Metoda haotică de colectare a impozitelor făcea ca monarhia franceză să nu primească nici pe departe întreaga sumă
obţinută din impozite. De multe ori, slujbaşii însărcinaţi cu strângerea impozitelor foloseau banii în scopuri personale. Nu
exista o visterie centrală astfel că niciodată nu se ştiau câţi bani sunt de cheltuit pe anul respectiv. Pentru a-şi acoperi
cheltuielile, monarhia franceză trebuia să facă împrumuturi. Aceste împrumuturi erau foarte mari în timpul războaielor, când
cheltuielile creşteau. Monarhia franceză a avut cheltuieli mari cu ocazia războiului de 7 ani cu Anglia (1756-1763) şi cu
ocazia implicării în războiul americanilor pentru independenţă (1778-1748).
Constituţia a fost finalizată în septembrie 1791. Prin această constituţie, Franţa se transforma într-o monarhie
constituţională în care puterile regelui erau limitate. La baza constituţiei s-au aflat următoarele principii: separarea
puterilor în stat, suveranitatea poporului, domnia legii, responsabilitatea ministerială (deciziile regelui trebuiau
contrasemnate de unul dintre miniştri).
„Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” prevedea la primul punct că oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi.
Constituţia din 1791 se îndepărta de spiritul Declaraţiei în ceea ce priveşte egalitatea cetăţenilor în drepturi. În funcţie
de avere, cetăţenii erau împărţiţi în două categorii:cetăţeni activi care aveau dreptul de a vota şi cetăţeni pasivi care nu
aveau dreptul de a vota.
Regele Ludovic al XVI-lea a fost nevoit să accepte Constituţia din septembrie 1791. Dar era decis să o înlăture cu
prima ocazie. În 1792, apare şi o ameninţare externă: războiul cu statele europene (Prusia, Austria). Regele intrase în
legătură cu monarhii absoluţi care luptau împotriva Franţei, motiv pentru care a fost arestat apoi, în ianuarie 1793,
ghilotinat.
Convenţia thermidoriană (1794-1795): a fost o guvernare moderată. Thermidorienii erau cei care se îmbogăţiseră de pe urma
revoluţiei. Erau republicani moderaţi care doreau să păstreze republica fără teroare.Măsuri adoptate:
eliminarea legii suspecţilor şi eliberarea suspecţilor;
închiderea tribunalelor revoluţionare şi astfel terorea a luat sfârşit;
adoptarea unei noi constituţii: Constituţia anului III (1795).
Constituţia din anul 1795 avea un caracter moderat care accentua separarea puterii în stat şi introducea pentru prima
dată în Franţa sistemul bicameral:
o puterea executivă era deţinută de un Directorat format din 5 directori ajutaţi de 6 miniştri.
o puterea legislativă era deţinută de două instituţii: Consiliul bătrânilor şi Consiliul celor 500.
Membrii acestor instituţii erau aleşi prin vot universal.
o puterea legislativă era deţinută de Tribunalul de Casaţie şi de Înalta Curte de Justiţie.
d) Directoratul (1795–1799)
Pe data de 26 octombrie 1795, Convenţia Naţională a fost înlocuită cu un regim politic denumit Directorat, bazat pe
Constituţia anului III (1795). Pe plan intern, perioada Directoratului se caracterizează prin:
- dificultăţi economice;
- mişcări sociale, precum Conjuraţia Egalilor (1796) condusă de Gracchus Babeuf.; Babeuf avea idei redicale şi era împotriva
Constituţiei din anul 1795 deoarece îi favoriza pe cei bogaţi, el considerând că societatea trebuie să asigure tuturor cetăţenilor
„fericirea comună”. Babeuf a fost arestat şi executat.
Pe plan extern, perioada Directoratului a fost dominată de afirmarea lui Napoleon Bonaparte în timpul celor două
campanii militare: campania din Italia, împotriva Austriei (1796-1797) şi campania din Egipt, împotriva Angliei
(1798-1799).
Înlăturarea Directoratului
La alegerile din 1799, Sieyes a devenit unul dintre cei cinci directori. El dorea să însceneze o lovitură de stat dar
pentru asta avea nevoie de ajutorul armatei. Din acest motiv l-a abordat pe Bonaparte care se întorsese din Egipt la 10
noiembrie 1799. Acesta dorea să joace un rol important în viaţa politică şi a fost de acord să participe la lovitura de
stat a lui Sieyes. Prin lovitura de stat din noiembrie 1799, Directoratul a fost înlocuit cu Consulatul.
8
e) Urmările şi importanţa Revoluţiei Franceze
Măsurile adoptate de Adunarea Naţională Constituantă între anii 1789-1791 au influenţat foarte mult formarea Franţei
moderne. Decretul din 4 august 1789 şi documentul „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţenilor” au contribuit la
lichidarea Vechiului Regim şi la reconstruirea societăţii franceze pe baza unor principii noi, precum separarea puterii
în stat, suveranitatea poporului, participarea cetăţenilor la viaţa publică. Măsurile adoptate în timpul Revoluţiei
Franceze au produs schimbări importante în toate domeniile: puterea centrală, administraţie, finanţe, justiţie, biserică,
viaţa economică.
Puterea centrală: adoptarea unei constituţii şi înlocuirea monarhiei absolute cu monarhia constituţională şi apoi
instaurarea republicii;
Administraţia: - simplificarea împărţirii administrative a Franţei;
Sistemul fiscal: - impunerea egalităţii la plata impozitelor;
Justiţia: Simplificarea şi gratuitatea justiţiei şi egalitatea în faţa legii;
Biserica: - anularea privilegiilor clerului;
Viaţa economică: - eliminarea vămilor interne, fapt care a favorizat crearea pieţei naţionale;
Prin urmare, Revoluţia Franceză a schimbat radical societatea şi sistemul politic din Franţa şi a contribuit la
răspândirea în Europa a noilor principii, precum: libertatea individuală, egalitatea în faţa legii, la plata impozitelor şi
la ocuparea funcţiilor, participarea cetăţenilor la viaţa publică, suveranitatea poporului, dreptul de rezistenţă la
opresiune, separarea puterilor în stat. Aceste principii democratice au fost răspândite în întreaga Europă, nu numai în
regiunile unde au ajuns armatele franceze.
Liberalismul şi Naţionalismul din secolul al XIX-lea datorează mult Revoluţiei Franceze. În prima parte a secolului al
XIX-lea au izbucnit multe revoluţii şi acest lucru se datorează faptului că francezii au oferit un model pe care alţii au
dorit să-l copieze.
Consulatul a fost un regim autoritar, consacrat prin Constituţia anului VIII (1799). Încă de la început, Bonaparte a acţionat
pentru a-şi subordona instituţiile statului. Măsuri adoptate de Napoleon:
adoptarea Codului Civil (1804) care dădea forma definitivă unora dintre principiile Revoluţiei
(libertatea individuală, egalitatea în faţa legii, protejarea proprietăţii individuale etc);
Concordatul cu papa (1801);
măsuri economice (în 1800 a fost înfiinţată Banca Franţei);
reorganizarea armatei;
reorganizarea justiţiei şi a administraţiei;
Codul Civil (1804)
Acesta a fost puternic influenţat de principiile dreptului roman deoarece acestea corespundeau concepţiilor lui
Napoleon despre societate şi despre statutul inferior al femeii. Deşi a fost lăudat de mulţi istorici, Codul conţine şi
prevederi mai puţin liberale chiar şi pentru vremurile de atunci. Era menţinut dreptul bărbatului de a deţine
proprietăţi. Bărbatul avea autoritate absolută asupra soţiei şi familiei sale, putând să trimită la închisoare o soţie
adulteră sau un copil neascultător. Divorţul era permis, dar era foarte scump şi foarte greu de obţinut.
Muncitorii erau supuşi unei supravegheri poliţieneşti stricte prin folosirea unui livret, o combinaţie între un permis de
muncă şi o carte de muncă, fără de care era imposibil de obţinut o slujbă în mod legal.
Totuşi, Codul din 1804 dădea forma definitivă unor principii ale Revoluţiei Franceze. Codul Civil a fost introdus în
ţările ocupate de armatele franceze şi a reprezentat un model pentru majoritatea ţărilor europene, inclusiv pentru
România.
În timpul Consulatului, ca rezultat al măsurilor autoritare promovate, Franţa şi-a recăpătat liniştea internă şi a regăsit
pacea externă.
Politica externă în timpul Consulatului. Napoleon a obţinut importante succese militare şi diplomatice împotriva
coaliţiei antifraceze formată în anul 1799 (Anglia, Rusia, Imperiul Otoman etc), fapt care a contribuit la consolidarea
regimului său. Aceste victorii ale lui Napoleon au fost facilitate şi de neînţelegerile dintre adversari. În anul 1801,
Franţa a încheiat pacea cu Austria, apoi, în 1802, a semnat tratatul de pace cu Anglia de la Amiens. Anul 1802 este
foarte important în istoria epocii napoleoniene deoarece, după 10 ani, pacea revenise în Europa. A fost doar o
perioadă de armistiţiu căci războiul a reizbucnit în anul 1803.
9
b) Franţa imperială (1804–1814; 1815)
Ca urmare a victoriilor repurtate împotriva puterilor europene şi a extinderii teritoriale a statului prin cuceriri,
Bonaparte a decis transformarea Republicii în imperiu. La 18 mai 1804, Napoleon Bonaparte s-a proclamat împărat
al Franţei sub numele de Napoleon I, fiind încoronat la 2 decembrie 1804.
Pe plan extern, eforturile lui Napoleon au vizat: înfrângerea coaliţiilor formate împotriva sa (Anglia, Prusia, Austria
etc.) şi asigurarea Franţei supremaţia continentală. Anglia deţinea supremaţia pe mare, în timp ce pe uscat, armata
franceză era de neînvins.
Între anii 1805-1807, Napoleon a luptat împotriva Angliei, Austriei, Rusiei, Prusiei, obţinând cele mai mari succese.
Anul 1805:
Napoleon îi învinge pe austrieci în lupta de la Ulm;
Flota franceză este învinsă de flota engleză, condusă de amiralul Horatio Nelson, la Capul Trafalgar;
Napoleon obţine victoria de la Austerlitz împotriva ruşilor şi austriecilor; aceasta este considerată cea mai
strălucită victorie obţinută de Napoleon. I s-a spus „Bătălia celor trei Împăraţi”. Rusia s-a retras din calea lui
Napoleon, iar Austria a încheiat tratatul de pace prin care recunoştea supremaţia Franţei în nordul Italiei.
Anul 1806: După înfrângerea Prusiei în lupta de la Jena (1806), Napoleon a instituit blocada continentală prin care
orice comerţ al statelor europene cu Anglia era interzis . Prin această blocadă continentală, Napoleon urmărea: să
lovească în interesele comerciale ale Angliei, considerată cel mai important inamic al Franţei şi să protejeze economia
franceză.
Anul 1807: Napoleon a pornit în marş spre Polonia pentru a ataca Rusia, inamicul continental rămas în luptă,
obţinând victoriile de la Eylau şi Friedland. În 1807, Napoleon şi ţarul Alexandru I au încheiat pacea de la Tilsit. În
schimbul păcii, ţarul Alexandru I a acceptat să adere la blocada continentală. Tratatul de la Tilsit a reprezentat
momentul de apogeu al puterii lui Napoleon, când nimeni din Europa nu-i contesta supremaţia.
Imperiul francez cuprindea:
Franţa în graniţele sale naturale (Rin, Alpi, Pirinei);
teritorii anexate (teritorii italiene, Olanda, statul papal );
state satelit (Elveţia, teritorii germane, Marele Ducat al Varşoviei);
state aliate (Polonia).
6. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN
PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
a)Congresul de la Viena (1814–1815) şi Sfânta Alianţă
Au participat delegaţii din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante au fost luate de Marile
Puteri (Anglia, Austria, Rusia, Prusia). Personalităţi politice care au participat la Congres: Metternich (ministrul
de externe al Austriei şi, din anul 1821, cancelar) Alexandru I – ţarul Rusiei, Nesselrode – ministrul de externe al
Rusiei, Lordul Castlereagh – reprezentantul Angliei, Talleyrand – ministrul de externe al Franţei.
Principii care au stat la baza noii ordini europene. Marile Puteri reunite la Viena, bazându-se pe forţă şi ignorând
drepturile popoarelor mici, au stabilit o nouă hartă a Europei care era în favoarea statelor învingătoare. La baza
stabilirii noii ordini europene s-au aflat următoarele principii:
legitimism (o teorie monarhică care considera un principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor
conservatoare şi puterea absolută a acestora);
restauraţia (care constă în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră înlăturate prin revoluţie);
conservatorism (aici, un principiu care susţine menţinerea vechilor regimuri absolutiste din Europa);
11
b) Concertul european între anii 1815-1848
După 1815, în diplomaţia europeană a fost introdus conceptul de concertul european ca efort al marilor puteri
europene de a colabora în vederea menţinerii echilibrului pe continent. După 1820, concertul european al Marilor Puteri se
confruntă cu multe încercări violente de contestare a sistemului impus la Viena:
mişcările revoluţionare din Spania, Portugalia, teritoriile italiene şi teritoriile germane din anii 1820-1821; În
anul 1823, Franţa a fost trimisă de „Sfânta Alianţă” să reprime mişcarea revoluţionară care izbucnise în
Spania în anul 1820 sub conducerea lui Rafael Riego. Această mişcare revoluţionară a favorizat războiul de
independenţă a coloniilor sud-americane condus de Simon Bolivar. S.U.A. s-a opus intervenţiei „Sfintei
Alianţe” în coloniile spaniole şi portugheze din America de Sud prin elaborarea „Doctrinei Monroe” (1823)
prin care se menţiona că S.U.A. nu se amestecă în politica europeană, iar statele europene nu trebuie să-şi
extindă sistemele politice în teritoriile aflate în sfera de influenţă a continentului american;
mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu (1821);
lupta antiotomană a sârbilor a fost condusă de Karagheorghe şi Miloş Obrenovici; în anul 1829, Serbia a
obţinut recunoaşterea autonomiei;
războiul grecesc pentru independenţă; independenţa Greciei a fost recunoscută în anul 1830;
mişcările liberale şi naţionale din anul 1830 (Franţa, Belgia, Polonia); În 1830, în Franţa s-a desfăşurat
„revoluţia din iulie”, în urma căreia Dinastia Bourbon a fost înlocuită cu dinastia d’Orleans, iar Franţa a
devenit o monarhie constituţională. În 1830, Belgia şi-a obţinut independenţa de sub dominaţia Olandei.
mişcările revoluţionare din 1848-1849;
13
f) Perioada regulamentară şi Regulamentele Organice (1831/1832)
Între anii 1828-1829 s-a desfăşurat un nou război între Rusia şi Imperiul Otoman, încheiat cu Tratatul de la
Adrianopol (1829) prin care se instituia protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. În timpul ocupaţiei
ruseşti (1829-1834) au fost elaborate Regulamentele Organice, primele acte care au jucat rol de constituţie în
spaţiul românesc.
În Ţara Românească, Regulamentul Organic a intrat în vigoare în 1831, iar în Moldova în anul 1832.
Regulamentele Organice au rămas în vigoare până la adoptarea Convenţiei de la Paris (1858).
Regulamentele Organice cuprindeau o serie de prevederi care au avut un rol pozitiv în societatea românească:
era prevăzut principiul separării puterii în stat; Puterea executivă era deţinută de domn (ales pe
viaţă dintre boieri de către o Adunare Obştească); acesta era ajutat de un Sfat administrativ
format din 6 miniştri. Puterea legislativă era deţinută de domn şi Adunarea Obştească condusă
de Mitropolit. Domnul elabora legile care erau adoptate de Adunarea Obştească. Puterea
judecătorească era deţinută de organele de judecată, dintre care Înatul Divan Domnesc
reprezenta instanţa supremă. Deciziile sale erau definitive şi această prevedere a pus capăt
situaţiei uneori interminabile pe care a permis-o obiceiul pământului conform căruia un
reclamant care a pierdut un proces sub un domn putea să-l redeschidă sub următorul.
era eliminată pedeapsa cu moartea şi maltrarea fizică;
prevederile privind sistemul fiscal erau importante: unificarea impozitelor într-un singur impozit
pe familie (capitaţia), introducerea listei civile şi a bugetului, desfiinţarea vămilor interne;
erau prevăzute măsuri pentru modernizarea instituţiilor statului: reorganizarea învăţământului,
îmbunătăţirea unor servicii publice (starea civilă, serviciul sanitar, pompieri), înfiinţarea
arhivelor statului;
De asemenea, Regulamentele Organice cuprindeau şi o serie de prevederi cu rol negativ:
o menţinerea scutirii de impozite pentru cler şi boieri;
o menţinerea clăcii şi introducerea nartului (norma de muncă pentru o zi). Prin Regulamentele Organice,
numărul de zile de clacă pe an era menţinut la 12 zile dar existenţa nartului a crescut acest număr astfel
că, practic, în Ţara Românească se prestau 56 de zile pe an, iar în Moldova 84 de zile.
o O treime din fiecare moşie era considerată proprietatea absolută a boierilor. Celelalte două treimi
trebuiau împărţite la ţărani, în funcţie de numărul de vite deţinut.
Regulamentele Organice au grăbit unirea Ţării Româneşti cu Moldova deoarece le-au înzestrat cu instituţii
identice şi au acordat locuitorilor cetăţenie comună.
FRANŢA
În Franţa, revoluţia a avut un puternic caracter politic, fiind îndreptată împotriva regimului absolutist al regelui
Ludovic Filip d’Orleans care a fost nevoit să abdice în urma unor puternice manifestaţii de stradă.
S-a constituit un guvern provizoriu care a înlocuit monarhia cu republica, a decretat votul universal, libertatea
presei şi întrunirilor şi a proclamat dreptul la muncă, înfiinţând Atelierele Naţionale. Dar alegerile din aprilie
1848 au dat câştig de cauză burgheziei moderate care a decis defiinţarea Atelierelor Naţionale. Desfiinţarea
Atelierelor Naţionale care asigurau existenţa a mii de oameni a scos din nou mulţimea în stradă (23-26 iunie
1848). Generalul Cavaignac a reprimat aceste mişcări ale muncitorimii soldate cu 3000 morţi şi 25 000 arestări.
În 1852, Napoleon Bonaparte a instaurat al doilea imperiu francez, când s-a încoronat împărat sub numele de
Napoleon al III-lea. În perioada 1848–1852, Ludovic Napoleon Bonaparte a fost preşedinte al Franţei (republica a
III-a) iar între anii 1852 – 1870, Franţa devine imperiu, sub conducerea lui Napoleon al III-lea. Noua conducere a
Franţei a anulat unele libertăţi obţinute după proclamarea Republicii, dar a asigurat modernizarea economică a
ţării şi apărarea intereselor clasei mijlocii;
SPAŢIUL GERMAN
În spaţiul german, revoluţia a avut atât un caracter liberal, cât şi naţional. Revoluţionarii germani se împărţeau în
două grupări: gruparea naţională care dorea unificarea Germaniei şi gruparea revoluţionară care urmărea reforme
14
liberale imediate. Au izbucnit revoluţii în mai multe state germane dar nu a existat o coordonare a acţiunilor. Cel
mai important centru revoluţionar a fost Prusia.
În Prusia, în condiţiile unor demonstraţii, regele Frederic Wilhelm anunţă convocarea unei Adunări Constituante
aleasă prin vot universal. Obiectivul unităţii naţionale, dezbătut de Parlamentul de la Frankfurt (1848– 1849) nu a
putut fi îndeplinit. Unii deputaţi erau adepţii „Germaniei Mari” care să cuprindă şi Austria cu teritoriile ei
negermanice. Ceilalţi deputaţi susţineau „Germania Mică” care nu cuprindea şi Austria. Deputaţii au optat pentru
„Germania Mică” şi au oferit tronul noul stat lui Frederic Wilhelm, regele Prusiei. Dar, din cauza opoziţiei
Austriei, regele ezită. În cele din urmă, acţiunea Parlamentului de la Frankfurt a eşuat.
SPAŢIUL ITALIAN
În teritoriile italiene, se dorea realizarea unităţii naţionale şi înlăturarea regimurilor absolutiste. La Congresul de la
Viena (1815), peninsula italică fusese împărţită în şapte state cu regim absolutist. Nordul Italiei (Veneţia şi
Lombardia) se afla sub dominaţia Austriei iar sudul Italiei (Neapole, Sicilia) sub dominaţia Bourbonilor spanioli.
Mişcarea naţională a italienilor („Risorgimento”) a debutat prin acţiunile carbonarilor. S-au remarcat: Giuseppe
Mazzini, Giuseppe Garibaldi, Carol Albert, papa Pius al IX-lea. Toţi doreau eliberarea şi unificarea Italiei.
În întreaga Italie au izbucnit mişcări antiabsolutiste şi antiaustriece. Carol Robert, regele Piemontului, a preluat
conducerea trupelor italiene împotriva armatelor austriece. Italienii sunt învinşi în lupta de la Custozza (25 iulie
1848). Eşecul Piemontului în lupta de la Custozza a marcat încheierea primei etape a revoluţiei italiene. Au
izbucnit noi mişcări revoluţionare şi s-au creat din nou condiţii favoarbile pentru lupta împotriva Austriei. Dar
armata Piemontului condusă de Carol Albert a fost din nou învinsă (martie 1849).
Revoluţia a fost înăbuşită în urma intervenţiei trupelor austriece şi franceze.
IMPERIUL HABSBURGIC
În Imperiul Habsburgic, stat multinaţional, revoluţionarii au avut obiective politice, sociale şi naţionale.
Cancelarul Metternich se confrunta cu două opoziţii: opoziţia burgheziei austriece care dorea reforme economice,
sociale şi naţionale şi opoziţia naţionalităţilor asuprite (cehii din Boemia, românii din Transilvania şi Bucovina,
polonezi, sârbi, croaţi, maghiari).
Mişcările revoluţionare au început la 13 martie 1848 la Viena; cancelarul Metternich a demisionat iar împăratul
Ferdinand este nevoit să accepte o serie de libertăţi cetăţeneşti şi să fie de acord cu adoptarea unei constituţii.
Nemulţumiţi de textul constituţiei, revoluţionarii vor declanşa o nouă revoltă în urma căreia împăratul Ferdinand
este nevoit să părăsească Viena iar revoluţia se răspândeşte şi în alte regiuni ale imperiului.
La 15 martie 1848, a izbucnit revoluţia în Ungaria sub conducerea lui Lajos Kossuth. Principala revendicare a
maghiarilor este crearea unei Ungarii mari şi independente, fapt care intră în contradicţie cu obiectivele românilor,
croaţilor şi slovenilor, incluşi împotriva voinţei lor în acest stat. În 1848, revoluţia este înăbuşită la Viena şi Cehia.
În 1849, ca urmare a intervenţiei trupelor ruseşti, a fost înăbuşită şi revoluţia din Ungaria.
Revoluţiile din Imperiul Habsburgic au fost înăbuşite şi din cauza faptului că revoluţionarii din imperiu nu şi-a
unificat eforturile iar autorităţile austriece au folosit tactica „divide et impera” (dezbină şi stăpâneşte) prin care
croaţii au fost incitaţi împotriva ungurilor iar tensiunile dintre români şi maghiari au fost întreţinute.
16
În vara anului 1849, Nicolae Bălcescu a mediat o înţelegere între maghiari şi Avram Iancu. La 2 iulie 1849 s-a
semnat „Proiectul de pacificare” de la Seghedin prin care se recunoşteau unele drepturi pentru românii din
Transilvania. Soarta revoluţiei a fost decisă de învingerea armatei maghiare la Şiria (august 1849) de către trupele
ruseşti şi austriece.
În Transilvania după înfrângerea revoluţiei, regimul habsburgic s-a înăsprit iar Moldova şi Ţara Românească s-au
aflat sub dublă ocupaţie străină turcă şi rusească.
9. REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ
a) Ce este revoluţia industrială?
Revoluţia industrială a reprezentat un proces complex de recere de la rpoducţia manufacturieră la producţia de
fabrică, de la o economie dominată de agricultură şi munca manuală la una dominată de industrie şi maşini. La
baza revoluţiei industriale s-au aflat invenţiile şi perfecţionările din secolul al XVII-lea.
Prima revoluţie industrială a fost declanşată de forţa aburului (motorul cu aburi perfecţionat al lui James Watt).
După 1880, folosirea unor unor noi surse de energie (electricitatea, gezele naturake, petrolul) au produs alte
schimbări în societate, declanşând a doua etapă a revoluţiei industriale. Aceste surse de energie au condus la
numeroase invenţii care au făcut viaţa oamenilor mai uşoară: telefonul, becul, automobilul etc.
17
10. STATE NAŢIONALE ŞI MULTINAŢIONALE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI
AL XIX-LEA
a) Secolul al XIX-lea – secolul naţionalităţilor
Naţionalismul este o doctrină care afirmă superioritatea naţiunii; comunităţile umane care prezintă anumite
elemente comune trebuie să formeze state independente şi naţionale. Naţiunea este definită prin următoarele elemente:
teritoriu comun, limbă comună, piaţă unitară, cultură proprie, conştiinţă comună.
18
Domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866)
Domnia sa poate fi împărţită în trei etape. În prima etapă (1859-1862) Cuza a fost preocupat de realizarea
următoarele probleme:
recunoaşterea dublei sale alegeri de către cele 7 mari puteri (1859);
desăvârşirea unirii, scop în care au fost luate mai multe măsuri: unificarea armatei, administraţiei,
unificarea cursului monedelor, formarea unui singur guvern şi a unei singure Adunări, stabilirea capitalei
la Bucureşti;
recunoaşterea unirii depline a Principatelor de către cele 7 mari puteri, lucru care s-a întâmplat în
1861. Din 1862, Principatele Unite au adoptat oficial numele de România.
La 11 octombrie 1863 Mihail Kogălniceanu a devenit prim–ministru. Prima mare reformă adoptată a fost
secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Averile mănăstirilor au trecut în posesia statului.
În martie 1864 au început discuţiile pentru reforma agrară. Guvernul a prezentat Adunării Obşeşti un proiect de
lege agrară care îi avantaja pe ţărani. Adunarea era formată din mulţi conservatori care nu erau de acord cu legea.
Aceştia au dat vot de blam (de neîncredere) guvernului care şi-a dat demisia. Cuza, în loc să accepte demisia
guvernului, a dizolvat Adunarea.
Acest eveniment, lovitura de stat din 2 mai 1864, a marcat instaurarea puterii autoritare a domnitorului. A
început perioada marilor reforme (1864-1866). La câteva zile după lovitura de stat, a fost adoptat „Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, care va fi noua lege fundamentală în anii 1864–1866. Prin acest
document puterile domnului erau mult sporite (regim autoritar). Concomitent cu „Statutul Dezvoltător”, tot în mai
1864, a fost adoptată o nouă lege electorală prin care a crescut numărul alegătorilor. Prin această lege, corpul
electoral era împărţit în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari.
Anul 1866
În acest an au avut loc trei evenimente importante:
abdicarea lui Al. I. Cuza;
aducerea pe tronul României a prinţului german Carol de Hoenzollern (1866-1914);
adoptarea primei constituţii a României;
19
La 4 aprilie 1877 a fost semnată o convenţie româno-rusă. România permitea trecerea trupelor ruse pe teritoriul
său, dar cheltuielile erau suportate de guvernul rus. Trupele ruse trebuiau să evite Bucureştiul iar Rusia se obliga
să respecte integritatea teritoriului românesc.
La 9 mai 1877, în Parlament, M. Kogălniceanu a ţinut un discurs prin care proclama independenţa României.
Desfăşurarea războiului
În iunie 1877, armata rusă condusă de Marele Duce Nicolae a trecut Dunărea şi a intrat pe teritoriul Bulgariei.
Cheia victoriei în Balcani era luarea Plevnei, un important punct strategic apărat de puternice redute (Griviţa I,
Griviţa II, Rahova). Trupele ruseşti au fost învinse în două lupte în faţa Plevnei. În aceste condiţii, pe 19 iulie
1877, Marele Duce Nicolae a trimis o telegramă lui Carol I prin care solicita sprijinul armatei române. Carol I a
acceptat colaborarea cu condiţia sa fie numit şeful trupelor româno- ruse.
În august 1877, un prim atac asupra Plevnei a fost respins de turcii conduşi de Osman Paşa, dar trupele române au
reuşit să cucerească reduta Griviţa I. În noiembrie 1877, Plevna a capitulat, dar luptele au continuat.
Tratatul de pace de la Berlin (13 iulie 1878)
Marile puteri au fost nemulţumite de prevederile tratatului de le San Stefano. Anglia era îngrijorată de poziţia
câştigată de Rusia în Balcani iar Austro–Ungaria că nu primise Bosnia Herţegovina. Astfel, tratatul de pace
dintre Rusia şi Turcia a fost renegociat la Congresul de pace de la Berlin care s-a desfăşurat în perioada 13
iunie -13 iulie 1878. Tratatul de la Berlin a fost semnat la 13 iulie 1878 şi prevedea:
se recunoştea independenţa României;
schimbarea articolului 7 al constituţiei din 1866 şi acordarea cetăţeniei române indiferent de religie;
cedarea către Rusia a celor trei judeţe din sudul Basarabiei;
revenirea Dobrogei la România;
c) Unificarea Italiei
Unificarea statelor italiene s-a realizat în jurul regatului Piemontului şi al regelui său, Victor Emanuel al II-lea,
ajutat de prim-ministrul Camillo Cavour. Un rol important a revenit voluntarilor lui Giuseppe Garibaldi. Unificarea statelor
italiene s-a realizat prin mai multe căi:
război: în anii 1859 şi 1866, Piemontul a avut război cu Austria în urma căruia a eliberat Lombardia şi Veneţia; în
1859, Piemontul a primit ajutor din partea Franţei iar în 1866 din partea Prusiei;
cale diplomatică (în anul 1860 s-au organizat plebiscite în mai multe state italiene);
mişcare revoluţionară (în anul 1860, Garibaldi a condus expediţia „Celor o mie” prin care a eliberat Sicilia şi
sudul Italiei).
În anul 1861, Victor Emanuel al II-lea a fost ales rege al Italiei. Unificarea Italiei s-a încheiat în anul 1870 când
Roma a devenit capitala statului.
d) Unificarea Germaniei
Uniunea vamală din 1834 (Zollverein) a pregătit economic unificarea statelor germane. Unificarea statelor
germane a fost realizată „de sus” şi „prin fier şi sânge” şi a fost în mare măsură opera cancelarului Prusiei Otto
von Bismarck („Cancelarul de fier”) şi s-a realizat în urma a trei războaie:
războiul cu Danemarca (1864);
războiul cu Austria (1866);
războiul cu Franţa (1870-1871);
Războiul cu Franţa (1870–1871)
Franţa a declarat război Prusiei în anul 1870. Armatele germane au înaintat cu repeciziune pe teritoriul Franţei,
îndreptându-se spre Paris. Împăratul francez Napoleon al III-lea şi o întreagă armată au fost luaţi prizonieri la
Sedan (septembrie 1870). În aceste împrejurări, adversarii lui Napoleon al III-lea au răsturnat guvernul şi au
proclamat republica. Germanii se aşteptau ca noua republică să solicite pacea dar acest lucru nu s-a întâmplat.
Dimpotrivă, noua republică a refuzat să negocieze. În aceste împrejurări, armata germană a început să asedieze
capitala franceză.
La 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles, prinţii germani şi comandanţii militari l-au
proclamat pe Wilhelm I împărat german. Prin tratatul de pace din mai 1871, Franţa ceda regiunile Alsacia şi
Lorena şi plătea despăgubiri de război. Trupele germane urmau să se retragă din Franţa pe măsură ce se plăteau
despăgubirile.
În urma acestui război statele sudice (Baden, Wurttemberg, Bavaria) au fost încorporate oficial Germaniei iar
Prusia a preluat conducerea noului imperiu. Noul imperiu german erau un stat federal format din 25 de state dintre
care 3 erau oraşele libere Bremen, Lubeck şi Hamburg. Acestor 25 de state li se adăugau teritoriile imperiale
Alsacia şi Lorena.
e) State multinaţionale
În secolul al XIX-lea, statele multinaţionale erau:
Imperiul Habsburgic;
Imperiul Rus: care cuprindea spaţii întinse din Europa de est şi Asia (Finlanda, teritoriile baltice,
Basarabia, cea mai mare parte a Poloniei (Polonia fusese desfiinţată ca stat în secolul al XVIII–lea, în
urma unor împărţiri succesive, între Rusia, Austria şi Prusia). Rusia se erijează în protectoare a
creştinilor ortodocşi din Balcani şi Ţările Române.
20
Imperiul Otoman care stăpânea o serie de popoare sud-est europene (greci, albanezi, sârbi,
muntenegreni, bulgari, bosniaci).
Organizarea Austro-Ungariei
Imperiul austro-ungar era o confederaţie în care:
Austria cu capitala la Viena cuprindea teritoriul de astăzi al Austriei, Sloveniei şi Cehiei, nordul actualei
Italii (Trentin, Trieste), sudul Poloniei, vestul Ucrainei, Istria şi Dalmaţia (partea de sud a litoralului
croat), Bucovina;
Ungaria cu capitala la Budapesta cuprindea teritoriile actuale ale Ungariei şi Slovaciei, teritorii din
vestul Ucrainei (regiune cunoscută sub numele de Rutenia), partea de nord-vest a României
(Transilvania, Maramureş, Crişana, Banat), nordul Serbiei (provincia Voivodina), nordul Croaţiei şi
Sloveniei. Graniţa dintre Austria şi Ungaria era reprezentată de râul Leitha, un afluent al Dunării.
Împăratul Austriei Franz Iosif şi soţia sa au fost încoronaţi regi ai Ungariei. Imperiul austro-ungar era condus de
dinastia austriacă Habsburg. Fiecare dintre cele două state avea instituţii separate (guvern, parlament), doar
finanţele, diplomaţia şi politica externă erau comune. De asemenea, Austria şi Ungaria aveau un guvern comun
care era format din împăratul austro-ungar, prim-miniştrii austriac şi maghiar, miniştrii celor trei ministere
comune, anumiţi membri ai familiei imperiale.
21
11. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
a)Războiul Crimeii (1853-1856) şi Congresul de pace de la Paris (1856)
Războiul Crimeii a reprezentat o nouă etapă din desfăşurarea „problemei orientale”. Rusia ameninţa să rupă acest
echilibru european prin cuceriri pe seama Imperiului Otoman. O primă încercare a Rusiei de a rupe acest echilibru
european a fost Războiul Crimeii (1853-1856). Rusia a declarat război Imperiului Otoman în ajutorul căruia au
intervenit Franţa, Anglia, Sardinia. Cele mai multe lupte ale războiului au fost purtate în Peninsula Crimeea de la
Marea Neagră. În anul 1854, trupele aliate au debarcat în Peninsula Crimeea şi au asediat oraşul Sevastopol. Rusia
a fost învinsă.
În anul 1856 s-a desfăşurat Congresul de pace de la Paris unde au participat reprezentanţii Marilor Puteri. Tratatul
de pace de la Paris (30 martie 1856) cuprindea prevederi importante:
Marea Neagră devenea neutră (nici o putere nu avea voie să aibă flotă militară şi fortificaţii în bazinul
Mării Negre).
Navigaţia pe Dunăre devenea liberă. Libera circulaţie pe Dunăre a fost pusă sub supravegherea unui
organism internaţional, anume Comisia Europeană a Dunării care a funcţionat în perioada 1856-1938. Din
acest organism făceau parte reprezentanţii Marilor Puteri, Principatul Moldovei având doar un rol
consultativ. România a devenit membru cu drepturi depline după războiul de independenţă (1877-1878) şi
încorporarea Dobrogei (1878).
Tratatul de la Paris cuprindea şi prevederi importante privind Principatele Române care au deschis drumul
spre unirea lor. S-a decis ca partea sudică a Basarabiei (unde au fost organizate oraşele Cahul, Ismail şi
Bolgrad) şi controlul asupra gurilor Dunării să fie retrocedate Moldovei. Astfel, Rusia a pierdut şi
controlul asupra gurilor Dunării. De asemenea, Rusia şi-a pierdut şi influenţa asupra Principatelor Române
deoarece protectoratul rusesc instaurat în 1829 prin Tratatul de la Adrianopol a fost înlocuit cu garanţia
colectivă a Marilor Puteri.
22
în Europa. Îndemnul „viitorul nostru este pe mare”, precum şi programul de înarmare navală a Germaniei
au fost interpretate de Anglia ca o ameninţare directă la supremaţia sa colonială şi maritimă.
rivalitatea dintre Austro-Ungaria şi Rusia; Între Austro-Ungaria şi Rusia exista un conflict pentru
obţinerea dominaţiei asupra Peninsulei Balcanice denumită, datorită tensiunilor din zonă, „butoiul cu
pulbere al Europei”. Considerat „Omul bolnav al Europei”, Imperiul Otoman trebuia să facă faţă nu numai
presiunilor Austro-Ungariei şi Rusiei, dar şi mişcărilor de eliberare a popoarelor pe care le domina.
Rivalitatea dintre Austro-Ungaria şi Rusia a generat în Peninsula Balcanică o serie de conflicte, precum
criza orientală din anii 1875-1878, criza bosniacă din 1908, războaiele balcanice (1912-1913).
23
b) Colonialismul–manifestare a expansiunii europene
În secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Europa domina lumea (secolul al XIX-lea=„secolul
imperialismului”). Imperialismul colonial a reprezentat o trăsătură dominantă a perioadei anterioare Primului
Război Mondial şi cauză importantă a acestuia. Dominaţia Europei asupra lumii a luat forma imperiilor coloniale.
Marile puteri coloniale: Marea Britanie, Franţa, Germania, S.U.A.;
Puteri coloniale mai mici: Spania, Portugalia, Olanda, Belgia, Italia;
Cauzele politicii coloniale:
ţările industrializate doreau să obţină surse de materii prime şi pieţe pentru desfacerea
produselor lor;
misionarismul creştin;
gloria naţională;
misiunea civilizatoare;
motive strategice;
Consecinţele expansiunii coloniale:
rivalităţi între puterile coloniale;
exploatarea economică a populaţiilor supuse;
modernizarea coloniilor;
dezvoltarea unor mişcări populare naţionaliste, solicitând autoguvernarea şi apoi independenţa;
Principalele imperii coloniale:
imperiul colonial britanic cuprindea India („Perla coroanei britanice”), Egipt, Africa de
Sud etc. Unele teritorii se bucurau de o anumită independenţă, având statut de
dominion (Canada, Africa de Sud, Noua Zeelandă, Australia);
imperiul colonial francez: Algeria, Tunisia, Maroc, Indochina etc.;
imperiul colonial german cuprindea teritorii din Africa, Oceania (Arhipeleagurile
Bismarck, Marshall, Mariane, Caroline);
posesiunile Belgiei, Olandei, Spaniei, Portugaliei, Italiei erau restrânse şi sărace;
spre deosebire de alte puteri coloniale, Rusia şi-a realizat un imperiu terestru care
cuprindea teritorii din Europa şi Asia (Siberia, Caucaz etc);
24
războaie (în urma războiului cu Mexicul din anii 1846–1848, SUA au anexat statele Texas,
California, New Mexico);
cumpărări (Florida – Spania, Louisana – Franţa, Alaska – Rusia);
ocuparea prin forţă a Vestului Sălbatic;
În anul 1823, în condiţiile desfăşurării războiului de independenţă a coloniilor din America de Sud şi a acţiunilor
Sfintei Alianţe în Europa a fost elaborată Doctrina Monroe - 1823 ( „America Americanilor” ).
O problemă care a provocat grave sciziuni în societatea americană a fost cea a sclaviei. Între anii 1861–1865 s-a
desfăşurat războiul civil (războiul de secesiune) între statele americane din sud (sclavagiste) şi cele din nord
(aboliţioniste). Statele din sud s-au desprins de cele din nord şi s-au reunit în Confederaţia statelor sudiste, cu un
guvern şi un preşedinte propriu (Jefferson Davis). La 1 ianuarie 1863, preşedintele american Abraham Lincoln a
desfiinţat oficial scalvia.
După războiul civil, SUA au cunoscut o dezvoltare economică explozivă, devansând marile puteri europene şi
devenind principala putere economică a lumii şi a iniţiat o politică externă expansionistă. Expansionismul
american a fost inaugurat în 1898 printr-un război cu Spania care a pierdut Cuba, Filipine, Puerto Rico, Hawaii.
b) Pretexul războiului
Pretextul războiului l-a constituit asasinarea la Sarajevo (Bosnia–Herţegovina), a lui Franz Ferdinand
(moştenitorul tronului Austro – Ungariei) şi a soţiei sale, de către un student sârb (28 iunie 1914).
Declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei (28 iulie 1914) a fost urmată de intrarea în război a
statelor componente ale ambelor alianţe (28 iulie – 4 august 1914 = „săptămâna neagră” )
Tripla Alianţă (Puterile Centrale): Germania, Austro-Ungaria, Turcia (1914), Bulgaria (1915);
Tripla Înţelegere (Antanta): Serbia, Franţa, Anglia, Rusia, Japonia (1914), Italia (1915), România, Portugalia (
1916), SUA , Grecia (1917);
state neutre: Elveţia, Albania, Spania, Danemarca, Norvegia, Olanda;
d)Fronturi
Teatrul principal de război a fost Europa, unde s-au constituit mai multe fronturi:
frontul de vest (pe teritoriul Franţei şi Belgiei: anglo-francezii, italienii, belgienii/germanii, austro-ungarii );
frontul de est (pe teritoriul Germaniei şi Rusiei: ruşi, români/ germani, austro-ungari, bulgari);
fronturi secundare s-au constituit în Balcani, Serbia şi în nordul Greciei.
Alte fronturi secundare s-au constituit în Africa şi Oceanul Pacific.
Anii 1914 şi 1918 au fost anii războiului de mişcare (sau de manevră) iar anii 1915, 1916 şi 1917 au fost anii
războiului de poziţii (sau de tranşee).
e)Desfăşurarea războiului
Planul germanilor prevedea un război fulger (Blitzkrieg) pe două fronturi (în vest împotriva Franţei apoi în est
împotriva Rusiei).Germanii au încălcat neutralitatea Belgiei şi au atacat Franţa prin surprindere. Războiul fulger a
fost oprit de francezi pe râul Marna (septembrie 1914) la 40 km de Paris.
Stabilizarea frontului occidental a permis Germaniei organizarea unei ofensive puternice împotriva ruşilor, care se
retrag 500 km, piezând jumătate din soldaţi. Pentru a-i ajuta pe ruşi, Aliaţii încearcă fără succes străpungerea
dispozitivului german în Artois şi Champagne şi forţarea stâmtorii Dardanele, unde la Gallipoli, corpul
expediţionar franco-britanic a fost zdrobit de turci.
Anul 1916:
În anul 1916, atacul principal al germanilor a fost orientat pe frontul de vest, unde se urmărea, printr-o uriaşă
bătălie de uzură, ruperea frontului la Verdun, cel mai puternic sector fortificat al francezilor. Bătălia de uzură de la
Verdun s-a desfăşurat în perioada februarie-decembrie 1916.
25
Pentru a uşura apărarea Verdunului, anglo-francezii au răspuns cu un atac pe râul Somme, unde britanicii folosesc
pentru prima dată tancurile. Nici una dintre părţi nu a reuşit străpungerea frontului inamic.
26
În urma tratativelor purtate între România şi Antanta, la 4 august 1916 s-au semnat cele două documente care
cuprindeau condiţiile intrării României în război: Convenţia politică şi Convenţia militară.
Refugiul în Moldova
La 23 noiembrie 1916, germanii au intrat în Bucureşti. Guvernul, armata, suveranii, o parte din
locuitori s-au retras în Moldova care a devenit centrul rezistenţei. Iaşiul a devenit noua capitală iar
frontul a fost stabilizat în sudul Moldovei. Două treimi din România au rămas sub un regim de
ocupaţie militară foarte sever. Bogăţiile României au fost exploatate în folosul Germaniei, Austro–
Ungariei şi Bulgariei.
Situaţia din Moldova era foarte grea din cauza numărului mare de persoane refugiate şi răniţi, condiţii
precare de igienă, asprimea iernii.
Pentru a ridica moralul soldaţilor, la 23 martie 1917, regele Ferdinand I a emis o proclamaţie către
trupele sale prin care a promis realizarea reformelor agrară şi electorală.
32
Reintrarea României în război (10 noiembrie 1918)
Victoriile Antantei din vara anului 1918 au creat condiţii favorabile pentru reintrarea României în război. La
18 noiembrie, Bucureştiul eliberat a primit pe suverani şi autorităţi.
Principala consecinţă a participării României la Primul Război Mondial a fost realizarea Marii Uniri (1918).
Franţa dorea slăbirea Germaniei; Franţa dorea stabilirea graniţei pe Rin şi despăgubiri de război. În
schimb, Anglia şi SUA preferau să nu slăbească Germania prea tare din motive economice şi politice (refacerea
economică a Germaniei era o atractivă piaţă de capitaluri iar o Germanie prea slăbită putea deveni o victimă uşoară a
comunismului în plină afirmare; în plus, Anglia nu dorea o dominaţie a Franţei asupra Europei).
Prin condiţiile tratatului, Germania trebuia să devină un stat incapabil de a mai declanşa un nou război.
Tratatul de la Versailles va fi considerat de germani un dictat impus prin forţă.
Tratatele de pace:
recunoşteau noile state formate sau reîntregite (Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, ţările baltice,
Finlanda);
consfinţeau dezmembrarea imperiilor austro – ungar, rus şi otoman.
33
c) Relaţiile internaţionale în perioada interbelică. Consideraţii generale
Din punct de vedere al relaţiilor internaţionale, anii 1919 – 1939 pot fi împărţiţi în două perioade:
1919 – 1932 = perioada în care s-a încercat punerea în aplicare a tratatelor de pace de la Paris şi a
apărut posibilă statornicirea unui climat de pace, de securitate colectivă de dezarmare;
1933-1939 = perioada în care s-a instaurat o tensiune diplomatică din cauza acţiunilor agresive
ale Japonia, Germaniei şi Italiei;
Revizionismul a fost promovat de state precum Germania, Japonia, Italia, Ungaria, Bulgaria, URSS
etc. Revizionismul german se va manifesta în forţă după venirea lui Adolf Hitler la putere.
Reparaţii de război=compensarea pagubelor şi distrugerilor provocate atui stat în caz de război, stabilite prin tratate de
pace.
Revizionism=politică de revizuire (pe cale diplomatică sau prin forţă) a unor tratate deja ratificate.
Securitatea colectivă=măsuri comune între mai multe state pentru menţinerea păcii, integrităţii teritoriale şi respectarea
angajamentelor.
34
tot în anii 1935 – 1936, Germania a încălcat mai multe prevederi ale tratatului de pace de la Versailles,
precum:
a introdus serviciul militar obligatoriu (1935);
a remilitarizat Renania (1936);
În anii 1936–1937 s-a produs apropierea dintre Germania, Italia şi Japonia care au încheiat alianţa Axa
Berlin – Roma – Tokyo.
Conciliatorism=politica de împăcare a Germaniei prin cedări repetate, făcute de Marea Britanie şi Franţa.
Teritorii iredente=teritorii populate de italieni aparţinând înainte de 1914 Imperiului Austro-Ungar şi reclamate de Italia
(Trentino, Istria, Dalmaţia).
Teritoriu sub mandat=mod de administrare aplicat de puterile învingătoare după Primul Război Mondial coloniilor şi
teritoriilor care au aparţinut ţărilor învinse (Germania, Turcia) şi instituit prin intermediul Societăţii Naţiunilor.
b) Viaţa cotidiană
o Era consumului de masă a început în anii 1920 în SUA când economia americană a cunoscut un
avânt nemaiîntâlnit până atunci.
o Pătrunderea masivă a tehnicii moderne în viaţa de fiecare zi a produs o schimbare radicală
(automobilul, trenul, avionul, telefonul, televizorul, cinematograful, electricitatea etc.)
o Petrecerea timpului liber s-a diversificat; pe lângă teatre, spectacole de varietăţi, s-au impus noi
genuri muzicale (jazz, charleston, tango) şi cinematograful.
o Posibilităţile de informare s-au extins. A crescut tirajul presei scrise şi au apărut posturile de radio.
Anii’30 sunt consideraţi „Epoca de aur a radioului”.
35
c) Mişcarea feministă
o Mişcarea feministă reprezintă campania de câştigare a egalităţii politice, sociale şi economice a
femeilor cu bărbaţii. Această mişcare s-a radicalizat după primul război mondial, când femeile au
demonstrat că pot înlocui cu succes munca bărbaţilor care erau concentraţi cu front. Treptat, femeile
au început să lucreze în diferite domenii şi să primească dreptul de a vota.
o În unele state totalitare, propaganda susţinea în continuare discriminarea femeilor; de exemplu, în
Germania lui Adolf Hitler, femeile trebuiau să se ocupe doar de copii, bucătărie şi educaţia religioasă.
o În România, femeile au primit drept de vot prin legea electorală din 1939, dar au votat în 1946.
Societate de consum=termen folosit de economişti pentru a caracteriza stadiul în care au ajuns ţările capitaliste
dezvoltate, stadiu concretizat prin consumul de masă al produselor industriale.
Taylorism=doctrină întemeiată de inginerul american F.W.Taylor, care îşi propunea să dezvolte productivitatea
muncitorilor prin impunerea unor obligaţii şi acţiuni precise.
Fordism=politică iniţiată de H. Ford în anii 1920 care consta în plata unor salarii destul de mari pentru a da
posibilitatea muncitorilor să cumpere produsele realizate.
Anul 1938 reprezintă momentul de vârf al economiei interbelice. În 1938, industria românească asigura
aproximativ 80% din necesarul de produse industriale ale ţării. Astfel, România a devenit o ţară agrar-industrială.
Produsele industriei româneşti erau comptetitive la nivel mondial. Motivele succeselor industriei româneşti în perioada
interbelică au fost:
politica liberală exprimată prin deviza „prin noi înşine” (de protejare a capitalului românesc);
intervenţia statului în încurajarea unor ramuri industriale prin tarife vamale protecţioniste sau prime de export;
Anul 1938 este important pentru România şi din punct de vedere politic. În acest an, regele Carol al II-lea
(1930-1940) a adoptat o nouă Constituţie prin care a impus un regim autoritar. Nu mai exista o reală separare a
36
puterilor în stat, deoarece puterea era concentrată în mâinile regelui, lui fiindu-i subordonate Parlamentul, guvernul şi
puterea judecătorească. Astfel, România se transformase dintr-o monarhie constituţională într-o monarhie autoritară.
Regimurile politice democratice au caracterizat în perioada interbelică mari puteri ca S.U.A., Anglia sau
Franţa, dar şi state nou apărute după 1918, precum Cehoslovacia. România a avut un regim politic democratic
până în anul 1938.
d) Caracteristicile totalitarismului
existenţa unui partid unic ;
dominaţia partidului – stat asupra societăţii;
existenţa poliţiei politice;
cultul personalităţii conducătorului;
teroare şi represiune politică;
nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
existenţa unor ideologii:
nazismul sau naţional–socialismul în Germania;
marxism – leninismul sau bolşevismul în URSS;
Ideologie=ansamblu de idei referitoare la problemele fundamentale ale societăţii.
Poliţia politică=organ represiv în statul totalitar, îndreptat împotriva opozanţilor regimului.
Cenzură=interzicerea propagării libere a ideilor prin cărţi şi presă.
Cultul personalităţii=practică politică care atribuie un rol exagerat unei personalităţi politice în evoluţia societăţii.
Bolşevism=curent politic promovat de Lenin în cadrul Partidului Muncitoresc Social-Democrat Rus care susţinea ideea
cuceririi puterii politice de către proletariat prin revoluţie.
37
războiul civil dintre albi şi roşii ( 1918 – 1920 ). Ruşii albi erau adepţii vechiului regim, fiind
ajutaţi de marile puteri ale Antantei. Albii au fost învinşi iar comuniştii şi-au impus controlul
asupra întregii ţări;
încercări de extindere a comunismului în Germania, Ungaria, Polonia;
formarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste ( URSS, 1922 );
După moartea lui Lenin, conducerea URSS – ului a fost preluată de Stalin ( 1924/1929 – 1953 ).
Regimul stalinist prezintă următoarele caracteristici:
naţionalizarea;
colectivizarea agriculturii (ţăranii au fost obligaţi să-şi cedeze pământurile gospodăriilor
colective şi de stat); rezultatul imediat al colectivizării a fost o cumplită foamete care a provocat
milioane de morţi;
industrializarea forţată; se punea accent pe industria grea în dauna industriei uşoare;
centralizarea economică şi planificarea strictă a economiei pe perioade de câte 5 ani (planuri
cincinale);
represiune şi teroare („Marea Teroare” sau „Marea Epurare” din anii 1936 – 1939 );
Planificare=organizare a dezvoltării economice în funcţie de un program, numit de obicei plan cincinal, ce avea un
caracter obligatoriu.
Nomenclatură=listă ce cuprinde pe conducătorii partidului care beneficiază de importante privilegii materiale.
GULAG= direcţie de stat pentru administrarea lagărelor de muncă; prin extensie, astăzi desemnează lagărele de muncă
în general.
Gestapo=poliţie secretă de stat în Germania nazistă între anii 1933-1945 (prescurtare de la Geheime Staat Polizei). Rolul
acestei poliţii conduse din 1936 de Heinrich Himmler era să asigure securitatea internă a Germaniei şi să reprime pe
opozanţii politici.
38
h) România în perioada interbelică
Principalele caracteristici ale vieţii politice interbelice din România au fost:
confruntarea dintre democraţie şi autoritarism;
existenţa mai multor partide politice;
apariţia partidelor extremiste (PCR, mişcarea legionară);
apariţia partidelor etnice (Partidul Maghiar, Partidul German);
adoptarea votului universal (1918);
La baza regimului democratic din perioada interbelică s-a aflat Constituţia din 1923. Potrivit constituţiei,
România era o monarhie constituţională – ereditară, conducerea fiind transmisă în cadrul dinastiei germane
Hohenzollern. Regii României sunt:
Carol I (1866 – 1914);
Ferdinand I (1914 – 1927);
Mihai I sub Regenţă (1927 – 1930);
Carol al II –lea (1930 – 1940);
Mihai I (1940 – 1947);
Domnia lui Carol al II –lea poate fi împărţită în două etape:
regim democratic (1930 – 1938)
regim autoritar (1938 – 1940).
Tratatul Ribbentropp-Molotov
La 23 august 1939, miniştrii de externe ai Germaniei şi Uniunii Sovietice au semnat un tratat de neagresiune.
Tratatul avea şi o anexă secretă prin care cele două ţări îşi împărţeau sferele de influenţă şi acţiune în estul şi
sud–estul Europei.
Consecinţele aplicării tratatului a fost dispariţia de pe harta Europei a patru state: Polonia, Letonia, Estonia,
Lituania şi anexarea de către URSS a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
Prin acest tratat, Hitler se asigura că nu va fi nevoit să lupte pe două fronturi, căci Polonia beneficia de garanţii
de securitate din partea Franţei şi Angliei.
b)Beligeranţi
Au participat 61 de state grupate în două alianţe:
Axa: Germania, Italia, Japonia, Ungaria, Bulgaria, Finlanda, România (între anii 1941–1944);
Aliaţii sau Coaliţia Naţiunilor Unite: Anglia, SUA, URSS, Franţa, China;
Cel de-al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939 când Germania a atacat Polonia. La 3
septembrie 1939, Franţa şi Anglia au declarat război Germaniei. La 17 septembrie 1939, URSS a atacat Polonia care va
fi desfiinţată. După desfiinţarea Poloniei, URSS s-a îndreptat împotriva Finlandei (războiul iernii; noiembrie 1939 –
martie 1940).
În linii generale, pot fi deosebite trei etape ale războiului:
perioada victoriilor Axei (1939 – 1941);
perioada echilibrului de forţe şi a cotiturii războiului (1942 – 1943);
victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite (1944 – 1945);
39
La 10 mai 1940, Germania a declanşat atacul împotriva Olandei, Belgiei, Luxemburgului, apoi a atacat şi
Franţa.
Bătălia Franţei (iunie 1940) a durat 3 săptămâni. La 22 iunie 1940, Franţa a semnat capitularea. Circa două
treimi din suprafaţa ţării trecea sub controlul Germaniei. Sud-Estul Franţei forma Franţa liberă cu capitala la
Vichy. Franţa trebuia să întreţină o armată germană de ocupaţie de 400 000 de soldaţi. Două milioane de
francezi urmau să fie trimişi în Germania ca forţă de muncă.
Bătălia Angliei (1940–1941) În august 1940, Hitler a declanşat Planul „Leul de Mare” prin care urmărea
scoaterea Angliei din război prin atacuri aeriene masive; i-au fost bombardate navele, porturile şi oraşele, în
special Londra. Operaţiunea a fost abandonată însă datorită superiorităţii forţelor aviatice britanice şi folosirii
radarului. SUA au oferit Marii Britanii ajutor financiar, naval şi moral. Congresul a adoptat „Legea de
împrumut şi închiriere” care prevedea că pot fi livrate materiale de război şi produse alimentare naţiunilor a
căror apărare reprezenta o importanţă vitală pentru protejarea intereselor americane.
La 6 iunie 1944, a avut loc debarcarea în Normandia (operaţiunea Overlord, sub conducerea
generalului american Eisenhower). Anglo-americanii eliberează Franţa, Belgia, Olanda şi se
îndreaptă spre Germania. Debarcarea din Normandia a creat posibilitatea armatei sovietice de
înaintare rapidă spre vest.
La 9 octombrie 1944, în cadrul unei întrevederi la Moscova, Churchill i-a propus lui Stalin
împărţirea Europei de Est şi de Sud-Est în sfere de influenţe (acordul de procentaj). Influenţa
40
sovietică urma să fie de 90% în România, 50% în Ungaria şi Cehoslovacia, 25% în Bulgaria, 10% în
Grecia.
j)Capitularea Germaniei
La 30 aprilie 1945, Hitler s-a sinucis, iar şefii militari germani au capitulat la 7 mai la Reims în faţa generalului
Eisenhower şi la 8 mai 1945 la Berlin, în faţa mareşalului sovietic Jukov. În Europa războiul se sfârşise.
k) Capitularea Japoniei
Pe frontul din Oceanul Pacific, pierderile americane erau mari. Preşedintele Truman a decis folosirea bombei
atomice. Au fost lansate două bombe atomice:
6 august 1945 – asupra oraşului Hiroshima (Little Boy );
9 august 1945 – asupra oraşului Nagasaki (Fat Man);
La 2 septembrie 1945, Japonia a semnat capitularea.
Participarea României la război alături de Germania (22 iunie 1941-23 august 1944)
o La 22 iunie 1941, România a intrat în război de partea Germaniei împotriva U.R.S.S. pentru eliberarea Basarabiei,
nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţei. Ion Antonescu spera ca ulterior, cu sprijinul Germaniei, România să poată
recupera şi celelalte pierdute în 1940. Până în august 1941, românii au reuşit să elibereze Basarabia şi Bucovina, dar
apoi Ion Antonescu a luat decizia de a continua războiul alături de Germania, pe teritoriul URSS.
Participarea României la război alături de Aliaţi (23 august 1944-12 mai 1945)
Trupele germane au refuzat să evacueze teritoriul României, de aceea, în perioada următoare, s-au purtat lupte grele
împotriva acestora. Până la 30 august 1944, armata română a eliberat capitala şi, în aceeaşi zi, au intrat trupele
sovietice. Până la 25 octombrie 1944, întreg teritoriu naţional a fost eliberat de trupele germane (25 octombrie e
ziua armatei). După eliberarea teritoriului naţional, până la sfârşitul războiului, România a luptat în Vest, pentru
alungarea trupelor germane din Ungaria, Cehoslovacia, Austria.
41
m) Holocaustul
Termenul de Holocaust este utilizat în primul rând pentru a desemna exterminarea de către Germania şi aliaţii ei a
unui număr de 6 milioane de evrei între anii 1933–1945. Printre victimele nazismului s-au numărat şi oameni de
diferite etnii, opozanţi politici şi religioşi, prizonieri etc. Persecuţia sistematică a evreilor a început în Germania fiind
apoi extinsă în teritoriile anexate sau cucerite de către aceasta.
Genocidul (=exterminarea organizată, deliberată a unui popor) a făcut ca, la sfârşitul războiului, să nu mai existe în
Europa decât o treime din ansamblul populaţiei evreişeti antebelice, dintre cei ucişi un sfert fiind copii. Persecuţia
sistematică şi oficială a evreilor a început în Germania, fiind apoi extinsă în teritoriile anexate de aceasta (Austria,
Cehia) şi cucerite din 1939 (Polonia, Olanda), statele aflate sub control german contribuind în proporţii diferite
(Franţa regimului de la Vichy, Ungaria etc.).
Etape în persecutarea evreilor din Germania:
1933 = boicotarea magazinelor evreişti, înlăturarea evreilor din funcţiile civile şi publice;
1935 = au fost adoptate „Legile de la Nurnberg” prin care evreii au fost transformaţi în cetăţeni de
rangul al II –lea, cetăţenia fiind acordată doar celor de origine pur germană iar căsătoriile dintre evrei şi
cetăţenii germani erau interzise;
9/10 noiembrie 1938 = „Noaptea de cristal”; au fost ucişi 150 de evrei iar 30 000 au fost arestaţi şi
trimişi în lagăr;
1939 – 1941 = evreii sunt internaţi în ghetourile din Polonia;
ianuarie 1942 = s-a decis aplicarea „soluţiei finale”, adică exterminarea tuturor evreilor din Europa;
1942 – 1945 = exterminarea evreilor în cele 6 lagăre de exterminare din Polonia (Auschwitz, Sobibor,
Treblinka, Chelmno, Maidanek, Belzec). Milioane de oameni şi-au pierdut viaţa prin gazare, împuşcare,
înfometare sau în urma experienţelor medicale inumane, majoritatea cadavrelor fiind apoi incinerate.
Au existat şi gesturi de solidaritate care au permis salvarea unor persoane sau a unor familii întregi.
După război, statul Israel a instituit titlul de „drept între popoarele lumii”, pentru a-i cinsti pe cei care,
fără a cere nimic în schimb, i-au ajutat pe evrei. Peste 16 000 de oameni din întreaga lume au primit
această distincţie. Din România, au primit titlul, printre alţii, regina Maria, dr. Traian Popovici, preotul
Petre Gheorghe.
Holocaustul în România
Măsuri antisemite au fost luate încă din timpul regimului autoritar al regelui Carol al II-lea (1838-1940). Dar
apogeul antisemitismului de stat a fost atins în timpul dictaturii militare a lui Ion Antonescu (1940 – 1944).
Se pot deosebi două situaţii distincte: cea a evreilor din nord-vestul Transilvaniei (ocupat în vara anului 1940 de
către Ungaria), care, în marea lor majoritate, au fost deportaţi în lagărele de exterminare, după ocuparea
Ungariei de către Germania (martie 1944) şi cea din restul României.
Aspectul cel mai tragic al antisemitismului de stat l-au reprezentat pogromurile, deportările şi exterminarea
evreilor. Numeroşi evrei din Moldova, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost deportaţi în Transnistria (teritoriu
de dincolo de Nistru şi Bug a cărui administraţie a fost încredinţată României). În perioada 28-30 iunie 1941 a
avut loc pogromul de la Iaşi. Mii de evrei au murit în lagărele de pe malul Bugului. În teritoriile administrate de
români au murit între 280 000-380 000 evrei.
Evreii din Nord – Vestul Transilvaniei, anexat de către Ungaria în vara anului 1940, au fost deportaţi în lagărele
naziste din Polonia după ocuparea Ungariei de către trupele germane în martie 1944. Numărul total al victimelor
din Ardealul de Nord se ridică la 135 000.
Printre victimele măsurilor de deportare s-au numărat şi circa 25 000 de membri ai etniei rome.
Documente diverse menţionează şi cazuri de români care au salvat evrei, mulţi dintre aceştia fiind recunoscuţi
ca “Drepţi între popoare”; acest titlu a fost primit de 59 de români.
Începând din anul 2004, Holocaustul este comemorat în România la 9 octombrie. Pe plan internaţional, se
comemorează la 27 ianuarie.
42
18. Relaţiile internaţionale în perioada postbelică
a) ONU
Organizaţia Naţiunilor Unite a luat naştere la Conferinţa de la San Francisco (25 aprilie–26 iunie 1945) unde au
participat 51 de state. A fost adoptată Carta ONU care stabileşte scopurile organizaţiei:
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
impunerea rezolvării pe cale paşnică a cooperarea internaţională;
neînţelegerilor dintre state; respectarea drepturilor şi libertăţilor omului;
Ca mijloace de impunere a acestor obiective sunt prevăzute sancţiuni politice şi economice, precum şi o forţă
militară internaţională (Căştile albastre sau Trupele Păcii). Conflicte în care s-au implicat trupele ONU: Orientul
Mijlociu, Cipru, Kosovo, Bosnia – Herţegvina, războiul din Golf.
Tatăl spiritual al acestei organizaţii este preşedintele american Roosevelt. Sediul organizaţiei: New York
Una dintre cele mai importante decizii ale ONU a fost adoptarea, la 10 decembrie 1948, a documentului
„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.
Carta ONU prevedea egalitatea statelor, motiv pentru care a fost invocată de popoarele din colonii în lupta
lor pentru libertate. În 1960, ONU a adoptat o declaraţie prin care recunoştea acestora dreptul de a înlătura
colonialismul.
România şi O.N.U.
România a devenit membră O.N.U., la cea de-a X-a sesiune a Adunării Generale, din 14 decembrie 1955.
În 1967, Corneliu Mănescu a fost ales preşedintele celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., fiind
primul demnitar din ţările socialiste care a ocupat această funcţie.
b) Războiul Rece
După al doilea război mondial, lumea a devenit bipolară:
statele democratice în frunte cu SUA; statele comuniste în frunte cu URSS;
Între URSS şi SUA s-a desfăşurat între anii 1945 – 1989 un conflict politic, economic, ideologic, cultural, nu şi militar
numit Războiul Rece. Simbolul divizării lumii a devenit Berlinul împărţit în anii 1948–1949 în două părţi: Berlinul de Est
(ocupat de comunişti ) şi Berlinul de Vest (ocupat de englezi, francezi şi americani ).
Perioada de început a Războiului Rece este marcată de mai multe evenimente:
Discursul lui Winston Churchill (5 martie 1946); Aflat în vizită la Fulton (Missouri, S.U.A.), fostul prim–ministru
al Angliei a rostit un discurs pe care mulţi îl consideră a fi începutul Războiului Rece. Churchill a tras un semnal de
alarmă împotriva agresivităţii sovietice şi cerea consolidarea alianţei între S.U.A.şi Marea Britanie pentru a combate
U.R.S.S. Churchill a utilizat pentru prima dată expresia „Cortina de Fier” care separa Europa estică de restul
continentului.
Doctrina Truman sau doctrina îndiguirii (12 martie 1947); Într-un discurs ţinut de preşedintele american Harry
Truman în faţa Congresului, S.U.A. ofereau un ajutor de 400 de milioane dolari pentru Grecia şi Turcia care erau
43
ameninţate de comunişti. Doctrina Truman poate fi sintetizată astfel: orice guvern care manifestă intenţia de a
combate comunismul şi expansiunea acestuia are dreptul la ajutor american;
Planul Marshall (5 iunie 1947); Secretarul de stat al SUA (ministrul de externe), George Marshall a pronunţat un
discurs la Universitatea Harvard, în care se arăta îngrijorat de situaţia economică europeană.Marshall propunea un
ajutor financiar gratuit pentru reconstrucţia economică a Europei astfel încât să fie evitate tulburările sociale care i-ar
fi favorizat pe sovietici.
Perioada Războiului Rece a fost marcată de o serie de crize:
blocada Berlinului (1948–1949); criza rachetelor din Cuba (1962);
războiul din Coreea (1950–1953); războiul din Vietnam (1964–1975);
criza Suezului (1956); războiul din Afganistan ( 1979–1988);
Blocada Berlinului (24 iunie 1948-12 mai 1949)
în iunie 1948, sovieticii au blocat căile terestre şi feroviare de acces în Berlinul de Vest dorind să-i oblige pe
occidentali să părăsească oraşul din cauza lipsei de alimente şi de alte produse şi de a reunifica fosta capitală a
Germaniei sub dominaţia lor; americanii au organizat un „pod aerian” pentru a aproviziona oraşul; avioanele au
aterizat la intervale de 3 minute, timp de 11 luni. Moscova nu poate stopa „podul aerian” fără a deturna avioanele
şi a lua iniţiativa unei confruntări;la 8 mai 1949, a fost instituită RFG cu capitala la Bonn;
la 12 mai 1949, sovieticii au pus capăt blocadei şi la 7 octombrie 1949, Moscova a proclamat RDG;
Perioada de destindere A existat şi o perioadă de destindere (1963–1978) în care cele două superputeri au încercat să reducă
tensiunea şi au semnat tratate de reducere a înarmărilor, de neproliferare a armelor nucleare. În 1975, reprezentanţii a 35 de
state (S.U.A., Canada şi statele europene) au participat la Helsinki, la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(C.S.C.E.), unde au semnat un Act Final prin care se recunoşteau graniţele existente şi se angajau să respecte egalitatea între
state, suveranitatea statelor, drepturile şi libertăţile omului. Conferinţa a marcat apogeul destinderii.
Războiul Rece a luat sfârşit în urma prăbuşirii comunismului în Europa (1989) şi a desfiinţării Tratatului de la Varşovia
(1991).
44
c) Prăbuşirea comunismului în Europa
Criza regimului comunist s-a accentuat în special în plan economic în cursul anilor 80. Politica de restructurare
economică (Perestroika) şi de liberalizare internă (Glasnost), promovată de conducătorul URSS, Mihail Gorbaciov,
a incurajat popoarele din Europa să înlăture regimul comunist. URSS s-a destrămat în 1991.
Prăbuşirea regimului comunist (1989) a avut urmări importante:
apariţia unor noi state (ca urmare a destrămării Iugoslaviei şi a Cehoslovaciei şi a Uniunii Sovietice);
sfârşitul Războiului Rece;
reunificarea Germaniei (1990) – 3 octombrie 1990;
reorganizarea N.A.T.O.;
autodizolvarea Tratatului de la Varşovia (1991);
U.R.S.S. a început retragerea soldaţilor săi din Europa de Est iar S.U.A. a început retragerea trupelor sale din Europa
de Vest;
Modelul sovietic s-a aplicat mai ales în Europa, unde autoritatea Moscovei se putea exercita mai puternic datorită
prezenţei trupelor sovietice în această zonă. Treptat, în cadrul blocului sovietic au apărut „fisuri” prin ieşirea de sub
autoritatea sa a Iugoslaviei, Albaniei şi Chinei. După 1958, şi România va promova o politică de independenţă.
45
Pentru a le menţine în sfera sa de influenţă, URSS a impus ţărilor est–europene, integrarea în structuri aflate sub controlul
său:
CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc);
Tratatul de la Varşovia (1955);
Gheorghe Gheorghiu Dej (1901-1965), şeful Partidului Comunist sin 1945, a impus modelul comunist în
toate domeniile: economie (planuri cincinale, naţionalizare, industrializare, colectivizare), politică (partid
unic, cenzurarea presei), cultural.
Opozanţii politici (precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu) au fost omorâţi sau condamnaţi
la închisoare ori la muncă forţată în lagăre.
După 1960, Gheorghe Gheorghiu Dej s-a distanţat de URSS, promovând o politică externă relativ autonomă
faţă de Moscova, dar a păstrat metodele staliniste de conducere în interiorul ţării.
Destalinizarea
procesul de distrugere a reputaţiei lui Stalin a fost declanşat în anul 1956 de către Nikita Hruşciov, în cadrul celui
de-al XX-lea Congres al P.C.U.S.; în raportul citit, Hruşciov a condamnat cultul personalităţii şi dictatura
stalinistă, greşelile din politica externă, a expus în detaliu crimele comise de către Stalin;
Leonid Brejnev (1970-1982): „suveranitatea limitată” (lumea comunistă este indivizibilă iar apărarea ei este cauza comună
a tuturor comuniştilor. Teoria justifică posibilitatea intervenţiei Armatei Roşii pentru suprimarea oricăror revolte
anticomuniste);
46
1956 = revolta din Ungaria condusă de Imre Nagy, de asemenea înăbuşită de trupele sovietice;
1968 = în Cehoslovacia s-a declanşat, sub conducerea lui Alexander Dubcek, o mişcare de reformare a
comunismului numită „Primăvara de la Praga” („comunismul cu faţă umană”), care a fost înăbuşită de intervenţia
trupelor Tratatului de la Varşovia. Nicolae Ceauşescu a refuzat să participe şi a condamnat intervenţia în
Cehoslovacia.
1980 = în Polonia au izbucnit grevele muncitorilor care cereau condiţii mai bune de trai. Polonezii au format primul
sindicat independent dintr-un stat comunist, numit „Solidaritatea”, sub conducerea lui Lech Walesa.
c) Drepturile omului
La 10 decembrie 1948, ONU a adoptat „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.
În 1949, a fost creat Consiliul Europei, o organizaţie care are ca scop apărarea drepturilor omului şi a valorilor
democraţiei. În 1950, Consiliul Europei a adoptat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului are sediul la Strasbourg şi examinează încălcările CEDO.
d) Minorităţile
trăsătură definitorie a lumii postbelice o constituie diversitatea, de aceea protejarea minorităţilor reprezintă o altă
problemă importantă. Încălcarea drepturilor minorităţilor a avut ca urmare apariţia unor conflicte interetnice.
e) Societatea civilă
Societatea civilă desemnează totalitatea organizaţiilor nonguvernamentale (ONG) cu caracater economic, social,
educativ, cutural etc, menite să influenţeze deciziile puterii în scopul apărării cetăţenilor de controlul şi abuzurile
statului.
În perioada postbelică, societatea civilă îşi face tot mai mult simţită prezenţa. Iniţiativele societăţii civile vizează
respectarea legilor şi a drepturilor omului, protejarea mediului, ajutorarea persoanelor aflate în dificultate etc.
Organizaţii nonguvernamentale:
Amnesty International (1961 , specializată pe apărarea drepturilor omului);
Greenpeace (1971);
Medicii fără frontiere (acordă ajutor umanitar populaţiilor ce suferă de malnutriţie, epidemii etc).
47
21. România şi integrarea euro-atlantică
a) România şi integrarea europeană
În 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht; prin acest tratat CEE a devenit Uniunea Europeană; se dorea
transformarea dintr-o uniune cu precădere economică într-o uniune politică; aceasta înseamnă că toate ţările membre ale UE
vor acţiona pe plan internaţional, ca şi când ar fi un singur stat, ceea ce va duce la creşterea puterii sale în lume. Se instituia
cetăţenia UE şi se continua procesul de creare a uniunii economice şi monetare, menită să ducă la o integrare economică mai
puternică.
Părinţii Europei Unite: Capitalele UE:
Jean Monet (om politic şi economist francez); Strasbourg (Franţa);
Robert Schuman (ministru de externe al Franţei); Bruxelles (Belgia);
Konrad Adenauer (cancelar RFG); Luxemburg;
Alcide de Gasperi (premier italian);
Winston Churchill (premier englez);
Obiectivele UE: Instituţiile UE:
promovarea progresului economic şi social; Parlamentul European;
afirmarea identităţii UE pe scena internaţională; Consiliul Uniunii Europene;
dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi Comisia Europeană;
justiţie; Consiliul European;
Curtea de Justiţie;
48
Potrivit articolului 5 din tratatul alianţei atlantice, în caz de agresiune împotriva unui stat membru, celelalte
state iau măsurile necesare pentru restabilirea securităţii, inclusiv folosirea forţei armate.
Până în 1989, NATO a fost principala organizaţie de stăvilire a comunismului; astăzi s-a transformat într-un
instrument capabil să intervină în pacificarea unor regiuni de pe glob.
Spaţiile religioase
catolicismul: cele două Americi, Europa de Vest, Australia, Africa;
ortodoxismul: sud-estul Europei, Rusia;
protestantismul: America de Nord;
islamul: Asia, Africa de Nord;
hinduismul: este religia dominantă în India;
budismul: este o religie care a apărut în India în antichitate, dar azi are aici puţini credincioşi; sunt
numeroşi adepţi în Sud–Estul Asiei şi în Extremul Orient (Tibet, Mongolia, Japonia, Thailanda);
iudaismul: cei mai mulţi evrei sunt în Israel şi S.U.A.;
animismul (s-a menţinut în societăţile tradiţionale din Asia şi Africa);
49
c) Fundamentalismul religios (integralismul)
Fundamentalismul este o mişcare religioasă caracterizată prin interpretarea radicală a mesajului religios transmis de
textele sacre. Pe baza lor, unele grupări, sub pretextul apărării valorilor religioase tradiţionale dintr-o anumită
societate, caută să preia toată puterea într-un stat. Fundamentalismul religios este o reacţie faţă de tendinţele prea
accentuate de secularizare şi modernizare, însoţite de îndepărtarea individului de credinţă.
Fundamentalismul este specific tuturor religiilor, în special Islamului unde religia este încă foarte prezentă şi
influentă; la musulmani, fundamentalismul are şi o dimensiune politică.
Fundamentalismul islamic acţionează împotriva influenţelor Occidentului, şi mai ales împotriva SUA.
Fundamentalismul islamic impune regimuri politice dictatoriale având la bază Coranul şi Sharia (legea islamică).
Alte caracteristici ale fundamentalismului islamic sunt:
o inflexibilitate în abordarea unor problematici majore privind societatea în ansamblu;
o intoleranţa şi fanatismul religios;
o comiterea de acte teroriste în numele credinţei;
o respingerea culturii occidentale;
În acelaşi timp, există şi o tendinţă de modernizare şi laicizare, prezentă în numeroase state islamice (Turcia a
devenit un stat laic şi modern în urma reformelor adoptate de Mustafa Kemal, primul preşedinte al Turciei; a fost
poreclit Ataturk, adică „Părintele Turcilor”).
c) Viaţa cotidiană
O consecinţă a globalizării o constituie uniformizarea tot mai evidentă a modului de viaţă al oamenilor. Se
poate vorbi de un adevărat „sat planetar”. Din nefericire, din cauza inegalităţii dezvoltării economice a diverselor zone ale
globului, o mare parte a populaţiei lumii trăieşte în condiţii precare.
50