Facultatea de Istorie şi Geografie

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI EDUCAŢIE

CONTINUĂ
Specializările: Geografie
Geografia Turismului

Anul I, Sem. 2
http://atlas.usv.ro/www/id/
Telefon: +40 230 216 147/ / int: 511

Prof. univ. dr. Vasile EFROS Asistent univ. dr. Gheorghe CHEIA

GEOGRAFIE ECONOMICĂ

SUCEAVA 2015
 Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………….....…6
Unitatea de învăţare 1. Economia mondială – sistem geografic global............................10
1.1. Introducere..............................................................................................................11
1.2. Competenţele unităţii de învăţare...............................................................................11
1.3.Conţinutul unităţii de învăţare.....................................................................................11
1.3.1. Aspecte dimensionale ………………………………………………………………....11
A. Dimensiunea geografică……………………………………………………………....11
B. Dimensiunea economică ………………………………………………………...……12
C. Dimensiunea informaţională ……………………………………………………..…..13
1.3.2. Dezvoltarea ciclică şi eterogenă a economiei ………………………………………..14
A. Teoria “valurilor lungi” sau a ciclurilor Kondratiev …………..………………….…14
B. Sectoarele şi ramurile de activitate……………………………………………………16
C. Structura spaţială a economiei mondiale şi conceptul de centru-periferie…..............17
1.4. Rezumat..................................................................................................................20
1.5. Test de evaluare/autoevaluare…………....…………….................…………………….…21
Unitatea de învăţare II: Dviziunea geografică a muncii şi harta politică a lumii
contemporane.........................................................................................................................22
2.1.Introducere.........................................................................................................................22
2.2. Competenţele unităţii de învăţare...................................................................................22
2.3.Conţinutul unităţii de învăţare.........................................................................................22
2.3.1. Diviziunea geografică a muncii ………………………..……………………..…....22
2.3.2. Harta politică a lumii ………………………..………………...………………..…..24
2.3.3.Tipuri geoeconomice de ţări ……………………………………………………........29
A. Ţări cu economie puternic dezvoltată ......................................................................29
B. Ţări cu nivel mediu al dezvoltării economice ………………………………………..33
C. Ţări în curs de dezvoltare …………………………………………………………….35
2.4. Rezumat...................................................................................................................45
2.5. Test de evaluare/autoevaluare…………....…………….................................……………46
Unitatea de învăţare III: Geografia industriei petroliere ..................................................48
3.1.Introducere..........................................................................................................................48
3.2. Competenţele unităţii de învăţare…………………………………………………………....48
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2
 3.3.1 Geografia rezervelor şi a producţiei de petrol ....................................................................48
3.3.2. Aspecte geografice privind rafinarea petrolului ................................................................52
3.4. Rezumat..............................................................................................................................54
3.5. Test de evaluare/autoevaluare…………………………………………………………...…..55
Unitatea de învăţare IV: Geografia industriei gazelor naturale……………………………..56
4.1.Introducere...............................................................................................................................56
4.2. Competenţele unităţii de învăţare.......................................................................................56
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................56
4.3.1 Geografia rezervelor de gaze naturale...........................................................................56
4.3.1. Geografia exploatărilor de gaze naturale .........................................................................57
4.4. Rezumat..............................................................................................................................59
4.5. Test de evaluare/autoevaluare............................................................................................59
Unitatea de învăţare V: Geografia industriilor carboniferă, a energiei electrice şi resursele
energetice neconvenţionale.........................................................................................................60
5.1.Introducere……………………………………………………………………………….…...60
5.2.Competenţele unităţii de învăţare ………………………………………………………..….60
5.3.Conţinutul unităţii de învăţare………………………………………………………………..60
5.3.1. Industria carboniferă ........................................................................................................60
A. Geografia rezervelor .........................................................................................................60
B. Geografia producţiei .........................................................................................................61
5.3.2. Industria energiei electrice ...............................................................................................63
A. Geografia producţiei şi a consumului de energie electrică ............................................63
B. Centralele termoelectrice ..................................................................................................64
C. Centralele hidroelectrice ...................................................................................................65
5.3.3. Resurse energetice neconvenţionale ...............................................................................68
5.4. Rezumat.................................................................................................................71
5.5. Test de evaluare/autoevaluare………………………………………………………….…..72
Unitatea de învăţare VI: Geografia industriilor metalurgice ...............................................73
6.1.Introducere.............................................................................................................................73
6.2. Competenţele unităţii de învăţare.....................................................................................73
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare...........................................................................................73
6.3.1.Geografia metalurgiei .........................................................................................................73
6.3.2. Geografia siderurgiei .........................................................................................................74
3
 6.3.3. Geografia metalurgiei neferoaselor ............................................................................... ...78
B. Industria metalelor uşoare……………………………………………………….…….81
C. Industria metalelor preţioase……………………………………………………….…..82
6.4. Rezumat.............................................................................................................................83
6.5. Test de evaluare/autoevaluare............................................................................................84
Unitatea de învăţare VII: Geografia industriilor de echipamente şi chimice………………85
7.1.Introducere..............................................................................................................................85
7.2. Competenţele unităţii de învăţare......................................................................................86
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare...........................................................................................86
7.3.1. Geografia industriei de echipamente ............................................................................. ...86
A.Industria utilajelor industriale ..................................................................................... ...86
B. Industria utilajelor agricole ......................................................................................... ...87
C. Industria mijloacelor de transport .............................................................................. ...88
D. Industria electrotehnică, electronică şi a tehnicii de calcul ...................................... ...93
7.3.2. Geografia industriei chimice .......................................................................................... ...94
7.4. Rezumat............................................................................................................................98
7.5. Test de evaluare/autoevaluare..........................................................................................100
Unitatea de învăţare VIII: Geografia industriilor uşoară şi alimentară..............................101
8.1.Introducere.............................................................................................................................101
8.2. Competenţele unităţii de învăţare.....................................................................................101
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare..........................................................................................102
8.3.1 Geografia industriei uşoare …………………………………………………………...102
A. Industria textilă .................................................................................................................. 102
B. Industria pielăriei şi încălţămintei ..................................................................................... 104
8.3.2. Geografia industriei alimentare ...................................................................................... .104
A. Industria morăritului, panificaţiei şi pastelor făinoase .................................................... 104
B. Industria uleiurilor vegetale comestibile .......................................................................... 105
C. Industria zahărului şi a produselor zaharoase ................................................................... 106
D. Industria băuturilor ............................................................................................................ 106
E. Industria tutunului .............................................................................................................. 107
F. Industria cărnii şi a preparatelor din carne ........................................................................ 108
8.4. Rezumat...........................................................................................................................109
8.5. Test de evaluare/autoevaluare.........................................................................................110
4
REZUMAT INDUSTRIE……………………………………………………………...……...110
INTREBĂRI RECAPITULATIVE………………………………………………………..….114
Unitatea de învăţare IX: Geografia agriculturii şi a economiei agricole ………………..116
9.1.Introducere.......................................................................................................................116
9.2. Competenţele unităţii de învăţare.....................................................................................116
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare..........................................................................................117
9.3.1. Forţa de muncă în agricultura contemporană .............................................................. 117
9.3.2. Tipuri actuale de agricultură ........................................................................................ 118
A. Agricultura tradiţională (de subzistenţă) ........................................................................ 118
B. Agricultura comercială (de piaţă) sau modernă ............................................................. 119
C. Agricultura colectivistă sau socialistă ............................................................................ 120
9.4. Rezumat.........................................................................................................................120
9.5. Test de evaluare/autoevaluare…………………………………………………………..121
Unitatea de învăţare X: Geografia transporturilor .............................................................. 122
10.1.Introducere.........................................................................................................................122
10.2. Competenţele unităţii de învăţare.................................................................................122
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare......................................................................................123
10.3.1. Transporturile feroviare .............................................................................................. 123
10.3.2. Transporturile rutiere .................................................................................................. 124
10.3.3. Transporturile prin conducte şi cabluri ...................................................................... 125
10.3.4. Transporturile navale .................................................................................................. 127
10.3.5. Transporturile aeriene ................................................................................................. 130
10.3.6. Telecomunicaţiile ........................................................................................................ 131
10.4. Rezumat.......................................................................................................................132
10.5. Test de evaluare/autoevaluare......................................................................................132
TEMĂ…………………………………………………………………………………………...132
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………..… 133

5
 INTRODUCERE

Modulul Geografie economică îşi propune să prezinte studenţilor de la forma de învăţământ la

distanţă de la Facultatea de Istorie şi Geografie trăsăturile şi caracteristicile economiei mondiale privite
prin prismă geografică, ramurile acesteia cu accente deosebite ale repartiţiei principalelor resurse
naturale.

Obiectivele modulului:

 să dezvolte cunoştinţele dobândite de studenţi în cadrul învăţământului preuniversitar

şi, eventual, a importanţei repartiţiei geografice a ramurilor economiei mondiale;
 să prezinte tipologia geoeconomică a ţărilor lumii şi caracteristicile acestora;
 să pună în lumină caracteristicile geografice ale industriei, agriculturii şi transporturilor
mondiale;
 să pună în evidenţă resursele naturale şi valorificarea lor pe plan mondial;

Competenţe generale conferite de parcuregerea modulului Geografie economică:

După parcurgerea acestui modul, studentul va fi capabil să:

- explice dimensiunile economiei mondiale, dezvoltarea ciclică şi eterogenă a acesteia;
- dezvolte diviziunea geografică a muncii şi clasificarea geoeconomică a ţărilor lumii în funcţie de
nivelul dezvoltării economice;
- rezume poziţia economică în clasamentul geoeconomic al ţărillor lumii în funcţie de indicatorii
dezvoltării economice:
- categorizeze ţările lumii în funcţie di nivelul unor indicatori economici;
- identifice oportunităţile dezvoltării unor ramuri economice în funcţie de amplasarea anumitor
resurse disponibile;

Resurse şi mijloace de lucru (acestea se pretează pentru un caiet de activităţi asistate:

- mijloace informatice necesare parcurgerii materialului (anumite softuri utile);

6
 - dicţionare, hărţi politice, hărţi economice, atlase, calculator, PC, etc.).

Structura modulului:
 Modulul conţine 10 unităţi de învăţare (UI echivalente capitolelor): o UI trebuie să fie
parcursă în 2-3 ore. Pentru 28 de ore de studiu individual echivalente a 28 ore de curs de la
forma de învăţământ de zi (2 oră de curs săptămânal), modulul se structurează pe 10 UI.
 temele de control (TC) constituie forme de evaluare pe parcurs asociate disciplinelor cu
activităţi de tip AT (activitate tutorială) şi TC, care sunt echivalentul orelor de seminar de la
forma de învăţământ de zi.
o pentru modulul respectiv se vor formula 3 teme de control;
o modul de trasmitere al temelor de control către tutore va fi: material tipărit, platformă
eLearning, document prin poşta electronică etc.
o Temele de control vor fi din unităţile de învăţare nr. 1-10.

Cerinţe preliminare:
Se precizează cunoştinţele şi disciplinele parcurse anterior necesare disciplinei în discuţie,
eventual cunoştinţe apriori dacă nu există o disciplină precedentă în acelaşi domeniu. Se vor preciza
de asemenea disciplinele din planul de învăţământ care utilizează cunoştinţele dobândite în cadrul
disciplinei în discuţie.

Evaluare:
Nota finală se compune din:
- nota obţinută în urma evaluării finale la examen, notă care are o pondere de 50 % din nota
finală;
- nota obţinută pentru temele de control, verificări pe parcurs – o pondere de 50 % din nota
finală;

7
 Introducere

Geografia economiei mondiale poate fi definită drept o ştiinţă preocupată de distribuţia

resurselor umane şi naturale, a formelor de producţie şi consum şi a activităţilor economice, în funcţie
de conjuncturile geoeconomice pe plan internaţional.
Caracterizarea detaliată a componentelor structurilor economice, mai ales a celor mai
importante – a resurselor umane şi naturale, a industriei, agriculturii şi economiei agricole şi a
transporturilor reprezintă esenţa conţinutului acestei lucrări.
Această caracterizare se bazează pe utilizarea informaţiilor statistice şi fenomenologice, care
permit definirea evoluţiilor şi explicarea tendinţelor actuale în contextul sistemului geografic global.
Analizând o multitudine de aspecte, este evidentă necesitatea abordărilor interdisciplinare, fiind
dominată de ştiinţele economice şi cele sociale, iar interferenţa cu celelalte ştiinţe geografice constă în
studiul localizării spaţiale, elucidând raporturile dintre resursele naturale, mediul înconjurător, populaţie
şi economie.
Noţiunea de economie mondială, utilizată în limbajul ştiinţelor economice, dar şi geografice,
semnifică ansamblul economiilor naţionale ale statelor lumii. Privite într-o interdependenţă complexă a
legăturilor lor economice, stabilite prin comerţul extern, cooperare în producţie, ştiinţă şi tehnologie,
prestări de servicii internaţionale, relaţii externe valutare şi de credit, economiile naţionale pot fi
reprezentate într-un socio-geosistem de talie mondială.
Prin urmare, definiţia standard, elaborată şi prezentată mai frecvent de către specialişti din
domeniul economiei, necesită o punere în evidenţă a rolului spaţiului şi al ierarhiei spaţiale în formarea
şi funcţionarea economiei mondiale. Sub acest aspect economiile naţionale reprezintă, în funcţie de
ponderea lor, subsisteme importante ale socio-geosistemului mondial. Economia mondială poate fi
examinată ca un sistem complex, dinamic, care întruneşte peste 200 de ţări şi teritorii în care în ultimii
20-30 de ani s-au produs modificări esenţiale.
Analiza geografică a economiei mondiale contemporane, caracterizată de amploarea şi
creşterea interdependenţelor dintre state (subsisteme) ca urmare a extinderii şi adâncirii relaţiilor
transnaţionale ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale, fenomene care semnifică nu altceva
decât globalizarea economiei mondiale, reprezintă un imperativ al ştiinţei geografice.
În condiţiile globalizării (mondializării) contemporane economia mondială antrenează tot mai
insistent noi tipuri de activităţi economice, influenţându-le direct sau indirect. Amploarea fenomenului a
luat proporţii globale astfel încât este imposibil de trasat limite incontestabile între zonele cu pieţele de
8
desfacere ale firmelor, companiilor şi întreprinderilor care participă în schimburile internaţionale sau îşi
manifestă activităţile doar pe pieţele interne.
În consecinţă, în calitate de subsisteme pot fi considerate şi ramurile de activitate ale economiei
mondiale - industria, agricultura, transporturile, turismul etc. Acestea sunt reprezentate de diverse
structuri de integrare, de companii transnaţionale de ramură care, deseori, au un grad considerabil de
integrare în cadrul economiilor naţionale.
Într-un mod mai generalizat, în calitate de subsisteme, pot fi considerate şi cele mai importante
sectoare ale activităţilor economice – primar, secundar, terţiar şi cuaternar.
Apariţia şi dezvoltarea economiei mondiale este indispensabil legată de apariţia unei pieţe
mondiale care acoperă cea mai mare parte a Terrei. Piaţa mondială este componenta pe care se bazează
economia mondială în condiţiile economiei de piaţă. Mai mult, piaţa mondială este una din premisele
principale ale apariţiei economiei mondiale în cadrul căreia are loc competiţia între producători, cei mai
eficienţi eliminându-şi concurenţii şi cucerind noi zone de desfacere, sau de influenţă. Astfel, piaţa
mondială reglementează raportul dintre cerere şi ofertă şi determină, în definitiv, cantitatea, localizarea
şi tipul de producţie, rezultatul concret fiind reflectat de dezvoltarea inegală a regiunilor globului.
Fenomenul de globalizare a economiei mondiale este realizat în mare măsură de companiile
transnaţionale, existenţa cărora reprezintă una din trăsăturile de bază ale economiei mondiale
contemporane. Numărul acestora este de circa 50 de mii, din care doar 500 din ele deţin aproape un sfert
din produsul mondial brut, o treime din exporturile industriale şi circa 3/4 din comerţul mondial cu
tehnologii.

A. Dimensiunea geografică
B. Dimensiunea economică
C. Dimensiunea informaţională
1.3.2. Dezvoltarea ciclică şi eterogenă a economiei
A. Teoria “valurilor lungi” sau a ciclurilor Kondratiev
B. Sectoarele şi ramurile de activitate
C. Structura spaţială a economiei mondiale şi conceptul de centru-periferie

Rezumat

Geografia economică mondială se ocupă de studiul distribuției resurselor naturale și umane,

cât și interacțiunea dintre ele, având în vedere elementele cadrului natural dar, mai ales, conjunctura
geopolitică internațională care determină o anumită dinamică a acestor resurse, cât și o dinamică a
9
grupărilor de state, după criterii spațial-economice specifice; această dinamică este facilitată de
fenomenul de globalizare internațională.
Sectoarele economice în care sunt grupate principalele activități sunt: sectorul primar,
secundar, terțiar și cuaternar.

Test de evaluare/autoevaluare

1. Definiți elementele și scopul Geografiei economice mondiale.

2. Enumerați principalele sectoare de activitate economică și oferiți exemple pentru fiecare în
parte.
3. Care sunt elementele definitorii pentru existența unei piețe mondiale?

10
Unitatea de învăţare I. Economia mondială – sistem geografic global

1.1. Introducere

Economia mondială contemporană este greu de conceput fără o sistematizare din punct de
vedere geografic, economic şi informaţional. Rolul de sistematizare a celor trei dimensiuni vine să
motiveze, în mod firesc, existenţa, funcţionalitatea şi viabilitatea economiei mondiale.

1.2.Competenţe unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să:

- explice cele trei dimensiuni ale economiei mondiale;
- dezvolte ciclicitatea şi eteroginitatea economiei mondiale prin Teoria “valurilor lungi” sau a
ciclurilor Kondratiev;
- categorizeze sectoarele şi ramurile de activitate din cadrul economiei mondiale sau naţionale;
- identifice structura spaţială a economiei mondiale şi conceptul de centru-periferie si aplicarea
acestuia la nivel mondial sau naţional.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

A. Dimensiunea geografică

Dimensiunea geografică este determinată de spaţiul geografic în care se desfăşoară procesul

şi fenomenul economic. Procesele integraţioniste din cadrul economiei mondiale şi amploarea
dezvoltării economice sunt reprezentate de toate genurile moderne de transport şi legături, fără de care
nu este în măsură să funcţioneze nici unul din subsistemele economice. Prin intermediul sistemelor de
transporturi (feroviare, rutiere, fluviale, maritime şi aerospaţiale, a conductelor şi a liniilor electrice, a
tuturor tipurilor de telecomunicaţii), interacţiunea se realizează la nivel internaţional, naţional şi local.
Relaţiile dintre diversele componente ale economiei mondiale se constituie în anumite nivele. Astfel,
relaţiile dintre state constituie nivelul internaţional, reglementat de norme şi reguli internaţionale;
11
relaţiile care generează fluxurile ce traversează hotarele naţionale, formează nivelul transnaţional
(domeniul de activitate al firmelor şi al grupurilor de firme care-şi au sisteme informaţionale interne
proprii).
Prin intermediul sateliţilor şi a liniilor noi de cablu a devenit posibilă legătura directă practic cu
orice zonă din lume. Transporturile de călători şi de mărfuri, reprezentate de companiile aeriene, firmele
posesoare de nave, companiile feroviare, sistemele de telecomunicaţii etc., în funcţie de
comensurabilitatea rezultatelor şi a costurilor, pot asigura deplasarea acestora în cele mai greu accesibile
regiuni ale lumii.

B. Dimensiunea economică

Dimensiunea economică a economiei mondiale este determinată în cea mai mare parte de
aspectul financiar iar rolul principal revine unor instituţii financiare internaţionale. Dintre cele mai
importante organisme financiare de talie mondială pot fi nominalizate următoarele: Banca Mondială
(sistem financiar format din B.I.R.D., Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională, Asociaţia de
Garantare Multilaterală a Investiţiilor, Corporaţia Financiară Internaţională), având drept obiective
sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare prin acordarea de ajutoare financiare pentru reducerea datoriei
externe, asigurarea asistenţei tehnice de specialitate.
Fondul Monetar Internaţional (instituţie specializată a O.N.U., care asigură controlul,
gestionarea şi garantarea ordinii monetare internaţionale); Organizaţia Mondială a Comerţului (instituţie
specializată a O.N.U., care acordă concesii comerciale fără reciprocitate ţărilor în curs de dezvoltare,
reduce taxele vamale în comerţul părţilor contractante, organizează consultări în vederea înlăturării
restricţiilor cantitative la import etc.). La acestea se adaugă, de asemenea, principalele bănci americane
(sistemul Federal de rezervă), ale Marii Britanii, Germaniei, Franţei şi Japoniei. Organizaţiile şi băncile
respective au asigurat baza financiară în economia mondială şi stabilitatea principalelor valute în
deconturile internaţionale după anularea “aurului standard” – a dolarului american, a mărcii germane,
a yenului japonez, a lirei sterline şi a francului, de care erau legate valutele cu o convertibilitate limitată
a unor state din Comunitatea de Naţiuni şi Uniunea Franceză. În prezent acest rol este preluat de EURO
– moneda unică a Uniunii Europene. În sistemul mondial financiar un rol deosebit revine consorţiului
bancar al Elveţiei, prin rolul lui tradiţional de “seif mondial”, precum şi companiilor de asigurare de talie
mondială.

12
 C. Dimensiunea informaţională

Dimensiunea informaţională sau spaţiul informaţional (după Lipetz et all.,1999), reprezintă un

sistem de valori, stereotip de comportament, idei şi alte aspecte ale vieţii spirituale ale omenirii, aspecte
care, de obicei, îşi regăsesc obiectul de studiu în psihologie, sociologie, filozofie, culturologie ş.a. Cu
toate acestea, o abordare sistemică a rolului dimensiunii informaţionale în dezvoltarea şi funcţionarea
structurală a economiei mondiale, nu este deloc neglijabilă. Rolul de integrare a spaţiului informaţional
al economiei mondiale a revenit în primul rând stereotipurilor societăţii de consum, stereotipuri care au
apărut în perioada declanşării societăţii industriale şi a producţiei de mărfuri în masă. Lansarea lozincii
prestigiului consumului sau al consumatorului a favorizat creşterea accelerată a producţiei şi extinderea
pieţei pentru toate tipurile de mărfuri, în special a celor de utilizare de lungă durată. Ulterior nivelurile şi
structura consumului clasei mijlocii din ţările dezvoltate, din punct de vedere economic, devin obiectiv
prioritar pentru cea mai mare parte a populaţiei din majoritatea ţărilor lumii. Acest proces a fost
condiţionat de ceea ce economistul american J. Duzenberri a numit efectul demonstraţional, la sfârşitul
anilor 1940, când a început invazia filmelor holiwoodiene, iar mai târziu şi a serialelor televizate şi a
producţiei de reclamă în mass – media, care au condiţionat în mare măsură implementarea şi dezvoltarea
priorităţilor de consum.
Cererea şi oferta au determinat rolul dimensiunii informaţionale în creşterea producţiei şi în
dezvoltarea pieţei mondiale pentru majoritatea mărfurilor, iar relaţiile interramurale au condiţionat
dezvoltarea tuturor ramurilor economiei mondiale. Mai mult, o condiţie fără de care este inimaginabilă,
în prezent, orice activitate economică în cadrul economiei mondiale a fost concurenţa permanentă. Sub
acest aspect, un rol important revine inaccesibilităţii evidente a nivelurilor prestigioase de consum
pentru majoritatea populaţiei globului, acest fapt fiind condiţionat de totalitatea complexă a factorilor
economici, sociali, ecologici şi politici. Cu toată influenţa factorilor spirituali, stereotipurile societăţii de
consum susţin în mod mai consecvent şi mai accentuat funcţionarea economiei mondiale. Obiectivele
societăţilor anterioare, bazate preponderent pe militarism şi interese statale, îşi diminuează semnificativ
gradul de influenţă.
Subsistemele de toate dimensiunile şi de toate tipurile, legate de interese economice reciproce,
au condiţionat structura de ramură şi regimul de funcţionare ale geosistemului economiei mondiale şi în
teritoriu. Cu toate acestea gradul înalt de complexitate şi incertitudinea sunt considerate obstacole
importante şi principiale sub aspectul gestionării directe a economiei mondiale. De aici şi necesitatea

13
elaborării unor mecanisme de reglementare a raporturilor dintre subsisteme, în special dintre cele din
domeniul financiar-valutar.
Nu sunt de neglijat şi aspectele istorice ale evoluţiei economiei mondiale, evoluţie marcată de
avânturi, salturi şi recesiuni economice, deseori contradictorii, dar care prezintă interes prin punerea în
evidenţă a unor legităţi de manifestare.

1.3.2. Dezvoltarea ciclică şi eterogenă a economiei

Istoria economiei mondiale cunoaşte apariţia, dezvoltarea şi destrămarea unor sisteme

economice antice din văile râurilor Nil, Tigru, Eufrat, Gange, Huang ş.a. La acestea le putem adăuga pe
cele ulterioare – din Grecia, Italia, America Latină.
Deşi unele elemente de relaţii economice internaţionale găsim încă în perioada marilor imperii
antice, se consideră că debutul formării economiei mondiale contemporane este legat de prima revoluţie
industrială şi de trecerea la producţia de maşini, bazată pe energia cărbunelui. Dezvoltarea ulterioară a
producţiei de mărfuri a accentuat gradul de specializare a unor ţări şi regiuni, condiţionând astfel apariţia
aşa-numitei diviziuni internaţionale(mondiale) a muncii, care s-a impus şi în schimburile internaţionale
cu mărfuri şi servicii.
O componentă deosebit de importantă a evoluţiei economiei mondiale este reprezentată de
inovaţiile tehnice şi difuzia acestora. Se ştie, însă, că durata perioadelor de utilizare a acestora este
foarte diferită, la fel cum variază şi preţurile pe pieţele interne şi mondiale.
S-a constatat că fluctuaţia perioadelor de utilizare a inovaţiilor tehnice şi a preţurilor pe pieţele
interne şi mondiale precum şi schimbările care se produc în raporturile dintre principalii factori de
producţie (pământul, munca şi capitalul), au condiţionat caracterul ciclic al dezvoltării economiei
mondiale şi a componentelor acesteia (a economiilor naţionale şi a ramurilor economice).
Bazele teoretice şi empirice ale dezvoltării ciclice au început să fie fundamentate încă în sec.
XIX, după prima revoluţie industrială. Acestea s-au materializat prin mai multe studii şi tratate, între
care merită să fie enunţată cea a economistului Kondratiev.

A. Teoria “valurilor lungi” sau a ciclurilor Kondratiev

14
 S-a constatat că economia mondială se dezvoltă în anumite cicluri, existând perioade de
recesiune şi perioade de avânt economic.
Una din cele mai valoroase teorii, legată de evoluţia economiei mondiale şi de poziţia deferitor
state, sub aspect temporal şi pe o perioadă relativ îndelungată, şi care a modificat mult gândirea
economică, este teoria ciclurilor economice sau a “valurilor lungi”, propusă în anii 1922–1928 de
economistul american N.D.Kondratiev. Mai târziu această teorie a fost dezvoltată astfel încât în prezent
este acceptată şi considerată drept teorie – cheie în cercetările cu caracter comparativ din economia
mondială.
Perioadele de avânt şi de recesiune, numite ciclurile Kondratiev, se prezintă în felul următor
(Bodocan, 1997):
I. 1780/1790 – A1 – 1810/1817 – B1 – 1844/1851
II. 1844/1851 – A2 – 1870/1875 – B2 – 1890/1896
III.1890/1896 – A3 – 1914/1920 – B3 – 1940/1945
IV.1940/1945 – A4 – 1967/1973 – B4 - ?

Perioada dezvoltării preindustriale, dominată de producţia de manufactură, în mod

convenţional este considerată ciclul zero.
Ciclul I, faza A1 coincide cu revoluţia industrială, când a fost descoperit motorul cu abur şi lua
avânt dezvoltarea industriei bumbacului şi a fierului forjat. Cel mai dezvoltat stat şi liderul economiei
mondiale din acea perioadă era Anglia, care exploatează din plin aceste descoperiri. Faza B se
suprapune cu o recesiune puternică economică, perioadă cunoscută sub numele de the hungry forties
(înfometaţii ani patruzeci) când are loc o restructurare a producţiei şi o migraţie puternică a populaţiei
spre alte continente.
În ciclul II, faza A2 Anglia devine uzină mondială ca urmare a creşterii boom-ului victorian,
creştere cauzată de înlocuirea fierului forjat cu oţelul şi introducerea transportului pe cale ferată. Boom-
ul victorian este urmat de recesiunea economică din faza B2, iar restructurarea geoeconomică la nivel
mondial condiţionează apariţia a două mari puteri – S.U.A. şi Germania. Apariţia noilor puteri
economice din afara Europei (inclusiv Japonia şi Rusia) a condus la globalizarea relaţiilor economice.
La nivel mondial s-a constituit o triadă economică – S.U.A. şi Canada, ţările Uniunii Europene
şi Japonia, care au pondere şi decizie hotărâtoare în economia mondială. Rolul lor este condiţionat, în
primul rând, de dezvoltarea producţiilor noi, logofage, legate direct de nivelul dezvoltării ştiinţei şi
tehnologiilor, precum şi de globalizarea companiilor transnaţionale. În contextul situaţiei actuale, sub
acest aspect, este puţin probabilă creşterea numărului de ţări care ar corespunde exigenţelor criteriilor

15
societăţii postindustriale, nu ca nivel al veniturilor pe locuitor, dar prin rolul ştiinţei şi noilor tehnologii,
prin dominaţia producţiilor logofage, informatizarea tuturor aspectelor vieţii cotidiene etc.
Caracterul pragmatic al ştiinţei din ţările dezvoltate continuă să determine dinamismul
dezvoltării economiei mondiale, diviziunea geografică a muncii fiind determinată în mare măsură de
sistemul de companii transnaţionale, ponderea cărora în comerţul mondial extern constituie peste 65%,
inclusiv circa 30% revenind operaţiunilor interne, între filialele corporaţiilor transnaţionale.
În concluzie, se poate constata că sistemul geografic global al economiei mondiale este marcat
de o diversitate stadială accentuată. Astfel, pe harta politică a lumii contemporane există ţări şi regiuni
ce se află, concomitent, în faze diferite de dezvoltare – postindustrială, industrială şi chiar
preindustrială. Ele au diverse traiectorii ale dezvoltării, traiectorii determinate de ciclurile enunţate de
Kondratiev.

B. Sectoarele şi ramurile de activitate

Diversitatea activităţilor economice impune necesitatea unei clasificări sau sistematizări a

acestora, necesitate determinată, pe de o parte, de evidenţele statistice, pe de alta, de facilitarea
procesului de cunoaştere. Clasificarea şi ierarhizarea activităţilor economice este deosebit de
complicată, iar dificultăţile îşi au sursa în evoluţiile şi transformările economice care se produc
continuu. În mod tradiţional, în urma studiilor efectuate de A.G.B.Fisher (1939), C.Clark (1940) şi
M.J.Fourastié (1949), activităţile economice sunt încadrate în trei sectoare de activitate: primar,
secundar şi terţiar. În prezent mai este evidenţiat şi sectorul cuaternar. Fiecare sector de activitate este
alcătuit din mai multe subdiviziuni, numite ramuri de activitate.
Sectorul primar cuprinde aşa ramuri de activitate ca agricultura, silvicultura şi piscicultura;
explicaţia denumirii de “primar” vine să pună în evidenţă în principiu presupunerea că ramurile
respective de activitate nu transformă calităţile fizico-chimice ale resurselor utilizate, folosind o gamă
întreagă de produse de origine animală sau vegetală. Evoluţia civilizaţiei umane a impus agriculturii,
însă, un caracter din ce în ce mai industrializat, atât prin masivitatea mijloacelor utilizate cât şi a
factorilor de producţie. Astfel, solul devine tot mai artificializat, forţa de muncă este modificată atât din
punct de vedere calitativ cât şi cantitativ, consumul energetic este în creştere, capitalul investit are,
deseori, aceeaşi origine la fel ca şi în cazul industriei. Prin urmare, agricultura, la fel ca şi resursele

16
forestiere, se încadrează cu insistenţă în structurile industriale, fiind parţial integrate prin intermediul
marilor firme agro-industriale.
Sectorul secundar cuprinde aşa ramuri de activitate ca mineritul şi industriile propriu-zise.
Denumirea de “secundar” pune în evidenţă faptul că materiile prime cunosc o transformare a calităţilor
lor fizico-chimice, transformare prin care se obţin produse absolut noi, departe de dimensiunea lor
naturală. Este discutabilă includerea în sectorul secundar activităţile miniere, cea mai mare parte a
cărora nu conduc la modificarea structurii chimice sau fizice a resurselor exploatate. Tocmai din această
cauză în unele clasificări (cum ar fi, de exemplu, cea anglo-saxonă) activităţile miniere sunt încadrate în
sectorul primar. Mai mult, activităţile miniere îşi pierd din importanţa resurselor naturale în faţa
resurselor umane şi tehnologice.
Sectorul terţiar cuprinde toate tipurile de servicii; denumirea de “terţiar” vine să releve
caracterul mai îndepărtat al activităţilor economice faţă de resursele naturale, având menire să asigure
desfăşurarea normală a activităţilor din sectoarele primar şi secundar. Sectorul terţiar cunoaşte o evoluţie
explozivă, fiind tot mai mult integrat activităţilor industriale. El înregistrează o creştere numerică
importantă atât a angajaţilor cât şi a ponderii în cadrul creării bunurilor materiale naţionale.
Sectorul cuaternar cuprinde cele mai noi tipuri de activităţi informaţionale, inclusiv
acumularea, prelucrarea şi utilizarea informaţiei în gestiune, sfera financiar-bancară şi de marketing şi
consulting. Tot de acest sector ţine şi cercetarea ştiinţifică şi experimentală care condiţionează aplicarea
tehnologiilor de vârf şi a producţiilor logofage în diverse ramuri ale economiei.
Pe lângă sectoarele economice oficiale, o trăsătură importantă a economiei mondiale
contemporane este existenţa, în toate ţările lumii, a aşa numitului sector neoficial, care a cuprins cele
mai diverse forme şi activităţi, inclusiv producţia de mărfuri, comerţul şi alte servicii, situate în afara
normelor juridice şi fiscale. O parte componentă, cu pondere importantă, a acestui sector o constituie
producţia şi comercializarea mărfurilor şi serviciilor interzise prin lege – businessul cu substanţe
narcotice şi materiale pornografice, comerţul ilegal cu arme şi persoane, metale nobile etc. Aceste
activităţi formează aşa numita economie subterană care-i însoţită de piaţa neagră la nivel global.
Conform evaluărilor oficiale sectorului neoficial îi revine circa 20% din produsul mondial brut.

C. Structura spaţială a economiei mondiale şi conceptul de centru-periferie

Economia mondială contemporană reprezintă un sistem global care se dezvoltă dinamic, bazat
pe diviziunea geografică a muncii şi care realizează procesul continuu de producţie, repartiţie,
17
schimburi şi consum în proporţii crescânde, asigurând astfel progresul istoric al omenirii şi tendinţa spre
formarea unei civilizaţii universale. Rolul principal în formarea integrităţii economiei mondiale
contemporane revine capitalului acumulat timp de secole, mijloacelor de comunicaţie, care se dezvoltă
exponenţial şi modelului liberal de dezvoltare a economiei, având drept fundament valorile priorităţii şi
securităţii sociale a proprietăţii private.
Termenii centru şi periferie în economia mondială, utilizaţi de Im.Wallerstein (1993), se referă
în mod special la procesele complexe care au loc în anumite zone. Statele periferice sau centrale sunt
definite de procesele periferice sau centrale care au loc în interiorul lor. Prin urmare, există procese
centrale sau periferice care structurează spaţiul, astfel că în fiecare moment, unul din aceste două
procese este dominant şi determină dezvoltări economice inegale, ceea ce condiţionează conturarea unor
zone centrale şi periferice (Taylor, 1993). Procesele periferice determină tehnologii rudimentare,
producţii puţin variate şi salarii mici, în timp ce procesele centrale implică tehnologii avansate,
producţie diversificată şi salarii mari.
Deci, conceptul centru-periferie poate fi aplicat la mai multe nivele şi are caracter ierarhic.
Principalele nivele sunt: mondial, regional şi naţional (King, 1982).
În economia mondială modernă, în calitate de regiuni centrale, sunt considerate America de
Nord, Europa Occidentală şi Japonia, iar periferice – ţările în curs de dezvoltare (fig. 1.3). Zonele
periferice, de obicei, nu intră în economia mondială ca parteneri egali, cu drepturi depline, ele având un
grad înalt de dependenţă de zonele centrale prin legăturile comerciale, investiţionale, migraţionale,
politice sau militare.
Structura centru-periferie apare şi la nivel continental, naţional sau chiar judeţean. Astfel, în
Europa, centrul este considerat a fi partea nord-vestică, iar periferia - unele state din sudul şi centrul
continentului; în America, Statele Unite ale Americii sunt înconjurate de regiuni care gravitează în jurul
acestora: Canada, America Latină, Caraibele; Japonia reprezintă centrul economiei Asiei de Est şi Sud-
Est; Republica Africa de Sud atrage forţa de muncă din toate statele africane, iar ţările Golfului - din
ţările arabe mai sărace (Bodocan, 1997). Aceeaşi situaţie se înregistrează şi la nivel naţional, în cadrul
unor state aparte, în care ariile centrale domină, din punct de vedere economic şi politic, regiunile
periferice sau provinciile.
Structura spaţială a economiei mondiale contemporane poate fi privită şi ca o piramidă, care
cuprinde ţările Centrului, dispuse în partea de vârf, ţările Semiperiferiei – în partea de mijloc şi ţările
Periferiei – în partea inferioară. În piramidă se manifestă legea dezvoltării eterogene a lumii. Centrul
economiei mondiale include, în esenţă, oligopolul nordic (triada S.U.A., U.E. şi Japonia), în ţările căruia
are loc consolidarea societăţii postindustriale, iar în economie rolul principal revine factorului financiar.

18
Centrul cuprinde cele mai dezvoltate state ale lumii – circa 25 la număr. Triada respectivă însumează
13,2% din populaţia lumii, dar produce 49% din produsul brut mondial.
Periferia economiei mondiale o constituie ţările în curs de dezvoltare. O bună parte din aceste
ţări au început introducerea unei strategii de liberalizare a economiei şi a relaţiilor economice externe, şi
cu toate acestea, majoritatea din ele rămân în rolul de “vagoane desprinse” ale comunităţii mondiale.
În mod firesc, pe lângă centru şi periferie există şi categoria semiperiferie, care combină
procesele din cele două zone. Deşi tendinţa generală a periferiei sau semiperiferiei este de a deveni
centru, relaţiile socio-economice sunt de aşa natură încât sunt exploatate ariile periferice, semiperiferia
fiind la rândul ei exploatată de centru.
Semiperiferia încadrează state care, din punct de vedere tipologic, sunt eterogene. Primul grup
este constituit din ţări cu un nivel mediu al dezvoltării industriale din Occident, cu un model liberal al
economiei de piaţă şi care realizează cu succes modernizarea societăţii şi a economiei. Al doilea grup
este reprezentat de ţările noi industrializate, în special de cele din “prima generaţie”, care şi-au luat
startul dezvoltării în anii 1970. Acestea sunt ţările primului eşalon din grupul ţărilor cu economie
subdezvoltată. Într-o perioadă de timp relativ scurt ele au evoluat de la ţări cu un nivel scăzut al
dezvoltării până la nivelul ţărilor cu nivel mediu de industrializare, acceptând regimul comerţului liber.
În acest grup de state se realizează liberalizarea a celor segmente ale economiei naţionale care au o
pondere de influenţă majoră în colaborarea economică externă, şi anume, în regimul fiscal, în
privatizarea pământului, construcţii, de asemenea în deschiderea pieţelor financiare din domeniul
construcţiilor şi telecomunicaţiilor. A treia grupă este constituită, cu precădere, din statele exportatoare
de petrol, membre ale OPEC-ului.
Un grup deosebit geoeconomic de state este constituit din ţările postsocialiste, pentru care
optimiştii prevăd un miracol economic, iar pesimiştii – o alunecare definitivă în grupul ţărilor în curs de
dezvoltare. Realitatea este că incertitudinea factorilor de dezvoltare pun la îndoială orice pronostic. Cert
este că miracolele economice postbelice din unele ţări au fost legate de creşterea ponderii participării
acestora în diviziunea internaţională a muncii.

19
 1.4. Rezumat:

Economia mondială contemporană este greu de conceput fără o sistematizare din punct de
vedere geografic, economic şi informaţional.
Dimensiunea geografică este determinată de spaţiul geografic în care se desfăşoară procesul şi
fenomenul economic, prin intermediul sistemelor de transporturi (feroviare, rutiere, fluviale, maritime
şi aerospaţiale, a conductelor şi a liniilor electrice, a tuturor tipurilor de telecomunicaţii), interacţiunea
se realizează la nivel internaţional, naţional şi local.
Dimensiunea economică a economiei mondiale este determinată în cea mai mare parte de
aspectul financiar iar rolul principal revine unor instituţii financiare internaţionale.
Dimensiunea informaţională sau spaţiul informaţional reprezintă un sistem de valori, stereotip
de comportament, idei şi alte aspecte ale vieţii spirituale ale omenirii, aspecte care, de obicei, îşi
regăsesc obiectul de studiu în psihologie, sociologie, filozofie, culturologie ş.a. Rolul de integrare a
spaţiului informaţional al economiei mondiale a revenit în primul rând stereotipurilor societăţii de
consum, stereotipuri care au apărut în perioada declanşării societăţii industriale şi a producţiei de
mărfuri în masă.
S-s constatat că economia mondială se dezvoltă în anumite cicluri, existând perioade de
recesiune şi perioade de avânt economic.
Una din cele mai valoroase teorii, legată de evoluţia economiei mondiale şi de poziţia deferitor
state, sub aspect temporal şi pe o perioadă relativ îndelungată, şi care a modificat mult gândirea
economică, este teoria ciclurilor economice sau a “valurilor lungi”, propusă în anii 1922–1928 de
economistul american N.D.Kondratiev. Mai târziu această teorie a fost dezvoltată astfel încât în prezent
este acceptată şi considerată drept teorie – cheie în cercetările cu caracter comparativ din economia
mondială.
Perioadele de avânt şi de recesiune sunt numite ciclurile Kondratiev.
Diversitatea activităţilor economice impune necesitatea unei clasificări sau sistematizări a
acestora. În mod tradiţional, activităţile economice sunt încadrate în trei sectoare de activitate: primar,
secundar şi terţiar. În prezent mai este evidenţiat şi sectorul cuaternar. Fiecare sector de activitate este
alcătuit din mai multe subdiviziuni, numite ramuri de activitate.
Conceptul centru-periferie poate fi aplicat la mai multe nivele şi are caracter ierarhic.
Principalele nivele sunt: mondial, regional şi naţional. Structura centru-periferie apare şi la nivel
continental, naţional sau chiar judeţean.

20
 1.5. Test de evaluare/autoevaluare:

1. Care sunt cele 3 dimensiuni ale economiei mondiale? Explicaţi-o pe fiecare.

2. În ce constă teoria “valurilor lungi” a lui Kondratiev? Care sunt ciclurile şi fazele acestora?
3.Ce sunt sectoare de activitate economică? Explicaţi sensul şi conţinutul fiecărui sector.
4.Ce reprezintă conceptul centru-periferie? Explicaţi sensul noţiunilor: centru, periferie şi
semiperiferie.

21
 Unitatea de învăţare II: Dviziunea geografică a muncii şi harta politică a lumii contemporane

2.1.Introducere

Formele elementare ale diviziunii muncii au apărut odată cu apariţia societăţii umane, fiind
exprimate iniţial prin diviziunea muncii între membrii familiei sau tribului. Dezvoltarea forţelor de
producţie şi a societăţii în general, chiar din cele mai vechi timpuri, a impus diviziunii muncii un
caracter social şi geografic.

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să:

- explice noţiunile referitoare la diviziunea geografică a muncii şi evoluţia acestei;
- identifice etapele dezvoltării hărţii politice a lumii contemporane prin exeple concrete;
- categorizeze ţările lumii în funcţie de anumite criterii ale dezvoltării economice;
- identifice trăsături şi particularităţi comune şi divergente între anumite categorii şi tipuri
geoeconomice de ţări;
- identifice asemănări şi deosebiri între ţările din fiecare categorie de state.

2.3.Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Diviziunea geografică a muncii

Diviziunea geografică a muncii reprezintă diferenţierea în spaţiu a activităţilor economice în

procesul dezvoltării societăţii, care se reflectă în specializarea sistemului de producţie a unor unităţi
teritoriale de diferit rang (ţară, regiune, centru economic etc.). Specializarea unităţilor respective se
22
realizează prin relaţii economice reciproce, prin cooperare şi schimburi de produse şi servicii rezultate
din specializare. Prin urmare, diviziunea geografică a muncii nu este decât o formă teritorială a
diviziunii sociale a muncii, dictată de legile ei de dezvoltare şi fiind determinată de modul de producţie.
Dezvoltarea diviziunii geografice a muncii, condiţionată de particularităţile economice, sociale,
naturale, naţionale şi istorice ale diferitor unităţi teritoriale, precum şi de aşezarea lor economico-
geografică, reprezintă unul din factorii principali de creştere a productivităţii muncii sociale. Rezultatul
dezvoltării diviziunii geografice a muncii in extensio (diferenţierea unui teritoriu în regiuni şi centre
specializate) şi în profunzime (intensificarea şi diversificarea schimburilor dintre unităţile teritoriale)
pune în evidenţă nivelul dezvoltării forţelor de producţie în ansamblu. În funcţie de amploarea diviziunii
geografice a muncii se deosebesc: diviziunea teritorială a muncii şi diviziunea internaţională
(mondială) a muncii.
Diviziunea teritorială a muncii – diferenţierea în teritoriu a activităţilor economice, proces
obiectiv, care-i însoţit de împărţirea muncii în activităţi specializate în cadrul anumitor areale, teritorii,
unităţi teritorial-administrative etc. Se exprimă în repartizarea şi fixarea unor ramuri (subramuri) ale
economiei în anumite regiuni, care ulterior se specializează, în funcţie de condiţiile naturale, economice,
de aspectele naţionale şi istorice din cadrul unei ţări şi a poziţiei lor economico-geografice.
Diviziunea teritorială a muncii este una din categoriile de bază în geografia economică; prin ea
poate fi explicat procesul geografic al localizării producţiei, gradul de concentrare a activităţilor
economice în spaţiu, formele de concentrare şi ierarhia unităţilor taxonomice din domeniul industriei ş.
a; explică caracterul relaţiilor economice şi de producţie dintre diferite teritorii specializate şi gradul lor
de integrare în economia naţională.
Diviziunea internaţională (mondială) a muncii - specializarea ţărilor lumii în producţia şi
comercializarea pe piaţa mondială a unor produse şi servicii pentru care ele au avantaje şi prin care se
reflectă rolul fiecărei ţări în circuitul economiei mondiale; reprezintă baza pieţei mondiale şi a altor
forme de relaţii economice dintre state, apare ca factor de coeziune a economiilor naţionale în sistemul
economiei mondiale; favorizează în mod obiectiv progresul economic. Diviziunea internaţională
(mondială) a muncii a apărut în secolul XIX, odată cu trecerea la marea industrie mecanizată în Europa,
în special în Anglia, când apar necesităţi în cantităţi deosebit de mari de materii prime, de produse
alimentare pentru populaţia oraşelor în creştere accelerată.
Apariţia sistemului colonial mondial, însoţită de transformarea economiilor unui şir de state
slab dezvoltate, în special a coloniilor, în anexe complementare cu rolul de furnizor de materii prime
pentru industrie şi produse alimentare, a accentuat procesul de specializare internaţională a ţărilor lumii.
Este remarcabilă specializarea economică denaturată a unui număr considerabil de ţări, foste colonii şi

23
teritorii dependente, în producţia a unu-două tipuri de materie primă şi a unui singur produs agricol
(monocultura), fapt care le pune în dependenţă totală de statele dezvoltate, creează condiţii de relaţii şi
schimburi economice neechivalente.
Dezvoltarea forţelor de producţie, ca urmare a progresului tehnico-ştiinţific, condiţionează
tendinţa de accentuare a diviziunii muncii între statele dezvoltate şi specializarea internaţională mai ales
în industrie, ceea ce pune în evidenţă o creştere considerabilă a comerţului internaţional cu produse
industriale. Un rol important în aceasta revine exportului de capital, sporirii în continuare a puterii
monopolurilor şi a corporaţiilor internaţionale, care implică dezvoltarea specializării şi a cooperării
dintre unităţile lor economice, amplasate în diferite ţări ale lumii.
Prin urmare, diviziunea internaţională a muncii este un proces pozitiv şi inevitabil în condiţiile
consolidării economiei mondiale. Ea este o condiţie obiectivă şi necesară a internaţionalizării vieţii
economice a ţărilor lumii, argumentată încă de economistul D. Ricardo, prin aşa numita teoria
avantajelor comparative.
Esenţa teoriei avantajelor comparative, elaborată de D.Ricardo, vine să demonstreze printr-un
şir de exemple numerice avantajele diviziunii geografice a muncii şi a comerţului extern pentru orice
ţară, chiar dacă aceasta nu are nici o prioritate faţă de alte state, sau invers, deţine avantaje în producţia
întregului sortiment de bunuri. De aici poate fi dedusă esenţa teoriei avantajelor comparative a lui
D.Ricardo: fiecare ţară dispune de avantaje comparative în producţia unui anumit bun material şi
obţine profit comercializându-l în schimbul altor bunuri.

2.3.2.Harta politică a lumii

Harta politică reflectă locul ţărilor în lumea contemporană, dimensiunile, poziţia şi forma de
guvernământ a acestora. Studiul ei sub diferite aspecte şi în evoluţie istorică prezintă un interes deosebit
pentru specialiştii atât din domeniul geografiei cât şi pentru politologie, istorie şi alte domenii.
Dinamismul accentuat al hărţii politice reflectă principalele modificări politico-geografice,
inclusiv formarea noilor state independente, modificarea statutului lor politic, unificarea unora sau
pierderea independenţei altora, modificările graniţelor şi a suprafeţelor, a denumirilor oficiale sau a
capitalelor etc.
Majoritatea acestor elemente constituie conţinutul principal al hărţii politice sub denumirea de
Harta politică a lumii, Harta politică a Europei etc.
24
 Modificările de pe harta politică pot fi cantitative şi calitative.
Modificările cantitative, specifice în principal etapelor timpurii de formare a hărţii politice,
reprezintă anexări de noi teritorii (colonii), unificări sau dezmembrări de state, schimburi de teritorii pe
bază de tratate sau ca urmare a unor conflicte militare etc.
Modificările calitative ţin de obţinerea independenţei politice, de schimbarea formei de
guvernământ şi a structurii de stat, de formarea uniunilor internaţionale politice sau economice etc.
Semnificaţia proceselor contemporane, care se produc sub aspectul hărţii politice, este dominaţia
modificărilor calitative, modificări însoţite de negocieri, contacte internaţionale şi tratate prin care se
urmăreşte soluţionarea problemelor şi a revendicărilor teritoriale pe cale paşnică.
Procesul de formare a hărţii politice a lumii cuprinde mai multe epoci istorice, de aceea se pot
delimita câteva perioade: antică, a evului mediu, nouă şi contemporană.
Perioada antică (începând cu epoca apariţiei primelor forme statale şi până în sec. V e.n.)
cuprinde în esenţă epoca sclavagistă. Se caracterizează prin dezvoltarea şi dezmembrarea primelor
state-imperii de pe Glob: China Antică, Egiptul Antic, Cartagena, Grecia Antică, Roma Antică etc.,
state care au avut o contribuţie deosebită în dezvoltarea civilizaţiilor umane. Încă pe atunci orice
modificate teritorială era însoţită de conflicte militare, de anexări şi cuceriri de noi teritorii, de înrobiri
ale unor popoare întregi.
Perioada medievală (sec. V – XV) este asociată cu epoca feudală, în care funcţiile politice ale
statului erau mult mai complicate şi mai complexe decât ale statului epocii sclavagiste. Are loc formarea
pieţei interne de mărfuri, se stabilesc unele relaţii comerciale şi politice dintre diverse regiuni, apar
tendinţe de anexări ale teritoriilor aflate la distanţe mari de statele existente, se caută căi noi (maritime)
spre India, dat fiind că cele terestre spre Orient (după căderea Constantinopolului) sunt sub controlul
Imperiului Otoman.
Se dezvoltă meşteşugăritul şi agricultura, apar elemente de specializare economică a unor
gospodării şi regiuni, se dezvoltă schimbul de mărfuri.
Statele feudale, în goană după anexiunea unor noi teritorii, dezlănţuie numeroase conflicte şi
războaie, urmate de dispariţia unora şi consolidarea altora. Printre cele mai mari şi puternice state
feudale medievale se numără Imperiul Roman, Bizanţul, Anglia, Portugalia, Spania, Rusia Kieveană.
Modificări semnificative în harta politică au fost introduse de Epoca Marilor descoperiri geografice.
Cronologie selectivă:
1420 – primele cuceriri coloniale ale Portugaliei: Madeira, insulele Azore, coastele Africii.
1453 – căderea Constantinopolului.

25
1492-1502 – descoperirea Americii (4 călătorii ale lui Columb în America Centrală şi partea de nord a
Americii de Sud). Începutul colonizării spaniole a Americii.
1494 – Tratatul de la Tordesillas – prima împărţire colonială a lumii între Portugalia şi Spania.
1498 – realizarea călătoriei lui Vasco da Gama (din Europa în jurul Africii spre India).
1499-1504 – călătoriile lui Amerigo Vespucci în America de Sud.
1519-1522 – călătoria în jurul lumii a expediţiei lui Magellan.
Hotarul dintre secolele XV şi XVI a marcat începuturile perioadei noi în istorie şi în formarea
hărţii politice, care a durat până la începutul primului război mondial de la începutul sec. XX. Perioada
este marcată de apariţia, ascensiunea şi consolidarea relaţiilor capitaliste în economia mondială. Ea a pus
începutul expansiunii coloniale europene şi a relaţiilor economice internaţionale.
În Epoca marilor descoperiri geografice cele mai puternice state coloniale erau Spania şi
Portugalia. Odată cu dezvoltarea producţiei de manufactură pe avanscena istoriei se lansează Anglia,
Franţa, Olanda, Germania, iar mai târziu şi S.U.A. Perioada respectivă a istoriei a marcat, de asemenea,
cuceriri de noi teritorii, devenite colonii. Descoperirea, colonizarea şi valorificarea noilor teritorii şi
continente (America de Nord şi de Sud, Australia, Noua Zeelandă), a ţărilor din Asia etc. au impulsionat
în mod substanţial relaţiile economice internaţionale. Relaţiile respective iau amploare mai ales după
revoluţia industrială din Anglia (sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX), când sunt elaborate şi
construite mijloace noi de transport – nave maritime cu motoare cu aburi, transportul feroviar, şi când
tânăra industrie din ţările europene necesită cantităţi tot mai mari de materii prime şi noi pieţe de
desfacere a producţiei finite.
Printr-un caracter remarcabil de dinamism se caracterizează harta politică a lumii la hotarul
dintre secolele XIX şi XX, când se acutizează, în mod deosebit, relaţiile dintre marile state coloniale –
Marea Britanie, Franţa, de asemenea Germania, Italia, Belgia şi Japonia, care vizau o nouă ordine
mondială. De exemplu, dacă în anul 1876 doar 10% din teritoriul Africii era în posesia ţărilor europene,
în anul 1900 – 90%, iar către începutul celui de-al doilea război mondial Africa este colonizată integral.
Prin urmare, începutul secolului XX marchează sfârşitul împărţirii lumii. O nouă reîmpărţire a lumii
putea fi posibilă numai ca urmare a declanşării unui război mondial, ceea ce s-a şi întâmplat în anul
1914.
În anul 1900 pe harta politică a lumii existau 55 de state suverane alături de sistemele coloniale
imense ale Marii Britanii, Franţei, Belgiei, Olandei, Spaniei, Portugaliei, Germaniei, S.U.A. şi Rusiei.
Perioada contemporană în formarea hărţii politice a lumii începe după terminarea primului
război mondial şi continuă până în prezent, fiind împărţită în trei etape distincte.

26
 Prima etapă cuprinde anii dintre cele două războaie mondiale, când se produce destrămarea
Imperiului Austro-Ungar şi a Imperiului Otoman şi apar noile state suverane în Europa – Austria,
Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Regatul sârbilor, croaţilor şi a slovenilor, Albania. Ca urmare a
primului război mondial îşi extind esenţial suprafeţele coloniilor Marea Britanie şi Franţa, de asemenea
Belgia, Italia şi Japonia. În Europa de Est apare primul stat socialist din lume – Federaţia Rusă, devenită
mai târziu U.R.S.S.
Între cele două războaie mondiale au reuşit să-şi obţină independenţa politică încă 16 state ale
lumii astfel încât către începutul celui de-al doilea război mondial numărul statelor suverane de pe harta
politică a lumii a ajuns la 71. Al doilea război mondial a condiţionat suveranitatea încă a 10 state.
A doua etapă a perioadei contemporane cuprinde anii de după al doilea război mondial şi până
la sfârşitul anilor 80 ai secolului XX, etapă marcată de evenimente majore în modificarea calitativă a
hărţii politice. Ia amploare mişcarea de eliberare naţională din colonii, punându-se începutul destrămării
sistemului colonial mondial. În primii ani postbelici îşi obţin suveranitatea politică cele mai mari colonii
ale Olandei din Asia (Indonezia în 1945), ale S.U.A. (Filipinele -1946), ale Marii Britanii (India - 1947)
etc. Un eveniment aparte, care s-a produs în anii 1945-1950, a fost formarea sistemului mondial socialist
sub influenţa şi cu participarea directă a U.R.S.S., care urmărea scopuri geopolitice de expansiune în
Europa şi Asia, iar mai târziu şi în America. În cele 13 state socialiste (U.R.S.S, Mongolia, Polonia,
România, Iugoslavia, R.D.G, Albania, Bulgaria, China, Vietnam, Coreea de Nord, Ungaria şi
Cehoslovacia), care au apărut pe harta politică a lumii către anul 1950, procesul dezvoltării socio-
economice a fost condiţionat de sisteme politice dictatoriale, structurile democratice fiind înlocuite de
regimuri totalitare comuniste de tip sovietic. Apariţia acestui sistem de state, înarmate cu ideologie
comunistă, a condiţionat declanşarea aşa numitului “război rece” pe o perioadă de mai multe decenii,
paralizând relaţiile normale economice şi sociale dintre ţările celor două sisteme mondiale – socialist şi
capitalist.
Anii 50 -60 ai secolului XX au marcat decolonizarea Africii. Primele şi-au obţinut
independenţa Libia (1951), Maroc, Tunisia şi Sudan (1956), Ghana (1957), Guineea (1958). În anul
1960, numit Anul independenţei africane, au devenit suverane 17 foste colonii ale Franţei, Marii Britanii
şi Belgiei, între care Mali, Mauritania, Niger, Nigeria, Madagascar, Zair (Congo belgian), Coasta de
Fildeş (Côte dIvoire), Burkina Faso (fost Volta Superioară), Benin (fost Dahomey), Algeria, Djibouti
(fost Somalia franceză) etc. În anii 60 devin suverane încă 15 colonii africane, în marea lor majoritate
ale Marii Britanii, aşa ca Sierra-Leone, Uganda, Tanzania, Malawi, Kenya, Zambia, Lesotho, Swaziland
ş.a. Printre primele îşi obţin independenţa coloniile portugheze – Guineea-Bissau în 1973, Mozambic şi
Angola în 1975. În anul 1980 – Zimbabwe, iar în 1990 devine suverană Namibia – una din cele mai

27
mari ţări, ca suprafaţă, din Africa. Anul 1994 a marcat încheierea decolonizării continentului african
prin lichidarea regimului de apartheid din Africa de Sud.
În America Centrală obţin independenţa: Trinidad - Tobago şi Jamaica (în 1962), Barbados
(1966), Grenada (1974), Insulele Bahamas (1973), Belize (fost Honduras britanic). În America de Sud
devin independente Republica Guyana (în 1966, fosta Guyana britanică), Surinam-ul (în 1975, fosta
Guyana olandeză).
Este semnificativ că încheierea procesului de decolonizare de la sfârşitul anilor 80 (sfârşitul
perioadei a doua) se suprapune cu începutul destrămării sistemului mondial socialist (începutul
perioadei a treia).
În anii 1989-1991 în fostele ţări socialiste din Europa au loc revoluţii democratice, în marea lor
majoritate fără violenţe, care au demontat regimurile comuniste şi au inaugurat democraţia şi revenirea
la relaţiile economice de piaţă. Modificările calitative care s-au produs pe harta politică a lumii în a treia
perioadă, cu influenţe semnificative socio-politice şi economice, sunt:
- dezintegrarea în 1991 a U.R.S.S. în 15 state suverane (Estonia, Letonia, Lituania, Belarus,
Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan,
Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan);
- formarea Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.) în care au intrat toate statele din fosta
U.R.S.S., cu excepţia ţărilor baltice (Estonia, Letonia şi Lituania);
- unificarea celor două state germane – a R.D.G. şi R.F.G. în octombrie anul 1990;
- unificarea, pe motive etnice, a statelor arabe - Republica Arabă Yemen şi Republica
Democrată Arabă Yemen într-un stat unitar – Republica Yemen cu capitala la Sanaa (în mai 1990);
- încetarea, în 1991, a existenţei şi a activităţii Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a
Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) care au exercitat influenţe politice şi economice
considerabile nu numai în Europa dar şi la nivel global;
- dezintegrarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia şi declararea independenţei politice
a republicilor Slovenia, Croaţia, Uniunea Serbia şi Muntenegru, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina.
Criza politică din fosta federaţie s-a transformat într-un război civil şi numeroase conflicte inter-etnice;
- obţinerea independenţei în anul 1991 de către Statele Federative ale Microneziei şi a
Republicii Insulelor Marshal, a Comunităţii Insulelor Mariane de Nord (foste teritorii tutelate de S.U.A.)
a terminat procesul de eliberare naţională din Oceania;
- formarea a două state independente – Cehia şi Slovacia – din dezintegrarea Cehoslovaciei, în
1993;

28
 - proclamarea independenţei (în 1993) de către statul Eritrea, fostă provincie din cadrul
Etiopiei.

2.3.3.Tipuri geoeconomice de ţări

În funcţie de locul pe care îl deţin în sistemul economiei mondiale şi în relaţiile internaţionale,

convenţional, ţările lumii pot fi clasificate în trei grupuri (Taylor M., 1993; Bari, 1994; Sotzialino-
economiceskaia…,1998); Baburin, Mazurov, 2000; Erdeli et al., 2000; Images economiques…, 2002):
- ţări cu economie puternic dezvoltată;
- ţări cu un nivel mediu al dezvoltării economice;
- ţări subdezvoltate, sau conform terminologiei utilizate de O.N.U. – ţări în curs de dezvoltare.
În fiecare din aceste grupuri pot fi puse în evidenţă tipuri de ţări, iar în al treilea grup şi subtipuri.

A. Ţări cu economie puternic dezvoltată

Ţările din acest grup, pe de o parte, concurează între ele în lupta pentru creşterea ponderii
controlului economiei şi a pieţei mondiale, pe de alta – îşi reunesc şi îşi coordonează forţele, pentru a nu
reduce din controlul pe care îl deţin asupra mapamondului. Ele constituie, practic, societăţi
postindustriale: ponderea agriculturii în PIB s-a stabilizat la cote minime – de 2-5%, ponderea industriei
este în scădere, menţinându-şi cea mai mare pondere industria constructoare de maşini, iar ponderea
serviciilor atinge valori de 60-75%. În relaţiile economice externe exporturile sunt dintre cele mai
diversificate, având şi cele mai mari valori ai coeficienţilor eficienţei economice. Cele 20 state care au
aproape 17% din populaţia lumii, au o pondere a producţiei industriale şi a celei exportate de circa 22%,
inclusiv aproape 90% din exporturile de utilaje şi mijloace de transport. Au un rol decisiv în economia şi
politica mondială contemporană, fiind membre a Organizaţiei de colaborare economică şi dezvoltare,
membre a aşa numitului “Club de la Paris”. Majoritatea din ele sunt membre ale blocurilor militare
aflate sub egida S.U.A. Această grupă de state poate fi divizată în trei tipuri.

1. Ţările principale sau marile puteri ale lumii (S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, Italia şi
Marea Britanie). Acestea sunt primele şase state din grupul ţărilor cu economie puternic dezvoltată şi

29
din lume după potenţialul economic şi tehnico-ştiinţific, având cea mai diversificată economie şi cel mai
puternic potenţial uman. Trecerea lumii într-o societate postindustrială şi industrializarea ţărilor în curs
de dezvoltare, procese ce au luat amploare în ultimele două decenii, au redus din ponderea “primelor
şase” în economia mondială. În anii '90 ponderea acestor ţări în producţia industrială mondială era de
peste 65%, aceeaşi fiind şi ponderea exporturilor de maşini şi utilaje. Pe fondul reducerii substanţiale a
ponderii acestor ţări în numărul populaţiei mondiale, se poate constata o creştere relativă a nivelului lor
de industrializare – de la 3,4 în 1970 până la 4,8 în 1995.
Grupul celor şase se evidenţiază între statele dezvoltate ale lumii şi printr-o dezvoltare
puternică a capitalismului monopolist de stat, ceea ce se reflectă atât în economiile naţionale cât şi în
expansiunea externă. Toate statele au o independenţă totală în elaborarea şi producţia de armament şi au
sunt exportatori de armament, au cele mai moderne armate.
Prin întâlnirile sistematice, la cel mai înalt nivel, pentru soluţionarea divergenţelor şi elaborarea
strategiilor pe viitor, grupul celor şase şi-a creat o instituţie politică proprie. În această organizaţie a fost
invitată şi Canada, în calitate de element moderator. Canada are cele mai strânse relaţii cu S.U.A., este
membru a Comunităţii Britanice, fiind interesată şi în extinderea relaţiilor economice cu Japonia. Astfel
grupul celor şase s-a transformat în grupul celor şapte. Pe această bază deseori Canada este inclusă în
acelaşi tip cu cele şase puteri mondiale. În realitate această ţară, din punctul de vedere al istoriei, al
potenţialului economic şi uman şi după complexitatea relaţiilor externe, face parte din alt tip de state.
După participarea la capitalul “Clubului celor 500” de companii transnaţionale ale lumii Canada nu
numai că cedează de aproximativ 5 ori ultimei din cele şase (Italiei), dar şi altor ţări aşa ca Suedia,
Elveţia, Australia şi Coreea de Sud.
Pe prima poziţie în grupul celor şase se situează S.U.A. care deţin controlul unei părţi
considerabile a economiei mondiale. Economia S.U.A. demult a trecut de “apogeu”. În acelaşi timp, din
punctul de vedere al producţiei industriale, Japonia a atins aproape acelaşi nivel ca şi concurentul său
principal, iar după nivelul relativ al industrializării a depăşit mult Statele Unite. Din cele şase state
Japonia a avut cel mai înalt ritm al dezvoltării industriei. Germania, care a deţinut locul doi până în anii
'70, în prezent l-a cedat Japoniei, cu toate că reunificarea ţării a sporit ponderea ei în industria mondială
cu circa 13%. Franţa, în fond, a reuşit să depăşească criza structurală, care a cuprins-o în legătură cu
pierderile imperiului colonial şi în prezent are o poziţie remarcabilă în procesul de integrare europeană,
consolidându-şi rolul de mare putere. Îşi confirmă această categorie, cu toate problemele economice
care persistă, şi Italia. Pe acest fond se observă o degradare continuă a potenţialului britanic, care a
“căzut” de pe locul trei în anii '60 şi locul patru în anii '70 pe ultimul în prezent.

30
 Tendinţele dezvoltării contemporane pune în evidenţă o deplasare a centrului sistemului
mondial economic din Statele Unite ale Americii în Japonia, care nu numai că-şi extinde insistent
controlul economic în Asia de Est şi Sud-Est, dar chiar şi în S.U.A. şi în zonele de influenţă ale acestora
– în America Latină şi Orientul Apropiat. O deplasare de acest gen s-a mai produs la începutul sec. XX,
mai ales după primul război mondial – din Marea Britanie în Statele Unite. Aspiraţiile S.U.A. de a stopa
reducerea rolului lor cu orice preţ, mai insistent manifestate în timpul mandatului preşedintelui Reagan,
s-a exprimat prin sporirea costisitoare a prezenţei militare în lume şi prin înarmarea excesivă. Recidivele
“demonstrării puterii muşchilor” continuă şi în prezent, prin aceasta apărându-şi interesele economice şi
geostrategice în diverse zone ale lumii.
În acelaşi timp Japonia, care n-a realizat investiţii semnificative în domeniul militar în
comparaţie cu celelalte şase ţări, exploatează foarte eficient situaţia politică internaţională. Astfel,
Japonia şi-a transformat ştiinţa, tehnica şi tehnologiile în principalele resurse strategice ale ţării,
înregistrând o pondere de 12% din personalul de cercetare la nivel mondial. După cantitatea de produse
electronice realizate Japonia a depăşit S.U.A., şi celelalte patru puteri europene luate în ansamblu.
Robotizarea în Japonia a luat proporţii foarte mari. După numărul de roboţi industriali Japonia deţine
supremaţia, având o pondere de aproape 70% din totalul mondial (în 2001). Este evidentă ascensiunea
Japoniei pe o nouă treaptă a civilizaţiei tehnologice mondiale.

2. Ţările dezvoltate ale Europei Occidentale – Elveţia, Austria, Belgia, Olanda, Suedia,
Norvegia şi Danemarca. Unele din aceste ţări (Austria, Olanda, Suedia), în trecutul istoric, au pretins un
rol de supremaţie în politica mondială. Belgia şi Olanda, care deţineau în ajunul primului război
mondial, imperii coloniale cu dimensiuni ce depăşeau mult suprafaţa metropolelor, ulterior au fost
private totalmente de ele. Motivele care au condiţionat nivelul foarte înalt al dezvoltării atât a industriei
cât şi a agriculturii acestor ţări (indicatorii PIB - ului pe locuitor au valori mult mai mari decât în ţările
din primul tip) sunt următoarele: utilizarea eficientă a capitalului propriu şi a celui din străinătate, având
o stabilitate accentuată a economiei şi a valutei, utilizarea forţei de muncă calificate, avantajele aşezării
geografice. Spre deosebire de marile puteri, ţările respective au o specializare mult mai îngustă în
diviziunea internaţională a muncii, reuşind să obţină un prestigiu înalt în anumite domenii. Ele
furnizează pe pieţele externe aproape jumătate din producţia lor, iar de aici obţin până la 70% din
necesarul de materii prime şi produse alimentare. Acest tip de ţări se remarcă pe fondul ţărilor
dezvoltate prin cele mai mari valori ale exporturilor şi importurilor pe locuitor şi ai coeficienţilor
eficienţei exporturilor. Aproape toate sunt importatoare de forţă de muncă, în special din ţările europene

31
cu nivel mediu de dezvoltare. O trăsătură semnificativă a ţărilor acestui tip este dependenţa sporită a
economiei lor de piaţa mondială a serviciilor – bănci, comerţ intermediar, business legat de turism etc.
În ultimele două decenii a crescut substanţial importanţa Norvegiei pe pieţele internaţionale de
credite şi investiţii în legătură cu veniturile din exploatările zăcămintelor petroliere din Marea Nordului.
Se află în ascensiune potenţialul economic al Suediei, care şi-a sporit reprezentanţa în “Clubul celor
500”, în timp ce Austria şi Danemarca au depăşit cu dificultate criza de la începutul anilor '80,
numărându-se printre statele cu datorii mari.
Din punct de vedere politic ţările acestui tip sunt, fie parteneri mai mici ai marilor puteri în
blocurile militare, fie că au un statut de neutralitate (Elveţia, Suedia, Austria).
Un subtip al ţărilor dezvoltate europene îl reprezintă Luxemburg şi Islanda, care se deosebesc
de celelalte state nu numai prin numărul foarte mic al populaţiei, dar şi printr-un grad sporit de
specializare în diviziunea internaţională a muncii, respectiv siderurgia şi piscicultura; creşte accentuat
coeficientul de concentrare a exportului, sporeşte importanţa exportului de servicii. Depozitele străine
din băncile luxemburgheze, raportate la un locuitor, sunt de cel puţin de 50 de ori mai mari decât acelaşi
indicator din Elveţia. Nu este lipsită de semnificaţie încă o trăsătură a acestor ţări: ambele deţin recordul
mondial în ceea ce priveşte cheltuielile pentru turismul cetăţenilor săi raportate la valoarea importurilor
de mărfuri şi de servicii (11-12%).

3. Ţările “capitalismului de colonizare” – Canada, Australia, Noua Zeelanda, Republica Africa

de Sud, Israel. Primele patru au fost colonii ale Marii Britanii şi practic n-au cunoscut relaţii economice
feudale, cele capitaliste fiind aduse de imigranţi. Spre deosebire de S.U.A. care, de asemenea, au fost
colonii, dezvoltarea nu a cunoscut mişcări naţionale de natură burgheză-democratică, de aceea
dezvoltarea capitalismului s-a desfăşurat în mod evoluţionist, în condiţiile menţinerii dependenţei
politice de metropolă. Spaţiul extins şi numărul relativ mic al populaţiei Canadei şi Australiei, au
condiţionat o perioadă relativ îndelungată de extindere a capitalismului “pe orizontală” şi nu “în
profunzime”. În Republica Africa de Sud, în afară de confruntarea cu o populaţie aborigenă numeroasă,
problema a fost complicată şi de necesitatea supunerii urmaşilor coloniştilor etapei anterioare – a
burilor. Sistemul de aparthaid, condamnat de comunitatea mondială, a condiţionat o frânare a
dezvoltării R.A.S. comparativ cu alte state din acest tip. Israelul – stat relativ mic, format pe seama
imigranţilor după al doilea război mondial, în dezvoltarea sa a marcat pagini de expansiune militară, ţara
fiind şi în prezent departe de a normaliza situaţia de conflict cu ţările arabe vecine, în special cu
Palestina.

32
 Statele acestui tip se caracterizează prin prezenţa companiilor industriale transnaţionale
puternice, de obicei, având legături strânse cu capitalul străin atât în cadrul economiilor naţionale cât şi
a economiei mondiale.
Specificul dezvoltării economice, pe lângă faptul că se înregistrează un nivel înalt al dezvoltării
economice, se manifestă şi prin aceea că în economia mondială aceste ţări (în afară de Israel) în
totalitate sau parţial îşi menţin specializarea agrară în comerţul lor extern încă din perioada colonială.
Această specializare însă se deosebeşte de aceeaşi specializare a ţărilor subdezvoltate prin faptul că se
bazează pe o productivitate înaltă a muncii la nivel naţional şi se dezvoltă pe fondul unei economii
naţionale dezvoltate.

B. Ţări cu nivel mediu al dezvoltării economice

Această grupare cuprinde două tipuri de ţări, caracterizate prin condiţii istorice de dezvoltare
absolut diferite.

1. Ţări cu nivel mediu al dezvoltării economice din Europa Occidentală – Spania, Portugalia,
Grecia, Irlanda şi Finlanda. Istoriceşte primele trei state se deosebesc radical de Irlanda şi Finlanda. Ele
au avut un rol important în istoria universală, având şi în prezent un anumit “sindrom de megalomie”.
Formaţiunile istorice anterioare, puternic înrădăcinate, au frânat ascensiunea ţărilor respective, au limitat
dezvoltarea lor economică. Spania şi Portugalia, mari deţinătoare de imperii coloniale în epoca feudală,
le-au pierdut în perioada capitalistă. Cu toate acestea Acropola, cetăţile, castelele şi palatele medievale
continuă să influenţeze în mod substanţial economia: aceste ţări deţin cei mai înalţi indicatori relativi ai
veniturilor din turismul.
Sunt cunoscute succesele dezvoltării industriale (în special în Spania), dar după nivelul
dezvoltării economice în ansamblu ele continuă să rămână de progresul tehnic contemporan. Spre
deosebire de ţările dezvoltate ale Europei Occidentale, acestea au un grad mult mai ridicat al
dependenţei economice. Sub pretextul de “ajutorare” marile puteri şi companiile lor transnaţionale îşi
extind influenţa în aceste ţări. Ultimele sunt exportatoare de forţă de muncă în ţările mai dezvoltate ale
Europei.
Irlanda şi Finlanda şi-au obţinut independenţa la începutul sec. XX, reuşind să avanseze până la
nivelul mediu de dezvoltare economică.
33
 Dezvoltarea Irlandei este însoţită de situaţii dificile şi contradictorii. Pe de o parte, este
dependentă de influenţele capitalului englez, pe de altă parte, Marea Britanie a ocupat o parte din Irlanda
de Nord. Spre deosebire de celelalte ţări ale acestui tip, Irlanda n-a încheiat încă faza industrială de
dezvoltare, productivitatea industriei continuă să aibă valori mult mai mari decât media pe economia
naţională. Indicatorul exporturilor la un locuitor este comparabil cu cel din ţările dezvoltate ale Europei,
dar coeficientul eficienţei exportului este de 2-3 ori mai mic, fiind analogic cu cel spaniol.

2. Ţări cu nivel mediu al dezvoltării economice din Europa Centrală şi de Est. Ţările regiunii
respective sunt cuprinse de criza tranziţiei care denaturează în mod evident indicatorii locului lor în
comunitatea europeană şi mondială. Deşi se produc transformări radicale ale modelelor economice, între
ele pot fi evidenţiate ţări cu indicatori reprezentativi şi trăsături ale dezvoltării medii. De regulă, acestea
sunt state mononaţionale, obţinându-şi independenţa ca urmare a primului război mondial şi a
destrămării Imperiului Austro-Ungar. Ele pot fi clasificate în mai multe subtipuri:
Primul subtip (Cehia, Ungaria şi Slovenia), care poate fi considerat “avansat”, reprezintă ţări
ale “elitei dependente” din cadrul “Imperiului Vienez”. În prezent acestea sunt state industriale
dezvoltate, aflându-se la începuturile unei faze postindustriale de dezvoltare. Este posibil ca într-un
viitor nu prea îndepărtat să devină ţări dezvoltate ale Europei Occidentale – unele elemente specifice
acestora deja s-au format: bilingvismul, extinderea turismului internaţional, sistemul de export
agroindustrial dezvoltat etc.
Al doilea subtip (Polonia, Slovacia, România, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Bosnia şi
Herţegovina, Uniunea Serbia şi Muntenegru) reprezintă un grup de state dintre “cele mai rezistente” din
ţările cu nivel mediu de dezvoltare din Europa Centrală şi de Est. Spre deosebire de cele din prima
subgrupă, care şi-au menţinut unitatea naţională în condiţii de dependenţă politică, aceste naţiuni au fost
obiectul unor frecvente dezmembrări teritoriale şi sociale, fiind parte componentă a periferiilor diferitor
imperii, reuşind să-şi menţină unitatea şi statalitatea. Este firesc că nivelul dezvoltării economice este
inferior celor precedente, după unii indicatori chiar sub nivelul mediu, aflându-se la finele fazei
industriale de dezvoltare.
Al treilea subtip, Ţările Baltice (Letonia, Lituania şi Estonia), reprezintă singurul grup de state
care şi-au obţinut independenţa totală de Rusia, fiind primele care şi-au declarat deschis ieşirea din
componenţa fostei URSS. Nivelul dezvoltării economice din aceste ţări este superior statelor foste
sovietice şi actualmente membre CSI.
Un subtip mai deosebit este reprezentat de Rusia, ţară care cu greu poate fi asemănată cu o altă
ţară din mai multe puncte de vedere. Este una din puterile economice mari ale lumii, care se

34
caracterizează prin prezenţa unui potenţial de resurse naturale foarte mare. Având şi un potenţial sporit
militar, deşi din punct de vedere economic parcurge etapa de tranziţie, Rusia este una din puteri care, în
ultimii ani, tot mai insistent îşi face loc alături de grupul celor şapte. Spre deosebire de celelalte ţări din
CSI, în Rusia se înregistrează valori relativi mari al PNB/loc – 2231$ (în anul 2000).

C. Ţări în curs de dezvoltare

Ele constituie cea mai mare grupă, toate fiind amplasate în Asia, Africa, America Latină şi
Oceania. Deşi înglobează peste 70% din populaţia mondială, ponderea producţiei lor industriale abia
depăşeşte 17% din cea mondială.
Dezvoltarea relaţiilor economice capitaliste în aceste ţări, care a început cu mare întârziere – în
condiţiile de dependenţă politică şi economică ale epocii coloniale, se caracterizează nu atât prin nivelul
inferior (în cadrul grupului respectiv întâlnim şi ţări relativ bogate), cât prin caracterul specific al
dezvoltării. Cele mai semnificative trăsături comune ale ţărilor în curs de dezvoltare sunt (Volski, 1998):
- economia cu o varietate foarte mare de sectoare, adaptarea relaţiilor capitaliste în condiţiile
existenţei sectoarelor precapitaliste şi a rămăşiţelor feudale;
- exportul necompensat al unei părţi esenţiale din produsul social sub formă de venituri sau
procente prin intermediul preţurilor de transfer ale comerţului din cadrul firmelor companiilor
transnaţionale;
- dezvoltarea relativ redusă a capitalului naţional, posibilităţile limitate de dezvoltare ale
acestuia atât pe piaţa internă cât şi cea externă, existenţa unor contradicţii permanente între capitalul
naţional şi companiile transnaţionale;
- rolul relativ sporit al sectorului de stat în economie, în mare parte ca o consecinţă a tendinţei
de compensare a slăbiciunii capitalului privat naţional;
- dependenţa ştiinţifică şi tehnologică de statele dezvoltate, utilizarea silită în procesul de
producţie a tehnologiilor vechi, deficitul permanent în comerţul exterior cu tehnologii;
- discrepanţe mari sociale, începând cu diferenţele în productivitatea muncii, de exemplu, între
ramurile pieţei interne (în special în agricultură) şi cele de export şi terminând cu repartizarea venitului
naţional şi drepturile omului.
La fel, ca şi în cazul celorlalte grupuri de ţări, şi în cele în curs de dezvoltare se înregistrează
diferenţe în ritmul dezvoltării economice. Mai mult, având la bază un început cu un nivel foarte scăzut,
35
ritmul dezvoltării înregistrează valori, deseori, mai mari decât în ţările dezvoltate. Aceasta se referă în
primul rând la procesul de industrializare. La nivelul ţărilor în curs de dezvoltare se înregistrează
discrepanţe mari între continente. Astfel, cele din Asia, care în anii '60 erau depăşite de America Latină
de două ori în ponderea industriei de prelucrare mondială, în prezent sunt aproape la acelaşi nivel.
Stimulentul principal al industrializării Asiei a devenit creşterea rapidă a exporturilor industriale, care
depăşea de două ori creşterea volumului producţiei industriale, în timp ce America Latină a continuat să
asigure preponderent piaţa internă. În aceeaşi perioadă industria Africii a avut o creştere
nesemnificativă, pe lângă sporul natural al populaţiei deosebit de mare, iar ponderea acestui continent în
exporturile producţiei industriale mondiale chiar s-a redus.
Diversitatea mare a ţărilor în curs de dezvoltare pune în evidenţă trei tipuri de state:
- ţările cheie;
- ţările capitalismului relativ maturizat;
- naţiuni şi ţări noi, în formare.

1. Ţările cheie – Brazilia, Mexic, China şi India. Ţările respective se deosebesc esenţial prin
dimensiuni, nivel de dezvoltare, modelul economic şi chiar structura de stat. Brazilia şi Mexic îşi
dezvoltă relaţiile capitaliste mai mult de 150 de ani, ca state independente, în timp ce India şi China şi-
au obţinut independenţa după cel de-al doilea război mondial. China, care şi-a ales opţiunea socialistă
de dezvoltare a economiei, continuă dezvoltarea pe acest făgaş şi în prezent, îmbinând-o cu reforme şi
elemente ale economiei de piaţă. O trăsătură comună care le caracterizează pe aceste ţări este importanţa
cheie pe care o au în regiunile pe care le constituie. În trei din ele, în afară de Brazilia, din cele mai
vechi timpuri au existat focare de civilizaţii antice, iar în prezent, în virtutea motivaţiilor diferite, deţin
cele mai mari potenţiale umane, economice şi culturale între ţările în curs de dezvoltare din regiunile lor.
După volumul PIB-ului ele se încadrează în primele state ale lumii (Brazilia plasându-se pe locul şapte,
depăşind chiar Canada). Ele produc un volum de produse industriale aproape egal cu cel al tuturor
celorlalte ţări în curs de dezvoltare. Industria lor este cea mai diversificată, fiind compatibilă din acest
punct de vedere cu cea a ţărilor dezvoltate (ponderea industriei constructoare de maşini, în toate cele
patru ţări, este de peste 20%). Această situaţie se reflectă şi în structura comerţului extern: după
indicatorii diversităţii industriei constructoare de maşini (numărul de grupe de mărfuri în export şi
coeficientul de concentrare) ţările cheie sunt compatibile cu ţările cu nivel mediu de dezvoltare sau
chiar cu cele dezvoltate. Ţările respective deţin şi cel mai înalt potenţial tehnico-ştiinţific în cadrul
ţărilor lumii în curs de dezvoltare, deseori capabil să rezolve cele mai complicate probleme (de exemplu,
cercetările din domeniul nuclear sau cosmic). Nu este de neglijat şi faptul că în aceste ţări s-a format şi

36
tot mai insistent îşi impune influenţele marele capital, atât de stat cât şi cel privat. Brazilia, Mexic şi
India sunt acele ţări cu economie de piaţă care, prin resursele naturale bogate şi diversificate, forţa de
muncă ieftină şi variată, piaţa internă foarte extinsă, atrag investiţiile companiilor transnaţionale.
Dacă din punctul de vedere al locului, rolului şi importanţei în economia mondială aceste ţări
reprezintă o unitate evidentă, după indicatorii dezvoltării economice ţările cheie pot fi clasificate în
două subtipuri: liderii Americii Latine şi giganţii orientului.
Liderii Americii Latine (Brazilia şi Mexic), ţări cu un nivel relativ înalt al dezvoltării
economice, atins datorită pătrunderii capitalului străin, au PIB-ul şi producţia industriei de prelucrare pe
locuitor superiori celorlalte două ţări. De asemenea, aceste două perechi de state se deosebesc prin
coeficientul eficienţei exporturilor. În Brazilia şi în Mexic sunt concentrate cele mai mari investiţii
directe din străinătate, între ţările în curs de dezvoltare, iar companiile transnaţionale deţin controlul
celor mai importante ramuri ale economiei naţionale. În acelaşi timp aceste ţări au şi cele mai mari
datorii externe.
China şi India, în primul rând, se evidenţiază prin numărul populaţiei, ambele depăşind un
miliard de locuitori, având indicatori cu valori mici pe locuitor. În esenţă ţările respective sunt abia în
faza de desfăşurare a industrializării. Aici se înregistrează unul din cei mai mici indicatori ai urbanizării,
în acelaşi timp peste jumătate din populaţia activă fiind ocupată în agricultură. Rolul capitalului străin în
economia Indiei este mic iar în cea a Chinei foarte mic. Pe de altă parte este foarte mare rolul sectorului
de stat.

2. Ţările capitalismului relativ maturizat. O maturitate relativă a relaţiilor capitaliste şi

dominaţia acestora sunt pe măsură să formeze anumite tipuri de ţări în cadrul celor în curs de dezvoltare.
Tipul respectiv cuprinde o gamă foarte variată de ţări – de la ţările Americii Latine, care au avut o
traiectorie capitalistă relativ lungă de dezvoltare, până la ţările arabe, unde dominaţia relaţiilor
capitaliste s-a stabilit abia acum câteva decenii.

2.1. Ţările de colonizare şi dezvoltare timpurie a capitalismului dependent – Argentina şi

Uruguay. Ţări cu un grad înalt al urbanizării, dispun de resurse naturale agrare bogate şi printre primele
şi-au trasat calea capitalistă de dezvoltare. Primul val al industrializării, deosebit de accelerat, le-a
cuprins înainte de primul război mondial. Principalii indicatori economici au valori apropiate de cei
medii mondiali, fără prea multe posibilităţi de a-i depăşi, mai mult, începând cu anii '50 au intrat pe un
făgaş de criză structurală profundă. Capitalul autohton, adaptat în mare măsură sistemului agricol
latifundist, nu a fost în stare să realizeze reforme agrare burgheze în agricultură. În acelaşi timp capitalul

37
străin îşi pierde interesul unor noi investiţii în aceste ţări: piaţa internă a fost valorificată totalmente de
acesta, producţia pentru export fiind nerentabilă din cauza nivelului înalt al vieţii şi respectiv al preţului
forţei de muncă. În diviziunea internaţională a muncii Argentina şi Uruguay rămân să fie ţări agrare
(ponderea produselor alimentare şi a materiilor prime agricole constituie 60% din exportul acestor ţări).
Numai în perioada anilor 1960-1990, după volumul PIB - ului, Argentina a trecut de pe locul 12 pe locul
26 în lume, iar după valoarea exporturilor – de pe locul 22 pe locul 40. Ultimii ani sunt marcaţi de o
criză structurală profundă care a afectat în totalitate economia Argentinei.

2.2. Ţările cu enclave ale dezvoltării capitalismului. Cele mai reprezentative ţări din acest tip
sunt Venezuela şi Chile, cu anumite rezerve, în cadrul respectiv fiind incluse şi aşa ţări ca Iran, Irak şi
Algeria. Rolul decisiv în eliminarea elementelor precapitaliste şi în inaugurarea relaţiilor capitaliste în
ţările respective l-a avut pătrunderea masivă a capitalului străin, pătrundere legată de exploatarea pentru
export a unor zăcăminte unice la timpul lor – la început a silitrei, ulterior a cuprului în Chile, a petrolului
în Venezuela, Iran, Irak şi Algeria. Este originală structura economică a acestor ţări: o pondere extrem
de mică a populaţiei reprezintă o anumită enclavă (sub 1% din populaţia ţării realizează cea mai mare
parte a produsului social, asigurând o pondere foarte mare a veniturilor ţării) şi, prin redistribuire,
exercită influenţe decisive asupra altor ramuri ale economiei. Această situaţie condiţionează, într-o
anumită măsură, accelerarea dezvoltării infrastructurii şi a industriei de prelucrare. Agricultura însă,
aflată într-o fază precapitalistă de dezvoltare, este în decădere, condiţionând migraţia populaţiei rurale
spre oraşe. Deşi au un potenţial de resurse funciare relativ mare şi populaţia rurală încă numeroasă, nu
sunt dependente de importurile de produse alimentare şi materie primă agrară. Pot fi remarcate şi unele
aspecte socio-politice care au influenţat dezvoltarea economică. Astfel, mişcarea muncitorească din
aceste ţări a apărut în cadrul industriei miniere în care s-a reuşit obţinerea unui nivel mai înalt al
salarizării decât în alte ramuri ale economiei. Structura socială a populaţiei este dominată de populaţia
pauperizată. Nu sunt de neglijat manifestările naţionaliste ca o reacţie la creşterea fluxului forţei de
muncă din ţările cu un grad mai avansat a sărăciei. În ţările Orientului Apropiat un rol negativ au
divergenţele de ordin religios. “Elita” birocratică naţională, cu averi imense cedează foarte uşor, în
acelaşi timp, fiind puternice tendinţele “antiimperialiste”, având datorii mari externe.

2.3. Ţări în care dezvoltarea economiei a fost adaptată şi orientată spre comerţul exterior.
Acest tip cuprinde ţări cu un potenţial mediu de resurse naturale şi populaţie, au parcurs o cale lungă în
evoluţia lor – de la societatea patriarhală până la cea cu relaţii capitaliste, influenţată în mare măsură de
capitalul străin şi economia mondială în ansamblu. Ţările acestui tip sunt: în America Latină –

38
Columbia, Ecuador, Peru, Bolivia, Paraguay; în Asia – Malaiezia, Filipinele, Thailanda, Turcia, Siria,
Iordania; în Africa – Egipt, Maroc, Tunisia.
Dintre aspectele socio-culturale care au frânat dezvoltarea economică, poate fi menţionată
diversitatea, deseori incompatibilă, religioasă, cea culturală şi tradiţiile, orientând-o preponderent spre
relaţiile externe. Pătrunderea capitalului, a companiilor şi băncilor străine au condiţionat dezvoltarea
producţiei agricole şi valorificarea resurselor minerale orientate spre pieţele externe. Potenţialul de
resurse naturale nu a avut putere să atragă capital masiv şi să formeze enclave puternice, investiţiile
având caracter dispersat. Deşi industria petrolieră sau minieră din majoritatea ţărilor acestui grup
realizează venituri relativ mari, problemele ocupaţiei populaţiei şi cele ale dezvoltării persistă. Industria,
relativ tânără, cuprinde un număr mic de ramuri, dezvoltarea fiind frânată de posibilităţile pieţelor
naţionale. În agricultură predomină formele precapitaliste ale proprietăţii funciare, fiind ocupată o
populaţie numeroasă şi fără de pământ. În asemenea condiţii s-a înregistrat o creştere accelerată a
populaţiei agrare şi o explozie pe piaţa muncii a unei forţe de muncă numeroasă, fără să i se prezinte
posibilităţi de angajare. De aici şi principala problemă a ţărilor acestui grup - căutarea surselor de
existenţă pentru surplusul de forţă de muncă. Ţările respective s-au transformat în principalii furnizori
de forţă de muncă pe piaţa mondială a muncii – şi nu numai în S.U.A., Japonia sau Europa Occidentală,
dar chiar în ţările vecine în curs de dezvoltare mai bogate.
Un subtip aparte de ţări este format de ţările Orientului asiatic, ţări în care forţa ieftină de
muncă, disciplina tradiţională şi calitatea ei au condiţionat o pătrundere masivă de capital şi a unui
număr mare de tehnologii şi producţii din statele dezvoltate. Sub acest aspect cel mai mult a avansat
Coreea de Sud care, la început s-a dezvoltat sub controlul direct al S.U.A. şi Japoniei, iar în prezent îşi
extinde tot mai insistent poziţiile proprii în lume. Mai mult de jumătate din producţia industriei de
prelucrare a acestei ţări, destinată pieţei mondiale şi realizată din semifabricate, după modelele şi
licenţele companiilor transnaţionale, este exportată, inclusiv în ţările dezvoltate. Acest proces,
caracteristic pentru Malaiezia, Filipine şi Thailanda se extinde în prezent şi în Columbia, Peru, Ecuador,
Tunisia şi Egipt. Criza economică de la începutul anilor '80 a demonstrat că şi această cale îşi are
limitele sale şi nu poate deschide totalmente perspective reale ale progresului social şi economic. În
aceste ţări se extinde sectorul neoficial (economia subterană) al economiei, stimulat de capitalul străin şi
grupările mafiote prin producţia şi desfacerea de stupefiante, comerţul de contrabandă, pirateria
tehnologică etc.

2.4. Ţări mici dependente de agricultura cu plantaţii. Acest tip cuprinde state din America
Centrală şi Latină – Costa-Rica, Nicaragua, Salvador, Guatemala, Honduras, Cuba, Republica

39
Dominicană şi Haiti, de asemenea Sri Lanka din Asia. Potenţialul uman şi de resurse relativ mic,
mişcările democratice ineficiente cu intervenţii permanente din partea S.U.A. (în Sri Lanka – Marea
Britanie) au condiţionat un anumit grad de conservare a specializării lor agricole. Printr-un grad mai
avansat al dezvoltării relaţiilor capitaliste se caracterizează Costa-Rica şi Republica Dominicană, la
celălalt pol fiind Honduras şi Haiti. Cea mai mare parte a producţiei agrare (de banane, zahăr, cafea,
bumbac şi produse animaliere) din aceste ţări este realizată sau achiziţionată pentru desfacere de către
companiile Statelor Unite sau, în cazul ceaiului din Sri Lanka – de companiile engleze. Între ţările în
curs de dezvoltare acestea se caracterizează prin cea mai mare pondere a exporturilor de produse agrare
şi ale industriei alimentare.
Sub acest aspect ţările acestui tip se deosebesc radical de aşa ţări ca Argentina sau Uruguay, la
fel, mari exportatori de produse agrare. Diferenţele pun în evidenţă următoarea situaţie: Argentina şi
Uruguay exportă cantităţi mari de produse agrare, având şi un consum intern deosebit de mare, în timp
ce ţările acestui tip au un consum intern foarte mic din produsele respective. De exemplu, în anii '90
Argentina exporta circa 12% din produsele de carne realizate în ţară, ocupând în acelaşi timp primul loc
în lume după consumul de carne la un locuitor (până la 95 de kg anual). Ţările Americii Latine, de
asemenea, sunt mari exportatori de carne, în special pe piaţa S.U.A., fiind printre primele state ale lumii
din acest punct de vedere, dar după consumul intern de carne acestea sunt în coada clasamentului.
Sărăcia populaţiei, dominaţia oligarhiei comercial-funciare şi dictaturile care s-au succedat au
condiţionat deseori lupte pentru independenţa naţională, democraţie şi progres social.
Un “exemplu” elocvent în acest sens a fost revoluţia cubaneză din 1959, care a urmărit
lichidarea proprietăţii şi dominaţiei americane asupra plantaţiilor de trestie de zahăr şi a fabricilor de
zahăr, la fel ca şi a oricărei forme de proprietate. Statul, devenind proprietar în toate domeniile
economiei naţionale, nu a generat decât noi contradicţii. În esenţă n-a schimbat decât piaţa externă a
producţiei de zahăr – de la cea a S.U.A.
Având o dezvoltare insuficientă a altor ramuri ale economiei, aceste ţări se prezintă şi ca mari
furnizori de forţă de muncă ieftină în ţările “metropole”, mai mult, acesta este singurul tip de ţări în curs
de dezvoltare cu o emigrare feminină sporită, mai ales în domeniul serviciilor.
Ultimul deceniu este marcat de preocupări insistente, atât din partea ţărilor respective cât şi a
unor companii transnaţionale în vederea creşterii gradului de ocupaţie a populaţiei şi al industrializării.
Aici sunt transferate segmente ale unor producţii cu consum mare de forţă de muncă care realizează
mărfuri din semifabricatele (aşa numita “industrias maquiladoras”) importate pentru reexport.

40
 2.5. Ţări mici cu dezvoltare prin concesiune. Acestea sunt foste colonii care recent şi-au
obţinut independenţa – Jamaica, Trinidad şi Tobago, Surinam, Gabon, Botswana, Papua-Noua Guinee.
Descoperirea unor rezerve considerabile de bauxite, petrol, cupru au determinat fluxuri mari de capital
din ţările metropole care au condiţionat o dezvoltare accelerată a relaţiilor capitaliste. În calitate de
centre şi factori principali de dezvoltare a ţărilor, care până nu demult erau doar teritorii sărace cu
plantaţii, au devenit concesiile marilor corporaţii din industria minieră. Acestea din urmă şi-au extins
influenţa nu numai în industria minieră dar şi asupra tuturor sferelor de activitate economică din aceste
ţări mici. Epuizarea zăcămintelor de petrol şi restrângerea exploatării acestuia din Trinidad a fost urmată
de construcţia unor rafinării mari de către companiile petroliere în vederea rafinării petrolului său
transportat din Venezuela şi din Orientul Apropiat pentru reexportul ulterior. Pentru o eventuală evitare
de cheltuieli suplimentare în metropolă compania olandeză de aluminiu a construit o uzină mare de
aluminiu în Surinam. În prezent economia acestor ţări depinde aproape în totalitate de conjunctura pieţei
mondiale. Una din cele mai importante probleme cu care se confruntă aceste ţări este procesul
neterminat al formării naţiunilor: populaţia este fărâmiţată într-un număr foarte mare de grupuri etnice,
recrutarea forţei de muncă din ţările asiatice şi africane a condiţionat o diversitate etnică deosebit de
accentuată în ţările bazinului Caraib, deseori incompatibilă din punct de vedere religios, al obiceiurilor
şi tradiţiilor.

2.6. Ţări mici şi foarte mici “închirietoare”. Ţări cu asemenea statut sunt foarte multe, toate
fiind insule sau ţări maritime cu dimensiuni mici, aşezate la intersecţia căilor maritime importante.
Unele din ele continuă şi până în prezent să rămână colonii sau teritorii dependente – Seangan, Makao
(Aomâni), Insulele Bermude, Noua Caledonie. Economia acestor ţări este în dependentă de companiile
transnaţionale care, prin alocaţiile financiare nominale acordate “patronilor locali”, utilizează teritoriul
lor în calitate de zone economice libere. Interesul major al companiilor din ţările metropole ţine de
amplasarea unor centre bancare importante, care sunt an afara controlului organelor fiscale şi a
diverselor inspecţii (Bahamas, Barbados, Insulele Bermude, Cayman, Bahrain, Panama). Aşa sunt şi
ţările cu “pavilioane convenabile” pentru înregistrarea unor flote comerciale puternice ale ţărilor
metropole – Panama, Liberia, Bahamas. Unele (Malta, Cipru) sunt folosite în calitate de “ţări-hotele”
pentru turismul internaţional, ca fiind foarte atractive din acest punct de vedere, altele, state liliputane,
sunt utilizate pentru amplasarea unor industrii cu grad mare de risc ecologic (de exemplu industria
cimentului sau de prelucrare a petrolului din Bahamas, unde sunt amplasate şi baze de descărcare-
încărcare a petrolului în tancuri de dimensiuni medii şi recepţionate de porturile de pe litoralul estic al
S.U.A.). Există şi ţări mici care, având funcţiile unor zone economice libere, sunt utilizate de către

41
arendatorii străini acreditaţi, pentru prelucrarea zăcămintelor bogate existente destinate pieţei externe.
Aşa este Noua Caledonie, care produce pentru export nichel, crom, cobalt, aliaje şi articole din ele.
Specificul ţărilor acestui tip ţine de următoarele condiţii: liberalismul legislaţiei economice
(“paradisuri fiscale”), stabilitatea politică, şi neamestecul în treburile capitalului străin, securitatea şi
prezenţa bazelor militare puternice ale S.U.A. şi Marii Britanii. La acestea se adaugă infrastructura
dezvoltată, în special legăturile internaţionale, porturile şi aeroporturile, circulaţia liberă a dolarului
american în locul sau alături de valutele naţionale, bilingvismul.
În procesul contemporan de globalizare şi mondializare economică. aceste ţări sunt dintre cele
mai conformiste, din toate ţările în curs de dezvoltare. Multe din ele, chiar fiind teritorii dependente, tind
să obţină un loc şi un vot în O.N.U., conturi în băncile mari ale lumii şi să “achiziţioneze” “chiriaşi”
bogaţi. După nivelul dezvoltării economice, eficienţa exporturilor şi alţi indicatori sociali aceste ţări
ating nivelul unor ţări europene. Sub aspect socio-politic, însă, sunt încă departe de a fi “rezervaţii
liniştite” ale corporaţiilor transnaţionale. Despre aceasta mărturisesc, în special, revoltele populare din
Panama îndreptate împotriva prezenţei americane în 1968, nenumăratele greve muncitoreşti din
Seangan, manifestările naţionale din Noua Caledonie.

2.7. Ţări mari exportatoare de petrol şi cu excedent financiar. Din acest tip de ţări fac parte:
Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuweit, Brunei, Arabia Saudită, Oman, Libia. Între ţările în curs de
dezvoltare acestea ocupă primele şapte locuri după exporturile de petrol şi produse petroliere la un
locuitor şi cele mai mari valori ale veniturilor pe locuitor, balanţe pozitive de plăţi. Numai ele, între
ţările în curs de dezvoltare, sunt ţări-creditoare.
Monarhii patriarhale şi de clan în care principala îndeletnicire a populaţiei era până la mijlocul
sec. XX transhumanţa şi pescuitul, aceste ţări erau printre cele mai înapoiate din lume. Doar în Arabia
Saudită exploatarea zăcămintelor petroliere a început înainte de al doilea război mondial, în celelalte ţări
– după obţinerea independenţei în anii '50-'60. După crearea Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de petrol
(OPEC), prin majorarea preţului petrolului pe piaţa mondială şi obţinerea rentei de monopol, situaţia
economică din aceste ţări s-a ameliorat considerabil pe seama conjuncturii internaţionale. Aceasta a
condiţionat o dezvoltare accelerată a relaţiilor capitaliste prin crearea de bănci puternice, companii,
oraşe şi aeroporturi internaţionale supermoderne, toate pe fondul unei înapoieri moştenite şi în condiţii
de deşert.
Trăsăturile tipice care caracterizează acest tip de ţări sunt:
- ponderea mică a populaţiei ocupate;

42
 - dominaţia capitalului şi al muncitorilor şi specialiştilor străini în toate ramurile economiei (de
la 50 la 80% din populaţia ocupată);
- caracterul de consum şi parazitar al economiei;
- gradul înalt de dependenţă de conjunctura pieţei mondiale a petrolului şi de tehnologiile
avansate;
- exportul de capital.
Deşi se înregistrează o creştere economică semnificativă, mai persistă unele trăsături negative
moştenite: valori mari ale mortalităţii infantile; discriminarea în drepturi a femeii; dominaţia dreptului
de clan şi de trib prin care poziţia socială a individului este determinată de rudenia de sânge.
Pe cât de neobişnuită este originea acestui tip de ţări, pe atât de incert este viitorul lor. O
singură implementare a tehnologiilor avansate de economisire a energiei de către ţările dezvoltate poate
condiţiona reducerea substanţială a preţului la petrol pe piaţa mondială şi respectiv a veniturilor acestor
ţări. Soluţionarea în mod cardinal a problemei energetice pe plan mondial, descoperirea de noi rezerve
de petrol în alte regiuni ale globului, sau epuizarea zăcămintelor din aceste ţări – toate acestea reprezintă
situaţii în care economia ţărilor respective poate să intre într-un faliment total. În căutarea de alternative
la multe din situaţiile amintite, cele mai bogate ţări din acest tip, practic fără agricultură – Emiratele
Arabe Unite, Qatar, Kuweit şi Brunei – formează un subtip aparte. În aceste ţări se realizează investiţii
mari în dezvoltarea industriei de prelucrare destinată exporturilor, deşi piaţa produselor respective este
deja împărţită şi protejată de marile companii transnaţionale ale ţărilor dezvoltate. Celelalte state, în
special Libia şi Arabia Saudită, au tendinţe de a accelera dezvoltarea agriculturii, realizând investiţii
mari în proiecte de ameliorare, mecanizare sau electrificare.

2.8. Ţări mari cu venituri mici. Ţările din această categorie, pe lângă indicatorii economici cu
valori foarte mici, fac parte din primele pe glob după numărul de locuitori. Majoritatea din ele au peste o
sută de milioane de locuitori (în anul 2001): Indonezia(206.1), Pakistan (145.0), Bangladesh(133.5),
Nigeria(126.6), Vietnam(78.7). După valoarea PIB – ului raportat la un locuitor ele fac parte din cele
mai sărace din lume (în special Bangladesh şi Vietnam). 60-80% din populaţia lor trăieşte în mediul
rural, persistă încă rămăşiţele relaţiilor precapitaliste de piaţă. Pe acest fond în unele regiuni din aceste
ţări domină aproape în totalitate relaţiile economice de piaţă, aici fiind prezent prin ponderi deosebite
capitalul naţional. Poziţii tot mai sigure sunt ocupate de companiile transnaţionale, care-şi îndreaptă
viziunile spre forţa de muncă foarte ieftină şi spre o eventuală piaţă de consum. Sub acest aspect cea mai
avansată poate fi considerată Indonezia, cu exporturile de petrol şi materie primă minerală. Unii
indicatori ai acestei ţări se apropie de indicatorii “ţărilor cheie”, având în acelaşi timp diferenţe mari de

43
principiu faţă de “giganţii orientului” (diferenţele sunt şi mai mari în cazul celorlalte ţări). Puterea
economică şi capitalul privat nu este pe măsură să contribuie în mod substanţial la creşterea gradului de
diversificare a industriei şi a relaţiilor economice externe. Astfel, ponderea industriei constructoare de
maşini în industria de prelucrare constituie doar 2-8%, fiind imposibilă, la ora actuală, să fie elaborate
programe proprii de natură tehnică, ştiinţifică sau tehnologică. Dependenţa de tehnologiile de import
este foarte.

3. Ţările tinere, eliberate recent. Categoria respectivă de ţări s-a format în a doua jumătate a
secolului XX, fiind foarte numeroasă.

3.1. Ţările membre ale Comunităţii Statelor Independente (fără Rusia). Începând cu anul 2000
cele mai mari puteri din cadrul CSI (Rusia, Ucraina, Kazahstan şi Belarusi) întreprind măsuri de a forma
un spaţiu economic unic, celorlalte state, evident, cu potenţial economic mai mic, impunându-se condiţii
speciale de natură politică. Decizia politică privind crearea spaţiului economic unic s-a adoptat la cel
mai înalt nivel la Yalta în anul 2003.
După poziţia geografică şi nivelul dezvoltării economice în cadrul CSI pot fi evidenţiate
următoarele categorii de state:
- Ucraina, Belarusi şi R. Moldova, ţări cu venituri mici, situaţie politică instabilă şi în mare
parte de orientare procomunistă, având relaţii economice foarte strânse cu Rusia;
- Georgia, Armenia şi Azerbaidjan, ţări caucaziene, cu economia aflată într-o profundă criză de
tranziţie, în mare parte ataşată de economia Rusiei;
- Ţările central-asiatice - Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Kârgâzstan. Sunt
ţări musulmane, în unele din ele renasc unele tendinţe ale fundamentalismului islamic, dar cu puţine
succese. Deşi dispun de un potenţial semnificativ de resurse naturale (metale, petrol gaze naturale,
cărbuni etc.), economia lor este într-o fază de tranziţie mult prea inertă. Ca şi celelalte state CSI, şi
acestea au economia dependentă în mare măsură de Federaţia Rusă.

3.2. Ţări foste socialiste, aflate în căutarea identităţii. Din această categorie de state poate fi
nominalizată în primul rând Albania, frământată de problemele tranziţiei. Mongolia, “a doua ţară
socialistă (declarată în 1924, după URSS), care a trecut direct de la relaţiile feudale la cele socialiste”,
după anul 1990 a trecut într-un profund anonimat internaţional.

44
 3.3. Ţări cu orientare comunistă de dezvoltare a economiei. Sunt de notorietate regimurile
comuniste din Coreea de Nord şi Cuba (Cuba a fost inclusă şi în categoria ţărilor mici dependente de
agricultura cu plantaţii) la care poate fi adăugat şi Vietnamul, care face parte şi din categoria ţărilor mari
cu venituri mici.

3.4. Ţări, foste colonii, considerate de Adunarea Generală a O.N.U. în 1988 (42 de state) ca
fiind cele mai slab dezvoltate – least developed countries – LDC, având un statut special de ajutor
internaţional prioritar. Includerea lor în această categorie a fost dictată, luându-se în consideraţie
următoarele criterii: veniturile foarte mici pe locuitor, ponderea foarte mică a industriei de prelucrare
în PIB şi ponderea foarte mare a populaţiei analfabete. Pe continente şi regiuni numărul acestora se
prezintă astfel: în Africa – 32 de state, în Asia – 5, în Oceania – 4 şi în America Latină – 1. Ele
însumează o populaţie de circa 340 milioane de locuitori.
Trăsătura semnificativă a acestui grup de state este procesul intens de formare a naţiunilor şi de
integrare în economia mondială. Pentru majoritatea ţărilor din Africa sudsahariană mai sunt specifice
relaţiile de trib, dezintegrarea teritorială a grupurilor etnice ca urmare a hotarelor artificiale create de
fostele metropole. Revoluţiile şi mişcările de eliberare naţională din aceste ţări se mai află în plină
desfăşurare, iar independenţa politică încă nu poate crea condiţii favorabile pentru dezvoltarea adecvată
a economiei lor naţionale.
Economia naţională, structura de stat şi sistemul politic din aceste ţări se află la diferite faze de
dezvoltare a perioadei de tranziţie, iar caracteristicile amintite anterior se pot modifica într-un timp
foarte scurt. Care va fi viitorul statelor respective, în ce categorie vor putea fi încadrate, depinde de
condiţiile istorice şi socio-economice concrete şi de făgaşul dezvoltării economice.

2.4. Rezumat:

Diviziunea geografică a muncii reprezintă diferenţierea în spaţiu a activităţilor economice în

procesul dezvoltării societăţii, care se reflectă în specializarea sistemului de producţie a unor unităţi
teritoriale de diferit rang (ţară, regiune, centru economic etc.).
Diviziunea teritorială a muncii este una din categoriile de bază în geografia economică; prin
ea poate fi explicat procesul geografic al localizării producţiei, gradul de concentrare a activităţilor
economice în spaţiu, formele de concentrare şi ierarhia unităţilor taxonomice din domeniul industriei ş.
a; explică caracterul relaţiilor economice şi de producţie dintre diferite teritorii specializate şi gradul

45
lor de integrare în economia naţională.
Diviziunea internaţională (mondială) a muncii - specializarea ţărilor lumii în producţia şi
comercializarea pe piaţa mondială a unor produse şi servicii pentru care ele au avantaje şi prin care se
reflectă rolul fiecărei ţări în circuitul economiei mondiale; reprezintă baza pieţei mondiale şi a altor
forme de relaţii economice dintre state, apare ca factor de coeziune a economiilor naţionale în sistemul
economiei mondiale; favorizează în mod obiectiv progresul economic.
Diviziunea internaţională a muncii este un proces pozitiv şi inevitabil în condiţiile consolidării
economiei mondiale. Ea este o condiţie obiectivă şi necesară a internaţionalizării vieţii economice a
ţărilor lumii, argumentată încă de economistul D. Ricardo, prin aşa numita teoria avantajelor
comparative.
Harta politică reflectă locul ţărilor în lumea contemporană, dimensiunile, poziţia şi forma de
guvernământ a acestora.
Modificările de pe harta politică pot fi cantitative şi calitative.
Procesul de formare a hărţii politice a lumii cuprinde mai multe epoci istorice, de aceea se pot
delimita câteva perioade: antică, a evului mediu, nouă şi contemporană.
În funcţie de locul pe care îl deţin în sistemul economiei mondiale şi în relaţiile internaţionale,
convenţional, ţările lumii pot fi clasificate în trei grupuri:
- ţări cu economie puternic dezvoltată;
- ţări cu un nivel mediu al dezvoltării economice;
- ţări subdezvoltate, sau conform terminologiei utilizate de O.N.U. – ţări în curs de dezvoltare.
În fiecare din aceste grupuri pot fi puse în evidenţă tipuri de ţări, iar în al treilea grup şi subtipuri.

2.5. Test de evaluare/autoevaluare:

1.Ce este diviziunea geografică a muncii? Care sunt componentele acesteia? Explicaţi
sensul şi conţinutul acestot categorii.
2.Explicaţi sensul şi conţinutul noţiunii de hartă politică. Ce fel de mofificări intervin pe o hartă
politică?
3.Caracterizaţi harta politică din perioada antică.
4.Caracterizaţi harta politică din perioada nouă.
5.Care sunt etapele perioadei contemporane?
46
6.Caracterizaţi etapa a treia a perioadei contemporane.
7.Care sunt tipurile de ţări cu economie puternic dezvoltată? Caracterizaţi fiecare tip.
8. Care sunt tipurile de ţări cu nivel mediu al dezvoltării economice? Caracterizaţi fiecare tip.
9.Numiţi principalele trăsături ale ţărilor în curs de dezvoltare.
10. Care sunt tipurile de ţări în curs de dezvoltare?

47
Unitatea de învăţare III: Geografia industriei petroliere

3.1.Introducere

Rezervele mondiale totale de petrol, care pot fi exploatate la nivelul tehnologiilor actuale, au
tendinţă de creştere, constituind în prezent circa 140 miliarde tone, din care ţărilor OPEC le revine peste
67%.

3.2.Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să:

- explice caracteristicile exploatării, prelucrării și rafinării petrolului;
- identifice pe hartă principalele regiuni/țări bogate în resurse petroliere;
- argumenteze principalele criterii ale repartiției geografice a rafinăriilor;
- identifice pe hartă țările cu capacitatea de rafinare cea mai mare.

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1 Geografia rezervelor şi a producţiei de petrol

Sub aspect geografic, principalele regiuni petroliere ale lumii sunt: Orientul Apropiat şi
Mijlociu (cunoscută şi sub denumirea de Golful Persic), Rusia şi unele state din CSI, America de Nord,
platforma continentală a Mării Nordului, Africa de Nord, Marea Caraibilor, Golful Guineea şi Asia de
Sud-Est. Aceste regiuni, care cuprind circa 75 de state, concentrează peste 90% din rezervele mondiale
de petrol.
Orientul Apropiat şi Mijlociu, cea mai bogată regiune, înglobează circa 60% din rezervele certe
ale lumii, tot aici fiind amplasate şi 4 din primele 10 state producătoare de petrol: Arabia Saudită, Iran,

48
Emiratele Arabe Unite şi Kuweit. Exploatarea bazinelor petroliere din regiune a început abia după cel
de-al doilea război mondial, când întreaga regiune devine o miză a geopoliticii contemporane.
Zăcămintele de petrol din regiune se află la adâncimi mici, petrolul fiind de calitate superioară şi, prin
urmare, au o rentabilitate foarte mare. Unele sonde produc anual până la 300.000 tone.
Prima producătoare din regiune şi din lume este Arabia Saudită (peste 400 milioane tone
anual), care are rezerve de circa 20 miliarde tone. Cel mai mare bazin petrolier – Ghawar – este situat la
100 km de Golful Persic; al doilea este reprezentat de zona litoralului Golfului Persic.
Al doilea mare producător al regiunii este Iran (cu o producţie anuală de circa 182 milioane
tone), cu importante rezerve cantonate în sud-vestul ţării în avantfosa munţilor Zagros şi în platforma
continentală a Golfului Persic.
Irakul, un mare producător până în anul 1991, când producţia de petrol a atins cota de 100
milioane tone, şi-a diminuat exploatările substanţial în urma embargoului impus de O.N.U. datorită
războiului din Golf şi regimului politic de la Bagdad. Cel mai important zăcământ se află la Kirkuk,
după care urmează bazinul de la Rumaila. Producţia anuală este de circa 117 milioane tone, fiind pe
poziţia 9 în ierarhia mondială a producătorilor de petrol şi pe poziţia a treia în regine.
A patra poziţie în regiune o deţin Emiratele Arabe Unite (locul 11 în lume) care realizează
exploatări în emiratele Abu Dhabi şi Dubai.
Kuweit produce anual peste 100 milioane tone de petrol, plasându-se pe locul 12 în ierarhia
mondială, cu exploatări importante la Burgan, Randhatain şi Al Bahra.
Alte state producătoare de petrol din regiune sunt Oman, cu importante exploatări la Jibal,
Fahud, Al Huwaisah, Natih şi Ghaba; Siria cu exploatări importante în nord-estul ţării; emiratul Qatar,
Bahrain şi Yemen.
Zăcămintele uriaşe din regiunea Golfului Persic au transformat-o într-o ţintă de interferenţă a
sferelor de influenţă ale marilor puteri.
În America de Nord, în producţia de petrol, se detaşează mult S.U.A., al doilea producător
mondial, cu o producţie anuală de peste 360 milioane tone. În general producţia de petrol din S.U.A. are
tendinţe evidente de diminuare, în vederea politicii de economisire şi de importuri masive.
Principala regiune petrolieră a S.U.A. o reprezintă Golful Mexic, unde sunt cantonate peste
30% din rezervele naţionale şi unde se realizează circa 40% din producţie.
A doua regiune petrolieră este Midcontinent, care cuprinde nordul statului Texas, statul
Oklahoma, Kansas şi Arkansas. Regiunea produce circa 30% din totalul S.U.A.

49
 A treia regiune petrolieră o reprezintă bazinele intramontane din Munţii Stâncoşi (constituie
circa 10% din rezervele S.U.A.) în care principalele exploatări se realizează în statele North Dakota,
South Dakota, Montana, Wyoming, Colorado, Utah şi New Mexico.
Dintre regiunile petroliere de importanţă mai mică poate fi menţionat sudul Marilor Lacuri,
după care urmează regiunea Appalachi, având importante exploatări în statele Pennsylvania, New York,
Virginia, Maryland şi Kentucky. În sud-vestul ţării se pune în evidenţă regiunea California (13% din
rezerve). Tot mai insistent se impune în producţia de petrol regiunea Alaska.
Tot în America de Nord se evidenţiază, în calitate de ţară petrolieră, Canada, cu o producţie în
uşoară creştere. Principala regiune petroliferă este reprezentată de provincia Alberta, după care urmează
provinciile Columbia Britanică şi Saskatchewan. Exploatări importante recente se realizează în delta
fluviului Mackezie şi în şelful Mării Beaufort.
Federaţia Rusă împreună cu celelalte state din CSI ocupă a treia poziţie în ierarhia mondială,
având rezerve considerabile, mai ales în partea asiatică. În anumite perioade (între anii 1974-1985) fosta
URSS deţinea supremaţia mondială, având nivelul producţiei de petrol de circa 600 milioane tone anual.
Pe teritoriul Rusiei, în calitate de regiuni petrolifere importante, se evidenţiază în primul rând
imensa Siberie de Vest, cu bazinele petrolifere Tiumen, Surgut, Marmontova, Saim, Strejevoi, Usti
Balâk ş.a. Zăcămintele de petrol din această regiune, după calitate şi dimensiuni, sunt comparabile cu
cele din Golful Persic.
Importante zăcăminte petroliere cantonează regiunea Volga-Ural, cunoscut şi sub denumirea de
“al doilea Baku”.
O altă regiune importantă se extinde în Caucazul de Nord, între Mările Caspică şi Neagră,
poziţie deosebit de sensibilă din punct de vedere geopolitic, ceea ce se confirmă prin războiul ruso-
cecen.
În Siberia Orientală, prin rezerve mari de petrol, se remarcă regiunea Irkutsk, situată între
munţii Enisei şi lacul Baikal, cu bazine petrolifere la Krasnoiarsk, Norilsk şi Iakutsk. Extremul Orient al
Rusiei se pune în evidenţă prin rezervele de petrol de pe peninsula Kamceatka, insula Sahalin şi
platforma continentală a Mării Ohotsk.
Între celelalte state CSI cel mai important este Azerbaidjan, cu exploatările de petrol din
platforma continentală a Mării Caspice, peninsula Apşeron şi depresiunea Kura. În estul Mării Caspice
(de la nord la sud) se extinde o regiune petroliferă partea de nord a căreia aparţine Kazahstanului, iar
partea de sud – Turkmenistanului.
Nu sunt neglijabile şi rezervele de petrol din Valea Fergana (Uzbekistan).

50
 Ucraina exploatează importante zăcăminte de hidrocarburi în arealele situate în nordul Mării
Negre şi Peninsula Crimeea, precum şi în regiunea Nipru-Doneţk.
Zăcămintele petroliere imense descoperite în zona Mării Caspice vor deţine un rol foarte
important în comerţul mondial cu petrol, în special pentru Europa, spre care se preconizează construcţia
de conducte magistrale prin Caucaz, Marea Neagră şi România.
Platforma continentală a Mărilor Nordului şi Norvegiei reprezintă cea mai importantă regiune
petrolieră a Europei, cu zăcăminte exploatarea cărora a început acum două decenii. Dintre statele
europene care beneficiază de aceste resurse se evidenţiază Norvegia (pe primul loc în Europa), care este
un mare exportator de petrol în statele scandinave vecine.
Al doilea mare producător de petrol din Europa este Regatul Unit al Marii Britanii care, de
asemenea, exploatează platforma continentală a Mării Nordului.
Africa de Nord cantonează zăcăminte de petrol ce se întind din Egipt şi până în Tunisia. Cel
mai mare producător este Libia, care deţine şi cele mai mari rezerve din Africa. Al doilea producător
nord-african este Egiptul (în nord-vestul ţării, în peninsula Sinai în golful Suez). Au importanţă
continentală şi zăcămintele din Algeria şi Tunisia.
A doua regiune mare petrolieră de pe continentul african este Golful Guineea, în care se
remarcă pe primul loc Nigeria – cel mai mare producător african (producţia anuală a depăşit 105
milioane tone). Tot în această regiune petrolieră, ca mari producători de petrol, se impun Gabon (cu
importante zăcăminte în platforma continentală a Oceanului Atlantic), Angola şi R.D.Kongo.
În regiunea Caraibilor cel mai important stat petrolier este Mexic, cu cele mai mari rezerve
sigure de petrol din America în ansamblu. Exploatările se realizează în trei mari zone petroliere:
Peninsula Yukatan, Istmul Tehuantepec şi Golful Mexic atât din zona de litoral cât şi din şelful golfului.
Mexicul exportă cantităţi însemnate de petrol în S.U.A., Europa şi alte ţări.
Un alt producător important din regiune este Venezuela, cu cele mai mari rezerve din America
de Sud. Cea mai mare regiune petrolieră din Venezuela este Laguna Maracaibo în care se extrage până
la 80% din petrolul ţării, după care urmează Provincia Oriente şi platforma continentală aferentă
Venezuelei de la Atlantic. Cea mai mare parte a petrolului extras este exportat în S.U.A. şi în ţările
Europei Occidentale.
În America Latină, în calitate de mari producători de petrol se evidenţiază Brazilia, Argentina,
Columbia, Peru şi Trinidad şi Tobago.
În Asia de Sud-Est cel mai important stat petroliere este China, cu bazinele petroliere Sâchiuan
(pe cursul mijlociu al fluviului Yantse), Tsaidam (în China de nord), Taching (în China de nord-est) şi
Yumen (în China de nord-vest). Importante exploatări se realizează în Golful Po Hai, în delta fluviului

51
Huang şi în bazinul Shengli (în China de Nord). Începând cu anul 1990 au început exploatările de petrol
din platforma continentală a Mării Chinei de Est. O bună parte din petrolul chinez este exportat în
Japonia.
Un stat asiatic petrolier important este Indonezia, care exploatează zăcăminte mari mai ales pe
insula Sumatera, după care urmează insulele Jawa şi Kalimantan. Are disponibilităţi de export, orientate
în principal spre Japonia şi alte state din regiune.
Alte ţări asiatice producătoare de petrol mai sunt: India (cu principalele bazine petroliere din
statele Assam, Bihar şi Gujarat), Brunei (situat în nord-vestul insulei Kalimantan) şi Malaysia.
În rândul statelor petroliere mai poate fi menţionată şi Australia, cu principalele exploatări din
centrul ţării, estul ţării şi din platforma continentală Bass.

3.3.2. Aspecte geografice privind rafinarea petrolului

Rafinarea petrolului este un proces tehnologic de obţinere a produselor petroliere din petrolul
brut, precum uleiurile minerale, hidrocarburile şi aditivii. Geografia rafinăriilor şi a capacităţilor de
rafinare de pe glob se deosebeşte mult de amplasarea rezervelor şi exploatărilor de petrol. În amplasarea
geografică a rafinăriilor şi a capacităţilor acestora se observă următoarea legitate:
- în primul rând în ţările dezvoltate care, luate în ansamblu, deţin mai puţin de jumătate din
rezervele mondiale de petrol, este amplasată o capacitate de rafinare de circa 76%, constatându-se în
ultimele decenii o tendinţă de construire a rafinăriilor şi în ţările în curs de dezvoltare producătoare de
petrol;
- în al doilea rând, se observă un grad diferit de utilizare al rafinăriilor în funcţie de piaţa
mondială a petrolului, cerere şi ofertă, de strategiile dezvoltării economiei diferitor ţări;
- în al treilea rând se urmăreşte trecerea de la construirea rafinăriilor cu capacităţi mari (între 5
şi 10 milioane tone anual) la cele cu capacităţi mici şi mijlocii.
Geografia rafinăriilor este determinată de bazinele petroliere, porturile de export sau import şi
de regiunile industriale mari consumatori de produse petroliere. Pe regiuni şi pe ţări capacităţile de
rafinare se prezintă astfel:
America de Nord. Capacităţile de rafinare din această parte a lumii, în unii ani, le depăşesc pe
cele ale Uniunii Europene. Primul loc în lume îl deţin S.U.A. cu capacităţi de rafinare de peste 828
52
milioane tone anual (20,4% din totalul mondial), cele mai importante rafinării fiind concentrate în
următoarele areale: California (Los Angeles), Mississippi (Tulsa, Kansas City), Golful Mexic (Houston,
Texas City, Port Artur), Marile Lacuri (Chicago, Poledo, Cleveland), Middle Atlantic (Philadelphia,
New York, Boston, Baltimore) etc.
Al doilea stat din regiune este Canada, (cu rafinării la Halifax şi Vancouver) după care urmează
Mexicul cu rafinăriile cele mai importante de la Ciudad de Madero şi Salamanca.
Între statele C.S.I. cele mai mari capacităţi de rafinare are Federaţia Rusă, care ocupă locul doi
pe glob după S.U.A. Principalele rafinării sunt amplasate în zonele petroliere la Groznâi, Samara, Ufa,
Guriev etc., altele au fost construite în apropierea marilor consumatori industriali – la Reazan (în
apropiere de Moscova), la Kirşi (în apropiere de Sankt Petersburg), la Iaroslavl, Ploţk, Mozâr etc. –
toate în partea europeană; în partea asiatică – la Krasnoiarsk, Angarsk, Omsk, Habarovsk etc. Între
celelalte state din fostul spaţiu economic sovietic se remarcă Azerbaidjan cu rafinăriile de la Baku,
Ucraina (Odessa, Herson), Georgia (Batumi, Tuapse).
Uniunea Europeană. Ţările Uniunii Europene, în majoritatea lor, fără resurse importante de
petrol, au capacităţi de rafinare foarte mari, datorită consumului foarte ridicat de produse petroliere.
Anual este rafinată o cantitate de circa 1.1 miliarde tone de petrol, peste 65% fiind din importuri. Cele
mai mari capacităţi sunt deţinute de Italia. Rafinăriile italiene sunt amplasate preponderent în porturi, în
special în cele din Sicilia (Milazzo, Augusta şi Priolo), Sardinia (Porto Torres şi Cagliari) şi în cadrul
peninsulei (Genova, Napoli şi Ravenna).
Aproximativ pe aceeaşi poziţie, în ceea ce priveşte capacităţile de rafinare, se află şi Germania.
Principalele rafinării sunt amplasate în Gelsenkirchen, Köln, Karlsruhe, Ingolstadt, Neustadt şi în
porturile propriu-zise – Hamburg, Bremen şi Lübek. În sudul ţării s-au construit mari rafinării la
Munchen şi în împrejurimi care realizează rafinarea petrolului transportat prin conducte din zona
mediterană. Ritmul de dezvoltare şi creşterea economică condiţionează un indice de folosire a
capacităţilor de rafinare foarte ridicat – peste 90%.
Franţa – rafinează peste 97 milioane tone pe an, având de asemenea cele mai mari rafinării în
porturile Marsilia, Nantes şi Dunquerque, precum şi în interiorul continentului, în special în jurul
Parisului (Vernon, Gargeuville şi Grand-Puits), în regiunile puternic industrializate din Alsacia, Lorena,
Bazinul Lyon etc.
Marea Britanie rafinează peste 75% din petrolul propriu, având cele mai mari rafinării
amplasate pe ţărmurile Mării Nordului la Dundee, Killingholme, Teesport, Bilingham şi Immingham, iar
la Marea Mânecii – la Fawley (din Southampton). Alte rafinării se află în estuarul Tamisei şi pe ţărmul
Mării Galilor.

53
 Alte ţări ale Uniunii Europene, cu capacităţi mari de rafinare, sunt: Olanda cu rafinăriile din
hinterlandul portului Rotterdam; Belgia cu cea mai mare rafinărie la Anvers; Spania cu rafinăriile din
porturile Cartagena, Bilbao, Hueva şi La Coruna; Danemarca, Norvegia şi Suedia.
În Europa Centrală şi de Est, prin capacităţi importante de rafinare, se evidenţiază România (cu
cele mai mari rafinării de la Brazi, Teleajăn, Ploieşti, Oneşti, Năvodari etc.), fosta Iugoslavie (Rijeka şi
Split), Bulgaria (Burgas şi Pleven), Cehia (Most) şi Slovacia (Bratislava).
În Asia pe primul loc se situează Japonia (al treilea loc în lume după capacităţile de rafinare),
care rafinează petrolul provenit aproape în totalitate din import. Rafinăriile sunt amplasate în marele
porturi, în apropiere de Tokyo – la Kawasaki, Chiba, Yokohama şi Negishi; de asemenea în insulele
Honshu (Yokkaiki, Kobe, Osaka şi Toknyama), Hokkaido (Barato şi Murovan), Shikoku (Matsuyama)
şi Kyushu (Onada şi Oita).
În regiunea Golfului Persic, cu ponderi deosebite în rezerve şi în exploatările de petrol, se
rafinează cantităţi nesemnificative, deşi capacităţile de rafinare din ultimul deceniu continuă să crească.
Cele mai mari rafinării se află în Iran (Abadan, Teheran şi Shiraz), Kuweit (Mena-Al-Ahmadi), Arabia
Saudită (Ras - Tanura), Irak (Bagra şi Bagdad), Yemen, Emiratele Arabe Unite.
Cantităţi însemnate de petrol se rafinează în China (Shanghai, Beijing, Hong Kong etc.), India
(Calcutta, Madras şi Cochin), Singapore, Coreea de Sud, Indonezia, Filipine, Thailanda şi Malaysia.
În America Centrală şi de Sud cele mai importante rafinării se află în Venezuela (primul loc în
regiune) cu rafinăriile de la Amuay-Bay şi din zona Mracaibo, Trinidad şi Tobago (Point-a-Pierre),
Puerto-Rico, Brazilia şi Argentina.
Pe continentul african apar în evidenţă în primul rând rafinăriile din ţările arabe – Egipt
(Alexandria, Suez), Algeria (Skikda) şi Libia (Zvewtina), după care urmează ţările din Africa Centrală şi
Ecuatorială – Guineea (Conakry), Senegal (Dakar), Tanzania (Dar Es-Salam) şi Kenya (Mombasa), iar
în sud – Republica Africa de Sud (Cape Town, Durban).
Capacităţile de rafinare ale Australiei sunt relativ mici, cele mai mari rafinării fiind amplasate
la Melbourne, Sydney, Brisbane şi Adelaide.

3.4. Rezumat

Resursele de petrol prezintă o importanță deosebită în cadrul dezvoltării societății actuale, de

aceea exploatarea și prelucrarea lor este o prioritate.

54
 Principalele regiuni petroliere ale lumii sunt: Orientul Apropiat şi Mijlociu (cunoscută şi sub
denumirea de Golful Persic), Rusia şi unele state din CSI, America de Nord, platforma continentală a
Mării Nordului, Africa de Nord, Marea Caraibilor, Golful Guineea şi Asia de Sud-Est. Aceste regiuni,
care cuprind circa 75 de state, concentrează peste 90% din rezervele mondiale de petrol.
Rafinarea petrolului este un proces tehnologic de obţinere a produselor petroliere din petrolul
brut, precum uleiurile minerale, hidrocarburile şi aditivii.
Ce este demn de observat la acest aspect este că repartiția acestor rafinării nu este neapărat
legată de marile bazine petroliere, țările cele mai dezvoltate și cu cel mai mare consum de produse
petroliere încercând să-și asigure acoperirea nevoilor. Astfel, dintre cele mai importante state cu
capacitate mare de rafinare sunt: SUA, Federația Rusă, Japonia, Mexic, Canada, Venezuela, India,
China, etc.
În Golfului Persic, o regiune cu ponderi deosebite în rezerve şi în exploatările de petrol, se
rafinează cantităţi nesemnificative, deşi capacităţile de rafinare din ultimul deceniu continuă să
crească. Cele mai mari rafinării se află în Iran, Kuweit, Arabia Saudită, Irak, Yemen, Emiratele Arabe
Unite.

3.5. Test de evaluare/autoevaluare

1. Prezentați o scurtă ierarhie a principalelor țări deținătoare de resurse petroliere.

2. Prezentați o scurtă ierarhie a principalelor țări cu mare capacitate de rafinare a resurselor petroliere.
3. Care sunt principalele criterii de repartiție geografică a rafinăriilor?
4. Argumentați ideea că cele mai bogate țări în resurse de petrol, nu au și capacittaea de
rafinare/prelucrare cea mai mare.

55
Unitatea de învăţare IV: Geografia industriei gazelor naturale

4.1.Introducere

În ceea ce priveşte rezervele mondiale de gaze naturale opiniile sunt foarte variate, acestea
fiind evaluate, ca rezerve sigure, de la 70 până la circa 164 600 miliarde mc, în timp ce rezervele
potenţiale sunt estimate la peste circa 250000 miliarde mc.

4.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil să:

- identifice pe hartă principalele regiuni/țări bogate în resurse de gaze naturale;
- identifice pe hartă țările cu cea mai mare capacitatea de exploatare a gazelor naturale.

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1 Geografia rezervelor de gaze naturale

În repartiţia geografică se remarcă o poziţie foarte avantajoasă a Rusiei, cu zăcăminte notabile

în partea siberiană, în zonele Caucaz-Marea Caspică şi Volga-Ural, căreia îi revin peste 30% din
rezervele mondiale.
Ponderea Orientului Apropiat şi Mijlociu este mai mică şi constituie circa 30% din rezervele
mondiale (aici cea mai importantă poziţie o deţine Iranul – a doua în lume, după care urmează Qatar şi
Arabia Saudită);
America de Nord se evidenţiază prin poziţia dominantă pe care o deţin S.U.A. în Golful Mexic,
Middlcontinent şi Alaska; Canada în Alberta şi Columbia Britanică; Mexic în Golful Mexic şi Yucatan).
În Europa Occidentală Norvegia ocupă prima poziţie după care urmează Olanda, Marea
Britanie, Germania, România etc.
56
 Alte rezerve sigure importante se mai află în Asia – China, Indonezia, Malaiezia şi Pakistan, în
Africa – Algeria, Libia şi Nigeria; în America de Sud – Venezuela şi Argentina.

4.3.2. Geografia exploatărilor de gaze naturale

Sub aspectul producţiei de gaze naturale, pe regiunile mari ale globului, se remarcă fostul
spaţiu economic sovietic, unde ponderea cea mai importantă revine Federaţiei Ruse (primul producător
mondial), cu exploatări importante în bazinele gazeifere Orenburg (din sudul Uralului), Saratov
(Povolgie), Stavropol (Caucazul de Nord) şi Peciora. După al doilea război mondial au fost descoperite
zăcăminte valoroase de gaze naturale în partea asiatică a Rusiei, în special în Siberia de Vest cu bazinele
gazeifere Urengoi, Tazovskoe, Medvejie, Berezovo şi Novâi Port. Nu sunt neglijabile exploatările de
gaze de sondă din regiunea petroliferă Volga-Ural, Cecenia şi din platforma continentală a Mării
Caspice.
Alţi producători importanţi din regiune sunt: Uzbekistan (cu bazinul gazeifer de la Buhara),
Azerbaidjan (bazinul complex de la Baku şi platforma continentală a Mării Caspice), Ucraina
(zăcămintele de la Şebelinka şi Daşava) şi Turkmenistan.
A doua regiune producătoare de gaze naturale din lume o constituie America de Nord, unde
S.U.A. deţin al doilea loc pe glob în ceea ce priveşte cantitate de gaze exploatate. Cea mai importantă
zonă gazeiferă este cea a Golfului Mexic (circa 65% din total) din statele Texas şi Lousiana, cu
exploatări atât din platforma continentală cât şi din domurile gazeifere de la Corpus Cristi, Texas City,
Beaumont, Sabina-Monroe, Beaver, Panhandle etc.
A doua zonă gazeiferă se extinde în arealul Midcontinent din nordul statului Texas, statele
Oklahoma, Kansas, Dakota de Nord şi de Sud. Principalele zăcăminte sunt cele de la Ranger, Tulsa,
Amariele şi Oklahoma.
Alte zone gazeifere importante cuprind arealul Munţilor Stâncoşi, vestul S.U.A. (California) şi
Alaska.
Al doilea producător de gaze naturale din America de Nord şi al treilea mondial este Canada,
care are principalele zone gazeifere în provinciile Alberta, Columbia Britanică şi Saskatchewan.
Importante zăcăminte au fost descoperite în nordul extrem al ţării dar care încă nu sunt exploatate.

57
 Un producător important al continentului este Mexicul cu zăcămintele de gaze naturale din
zona Golfului Mexic, istmul Tehuantepec şi sudul ţării.
Cele mai mari zone gazeifere de pe continentul european sunt amplasate în vest (Olanda, Marea
Britanie şi Germania), în nord (Norvegia) şi în partea central-sudică (România).
Pe ţări, cel mai important producător european este Olanda (al patrulea producător mondial), cu
exploatările din platforma continentală a Mării Nordului şi de pe continent. Ea asigură în totalitate
consumul intern şi exportă cantităţi relativ mari de gaze în ţările vecine, mai ales în Germania.
Olanda este urmată de Marea Britanie, care deţine cele mai importante zăcăminte în platforma
continentală a Mării Nordului iar pe continent în Scoţia şi Yorkshire. Gazele naturale din Marea Britanie
au modificat mult balanţa energetică a acestei ţări prin reducerea substanţială a ponderii cărbunilor.
Ca producător de gaze naturale s-a impus Germania, cu producţii insuficiente însă pentru
consumul intern, având exploatări în bazinul Wesser-Ems (din nordul ţării) şi în Bavaria (zona
Molasse); de asemenea România - cu exploatările din Depresiunea Transilvaniei şi Italia (exploatări în
Câmpia Padului şi Sicilia), Polonia (în sud-vestul ţării), Franţa şi altele.
Cel mai mare producător asiatic de gaze naturale este Indonezia (locul 6 pe glob) care
exploatează zăcămintele gazeifere din insula Sumatera (Palembang, Peslak şi Tarakan) şi din platforma
continentală a mărilor limitrofe. Tot în Asia de Sud-Est se remarcă producţia de gaze din Malaiezia, cu
principalele exploatări din câmpia Irrawaddy.
Principala regiune gazeiferă din Asia, însă, este Orientul Apropiat şi Mijlociu, unde rolul de
frunte îl deţine Arabia Saudită (locul 8 pe glob) cu bazinele gazeifere asociate celor petroliere de pe
uscat şi din platforma golfului. Al doilea producător din regiune este Iranul (cu bazine de exploatare
situate în Agha Jari, Marun şi Gach Saran), după care urmează Kuweit, Abu-Dhabi, Irak şi Bahrain.
Alte state importante producătoare de gaze naturale din Asia mai pot fi menţionate China (în
provinciile de nord-est, de sud-est, Henan şi Hubei), Pakistan (în culoarul Indusului) şi Thailanda
(exploatări în platforma continentală a Golfului Thailanda).
Continentul african dispune de structuri gazeifere în regiunile nordice, unde principalul
producător este Algeria urmată de Libia, iar în nord-est – Egiptul cu bazinele gazeifere suprapuse celor
petroliere. Alte state africane cu producţii semnificative de gaze sunt: Nigeria, Niger şi Camerun.
În America de Sud cel mai mare producător de gaze naturale este Argentina, cu exploatări
notabile în sudul (Patagonia) şi nordul ţării (regiunea Salta). Argentina este urmată de Venezuela, cu
exploatările principale din regiunea Maracaibo.

58
 4.4. Rezumat

Rezervele de gaze naturale stabilesc o nouă ierarhie în cadrul țărilor bogate în resurse de
combustibili fosili. Dintre acestea, cele mai importante sunt Rusia ( cu aprox. 30% din resursele
mondiale Caucaz- Marea Caspică, Volga-Ural), din zona Orientului apropiat și Mijlociu (cu aprox.
30% din resurse) se remarcă Quatar și Arabia Saudită, în America de Nord SUA Canada și Mexic, în
Europa- Norvegia, Asia- China, Indonezia, în Africa- Algeria, Libia.
În cazul exploatărilor gazeifere se păstrează oarecum ierarhia, cu primul loc pentru spațiul
ex-sovietic (Federația Rusă, Uzbekistan, Azerbaidjan), urmat pe locul 2 de spațiul nord american,
Europa (Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Germania, România), Asia (Indonezia, Malaezia, Arabia
Saudită, Iran), Africa (Algeria, Libia), America de Sud (Argentina, Venezuela).

4.5. Test de evaluare/autoevaluare

1. Care sunt principalele regiuni cu mari resurse de gaze naturale?

2. Enumerați țările cu cea mai mare capacitate de exploatare a gazelor naturale.
3. Care sunt elementele geopolitice care pot interveni în calea liberei circulații și a distribuției de
resurse gazeifere?

59
Unitatea de învăţare V: Geografia industriilor carboniferă, a energiei electrice şi resursele
energetice neconvenţionale

5.1.Introducere

Evaluarea rezervelor mondiale de cărbuni este dificilă şi, ca urmare, sunt avansate cifre foarte
variabile. De regulă sunt utilizate valorile prezentate la Conferinţa Mondială a Energiei de la München
(1980), când rezervele sigure şi probabile de cărbuni au fost evaluate la 10000 – 11000 miliarde tone,
din care 1000 miliarde tone sunt rezerve certe (75% cărbuni superiori şi 25% cărbuni inferiori).
Lucrările de identificare a noilor zăcăminte modifică evaluările realizate, mărind potenţialul
resurselor carbonifere la circa 16 500 miliarde tone.

5.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestui modul, studentul va fi capabil să:

- identifice pe hartă principalele zone cu rezerve de cărbuni;
- identifice pe hartă principalele zone cu producție de cărbuni;
- rezume caracteristicile producției și consumului de energie electrică;
- identifice principalele tipuri de centrale de producție a energiei electrice;
- caracterizeze resursele energiei neconvenționale.

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Industria carboniferă

A. Geografia rezervelor

Rezervele sigure pot asigura consumul mondial, la nivelul actual de circa 4,5 miliarde tone,
pentru mai bine de 230 de ani.

60
 Din totalul rezervelor mondiale, 95% se află în emisfera nordică, iar peste 65% sunt amplasate
în China, S.U.A. şi fostul spaţiu sovietic (în special în Rusia, Ucraina şi Kazahstan).
Astfel, cele mai mari rezerve aparţin S.U.A – peste 246 mild. tone, urmată de Rusia – 157
mild. tone, China – 114 mild. tone, Australia – 90 mild. tone, India, Germania, Africa de Sud, etc.
Rezervele mondiale de cărbuni sunt uşor dominate de cărbunii superiori, iar cele mai mari
deţinătoare de rezerve (Rusia şi S.U.A.) au rezerve de cărbuni inferiori.

B. Geografia producţiei

Pe regiuni şi ţări repartiţia producţiei de cărbuni se prezintă astfel:

China este cel mai mare producător de cărbuni de pe glob (în anul 2001 a produs 964
milioane tone, din cele 3,64 miliarde tone produse pe Glob). Evoluţia exploatărilor de cărbuni din
această ţară a fost marcată în mod deosebit după cel de-al doilea război mondial, predominând cărbunii
superiori. Principalele bazine carbonifere sunt: China de Nord-Est, China de Nord, China Centrală,
China de Sud-Vest, de unde se exploatează huila. În bazinele Sâciuan, Junan şi Tufungfu se extrag
cărbuni bruni.
Al doilea mare producător mondial sunt S.U.A., având rezerve de peste 246 miliarde tone. În
acelaşi timp S.U.A. ocupă primul loc în lume după producţia de huilă.
Principalele bazine carbonifere sunt: bazinul appalachian (cu huilă şi antracit), în care se
extrage până la 75% din întreaga producţie a S.U.A. şi se extinde din Pennsylvania până în Alabama;
bazinul central, din zona fluviului Mississippi, care cuprinde statele Illinois, Indiana şi Kentucky;
bazinul central-vestic, care cuprinde statele Iowa, Missouri, Nebraska, Kansas, Oklahoma şi Texas.
Dintre alte bazine de talie mai mică poate fi menţionată regiunea Munţilor Stâncoşi (de la
Wyoming până la Colorado) cu zăcăminte de huilă, regiunea Montana-Dakota cu cărbuni bruni şi
regiunea Golfului Mexic (cu zăcăminte de lignit).
Spaţiul ex-sovietic înglobează circa 400 miliarde tone. Aici se evidenţiază Rusia cu cea mai
mare pondere, rezervele principale fiind amplasate în următoarele bazine carbonifere: Peciora, Uralul de
Sud, Moscova, Tungusk, Kuzbass, Kansk-Acinsk, Lena, Kolâma, Anadâr, Extremul Orient, Sahalin.
Rusia este urmată de Ucraina, cu bazinele carbonifere Donbass, Lvov-Volânsk şi Nipru, şi Kazahstan,
cu bazinul carbonifer Karaganda.

61
 În calitate de producători de cărbune se păstrează aceeaşi ierarhie: pe primul loc se plasează
Rusia cu o producţie anuală de circa 300 milioane tone). Kazahstanul, cu rezerve impresionante,
exploatează circa 81,6 milioane tone de cărbuni (predominant huilă).
Ucraina – al treilea producător, exploatează anual circa 81 milioane tone.
În Europa cei mai mari deţinători de rezerve carbonifere şi cu producţii semnificative de
cărbune sunt: Marea Britanie, Germania şi Polonia.
Marea Britanie a dominat producţia mondială de cărbuni timp de peste un secol. Apogeul
producţiei a fost atins în anul 1976 (276 milioane tone), după care s-a diminuat treptat, ajungând în
prezent la circa 30 milioane tone (predomină huilele).
Principalele bazine carbonifere sunt: Bristol, Munţii Penini, Scoţia.
Germania, cu cele mai mari rezerve de cărbuni din Europa (circa 67 miliarde tone), se prezintă
al cincilea producător mondial de cărbuni. În ultimele decenii se înregistrează o restrângere treptată a
industriei carbonifere, în special a producţiei de huilă din bazinele huilifere Ruhr, Sar şi Aachen, în timp
ce exploatarea cărbunelui brun pentru termocentrale se dezvoltă datorită rentabilităţii exploatărilor la zi.
Cărbunii bruni se exploatează preponderent în estul ţării, în următoarele bazine: bazinul Elba-
Saale, bazinul de la est de Elba. În nordul ţării se remarcă bazinul carbonifer de huilă şi lignit din
perimetrul Osnabrück, la est – Zwickau şi altele.
Al treilea producător european de cărbune este Polonia cu rezerve de circa 14 miliarde tone.
Principalele bazine huilifere sunt Silezia Superioară şi Silezia Inferioară, după care urmează bazinele cu
cărbuni superiori de la Rybnik, Lublin şi Walbrzych, iar pentru cărbuni inferiori – la Konin-Turek şi
Turov.
Între producătorii europeni mai pot fi menţionate aşa state ca Cehia (cu bazinele Ostrawa-
Karvina, Most, Sokolov şi Ceske Budejowice), Slovacia (cu bazinele carbonifere Handlova şi Novaky),
Franţa (cu bazinele din Masivul Central şi Alpii Francezi), Belgia, Grecia, Spania, Serbia, Bulgaria şi
România.
În afară de China şi de Rusia, în Asia, o poziţie deosebită ocupă India – al treilea producător
mondial de cărbune şi cu rezerve estimate la 74,7 miliarde tone. Producţia este dominată de huilă (circa
80%), care se exploatează în bazinele din statele Bengalul de Vest, Bihar, Mathya Pradesh şi Punjab.
Lignitul se exploatează în statul Mysore.
Are producţii semnificative de cărbune şi Turcia (în nord-vestul ţării la Eregli-Zonguldak), în
care domină cărbunele brun şi lignitul, Coreea de Nord (bazinul Phenian, cărbuni superiori), Coreea de
Sud (bazinul Samcheong), Japonia (insula Hokkaido), Mongolia (bazinul Tologou) şi Thailanda.

62
 Al patrulea producător mondial de cărbuni este Australia (330 milioane tone în anul 2001) cu
rezerve estimate la circa 90 miliarde tone. Peste 75% din producţia carboniferă o constituie huila care se
exploatează în statele Queensland şi New South Wales (bazinele carbonifere Sydney-New Castle-
Wollagong, Brisbane şi Yallourne din estul ţării) şi în bazinul Collie (din vestul ţării).
În absenţa hidrocarburilor, îşi bazează energetica pe exploatarea cărbunilor Africa de Sud, cu o
producţie în creştere (de la 49 milioane tone în anul 1967 la 224 milioane în 2001. Cele mai importante
rezerve carbonifere se află în provinciile Transvaal, Orange şi Natal, iar principalele bazine carbonifere
în ordinea producţiei sunt: Wittbank, Welkam şi Dundee.
Alte state africane producătoare de cărbuni sunt Algeria (bazinul Bechnar), Nigeria (bazinul
Enugu), Tanzania (bazinul Musoma), R.D.Congo (bazinul Albertville).
În America de Nord Canada este al doilea producător după S.U.A. Principalele bazine
carbonifere se află în provinciile vestice Alberta, Columbia Britanică şi Saskatchewan, iar în est în
provincia Noua Scoţie.

5.3.2. Industria energiei electrice

A. Geografia producţiei şi a consumului de energie electrică

Peste 60% din producţia mondială de energie electrică revine marilor puteri şi ţărilor industriale
dezvoltate, între care se evidenţiază S.U.A., Japonia, Germania, Canada, de asemenea Rusia şi China
(tabelul 8). Principalii exportatori pe piaţa mondială de energie electrică se prezintă Franţa, Rusia,
Paraguay, Germania, Canada, Elveţia şi Ucraina.
În ceea ce priveşte consumul de energie electrică, pe locuitor, se înregistrează diferenţe mari de
la o ţară la alta, media pe glob fiind de 2,4 mii kwh. În lista primelor ţări, cu consum sporit de energie
electrică pe locuitor, apar statele care nu se încadrează în grupul celor mai dezvoltate. Primele 10 state
ale lumii, sub acest aspect, la nivelul anului 2001 se prezintă astfel (în ordinea descreşterii): Norvegia
(27.0 mii kwh pe locuitor), Canada (18,3), Islanda (18,2), Suedia (17,7), Kuweit (13,8), Finlanda (13,7),
S.U.A. (13,4), Qatar (10,9), Australia (9,6) şi Noua Zeelandă (8,9).
Există o relaţie directă între consumul şi producţia de energie electrică pe de o parte, şi nivelul
dezvoltării economice, pe de alta. Astfel, în statele dezvoltate consumul se ridică la valori foarte mari
(peste 5 mii kwh pe locuitor), în timp ce în ţările subdezvoltate consumul se află sub 1000 kwh, aşa cum

63
este, de exemplu, în India, de numai 493 kwh, China – 1031 kwh, Bangladesh – 110 kwh, Ciad,
Ecuador, Burkina Fasso etc.
Structura calitativă a energiei electrice obţinută pune în evidenţă o tipologizare a ţărilor lumii în
următoarele grupe:
1. Ţări în care producţia de electricitate este dominată de hidrocentrale: Norvegia – 99%,
Zambia – 98.4%, Brazilia – 93%, Elveţia – 79%, Canada – 70%, Austria – 67%, Suedia – 60%,
Iugoslavia – 51%.
2. Ţări în care ponderea termocentralelor în producţia de energie electrică este dominantă:
India, S.U.A, Rusia, China, Germania etc.
3. Ţări cu o pondere apreciabilă a centralelor nucleare: Lituania, Franţa, Ungaria, Japonia etc.
Energia electrică se produce, preponderent, la centralele termice, atomoelectrice şi
hidroelectrice.

B. Centralele termoelectrice

Centralele termoelectrice furnizează cea mai mare parte din energia utilizată în prezent pe glob
(62.3%).
Termocentralele consumă combustibili foarte diverşi – turbă, păcură, gaze naturale, deşeuri de
lemn, lignit, cărbune superior pulverulent, biogaz etc. Cel mai răspândit tip de termocentrale sunt cele
care funcţionează cu turbine cu aburi, folosind mari cantităţi de combustibil, dar şi de apă industrială.
În multe state ale lumii termocentralele constituie baza producţiei de energie electrică:
• între 90 şi 100% în Algeria, Libia, Tunisia, Maroc, Kuweit, Australia, Singapore, Qatar,
Arabia Saudită, Olanda;
• între 80 şi 90% în India, Irak;
• între 70 şi 80% în China, S.U.A., Mexic, Cehia, Italia, Marea Britanie;
• între 60 şi 70% în Germania, Polonia, Japonia.
În repartiţia geografică a termocentralelor se constată următoarele forme de localizare:
- în lungul arterelor fluviale sau în marile porturi, care înlesnesc accesul şi transportul
combustibilului, inclusiv din importuri. Astfel au apărut un şir de grupări liniare de
termocentrale, aşa cum sunt cele din lungul râului Ohio, Rin, Odra etc. sau cele din
porturile germane, din Olanda, Franţa, Italia, Japonia etc.
64
 - în apropierea bazei de combustibil, fie în bazinele carbonifere, cum sunt cele din în S.U.A.
(Midlands, Virginia de Vest, Pittsburg), Rusia (Ural, Moscova, Kemerovo), Ucraina
(Doneţk), Germania (Ruhr), Polonia (Silezia), China (China de Nord-Est) etc., fie în
bazinele de exploatare a hidrocarburilor: în S.U.A. (Golful Mexic), Rusia (Volga, Ural,
Siberia de Vest), Azerbaidjan (Baku), Kazahstan (nordul Mării Caspice), Golful Persic (în
toate ţările riverane), China (China de Nord Est) etc.
- în apropierea de marile centre consumatoare – centre urbane şi industriale. De obicei, toate
centrele mari urbane sunt înzestrate cu termocentrale care funcţionează pe bază de derivate
de petrol şi gaze naturale şi care produc atât energie electrică cât şi termică.
Cea mai mare parte a capacităţilor de producţie (circa 65%) a termocentralelor este acoperită de
centralele care funcţionează pe bază de cărbune. O pondere deosebit de mare a acestora se înregistrează
în Republica Africa de Sud (circa 100%), Australia (circa 75%), Germania şi S.U.A (peste 50%). O
tendinţă importantă în dezvoltarea termoenergeticii devine construcţia de centrale electrice care
funcţionează pe bază de combustibili cât mai diverşi, prin aceasta sporindu-se gradul de asigurare cu
electricitate. Problema nivelării graficului de consum cu electricitate şi în domeniul
termoelectroenergeticii se soluţionează, în principal, prin utilizarea instalaţiilor electroenergetice cu
turbine cu aburi, cu o capacitate unitară cât mai ridicată, ajungându-se la 200-250 MW. Se extinde
utilizarea la termocentrale a instalaţiilor combinate cu turbogeneratoare şi ciclu intern de gazificare a
cărbunilor, ceea ce deschide posibilităţi de creştere a coeficientului de rentabilitate a utilizării energiei
combustibililor a termocentralelor obişnuite de la 30-49% până la 45-48%.
O perspectivă nouă în ceea ce priveşte utilizarea unor resurse noi de combustibili la centralele
termoelectrice o prezintă combustibilul Orimulsion, bazat pe bitum şi apă, mai eficient decât cărbunele
şi mai ieftin decât petrolul. Produsul se realizează din bitum (70%) şi apă (30%) la care se adaugă un
emulsificant. Cei mai mari utilizatori ai noului combustibil sunt Marea Britanie, Italia şi Japonia, iar
rezerve semnificative de bitum se găsesc de-a lungul râului Orinoco în Venezuela.

C. Centralele hidroelectrice

Hidroenergetica este o ramură a energeticii care se ocupă cu obţinerea energiei electrice

utilizând potenţialul energetic al căderii apei râurilor. Ponderea producţiei de electricitate hidraulică din

65
producţia mondială constituie circa 21%. În general, hidroenergia este mai ieftină de circa 4 ori decât
energia produsă la termocentrale.
Potenţialul hidroenergetic teoretic al Terrei este estimat la circa 33-49 trilioane kwh, iar cel
economic, tehnic amenajabil, este apreciat a fi de la 8 până la 15 trilioane kwh. Media mondială de
utilizare a potenţialului hidroenergetic este de numai 14%, diferit pe continente şi ţări. Pe acest fond se
evidenţiază un şir de state cu grad ridicat de utilizare a potenţialului hidroenergetic:
• între 90 şi 100% în Norvegia, Islanda, Paraguay, Zambia, R.D.Congo, Ghana, Uganda, Laos,
Sri Lanka, Brazilia;
• între 80 şi 90% în Etiopia, Kenya, Africa Centrală, Peru, Costa Rica;
• între 70 şi 90% în Austria, Chile, Angola, Vietnam;
• între 60 şi 70% în Noua Zeelandă, Canada, Sudan, Mali.

În general, ţările care au o producţie mică de energie electrică, înregistrează ponderi mai mari
ale hidroenergiei, şi invers, în ţările care au producţie totală mare, ponderile hidroenergiei sunt mai mici,
deşi produc cantităţi mari de astfel de energie.
Pe ţări, potenţialul hidroenergetic tehnic amenajabil, pune în evidenţă pe prim plan Federaţia
Rusă, urmată de China, R.D.Congo, Brazilia, S.U.A. şi Canada. Un şir de state, relativ mici ca suprafaţă,
dispune de rezerve considerabile de hidroenergie, lucru important deoarece acestea sunt lipsite de
rezerve considerabile de zăcăminte de combustibili minerali, între care pot fi menţionate Suedia,
Japonia, Finlanda ş.a.
Spre deosebire de alte tipuri de centrale electrice, hidrocentralele necesită, în general, investiţii
mari care se amortizează într-o perioadă de timp foarte îndelungată, avantajul fiind dictat de faptul că
costurile de producţie sunt neînsemnate, se construiesc într-un timp îndelungat, uzinele fiind alimentate
de o sursă inepuizabilă de energie şi practic gratuită. În linii generale, preţul de cost al energiei
hidroelectrice este în funcţie de dimensiunile centralelor respective – cu cât uzina hidroelectrică este mai
mare, cu atât costurile de producţie sunt mai mici.
Recordul celui mai scăzut preţ de cost îl deţine hidrocentrala de la Krasnoiarsk, pe fluviul
Enisei.
Construcţia de hidrocentrale este însoţită de o serie de lucrări complexe numite amenajări
hidrotehnice, care prezintă numeroase avantaje – reduc preţul de cost al energiei electrice, stimulează
dezvoltarea altor ramuri ale economiei (agricultura, pescuitul, turismul etc.). Mai multe hidrocentrale
aşezate într-un spaţiul relativ restrâns formează sisteme hidroenergetice. Pe continente şi ţări, acestea se
prezintă astfel:

66
 În America de Nord cel mai important sistem hidroenergetic este Columbia (un sistem de 11
centrale cu o putere instalată de 22000 MW) cu lele mai importante centrale de la Grand Coulee, situate
atât în S.U.A. cât şi în Canada.
Al doilea sistem hidroenergetic din S.U.A. este Tennesse, care cuprinde circa 50 de hidrocentrale pe
râul cu acelaşi nume şi pe afluenţii lui. Între alte sisteme hidroenergetice importante mai pot fi amintite:
Missouri, Colorado şi California.
În Canada se remarcă sistemele hidroenergetice Manicorogan, Sagnevay şi Columbia
(împreună cu S.U.A.).
În Canada se remarcă sistemele hidroenergetice Manicorogan, Sagnevay şi Columbia
(împreună cu S.U.A.).
În America Latină cea mai importantă amenajare hidrotehnică este cea de pe fluviul Parana, la
Itaipu (între Brazilia şi Paraguay), cu o putere instalată de 12600 MW. Alte hidrocentrale mari se află pe
Rio-Grande – Furnas, pe fluviul Paranaibo (hidrocentralele Ilha Solteria şi Jupia), iar în bazinul
Amazonului – marile hidrocentrale Paulo Afonso şi Tucurui. În Venezuela cea mai importantă
amenajare este cea de la Guri de pe râul Caroni (un afluent al fluviului Orinoco), iar în Argentina –
hidrocentralele Corpus şi Yacyreta Apipé.
În Europa menţionăm sistemul hidroenergetic Volga-Kama (Rusia), cu hidrocentrale
importante la Volgograd şi Samara, amenajările de pe Dunăre (Porţile de Fier I, II), pe Rhône-Durance
(în Franţa), sistemul Rin (Germania), de pe Nipru (Ucraina).
Asia este continentul cu cel mai mare potenţial hidroenergetic, valorificat doar în proporţie de
11%. Dintre amenajările hidroenergetice cele mai importante amintim construcţia pe fluviul Chang
Jiang, în zona marilor defilee, a celei mai mari hidrocentrale de pe glob cu o putere instalată de 13000
MW. Nu pot fi trecute cu vederea amenajările de pe fluviul Huang (Sanmârsia şi Lukiania, Suciumjiang
şi Finman), amenajările de pe Enisei (hidrocentralele de la Krasnoiarsk şi Saiano-Şuşenskoe) şi de pe
afluentul Eniseiului – Angara (Bratsk, Ust-Ilimsk, Boguceani, Irkutsk şi Sukhovo). De asemenea, sunt
importante hidrocentralele din Asia Centrală de la Nurek (pe râul Vahş din Tadjikistan) şi de la
Toktogul (de pe râul Narin).
În Africa cel mai important sistem energetic este cel de pe Nil şi aparţine Egiptului – cea mai
mare hidrocentrală de pe continent Saad el Aali cu cel mi mare lac de acumulare din lume. Mai pot fi
menţionate hidrocentralele de pe Zambezi - Cabora Bassa (Mozambic) şi Cariba (Rhodezia), precum şi
hidrocentrala Inga de pe fluviul Zair (R.D.Congo).

67
 5.3.3. Resurse energetice neconvenţionale

Sursele energetice neconvenţionale sunt incluse într-o categorie aparte dat fiind specificul
deosebit de amplasare şi de exploatare. Unele din ele sunt folosite de omenire din antichitate, altele de
numai 100-200 de ani, altele urmează să fie utilizate în următoarele decenii sau chiar secole. O bună
parte din aceste surse sunt inepuizabile (energia eoliană, geotermică, solară, a mareelor, a valurilor şi a
curenţilor maritimi), altele – epuizabile (minereurile radioactive).
Energia nucleară (atomică). Acest tip de energie se obţine la centralele atomoelectrice prin
utilizarea, în calitate de combustibil, a metalelor radioactive (uraniu, plutoniu şi thoriu), folosind
fisiunea nucleară (scindarea nucleului atomic în mai multe fragmente) dirijată, însoţită de degajări
puternice de energie convertită.
Dintre metalele radioactive cel mai important este uraniul, care se găseşte sub forma a trei
izotopi: U-234 (nerecuperabil), U-238 şi U-235. Din punct de vedere economic este important U-235,
prezent în cantităţi reduse, având o concentraţie naturală de numai 0,7%. De tehnologii de îmbogăţire
(foarte costisitoare) a uraniului, de până la 3%, dispun câteva state – S.U.A., Franţa, Marea Britanie şi
Federaţia Rusă.
Rezervele de uraniu sunt cantonate, de obicei, în regiunile platformelor geologice vechi.
Repartiţia geografică a rezervelor de uraniu pun în evidenţă următoarele regiuni: “Centura Australiană”
între Golful Carpentaria şi Marele Golf Australian (mai importante sunt două zăcăminte – de la Rum
Jungle şi de la Radium Hill); Canada dispune de zăcăminte în preajma lacurilor Athabaska şi Urşilor;
Africa de Sud – în regiunea Witwatersrand. Zăcăminte de uraniu se găsesc şi în unele regiuni vechi de
geosinclinal – Munţii Ural (Rusia), Munţi Stâncoşi (S.U.A.), munţii Europei Centrale şi de Vest.
Ţările deţinătoare de rezerve însemnate de uraniu sunt în acelaşi timp şi producătoare.
Centralele nucleare sau atomo-electrice necesită investiţii mari care se datorează în cea mai
mare parte măsurilor de prevedere, strict obligatorii, şi unor materiale rare. În acelaşi timp acestea
prezintă şi o serie de avantaje: preţul de cost al energiei este cu 20% mai mic decât al energiei obţinute
la termocentrale, este o industrie nepoluantă.
Apariţia şi dezvoltarea tehnologiilor nucleare este legată de numele lui H.Becquerel, care în
anul 1896 a descoperit radioactivitatea uraniului. De la această descoperire şi până la prima centrală
atomică distanţa este de mai mult de jumătate de secol. Abia în anul 1954 a fost construită prima
centrală atomo-electrică experimentală la Obninsk, lângă Kaluga (Federaţia Rusă), cu o putere instalată
de numai 5 MW. După aceea a fost construită centrala britanică de la Calder (1956) şi centrala
68
Shippingfort (S.U.A. în 1957), cu o putere ce nu depăşea 100 MW. Ritmul dezvoltării energeticii
nucleare a cunoscut parametri foarte înalţi: dacă în anul 1965 numărul centralelor atomo-electrice era de
56 (cu o putere instalată totală de 6088 MW), în anul 2001 numărul acestora este de 446 (356180 MW)
în 32 de state ale lumii, care produc circa 20% din producţia mondială de energie electrică.
În privinţa capacităţii instalate S.U.A. deţine 27,5% din totalul mondial, Franţa – 17,7%,
Japonia – 12,3%, Germania – 6,0%, Rusia – 5,6%, Canada – 4,2% etc., în unele state înregistrându-se
ponderi semnificative.
Cele mai multe centrale sunt în S.U.A. – 104, din care cele mai mari sunt: Decatur 1 şi 2, Peach
Bettom 2 şi 3 (Philadelphia), Bridgman (Michigan), Cloy Station (California), Indian Point (New York),
Richland (statul Washington), Lusby (Baltimore), Scriba (New York), Southport (Carolina de Sud),
Goldsboro (Pensylvanya), Moline (Illinois) etc.
Franţa şi Marea Britanie au multe centrale, unele cu o capacitate ridicată: în Franţa – St.
Laurent-des-Eaux, Mont d’Arree, Macoule, Bugey, Chinon etc; în Marea Britanie – Hartlepool,
Hickley-Point, Oldsburg, Calder Hall, Hunterston, Chapel, Chinon etc.
În Rusia funcţionează câteva mari centrale electronucleare: Kursk, Smolensk, Novovoronej.
Importante centrale atomo-electrice funcţionează în Germania: Brunsbuttel, Stade, Würgassen,
Biblis I şi II, Obringhelm, Essensham.
Centrale electronucleare se află şi în alte state: Suedia (Stockholm, Simpvarp, Barsenbräck), Olanda
(Dodewaard), Belgia (Doel, Mol, Tihange), Elveţia (Mühlberg, Beznan), Italia (Torino, Cortemaggiore),
Spania (Bilbao, Tortosa), Cehia (Dudnay, Bohunice), Japonia (Tokyo, Tsuruga, Biwa), Ucraina
(Cernobâl), Bulgaria (Kozlodui), Armenia (Erevan), India (Bombay) şi în alte ţări.
Energia solară. Energia solară este considerată o energie a viitorului şi în acelaşi timp izvorul
tuturor energiilor utilizate de omenire. Se estimează că Terra recepţionează o cantitate de energie de
85000 de ori mai mare decât energia electrică produsă de toate centralele electrice existente în prezent
(Velcea, Ungureanu, 1993). Cea mai dificilă problemă legată de utilizarea energiei solare este cea care
ţine de captarea acesteia, dat fiind că, pe de o parte, radiaţia solară este dispersată pe arii extinse, iar pe
de alta, se înregistrează diferenţe sezoniere, diurne şi spaţiale în distribuţia radiaţiei solare.
Există mai multe forme de valorificare a energie solare. Prima, şi cea mai răspândită, este
valorificarea energiei solare stocate în materia organică prin procesul de fotosinteză sau prin aşa numita
bioconversie, consecinţa căreia este acumularea de combustibili în scoarţa terestră pe parcursul
dezvoltării geologice a acesteia. Prin urmare, o categorie de combustibili precum sunt cărbunii sau
turba, reprezintă acea rezervă de energie solară care a fost stocată în trecutul geologic şi care este
utilizată abia în prezent. Tot aici trebuie menţionată şi masa lemnoasă, formată prin fotosinteză, care

69
este utilizată ca sursă energetică; deşi ponderea consumului de masă lemnoasă pentru foc s-a redus mult,
în ţările în curs de dezvoltare continuă să deţină un loc important în balanţa energetică.
A doua direcţie de utilizare a energie solare este aceea a producerii etanolului (carburant lichid)
din materia vegetală, în special din plantele de cultură cu randament fotosintetic ridicat - trestia de zahăr
şi maniocul. Producţia de etanol în cantităţi industriale a început acum două decenii în Brazilia. Alte
state, în special Canada, produc metanol din deşeuri de lemn sau hârtie.
Este mult mai dificilă concentrarea prin focalizare a energiei solare, cu instalaţii speciale care
transformă energia solară în energie electrică. Asemenea instalaţii industriale se numesc centrale
helioelectrice, care au un număr mare de oglinzi orientabile şi pot funcţiona doar în zonele în care
valoarea radiaţiei solare receptate este mai mare de 0,6 cal/cm2/minut, durata medie a insolaţiei zilnice
este de peste 6 ore iar numărul total de zile senine pe an este de peste 180. Pe această bază au fost deja
construite centrale helioelectrice cu capacitatea maximă de 10 MW în Barstow (S.U.A), Italia, Spania,
Franţa, Japonia, Australia. În sudul Kazahstanului este prevăzută construcţia unei centrale cu o putere
instalată de 300 MW, cea mai mare fiind în prezent cea de la Adrans (Italia) cu puterea instalată de 625
MW.
Cea mai frecventă utilizare a energiei solare este întâlnită la încălzirea apei şi a locuinţelor, mai
ales în aşa ţări ca Franţa, S.U.A., Japonia şi Israel. În sudul Franţei au fost construite peste 1000 de case
solare şi peste 40000 de staţii pentru apă caldă.
Energia geotermală. Potenţialul utilizabil de acest tip de energie este evaluat la 17 miliarde
kwh anual, din care circa 1 miliard pentru obţinerea energiei electrice. Originea energiei geotermale ţine
de activitatea vulcanică şi poate fi captată în condiţiile în care apa fierbinte sau vaporii, sub presiune,
ajung în straturile superioare ale scoarţei terestre.
Repartiţia geografică a resurselor de energie geotermală are avantajul de a compensa deficitul
de energie clasică în unele regiuni de pe glob. Între zonele cu potenţial geotermic remarcabil se înscrie
Cercul de Foc al Pacificului, cu peste 60% din potenţialul mondial, în care se evidenţiază insulele
nipone (peste 1700 de izvoare fierbinţi), Filipinele, Noua Zeelanda, insulele Kurile şi Aleutine, insula
Sulawesi, peninsulele Kamceatka şi Alaska, munţii Coastei din S.U.A. şi Anzi din America de Sud.
Importante resurse geotermice sunt şi în zona Atlanticului, în special în Islanda, insulele Azore, Canare
şi Capului Verde, de asemenea în Italia şi în zona fracturilor est-africane.
Valorificarea energiei geotermale se realizează pe două căi principale: prin folosirea apelor
fierbinţi sau a vaporilor din interiorul pământului pentru încălzirea locuinţelor, serelor şi a altor edificii
şi pentru producerea de electricitate prin intermediul centralelor geotermice. Prima centrală geotermică
din lume a fost construită în Italia (la Carderello) în anul 1897 şi dată în exploatare în 1904, în prezent

70
importante amenajări geotermice fiind în S.U.A. (California, unde este cea mai puternică centrală
geotermică cu puterea instalată de 835 MW), Rusia (peninsula Kamceatka), Islanda, Japonia, Noua
Zeelanda şi Ungaria.
O metodă mai recentă pune în valoare exploatarea energiei geotermice prin injectarea apei la
adâncimi de 1600-1800 m, unde este încălzită, şi recuperarea acesteia pentru încălzirea locuinţelor.
Energia mareelor. Forţa mareelor reprezintă o sursă inepuizabilă de energie, generată de
atracţia universală, fiind utilizabilă şi rentabilă pentru producerea de energie electrice doar în condiţii
unde amplitudinea este în jur de 10 m. Valorificarea energiei mareelor se constată doar în două state –
Franţa şi Rusia. Franţa a construit prima centrală mareomotrică în estuarul fluviului Rance, la Marea
Mânecii, unde mareele ating amplitudini de 13,5 m. Uzina are o putere instalată de 240 MW, estuarul
fiind închis printr-un baraj de 750 m. O a doua amenajare maree-motrică este cea din Rusia, din Kislaia
Guba, în apropiere de oraşul Murmansk (peninsula Kola), unde mareele ating amplitudini de aproape 14
m, puterea instalată a uzinei fiind de 320 MW.
Condiţii favorabile de utilizare a energiei mareelor există şi în alte regiuni ale globului, în
special în golfurile Brest şi Mont Saint Michel din Franţa, în estuarul Severn din Marea Britanie, în
Marea Ohotsk din Rusia, pe ţărmurile Indiei şi ale Indoneziei ş.a. Cea mai mare uzină mareemotrică
proiectată se va realiza pe litoralul sud-estic al Canadei.
Energia eoliană. Energia eoliană reprezintă o variabilă a energiei solare, originea căreia este în
încălzirea inegală a suprafeţei terestre şi a atmosferei. Între primele utilizări ale energiei vântului pot fi
menţionate morile de vânt, pe larg răspândite în perioada feudală.
Prima centrală electrică eoliană a fost pusă în folosinţă, cu titlu experimental, la Ai-Petri, în
Crimeea (Ucraina), apoi asemenea centrale au mai fost construite în S.U.A. (Rutland) şi Marea Britanie
(Cararvon), toate de dimensiuni şi putere instalată mică (de numai 0,1-2,5 MW).
Se consideră utilizabilă forţa vântului în regiunile în care viteza lui depăşeşte 3-5 m/sec şi are
frecvenţă foarte înaltă. Potenţialul eoloenergetic este evaluat la circa 26 trilioane kw/h anual, echivalent
cu cel al mareelor.

5.4. Rezumat

Din punct de vedere al resurselor de cărbuni, 95% dintre acestea se află în emisfera nordică.
Cele mai bogate țări sunt China, SUA, Rusia, Ucraina, , iar în emisfera sudică Australia și Africa de
Sud. Cu toate că folosirea cărbunilor în termocentrale determină un grad ridicat de poluare, foarte
multe țări renunțând chiar la acest tip de combustibil, exploatare lui nu a încetat. Producția de cărbuni

71
respectă în mare parte repartiția rezervelor, cu China pe primul loc (964 mil. Tone în 2001, din totalul
de 3,64 mld), SUA, Rusia, India, Australia, Kazahstan, Ucraina, Germania, Polonia.
Producția mondială de nergie electrică revine marilor puteri și țărilor industriale dezvoltate:
SUA, Japonia, Germania, Canada, Rusia, China. În cazul consumului de energie electrică/locuitor (cu
o medie globală de 2,4 mii kw/h), clasamentul este foarte diferit: Norvegia, Canada, Islanda, Suedia,
Kuweit. Se observă că în statele dezvoltate consumul de energie electrică are valori ridicate (și până la
5 mii kw/h/locuitor), pe când în țările subdezvoltate acesta are valori scăzute (sub 1000 kw/h/loc).
Structura calitativă a energiei electrice obţinută pune în evidenţă o tipologizare a ţărilor lumii
în următoarele grupe:
1. Ţări în care producţia de electricitate este dominată de hidrocentrale: Norvegia – 99%,
Zambia – 98.4%, Brazilia – 93%, Elveţia – 79%, Canada – 70%, Austria – 67%, Suedia – 60%,
Iugoslavia – 51%.
2. Ţări în care ponderea termocentralelor în producţia de energie electrică este dominantă:
India, S.U.A, Rusia, China, Germania etc.
3. Ţări cu o pondere apreciabilă a centralelor nucleare: Lituania, Franţa, Ungaria, Japonia etc.
O dezvoltare crescândă în ultimele decenii au avut-o centralele hidroelectrice (21% din
ponderea mondială), aflându-se la un pol opus față de centralele termoelectrice, d.p.d.v al poluării și al
costurilor de producție (exceptând investiția inițială).
Resursele energetice neconvenționale au ca trăsătură comună caracterul inepuizabil, excepție
făcând energia nucleară (atomică) ce folosește totuși cantități reduse de minereuri, din care se obțin
cantități mari de energie electrică. Principalele tipuri de energie neconvențională sunt: energie eoliană,
solară, geotermică, nucleară, a mareelor, a valurilor, a curenților marini.

5.5. Test de evaluare/autoevaluare

1. Care sunt principalele zone de pe Glob cu rezerve de cărbuni?

2. Care sunt principalele țări cu producții mari de cărbuni?
3. Caracterizați elementele generale de producție și consum de energie electrică.
4. Care sunt principalele tipuri de centrale de producere a energiei electrice? Detaliați.
5. Enumerați și descrieți resursele energiei neconvenționale.
6. Care sunt factorii ce determină apariția și dezvoltarea resurselor energetice neconvenționale?

72
Unitatea de învăţare VI: Geografia industriilor metalurgice

6.1.Introducere

Metalurgia este o ramură industrială care se ocupă cu tehnica extragerii şi prelucrării

minereurilor feroase şi neferoase în semifabricate industriale, prin intermediul întreprinderilor
specializate. Ea reprezintă una din componentele de bază ale economiei mondiale, asigurând cu materie
primă construcţiile de maşini şi alte domenii de activitate economică.
Având în vedere natura minereurilor pe care le prelucrează metalurgia se împarte în două
subramuri:
- siderurgia sau metalurgia feroaselor;
- metalurgia neferoaselor sau a metalelor colorate.
Ambele subramuri sunt precedate de extracţia şi producţia de materii prime, respectiv a minereurilor
metalelor feroase şi a celor neferoase.

6.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestui modul, studentul va fi capabil să:

- delimiteze corect ramurile metalurgiei;
- identifice principalele regiuni/țări bogate în resurse de metale feroase și neferoase;
- descrie rolul și factorii care influențează siderurgia în diferite regiuni ale Globului;
- enumere principalele trăsături generale ale metalelor neferoase;
- clasifice metalele neferoase;
- identifice principalele regiuni cu rezerve și producție de metale neferoase.

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1.Geografia metalurgiei

73
 Rezervele şi producţia de minereu de fier. Producţia mondială de minereu de fier se află într-o
permanentă oscilaţie, în funcţie de cerinţele pieţei de consum.
Pe regiuni şi pe ţări, producţia de minereu de fier se prezintă în felul următor:
Prima regiune mare producătoare de minereu de fier este America Latină, unde se evidenţiază
Brazilia cu o producţie ce constituie circa 20% din totalul mondial. Cele mai mari rezerve se găsesc în
statul Minas Gerais, în aşa numitul patrulater de fier. Tot în această regiune poate fi menţionată şi
Venezuela (11 140 mii tone în 2001) ca un mare producător de minereu de fier.
Al doilea producător mondial de minereu de fier este Australia, cu zăcăminte uşor exploatabile
în vestul extrem şi în Noua Galie de Sud (la Iron Knob).
China, unul din statele cu rezerve însemnate de minereu de fier, are principalele centre în
Chilin, Liaoning, Hunan, Junan etc.
În Federaţia Rusă cele mai însemnate cantităţi de minereu de fier se extrag din Anomalia
magnetică de la Kursk, în condiţii de exploatare la zi şi în subteran. A doua zonă importantă este cea din
sudul Uralilor, la Magnitnaia şi Nijnii Taghil. Nu sunt neglijabile exploatările din bazinul Kuzneţk, din
sudul Siberiei.

6.3.2. Geografia siderurgiei

Importanţa şi rolul siderurgiei. Siderurgia, cunoscută şi sub denumirea de metalurgie neagră,

cuprinde un proces tehnologic complex, începând cu extracţia minereurilor de fier, obţinerea fontei şi a
oţelurilor şi terminând cu obţinerea produselor laminate semifinite şi finite (table, sârmă). În afară de
minereurile de fier siderurgia utilizează cărbunii cocsificabili, pentru obţinerea cocsului necesar la
reducerea minereului, gaze naturale, fier vechi, înnobilatori ai oţelului (pentru obţinerea oţelurilor
superioare), fondanţi (calcar, dolomită) etc.
Metalurgia feroasă include trei faze principale de producţie:
a)obţinerea fontei în furnale, având ca subprodus zgura, utilizată în industria cimentului;
b)obţinerea oţelului în cuptoare Siemens-Martin, oţelării electrice şi în convertizoare cu
insuflare directă a oxigenului;
c)obţinerea laminatelor sau a produselor plate (table), a produselor cu profil rotund (sârmă, ţevi
etc.).

74
 Întreprinderile siderurgice se împart în două categorii: cu ciclu complet (în care se realizează
producţia de fontă, oţel şi laminate) şi cu ciclu incomplet (de obicei, se produce doar oţel şi laminate).
În general siderurgia este o ramură economică care caracterizează statele industriale dezvoltate,
dar trebuie de menţionat că în ultimele decenii şi-a găsit teren favorabil pentru dezvoltare într-un număr
relativ mare de ţări în curs de dezvoltare.
Siderurgia contemporană utilizează mai multe tehnologii de producţie, între care menţionăm
următoarele:
- Siderurgia clasică – foloseşte procedeele Bessemer, Siemens-Martin şi Thomas, pe baza
utilizării preponderente a cocsului;
- Siderurgia modernă, transformând mai multe procedee învechite, a trecut la tehnicile
electrometalurgice, care utilizează energia electrică de înaltă şi joasă frecvenţă.

Factori (oportunităţi) de localizare. În funcţie de combinarea factorilor de producţie se pot

delimita trei tipuri principale de localizare a industriei siderurgice:
a)în apropierea zăcămintelor de minereuri feroase sau cărbuni cocsificabili (Ruhr în
Germania, Midland în Marea Britanie, Donbass în Ucraina, Ural în Federaţia Rusă etc.);
b)în proximitatea surselor de energie primară şi relativ ieftină, în special a energiei electrice
unde se dezvoltă electrosiderurgia (S.U.A., Franţa, Ucraina);
c)pe traseul fluxurilor de transport a minereurilor şi a combustibililor, în special în porturile
maritime în care materiile prime sunt aduse cu nave speciale (Japonia, Litoralul atlantic al S.U.A.,
Franţa, Italia, uzinele noi din Marea Britanie etc.).

Siderurgia statelor dezvoltate a preluat iniţial tradiţiile meşteşugăreşti, utilizând mangalul în

calitate de combustibil pentru cuptoare metalurgice mici, în care se producea metal de o calitate
modestă. Descoperirea cocsului şi a procedeului de reducere a minereurilor feroase cu acesta au impus
creşterea rolului surselor energetice în amplasarea furnalelor. Dat fiind că în majoritatea ţărilor
dezvoltate zăcămintele de cărbuni sunt localizate în apropierea celor de minereu de fier, aici a început
cristalizarea regiunilor industriale carbonifer-metalurgice.
Astfel, localizările metalurgice au evoluat şi continuă să evolueze în funcţie de patru
componente: fie datorită cărbunilor, fie datorită cărbunilor şi minereurilor de fier, fie datorită doar
zăcămintelor feroase, la care se adaugă şi costurile minime ale transporturilor.

75
 - în primul caz (datorită cărbunilor) se constată integrarea metalurgiei din bazinul carbonifer al
Ruhr-ului (Germania), din Silezia ceho-poloneză, din provincia Nord – Pas de Calais (Franţa, cu
prelungire în Belgia), din bazinul carbonifer al Scoţiei şi cel al Ţării Galilor (Marea Britanie).
- a doua situaţie (datorită cărbunilor şi minereurilor de fier) este cea mai frecventă şi este
caracteristică următoarelor bazine: Lorena (Franţa), Saar (Germania-Franţa), Moscova, Ural şi Kuzneţk
(Federaţia Rusă), Donbas (Ucraina), Banat (România), Karaganda-Ekibastuz (Kazahstan). În S.U.A.
este caracteristică regiunea appalachiană, alcătuită din trei complexe metalurgice: zona nordică, cu
uzinele de la Pittsburgh, Bethlehem şi Youngstown; zona centrală (Huntinghton) şi zona sudic-
appalachiană (Chatanooga, Birmingham). Din această categorie de amplasare face parte şi metalurgia
din Australia şi Africa de Sud.
- siderurgie localizată pe baza existenţei doar a minereurilor de fier de calitate superioară
apare în Suedia (pe baza zăcămintelor de la Kiruna şi Gällivare din nordul ţării şi a celor de la
Grangensberg, din centru).
- în punctele de cost minim al transporturilor sunt amplasate marile complexe siderurgice
nord-americane – regiunea siderurgică din sudul Marilor Lacuri, unde marile combinate de la Gary,
East, Chicago, South Chicago, Indiana Harbour au putut fi în mod avantajos aprovizionate cu minereuri
feroase extrase în statele Wisconsin şi Minnesota şi transportate naval pe sistemul de lacuri, precum şi
cu cărbuni cocsificabili, aduşi din bazinele Eastern sau Western, pe Mississippi, pe canalele care leagă
fluviul de Marele Lacuri sau pe reţeaua de căi ferate.

În ţările în curs de dezvoltare traiectoria dezvoltării siderurgiei în general şi a fenomenului de

localizare în special, reflectă o situaţie aproximativ analogică, începuturile coincizând cu încheierea
procesului de decolonizare şi a crizei energetice din anii 1973-1980. În ultimele două decenii producţia
siderurgică a ţărilor în curs de dezvoltare creşte, deţinând ponderi tot mai mari în cadrul producţiei
mondiale, deşi, cantitativ, producţia ţărilor dezvoltate nu a încetat să crească.
Amplasarea industriei siderurgice în ţările în curs de dezvoltare se bazează pe următorii factori:
a) pe baza bazinelor de exploatare a minereurilor de fier şi a diferitor surse de energie
primară proprie.
Sub influenţa acestui factor s-a dezvoltat si continuă să se dezvolte siderurgia Americii de Sud,
în special în Brazilia şi în Venezuela.
Siderurgia Braziliei se dezvoltă pe baza zăcămintelor de foarte bună calitate exploatate în
munţii Serra do Mar, Serra do Mantiqueira şi Serra Espinhaço. Ea este una din puţinele ţări în curs de
dezvoltare în care s-a dezvoltat o puternică regiune carbonifer-siderurgică, numită patrulaterul fierului

76
(quadrilátero ferrifero), ce cuprinde uzinele de la Belo Horizonte, Piracicaba, Itabirito, Volta Redonda
etc. din sud-estul ţării, utilizând cocsul produs pe baza cărbunilor superiori din bazinul Rio Bonito sau
importat din Africa de Sud şi S.U.A.
Acelaşi factor a condiţionat dezvoltarea siderurgiei şi în Venezuela.
Localizare a siderurgiei, condiţionată de amplasarea zăcămintelor de fier şi a diferitor surse de
energie primară proprie, întâlnim în Mexic, unde oţelăriile de la San Luis Potosi şi Zacatecas utilizează
minereurile de la Cerro de Mercado şi de la Rio Panuco şi energia electrică produsă pe baza de gaze
naturale; în Columbia, combinatele de la Medellin, Bogotá şi Paz del Rio, utilizează minereurile de fier
din Cordillera Central şi Cordillera Oriental şi minereurile de la El Cerrejón.
Acest tip de localizare este specific şi pentru partea sudică a Indiei, unde zăcămintele de fier de
la Bailadila, Kudremukh şi Goa aprovizionează centrele siderurgice de la Madras, Vishakapatnam,
Bombay, Poona, Bhadravati, Bangalore şi Salem.
În Ucraina siderurgia s-a concentrat în sudul ţării pe baza zăcămintelor de minereu de fier de la
Krivoi Rog şi Kerci şi a huilelor cocsificabile din Donbas, la care se adaugă hidroenergia obţinută din
hidrocentralele de pe Nipru – cunoscutul “triunghi” Donbass – Kerci – Krivoi Rog. Principalele centre
siderurgice se află la Makeevka, Ienakievo, Doneţk, Kerci, Zaporojie şi Dnepropetrovsk.
b) pe baza cărbunilor.
Este evident că zăcămintele de cărbuni au influenţat localizarea siderurgică doar în ţările bogate
în asemenea resurse. Astfel, zăcămintele de cărbuni din provinciile Liaoning, Heilonjiang şi Shanxi
(China) au determinat localizarea centrelor siderurgice din Ansan, Fushun, Benxi şi Shenyang care sunt
aprovizionate cu minereuri de fier aduse din exteriorul bazinului – din peninsula Liaodong, Mongolia
Interioară, Neimenggu etc. În centrul Chinei, în bazinul carbonifer Sichuan, sunt localizate oţelăriile de
la Veiyuan şi de la Huangsi.
În India, bazinul carbonifer Damodar, susţinut de minereurile din statele Bihar, Mysore şi
Mathya Pradesh a condiţionat formarea regiunii carbonifer-siderurgice din nord-estul ţării cu centrele
Bhilai, Bokaro, Ansansol, Rourkela şi Jamshedpore.
În Coreea de Nord principalul complex metalurgic al ţării s-a dezvoltat în bazinul carbonifer
din jurul oraşului Phenian.
c) pe baza cocsului şi a minereurilor de fier importate.
Acest tip de localizare este identic cu modelul japonez, preluat de tigrii asiatici din regiune şi
caracterizează ţările total dependente de importuri, în care domină localizarea siderurgică portuară (de
front de mare). Între ţările cu asemenea localizare poate fi menţionată Coreea de Sud, cu unităţile
siderurgice de la Incheon, Phohang, Pusan şi Mekro; Taiwan, cu combinatul metalurgic de la Taibei;

77
Arabia Saudită, cu oţelăriile de la Al Djubai şi Djeddah; în Emiratele Arabe Unite, combinatele de la
Dubai şi Abu Dhabi.
d) pe baza deciziilor de descentralizare a siderurgiei în scopul omogenizării dezvoltării
economice a regiunilor în ţări cu suprafeţe extinse şi discrepanţe mari sub aspect economic. Cele mai
frecvente localizări de acest tip sunt axate de căile ferate, fluvio-maritime sau fluviale. O asemenea
localizare este specifică pentru uzinele din polii de creştere amazonieni de la Manáus şi de la Belem,
aprovizionate cu minereu de fier din zona Serra dos Carajas. De asemenea, sub acest aspect, poate fi
menţionată localizarea de tip feroviar a siderurgiei în centrele Urunqi, Hami, Jaquan sau Xian din China,
prin care se urmăreşte valorificarea zăcămintelor de minereuri, petrol şi gaze de pe traseul ce uneşte
litoralul pacific cu nord-vestul ţării.

Producţia de oţel. Evoluţia producţiei siderurgice a cunoscut în a doua jumătate a sec. XX o

creştere deosebit de accelerată.
Repartiţia pe ţări a producţiei siderurgice indică faptul că aceasta pune în evidenţă trei lideri
mondiali incontestabili – China, Japonia şi S.U.A., dezvoltarea acestei industrii fiind marcată de diverse
tendinţe. Statele dezvoltate înregistrează o diminuare a ponderii producţiei siderurgice datorită creşterii
producţiei în ţările în curs de dezvoltare.
În tot mai multe ţări în curs de dezvoltare se înregistrează ritmuri accelerate în ceea ce priveşte
creşterea producţiei siderurgice, aşa cum este cazul Chinei, Braziliei, al Indiei, Venezuelei etc.
În statele din Europa, cu moştenire comunistă, se semnalează diminuări accentuate ale
producţiei siderurgice datorită perioadei de tranziţie economică şi restructurare, aşa cum este în Rusia,
Ucraina, România etc.

6.3.3. Geografia metalurgiei neferoaselor

Consideraţii generale. Metalurgia neferoaselor are o serie de trăsături specifice în ceea ce

priveşte atât tehnologiile cât şi în utilizarea minereurilor:
- utilizează minereuri cu o concentraţie foarte mică – sub 5%, excepţie face industria
aluminiului care poate fi extras din bauxită în care concentraţia acestuia ajunge până la 60%;
- preţul de cost superior al metalelor neferoase faţă de cel al fierului;
- în localizarea industriei neferoase un rol deosebit revine conţinutului foarte scăzut al
metalului în minereuri (0,1-0,6% pentru cupru; 0,3-0,4% pentru plumb şi zinc; 0,5% pentru staniu;
78
0,0004% pentru aur şi platină). Pentru prelucrarea primară a unor asemenea minereuri întreprinderile
respective sunt amplasate în imediata apropiere a exploatărilor, evitându-se costurile considerabile de
transport.
- este mult mai accentuată discordanţa între repartiţia geografică a zăcămintelor (în cea mai
mare parte în ţările din Africa, America Latină, Australia şi Asia) şi cea a prelucrării şi consumului
(statele dezvoltate consumă circa 90% din producţia de neferoase) decât în cazul siderurgiei.
- metalurgia neferoaselor este o ramură industrială energofagă, de aceea uzinele de obţinere a
metalelor neferoase sunt localizate în regiunile care posedă surse de energie ieftină – hidroenergie,
termoenergie (în cazul ţărilor petroliere), energie nucleară etc. După obţinerea independenţei şi trecerea
la consolidarea economiilor naţionale, ţările în curs de dezvoltare cu resurse de metale neferoase au
urmărit valorificarea zăcămintelor respective, devenind nu numai mari producători de minereuri, dar şi
de metale şi concentrate.
În ceea ce priveşte evoluţia producţiei se poate menţiona că după anul 1960, când se produce
dizolvarea imperiului colonial, în industria neferoaselor se produce o redistribuire semnificativă a
producţiei la scară mondială. Are loc o reducere a producţiei în statele dezvoltate în timp ce în ţările în
curs de dezvoltare se înregistrează creşteri notabile.
Exploatarea zăcămintelor de metale neferoase are o tradiţie deosebită în istoria civilizaţiei
umane; începuturile metalurgiei neferoase vin din Orientul Îndepărtat (China, mileniul V-VI î.e.n.,
India), Orientul Mijlociu (Mesopotamia, Persia) şi sudul Europei (Grecia).
În Europa Medievală sunt cunoscute exploatările de metale neferoase (de zinc, plumb, cupru,
argint etc.) din zona munţilor hercinici. Civilizaţiile vechi maya, incaşă şi aztecă din America Centrală şi
de Sud foloseau frecvent aceste metale, în special de cupru.
Diversitatea mare a metalelor neferoase determină clasificarea lor după proprietăţile fizico-
chimice, proprietăţi care facilitează utilizarea în cele mai diverse domenii. Astfel, din aceste puncte de
vedere, metalele neferoase se clasifică în următoarele categorii:
▪ metale colorate: cuprul, plumbul, zincul şi cositorul;
▪ metale uşoare: aluminiul şi magneziul;
▪ metale preţioase: aurul, argintul şi platina;
▪ metale radioactive: uraniul, radiul, thorul etc.
▪ metale rare: beriliul, cesiul, zirconiul, cadmiul etc.

- Industria metalelor colorate.

79
 Cuprul este cel mai important dintre metalele colorate, în special datorită utilizării în
electrotehnică, dar şi cel mai vechi metal cunoscut de civilizaţia umană (în urmă cu circa 7000 ani, în
podişul Anatoliei şi în Egipt). Cele mai răspândite zăcăminte din care se extrage cuprul sunt cele de
origine hidrotermală – calcopirita, pirita şi calcozina.
Rezervele mondiale probabile de cupru sunt estimate la 600 milioane tone (conţinut metal), cele
sigure – 310 mil.t.
În geografia rezervelor de cupru se evidenţiază în primul rând America Latină care deţine peste
o treime din rezervele mondiale (Chile şi Peru au cele mai mari rezerve). A doua regiune cu rezerve
semnificative de cupru este America de Nord (23% din rezervele mondiale), unde se remarcă S.U.A. (cu
minereurile cuprifere din statele Arizona, Montana, Utah) şi Canada (în provinciile Ontario, Manitoba şi
Columbia Britanică). Africa participă cu 17% din rezervele mondiale, principalele zăcăminte cuprifere
fiind amplasate în R.D.Congo, Zambia şi Africa de Sud. Rezerve însemnate deţine Europa (20%), mai
ales în aşa ţări ca Spania, Marea Britanie, Suedia, Polonia şi Rusia. În Asia rezervele sunt modeste,
evidenţiindu-se doar Filipinele şi China.
Producţia anuală de cupru rafinat este de peste 14 milioane tone. Principalele state
producătoare sunt S.U.A., Chile, Japonia etc.
Zincul este utilizat la fabricarea tablei şi sârmei zincate, având calităţi deosebite în ceea ce
priveşte rezistenţa la coroziune. Oxidul de zinc este utilizat în industria vopselelor. În natură se
întâlneşte sub formă de sulfură de zinc, numită şi blendă, dar şi în unele minereuri complexe. Rezervele
mondiale sigure sunt evaluate la 140 mil.t., din care Canada deţine circa 20% (în Columbia Britanică la
Kimberley), S.U.A. – circa 13% (în munţii Appalachi şi în partea nordică a Stâncoşilor); tot 13% din
rezervele mondiale deţine şi Federaţia Rusă (munţii Altai, Transbaikalia). Rezerve mai mici sunt
localizate în Peru, Polonia, R.D.Congo, Zambia etc.
Producţia anuală de zinc este de circa 7.5 mil.t. Principalele state producătoare sunt China,
Canada, Japonia, Germania etc.
Plumbul se găseşte în natură sub formă de galenă, fiind folosit în tipografii, la fabricarea ţevilor
pentru apă potabilă, în acumulatori. Rezervele certe mondiale sunt estimate la circa 63 mil.t., amplasarea
lor fiind următoarea: S.U.A (36%), Canada (10%), Australia (30%) etc. Producţia anuală mondială de
plumb este de circa 6 mil.t., pe primul loc fiind S.U.A, după care urmează China, Germania etc.
Staniul (cositorul), utilizat în industria electrotehnică, la obţinerea de aliaje cu metale colorate,
în producţia de pigmenţi şi emailuri, se obţine din casiterită.

80
 Rezervele mondiale sigure sunt estimate la circa 7 mil.t., concentrate în cea mai mare parte în
Asia de Sud-Est, America de Sud şi Australia. Producţia mondială anuală de cositor este de circa 170
mii t., din care cea mai mare provine din China, după care urmează Indonezia etc.

B. Industria metalelor uşoare

Aluminiul este unul din cele mai răspândite elemente din scoarţa terestră (peste 7.5%), fiind
extras din bauxită pentru prima oară în anul 1827 de către chimistul german Fr.Wöhler.
Producţia de metal a început abia la sfârşitul sec. XIX.
Aluminiul este un metal cu o conductibilitate electrică deosebită, fiind folosit în domeniul
tehnologiilor de vârf (construcţii aeronautice şi aerospaţiale), la fabricarea conductorilor electrici etc.
Procesul tehnologic de obţinere a aluminiului este alcătuit din trei faze importante: exploatarea
bauxitei (minereul cel mai întrebuinţat pentru obţinerea aluminiului), obţinerea aluminei şi producţia
propriu-zisă de aluminiu.
Bauxita reprezintă un oxid de aluminiu hidratat. Rezervele sigure de bauxită sunt estimate la
circa 23 mild.t., din care se pot extrage doar 7 mild.t. de aluminiu.
În repartiţia geografică a zăcămintelor de bauxită se disting următoarele zone:
- Africa de Vest, care deţine peste 40% din rezervele mondiale, aici evidenţiindu-se Guineea,
Camerun, Ghana şi Sierra Leone;
- America Latină, cu 25% din rezervele mondiale, aici evidenţiindu-se aşa state ca Brazilia,
Jamaica, Haiti, Republica Dominicană, Guyana, Surinam şi Guyana Franceză;
- Australia, care însumează 20% din rezervele Globului.
Producţia mondială de bauxită este de circa 100 – 110 mil.t. pe an, fiind amplasată, de obicei,
în ţările care dispun de minereurile respective. Cea mai mare parte din producţie revine Australiei (circa
25% din producţia mondială), după care urmează Guineea, Jamaica etc. Bineînţeles că majoritatea
cantităţii de bauxită produsă este exportată în ţările dezvoltate.
A doua fază a procesului tehnologic este obţinerea aluminei (a oxidului de aluminiu) din care
ulterior se extrage aluminiului. Aluminiul se extrage prin electroliză, procedeu care consumă cantităţi
foarte mari de energie electrică – de la 14 000 până la 17 000 kWh pentru o tonă de metal. Acest fapt
determină localizarea uzinelor de aluminiu în regiunile cu energie electrică ieftină şi excedentară.
Producţia anuală mondială de aluminiu este de circa 24 mil.t., din care peste 25% este realizată
de S.U.A., care importă cantităţi considerabile de bauxită din ţările Americii Latine. Cele mai
81
importante uzine de producţie a aluminiului din S.U.A. sunt amplasate în Knoxville, Mead Houston,
Galveston, Baltimore, New York, Seattle şi San Francisco.
Al doilea producător mondial este Rusia, cu mari uzine la Krasnoiarsk, Bratsk şi Irkutsk (în
Siberia) şi Volgograd, Sankt Petersburg (în partea europeană).
Magneziul se obţine din zăcăminte de magnezită şi leucolit, de asemenea din sărurile apei
marine. Cele mai mari rezerve sigure (circa 2,5 mld.t.) de zăcăminte de magneziu sunt amplasate în
China (31%) şi Coreea de Nord (22%). Magneziul este utilizat, de obicei, în aliaje care sunt uşoare,
găsindu-şi folosinţă mai ales în industria aeronautică şi în cea a automobilelor. Producţia anuală de
magneziu este de circa 300 mii tone, cei mai mari producătorii fiind China, S.U.A., Japonia şi Rusia.

C. Industria metalelor preţioase

Metalele preţioase se găsesc în cantităţi foarte mici de aceea au valori foarte mari.
Aurul este metalul care dispune de calităţi fizico-chimice greu de atacat. A fost cunoscut de om
încă înaintea fierului, utilizat iniţial pentru confecţionarea obiectelor de podoabă.
În calitate de etalon monetar începe să fie folosit încă din secolul al VII-lea î.Hr. având un rol
foarte important în cucerirea şi colonizarea Americii.
Aurul este folosit în industria electronică (9%), în tehnica medicală şi spaţială (4%), la
confecţionarea bijuteriilor (73%). 10% din cantitatea totală intră în stocurile băncilor de emisie.
Rezervele mondiale sunt estimate la 150 mii tone, din care aproape 40% revine Africii de Sud –
zăcămintele din sudul Transvaalului. Rusia deţine importante zăcăminte în Siberia, în special provenite
din aluviunile râurilor Lena, Enisei, Obi, Kolâma şi Amur, de asemenea în munţii Ural.
China exploatează zăcămintele importante din Tibet şi din platoul Yunnan.
În Australia sunt valorificate zăcămintele din partea vestică a ţării şi din statul Victoria.
Cele mai importante zăcăminte din S.U.A. sunt cantonate în statele California, Colorado,
Georgia şi Alaska, unde o bună parte din ele sunt exploatate.
Brazilia exploatează zăcămintele din regiunile Sabora, Sierra Montequeira şi Sierra Espinhaço.
În ceea ce priveşte producţia aurului minier, cantitatea anuală este de 2 595 tone (în 2001),
supremaţia deţinând-o Africa de Sud (394 t. în 2001, fiind într-o uşoară scădere după 1990), S.U.A. (325
t.), Canada (159 t.) etc.
Argintul, al doilea metal preţios, este folosit în felul următor: pentru confecţionarea
instrumentelor medicale – în proporţie de 32%, în industria chimică şi electrotehnică – 26%, la
82
confecţionarea podoabelor – 11%, la tratarea monedelor – 6%, fabricarea oglinzilor şi tehnica
fotografică – 5%.
Producţia mondială de argint minier a fost în anul 2000 de 18334 tone, printre liderii principali
numărându-se Peru (2669 t.), Mexic (2628 t.), S.U.A. (1606 t.), Canada etc.
Rezervele mondiale sunt estimate la circa 900 mii tone.
Exploatările de argint din Mexic datează cu secolele XV-XVI, între centrele miniere mai
importante fiind Fresnillo, Zacatecas, El Potosi etc.
Platina este un metal practic inoxidabil şi rezistent la acţiunea acizilor. Este folosit în
industriile electronică şi de automobile (40%), pentru bijuterii (40%), pentru tezaurizare (7%), aparate
etc.
Producţia mondială, aflată în cădere, este de circa 114 t., principalul producător fiind Africa de
Sud (70 t.) şi Rusia (30 t.). Cel mai important zăcământ din Africa de Sud este Rustenburg, iar din Rusia
– în Ural şi peninsula Kola.
Rezervele mondiale de platină sunt estimate la 90 mii tone, fiind amplasate, în afară de cele
două ţări mari producătoare, în Canada, Columbia, S.U.A., Etiopia, Zimbabwe, Brazilia, Australia, India
şi Filipine.

6.4. Rezumat

Industria metalurgică (cu siderurgia sau metalurgia feroaselor și metalurgia neferoaselor sau
a metalelor colorate) este una dintre componentele de bază a economiei mondiale, oferind o gamă
variată de bunuri de larg consum atât pentru alte ramuri industriale, cât și pentru uzul general al
populației.
Rezervele de minereu de fier au o mare răspândire în emisfera sudică (Brazilia, Australia,
Venezuela), iar în emisfera nordică preponderent în China și Federația Rusă.
Metalurgia feroasă are 3 faze principale de producție (obținerea fontei, obținerea oțelului,
obținerea laminatelor) și este influențată de următorii factori de localizare:
a) apropierea zăcămintelor de minereuri feroase sau cărbuni cocsificabili (Ruhr în Germania,
Midland în Marea Britanie, Donbass în Ucraina, Ural în Federaţia Rusă etc.);
b) proximitatea surselor de energie primară şi relativ ieftină, în special a energiei electrice
unde se dezvoltă electrosiderurgia (S.U.A., Franţa, Ucraina);
c) pe traseul fluxurilor de transport a minereurilor şi a combustibililor, în special în porturile
maritime în care materiile prime sunt aduse cu nave speciale (Japonia, Litoralul atlantic al S.U.A.,

83
Franţa, Italia, uzinele noi din Marea Britanie etc.).
Metalurgia neferoaselor, prin diversitatea mare a nemetalelor răspunde nevoilor multor
domenii economice și de activitate.
Metalele neferoase se clasifică în următoarele categorii:
▪ metale colorate: cuprul (Chile, Peru, SUA, Canada), plumbul, zincul şi cositorul;
▪ metale uşoare: aluminiul (Guineea, Camerun, Ghana, , Jamaica, Haiti, Republica
Dominicană ) şi magneziul (China, Coreea de Nord);
▪ metale preţioase: aurul (Africa de Sud, Rusia, China, Australia, SUA), argintul (Peru, Mexic,
SUA, Canada) şi platina (Africa de Sud, Rusia);
▪ metale radioactive: uraniul, radiul, thorul etc.
▪ metale rare: beriliul, cesiul, zirconiul, cadmiul etc.

6.5. Test de evaluare/autoevaluare

1. Care sunt principalele ramuri ale metalurgiei?

2. Care sunt principalele regiuni și țări cu importante resurse și centre de producție a metalelor feroase
și neferoase?
3. Enumerați și descrieți principalii factori care influențează siderurgia?
4. Metalurgia neferoasă- trăsături generale.
5. Clasificarea metalelor neferoase.
6. Principalele regiuni de producție și resurse ale metalelor neferoase.

84
Unitatea de învăţare VII: Geografia industriilor de echipamente şi chimice

7.1.Introducere
Industria utilajelor industriale asigură, pe de o parte, dotarea şi dezvoltarea tuturor ramurilor
industriale, pe de alta, industria maşinilor unelte (cu strunguri, freze, raboteze etc.), construcţiile (cu
excavatoare, dragline, buldozere, screpere, betoniere etc.), porturile (cu macarale, poduri rulante etc.) şi
halele industriale cu utilaje şi echipamente necesare.
Industria utilajelor agricole, deosebit de diversificată, asigură mecanizarea şi modernizarea
agriculturii, fiind în mare parte adaptată la specificul agricol al statelor respective şi dezvoltată în special
în cadrul ariilor agricole importante. Din punct de vedere cantitativ cele mai mari ponderi în producţia
de utilaje agricole deţin trei state: S.U.A. Federaţia Rusă şi Japonia.
Industria autovehiculelor este cea mai importantă subramură din industria mijloacelor de
transport, având un rol semnificativ în economia celor mai dezvoltate ţări ale lumii. Germania, de
exemplu, care este al treilea producător de autovehicule în lume, are circa 12% din totalul angajaţilor
industriei de prelucrare, 13% din volumul producţiei realizate şi 18% din volumul exporturilor.
Industria materialului rulant este o subramură a industriei mijloacelor de transport care produce
locomotive şi vagoane. Evoluează mai lent decât alte subramuri, dat fiind că se procedează mai mult la
modernizarea parcului, prin creşterea ponderii locomotivelor electrice.
Industria construcţiilor navale înregistrează tendinţe oscilante, principalele tipuri de producţii
fiind metanierele, port-containerele, petrolierele, navele de pescuit sau de călători.
Industria aeronautică este considerată una din cele mai moderne ramuri industriale, cu
deosebite pretenţii de securitate, caracteristică în mod special pentru statele dezvoltate ale lumii. Această
industrie dispune de o piaţă de desfacere relativ restrânsă din cauza preţului deosebit de mare a
aparatelor de zbor.
În industria electrotehnică, electronică şi a tehnicii de calcul, la nivel mondial, îl deţine Japonia,
care produce anual circa 20% din producţia de aparate de radio şi 25% din producţia de televizoare. Cele
mai importante centre japoneze sunt amplasate în principalele regiuni industriale, între care menţionăm:
Tokyo, Nagoya, Hamamatsu, Osaka şi Hiroshima. Firmele japoneze de aparatură electronică de larg
consum şi-au creat numeroase filiale chiar în S.U.A., Germania, Marea Britanie sau Franţa. Forţa de
muncă ieftină a atras marele capital în unele state în curs de dezvoltare, cum sunt Coreea de Sud, India,
Mexic, Indonezia, Malaiezia, Turcia, Singapore etc. unde au fost construite mari uzine de montaj.

85
7.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestui modul, studentul va fi capabil

-identifice principalele ramuri ale industriilor de echipamente și chimice;
-localizeze pe hartă principalele centre industriale aferente;
-caracterizeze impactul și importanța dezvoltării și specializării celor două tipuri de industrii;
-identifice principalele resurse naturale care facilitează dezvoltarea acestor industrii.

7.3. Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1. Geografia industriei de echipamente
A. Industria utilajelor industriale

Industria utilajelor industriale asigură, pe de o parte, dotarea şi dezvoltarea tuturor ramurilor

industriale, pe de alta, industria maşinilor unelte (cu strunguri, freze, raboteze etc.), construcţiile (cu
excavatoare, dragline, buldozere, screpere, betoniere etc.), porturile (cu macarale, poduri rulante etc.) şi
halele industriale cu utilaje şi echipamente necesare.
În S.U.A., ţară cu profilul industrial cel mai complex, industria de utilaje industriale se
concentrează în regiunea industrială din sudul Marilor Lacuri (Chicago, Detroit, Cleveland, Buffalo,
Cincinnati), în regiunea Boswash (Boston, Philadelphia şi Baltimore) precum şi în aşa centre mari
industriale ca Albany, New Haven ş.a.
În Europa Occidentală se remarcă în mod deosebit Germania, în care industria utilajelor
industriale, ramură veche şi tradiţională, este amplasată pe valea Rhinului (Köln, dar şi în amonte la
Mainz, Mannheim), în bazinul Ruhr (Duisburg, Essen, Dusseldorf, Dortmund şi Wuppertal) şi în
porturile de la Marea Nordului (Hamburg, Bremen, Lübeck).
Industria utilajelor industriale a Franţei este concentrată preponderent în bazinul parizian, în
nord-vestul ţării pe axa Lille-Saint Quentin, de asemenea în gruparea industrială Lyon-Saint Etienne. În
Marea Britanie industria utilajelor industriale rămâne să fie strâns legată de metalurgia neagră, cele mai
importante centre fiind amplasate în grupările industriale din jurul marilor oraşe – Glasgow, Newcastle,
Birmingham, Manchester şi în sudul Wales-ului (Swansea). În Italia industria utilajului este localizată în
centrele industriale din nordul ţării, mai ales în Piemont, Liguria şi Lombardia (Torino, Milano, Genova,

86
Bologha etc.); în Belgia în centrele principale Bruxelles şi Namur; în Suedia, în centrele Göteborg şi
Stockholm.
În Japonia, ţară în care industria utilajului a atins cele mai înalte performanţe, mai ales industria
roboţilor industriali (peste 75% din producţia mondială), subramura respectivă este concentrată în cele
mai importante regiuni industriale – Tokyo-Yokohama, Kobe-Osaka şi Kitakyushu.
Un loc important între ţările în curs de dezvoltare îşi menţine Federaţia Rusă, cu o industrie de
utilaje amplasată preponderent în partea europeană, cu profil şi specializări în regiunea Ural
(Ekaterinburg, Celeabinsk, Perm, Omsk şi Magnitogorsk), regiunile industriale periurbane ale Moscovei
(Kaluga, Tula, Tver, Vladimir şi Orehovo-Zuevo) şi Sankt Petersburgului (Kolpino, Vâborg şi Gatcina).
Siberia rusă este reprezentată de aşa centre industriale precum Krasnoiarsk, Kemerovo, Novosibirsk şi
Irkutsk.
În Europa Centrală industria de echipamente este prezentă în Polonia (în bazinul Sileziei
Superioare (la Poznan, Lodz şi Wroclaw), Cehia (Praga, Brno şi Plzen), Ungaria (Budapesta şi
Debreţin).
În Ucraina industria de echipamente s-a concentrat la Kiev, Harkov, Doneţk şi Dnepropetrovsk.
Au început să înregistreze unele progrese în dezvoltarea acestei industrii India (Bombay,
Madras, Calcutta, Hyderabad şi Bangalore), China (Shanghai, Shenyang, Tianjin, Beijing), Brazilia (Sao
Paolo, Porto Alegro, Curitiba, Recife, Belem, Fortaleza), Turcia, Africa de Sud, Pakistan şi alte ţări.

B. Industria utilajelor agricole

Această industrie, deosebit de diversificată, asigură mecanizarea şi modernizarea agriculturii,

fiind în mare parte adaptată la specificul agricol al statelor respective şi dezvoltată în special în cadrul
ariilor agricole importante. Din punct de vedere cantitativ cele mai mari ponderi în producţia de utilaje
agricole deţin trei state: S.U.A. Federaţia Rusă şi Japonia.
În S.U.A. industria respectivă este concentrată în Middlewest (Chicago, Milwaukee,
Minneapolis, Saint Louis), iar centrul cel mai important în producţia de tractoare se află în statul Illinois,
la Peoria. Deşi se înregistrează o tendinţă de descentralizare a producţiei de utilaje agricole într-o serie
de ţări euroasiatice, S.U.A. rămâne unul den cei mai mari producători, îndeosebi de tractoare (circa 250
000 unităţi anual).

87
 Până în anii ´90 cel mai mare producător mondial de tractoare a fost Federaţia Rusă, având
centre importante în Ural (Celeabinsk şi Ekaterinburg), pe axa Volgăi (Rostov pe Don, Volgograd,
Samara) şi Siberia (Omsk, Novosibirsk şi Krasnoiarsk).
Al treilea producător mondial de tractoare este Japonia, cu concentrări ale producţiei în
regiunile industriale din Tokyo-Yokohama, Kobe-Osaka ş. a. Alte state mari producătoare de utilaje
agricole sunt: China (Nanking, Shenyang, Tianjin, Fushun, Nantong şi Shanghai), Franţa (Montataire,
Vierzon), Germania (Köln, Hanovra, Nurenberg), Marea Britanie (Norwich şi Basildon), Italia (Torino,
Milano), Ucraina (Harkov), Polonia (Poznan, Varşovia).
În multe ţări în curs de dezvoltare se dezvoltă mai intens industria tractoarelor: în India
(Hyderabad), Turcia (Ankara, Izmir), Iran (Tabriz), Egipt (Cairo), Brazilia (Belem, Sao Paolo), Algeria
(Quacentina).
Menţionam faptul că producţia utilajelor agricole înregistrează o anumită specializare: Japonia
este specializată în maşini de răsădit orezul, China – în tractoare mici şi motocultoare, Franţa – în utilaje
destinate sectorului zootehnic (Montbéliard) şi viticol (Béziers), Uzbekistan – în utilaje pentru cultura
bumbacului, India – în pompe pentru irigaţii etc.

C. Industria mijloacelor de transport

Industria autovehiculelor. Este cea mai importantă subramură din industria mijloacelor de
transport, având un rol semnificativ în economia celor mai dezvoltate ţări ale lumii. Germania, de
exemplu, care este al treilea producător de autovehicule în lume, are circa 12% din totalul angajaţilor
industriei de prelucrare, 13% din volumul producţiei realizate şi 18% din volumul exporturilor.
Industria este relativ tânără, a cunoscut o ascensiune foarte rapidă în secolul XX, este o mare
consumatoare de semifabricate (în statele dezvoltate consumă circa 55% din producţia de oţeluri, 50%
din laminate, 70% din cauciucul sintetic, 90% din sticla rezistentă la şoc etc. (Leţea, Ungureanu, 1992),
are legături de cooperare între întreprinderi situate în diverse ţări ale lumii. Deşi robotizarea a atins cote
însemnate, mai ales în aşa ţări ca Japonia, S.U.A., Coreea de Sud etc. această industrie mai antrenează
un segment foarte important din forţa de muncă calificată şi înalt specializată.
Uzinele industriei automobilistice sunt gestionate de un număr nu prea mare de companii,
concentrarea capitalului fiind una din trăsăturile dominante.
Producţia mondială de autovehicule, după anul 1990, înregistrează o creştere permanentă a
numărului de unităţi.
88
 Pe ţări, însă, în ceea ce priveşte creşterea producţiei, se observă tendinţe foarte diverse. Se
impune o evidentă tendinţă de reducere a producţiei în ţările cele mai dezvoltate, aşa cum sunt S.U.A.,
Japonia, în timp ce într-un număr mare de alte state, în special din Asia de Est, America Latină sau unele
state europene (Coreea de Sud, Spania, Mexic, Brazilia etc.) producţia anuală creşte substanţial, în altele
se înregistrează o tendinţă de stagnare.
Din punct de vedere geografic se constată o concentrare a industriei automobilelor în trei
regiuni mari ale lumii: Europa (Germania, Franţa, Spania, Marea Britanie, Italia, Rusia, Suedia), Asia de
Est (Japonia, Coreea de Sud) şi America de Nord (S.U.A., Canada şi Mexic).
Europa de Vest realizează peste o treime din producţia mondială de autoturisme, este o regiune
geografică cu tradiţii vechi în domeniu, s-a conturat încă în perioada interbelică. Astfel, industria de
autoturisme a ţărilor Uniunii Europene este dominată de 6 grupuri industriale transnaţionale:
Volkswagen (Germania şi Spania cu filiale în Brazilia, Mexic, Argentina etc.), Peugeot-Talbot-Citroen
din Franţa şi filiale în Marea Britanie, Spania, Iran etc., FIAT din Italia şi filiale în Spania, Argentina,
Chile, Uruguay etc., General Motors (Germania, Spania, Marea Britanie, Suedia), Renault (Franţa,
Spania) şi Ford (Germania, Spania, Belgia, Marea Britanie). În afara acestor grupări mari industriale pot
fi menţionate altele mai mici, dar care ocupă segmente importante în industria autoturismelor şi în piaţa
externă: British-Leyland (Marea Britanie), Daimler-Benz (Germania) şi Volvo-Daf (Suedia şi Olanda).
În ţările Europei de Est industria de autovehicule a înregistrat unele semne de recesiune după
anul 1990, în ultimii ani marcându-se tendinţe uşoare de ameliorare a situaţiei. Dintre ţările acestei
regiuni trebuie menţionată Federaţia Rusă, în care există centre vechi, ca Moscova (autoturisme
Moskvici), Nijnii Novgorod (uzina GAZ), dar şi centre recente, între care cel mau mare producător de
autoturisme din ţară – Autovaz din Togliatti (în regiunea Volgăi).
Asia de Est este cea de-a doua regiune geografică automobilistică a lumii, regiune în care cea
mai mare pondere revine Japoniei. Japonia a apărut ca un mare producător de autovehicule în ultimele
dou-trei decenii, devenind în scurt timp prima ţară din lume după numărul de vehicule produse de la 50
000 în 1953 la 9,79 milioane în 2001. Acest miracol se explică prin productivitatea înaltă a producţiei,
forţa de muncă relativ ieftină, robotizarea producţiei, fiabilitate şi consumul mic de combustibil.
Este impunătoare şi evoluţia industriei autovehiculelor din Coreea de Sud, în special în ultimul
deceniu. Dacă în anul 1990 Coreea a produs 986,8 mii de autoturisme, în anul 2001 numărul acestora a
ajuns la 2 463,9 mii unităţi. În prezent firma sud coreeană Daewoo îşi extinde producţia prin filiale în
străinătate, inclusiv în România, confruntându-se cu un şir de probleme de natură financiară.
Al doilea producător mondial de autovehicule, după Japonia, este S.U.A., cu o producţie în
scădere şi cu un export redus, de numai 10% din producţie. Industria automobilistică a S.U.A. are un

89
specific deosebit al dezvoltării: ea trebuie să-şi reînnoiască permanent cel mai larg parc de autovehicule
din lume, în condiţiile unei pieţe saturate şi ale unei competitivităţi relativ reduse (mari consumatoare de
combustibil şi scumpe), care limitează în mod substanţial exporturile.
Criza petrolieră din anii 1970 a condiţionat creşterea importurilor de autovehicule, o bună parte
din acestea fiind cele de provenienţă japoneză.
În structura producţiei predomină în proporţie de 70% autoturismele, menţinându-şi a doua
poziţie în lume după Japonia şi la producţia de camioane.
O trăsătură semnificativă a industriei automobilistice americane este concentrarea financiară şi
teritorială a producţiei în cadrul celor trei mari trusturi: General Motors (a înglobat o serie de firme
independente aşa ca Chevrolet, Pontiac, Cadillac, Buick, Olsmobile ş.a.), care participă cu 60% din
producţia americană; Ford (inclusiv Mercury şi Lincoln) cu 24% din producţie; Chrysler (inclusiv
Dodge şi Plymouth) cu 13% din producţie.
Din punct de vedere geografic producţia de autovehicule este amplasată preponderent în
regiunea industrială de nord-est, cu cele mai mari uzine de montaj în Detroit (“capitala automobilului
american”) şi în sateliţii săi industriali (Dearborn, Toledo, Flint, Lansing), la care se adaugă aşa centre
ca Cleveland, Buffalo, South Bend, Milwaukee, Fort Wayne, New Stanton. S-a menţionat anterior că
criza petrolieră a generat importuri masive de autovehicule, dar aceasta s-a produs şi pe fondul
pătrunderii capitalului japonez şi vest-european în acest domeniu. Firmele din ţările respective au pus
începutul unei descentralizări uşoare a industriei automobilistice, prin uzinele FIAT de la Mobile
(Alabama), uzinele Nissan de la Smyrna (Tennessee), Toyota de la Fremont (California), Volkswagen
de la New Stanton.
Un alt producător important este Canada (al noulea producător mondial, principalul centru de
asamblare fiind Toronto, alături de Montreal) cu mari firme din S.U.A., apoi Mexic (cu centre
importante la Puebla şi Ciudad de Mexico), Brazilia (São Paulo şi Rio de Janeiro), Australia (Sydney),
Argentina (Buenos Aires); în Europa Centrală mai pot fi menţionate Cehia, Polonia şi România.

Industria materialului rulant. Este o subramură a industriei mijloacelor de transport care

produce locomotive şi vagoane. Evoluează mai lent decât alte subramuri, dat fiind că se procedează mai
mult la modernizarea parcului, prin creşterea ponderii locomotivelor electrice.
Fiind un mare consumator de metal, localizarea geografică a ramurii gravitează preponderent
spre regiunile siderurgice. În al doilea rând, multe din întreprinderile industriei materialului rulant au
derivat din atelierele de reparaţii, situate în nodurile feroviare, şi din centrele specializate în industria

90
electrotehnică (pentru locomotive electrice). Astfel, în localizarea industriei materialului rulant s-au
conturat grupări de centre şi centre separate, dintre care cele mai importante sunt:
- în S.U.A., unde producţia de locomotive este în descreştere, în timp ce producţia de
vagoane se menţine stabilă, cel mai mare centru este La Grange, lângă Chicago (cel mai
important nod feroviar al ţării), după care urmează Erie, Philadelphia şi Saint Louis;
- în Ucraina, gruparea Donbassului şi a centrelor din apropierea acestuia – Harkov, Lugansk
şi Novocerkassk, ultimul specializat în construcţia de locomotive electrice de mare putere;
- în Federaţia Rusă, nodurile feroviare Kolomna, Tveri, Briansk;
- în Marea Britanie – centrele Crewe, Derby şi Birmingham;
- în Germania se remarcă uzinele de locomotive electrice de la Kassel, de locomotive Diesel
la Essen şi vagoane la Salzgitter, Hennigsdorf şi Dessau;
- în Franţa – Lille şi Belfort;
- în Japonia, cu centrele principale la Tokyo, Yokohama şi Osaka;
- în China la Lüda;
- în România – Reşiţa, Craiova şi Arad.
Unităţi destinate producerii echipamentului de cale ferată mai sunt instalate în India, Brazilia,
Africa de Sud şi Canada, toate state cu producţii siderurgice şi carbonifere semnificative.

Industria construcţiilor navale. Această subramură înregistrează tendinţe oscilante, principalele

tipuri de producţii fiind metanierele, port-containerele, petrolierele, navele de pescuit sau de călători.
Japonia dispune de cel mai mare număr de şantiere navale moderne, capabile de a construi nave
cu deplasament mai mare de 325.000 t.r.b. Construcţiile navale japoneze sunt prezentate de trei mari
trusturi industriale (Mitsubishi, Hitachi şi Shipbuilding), cu capacitate de adaptare deosebită la cerinţele
pieţei, şi care şi-au construit şantiere navale şi în alte state, inclusiv în Coreea de Sud, care a devenit
primul producător mondial cu şantiere navale la Ulsan şi Pusan.
Dacă până în anii 1970 în industria construcţiilor navale producători tradiţionali erau Marea
Britanie, Germania, Italia, Suedia şi Franţa, crizele petroliere au avansat în categoria liderilor mondiali
Coreea de Sud, Japonia, China, Taiwan etc. Astfel, în ultimele trei decenii această industrie a cunoscut o
difuzie mai largă, fenomenul rămânând a fi controlat de marile firme de profil din Japonia, Coreea de
Sud şi Europa.
S-au produs modificări esenţiale şi în structura produselor construcţiilor navale. Până în 1975
se înregistra o creştere sensibilă a ponderii vaselor petroliere, care ajunsese la două treimi din producţia
mondială. Ca urmare a reducerii traficului internaţional cu petrol, pe primul loc au trecut vrachierele

91
(vase pentru transportul cărbunelui, cerealelor, minereurilor etc.), urmate de petroliere, vase port-
containere şi vase metaniere. Construcţia de vase mari de pasageri este restrânsă puternic datorită
concurenţei din partea transporturilor aeriene.
Se înregistrează şi o anumită specializare a ţărilor producătoare de vase comerciale. Astfel, în
construcţia vaselor de pescuit s-au specializat Japonia, Danemarca, Olanda şi Islanda; în vase metaniere
– Franţa (şantierul de la La Seyne); în vase port-containere – Germania; în vase fluviale – Federaţia
Rusă, China, S.U.A., Germania.
Localizarea şantierelor navale este condiţionată de o serie de factori, între care amintim
condiţiile de navigaţie (în porturi cu ape adânci şi spaţiu liber) şi apropierea centrelor siderurgice ca
furnizoare de laminate.
Astfel, în Japonia, cele mai mari şantiere navale sunt cele de la Yokohama, Nagasaki, Kobe,
Hiroshima şi Tamano. În Europa de vest un număr mare de şantiere navale sunt amplasate în Marea
Nordului: în Suedia – Göteborg şi Uddevalla; în Marea Britanie – Sunderland şi Hull; în Germania –
Hamburg, Bremen şi Emden; în Norvegia – Stavanger; în Ţările de Jos – Amsterdam şi Hoboken.
La Oceanul Atlantic s-au dezvoltat şantiere importante în Spania (Cadiz şi Bilbao), Portugalia
(Setubal), Scoţia (Glasgow) şi Franţa (Saint Nazaire). La Marea Baltică – şantierele din Germania
(Kiel), Finlanda (Turku), Suedia (Malmö), Danemarca (Copenhaga), Polonia (Gdansk) şi Rusia (Sankt
Petersburg). Sunt importante şantierele construite la Marea Neagră, în Ucraina (Kerci, Odessa şi
Sevastopol), România (Constanţa şi Mangalia) şi Bulgaria (Varna). Pe litoralul Mediteranei cele mai
importante şantiere sunt cele din Franţa (Le Ciotat) şi italiene – Genova, La Spezia şi Monfalcone.
În S.U.A. cele mai importante şantiere sunt amplasate pe litoralul atlantic, în nord-estul
industrial (New York, Baltimore,) dar şi pe litoralul Pacific (Los Angeles, San Francisco).
Cele mai mari şantiere chinezeşti sunt la Lüda şi Shanghai.

Industria aeronautică. Este considerată una din cele mai moderne ramuri industriale, cu
deosebite pretenţii de securitate, caracteristică în mod special pentru statele dezvoltate ale lumii. Această
industrie dispune de o piaţă de desfacere relativ restrânsă din cauza preţului deosebit de mare a
aparatelor de zbor.
Investiţiile mari, necesare producţiei industriei aeronauticii de talie mare, limitează numărul
statelor care şi-au creat un profil complex al acestei industrii:
- în S.U.A., unde producţia avioanelor de pasageri şi a helicopterelor este asigurată de
principalele firme Boeing, Mc Donnell-Douglas şi Lockheed, cele mai importante centre

92
 industriale de profil sunt: Seattle, Los Angeles, Tacoma, San Diego, Atlanta, Saint Louis,
New York şi Boston;
- în Franţa, care produce avioanele de tipul Airbus, centrele de profil sunt: Paris, Toulouse,
Bordeaux, Bourges şi Chateauroux;
- în Marea Britanie – la Bristol, unde se produc avioane Bac, Coventry şi împrejurimile
Londrei;
- în Federaţia Rusă, care produce o gamă largă de aparate de zbor, cele mai importante
centre sunt: Moscova, Voronej, Samara, Kazani şi Irkutsk;
Dintre statele cu o industrie aeronautică mai modestă menţionăm Japonia (Nagoya), Canada
(Montréal), Germania (Ausburg, München, Friedrichshafen şi Bremen), Italia (Torino), Polonia (Mielec,
Rzeszov şi Swidnik), China (Shenyang), Suedia (Linköping), Cehia (Praga), Israel (Lad), Africa de Sud,
Olanda, Brazilia, Australia, Spania, Finlanda, România etc.
În industria aerospaţială şi strategică se remarcă două mari puteri – S.U.A. şi Federaţia Rusă, la
care putem adăuga şi un şir de state europene (Marea Britanie, Franţa, Germania, Olanda) şi asiatice
(Japonia şi China), care au programe proprii de explorare a spaţiului cosmic în scopuri militare sau
ştiinţifice. Cele mai cunoscute cosmodromuri din lume sunt următoarele: Cape Canaveral (S.U.A.),
Baikonur (în Kazahstan pentru Rusia) şi Kouru (din Guyana).

D. Industria electrotehnică, electronică şi a tehnicii de calcul

În cadrul acestei industrii rolul principal, la nivel mondial, îl deţine Japonia, care produce anual
circa 20% din producţia de aparate de radio şi 25% din producţia de televizoare. Cele mai importante
centre japoneze sunt amplasate în principalele regiuni industriale, între care menţionăm: Tokyo,
Nagoya, Hamamatsu, Osaka şi Hiroshima. Firmele japoneze de aparatură electronică de larg consum şi-
au creat numeroase filiale chiar în S.U.A., Germania, Marea Britanie sau Franţa. Forţa de muncă ieftină
a atras marele capital în unele state în curs de dezvoltare, cum sunt Coreea de Sud, India, Mexic,
Indonezia, Malaiezia, Turcia, Singapore etc. unde au fost construite mari uzine de montaj.
Al doilea producător mondial al bunurilor de echipament este S.U.A., unde industria respectivă
se concentrează în marile centre urbane (în funcţie de prezenţa unor universităţi, calificarea înaltă a
forţei de muncă şi gradul de absorbire al bunurilor de echipament de către marile aglomeraţii urbane).
Dintre asemenea centre se remarcă New York, Boston, Cleveland, Chicago, Detroit (în nord-est); Saint
Louis, Dallas, Atlanta (în sud); Saint Lake City, Tucson, Los Angeles, San Francisco şi Silicon Valley
93
(în sud-vest). Marile firme americane (I.B.M., D.E.C., Hewlett-Packard şi A.T.T.) domină piaţa
bunurilor de echipament şi datorită faptului că producătorii americani beneficiază de o piaţă internă
capabilă să absoarbă 29% din consumul mondial (Simion, 1997).
În Europa de Vest realizarea bunurilor de echipament pune în evidenţă Germania (Nürenberg,
Stuttgart, Frankfurt pe Main şi München), Olanda (Eindhoven, Utrecht), Franţa (Paris, Nancy, Lille, Le
Havre, Orléans), Marea Britanie (Londra, Birmingham, Manchester) şi Belgia (Bruxelles, Namur).
În spaţiul est-european se realizează echipamente electronice şi electrocasnice într-o serie de
centre din Rusia (Moscova, Sankt Petersburg, Ekaterinburg ş.a.), în Ucraina (Kiev), Estonia (Tallinn),
Letonia (Riga), Lituania (Vilnius).
Un mare producător este China (Shanghai, Beijing, Nanjing), precum şi Coreea de Sud (Seoul,
Taegu, Pusan).

7.3.2. Geografia industriei chimice

Industria produselor clorosodice. Prin utilizarea sării ca materie primă, industria produselor
clorosodice produce sodă caustică, sodă calcinată, clor şi acid clorhidric şi sulfuric, precum şi o serie de
derivate care sunt utilizate în diverse industrii.
Localizarea industriei respective este determinată de următorii factori:
- localizarea geografică a zăcămintelor de sare gemă, resursă utilizată în calitate de materie
primă;
- localizarea şi specificul industriilor consumatoare (industriile de detergenţi, coloranţi, de
îngrăşăminte, farmaceutice şi industria alimentară);
- existenţa unor surse energetice ieftine.
Sarea gemă este o rocă sedimentară foarte răspândită în scoarţa terestră, formată prin depunerea
NaCl în bazinele marine. Exploatarea ei se face din saline, prin injectarea apei în zăcământ, din lacurile
care au format o crustă de sare, prin desalinizarea apei marine.
Între statele lumii care deţin rezerve însemnate de sare sunt: Germania (la Stassfurt, Hanovra),
Franţa (Soulce, Salzbronn), Marea Britanie, Olanda, România, Spania, Austria, Polonia, Rusia, S.U.A.,
Canada.
Producţia de sare (circa 200 mil.tone la nivel mondial) este dominată de S.U.A. (40 mil.tone),
China (30), Rusia, Germania şi Marea Britanie.
94
 Soda caustică este folosită în industria textilă, la prelucrarea petrolului, în producţia de
detergenţi. Mari producători de sodă caustică (2000) sunt: S.U.A. circa 11,4 mil.t., China – 4,1 mil.t.,
Japonia – 3,7 mil.t., Germania – 3,4 mil.t., Franţa – 1,5 mil.t., Rusia – 1,1 mil.t., Canada – 1,1 mil.t. În
producţia de sodă calcinată cei mai importanţi producători sunt: S.U.A. – 9,2 mil.t., China – 2,6 mil.t.,
Germania – 2,5 mil.t., Franţa – 1,5 mil.t., Japonia – 1,4 mil.t. Industria este energofagă. Centrele mari
ale industriei produselor clorosodice sunt Philadelphia, Freeport (S.U.A.), Solikamsk (Rusia), Dombasle
(Franţa), Inowroclaw (Polonia), Chendu (China).
Industria sulfului este o ramură a industriei chimice care produce acid sulfuric şi exploatează
sulful. Exploatarea sulfului nativ se realizează atât în zonele vulcanice bogate în zăcămintele respective
(Sicilia, vestul continentului american), cât şi în zăcămintele sedimentare (în Polonia, Rusia, Irak).
Sulful se mai obţine din petrol sau din piritele cuprifere.
Consumul de sulf este în creştere (mai ales în ţările în curs de dezvoltare) datorită utilizării lui
în industria îngrăşămintelor chimice, în petrochimie şi în siderurgie.
Acidul sulfuric este unul din principalele produse ale industriei chimice, producţia fiind într-o
uşoară scădere (123 milioane tone în 2000). Cei mai importanţi producători mondiali sunt: S.U.A. (40
milioane tone), ţările Uniunii Europene (32 milioane tone), China (19), Japonia (6,6), Brazilia, India,
Tunisia, Argentina. Fiind o industrie foarte poluantă, industria acidului sulfuric tinde să se localizeze în
apropierea bazei de materie primă, adică a sulfului, fie nativ, fie recuperat din petrol. Producţia acidul
sulfuric este strâns legată de exploatarea cuprului, fiind utilizat în acelaşi timp în metalurgia
neferoaselor, fabricarea îngrăşămintelor chimice, rafinarea petrolului, industria de coloranţi etc.

Industria îngrăşămintelor chimice. Este o industrie diversificată care utilizează în calitate de

materii prime de bază apatitele, sărurile de potasiu, azotul atmosferic, gazul metan, azotaţii naturali etc.
Se produc patru tipuri principale de îngrăşăminte: azotoase, fosfatice, potasice şi complexe. Utilizarea
acestora în agricultură se face în funcţie de cerinţele solului în diferite elemente chimice.
Îngrăşămintele azotoase deţin cea mai mare pondere, fiind fabricate din gaz metan şi azot
atmosferic, rezultând azotat de amoniu, uree etc. De asemenea sunt folosiţi şi azotaţii naturali. Utilizarea
acestora a început în sec.XIX în Chile, sub forma azotaţilor naturali (salpetru), care se găsesc la Iquique.
Depozite de salpetru se mai găsesc în Bolivia, Egipt, Peru, India, S.U.A., Kazahstan. Cea mai mare parte
a îngrăşămintelor azotoase, însă, sunt derivate din amoniacul de sinteză. Localizarea acestei industrii
este dependentă de sursele de energie ieftină (conductele de gaze naturale, zăcămintele de petrol,
bazinele huilifere), oraşele-porturi.

95
 Cei mai mari producători de îngrăşăminte azotoase sunt: China, Ţările Uniunii Europene,
S.U.A., Rusia, India, Algeria, Egipt.
Îngrăşămintele potasice se produc în cea mai mare parte din săruri de potasiu. Aceste
zăcăminte se formează pe o suprafaţă mai redusă dar exploatarea lor este în creştere atât în condiţii de
suprafaţă cât şi din apele marine sau lacustre mineralizate. Producţia mondială de săruri de potasiu
depăşeşte 30 de milioane tone, cel mai important producător fiind Rusia (cu exploatări în bazinul
r.Kama, afluent al Volgăi, Transbaikalia), după care urmează Canada (cu rezerve imense în Manitoba,
Saskatchewan şi Alberta), Germania (Munţii Harz), Franţa (Alsacia).
Localizarea acestei industrii este dependentă de zonele de extracţie a materiei prime, cei mai
mari producători fiind Rusia, Canada, Germania, Franţa, ţările Orientului Apropiat (Israel, Iordania,
Egipt). Fiind un produs căutat de agricultură, consumul de îngrăşăminte potasice este concentrat în ţările
care dispun de o agricultură intensivă. Principalii importatori de asemenea îngrăşăminte sunt: S.U.A.,
China, Brazilia şi Japonia.
Îngrăşămintele fosfatice se produc pe baza fosfaţilor naturali: fosforite, guano, apatite precum
şi a acidului sulfuric.
Fosforitele se găsesc în Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Siria, Irak, S.U.A.,
Federaţia Rusă.
Guano este alcătuit din excrementele păsărilor de pe litoral (mai ales în Peru, Chile, Nauru,
Namibia), fiind utilizat ca îngrăşământ fosfatic natural.
Apatitele sunt folosite pentru producerea îngrăşămintelor chimice (superfosfaţi), a acidului
fosforic, a fosforului pentru chibrituri etc.
Localizarea producţiei de îngrăşăminte fosfatice este dependentă de sursa de materie primă şi
de zonele portuare. Principalii producători sunt: S.U.A., China, Rusia, Maroc, Tunisia, Africa de Sud.

Industria petrochimică. Această industrie cuprinde prelucrarea petrolului în diferite fracţiuni, a

gazelor de sondă şi de rafinărie şi gazul metan. Produce cauciuc sintetic, fire şi fibre sintetice, mase
plastice şi răşini sintetice, coloranţi, detergenţi etc. Este cea mai diversificată şi complexă ramură a
industriei chimice. Cea mai mare importanţă au următoarele ramuri din cadrul acestei industrii, şi
anume: industria cauciucului sintetic, producţia de mase plastice şi răşini sintetice şi industria fibrelor
şi a firelor sintetice.
Industria cauciucului sintetic produce cauciuc – un produs elastic şi rezistent, cu o largă gamă
de utilizări: la fabricarea anvelopelor, încălţămintei, articolelor tehnice, benzilor elastice etc. Peste 60%
din necesarul de cauciuc sintetic este solicitat de industria constructoare de automobile. Din acest motiv

96
industria cauciucului (cu o producţie anuală de 9,3 milioane tone) este concentrată preponderent în aşa
ţări ca S.U.A. (cu o producţie de 2,4 milioane tone anual), Japonia (1,6 milioane tone), ţările Uniunii
Europene (2,4 milioane tone), statele C.S.I (1 milion tone) la care se adaugă producătorii din Asia de Est
(China, Coreea de Sud) şi America Latină (Brazilia).
Industria maselor plastice şi a răşinelor sintetice cunoaşte o dezvoltare mai accelerată în anii
postbelici, când se produce o diversificare atât a consumatorilor cât şi a gamei de produse. Cele mai
importante produse sunt: polietilena, policlorura de vinil, polistirenul şi elastomerii. Calităţile deosebite
ale maselor plastice (duritatea, rezistenţa, termoizolaţia etc.), mult mai bune decât a materialelor
naturale, au găsit o utilizare foarte largă a acestora în cele mai diverse domenii în industria
construcţiilor de maşini, conducte, ambalaje, fire, plăci etc.
Ţările cu cele mai mari producţii de mase plastice sunt: S.U.A., Germania, Japonia, Rusia,
Marea Britanie, Franţa şi Italia. Aceştia sunt şi cei mai mari exportatori pe piaţa mondială.
Industria fibrelor şi a firelor sintetice înregistrează o creştere a producţiei, care înlocuiesc tot
mai insistent lâna, bumbacul şi mătasea. Mai frecvent se produc fire poliamidice (nylon, silon, capron şi
perlon), poliesterice (tergal, teron şi terilon) şi poliacrilonitrilice (melană). Producţia mondială de fibre
sintetice (poliamidice, poliesterice şi poliacrilonitrilice) şi artificiale (fibre celulozice) înregistreză
cantităţi semnificative, mai ales în ţările Europei de Vest, S.U.A.(aproape 25%) şi Japonia, dar şi
creşteri apreciabile în ţările Asiei de Sud-Est, în special în China.
Industria carbochimică. Este o ramură care se dezvoltă pe seama extinderii posibilităţilor
oferite de industria cauciucului, a fibrelor sintetice, solvenţilor, explozivilor, coloranţilor şi a produselor
farmaceutice. Localizarea ei este dependentă de regiunile carbonifere de calitate înaltă. Unele produse,
care ţin de noile tehnologii, de vârf, precum fibrele carbonice, grafitul artificial sau diamantele
artificiale, tind să fie localizate, cu predilecţie, în apropierea marilor consumatori din ţările dezvoltate.
Producţia cocsochimică, ramură care furnizează combustibilul necesar siderurgiei, este
localizată în funcţie de metalurgia feroasă, respectiv, se deplasează tot mai mult spre noile ţări
industriale precum Coreea de Sud, Brazilia, India, China, Taiwan.
Grafitul artificial, utilizat în calitate de moderator în atomocentrale, se produce în perimetrul
uzinelor specializate în utilaje nucleare. Aici pot fi menţionate uzinele din Québec (Canada),
Massachusetts şi Pennsylvania (S.U.A.), din Bavaria (Germania) şi Scoţia (Marea Britanie), regiunea
Moscova (Rusia) şi împrejurimile Parisului (Franţa).
Diamantele artificiale vin să completeze producţia naturală a acestui produs, deşi în prezent
continuă să asigure necesarul, în proporţie de peste 70%, diamantele naturale. Industrializarea
diamantelor naturale şi a celor artificiale este concentrată în câteva centre tradiţionale, între care cel mai

97
importante sunt: Amsterdam, Anvers, St.Petersburg, Londra, Lisabona şi Tel Aviv. Piaţa mondială a
diamantelor este controlată în cea mai mare parte de firma olandeză De Beers.
Fibrele carbonice se obţin în întreprinderi de înaltă tehnologie, mai ales în S.U.A., Marea
Britanie, Olanda, Franţa, Italia şi Japonia, şi sunt utilizate tot mai frecvent în construcţiile spaţiale,
telecomunicaţii şi construcţii.

Industria celulozei şi hârtiei. Apartenenţa industriei celulozei şi a hârtiei la industria chimică

este legată de procedeele tehnologice folosite. Principala sursă de materie primă o constituie masa
lemnoasă la care se mai adaugă deşeurile textile, paiele, stuful şi alte resurse vegetale. În scopul
protejării pădurilor, un accent deosebit se pune pe reciclarea maculaturii, în acest sens evidenţiindu-se
Japonia, care reciclează până la 50% din hârtia folosită, ţările Uniunii Europene – 48%, S.U.A. – 25%.
Trăsătura principală a producţiei industriei celulozei şi hârtiei este că amplasarea ei nu se
suprapune în totalitate cu ariile de resurse de materii prime, fiind mai dezvoltată în S.U.A. (circa 65%
din cantitatea totală), Japonia (10%), Canada (7%), Rusia, Finlanda. În ceea ce priveşte producţia de
hârtie cel mai mare producător mondial este S.U.A. cu aproape 70 mil.t. anual, după care urmează
Japonia, Canada etc.

Industria farmaceutică şi cosmetică. Producţia de medicamente şi produse cosmetice este

considerată una din cele mai avansate ramuri ale industriei chimice, specifică mai ales pentru ţările
dezvoltate. Are un grad foarte înalt de concentrare – peste 33% din totalul producţiei fiind realizată de
ţările Europei Occidentale, S.U.A – 25%, Japonia – 17%. Ramura, dependentă în mare măsură de
nivelul de trai al populaţiei, necesită o forţă de muncă înalt calificată, ceea ce denotă ponderea foarte
mare a cercetătorilor (10%) din totalul angajaţilor. Prin urmare, localizarea acesteia este dependentă de
existenţa unui personal calificat dar şi de apropierea de marile centre urbane care-i asigură consumul.
Din aceste motive cele mai mari concentrări ale industriei respective se înregistrează în bazinele marilor
metropole: Paris, Londra, New York, Tokyo etc.

7.4. Rezumat

Industria utilajelor industriale asigură, pe de o parte, dotarea şi dezvoltarea tuturor ramurilor

industriale, pe de alta, industria maşinilor unelte (cu strunguri, freze, raboteze etc.), construcţiile (cu
excavatoare, dragline, buldozere, screpere, betoniere etc.), porturile (cu macarale, poduri rulante etc.)
şi halele industriale cu utilaje şi echipamente necesare.

98
 Industria utilajelor agricole, deosebit de diversificată, asigură mecanizarea şi modernizarea
agriculturii, fiind în mare parte adaptată la specificul agricol al statelor respective şi dezvoltată în
special în cadrul ariilor agricole importante. Din punct de vedere cantitativ cele mai mari ponderi în
producţia de utilaje agricole deţin trei state: S.U.A. Federaţia Rusă şi Japonia.
Industria autovehiculelor este cea mai importantă subramură din industria mijloacelor de
transport, având un rol semnificativ în economia celor mai dezvoltate ţări ale lumii. Germania, de
exemplu, care este al treilea producător de autovehicule în lume, are circa 12% din totalul angajaţilor
industriei de prelucrare, 13% din volumul producţiei realizate şi 18% din volumul exporturilor.
Industria materialului rulant este o subramură a industriei mijloacelor de transport care
produce locomotive şi vagoane. Evoluează mai lent decât alte subramuri, dat fiind că se procedează
mai mult la modernizarea parcului, prin creşterea ponderii locomotivelor electrice.
Industria construcţiilor navale înregistrează tendinţe oscilante, principalele tipuri de producţii
fiind metanierele, port-containerele, petrolierele, navele de pescuit sau de călători.
Industria aeronautică este considerată una din cele mai moderne ramuri industriale, cu
deosebite pretenţii de securitate, caracteristică în mod special pentru statele dezvoltate ale lumii.
Această industrie dispune de o piaţă de desfacere relativ restrânsă din cauza preţului deosebit de mare
a aparatelor de zbor.
În industria electrotehnică, electronică şi a tehnicii de calcul, la nivel mondial, îl deţine
Japonia, care produce anual circa 20% din producţia de aparate de radio şi 25% din producţia de
televizoare. Cele mai importante centre japoneze sunt amplasate în principalele regiuni industriale,
între care menţionăm: Tokyo, Nagoya, Hamamatsu, Osaka şi Hiroshima. Firmele japoneze de
aparatură electronică de larg consum şi-au creat numeroase filiale chiar în S.U.A., Germania, Marea
Britanie sau Franţa. Forţa de muncă ieftină a atras marele capital în unele state în curs de dezvoltare,
cum sunt Coreea de Sud, India, Mexic, Indonezia, Malaiezia, Turcia, Singapore etc. unde au fost
construite mari uzine de montaj.
Industria chimică își găsește întrebuințarea și răspunde nevoilor în vaste domenii ale existenței
umane: produse clorosodice, îngrășăminte chimice, industria petrochimică, carbochimică, industria
celulozei și hărtiei, farmaceutică și cosmetică.
În general, localizarea industriilor este determinată de următorii factori:
- localizarea geografică a zăcămintelor mineralelor utilizate în calitate de materii prime;
- localizarea şi specificul industriilor consumatoare (industriile de detergenţi, coloranţi,
vopsele, de îngrăşăminte, farmaceutice, industria alimentară, etc.);
- existenţa unor surse energetice ieftine.

99
 7.5. Test de evaluare/autoevaluare

1. Care sunt principalele ramuri ale industriei de echipamente?

2. Care sunt principalele ramuri ale industriei chimice?
3. Enumerați și explicați care sunt principalii factori ai localizării industriale în cazul industriei de
echipamente și chimică.
4. Identificați principalele centre prelucrătoare ale ramurilor industriei de echipamente.
5. Identificați principalele centre prelucrătoare ale ramurilor industriei chimice.

100
Unitatea de învăţare VIII: Geografia industriilor uşoară şi alimentară

8.1.Introducere

Industria ușoară cuprinde subramurile: industria textilă și confecțiilor, industria pielăriei și

încălțămintei. Această ramură a economiei este numită, mai general, industria bunurilor de larg consum,
fiind prezentă aproape în toate statele globului, diferențiată de la o zonă la alta, în legatură cu
dezvoltarea socio-economică și condițiile naturale.

Materialele folosite de această ramură sunt de origine vegetală (bumbac, in, canepa), altele de
origine animală (lâna, piei, blănuri) sau minerală și sintetică (fire și fibre sintetice, uleiuri minerale).

Industria alimentară este ramura industrială cea mai dependenta de producția agricolă. Ea
folosește și unele materii prime minerale (ex: sarea).

Subramurile și centrele acestei ramuri sunt repartizate geografic stâns legate de sursele de
materii prime (culturile agricole, zonele de creștere a animalelor, domeniile piscicole etc.). Unele ramuri
ca morăritul și panificația, industria pastelor făinoase, preparatele de carne, produsele zaharoase, cele
lactate, sunt legate de centrele urbane pentru a le putea aproviziona zilnic. În unele state ca
Japonia, Germania, SUA, Franta, puternice industrii alimentare sunt amplasate în porturile mari, fiind
legate de importul de materii prime. În marile centre industriale sunt concentrate mai frecvent
subramurile ale căror produse sunt destinate consumului curent: industria cărnii, a morăritului și
panificației, a biscuiților și pastelor făinoase, a produselor lactate, zaharoase. Ele depind de importul de
materii prime, ca de exemplu, în marile orase portuare ale Japoniei: Tokyo, Osaka sau ale Marii Britanii:
Londra, Bristol.

8.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestui modul, studentul va fi capabil să:

- delimiteze subramurile industriei textile;
- identifice elementele industriei pielăriei și a încălțămintei;
- delimiteze subramurile industriei alimentare.

101
 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1 Geografia industriei uşoare
A. Industria textilă

Industria bumbacului. În localizarea geografică industria bumbacului a cunoscut două tendinţe

importante: prima, în statele importatoare de bumbac (Marea Britanie, Germania, Japonia, Polonia) în
care se înregistrează o dezvoltare ascendentă, mai ales în secolele 18-19; a doua – în statele
producătoare de bumbac (China, India, Pakistan, S.U.A., Bangladesh, Brazilia etc.), în special după
apariţia maşinilor de filat şi a războaielor de ţesut, introduse în ţările respective.
Primul producător de fire şi de ţesături de bumbac este China (cu centre importante la
Shanghai, Guangzhou, Beijing, Congqing, Tianjin). India, cu străvechi tradiţii în prelucrarea
bumbacului, are următoarele centre: Ahmedabad, Madurai, Sholapur, Bombay, Baroda, Patna, Calcutta
ş.a. S.U.A., ocupând locul trei, şi-a dezvoltat această industrie preponderent în Georgia, New Mexico,
Texas, Noua Anglie. Cele mai importante centre sunt: San Antonio, El Paso, Atlanta, Dallas, Macon şi
Knoxville. Apoi urmează Japonia (insula Hokkaido, sudul insulei Honshu – Nagoya, Osaka), Franţa
(Mulhose-Srasbourg, Lille-Roubaix, Munţii Vosgi), Germania (Renania-Westfalia, Rin-Neckar,
Hamburg-Bremen, Saxonia-Thutingia), Italia (Milano, Genova, Veneţia, Novara, Napoli), Marea
Britanie (Manchester), Belgia (Anvers, Bruxelles), Polonia (regiunea Lodz, Silezia Superioară). Între
ţările C.S.I. se remarcă atât Rusia ca importator de bumbac şi centre de prelucrare în Moscova, Ivanovo,
Kovrov etc., dar şi ţările în care se cultivă bumbacul – Uzbekistan (Taşkent, Fergana), Turkmenistan
(Aşhabad), Azerbaidjan (Baku).
Mai pot fi menţionate Pakistan (Lahore, Karachi), Egipt (Alexandria, Cairo, Assuan, Suez),
Bangladesh (Dacca), Brazilia (Brasilia, São Paolo), Argentina (Cordoba, Buenos Aires, Rosario), Africa
de Sud (Johannesburg, Durban, Port Elizabeth), Algeria (Alger, Oran Constantine), Hong Kong,
Taiwan. Ţările lumii a treia exportă peste 50% din ţesăturile de bumbac din lume.
În producţia de tricotaje poziţiile ţărilor dezvoltate continuă să fie considerabile (mai ales a
Italiei), pe fondul reducerii treptate a rolului acestora pe seama ţărilor în curs de dezvoltare care în
prezent, realizează peste 50% din producţia mondială de ţesături şi articole de acest tip.
Industria lânii. În afară de fibrele vegetale industria textilă foloseşte şi fibrele de origine
animală. De multe ori lâna este înlocuită de fibre chimice tip lână.

102
 Ţesăturile de tip lână şi de lână se produc preponderent în ţările Europei Occidentale, care-şi
păstrează tradiţia în domeniu: Marea Britanie (Yorkshire, Lancashire, Londra), Franţa (regiunea
pariziană), Germania (Renania-Westfalia, Bavaria, valea Rinului), Italia (Piemont, Lombardia, Veneţia),
de asemenea în S.U.A. (Chicago, Los Angeles, Boston, Haven).
În Australia principalele centre ale industriei lânii sunt Sydney, Brisbane, în China – Harbin,
Shenyang, în Rusia – Ivanovo, Vologda.
În Japonia industria lânii se bazează pe import, iar centrele de prelucrare sunt Osaka, Tokyo,
Nagoya.
Industria inului şi cânepii. Sunt extrem de mici cantităţile de ţesături din in şi de cânepă.
Arealele de cultură sunt în regres, fibrele fiind înlocuite de firele şi fibrele sintetice. În afară de Rusia
(Smolensk, Kostroma), între producătorii mai importanţi apare Marea Britanie (Dundee, Belfast), Belgia
(Gand), Olanda, Ţările Baltice, Cehia, Ungaria şi Slovacia.
Industria mătăsii naturale. Producţia de mătase naturală, care practic dispăruse, a început în
ultimele 2-3 decenii o revigorare prin realizarea unor ţesături scumpe “artistice” în China (Shandong,
Shanghai, Guangzou, Suzhou, Yantai, Qingdao), Japonia (Nagoya, Kumamato, Gifu, Yokohama), Italia
(Padova, Como, Florenţa, Milano), Franţa (Lyon), S.U.A.(New York), Uzbekistan, Azerbaidjan..
Industria confecţiilor şi tricotajelor. Este o subramură a industriei uşoare care în prezent se
transferă în ţările în curs de dezvoltare, ţări în care există o piaţă a muncii foarte ieftină. În ţările
dezvoltate se înregistrează un proces de reducere radicală a industriei de confecţii, care se menţine şi se
specializează în producţia articolelor unicate de modă. Se dezvoltă schimburile internaţionale de articole
de confecţii, ţările dezvoltate specializându-se mai mult în articole de elită, iar ţările în curs de
dezvoltare în producţia de serie.
Deşi se produc modificări importante în industria mondială a confecţiilor, între cei mai mari
producători din lume continuă să rămână S.U.A.(cu centre la New York, Philadelphia, Boston,
Baltimore, Los Angeles şi San Francisco), Marea Britanie (Londra, Manchester, Belfast, Bradford),
Franţa (Paris, Amiens, Marsilia) şi Italia (Roma, Milano, Veneţia), ţări în care “centrele de modă”, nu
numai că realizează o bună parte din articole individuale, dar determină şi căile dezvoltării modei în
toată lumea. Continentul asiatic este dominat de China (Beijing, Shanghai, Guanghzou), Japonia
(Tokyo, Osaka, Nagoya), Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong, India (Madras, Calcutta, Bombay). În
America Latină poate fi menţionată Brazilia (Sao Paolo, Rio de Janeiro).

103
 B. Industria pielăriei şi încălţămintei

Deşi este o ramură difuză, în mare parte artizanală, la fel ca şi alte ramuri ale industriei uşoare,
industria pielăriei şi a încălţămintei urmează aceleaşi tendinţe – se produce un transfer spre ţările în curs
de dezvoltare, spre ţările cu piaţa muncii foarte ieftină. Acest proces continuă şi în prezent, specialiştii
enunţând apariţia unor state noi, producătoare de încălţăminte, cum este de exemplu, Vietnam. Prin
tradiţii vechi în domeniu se caracterizează aşa ţări ca Italia, Germania, Elveţia, Franţa, Cehia care mai
continuă să domine piaţa mondială.
Prelucrarea pieilor naturale are loc mai mult în ţările în care creşterea animalelor pentru acest
scop a devenit tradiţională: India, Argentina, S.U.A., Rusia, China, Mongolia, Australia, Noua Zeelandă,
Canada, Franţa Italia etc. Un concurent important pe piaţa mondială a blănurilor naturale au devenit
blănurile artificiale. Cererea crescândă în blănuri naturale a început să fie satisfăcută de crescătoriile
speciale de animale cu blănuri preţioase. Pe plan mondial sunt cunoscute prin industrializarea blănurilor
aşa state ca Rusia (Moscova, St.Petersburg, Nijnii Novgorod, Perm), S.U.A. (New York, Portland,
Seattle, Anchorage), Canada (Montreal, Winnipeg, Edmonton, Vancouver).
Dacă acum 10-15 ani principalii lideri în producţia de încălţăminte erau S.U.A. şi ţări din
Europa de Vest (mai ales Italia), în prezent ţările Asiei şi Orientului Mijlociu produc circa 60% din
încălţămintea mondială, Europa Occidentală – 11%, America de Sud – 7%, iar S.U.A. – numai 6%. Cei
mai mari producători de încălţăminte sunt: China, ţările CSI, Coreea de Sud, Italia, Taiwan, Japonia,
Indonezia, Vietnam, Thailanda şi S.U.A.

8.3.2. Geografia industriei alimentare

A. Industria morăritului, panificaţiei şi pastelor făinoase

Localizarea acestei industrii este dependentă de următorii factori:

- de marile zone cerealiere ale lumii (Câmpia Europei de Est, Câmpia Padului, Câmpia
Dunării, Câmpia Mississippi, zona Marilor Lacuri, Câmpia Indo-Gangetică, Marea Câmpie
Chineză etc.);

104
 - de localizarea marilor porturi ale lumii, prin intermediul cărora se produce difuzia
cerealelor în teritoriul multor state (Marsilia, Rio de Janeiro, Palermo, Sao Paolo,
St.Petersburg, Roma etc.);
- de marile aglomeraţii urbane (New York, Paris, Londra, Moscova, Los Angeles, Barcelona
etc.).
Unele state sunt specializate în producţia de paste făinoase (Italia, Franţa, S.U.A.), în altele,
cerealele precum este orezul, meiul sau orzul necesită proces de decorticare. Orezul, alimentul de bază
din multe din ţările asiatice, a impus apariţia unor centre mari de prelucrare în China (Guanghzou,
Shanghai, Wuhan, Nanking ş.a.), India (Calcutta, Madras, Bombay), Vietnam (Hanoi), Bangladesh
(Dacca), Myanmar (Rangoon), Indonezia (Djakarta), Japonia (Tokyo, Lyoto, Nagoya).

B. Industria uleiurilor vegetale comestibile

Umanitatea înregistrează o creştere continuă a ponderii consumului de uleiuri vegetale în raport

cu cele de origine animală. Este în creştere şi suprafaţa culturilor din care se obţin uleiurile vegetale.
Uleiurile vegetale se obţin din soia, palmier, rapiţă, in, floarea soarelui, bumbac, măsline şi arahide.
- Principalele ţări producătoare de ulei din soia sunt: S.U.A., Brazilia, China, Argentina,
India. Au producţii importante de ulei din soia aşa ţări ca Germania, Olanda, Marea
Britanie şi Franţa pe baza importului de soia.
- Uleiul de floarea soarelui este produs în Rusia, Ucraina, S.U.A., Argentina, Turcia,
România, Bulgaria, Ungaria, Mexic, Spania.
- Uleiul de măsline are calităţi deosebite, fiind produs în majoritatea ţărilor mediteraneene
(Italia, Spania, Grecia, Portugalia, Franţa, Algeria, Liban, Tunisia, Turcia, Albania, Maroc,
Cipru). Primele patru sunt şi exportatoare de măsline şi de ulei de măsline.
- Uleiul de palmier este produs în ţările Asiei de Sud şi Sud-Est (Indonezia, Filipine,
Malaiezia, Thailanda, Papua Noua Guinee, Sri Lanka), Africa (Camerun, Mozambic,
Madagascar, R.D.Congo), America de Sud (Brazilia, Venezuela).
- Uleiul de rapiţă, utilizat atât în alimentaţie cât şi în industrie, se produce în China, India,
Japonia, Germania, Marea Britanie, Suedia, Canada.
- Cantităţi mari de ulei de arahide produce China, India, S.U.A., Sudan, Nigeria şi Myanmar.

105
 - De importanţă mai redusă, mai mult industrială, sunt uleiurile de susan (India, China), de in
(Franţa, Germania, România, Ungaria) şi de seminţe de bumbac (S.U.A., India, Uzbekistan,
Mexic, Egipt, Pakistan).

C. Industria zahărului şi a produselor zaharoase

Este o ramură bine dotată din punct de vedere tehnic şi tehnologic, deşi şi în cadrul ei, în
special în India, sunt prezente întreprinderi rudimentare. Cea mai mare parte din producţia de zahăr este
realizată în condiţii de fabrică, spre deosebire de alte tipuri de producţii ale industriei alimentare, dat
fiind că şi în prelucrarea cărnii şi în mod special în producţia de panificaţie circa 50-60% din volumul
total reprezintă obiectul “producţiei casnice” pe seama ţărilor în curs de dezvoltare.
Această industrie utilizează ca materie primă sfecla de zahăr în regiunile cu climat temperat şi
trestia de zahăr în regiunile tropicale. Producţia mondială de zahăr este în descreştere, în 2001 fiind
realizate 127,9 milioane tone, pe fondul scăderii producţiei de zahăr din sfeclă de zahăr.
O parte considerabilă din producţia de zahăr este livrată pe piaţa mondială, cei mai mari
exportatorii fiind Brazilia, Cuba, Australia şi Thailanda, de asemenea ţările europene – Franţa, Olanda şi
chiar Germania. Printre marii importatori de zahăr se numără Rusia, S.U.A., Japonia, unele state
europene, Iran. 66% din zahărul realizat pe plan mondial are origine din trestia de zahăr şi 33% - din
sfecla de zahăr.
Tradiţional zahărul este considerat o marfă de export. Ultimul deceniu, marcat de tendinţele
generale ale industriei alimentare de a se transfera spre ţările în curs de dezvoltare, caracterizează
aceeaşi situaţie şi în industria zahărului, înregistrând producţii însemnate şi în S.U.A.

D. Industria băuturilor

Această industrie are în componenţa sa industria vinului, a berii, a băuturilor spirtoase şi

industria băuturilor fără alcool.
Industrializarea vinurilor se situează pe primul loc între băuturile alcoolice şi se bazează pe
producţiile de struguri, fiind dependentă de viticultură. Cea mai mare producţie de vinuri se realizează în

106
Europa, unde supremaţia o deţine Franţa (20,9% din producţia mondială), după care urmează Italia
(20,5%), Spania, S.U.A., Argentina, Germania. Producţia mondială de vinuri este de 281,6 milioane
hectolitri, cei mai importanţi exportatori pe piaţa mondială fiind Italia (32% din exportul de vin al
lumii), Franţa, Spania, Algeria, Portugalia. Din categoria importatorilor pot fi nominalizaţi Franţa,
Marea Britanie, Belgia, S.U.A., Austria etc. Dacă în ţările dezvoltate producţia de vinuri se reduce iar
cea a berii şi-a încetat creşterea, la fel ca şi producţia altor băuturi alcoolice, în ţările slab dezvoltate sau
în cele în curs de dezvoltare se înregistrează creşteri substanţiale nu numai a producţiei de bere sau a
băuturilor alcoolice, dar se extinde şi producţia de vinuri care, în măsură nesemnificativă, acoperă
reducerea producţiei din ţările dezvoltate.
În ultimele decenii vinificaţia ţărilor Europei Occidentale a scăzut cu mai mult de 10 milioane
de hectolitri. Cu toate acestea Franţa ocupă în continuare prima poziţie în lume după producţia de vinuri
– 58,8 milioane hectolitri (în 2000), a doua – Italia (57,809 milioane hectolitri). Aceste două ţări
realizează circa 40% din producţia mondială de vinuri. Dintre alte ţări europene se remarcă Spania,
Portugalia şi Germania, iar în emisfera vestică – S.U.A. şi Argentina.
Industria berii foloseşte ca materie primă orzoaica, orzul şi hameiul. Producţia anuală de bere
este de circa 94 hectolitri, Europa fiind pe primul loc cu 65% din producţia mondială. Aici se remarcă
Germania, Marea Britanie, Cehia, Polonia, Slovacia. Primul producător mondial – S.U.A. dau circa 24%
din producţia mondială de bere.
Băuturile spirtoase sunt produse într-o mare varietate de sorturi (votcă, whisky, coniacuri,
lichioruri etc.).
Industria băuturilor nealcoolice (sucuri, siropuri) şi a celor tonifiante (cafea, cacao, ceai) se
bazează pe o bază de materii prime diverse, sunt consumate în cantităţi variabile de la o zonă la alta.

E. Industria tutunului

În localizarea acestei industrii se evidenţiază din două grupe de state:

- ţările dezvoltate, cu o piaţă care nu numai că este saturată cu articole de tutungerie, dar
înregistrează şi reduceri semnificative ca urmare a luptei împotriva fumatului;
- ţările în curs de dezvoltare, unde consumul tutunului şi producţia acestuia creşte.
Industria tutunului din ţările dezvoltate produce parţial şi pentru piaţa ţărilor mai slab
dezvoltate.

107
 O parte considerabilă a întreprinderilor de prelucrare a tutunului este concentrată, fie în centre
mari, fie în porturile prin care se importă tutunul, ceea ce caracterizează ţările Europei Occidentale şi
acele ţări care produc pe bază de materie primă importată. În S.U.A., unde se cultivă tutun, multe
întreprinderi sunt amplasate în centrele de desfacere a produselor şi articolelor de tutungerie, unde piaţa
tutunului este învecinată cu regiunile cu forţă de muncă relativ ieftină. Forţa de muncă este un element
deosebit de atractiv şi important în luarea deciziilor de localizare a întreprinderilor de industrializare a
tutunului.
Cel mai important producător de ţigarete este S.U.A., după care urmează China, India, iar din
ţările europene Grecia, Bulgaria, statele C.S.I. În prezent în toate ţările dezvoltate ale lumii producţia
articolelor de tutungerie este în descreştere, în timp ce în ţări ca Turcia, China, India ş.a. capacităţile
sunt în creştere. În aceste ţări şi în altele în curs de dezvoltare industria tutunului se caracterizează prin
ritmuri mari de creştere pentru că nivelul consumului în acestea n-a atins încă valorile maxime.

F. Industria cărnii şi a preparatelor din carne

Este concentrată în aria marilor aglomerări urbane şi cuprinde abatoarele, unităţile de

prelucrare a mezelurilor, instalaţiile frigorifice. Producţia anuală de carne este de circa 171 milioane de
tone, primul producător fiind S.U.A. cu circa 17% din producţia mondială de carne prelucrată şi
conservată. Abatoarele mari şi centrele de prelucrare a cărnii sunt la Chicago (considerat capitala cărnii),
Boston, Omaha, Cincinnati, Saint Louis, Kansas City ş.a.
China produce aproape 65% din cantitatea de carne de porc de pe Glob, având şi un consum
foarte mare, în timp ce carnea de bovine se produce în cantităţi mai mici. Cele mai importante centre ale
industriei cărnii din China sunt: Tianjin, Shanghai, Harbin, Luoyang, Yingko, Beijing ş.a.
Rusia, un mare producător de carne de porc şi de bovine, are unităţi furnizoare de carne,
abatoare şi centre de prelucrare a cărnii la Moscova şi Sankt Petersburg, Volgograd, Nijnii Novgorod,
Perm, Samara, Tambov, Penza, Krasnoiarsk ş.a.
În Brazilia centrele de prelucrare a cărnii, abatoarele şi marile capacităţi frigorifice şi de
conservare, sunt localizate în marile centre urbane: Rio Grande do Sul, Rio de Janeiro, Sao Paulo,
Vitoria, Campos, Porto Alegre, Pelotas, Livramento ş.a.
Unele ţări precum Argentina, Australia, Noua Zeelandă, Uruguay, specializate în creşterea de
animale pentru carne, nu deţin capacităţi suficiente de prelucrare, de aceea o bună parte din animalele

108
sacrificate, în special vite şi porci, este destinată exporturilor realizare cu ajutorul navelor frigorifice de
mare capacitate.
Deşi producţia de carne pe glob este foarte difuză, se poate costata o anumită specializare pe
marile regiuni: Asia de Est este specializată în producţia de carne de porc, Australia şi Noua Zeelandă –
în carne de vită şi de oaie, America de Nord şi Europa – în carne de vită şi de porc, America de Sud – în
carne de vită.
În general, dezvoltarea industriei alimentare din ţările în curs de dezvoltare repetă calea pe care
s-a dezvoltat această industrie în ţările dezvoltate. În ţările dezvoltate creşte producţia de diverse
semifabricate din industria alimentară, în timp ce industria alimentară “clasică”, inclusiv cea de
panificaţie, este în proces de restrângere. În acelaşi timp în ţările în curs de dezvoltare este în creştere
industria conservelor (sucuri, fructe etc., mai puţin conserve din carne şi peşte), cu producţia orientată
spre piaţa ţărilor dezvoltate.

8.4. Rezumat

Industria bumbacului. În localizarea geografică industria bumbacului a cunoscut două

tendinţe importante: prima, în statele importatoare de bumbac (Marea Britanie, Germania,
Japonia, Polonia) în care se înregistrează o dezvoltare ascendentă, mai ales în secolele 18-19; a
doua – în statele producătoare de bumbac (China, India, Pakistan, S.U.A., Bangladesh, Brazilia
etc.), în special după apariţia maşinilor de filat şi a războaielor de ţesut, introduse în ţările
respective.
Industria lânii. În afară de fibrele vegetale industria textilă foloseşte şi fibrele de origine
animală. De multe ori lâna este înlocuită de fibre chimice tip lână.
Industria confecţiilor şi tricotajelor. Este o subramură a industriei uşoare care în prezent
se transferă în ţările în curs de dezvoltare, ţări în care există o piaţă a muncii foarte ieftină. În
ţările dezvoltate se înregistrează un proces de reducere radicală a industriei de confecţii, care se
menţine şi se specializează în producţia articolelor unicate de modă. Se dezvoltă schimburile
internaţionale de articole de confecţii, ţările dezvoltate specializându-se mai mult în articole de
elită, iar ţările în curs de dezvoltare în producţia de serie.

109
 8.5.Test de evaluare/autoevaluare

1.Enumerați și caracterizați subramurile industriei textile.

2. Caracterizați industria pielăriei și a încălțămintei.
3. Caracterizați industria alimentară din punct de vedere al materiilor prime folosite, factorii
localizării și principalele centre prelucrătoare.

REZUMAT INDUSTRIE

Industria petrolului. Rezervele mondiale totale de petrol, care pot fi exploatate la nivelul
tehnologiilor actuale, au tendinţă de creştere, constituind în prezent circa 140 miliarde tone. Sub aspect
geografic, principalele regiuni petroliere ale lumii sunt: Orientul Apropiat şi Mijlociu, Rusia şi unele
state din CSI, America de Nord, platforma continentală a Mării Nordului, Africa de Nord, Marea
Caraibilor, Golful Guineea şi Asia de Sud-Est. Aceste regiuni, care cuprind circa 75 de state,
concentrează peste 90% din rezervele mondiale de petrol. Rafinarea petrolului este un proces
tehnologic de obţinere a produselor petroliere din petrolul brut, precum uleiurile minerale,
hidrocarburile şi aditivii. Geografia rafinăriilor şi a capacităţilor de rafinare de pe glob se deosebeşte
mult de amplasarea rezervelor şi exploatărilor de petrol.
Industria gazelor naturale. În ceea ce priveşte rezervele mondiale de gaze naturale opiniile
sunt foarte variate, acestea fiind evaluate, ca rezerve sigure, de la 70 până la circa 164 600 miliarde
mc, în timp ce rezervele potenţiale sunt estimate la peste circa 250000 miliarde mc. În repartiţia
geografică se remarcă o poziţie foarte avantajoasă a Rusiei şi a Orientului Apropiat şi Mijlociu.
America de Nord se evidenţiază prin poziţia dominantă pe care o deţin S.U.A., Canada şi Mexic. În
Europa Occidentală Norvegia ocupă prima poziţie după care urmează Olanda, Marea Britanie,
Germania, România etc. Sub aspectul producţiei de gaze naturale, pe regiunile mari ale globului, se
remarcă fostul spaţiu economic sovietic. A doua regiune producătoare de gaze naturale din lume o
constituie America de Nord. Al doilea producător de gaze naturale din America de Nord şi al treilea

110
mondial este Canada. Un producător important al continentului este Mexicul. Cel mai mare producător
asiatic de gaze naturale este Indonezia. Principala regiune gazeiferă din Asia, însă, este Orientul
Apropiat şi Mijlociu, unde rolul de frunte îl deţine Arabia Saudită.
Industria carboniferă. Evaluarea rezervelor mondiale de cărbuni este dificilă şi, ca urmare,
sunt avansate cifre foarte variabile. De regulă sunt utilizate valorile prezentate la Conferinţa Mondială
a Energiei de la München (1980), când rezervele sigure şi probabile de cărbuni au fost evaluate la
10000 – 11000 miliarde tone, din care 1000 miliarde tone sunt rezerve certe (75% cărbuni superiori şi
25% cărbuni inferiori). Lucrările de identificare a noilor zăcăminte modifică evaluările realizate,
mărind potenţialul resurselor carbonifere la circa 16 500 miliarde tone. Rezervele sigure pot asigura
consumul mondial, la nivelul actual de circa 4,5 miliarde tone, pentru mai bine de 230 de ani. Pe
regiuni şi ţări repartiţia producţiei de cărbuni se prezintă astfel: China este cel mai mare producător
de cărbuni de pe glob. Al doilea mare producător mondial sunt S.U.A. Spaţiul ex-sovietic înglobează
circa 400 miliarde tone. În Europa cei mai mari deţinători de rezerve carbonifere şi cu producţii
semnificative de cărbune sunt: Marea Britanie, Germania şi Polonia. Al patrulea producător mondial
de cărbuni este Australia.
Industria energiei electrice. Peste 60% din producţia mondială de energie electrică revine
marilor puteri şi ţărilor industriale dezvoltate, între care se evidenţiază S.U.A., Japonia, Germania,
Canada, de asemenea Rusia şi China. Principalii exportatori pe piaţa mondială de energie electrică se
prezintă Franţa, Rusia, Paraguay, Germania, Canada, Elveţia şi Ucraina.
Hidroenergetica este o ramură a energeticii care se ocupă cu obţinerea energiei electrice
utilizând potenţialul energetic al căderii apei râurilor. Ponderea producţiei de electricitate hidraulică
din producţia mondială constituie circa 21%. În general, hidroenergia este mai ieftină de circa 4 ori
decât energia produsă la termocentrale.
Sursele energetice neconvenţionale sunt incluse într-o categorie aparte dat fiind specificul
deosebit de amplasare şi de exploatare. Unele din ele sunt folosite de omenire din antichitate, altele de
numai 100-200 de ani, altele urmează să fie utilizate în următoarele decenii sau chiar secole. O bună
parte din aceste surse sunt inepuizabile (energia eoliană, geotermică, solară, a mareelor, a valurilor şi
a curenţilor maritimi), altele – epuizabile (minereurile radioactive).

111
 Geografia metalurgiei. Metalurgia este o ramură industrială care se ocupă cu tehnica
extragerii şi prelucrării minereurilor feroase şi neferoase în semifabricate industriale, prin intermediul
întreprinderilor specializate. Ea reprezintă una din componentele de bază ale economiei mondiale,
asigurând cu materie primă construcţiile de maşini şi alte domenii de activitate economică.
Având în vedere natura minereurilor pe care le prelucrează metalurgia se împarte în două
subramuri:
- siderurgia sau metalurgia feroaselor;
- metalurgia neferoaselor sau a metalelor colorate.
Metalurgia feroasă include trei faze principale de producţie: a)obţinerea fontei în furnale,
având ca subprodus zgura, utilizată în industria cimentului; b)obţinerea oţelului în cuptoare Siemens-
Martin, oţelării electrice şi în convertizoare cu insuflare directă a oxigenului; c)obţinerea laminatelor
sau a produselor plate (table), a produselor cu profil rotund (sârmă, ţevi etc.). În funcţie de combinarea
factorilor de producţie se pot delimita trei tipuri principale de localizare a industriei siderurgice:a)în
apropierea zăcămintelor de minereuri feroase sau cărbuni cocsificabili; b)în proximitatea surselor de
energie primară şi relativ ieftină; c)pe traseul fluxurilor de transport a minereurilor şi a
combustibililor. Amplasarea industriei siderurgice în ţările în curs de dezvoltare se bazează pe
următorii factori: a) pe baza bazinelor de exploatare a minereurilor de fier şi a diferitor surse de
energie primară proprie. B) pe baza cărbunilor. C) pe baza cocsului şi a minereurilor de fier importate.
D) pe baza deciziilor de descentralizare a siderurgiei în scopul omogenizării dezvoltării economice a
regiunilor în ţări cu suprafeţe extinse şi discrepanţe mari sub aspect economic.
Metalurgia neferoaselor are o serie de trăsături specifice în ceea ce priveşte atât tehnologiile cât şi în
utilizarea minereurilor:
- utilizează minereuri cu o concentraţie foarte mică – sub 5%, excepţie face industria
aluminiului care poate fi extras din bauxită în care concentraţia acestuia ajunge până la
60%;
- preţul de cost superior al metalelor neferoase faţă de cel al fierului;
- în localizarea industriei neferoase un rol deosebit revine conţinutului foarte scăzut al
metalului în minereuri (0,1-0,6% pentru cupru; 0,3-0,4% pentru plumb şi zinc; 0,5% pentru staniu;
0,0004% pentru aur şi platină). Pentru prelucrarea primară a unor asemenea minereuri întreprinderile
respective sunt amplasate în imediata apropiere a exploatărilor, evitându-se costurile considerabile de
transport.

112
 - este mult mai accentuată discordanţa între repartiţia geografică a zăcămintelor (în cea mai
mare parte în ţările din Africa, America Latină, Australia şi Asia) şi cea a prelucrării şi consumului
(statele dezvoltate consumă circa 90% din producţia de neferoase) decât în cazul siderurgiei.
- metalurgia neferoaselor este o ramură industrială energofagă, de aceea uzinele de obţinere a
metalelor neferoase sunt localizate în regiunile care posedă surse de energie ieftină – hidroenergie,
termoenergie (în cazul ţărilor petroliere), energie nucleară etc. După obţinerea independenţei şi
trecerea la consolidarea economiilor naţionale, ţările în curs de dezvoltare cu resurse de metale
neferoase au urmărit valorificarea zăcămintelor respective, devenind nu numai mari producători de
minereuri, dar şi de metale şi concentrate.
Industria utilajelor industriale asigură, pe de o parte, dotarea şi dezvoltarea tuturor ramurilor
industriale, pe de alta, industria maşinilor unelte (cu strunguri, freze, raboteze etc.), construcţiile (cu
excavatoare, dragline, buldozere, screpere, betoniere etc.), porturile (cu macarale, poduri rulante etc.)
şi halele industriale cu utilaje şi echipamente necesare.
Industria utilajelor agricole, deosebit de diversificată, asigură mecanizarea şi modernizarea
agriculturii, fiind în mare parte adaptată la specificul agricol al statelor respective şi dezvoltată în
special în cadrul ariilor agricole importante. Din punct de vedere cantitativ cele mai mari ponderi în
producţia de utilaje agricole deţin trei state: S.U.A. Federaţia Rusă şi Japonia.
Industria autovehiculelor este cea mai importantă subramură din industria mijloacelor de
transport, având un rol semnificativ în economia celor mai dezvoltate ţări ale lumii. Germania, de
exemplu, care este al treilea producător de autovehicule în lume, are circa 12% din totalul angajaţilor
industriei de prelucrare, 13% din volumul producţiei realizate şi 18% din volumul exporturilor.
Industria materialului rulant este o subramură a industriei mijloacelor de transport care
produce locomotive şi vagoane. Evoluează mai lent decât alte subramuri, dat fiind că se procedează
mai mult la modernizarea parcului, prin creşterea ponderii locomotivelor electrice.
Industria construcţiilor navale înregistrează tendinţe oscilante, principalele tipuri de producţii
fiind metanierele, port-containerele, petrolierele, navele de pescuit sau de călători.
Industria aeronautică este considerată una din cele mai moderne ramuri industriale, cu
deosebite pretenţii de securitate, caracteristică în mod special pentru statele dezvoltate ale lumii.
Această industrie dispune de o piaţă de desfacere relativ restrânsă din cauza preţului deosebit de mare
a aparatelor de zbor.
În industria electrotehnică, electronică şi a tehnicii de calcul, la nivel mondial, îl deţine
Japonia, care produce anual circa 20% din producţia de aparate de radio şi 25% din producţia de
televizoare. Cele mai importante centre japoneze sunt amplasate în principalele regiuni industriale,

113
între care menţionăm: Tokyo, Nagoya, Hamamatsu, Osaka şi Hiroshima. Firmele japoneze de
aparatură electronică de larg consum şi-au creat numeroase filiale chiar în S.U.A., Germania, Marea
Britanie sau Franţa. Forţa de muncă ieftină a atras marele capital în unele state în curs de dezvoltare,
cum sunt Coreea de Sud, India, Mexic, Indonezia, Malaiezia, Turcia, Singapore etc. unde au fost
construite mari uzine de montaj.
Industria bumbacului. În localizarea geografică industria bumbacului a cunoscut două
tendinţe importante: prima, în statele importatoare de bumbac (Marea Britanie, Germania, Japonia,
Polonia) în care se înregistrează o dezvoltare ascendentă, mai ales în secolele 18-19; a doua – în
statele producătoare de bumbac (China, India, Pakistan, S.U.A., Bangladesh, Brazilia etc.), în special
după apariţia maşinilor de filat şi a războaielor de ţesut, introduse în ţările respective.
Industria lânii. În afară de fibrele vegetale industria textilă foloseşte şi fibrele de origine
animală. De multe ori lâna este înlocuită de fibre chimice tip lână.
Industria confecţiilor şi tricotajelor. Este o subramură a industriei uşoare care în prezent se
transferă în ţările în curs de dezvoltare, ţări în care există o piaţă a muncii foarte ieftină. În ţările
dezvoltate se înregistrează un proces de reducere radicală a industriei de confecţii, care se menţine şi
se specializează în producţia articolelor unicate de modă. Se dezvoltă schimburile internaţionale de
articole de confecţii, ţările dezvoltate specializându-se mai mult în articole de elită, iar ţările în curs de
dezvoltare în producţia de serie.

Întrebări de verificare:
1.Analizaţi geografia rezervelor şi a producţiei de petrol. Care este relaţia?
2.Care sunt tendinţele amplasării rafinăriilor?
3.Explicaţi repartiţia capacităţilor de rafinare a petrolului pe Glob.
4.Analizaţi geografia rezervelor şi a producţiei de gaze naturale. Care este relaţia?
5.Analizaţi geografia rezervelor şi a producţiei de cărbuni. Care este relaţia?
6.Explicaţi relaţia între geografia producţiei şi consumul de energie electrică.
7.Caracterizaţi repartiţia geografică a centralelor termoelectrice.
8.Caracterizaţi repartiţia geografică a centralelor hidroelectrice.

114
9.Care sunt resursele energetice neconvenţionale? Caracterizaţi-le.
10.Care este importanţa şi factorii de localizare a siderurgiei?
11.Exemplificaţi repartiţia siderurgiei în funcţie de diverşi factori de localizare a siderurgiei.
12.Care sunt trăsăturile metalurgiei neferoase?
13.Carcaterizaţi fiecate din industriile neferoase.
14.Caracterizaţi industriile utilajelor industriale.
15. Caracterizaţi industriile utilajelor agricole.
16.Caracterizaţi industria autovehicolelor.
17.Caracterizaţi industria materialului rulant.
18.Caracterizaţi industria construcţiilor navale.
19.Caracterizaţi industria aeronautică.
20.Caracterizaţi industria electrotehnică, electronică şi a tehnicii de calcul.
21.Caracterizaţi fiecare din industriile chimice.
22.Caracterizaţi fiecare din industriile uşoare.
23.Caracterizaţi fiecare din industriile alimentare.

115
Unitatea de învăţare IX: Geografia agriculturii şi a economiei agricole

9.1.Introducere

Agricultura este una din primele activităţi economice practicate de omenire, care nu şi-a pierdut
importanţa până în prezent, în multe regiuni ale Pământului continuând să fie principala ocupaţie a
populaţiei. Mai ales, aceasta se referă la ţările în curs de dezvoltare, unde în sfera agricolă sunt ocupaţi
peste un miliard de oameni. Importanţa agriculturii în economia mondială contemporană în linii mari
constă în următoarele:
- asigură omenirea cu alimente, deoarece încercarea de a produce alimente artificiale din
substanţe minerale n-a avut efectul scontat;
- asigură cu materie primă unele ramuri ale industriei, în primul rând pe cele ce produc mărfuri
de larg consum;
- este un factor al creşterii economice, deoarece civilizaţia industrială şi urbanizarea au fost
posibile numai atunci când agricultura şi-a sporit productivitatea şi a eliberat forţa de muncă
pentru alte activităţi economice;
- protejează mediul înconjurător, păstrând peisajele naturale şi participând la absorbţia şi
reciclarea deşeurilor activităţii umane şi animale. În funcţie de destinaţia producţiei şi de nivelul
de dezvoltare se deosebesc două tipuri generale de agricultură:
- agricultură tradiţională sau de subzistenţă;
- agricultură modernă, producătoare de mărfuri sau comercială.

9.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestui modul, studentul va fi capabil să:

- clasifice țările în funcție de ponderea populației integrate în agricultură;
- caracterizeze agricultura tradițională;
- caracterizeze agricultura comercială;
- caracterizeze agricultura colectivistă.

116
 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Forţa de muncă în agricultura contemporană

Ponderea populaţiei ocupate în agricultură este un indicator care reflectă nivelul dezvoltării
unui stat. De regulă valorile acesteia sunt invers proporţionale cu nivelul dezvoltării economice. La
nivelul agriculturii mondiale ponderea populaţiei ocupate s-a redus sub 50% la sfârşitul secolului XX.
Conform statisticilor internaţionale, după valorile acestui indicator, statele lumii sunt clasificate în
industriale (sub 35%), semiindustriale (35-59%) şi agrare (peste 60%).
La nivel mondial se constată o diferenţiere accentuată de la o ţară la alta, de la un grup de state
la altul. Astfel, în ţările dezvoltate (S.U.A., Germania, Marea Britanie, Olanda, Belgia etc.) ponderea
forţei de muncă din agricultură variază între 3 şi 5% din populaţia activă, în timp ce în statele în curs de
dezvoltare care, prin sporul natural, determină numărul populaţiei mondiale, indicele mediu al populaţiei
ocupate în agricultură este de peste 70%. În unele cazuri, cum este de exemplu Nepal, constituie aproape
90%, Burundi şi Ruanda câte 90,6%, Bhutan – 90%, Niger – 85,4%, Mozambic – 80,4%, Gambia –
79,6%, Laos – 69,8%, Cambodgia – 68,8% etc. Valori medii (25-40%) întâlnim în statele Europei
Centrale şi de Est, America de Sud. Dacă media mondială a forţei de muncă ocupată în agricultură este
de 47,8%, pe continente, ca urmare a rezultatului condiţiilor economice, istorice şi a tradiţiilor, se
înregistrează valori extrem de variate.
Pe fondul unei creşteri a numărului persoanelor angajate în producţia agricolă pe seama ţărilor în
curs de dezvoltare, cu toate că se înregistrează un flux permanent migratoriu din spaţiul rural spre cel
urban, tendinţa generală este de disponibilizare a forţei de muncă din agricultură şi de compensare a
altor domenii de activitate, în special a serviciilor
Între statele dezvoltate care a trecut pentru prima dată sub limita ponderii de 50% a forţei de
muncă din agricultură a fost Marea Britanie în anii 1730, după care a urmat abia peste un secol Belgia şi
Olanda. Ulterior acest proces a devenit mult mai dinamic, în el încadrându-se şi alte state, care azi se
numără printre cele dezvoltate.
Diferenţele mari între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sunt condiţionate, în cea mai
mare parte, de gradul de dotare cu tehnică şi tehnologii a agriculturii. În ţări ca S.U.A., Olanda, Belgia,
Marea Britanie ş.a. un fermier este în măsură să asigure peste 80 de oameni cu produse alimentare,
acoperind nu numai piaţa internă dar şi o bună parte din cea externă, în timp ce în ţările în curs de
dezvoltare gospodăria ţărănească cu greu acoperă necesităţile proprii, adesea fiind în incapacitate de a
pune pe piaţă produse alimentare, cel mult, pentru încă o familie.
117
 În mediul rural statistica agricolă nu reflectă integral munca femeilor care, de obicei, fac parte
din categoria casnicelor. Ponderea acestora în numărul populaţiei din agricultură este de cel puţin 50%
de unde şi denumirea tot mai frecvent utilizată pentru multe regiuni din Africa Tropicală de “sistem
feminin de agricultură”, viabilitatea căruia este întreţinută de munca manuală.
În Africa de Nord, unde domină agricultura arabilă şi unde sunt temeinice canoanele islamice,
indicele respectiv constituie doar circa 15% (cu toate că se pare, că tradiţia familiei islamice, în special
practica schimniciei femeii, reprezintă o condiţie în care evidenţa rolului de producţie real din
recensăminte şi studii este departe de a fi corectă). Problema diviziunii muncii pe sexe este foarte slab
reflectată în publicaţii de factură geografică, are valoare care depăşeşte limitele sectorului agrar.
Fluxurile migratorii permanente şi sezoniere de amploare a populaţiei masculine din mediul rural spre
cel urban din Africa Tropicală a devenit posibil, în mare parte, datorită faptului că majoritatea muncilor
agricole sunt realizate de femei. De aici rezultă şi atenţia nesemnificativă faţă de problema pregătirii
profesionale a populaţiei feminine din mediul rural, problemă care pune în evidenţă lacune şi în ţările
dezvoltate: de exemplu, în Olanda aproape 50% din ferme îşi desfăşoară activitatea de producţie având
angajată forţă de muncă feminină (Lipetz et all. 1999).

9.3.2. Tipuri actuale de agricultură

A. Agricultura tradiţională (de subzistenţă)

În evoluţia sa agricultura s-a dezvoltat, urmând modificări importante calitative şi cantitative

diferite, care o încadrează în trei tipuri principale:
Trăsătura esenţială a acestui tip de agricultură rezidă în exploatarea terenurilor doar pentru
întreţinerea colectivităţilor rurale, în funcţie de sistemul de cultură adoptat, practicat şi în prezent de o
bună parte din ţăranii ţărilor în curs de dezvoltare din Africa, Asia de Sud-Est, America Latină. Este
dependentă de condiţiile naturale, foloseşte mijloace agricole rudimentare şi metode de lucru învechite,
având un randament deosebit de scăzut.
Practicată pe suprafeţe mari, agricultura de subzistenţă antrenează un număr mare de locuitori
din ţările respective, supuşi subalimentării, poartă caracter autarhic.
În cadrul agriculturii de subzistenţă, în funcţie de caracteristicile sistemului de cultură, de
specificul valorificării terenurilor şi dotările agricole, pot fi nuanţate câteva subtipuri:
118
 - agricultura itinerantă, modalitate primitivă de folosire a terenurilor prin care o anumită
suprafaţă de teren se cultivă până la epuizarea fertilităţii solului, după care aceasta este abandonată şi se
ia în cultură alt teren. Noua suprafaţă luată în cultură, prin defrişare sau desţelenire, este considerată
proprietatea familiei iar după abandonare trece în proprietatea obştii, rămânând nefolosită o perioadă
relativ îndelungată, de 10-20 de ani. Este practicată de triburile din Africa (R.D.Congo, Tanzania,
Malawi, Zambia etc.), America de Sud (Brazilia) şi din Asia de Sud-Est.
- creşterea nomadă a animalelor sau păstoritul nomad, este o formă extensivă de creştere a
animalelor, bazată pe deplasarea permanentă a turmelor şi cirezilor în căutarea păşunilor. Se practică în
două zone mari: în zona tropicală şi în zona subpolară. În zona tropicală se practică în stepe,
semideşerturi şi deşerturi, se cresc mai multe specii de animale, respectiv animale de povară (cămile,
catâri) şi animale pentru producţia de lapte şi carne (oi, bovine), având o răspândire largă în Africa şi
Asia de Sud-Vest. Păstoritul nomad subpolar se practică în tundra europeană, asiatică şi nord-americană,
unde se cresc în principal reni.
- transhumanţă, mod de creştere a animalelor prin deplasarea periodică a oamenilor şi turmelor
spre locuri de păşunat ca urmare a alternanţei sezoanelor ploios şi arid. Transhumanţa poate fi montană
(din văi şi câmpii spre păşunile din regiunile montane), mediteraneană (din platourile aride, vara, spre
păşunile din munţi) şi saheliană (la marginea deşertului).

B. Agricultura comercială (de piaţă) sau modernă

Agricultura care dispune de o bază puternică tehnico-materială, având ca scop principal

realizarea unor cantităţi mari de produse agricole pentru piaţă, în vederea obţinerii profitului. Are
caracter intensiv, productivitate sporită, se extinde preponderent în zona temperată, în celelalte zone
având o distribuţie insulară. Fiind o componentă importantă a economiei mondiale, participă activ la
formarea fluxurilor comerciale interne şi internaţionale, iar ca organizare şi productivitate, se apropie de
industrie. În vederea maximalizării profitului, agricultura comercială se caracterizează printr-un grad
înalt de specializare.
Agricultura comercială cuprinde mau multe subtipuri:
- agricultură mixtă intensivă, prezentă pe proprietăţile mici şi mijlocii din Europa Occidentală,
Australia, Noua Zeelandă şi America Anglosaxonă, caracterizată prin investiţii mari, dotare tehnică
avansată. Denumirea de mixtă provine din orientarea atât în direcţia producţiei vegetale cât şi a celei
animale. În acest caz există nuanţări, în funcţie de raportul dintre cultura plantelor şi creşterea
119
animalelor. Astfel, în Europa Centrală se înregistrează valori aproape egale, în Europa Sudică
predomină cultura plantelor asupra sectorului zootehnic iar în Europa Nordică producţia animalieră
depăşeşte ca valoare pe cea vegetală.
- agricultură specializată, prezentă pe proprietăţi extinse, cu investiţii mari şi grad de
mecanizare înalt, având o specializare relativ îngustă şi realizând un sortiment redus de produse.
Această agricultură mai este numită “agricultură fără ţărani” fiind prezentă în America Anglo-saxonă,
Australia, Noua Zeelandă. Poate fi specializată în cultura cerealelor, plantelor industriale, producţia de
fructe şi legume, creşterea animalelor, etc.
- agricultură cu plantaţii, se dezvoltă preponderent în regiunile tropicale din ţările slab
dezvoltate, desfăşurându-se, de obicei, pe proprietăţi mari, vizând un sortiment larg de culturi, cu un
pregnant profil unilateral de monocultură. Beneficiază de un volum mare de investiţii şi de tehnologii
ştiinţifice, dar prezintă şi un anumit grad de vulnerabilitate ca urmare a atacurilor masive de boli şi
dăunători. Apariţia agriculturii cu plantaţii este legată de cererea ţărilor europene de produse exotice
care nu pot fi cultivate decât în zone tropicale.

C. Agricultura colectivistă sau socialistă

Agricultură bazată pe proprietatea colectivă şi de stat asupra pământului şi mijloacelor de

producţie. Este organizată în unităţi cooperatiste, unde munca este efectuată de ţăranii de la sate pe
pământul cărora s-au constituit unităţi de stat formate prin naţionalizarea unor proprietăţi şi unde se
foloseşte forţa de muncă salariată. Acest model s-a dezvoltat în fosta U.R.S.S. dar mai supravieţuieşte în
China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba, în unele state din ex - U.R.S.S. (Belarusi, Rusia, Ucraina). Deşi
poate fi încadrată în agricultura modernă, din motive politice şi din cauză că e proprietate “a tuturor şi
a nimănui” se află în declin.

9.4. Rezumat

Ponderea populaţiei ocupate în agricultură este un indicator care reflectă nivelul dezvoltării
unui stat. De regulă valorile acesteia sunt invers proporţionale cu nivelul dezvoltării economice. La
nivelul agriculturii mondiale ponderea populaţiei ocupate s-a redus sub 50% la sfârşitul secolului XX.
Conform statisticilor internaţionale, după valorile acestui indicator, statele lumii sunt clasificate în
120
industriale (sub 35%), semiindustriale (35-59%) şi agrare (peste 60%).
În evoluţia sa agricultura s-a dezvoltat, urmând modificări importante calitative şi cantitative
diferite, care o încadrează în trei tipuri principale:
Agricultura tradiţională (de subzistenţă), care poate fi alcătuită din trei subtipuri (agricultura
itinerantă, creşterea nomadă a animalelor sau păstoritul nomad,transhumanţă).
Agricultura comercială cuprinde mau multe subtipuri: agricultură mixtă intensivă, agricultură
specializată, agricultură cu plantaţii.
Agricultura colectivistă sau socialistă se caracterizează în primul rând prin controlul statului
asupra pământului și asupra mijloacelor de producție, specifică astăzi unor țări care au făcut parte din
fosta U.R.S.S, China, Coreea de Nord, Cuba,Vietnam.

9.5. Test de evaluare/autoevaluare

1.Care este clasificarea ţărilor lumii în funcţie de ponderea populaţiei ocupate în agricultură?
Daţi exemple.
2.Caracterizaţi agricultura tradiţională.
3.Caracterizaţi agricultura comercială.
4.Caracterizaţi agricultura colectivistă.

121
Unitatea de învăţare X: Geografia transporturilor

10.1.Introducere

Transporturile şi comunicaţiile ocupă un loc central în cadrul activităţilor economice. Ele

asigură legăturile între materia primă, producţie şi consum, între generatorul de informaţie şi receptorul
acesteia, între reşedinţă şi locul de muncă etc.
Prin urmare, diversitatea foarte mare a transporturilor, a mediului de activitate a acestora,
impune o anumită sistematizare şi clasificare.
Din punctul de vedere al mediului în care se desfăşoară transporturile în general şi căile de
transport în mod special se clasifică în patru mari categorii:
- transporturile pe uscat sau terestre care cuprind transporturile feroviare, rutiere, prin conducte
şi prin cabluri (ultimele două continuă şi în mediul acvatic);
- transporturile pe apă sau navale care cuprind transporturile navale interioare (fluviale, pe
lacuri şi canale) şi transporturile maritime;
- transporturile aeriene care cuprind transporturile aeronautice şi aerospaţiale;
- telecomunicaţiile, categorie de transporturi care cuprind legăturile poştale, telegrafia,
telefonia, sistemele de radio şi televiziune, internetul.

10.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestui modul, studentul va fi capabil să:

- clasifice tipurile de transport;
- caracterizeze transporturile feroviare;
- sistematizeze transporturile rutiere;
- caracterizeze transporturile prin conducte;
- analizeze transporturile navale;
- identifice caracteristicile telecomunicațiilor.

122
 10.3. Conţinutul unităţii de învăţare

10.3.1. Transporturile feroviare

Transporturile feroviare au un avantaj deosebit, caracterizat de capacitatea, frecvenţa, siguranţa,

viteza şi costurile relativ mici faţă de alte categorii de transporturi.
La nivel mondial reţeaua de căi ferate are o repartiţie extrem de neuniformă, fiind în
concordanţă cu nivelul de dezvoltare socio-economică şi cu particularităţile fizico-geografice ale
mediului. Diferenţele între regiuni, ţări şi continente ţin de anumite particularităţi ale reţelei de căi ferate
cum ar fi lungimea, densitatea, ecartamentul, dotarea etc.
În ceea ce priveşte lungimea căilor ferate, care este de circa 1,6 milioane km, se constată că în
America de Nord şi Centrală se concentrează circa 45% din totalul mondial, în Europa – 27%, Asia –
13%, America de Sud – 7%, Africa – 5% şi Australia şi Oceania – 3%. Cea mai mare parte din lungimea
de căi ferate aparţine ţărilor cu suprafeţe mari, sub acest aspect evidenţiindu-se S.U.A. (341000 km),
Federaţia Rusă (137500 km), Canada (93 000 km), India (60 000 km), China (50 000 km), Argentina,
Australia, Germania, Franţa etc.
Sunt diferite şi densităţile reţelei de căi ferate, calculate la 100 de km2. Astfel, pe primul loc
este Europa (Germania – 12 km/100 km2, Belgia – 12 km/100km2, Luxemburg – 11 km/100 km2) după
care urmează America de Nord (S.U.A. – 2,2 km/100 km2, Canada – 1 km/100 km2). În Asia şi Africa
valorile densităţii de căi ferate sunt mici, sub 1 km/100 km2.

Clasificarea căilor ferate. Există mai multe clasificări ale căilor ferate, punându-se la bază
criterii precum: mediul în care se desfăşoară, dimensiunea ecartamentului, importanţa liniei pentru
trafic.
După mediul în care sunt construite căile ferate se deosebesc:
- căi ferate de suprafaţă, care au cea mai mare pondere;
- căi ferate subterane – în mine, metrou, tuneluri;
- căi ferate suspendate pe piloni – liniile aeriene urbane.
După dimensiunea ecartamentului:
- căi ferate cu ecartament îngust (700-1200 mm) – în transporturile industriale, în zonele de
exploatare forestiere, în unele zone montane pentru transportul de călători;

123
 - căi ferate cu ecartament normal (1435 mm) – caracterizează cea mai mare parte a reţelei
feroviare din Europa, Asia şi Africa;
- căi ferate cu ecartament larg (1524 mm) – prezente în unele ţări din Asia: spaţiul ex-URSS,
China şi Mongolia;
- căi ferate cu ecartament foarte larg (1676 mm) – prezente în India, Spania şi unele ţări din
America de Nord şi Sud.
Evoluţia transporturilor feroviare a generat şi apariţia unei categorii speciale de transporturi – a
transportului cu ferry-boat-ul şi a metroului.
Transportul cu ferry-boat-ul asigură continuitatea peste un mediu acvatic a reţelelor feroviare.
Ferry-boat-urile sunt nave speciale pe care pot staţiona vagoane de cale ferată, fiind transportate de pe
un mal pe altul. Asemenea linii sunt frecvente în Europa de Vest, cu staţii la Calais, Boulogne-sur-Mer
(Franţa), Ostende (Belgia), Hoek van Holland (Olanda), Dover şi Folkestone (Marea Britanie),
Helsingor şi Frederikshavn (Danemarca), Hölsingborg, Göteborg şi Trelleborg (Suedia), Sassnitz
(Germania) etc. Transportul cu ferry-boat-ul se practică şi în cele mai mari porturi din zona
mediteraneană şi a Mării Negre, de asemenea între insulele nipone, în America de Nord şi Centrală.
Metroul reprezintă un tip aparte de transport, caracteristic marilor oraşe; apariţia sa este legată
de aglomerările transportului în comun urban de la suprafaţă. Este construit în condiţii subterane, sub
reţeaua stradală a oraşelor, fiind folosit pentru transportarea unui număr foarte mare de călători, pe
distanţe relativ mari şi într-un interval de timp scurt. În unele oraşe există secţiuni care ies la suprafaţă,
şi în acest caz îmbracă forma transportului feroviar obişnuit.
Primul metrou a fost construit în 1863 în oraşul Londra, fiind însoţit de numeroase probleme
legate mai ales de evacuarea fumului şi a gazelor de la locomotivele cu cărbune.
Adâncimea liniilor de metrou este diferită, cele mai mari valori, de peste 100 m, înregistrând
metroul din Sankt Petersburg şi Moscova (Rusia), unde liniile sunt suprapuse.

10.3.2. Transporturile rutiere

Transporturile rutiere ocupă un loc principal în sistemul de transporturi, reţeaua rutieră

mondială depăşind-o pe cea feroviară de 10 ori.

124
 Din cele mai vechi timpuri drumurile au jucat un rol deosebit de important în asigurarea
legăturilor dintre aşezările omeneşti, în valorificarea resurselor naturale. În istorie sunt cunoscute
drumurile romane “viae militaris” care legau provinciile marginale ale Imperiului Roman cu Roma.
Secolul XX apare ca un secol al şoselelor moderne, asfaltate, cu construcţii impunătoare de
tuneluri şi poduri. Tot în această perioadă sunt construite magistrale rutiere continentale, autostrăzi,
drumuri de altitudine, poduri peste strâmtori şi fluvii mari.
Modernizarea a fost însoţită şi de extinderea puternică a reţelei de drumuri. Repartiţia
geografică a reţelei rutiere este mult mai echilibrată faţă de cea feroviară, înregistrând diferenţe mari pe
ţări şi continente. Cea mai mare densitate a reţelei rutiere este în Europa unde se remarcă Luxemburg –
1997 km la 1000 km2, Germania – 1767 km la 1000 km2, Danemarca – 1648 km la 1000 km2, Marea
Britanie, Franţa. În S.U.A.. densitatea medie este de numai 660 km la 1000 km2. Deşerturile, pădurile
tropicale şi zonele montane explică densitatea mică a reţelei rutiere în multe din regiunile Asiei, Africii
şi Australiei.
Cea mai lungă şosea de pe Glob străbate faţada pacifică a continentului american
(“Panamericana”) cu o lungime de circa 15 mii km. Tot pe continentul american se remarcă
“Transcanadianul” între Sidney şi Vancouver, “Transamazonia” între João Pessoa şi Cruzeiro do Sul de
unde continuă peste Anzi până la Lima, “Transbraziliana” între Belem şi Rio de Janeiro.
A doua poziţie în ceea ce priveşte lungimea autostrăzilor ocupă Europa unde se remarcă
autostrăzile: Hamburg-Verona, Basel-Rotterdam (“Autostrada Rinului”), Viena-Paris, Marsilia-Paris-
Amsterdam, Marsilia-Milano, Milano-Palermo (“Autostrada del Sole”).
Cea mai importantă şosea din Asia se desfăşoară pe traseul Istanbul-Teheran-Rawalpindi-
Lahore-Delhi-Asansol-Calcutta. În Japonia este importantă autostrada “Tomei” (Tokyo-Osaka-Kobe).
În Australia se remarcă magistralele Est-Vest: Sydney-Canbera-Melbourne-Adelaide-Perth, iar
de la nord la sud alte trei şosele: Kairns-Melbourne, Darwin-Port Augusta, Wyndham-Perth.
În Africa menţionăm magistralele “Transaharianul” între El Golea (Algeria) şi Gao (Mali),
Transafricana de Nord (Marrakech-Cairo) şi Magistrala Ecuatorială (Lagos-Mombasa).

10.3.3. Transporturile prin conducte şi cabluri

Această categorie de transporturi, caracterizată printr-o dezvoltare deosebită în a doua jumătate

a sec. XX, cuprinde apeductele, saleductele, chimioductele, petroductele, gazoductele, liniile de înaltă
tensiune etc.
125
 Apeductele sunt cele mai vechi instalaţii pentru transportul lichidelor, fiind cunoscute din
antichitate.
Saleductele şi chimioductele sunt instalaţii pentru transportul produselor sau semiproduselor
industriei chimice.
Petroductele (pipe-lines) sunt instalaţii folosite pentru transportul petrolului brut, apărute prima
dată în S.U.A. în 1865. Reţeaua mondială de petroducte măsoară circa 330 mii km, cea mai mare parte
(circa 75%) fiind amplasată în S.U.A. Traseele principale pleacă din regiunea Midcontinent spre
Chicago, New York, Dallas sau din regiunea Golfului Mexic (Houston-New York, Baton Rouge-
Baltimore-Philadelphia). Din Alaska pleacă o conductă spre portul Valdez. Cele mai importante
conducte canadiene sunt cele care pleacă din Edmonton spre Toronto şi din Edmonton spre Vancouver
şi Seatle (S.U.A.).
În Europa se remarcă sistemul de conducte care pleacă din Rusia spre Europa Occidentală.
Rusia dispune de o reţea de conducte orientată preponderent din regiunea Volga-Ural spre Moscova şi
Sankt Petersburg. Regiunea respectivă alimentează o bună parte din Europa Centrală şi de Vest, inclusiv
Germania, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia. O conductă importantă (peste 6500 km) se îndreaptă spre
Siberia (Almetievsk-Omsk-Krasnoiarsk-Angarsk).
În Europa Centrală şi de Vest reţeaua de conducte petroliere asigură transportul petrolului
dinspre marile porturi spre zonele interioare. Cele mai importante conducte pleacă din porturi precum
Lavera (Franţa), Genova (Italia), Trieste, Rotterdam, Le Havre, Wilhelmshaven etc.
Este impunătoare şi reţeaua de petroducte din Orientul Mijlociu, unde se remarcă traseele
Akhan-Saida (peste 1700 km), Ghawar-Yanbu (1200 km).
În America de Sud se impune reţeaua de petroducte din Venezuela. Astfel, se remarcă conducta
din bazinul Maracaibo (Las Unillas-Amuay) şi din bazinul Oriente unde conductele converg spre Puerto
La Cruz.
Gazoductele transportă gazele naturale, de obicei, numai din zonele de exploatare spre cele de
consum sau de prelucrare. Reţeaua mondială de gazoducte constituie circa 1,4 milioane km, din care 1
milion km aparţin S.U.A. Reţele importante de gazoducte sunt prezente şi în Canada, Federaţia Rusă,
Europa, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Unele sunt realizate în condiţii subacvatice: în Marea Mediterană
între Algeria şi Italia, în Marea Nordului între zăcămintele de la Ekofisk şi Marea Britanie, Norvegia,
Germania şi Olanda.
Liniile de înaltă tensiune asigură transportul de energie electrică din zonele producătoare spre
cele consumatoare, fiind legate într-un sistem unitar. Reţeaua de linii de înaltă tensiune acoperă o mare

126
parte din suprafaţa Globului, cele mai mari sisteme internaţionale fiind prezente în Europa, Rusia şi
America de Nord.

10.3.4. Transporturile navale

Transporturile maritime. Reprezintă o categorie de transporturi care asigură transportul

intercontinental al mărfurilor, sporindu-şi permanent capacităţile navelor, viteza acestora şi siguranţa în
exploatare.
La nivel global, gestiunea şi exploatarea navelor comerciale (armarea) se încadrează în trei
forme:
- navlosirea (închirierea) navelor de către un utilizator în baza unui contract sau a unui preţ de
bursă – armarea în tramping;
- armarea pentru linii regulate;
- armarea navelor pentru utilizarea lor în scopuri proprii – industrial carriers;
Structura flotei mondiale a suportat nenumărate schimbări, mai ales în a doua jumătate a
sec.XX. Astfel după cel de-al doilea război mondial majoritatea absolută a navelor aveau un tonaj sub
50000 t.dw iar porturile nu dispuneau de o infrastructură adecvată cerinţelor mereu crescânde ale pieţei.
În această perioadă începe construcţia de nave specializate în transportarea minereurilor şi a cerealelor
în vrac (vrachierele) cu un tonaj de peste 100000 t.dw. În paralel are loc modernizarea infrastructurii
portuare, supertancurile petroliere ajung la 500000 t.dw. Dacă în 1964, petrolierele şi vrachierele
reprezentau 40% din flota mondială, în prezent ponderea acestora a ajuns la 70%, navele de pasageri
deţinând abia 3%. Alte tipuri de nave specializate sunt metanierele, portbarjele, navele izoterme pentru
fructe, iar portcontainerele (4000 de containere pot fi încărcate pe cele mai mari) s-au dezvoltat rapid.
Ultima tendinţă în construcţia navelor este de a privilegia polivalenţa, noile petromineraliere putând
transporta atât petrol, minereuri, dar şi containere (Iaţu C.,Muntele I., 2002).
Flota comercială mondială înregistrează circa 520,9 milioane t.r.b. sau 778,8 milioane tone
dedweight, din care 25% reprezintă flota ţărilor dezvoltate, peste 33% din tonaj aparţine companiilor
occidentale de navigaţie, înregistrate sub pavilioanele Liberiei, Panamei, statului Singapore etc., circa
10% constituie ponderea ţărilor în curs de dezvoltare, în timp ce acestora le revine circa 50% din
volumul fizic al încărcăturilor expediate.

127
 Cele mai mari flote comerciale le au Grecia, Japonia, Norvegia şi S.U.A. care, împreună,
însumează 44,1% din flota comercială mondială.
Un capitol aparte îl constituie cazul Panamei, Liberiei, Bahamas şi a altor state mici, care au
tonaje foarte mari din punct de vedere statistic, dar aceste state participă la formarea flotei doar prin
pavilioanele lor. Statele care apelează la pavilioanele de complezenţă ale statelor mici, cu paradisuri
fiscale, sunt Grecia, Japonia, S.U.A., Norvegia, Hong Kong ş.a. deşi unele state precum Franţa sau
Danemarca si-au înfiinţat pavilioane noi cu aceleaşi avantaje.
Cele mai intens circulate rute maritime leagă porturile nord-americane (New York-Boston-
Halifax) cu cele europene (Rotterdam-Hamburg-Londra-Le Havre), porturile Golfului Persic cu cele
japoneze (Yokohama-Osaka-Kobe), porturile coastelor americane (pacifice şi atlantice) cu cele din Asia
de Sud şi Sud-Est.
Un rol important în asigurarea interconexiunilor transporturilor dintre diverse mări, pe
parcursul istoriei l-au avut canalele de legătură cum sunt: Canalul Panama între Oceanul Atlantic şi
Oceanul Pacific, Canalul Suez între Marea Mediterană şi Marea Roşie, Canalul Kiel între Marea Baltică
şi Marea Nordului, Canalul Korinthos între Marea Egee şi Marea Ionică, Canalul Volga-Don între
Marea Caspică şi Marea Neagră.
Porturile şi clasificarea lor. Criteriile după care se clasifică porturile sunt numeroase, mai importante
fiind următoarele: funcţiile economice predominante, volumul traficului şi poziţia geografică.
Funcţiile porturilor sunt însoţite de cele de transport şi industriale. De aici şi diversitatea
funcţională a porturilor, între care cele mai multe au funcţii economice complexe. A doua categorie de
porturi, după funcţiile economice, sunt cele petroliere, după care urmează porturile carbonifere,
mineraliere, pentru exportul lemnului şi a cerealelor, pescăreşti şi turistice.
Ultimele decenii se caracterizează printr-o creştere intensă a volumului traficului porturilor în
condiţiile unei conjuncturi economice instabile. În funcţie de volumul traficului, porturile ţărilor lumii se
împart în următoarele categorii (sursa statistică: Images économiques du monde, 2002):
- porturi gigantice (peste 100 milioane tone mărfuri anual). În această categorie se înscriu doar
16 porturi, detaşându-se la distanţă mare Singapore cu 326 milioane tone şi Rotterdam (Olanda), cu 323
milioane tone în 1999. Celelalte porturi sunt: Long Beach şi Los Angeles (S.U.A.), Shanghai şi Hong
Kong (China), Ulsan, Kwangyang, Inchon şi Pusan (Coreea de Sud), Chiba, Nagoya, Yokohama şi
Kawasaki (Japonia), Kaohsing (Taiwan), Anvers (Belgia);
- porturi foarte mari, cu volumul traficului cuprins între 50 şi 100 milioane tone de mărfuri
anual): Vancouver (Canada), Corpus Christi, Hampton Roads, Houston, Philadelphia şi New York
(S.U.A.), Tubara (Brazilia), Kitakyushu, Kobe, Osaka, Tokyo şi Yokkaichi (Japonia), Kelang

128
(Malaiezia), Keelung (Taiwan), Hambourg (Germania), Le Havre şi Marsilia (Franţa), Bergen
(Norvegia), Amsterdam (Olanda), Londra (Marea Britanie), Dampier, Newcastle şi Port Hedland
(Australia);
- porturi mari, cu volumul traficului cuprins între 20 şi 50 milioane tone de mărfuri anual):
Arzew (Algeria), Port Cartier şi Sept-Iles (Canada), Baltimore, Duluth, New Orleans, Oakland ş.a.
(S.U.A), Santos şi Sao Sebastiao (Brazilia), Jebel Ali Teminal (E.A.U.), Bombay, Calcutta, Madras ş.a.
(India), Hakodate (Japonia), Pohang (Coreea de Sud), Bintulu (Malaiezia), Colombo (Sri Lanka),
Tarragone şi Vancia (Spania), Tallinn (Estonia), Calais, Dankerque, Nantes şi Rouen (Franţa), Augusta,
GenovaLivorno ş.a. (Italia), Ventspils (Letonia), Gdansk şi Szczecin (Polonia), Forth, Liverpool,
Southampton ş.a. (Marea Britanie), Göteborg (Suedia), Odessa (Ucraina), Gladstone, Fremantle
(Australia);
- porturi mijlocii (10-20 milioane tone): Casablanca (Maroc), Quebec (Canada), Boston
(S.U.A.), Haïfa (Israel), Bangkok (Tailanda) ş.a.
- porturi mici (3-10 milioane tone): Mombasa (Kenya), Chittagomg (Bangladesh), Djibouti
(Rep.Djibouti) etc.
- porturi foarte mici (sub 3 milioane tone): Tamatave (Madagascar), Lomé (Togo), Kotonou
(Benin) etc.

Transporturile fluviale. Navigaţia pe apele interioare se realizează încă din antichitate. Cele
mai vechi civilizaţii (feniciană, greacă, romană) s-au dezvoltat în lungul marilor artere fluviale (Tigru şi
Eufrat, Nil, Indus, Gange, Huang etc.), acestea fiind un factor important în dezvoltarea lor, inclusiv prin
nevoia şi posibilitatea dezvoltării transporturilor navale.
Transporturile fluviale se efectuează cu nave mici şi mijlocii (de la 5000 până la 250000 t.dw),
fiind considerat cel mai ieftin tip de transport de pe Glob.
Reţeaua mondială de navigaţie fluvială prezintă mari diferenţieri de la un continent la altul.
Reţeaua navigabilă din Europa (circa 40000 km) se remarcă în aşa ţări ca Germania, Franţa,
Olanda, Ucraina, Polonia, Finlanda, Marea Britanie, Belarus şi Rusia. Principalele artere navigabile ale
Europei sunt: Sena, Meuse, Wesser, Elba, Oder, Rin, Dunărea, Volga, Nipru, Kama, Peciora.
În America de Nord reţeaua navigabilă este foarte vastă (circa 42600 km), principalele căi
navigabile fiind Marile Lacuri şi fluviul Sfântul Laurenţiu, bazinul fluviului Mississippi la care se
adaugă fluviile Columbia, Tennessee, Mackenzie, Yukon, Colorado etc.
În America de Sud bazinul hidrografic al Amazonului conferă cea mai mare reţea de navigaţie
(50000 km) de pe continent, la care se adaugă râuri ca Paranà, Uruguay, Magdalena, Orinoco etc.

129
 În Asia China are cea mai lungă reţea navigabilă din lume (circa 150000 km), cele mai
importante artere navigabile fiind Chang Jiang, Xi Jiang, Huang He. Alte fluvii asiatice care
completează reţeaua navigabilă sunt: Mekong, Roşu, Gange, Indus, marile râuri siberiene (Obi, Lena,
Enisei, Amur ş.a.).
În Africa cele mai importante artere navigabile sunt Nilul, Zambezi, Congo, Niger, Senegal. În
Australia – Murray-Darling.
O importanţă deosebită în transporturile fluviale au canalele care asigură interconexiunile
reţelelor navigabile. Cea mai densă reţea de asemenea canale se află în Europa de Vest, în special în
Olanda (Albert, Iuliana, Margareta, Amsterdam-Rin, Ijsel), Germania (Main-Dunăre, Elba-Lübek,
Mitteland Kanal), Franţa, Marea Britanie ş.a. Este dezvoltată reţeaua de canale în Rusia (canalul Volga-
Don, Belomor-kanal) şi Polonia, de asemenea în Serbia, Italia şi România.
Mari sisteme de canale se află în S.U.A., însumând o lungime de peste 47 mii km, situate
preponderent în Sistemul Marilor Lacuri. China dispune de o reţea de circa 50 mii km de canale fluviale
navigabile, cel mai important fiind Marele Canal.

10.3.5. Transporturile aeriene

Traficul aerian este alcătuit din linii interne şi internaţionale, corelate pentru asigurarea
legăturilor între toate punctele Globului. Lungimea totală a liniilor aeriene este de circa 4 mld.km, având
o repartiţie geografică diversă de la continent la continent. Peste 55% din totalul mondial al
transporturilor aeriene (volumul de transport pasageri pe kilometru) revine Americii de Nord (S.U.A. –
51,6%, Canada – 2,8%), după care urmează Europa (20%), Asia (8%), America de Sud, Oceania, Africa
şi Australia.
Transporturile aeriene sunt organizate de companii specializate între care pot fi menţionate
următoarele: Panam, Delta (S.U.A.), Lufthansa (Germania), British Airways (Marea Britanie), Air
France (Franţa), KLM (Olanda), Aeroflot (Rusia), Tarom (România) etc.
Punctele de convergenţă ale navigaţiei aeriene sunt reprezentate de aeroporturi. Aeroportul
reprezintă întreprinderi de transport, alcătuite din aerogară, aerodrom şi alte accesorii care asigură
transportul rapid al pasagerilor, mărfurilor şi poştei cu mijloace aviatice. În lume se numără circa 30 mii
de aeroporturi, din care peste 400 deservesc linii aeriene internaţionale. Cele mai mari aeroporturi de pe
glob (Chicago, New York, Los Angeles, Dallas, Paris, Miami, Washington, Boston, Honolulu, Frankfurt
am Main etc.) asigură transportul a zeci de milioane de pasageri şi a sute de mii de tone de mărfuri anual
130
fiecare. Capacitatea aeroportului este determinată de numărul şi lungimea pistelor de decolare,
aparatajul complex de dirijare a zborurilor şi aterizării avioanelor, inclusiv pentru aterizarea “oarbă” pe
timp cu nebulozitate sporită.

10.3.6. Telecomunicaţiile

Un loc aparte în asigurarea legăturilor ocupă telefonia, telegrafia, sistemele de radio şi

televiziune şi sistemele de internet.

Telefonia. Telefonia a devenit un mod de comunicare fără de care este imposibilă existenţa
civilizaţiei contemporane. Numărul liniilor principale instalate se ridică la aproape 700 milioane, la care
se adaugă circa 60 milioane de telefoane celulare.
Cele mai dese reţele telefonice se înregistrează în America de Nord, Europa şi Japonia. Pe cap
de locuitor cele mai mari densităţi sunt în Suedia (68,3), după care urmează Elveţia (60,2), Canada,
Danemarca, S.U.A. În America Latină şi Europa de Est densitatea variază între 5 şi 20, iar în Africa şi
Asia – sub 1.

Telegrafia. Reţeaua mondială telegrafică este de circa 2 milioane km, din care cea mai mare
pondere revine S.U.A., Franţei şi Germaniei.
Sistemele de radio şi televiziune. Această formă de comunicaţie în masă cuprinde peste 25 mii
de staţii de radio-emisie, cu peste 1 mild. de abonaţi, din care circa 40% se înregistrează în America de
Nord şi 25% în Europa. Staţiile de televiziune funcţionează în peste 130 de state, în S.U.A. funcţionând
circa 25% din staţiile de emisie de pe Glob.

Sistemul Internet. Un avânt deosebit în ultimul deceniu are dezvoltarea sistemelor Internet,
prin intermediului calculatoarelor. Această formă originală de comunicare asigură transferul de date,
imagini sau alte informaţii de la un calculator la altul într-un timp foarte scurt.
Reţelele Internet leagă utilizatorii personali din toate punctele Globului, înregistrând cel mai
mare număr de posturi la 1 milion de locuitori în ţările dezvoltate, mai ales în S.U.A, Europa şi Japonia.

131
 10.4. Rezumat

Din punctul de vedere al mediului în care se desfăşoară transporturile în general şi căile de

transport în mod special se clasifică în patru mari categorii:
- transporturile pe uscat sau terestre care cuprind transporturile feroviare, rutiere, prin
conducte şi prin cabluri (ultimele două continuă şi în mediul acvatic);
- transporturile pe apă sau navale care cuprind transporturile navale interioare (fluviale, pe
lacuri şi canale) şi transporturile maritime;
- transporturile aeriene care cuprind transporturile aeronautice şi aerospaţiale;
- telecomunicaţiile, categorie de transporturi care cuprind legăturile poştale, telegrafia,
telefonia, sistemele de radio şi televiziune, internetul.

10.4. Test de evaluare/autoevaluare

1.Sistematizaţi transporturile în funcţie de mediu.

2.Carcaterizaţi şi sistematizaţi transporturile feroviare.
3. Carcaterizaţi transporturile rutiere.
4. Carcaterizaţi şi sistematizaţi transporturile prin conducte.
5. Carcaterizaţi şi sistematizaţi transporturile navale.
6. Carcaterizaţi şi sistematizaţi telecomunicaţiile.

TEMĂ: Efectuarea referatului “Caracterizare geografico-economică a unei ţări (la alegerea

studentului)

132
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

BARI, I. (1997) – Economie mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

EFROS VASILE (2002) – Geografia industriilor, transporturilor şi comerţului, Editura
Universităţii Suceava.
EFROS VASILE (2001) – Geografie economică şi umană, Editura Universităţii Suceava.
EFROS VASILE (2002) – Dicţionar de geografie economică şi umană, Editura Universităţii
Suceava.
ERDELI, G., BRAGHINĂ, C., FRĂSINEANU, D. (2000) – Geografie economică mondială,
Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti.
GROZA, O. (2000) – Geografia industriei, Editura Universităţii “AL.I.Cuza” Iaşi
LEŢEA, I., UNGUREANU AL. (1979) – Geografie economică mondială, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
MAIERGOIZ, I.M. (1986) – Territorialynaia struktura hozeaistva. Novosibirsk: Nauka.
SIMION, T. (1997) – Geoeconomia Terrei, Editura DOMINO, Târgovişte
VELCEA, I., UNGUREANU, AL. (1993) – Geografia economică a lumii contemporane, Casa
de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti
ГРИЦАЙ, О.В., ИОФФЕ, Г.В., ТРЕЙВИШ, А.И., (1991) - Центр и периферия в
региональном развитии. Москва
ЛИПЕЦ Ю.Г., ПУЛЯРКИН В.А., ШЛИХТЕР С.Б. (1999) - География мирового хозяйства:
Учеб. пособие для студентов. Гуманит. изд. центр. ВЛАДОС, Москва
* * * (1997), ANUARUL STATISTIC AL ROMÂNIEI, Comisia Naţională pentru Statistică,
Bucureşti
* * * (1994), ENCICLOPEDIA BRITANICĂ
* * *(1990-1998) CONJUNCTURA ECONOMICĂ MONDIALĂ, IEM, Bucureşti.
* * *(1999), ECONOMIA MONDIALĂ ÎN CIFRE, CNS, Bucureşti.
* * *(1998), ENERGY STATISTICS YEARBOOK, U.N.
* * * (1999), IMAGES ĖCONOMIQUES DU MONDE,– SEDES, Paris
** * (2000), IMAGES ĖCONOMIQUES DU MONDE,– SEDES, Paris
* * *(1998), STATISTICAL YEARBOOK, U.N. New York.
133
 * * *(1996-1997) WORLD RESOURCES, Washington.
* * * (1998), СОЦИАЛНО-ЭКОНОМИЧЕСКАЯ ГЕОГРАФИЯ ЗАРУБЕЖНОГО МИРА, -
Под редакцией В.В.Вольского, КРОН-ПРЕСС, Москва

134