Sunteți pe pagina 1din 162

Facultatea de Istorie şi Geografie

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI EDUCAŢIE


CONTINUĂ
Specializările: Geografie
Geografia Turismului
Anul III, Sem. 1
http://atlas.usv.ro/www/id/
Telefon: +40 230 216 147/ / int: 511

Conf. univ. dr. Viorel CHIRIŢĂ

GEOGRAFIA REGIONALĂ A
LUMII

SUCEAVA, 2015
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Capitolul I INTRODUCERE

REZUMAT INTRODUCTIV
În contextul globalizării problematicii geografiei regionale, disciplina Geografie
Regională Mondială propune o abordare sistemică a ansamblului continental, a
structurilor regionale actuale şi dinamicii acestora. Conceptele descifrate în
curs, de regiune geografică, regionalizare, peisaj geografic şi diferenţieri
teritoriale, sunt expuse în context mondial, într-o manieră integratoare a
elementelor ansamblului geosistemic continental, a rolului peisajelor geografice
în înţelegerea diferenţierilor teritoriale, de dominantă naturală sau culturală în
intercondiţionarea lor cu cele socio-economice, la nivel mondial, regional şi
statal.
1.2 Poziția în planurile de învățământ ale Departamentului de Geografie

Disciplina Geografie regională mondială face parte din


categoria disciplinelor fundamentale în studiul Geografiei și
este, ca urmare o disciplină obligatorie pentru a dobândi
competențele necesare obținerii licenței în
Geografie,Geografia turismului, Geografia Mediului.

1
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

1.3 Instrucțiuni pentru studiul cursului Geografie Regională Mondială

Cursul pentru învățământ la distanțată este structurat în 14 unități de studiu (de învățare) care sunt
structurate astfel (icon urile asociate fiecarei secvențe vă vor ajuta în studiul cursului):

 Titlul US (unității de învățare………………………………………………………………..…...

 Obiectivele US (unității de învățare), Competențe conferite de US (unitatea de


învățare

 Cunoștințe preliminare, recomandări studiu

 Introducere

 Dezvoltarea temei pe subcapitole…………………………………………………………..…

 Studii de caz și sublinieri (texte in chenar), instrumentar pentru studiul individual…. .

 Concluzii, cuvinte cheie ……………………………………………..………………………………

 Teste de autoevaluare

 Tema de evaluare pe parcurs……………………………………………………………

 Bibliografia……………………………………………..……

1.2 Structura cursului

2
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Cuprins

Capitolul I INTRODUCERE...................................................................................................1
1.3 Instrucțiuni pentru studiul cursului Geografie Regională Mondială ........................................ 2
1.2 Structura cursului.................................................................................................................. 2
1.3 Scopul și obiectivele disciplinei .......................................................................................... 7

UNITATEA DE STUDIU 1 .........................................................................................................9


2. Introducere în studiul Geografiei Regionale şi al regionării geografice..............................9
B. Introducere......................................................................................................................... 9
A. Competențele US 1……………………………………………………………............................................ 9
C. Conținutul US 1 ................................................................................................................. 10
1. Locul Geografiei Regionale în sistemul știinţelor geografice ............................................. 10
Teste de autoevaluare .......................................................................................................... 12
2. Etapele dezvoltării geografiei regionale ................................................................................ 12
3. Conceptul de regiune geografică şi de diferenţiere regională; .......................................... 14
Teste de autoevaluare.......................................................................................................... 14

Unitatea de studiu 2 ............................................................................................................16


EURASIA – de la concept la realitatea teritorială .................................................................16
1. Locul Eurasiei în context global ........................................................................................ 16
Tranziții și discontinuități între Europa și continentele învecinate .......................................... 17
2. Marile unităţi geografice europene.................................................................................. 18
3. Criterii de regionare a spațiului european ........................................................................ 20
Teste de autoevaluare.......................................................................................................... 22
4. Influențe Eurasiatice; Europa-continent peninsulă................................................................. 22
Teste de autoevaluare.......................................................................................................... 24
4. Particularitățile regionării fizico-geografice. ..................................................................... 24
6. Particularitățile socio –economice ale Uniunii Europene .................................................. 28
7. Diferențieri teritoriale. Particularităţi geo-demografice europene .................................... 31
Particularităţile socio-economice ale Uniunii Europene în context mondial............................ 32
8. Condiţionările geografice ale particularităţilor socio-economice europene ...................... 36

TEST DE AUTOEVALUARE ..................................................................................................... 39


De la turismul aristocratic la turismul de masă ..................................................................... 43

2. UNITATEA DE STUDIU 3 ..................................................................................43


9. Diferențieri teritoriale europene . Marile concentrări urbanindustriale ale Europei. ......... 43
1.Europa Nord Vestică .......................................................................................................... 43
2. Regiunea Europei de Vest și Centrale ........................................................................... 51
TEST DE AUTOEVLAUARE ...................................................................................................... 55
3. Diferențieri regionale în Europa Sudică ........................................................................ 59
Spania – diferenţieri regionale .............................................................................................. 61
Portugalia – diferenţieri regionale ......................................................................................... 61
Diferenţieri regionale în Italia................................................................................................ 62
Diferenţieri regionale în Grecia ............................................................................................. 62
UNITATEA DE STUDIU 4 .......................................................................................................63
Capitolul II REGIONAREA GEOGRAFICĂ A ASIEI.................................................................63
Regionarea geografică complexă a Asiei. ............................................................................... 63

3
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Diferențieri regionale fizico-geografice asiatice. ........................................................................ 65


Masivitatea continentului Asiei–expresie a diferențierilor geografice.................................... 65
Diferențieri teritoriale generate de marile unităţi structurale ale Asiei................................... 67
Regionarea geomorfologică a Asiei........................................................................................ 69
Regionarea geografică bio-climatică ...................................................................................... 70
Diferențieri regionale biogeografice asiatice.......................................................................... 73

UNITATEA DE STUDIU 5 .......................................................................................................75


ASIA DE SUD-VEST ŞI AFRICA DE NORD (Lumea arabă) ........................................................75
1. Conceptul teritorial de Orient MIjlociu............................................................................. 75
2. Profilele geografice ale Orientului Mijlociu şi Africii de Nord (geografie fizică şi contexte
culturale şi istorice) ................................................................................................................................ 77
2.1 Regiunea Anatoliano- Caucaziană .................................................................................... 77
2.2 Arabia și Sahara............................................................................................................... 80
2.3 Regiunea iraniană ........................................................................................................... 83
3.Orientul Mijlociu şi Africa de Nord: Lumi moderne într-un teritoriu vechi .............................. 84
Particularităţile geo-demografice şi ţările Asiei de vest şi sud- vest ........................................ 84
Contextul eurasiatic și african ................................................................................................... 85
Egiptul - dar al Nilului ............................................................................................................ 87
Repere economico geografice regionale ................................................................................... 95
Turcia- diferențieri regionale................................................................................................. 98
Diferențieri regionale în Arabia Saudită ................................................................................. 99
Kuweit, particularități economice complexe ........................................................................ 100
Diferențieri regionale în Irak ............................................................................................... 100
Test de autoevaluare ......................................................................................................... 101

UNITATEA DE STUDIU 6 .....................................................................................................101


4. Trăsăturile generale ale spațiului geografic african......................................................... 101
Africa - continent a Lumii Vechi ........................................................................................... 101
Masivitatea Africii ............................................................................................................... 102
Asimetriile morfoclimatice în Africa..................................................................................... 103

UNITATEA DE STUDIU 7 .....................................................................................................105


Capitolul III ASIA CENTRALĂ A MARILOR SPAŢII GEOGRAFICE .........................................105
1. Regiunea Turano-Caspică........................................................................................... 106
2. Regiunea Kashgaro- Gobiană ..................................................................................... 107
3. Regiunea Tian-Şano Baikaliană ........................................................................................ 108
Regiunea Munţilor Himalaya şi a Podișului Tibet ................................................................. 109

UNITATEA DE STUDIU 8 .....................................................................................................113


Capitolul IV SIBERIA ŞI FEDERAŢIA RUSĂ .........................................................................113
1 Contrastele naturale şi social economice.............................................................................. 113
Suprafață și geodemografie ................................................................................................ 113
Particularitățile climatelor Rusiei și Siberiei ......................................................................... 114
Structuri geologice .............................................................................................................. 114
Adaptarea umană la condițiile fizico-geografice ...................................................................... 115
2 Locul şi rolul Federaţiei Ruse în economia mondială Dimensiuni contemporane ale
regionalizărilor geopoltice .................................................................................................................... 116
Rusia marilor fluvii .............................................................................................................. 117
Particularitățile socio-economice actuale ale Federației Ruse .............................................. 117
Test de autoevaluare ......................................................................................................... 119

UNITATEA DE STUDIU 9 .....................................................................................................120


Capitolul V ASIA MUSONICĂ (Lumea Musonică) .............................................................120
Repartiţia populaţiei, aspecte geodemografice ....................................................................... 121

4
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Test de autoevaluare ......................................................................................................... 122

UNITATEA DE STUDIU 10....................................................................................................123


Capitolul VI REGIUNEA ASIEI DE EST ................................................................................123
Particularităţile socio-economice ale Japoniei ..................................................................... 123
Test de autoevaluare ......................................................................................................... 125

UNITATEA DE STUDIU 11....................................................................................................125


Capitolul VII AFRICA DE LA SUD DE SAHARA .....................................................................125
1. Analiza trăsăturilor fizico-geografice ale Africii............................................................... 126
Caracterizarea structurii geologice şi reliefului Africii. Africa tectonică sud shariana ................ 126
2. Scutul african, tectonica globală și evoluția Africii .......................................................... 127
Evoluţia teritorială a Africii - suport pentru mecanismele geostructurilor actuale .................... 131
Morfologia principalelor fose şi rifturi din Africa.................................................................. 132
Tectonica și rifturile africane ............................................................................................... 132
Test de autoevaluare ......................................................................................................... 133
Clima Africii ............................................................................................................................ 134
Relieful ca factor climatogen ............................................................................................... 135
3. Principalele regiuni morfoclimatice din Africa ................................................................ 136
4. Africa de Sud ................................................................................................................. 136
Test de autoevaluare ......................................................................................................... 137
137
UNITATEA DE STUDIU 12....................................................................................................138
Capitolul VIII PROFILE GEOGRAFICE ÎN STATELE UNITE ŞI CANADA ....................................138
1. Particularităţi fizico-geografice ale Americii de Nord............................................................ 138
2.Canada ................................................................................................................................ 140
Amplitudini mari şi extreme socio-economice. .................................................................... 140
Diferențieri teritoriale biogeografice .................................................................................. 142
Disparităţi socio-eeconomice. Diferenţieri regionale în Canada. .......................................... 143
Diferențieri regionale şi provinciile Canadei ............................................................................ 145
1. Provinciile Atlantice ........................................................................................................ 146
2. Quebec ........................................................................................................................... 147
3. Ontario ........................................................................................................................... 148
4. Provinciile preeriilor canadiene, marilor câmpii centrale.................................................. 148
5. Litoralul Pacific................................................................................................................ 148
6. Nordul Canadei. Teritoriile nordice .................................................................................. 149
Groenlanda, trăsături geografice generale .......................................................................... 149
Test de autoevaluare ......................................................................................................... 150
□ b. Alaska, Quebec, Ontario și Preeria canadiană; ........................................................ 150

UNITATEA DE STUDIU 13....................................................................................................151


3. Statele Unite: peisajele geografice transformate. Diferențieri regionale . ............................ 151
1. Appalachia ...................................................................................................................... 151
2. Midwest-ul SUA ......................................................................................................... 151
3. Sudul SUA ....................................................................................................................... 152
4. Regiunea Cordilierei nord americane .............................................................................. 153
5. Regiunea costieră pacifică ............................................................................................... 153
6. Alaska şi Hawaii............................................................................................................... 154
Test de autoevaluare ......................................................................................................... 155

UNITATEA DE STUDIU 14....................................................................................................156


Capitolul IX America Latină .............................................................................................156
Profile geografice ale Americii Latine ...................................................................................... 156
A. Cordiliera Andină, spațiul geografic andin .................................................................. 156
1. Anzii nordici............................................................................................................... 156
2. Anzii Centrali ............................................................................................................. 156

5
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

3. Anzii sudici ...................................................................................................................... 157


B. Estul extra-andin ....................................................................................................... 158
C. Câmpiile Americii de Sud................................................................................................. 158
Test de autoevaluare ......................................................................................................... 160

Bibliografie selectivă..........................................................................................................160

6
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

1.3 Scopul și obiectivele disciplinei


 veți putea să utilizați corect limbajul impus de disciplina GRM (Geografie Regională
Mondială)
 Veți reuși să delimitezi corect obiectul de studiu, domeniul de cercetare, obiectivele și
metodologia implicate de disciplina GRM
 Veți putea tipurile de analiză specifice geografiei regionale în diverse analize geografice;
 Informațiile transmise prin acest material permite dezvoltarea competențelor proprii în
abordare diferitelor subiecte de geografie regională mondială și a perspectivelor pentru
înțelegerea mai bună conjuncturilor mondiale actuale.

Cerințe preliminare (baza de studiu pentru Geografia Regională Mondială)


Actualizarea cunoștințelor pentru Geografie Regională Mondială, acumulate
pe parcursul studiilor anterioare prin disciplinele Geografie Generală, Geografia
Populației și Așezărilor omenești, Geografie economică, Geomorfologie. Disciplina
GRM asociază cunoștințe din diferite domenii ale geografiei generale pentru a le
particulariza la nivel regional.

1.2. Competențe conferite de cursul Geografie regională mondială


Introducere
a. Competențe PROFESIONALE

 Folosirea corectă a terminologiei: ”lumi actuale”, regiune, regionalitate, regionare


geografică, diferenţiere regională, complex teritorial, peisaj geografic, abordare
geografică complexă;
 Interpretarea datelor statistice şi a celor cartografice referitoare la continente;
 Utilizarea cu frecvență mai mare, în studiul Geografiei regionale mondiale a hărților
generale și a celor tematice corespunzătoare regiunilor/ statelor studiate
 Analiza diversităţii spaţiale la nivelul continentelor şi satelor caracteristice pentru
anumite spații geograafice
 Cunoaşterea criteriilor privind regionarea geografică;
 Înțelegerea manierei de utilizare corectă a indicatorilor geografici, socio-economici şi
fizico-geografici în scopul regionării spaţiilor continentale;
 Cunoaşterea principalelor diferenţieri regionale, în vederea atribuirii unor
caracteristici specifice regiunilor geografice, ca urmare a particularităţilor geografice.

Competențe TRANSVERSALE
 Identificarea modalităților de aplicarea criteriilor optime de regionare geografică în
general şi la nivel continental, statal sau transnaţional;
 Elaborarea unor studii şi proiecte de regionare geografică, corelate în contextul
regionării geografice, bazate pe analiză multicriterială, interdisciplinară;

7
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

 Cunoaşterea tipologiei analizelor geografice regionale în vederea atingerii nivelului de


performanţă în domeniul geografiei;
 Identificarea celor mai optime mijloace și modalități pentru studii de geografie regională;

Recomandări de studiu
În studierea Geografiei regionale mondiale veți avea nevoie de:
Parcurgerea unităților de învățare necesita existenta unor mijloace sau
instrumente speciale (atlase și hărți tematice sau enciclopedii geografice și dicționare de
termeni geografici tc.).
Metoda este cea a studiului individul, combinata cu metodele folosite in timpul
activităților tutoriale (activități desfășurate in grupe, învățarea prin cooperare, metode
care vor putea fi utilizate si in propria activitate didactica, ulterioara absolvirii studiilor de
licența).
Atlasul Geografic Mondial (General) (preferabil în limba română și care să conțină o serie
de hărți tematice pe care să le folosiți pentru fiecare unitate de studiu. Se recomandă atlasele din
editura deAgostini, elaborate de Institutul Novara din Italia sau cele editate de Editura didactică și
Pedagogică, București de dată cât mai recente.
 Pentru informațiile privind categorii economice de analiză a diferențierilor
teritoriale este bine ca acestea să cuprindă hărți tematice (cuprinzând aspecte de
geografie regională sau a domeniilor fundamentale de geografie generală (relief,
ape, climă etc.), sau a celor referitoare la populație și economie,
 Nu sunt recomandate utilizare doar a atlaselor ce cuprind doar colecții de hărți
generale, administrative sau doar informative generale fizico-geografice, ca cele
mai multe dintre atlasele școlare uzuale.
 Este totodată recomandat să aveți posibilitate de accesare a INTERNET-ului,
pentru comunicarea cu tutorele pentru această disciplină și a informațiilor
necesare și de acces la Biblioteca USV sau la alte surse de informare, indicate în
bună măsură în bibliografie.
 În bibliografie se regăsesc adrese de site-uri care cuprind informații și date
statistice ,necesare elaborării referatelor pentru studiul în cadrul acestui curs.

8
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

UNITATEA DE STUDIU 1

2. Introducere în studiul Geografiei Regionale și al regionării


geografice

B. Introducere
În studiul Geografiei Regionale în general și al celei Regionale Mondiale în mod
deosebit, înțelegerea rolului acesteia în completarea cunoștințelor este la fel de importantă ca
și descifrarea mecanismelor prin care această disciplină / domeniu de studiu are un loc aparte
în sistemul științelor geografice. Evoluția acestei domeniu de studiu și de cercetare nu s-ar fi
putut face fără evoluția Geografiei Generale.
În US 1 se analizează etapele principale ale dezvoltării Geografiei Regionale, de-a lungul
timpului. Precursorii Geografiei Moderne au sesizat aportul deosebit al învățaților antichității
care au intuit importanța cunoașterii spațiilor geografice din afara spațiului oicumenic și a celor
care sunt de importanță pentru lărgirea sferei de influență, a celor care sunt vizate pentru noile
colonii antice. Acestea au fost primele etape ale dezvoltării geografiei regionale. Ele vor fi
analizate în contextul în care, aceasta ramură a geografiei a devenit tot mai cunoscută pentru
aportul de informații necesare geografiei generale, pentru exemplificările proceselor și
fenomenelor geografice. Pe măsura dezvoltării Geografiei Regionale s-au dezvoltat o serie de
concepte noi, de ramuri noi: Geografie economică regională, Geografiei fizico-geografică
regională și, evident geografia regională complexă.
Regionarea geografică a devenit o ramură a geografiei regionale care, dincolo de
operarea cu metode Geografiei are specificități asociate mai ales criteriilor după care se face
regionarea geografică.

A. Competențele US 1……………………………………………………………
Obiectivul unității de studiu este reprezentat de cunoaşterea mecanismelor de producere şi
analiză a diversităţii geografice, subsumează obiective specifice de tipul cunoaşterii criteriilor
fundamentale de analiză şi regionare fizică şi economico-geografică la nivelul fiecărui
continent, înţelegerii dinamicii diferenţierilor macro-regionale, etc. Din considerente practice
şi teoretice, specifice conceptului sistemic de abordare al geografiei, cursul Geografie
regională mondială combină astfel aspectele fizice regionale cu cele economice regionale.
Conţinutul cursului se structurează conform algoritmului de analiză şi sinteză
geografică, centrat pe cunoaşterea lumilor-regiunilor create în interstiţiile spaţiale ordonate de
coordonatele cadrului natural, evaluarea populaţiei, convergenţe geopolitice şi economice,
comparaţia spaţio - temporală a acestora.

9
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

C. Conținutul US 1

1. Locul Geografiei Regionale în sistemul știinţelor geografice

Născută odată cu istoria, Geografia era de la început Cosmografie, deci un amestec de


noţiuni dintre cele mai diverse, perioadă în care geografia nu
se constituise ca ştiinţă.
Alex. Von Humboldt şi Karl von Ritter sunt consideraţi A. Hettner afirma: “Geografia
întemeietori ai geografiei moderne, opera lor fiind elaborată este o ştiinţă a spaţiului, după
în prima jumătate cum istoria este o ştiinţă a
a secolului al XIX- timpului”.
lea; ei creează
dublarea ramurii teoretice a Geografiei,
George Vâlsan a corespunzătoare unei descrieri explicative a ţărilor,
precizat raporturile de ceea ce a dus la constituirea celor două direcţii de
interdependenţă dintre cele două abordare şi, mai târziu, două ramuri ale Geografiei:
ramuri ale geografiei astfel: “ Geografia Generală şi Geografia Regională.
Oare trecutul nu ne arată că Socio-geo-sistemul, ca obiect de studiu al
Geografia regională s-a primenit Geografiei, poate fi studiat la scară planetară sau la
şi s-a adâncit în măsura în care scară regională ori local, în funcţie de diferenţierile
geografia teoretică (generală) a spaţiale. De aici s-ar putea vorbi de o geografie
adus noi puncte de vedere? Şi generală (sau planetară, după Vintilă Mihăilescu) şi o
invers: Geografia teoretică nu s-a geografie regională.
proiectat şi nu s-a clarificat în O asemenea împărţire a geografiei este
măsura în care s-au adunat cât respinsă de V. Mihăilescu, el afirmând că este vorba
mai numeroase şi mai exacte date de o rutină, întrucât nu ar fi vorba de două ştiinţe
de geografie generală ?” geografice distincte, ci de două grade de adâncire,
două faze, sau două etape ale elaborării geografice
(“căci astăzi trebuie să fim în măsură a înţelege că obiectul geografiei, este unul singur (întregul
planetar”) şi ceea ce altădată se socotea obiect deosebit – ţările sau regiunile – întră ca produs şi
factor de întindere mai restrânsă, în marea unitate planetară Terra”).
Totuşi, în tratarea tradiţională, geografia generală (sistematică) era concepută mai mult ca
o geografie teoretică, sistematică, ce căuta să generalizeze, să abstractizeze şi să descopere
trăsăturile generale şi legile care guvernează realitatea geografică, în timp ce geografia regională
era analiza individuală a suprafeţei terestre.
Într-o anumită măsură, acest mod de abordare este valabil şi astăzi deoarece geografia
generală abordează sociogeosistemul ca sistem planetar, punând accent pe structura şi
funcţionalitatea lui, cu caracteristicile ce decurg din acesta. Geografia regională pune accent pe
latura spaţială, pe examinarea unor spaţii în cuprinsul cărora sociogeosistemul este materializat
într-o anumită fizionomie a suprafeţei terestre (peisaj geografic).
Astfel, Donisă, 1980 afirma: “În timp ce atenţia geografiei generale se îndreaptă spre
legături funcţionale şi interacţiuni, geografia regională se opreşte îndeosebi asupra unor teritorii
pe care caută să le caracterizeze. Aceasta este o diferenţă care, până la un punct, justifică
deosebirea dintre cele două ramuri ale geografiei”.
Desigur că geografia generală analizează şi unele diferenţieri spaţiale ale funcţionalităţii
Sociogeosistemului, iar geografia regională caracterizează legăturile funcţionale care dau
personalitate teritoriului pe care îl studiază.
Pentru a cunoaşte şi a înţelege mecanismul Geosistemului, cunocut în anii `80 ca
sociogeosistem, se impune o analiză amănunţită a acestuia, adică a geosistemului şi a
sociosistemului. Acestea reprezintă două subsisteme distincte, cu trăsături şi legi specifice şi ca

10
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

atare vor fi studiate de ramuri distincte ale


geografiei: geosistemul este studiat de
geografia fizică iar sociosistemul de geografia
economică sau umană).
Prin sistemul de abordare,
În felul acesta se individualizează mijloacele şi metodele specifice domeniului
numeroase subramuri (sau ştiinţe geografice propriu-zis al geografiei, aceasta este
speciale) ale celor 2 ramuri de bază ale singura în măsură să desprindă corelaţiile
geografiei: geografia fizică şi geografia între componentele primare, de bază ale
economică (umană). De fapt, în cadrul geosferelor, între acestea şi societatea
geografiei regionale se operează cu elementele omenească, în complexitatea
proprii atât geosistemului (geografiei fizice) cât manifestărilor lor.
şi cele ale sociosistemului (geografiei umane)
care converg în desprinderea în cele din urmă
a unui anumit tip de peisaj geografic. Referitor la obiectul propriu-zis de studiu al geografiei
generale, G. Vâlsan spunea : “geograful chiar când face o analiză, o face întotdeauna pentru a
lămuri o sinteză.”

George Vâlsan suținea că “Geografia Generală (teoretică), dozează factorii,


arătându-le posibilităţile de îmbinare, iar Geografia Regională caracterizează şi
circumscrie aceste îmbinări pe o anume porţiune din faţa Pământului”.

Geografia regională, considerată un domeniu separat, mai mult sau mai puţin paralel de
studiu cu geografia teoretică, sistematică fundamentală sau generală, studiază deci “rezultanta de
factori care precizează înfăţişarea parţială sau totală a Globului”( N. Popp, 1972) dar incluzând şi
vectorii specifici activităţii umane.
Nici o ştiinţă sau disciplină ştiinţifică, oricare ar fi
ea, nu are preocupările geografiei regionale.
Regiunea geografică este
Karl von Ritter, considerat întemeietorul
obiectivul primordial în analiza
geografiei regionale ca ştiinţă, a transformat
geografică secvenţială, regională.
preocupările descriptive, liste sau nume de localităţi şi
Aceasta este studiată sintetic, în
ţări, râuri şi munţi (corespunzătoare Chorografiei Evului
integralitatea formelor de
Mediu şi geografiei descriptive din perioada istorică
manifestare şi de evidenţiere
modernă - prin care doar se descrie pur şi simplu
spaţială a complexului teritorial.
suprafaţa terestră) - într-o analiză interpretativă a
suprafeţei Pământului.
Descrierea interpretată a suprafeţei Pământului este însă şi obiectul geografiei generale.
Spre deosebire de aceasta, geografia regională face o descrierea corelativă, interpretativă, pe
verticală, urmărind toate fenomenele geografice pe o anumită porţiune de teren.
Domeniul de activitate al geografiei regionale este spaţiul terestru delimitat natural,
fizico-geografic sau administrativ. In cadrul disciplinelor geografiei teoretice, generale, acest
spaţiu terestru este studiat preponderent analitic, cu un grad redus de sintetizare a parametrilor
complexului geografic local.

Scopul Geografiei Regionale este cercetarea regiunilor naturale ale globului astfel:
 ca ştiinţă a spaţiului care impune localizarea fenomenului geografic;
 ca ştiinţă conexă care urmăreşte descrierea fenomenului, a peisajului geografic, regiunii
geografice;
 ca ştiinţă care se ocupă cu explicarea fenomenului şi a procesului geografic specific unui
anumit spaţiu delimitat.

11
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Localizarea, descrierea, explicarea fenomenului şi peisajului geografic aplicate unui spaţiu


mai vast sau mai restrâns, în tot cazul unui spaţiu finit (considerat de N.Popp, adept al şcolii
germane, “regiunea naturală”) este însuşi obiectul geografiei regionale şi presupune cercetarea
complexului om-natură, cu toate formele lui proprii de manifestare care, în fond, este însuşi
peisajul geografic (mai mult sau mai puţin modificat de om).
La începutul secolului al XX-lea, Camille Vallaux a încercat şi a reuşit să caracterizeze peisajul
geografic. Faţă de peisajul din literatură, care se reduce la o pură impresie estetică, sau în pictură,
cu sens de privelişte, cu elemente aflate într-o anumită armonie sau dizarmonie, urmărită tot cu
un scop estetic, peisajul geografic a fost definit la noi pentru prima dată de George Vâlsan, ca fiind
acele aspecte vizibile şi de durată, rezultate ale interacţiunilor diverselor elemente şi fenomene
geografice care se condiţionează reciproc (se intercondiţionează) într-un ţinut oarecare. Prin
asemenea trăsături care îl caracterizează, peisajul geografic este nerepetabil în absolut toate
trăsăturile lui specifice. (Această noţiune, complementară celei de mediu înconjurător poate servi
şi la descrierea lui). Descrierea geografică a peisajului este obiectivă şi integrală. Noţiunile de
peisaj natural şi peisaj umanizat se contopesc apoi în noţiunea de peisaj geografic. Se poate vorbi
despre peisaj natural doar în sens generic, a ceea ce era cu 50-100 de ani în urmă. Direct sau
indirect omul a influenţat şi modificat permanent peisajul natural, astfel încât acum el mai poate
doar să corespundă celui iniţial.

Teste de autoevaluare

 Ce reprezintă Geografia Regională mondială în sistemul științelor geografice?


 Cum s-a format opinia conform cărei Geografia Regională s-a desprins din sistemul
științelor Geografice moderne?
 Care sunt cele mai importante afirmații asupra rolului Geografiei Regionale Mondiale
în cadrul Geografiei, ca știință?
 De ce este important studiul Geografiei Regionale mondiale în pregătirea dvs ca
absolvenți de Geografie?

2. Etapele dezvoltării geografiei regionale


I. Etapa de conturare a Geografiei Regionale s-a remarcat prin:
 apariţia primelor descrieri ale unor teritorii, într-o evoluţie ascendentă a menţionării
cât mai multor trăsături ale acestora (Herodot – sec. V I.H., Eratostene sec. II – I I.H.,
Ptolemeu, sec. II – I I.H., Strabon sec. I I.H. – I. D.H.), Aristotel, Platon, Pliniu cel Bătrân
ş.a.
 fenomenele devin localizabile prin apariţia primelor reprezentări cartografice;
 realizarea primelor decupaje regionale – efectuate de Strabon, părintele Geografiei,
care separa teritorii cu anumite trăsături din Peloponez.
II. Etapa marilor descoperiri geografice şi a revoluţiei industriale (sec. XVIII – XIX)
S-a caracterizat prin acumulări uriaşe de informaţii asupra unor teritorii noi. Apar primele
analize comparative, constituindu-se în primul pas privind dificultăţile regionale în spaţii
geografice unitare.
Principalele aspecte caracteristice perioadei, menţionăm:

12
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

 extinderea domeniului de studiu al Geografiei Regionale prin lărgirea orizonturilor


geografice cunoscute şi doar bănuite a fi, anterior – graţie Epocii marilor descoperiri
geografice şi începuturilor revoluţiei industriale.
 implicarea aspectelor politico-economice în interrelaţiile spaţiale prin colonizări,
descoperiri de noi resurse în noi teritorii descoperite permit abordări pragmatice,
necesare la nivelul geografic.
 redimensionarea conceptelor asupra regionalităţii spaţiilor se creionează prin apariţia
noilor structuri şi entităţi regionale, care au modificat nu numai hărţile politice, dar au
permis şi conturarea sferelor de influenţă. Ca urmare, suporturile informaţionale se
perfecţionează (date statistice, hărţi
etc.).
III. Etapă a geografiei
regionale moderne a fost studierea
Specificitatea geografiei ţărilor. Fiecare ţară era
“Oricum ar
teritorială trebuie surprinsă şi în descrisă urmărindu-se strict planul:
fi, peisajul geografic
jurul ei grupate toate celelalte aşezare, suprafaţa vecinii, relieful, rămâne scena pe care
elemente ale peisajului într-o clima, apele, animale, vegetaţia, se desfăşoară drama
înlănţuire cauzală. Nici un element bogăţii etc. Dezavantajele acestei naturii, înregistrată şi
al peisajului nu trebuie neglijat, dar modalităţi de abordare a geografiei
cercetată de geografia
fiecăruia trebuie să i se dea regionale rezidă tocmai în faptul că regională” – Popp,
importanţa care i se cuvine în ţara, unitatea administrativă este un
1972.
cadrul unei anumite regiuni organism politico-economic şi social,
geografice. Înlănţuirea cuprinde mai mult sau mai puţin o entitate în
prin morfologie – nota dată de sine; ţara nefiind ceva stabil, în
caracteristica unui peisaj geografic, sensul timpului geografic sau
pe ea grefându-se toate celelalte geologic, sau regiunii naturale (care
elemente naturale, nu neapărat poate frecvent cuprinde teritorii din mai multe state). Astfel,
privite genetic ci ca mod de geografia regională era un dicţionar geografic, un sistem
expunere a raportului uscat-apă, analitic elementar global.
forma lor etc. Evoluţia geografiei regionale a fost determinată de
stabilirea obiectului său de studiu, preconizat de Karl von
Ritter. El
afirma că
adevărata
geografie
regională  analiza geografică regională se limitează la un spaţiu geografic omogen în
este o ansamblul său;
ştiinţă vie şi  nu se pot ierarhiza şi analiza la infinit unităţile naturale ca entităţi teritoriale
utilă cu absolute;
obiectul de  prin multitudinea de elemente luate în calcul se adânceşte analiza regională,
studiu ajungându-se la areale, regiuni extrem de restrânse;
descrierea  acestea nu sunt, analitic vorbind, importante pentru o analiză şi o sinteză geografică
explicativă a globală şi exhaustivă (printr-o eventuală găsire a acelor elemente unice, irepetabile spaţial).
regiunilor
naturale,
unităţi neschimbătoare ale spaţiului terestru.
La acestea ar trebui, în concepţia actuală, avută în vedere unitatea teritorială, landschaft-
ul geografic cu rol integrator societăţii umane care modifică permanent peisajul natural iniţial sau
natural (de bază).
Îmbinarea elementelor sociogeosistemului se face într-un mod şi într-un timp diferit, de la
o regiune la alta, într-un timp diferit. Ele compun elementele regiunii geografice (cele fizice şi cele
sociale aparţin geo- respectiv sociosistemului).

13
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

În descrierea geografică a unei regiuni geografice, prin rolul determinant sau determinat
al cadrului natural, prin formele manifestărilor activităţii directe sau indirecte a societăţii umane,
există o succesiune de etape ale sintezei geografice regionale. Descrierea elementelor specifice,
caracteristice trebuie scoase în evidenţă în aşa fel încât prin ele să obţinem personalitatea
geografică a fiecărei regiuni în parte. Se insistă asupra specificului local, în aşa fel încât pe toată
întinderea Pământului să nu se găsească regiuni naturale asemenea întru totul, ci fiecare regiune
să se diferenţieze prin ceva. Obiectul geografiei regionale este regiunea naturală. Ea reprezintă un
colţ al suprafeţei terestre, de dimensiuni mai mari sau mai mici, de la vecinătăţile unui oraş, până
la întinderea unui continent.
Etapa geografiei regionale comparate, permite crearea unei tipologii regionale, prin
desprinderea regiunilor geografice caracteristice suprafeţei terestre.

3. Conceptul de regiune geografică şi de diferenţiere regională;

Diferențierea regională este un concept folosit adesea în Geografia Regională mondială.


Introdus de I. Hârjoabă el reprezintă particularitatea regională prin care un anumit tip de spațiu
geografic are o anumită particularitate fizico-geografică și socio-economică care îl individualizează
în raport de celelalte unități teritoriale adiacente și prin care, ca urmare sunt entități teritoriale
complexe. Ele subliniază rolul regiunilor geografice în desfășurarea particularităților geosistemului
la nivel regional.
Abordarea la nivel mondial a diferențierilor teritoriale, permite, sublinierea unor
particularități geografice de complexitate a abordării, pe când, regiunile geografice nu pot să
cuprindă în integralitatea lor, particularitățile generatoare de diferențieri între o arie geografică și
alta.

Peisajele geografice au note comune (dominante) și ca urmare pot crea o


asociaţie de peisaje. Criteriile de clasificare ale asociaţiilor de peisaje sunt: morfologia, clima,
aspectele biogeografice, solurile, dar şi gradul de civilizaţie, aspectele socio-economice care
compun în cele din urmă peisajul umanizat sau mai recent definit drept peisaj cultural. Deşi
sunt mai greu operaţionale pentru o ierarhizare, acestea sunt cele care, alături de latitudine şi
longitudine, determină aspectele bio-pedo-climatice esenţiale unei regiunile geografice,
naturale sau circumscriu criteriile economice de dezvoltare. Interacţiunile naţiune-societate nu
trebuie astfel concepute şi înţelese doar la nivel statal ci la nivel macro; continental sau chiar
mondial. Geografia economică mondială rămâne atunci un curs ce va trebui să nu se
suprapună celui de geografie regională, a continentelor.
De aceea poate vom insista pe aspectele caracteristice regiunilor naturale dar fără a
neglija pe cele specific economico-sociale

Teste de autoevaluare
Care este obiectivul principal și obiectul de studiu al Geografiei Regionale:
□ a. știință a spațiului;
□ b. ramura științelor geografice care studiază interrelațiile din natură, percepute la nivel local;

14
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

REZUMAT
In concluzie:
 Geografia trebuie studiată și cunoscută la nivel regional, în sens de complexe
teritoriale integratoare, alături de aspectele geografiei generale, aplicate la nivel
regional;
 Unităţile teritoriale de cercetare, de bază ale analizei şi sintezei geografice regionale
sunt Regiunile Geografice, echivalente peisajelor geografice, care se suprapun mai
greu unor unităţi administrative şi care, cel puţin la nivel european se reconturează
mereu – la nivel de ţări, state, grupe de ţări sau alte categorii de unități teritoriale.
 Diferențierile regionale constituie baza de lucru în conceptele privind Geografia
Regională, întrucât acestea sunt chintesența desfășurării în diferite moduri a pesiajului
geografic, a regiunilor geografice, indiferent de dimensiunile spațiului de analizat,
continent, țară sau unitate geografică de un anumit rang/

□ c. ramură a ştiinţelor care se ocupă cu explicarea și analiza interrelațiilor din geosistem, a


proceselor geografice specifice unui anumit spaţiu delimitat sau teritoriu;
□ d. știință a relațiilor interdisciplinare din societate.

Tema de control
 Care sunt etapele dezvoltării Geografiei Regionale ?
 Cum a contribuit Geografia Regională Mondială la dezvoltarea Geografiei ca știință?
 Alcătuiți un Glosar temeni explicând sensurile termenilor Geografie Regională, Geografia
continentelor, lumile geografice, istoria geografiei.

15
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Unitatea de studiu 2
EURASIA – de la concept la realitatea teritorială
1. Locul Eurasiei în context global
“Polii” celor două emisfere sunt la antipozi unul faţă de celălalt, dar nu se suprapun polilor
matematici.
Emisfera boreală se mai numeşte emisfera continentală datorită prezenţei celor trei
continente nordice şi o parte a celor sudice la nord de Ecuator.
Centrul emisferei continentale se află în Europa, mai precis în Franţa, la estuarul Loirei. Ne
putem da seama că emisfera continentală corespunde mult emisferei nordice. Europa se găseşte
în mijlocul emisferei continentale, mai apropiată de majoritatea continentelor.
Legăturile Europei cu Asia şi Africa sunt multiple. Limitele cu aceste continente sunt
adesea convenţionale. In nici un caz imuabile. Europa Meridională se asemănă foarte mult cu
Africa Nordică, cel mai bun exemplu fiind cel al Italiei de Sud sau Algeriei de Nord unde domină
peisajul mediteranean în primul rând şi mai puţin cel temperat - european, mai ales la nivelul
particularităților fizico-geografice.
Caracteristicile fizico-geografice asemănătoare, ale Europei şi Asiei sunt corespunzătoare
extinderii platformei euro-asiatice, cu un relief preponderent de câmpii şi podişuri, şi
particularităţi bio-pedo-climatice semănătoare.
În raport cu aşezarea pe Glob, Europa poate fi asociată cu Asia şi Africa, alături de care
reprezintă o masă continentală uriaşă, cunoscută încă din Evul Mediu sub denumirea drept Lumea
Veche.
Înfăţişarea generală a continentului permite observaţia că Europa se îngustează progresiv
spre vest şi este bine desfăşurată latitudinal în partea estică. Această formă de triunghi a
continentului european, înconjurat de mări din trei părți a sugerat aserțiunea de continent
peninsulă. În raport de marile continente învecinate și mai ales în raport de desfășurarea
impresionantă a Asiei, pe 44 milioane Km2, Europa este o peninsulă a Asiei.
Ţărmurile Europei sunt mai crestate ca cele ale Africii sau Asiei, permiţând existenţa unor
activităţi portuare importante. Europa concentrează unele dintre cele mai mari porturi din lume
(Rotterdam, Marsilia etc).
De asemenea, Europa poate fi cuprinsă în asocierea continentelor nordice alături de Asia
şi America de Nord prin câteva însuşiri comune: ţărm dantelat, relief variat, zonalitate
biogeografică evidentă, extinderea longitudinală spre nord a continentelor şi terminarea spre sud
prin cele 3 peninsule.

Sub anumite aspecte Europa este greu de separat de continentele vecine, Asia şi Africa,
mai ales de Asia, întrucât:
 trăsăturile fizico-geografice de bază ale Câmpiei Est Europene pot fi reîntâlnite şi în
Câmpia Siberiei de Vest sau în stepele Kazahstanului, fiind o prelungire a spaţiului asiatic;
 taigaua siberiană se continuă spre vest, în Câmpia Europei Estice, dinspre continentul
asiatic;
 pădurea de amestec se continuă şi spre est, în Câmpia Siberiei Vestice dinspre Europa;
 vegetaţia de stepă continuată în Europa stepele Kazahstanului).

De asemenea, Europa are o serie de trăsături comune continentelor nordice (Asia şi America
de Nord) prin câteva însuşiri comune: ţărmuri dantelate, relief variat, zonalitate bioclimatică
clară, extinderea longitudinală mai evidentă în nordul continentelor şi terminarea spre sud prin
peninsule.

16
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Tranziții și discontinuități între Europa și continentele învecinate


Apartenenţa Europei la un spaţiu continental imens nu ştirbeşte cu nimic din personalitatea şi
individualitatea geografică a Eurasiei.

Limita dintre Europa şi Asia o reprezintă Munţii Urali. Aceştia nu se constituie într-o barieră
geografică, cu atât mai puţin râul Emba sau Uralul. Ambele râuri traversează o zonă omogenă din
punctul de vedere fizico-geografic. Aspectele social-economice sunt asemănătoare, între cele
două zone de limită continentele aparţinând aceleiaşi ţări şi federaţii: C.S.I. Spre nord, Munţii Ural
se prelungesc cu Arhipelagul Novaia Zemlea.
Iată de ce poate fi considerată pe drept cuvânt Europa o vastă peninsulă a Asiei –
formând, după cum afirma Ed. Suess (geolog. Austriac, 1831-1914) – un spaţiu continental unitar
şi relativ omogen, denumind-o Eurasia.
Limita sudică corespunde cu Marea Mediterană - Marea Egee - Marea Marmara - Marea
Neagră.
Sunt opinii conform cărora Africa începe la sud de
Europa este situată Sahara. Condiţiile istorice au determinat separarea “lumii
între 71°08’ lat. N, în Capul europene” de cea africană. Totuşi sunt numeroase interferenţe
Nord (C. Nordkyn) şi 36° lat între cele două spaţii continentale. Amprenta europeană nu s-a
nordică – Capul Tarifa
oprit la Mediterana, iar popoare migratoare, venite prin Africa
(sudul Pen. Iberice ) şi Capul
nordica, au traversat Gibraltarul, şi au încercat să pătrundă în
Matapan, 36°10’ în sudul
Peninsulei Peloponez, iar Europa, prin Peninsula Iberică - maorii, care au fost alungaţi din
Insula Creta este cel mai Iberia abia în sec. XV. Altă încercare a fost aceea a turcilor care
sudic punct insular al au încercat să pătrundă şi care s-au menţinut şi mai mult în
Europei (35° lat. nordică). spaţiul european.
Astfel, continentul se În SE limita se continuă prin intermediul râului Emba
desfăşoară pe 42 (după unii râul Ural) , Pen. Kerci din Marea Neagră până în
latitudine. Europa se nordul munţilor Caucaz, între localitatea Mahacikala de pe
întinde din M-ţii Ural şi ţărmul Mării Caspice şi vărsarea râului Kuban în Marea Azov.
până la Atlanticşi din Înspre nord, teritoriul european nu se opreşte la limita țărmului
Mediterană până la
arctic. Platforma continentală a Estului Europei se continuă sub
Oceanul Arctic, acoperind o
2
suprafaţă de 9,2 km , fără apele Oceanului Arctic, presărat cu arhipelaguri mari
insulele adiacente şi 9,907 (Spitzbergen-Svalbard, Jan Mayen, Novaia Zemlea) şi peninsule
2
mil. km , împreună cu (Kanin, Pen. Kola) care închid sau mărginesc mările Peciora,
acestea. Albă, Barents.
Limitele vestice sunt clare şi nu comportă discuţii dacă
avem, în vedere frontul atlantic, larg desfăşurat N-S pe 3000km. Singura problema în vestul
continentului este apartenenţa Islandei la Europa.
Islanda, din punctul de vedere geologic, genetic, structural şi
tectonic, aparţine Dorsalei Medio-Atlantice. Vizitată de vikingi şi
Caracteristicile fizico-
treptat, aparţine tot mai mult de metropolele europene, astfel ca din geografice ale Europei
punct de vedere socio-economic se înglobează sferei europene de asemănătoare Asiei sunt
influenţă. În comparaţie cu aceasta, cea mai mare insulă atlantică şi corespunzătoare extinderii
terestră, Groenlanda, prin poziţia ei geografică, aparţine Americii de platformei euro - asiatice, cu
Nord dar administrativ depinde de Danemarca. Deşi vizitată de vikingi, un relief preponderent de
vitregia climei a făcut-o să rămână în spaţiul suboicumenic sau chiar câmpii şi podişuri, şi
particularităţilor zonalităţii
Iată de ce poate fi considerată pe drept cuvânt Europa o bio-pedo-climatice.
vastă peninsulă a Asiei – formând, după cum afirma Ed. Suess
(geolog. austriac, 1831-1914) – un spaţiu continental unitar şi
relativ omogen, denumind-o Eurasia (sau Euroasia). anoicumenic.
Inegala răspândire a

17
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

uscatului faţă de întinderea oceanelor a permis deosebirea unei emisfere continentale şi una
oceanică.
Europa este extinsă de la vest la est pe 75 longitudine (5600 de km între Urali şi Capul
Sao Vicente), respectiv între 10V (Capul Roca în vestul Peninsulei Iberice) şi 65E în (Munţii
Urali Centrali. Diferenţierile longitudinale de peisaj fizico-geografic evidente comparativ cu cele
determinate de extinderea latitudinală a continentului. Cauzele acestor diferenţieri est-vest de
peisaj geografic nu rezidă atât în dimensiunile elongării longitudinale, cât mai ales caracterul
peninsular al continentului pe fondul influenţelor bio-climatice externe, atlantice şi asiatice
receptate de masa continentelor.
Climatic, masele de aer de origine sahariană frecvent avansează spre nord, influenţând
mult vremea din Europa.
Deşi Sahara, simbolul evident al Africii calde, totuşi în numeroase opinii geografice
"adevărata Africa neagră" începe la sud de Sahara. Condiţiile istorice au determinat o relativă
separare a “lumii europene” de cea africană. Totuşi sunt numeroase interferenţe între cele două
spaţii continentale. Amprenta europeană nu s-a oprit la Mediterana, iar popoare migratoare,
venite prin Africa nordica, au traversat Gibraltarul, şi au încercat să pătrundă în Europa, prin
Peninsula Iberică - maurii, care au fost alungaţi din Iberia abia în sec. XV. Altă încercare a fost
aceea a turcilor, care au încercat să pătrundă şi care s-au menţinut mai mult timp în spaţiul
european.

2. Marile unităţi geografice europene


Gradul de fragmentare al reliefului este evidenţiat de prezenţa munţilor cu peste 4000 m
altitudine şi a câmpiilor sub 0 m (polderele Olandei, Câmpia Caspicii).
Relieful Europei se caracterizează prin:
 complexitate şi diversitate;
 fragmentare accentuată;
 neuniformitatea raporturilor privind răspândire câmpiilor şi munţilor;
 neomogenitatea munţilor şi câmpiilor;
 orientarea diferită a formelor de relief ;

Complexitatea şi diversitatea particularităţilor morfologice europene sunt date de evoluţia


geologică îndelungată, cu urmare a ciclurilor orogenetice, de procesele tectono-magmatice şi
glaciare, prea cum şi a celor de modelare subaeriană, cuaternare şi terţiare, larga răspândire a
glaciaţiei.
Combinarea într-o manieră specifică a morfostructurii cu particularităţile morfosculpturii este
determinată, într-o anumită măsură de caracterul peninsular al continentului. Neuniformitatea
răspândirii munţilor şi câmpiilor se explică dominarea categorică a reliefului muntos în Europa
Sudică şi în partea vestică şi centrală, în timp ce în jumătatea estică, câmpia domină clar munţii.
Neomogenitatea morfologică a regiunilor muntoase este determinată de faptul că sistemele
de munţi au contururi estompate, prezintă largi suprafeţe de nivelare, prezintă energii de relief
mici (cazul munţilor hercinici) fie sunt puternic dantelate, cu energii de relief mari (cazul Alpilor
Scandinavi).
Câmpiile sunt, de asemenea, eterogene din punct de vedere genetic şi morfologic. Au un
relief neted, cu suprafeţe plane (Câmpia Dunării Inferioare, Câmpia Padului) sau dimpotrivă,
adesea prezintă un relief complex, cu energie diferite, cu aspect colinar (Câmpia Europei de Est
sau Câmpia scandinava, din Suedia centrală şi din Norvegia sudică, Câmpia Germano-Polonă etc.).
Orientarea diferită a formelor de relief se explică prin orientarea pe direcţia V-E a
Pirineilor, Alpilor, parţial Carpaţii, Balcanii, şi pe direcţia N-S a Apeninilor, M-ţii Pindului, M-ţii
Urali, această dispunere având consecinţe bio-pedo-climatice importante la nivel regional.

18
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Astfel, se observă diferenţa între


marile regiuni ale continentului. În acelaşi
Ponderea unităţilor majore de relief în
Europa
timp, o regionare, o provincializare clară.
În vestul continentului dar şi cu prelungiri
<200m
37% în Europa Centrală, relieful este mai
57% 200-1000m
puternic fragmentat decât în est. În partea
>1000m
sudică a Europei Occidentale, domină un
6% relief muntos, corespunzând catenei
alpine. În partea de nord a Europei
Occidentale predomină relieful de câmpie (Câmpia Nordică a Europei Centrale sau Câmpia
Germano-Polonă. De asemenea, sunt prezente în cadrul Europei nord-vestice atât masive
hercinice tocite cât şi structuri caledonice vechi, determinând o specificitate morfografică,
reflectată în gradul de fragmentare al reliefului.
Estul continentului este dominant relieful de câmpie și de cel colinar, cu un grad relativ
ridicat de uniformitate morfografică, cu valori modeste ale gradului de fragmentare,
corespunzător câmpiilor relativ netede, aluviale, aluvio-coluviale (sudul Câmpiei Ruse), câmpiilor
fluvio-maritime de acumulare, cu fragmentare redusă (Câmpia
Pecioarei, Câmpia Caspicii) şi câmpiilor - deluroase, cu o Valori modeste ale
fragmentare uşor mai ridicată (Câmpia şi Pod. Moldovei, Pod. fragmentării orizontale, dar
Volâno-Podolic, Pod. Valdai, Colinele Nordice ale Rusiei). mai ales verticale, sunt
Câmpia Europei Estice se diferenţiază genetic astfel: prezente în Europa de Est, în
 în nord predomină suprafeţele cu relieful glaciar; contrast cu valorile mai
 în Europa centrală domină relieful fluvio-glaciar; ridicate din Europa
Occidentală.
În sudul Europei, în zona mediteraneană se dezvoltă
relieful fluvio-maritim.
Varietatea morfosculpturii europene
Sistemele morfoclimatice crio-nivale şi glaciare, precum și cele de modelare postglaciară,
domină în jumătatea nordică a Europei: cu predominarea aproape exclusivă a modelării glaciare,
în câmpiile cristaline baltice; întrepătrunderea formelor de exaraţie glaciară cu cele de acumulare
glaciară şi fluvio-glaciară, în Câmpia Germano-Polonă; exharaţie şi acumulare glaciară montană în
Munţii Scandinavici şi Alpi.
În cea mai mare parte a Europei, predomină formelor de eroziune şi acumulare fluviatilă.
Alte sisteme complexe de modelare, se desfăşoară pe areale mai restrânse. Astfel, acumularea
marină este prezentă în ariile litorale, marcate de retrageri ale liniei de ţărm, formele de relief
eolian sunt prezente în Europa în cuprinsul câmpiilor aluviale şi marine, procesele deluviale apar
peste tot unde structura şi înclinarea versanţilor sunt favorabile răspândirii formelor
caracteristice, mai ales alunecărilor de teren, solifluxiuni în zonele înalte etc. Formele de relief
antropic au extindere mai amplă în regiunile centrale, sudice şi estice europene;
Regionarea geomorfologică, provinciile geomorfologice
Regionarea geomorfologică a continentului este marcată de complexitatea de abordare,
datorită bazei de plecare diferite. Pentru o anumită structură geologică și tectonică se schiţează
provincii geomorfologice dar apar şi inadvertenţe ca în cazul Islandei. Una dintre întreprinderile în
acest domeniu, al regionalităţii geografice au aparținut următorilor: Max Derraux, Em. de
Martonne, N. Popp, P. Coteţ ş.a.
A). Provincia Europei Nordice cuprinde : Scutul Baltic şi structurile caledonice.
Islanda aparţine genetic Dorsalei Medio-Atlantice). Regiunile geomorfologice ale
Provinciei europene nordic sunt:
 Regiunea arhipelagurilor nordice:
 Regiunea Munţilor Scandinavici
 Regiunea câmpiilor cristaline baltice

19
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

 Regiunea masivelor caledonice şi a Arhipelagului Britanic


B) Provincia Câmpiei Germano-Polone sau a Europei Central-Nordice este divizată în raport de
efectul glaciaţiei cuaternare, într-o regiune vestică şi una estică. Nordul câmpiei este pe un
fundament caledonic, în timp ce sudul de origine hercinic.
C) Provincia Hercinică este extinsă în Europa Centrală şi Europa Central Nordică şi prezintă
individualizări în funcţie de prezenţa horsturilor sau a depresiunilor hercinice.
D). Provincia Alpină se desfăşoară în sudul Europei continentale. Dominarea structurilor alpine
are implicaţii ce derivă din fragmentarea mare, energie mare de relief, procese de versant
accentuate etc..
În cadrul acestei provincii geomorfologice, desfăşurarea în timpi geologici diferiţi ai
orogenezei alpine, a determinat o serie de consecinţe asupra unor masive montane, mai bine
individualizate azi, în jumătatea sudică europeană, faţă de jumătatea nordică, unde blocurile au
fost acoperite de ape (cazul Masivului Tisia - blocul panonic, sau cel de sub Câmpia Padului). Prin
gradul de fragmentare la reliefului, prin complexul de raporturi morfologice între masivele
încastrate sau menţinute în structurile alpine, de astăzi, se deosebesc astfel, de 2 unităţi
delimitate spaţial:
Grupa Nordică (regiunea Nordică – Alpidele),
Grupa, (regiunea Sudică) – Dinaridele
E) Provincia Geomorfologică a Câmpiei Est Europene corespunde unităţilor dezvoltate pe
Platforma Rusa, cu diferenţieri ce apar între partea nordică şi cea sudică în funcţie de
desfăşurarea reliefului glaciar pleistocen ( în nord ) şi a celui fluvio-maritim ( în sud ).

3. Criterii de regionare a spațiului european


Regionarea geografică este un demers științific geografic care, la prima vedere, s-ar
reduce la separarea de unităţi geografice mari în subunităţi. Ea nu se poate înfăptui dacă unitatea
geografică, indiferent de rang, nu este considerată un sistem cu o anumită alcătuire, structură,
dinamică ce-i conferă, în orice moment, o oarecare fizionomie. Regionarea implică mai întâi
studierea unităţii (componente, elemente, raporturile dintre ele. Etc.) şi a relaţiilor cu unităţile
vecine şi apoi stabilirea limitelor dintre ele şi poziţionarea ierarhică a fiecăreia în macrosistem.
(Ielenicz, 2001)
Regionalizarea, în sensul ne-geografic al termenului, este o alegere strategică, politică,
economică şi culturală. Scopul său este de a depăşi geografia statelor, dar paradoxul este că
tocmai acestora le revine sarcina să pună în operă sistemul. Discuţia asupra regionalităţii este
veche şi suscită în prezent mai mult ca oricând dezbateri fertile. Nu este locul să reiterăm nici
măcar succint marile teorii asupra regionalităţii, dar vom propune, în fapt, prin chiar structura
cursului, o regionare a Europei argumentată cu elemente fizico-geografice care au reflexe şi in
planul socio-economic.
Deoarece marile unităţi naturale ale Europei au o dispunere general latitudinală,
corespunzătoare si unei zonalităţi similare, se pot identifica următoarele macro-regiuni: Europa
estică, Europa nord-vestică, Europa central-vestică, Europa sudică.
Europa este un sistem teritorial continental, ca atare respectă toate regulile de abordare
ale acestui mecanism, începând cu unitatea în diversitate. Există o singură Europa cu o diversitate
de dimensiuni – culturală, politică, economică, peisagistică, fizico-geografică, ecologică, etc.
Depinde de contextul expunerii dacă vom avantaja mai mult o perspectivă fizico-geografică sau
una economică, fără a le disocia tranşant. Trebuie însă menţionat că orientarea geografică vest-
europenă a favorizat în ultimele decenii o regionare bazată pe dimensiunea politico-economică.
Regionarea Europei reprezintă o evidentă tendinţă de orientare spre considerarea
factorilor socio-economici ca fundamentali. Se cuvine să reţinem că particularităţile fizico-
geografice au un rol deosebit, fără ca să se impună o disociere de cei socio-economici în acest
demers.
Deşi este un continent mic, diversitatea condiţiilor naturale pe spaţii relativ restrânse,
comparativ cu alte continente, impun o abordare a regionalităţii geografice dintr-un punct de

20
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

vedere unitar. Aceasta nu trebuie să excludă cunoaşterea regionării fizico-geografice multi -


criteriale. Diferenţele fizico-geografice între extremităţile continentului sunt impuse
preponderent de particularităţile morfostructurale şi bioclimatice.
Astfel, chiar în condiţiile unor relative uniformităţi bioclimatice europene, sunt contraste
între nordul şi sudul continentului, observabile prin existenţa unor climate reci şi climate
mediteraneene. Între acestea domină zonele de tranziţie, specifice climei temperate. Contrastul
între vestul şi estul continentului se pune în evidenţă prin nuanţele oceanică şi continentală.
Morfostructural, se evidenţiază, de asemenea, prin diferenţieri regionale importante:
fragmentare morfologică accentuată în vest, regiuni omogene morfologic, fără energii şi
morfologie contrastantă în est, consecinţă a distribuţiei unităţilor paleozoice, caledonice şi
hercinice în vestul şi centrul Europei şi precambriene, de platformă, în est.
Caracterizarea socio-economică a Europei implică luarea în considerare a mai multor
condiţionări preliminare printre care, în mod obligatoriu, pe cea a regionărilor geoeconomice și
geopolitice care funcţionează la nivelul Europei contemporane, respectiv „decupaje” active,
consacrate politic şi economic. Termenul de decupaj este purtător al unei sume de percepţii şi
reprezentări care îl plasează aparent într-un câmp de relevanţă inferior termenului de regiune.
Dar în fond, orice regiune se defineşte în primul rând ca un decupaj legic infra-continental.
Nesuprapunerea totală a celor două concepte ar putea să derive din „deversarea” noilor decupaje
în afara limitelor continentelor, fapt pe care regiunea nu l-a înregistrat decât cu rare excepţii în
istoria sa.
Dacă luăm în considerare şi faptul că regionările naturale transcontinentale au o arie de
utilizare limitată, în schimb, regionările pe suport umanizat sunt frecvente şi active, vom putea
sugera un argument al diferenţierilor conceptuale care se impun uneori între termenii de decupaj
şi regiune.
Decupajele geoeconomice ale lumii contemporane includ paliere diverse de regionări
aplicate spaţiului. Chiar construcţiile spaţiale de scară naţională sau marile spaţii istorice sau
economice sunt în fapt mai degrabă decupaje decât regiuni.
În Europa secolului XXI, Europa Occidentala ca spaţiu geografic se identifica tot mai mult
cu Uniunea Europeana. Este un sistem instituţional care sprijină legăturile dintre ţări şi ale
acestora cu cele din Est, care doresc să fie acceptate. Uniunea Europei Occidentale consacrată
problemelor de apărare nu include decât 10 țări, toate membre U.E., dar şi alte ţări din Europa și
Turcia sunt membri asociaţi sau observatori, cu excepţia Elveţiei și a țărilor din Europa de Est, care
au statut de observatori asociaţi.
Uniunea Europeană - În 1995 cuprindea 15 state și se caracteriza printr-o integrare
crescută în domeniul serviciilor, comunicaţiilor, cu un efort deosebit pentru convergența
economică și monetară și cu noi dificultăţi în domeniul agricol. U.E. s-a născut în urma Tratatului
de la Maastricht din 1992 și a intrat în vigoare din 1 noiembrie 1993, trecând de la 12 la 15
membri la 1 ianuarie 1995 prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei.
Noile țări au o economie solidă, sunt bogate, cu o puternică protecţie socială și un
puternic respect pentru mediu, cu orientări ecologiste și social-democrate, și sunt favorabile
adoptării unor schimbări în cadrul Europei.
Europa Centrală şi de Est formează un ansamblu eterogen, având drept trăsătură comună
procesul de tranziţie economică. În general, aceste ţări doresc integrarea în structurile Europei
occidentale și în cele nord – atlantice (U.E., U.E.O., O.C.D.E., N.A.T.O.). Diferenţiate ca structură şi
bogăţie, aceste ţări au trecut la sistemul economiei de piaţă; cele mai multe au pornit pe calea
unei democraţii de tip occidental. Condiţiile de relansare economică au demarat în mod inegal şi
ţările care au moştenit handicapuri structurale (dependență energetică, mari coloşi industriali de
tip sovietic) şi cele care trebuie să depăşească conflictele unor confruntări sângeroase au mult de
luptat pentru a căpăta o stabilitate şi creştere economică. Ţările din fosta structură C.A.E.R. şi
ţările baltice nu au format nici o organizaţie regională bine structurată. Multe dintre ele nu au
ascuns faptul că doresc numai integrarea în U.E., după care să devină membre cu drepturi
depline. Unele dintre ele beneficiază de statutul de ţări asociate la U.E., iar Cehia, Ungaria şi

21
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Polonia au devenit membre O.C.D.E. Singurele organizaţii sunt C.E.F.T.A. (Central European Free
Trade Agreement) şi grupul de la Visegrad. Grupul de la Visegrad a fost semnat la 21 decembrie
1992 de Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, iar în 1995 și Slovenia. Acest organism a fost conceput
pentru a facilita integrarea economică și politică către vest. În acelaşi timp s-au realizat o serie de
organizaţii de mai mică anvergură, cum sunt: Consiliul Baltic, Zona economică a Mării Negre,
Consiliul țărilor balcanice. Relaţiile sunt încă într-o fază incipientă, și multe susţineri și iniţiative vin
din vest, mai ales prin programe de investiţii din partea U.E. și prin prezența mai puternică a
Germaniei, care tinde să capteze o parte din noile colaborări economice. Cu toate acestea,
apropierea geografică de Rusia și afinităţile culturale pot determina aceste țări să-și reconsidere
relaţiile în momentul când Rusia îşi va depăşi propria criză economică.

Teste de autoevaluare
Care sunt marile regiuni geografice ale Europei
□ a. Regiunea Europei Centrale și Vestice și Regiunea Europei Nord-Vestice, Regiunea Europei
Estice și Regiunea Europei Mediteraneene;
□ b. Europa Centrală, Vestică și Nord-Vestică, Estică și Mediteraneeană;
□ c. Regiunea Europei Sudice, Regiunea Europei Nordice, Regiunea Europei Vestice și Regiunea
Europei
Ţinând contEstice;
de întregul complex geografic şi mai ales de diferenţierile regionale ale
□ d. Regiunea
acestora, Europa cuprinde Europei Peninsulare,
următoarele Regiunea
unităţi: Europa deEuropei Continentale
Nord-Vest și Vestică
și Europa Regiuneaşi Europei
Centrală
Atlantice.

4. Influențe Eurasiatice; Europa-continent peninsulă

În Asia au înflorit mari civilizaţii ale omenirii (pe malurile Mediteranei – Fenicia,
Mesopotamia – cuprinsă între fluviile Tigru şi Eufrat), India – pe Indus şi Gange sau China – în
bazinul inferior al fluviului Huang He) cu mult înaintea celei greceşti, care stă la baza culturii
occidentale.
Încă din Antichitate s-a făcut simţită nevoia schimburilor comerciale între Europa şi Asia,
celebru fiind în acest sens drumul mătăsii ce traversa marile deşerturi ale Asiei Centrale.
Fenicienii de pe malul asiatic al Mediteranei, corăbieri iscusiţi, ajung printre primii în
Oceanul Indian, navigând prin Marea Roşie. Ei au dat numele de Asia acestui continent (açur,
însemnând răsărit în feniciană), dar şi pe cel de Europa (de la ereb, adică apus). În sens invers au
parcurs drumul spre vest, pe uscat, negustorii chinezi de mătăsuri. Ei vindeau râvnitele mărfuri în
special perşilor care le aduceau apoi în Europa.
În Antichitate, legăturile între Europa şi Asia au fost atât de strânse încât delimitarea celor
două continente ale Lumii Vechi era greu de realizat. Situaţia s-a modificat treptat în Evul Mediu.
Exceptându-i pe bizantini, europenii nu au mai întreprins acţiuni consistente în Asia decât
în timpul cruciadelor. Asiaticii au fost mai întreprinzători prin cele două valuri musulmane ajunse
în vestul şi sud-estul european, sau prin năvălirile nomazilor din stepele asiatice, de la huni şi avari
până la mongoli şi tătari, o parte dintre aceştia stabilindu-se pentru o perioadă mai lungă sau mai
scurtă în noile regiuni. Astfel, pentru europenii ajunşi la o fărâmiţare politică şi preocupaţi
îndeosebi de micile sau marile lor rivalităţi, Asia s-a transformat într-o necunoscută. Puţinii
călători, trimişi ai Papei sau ai regelui „prea catolic” al Franţei, aduc doar informaţii fragmentare,
şi acestea cunoscute de puţină lume.
Epoca modernă a modificat radical situaţia. Europa a urmărit să-şi subordoneze restul
lumii şi să-l modeleze după asemănarea sa, lăsând o consistentă moştenire epocii contemporane.

22
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

După descoperirile geografice, Asia constituie o preocupare constantă a negustorilor europeni,


din strădania cărora, combinată cu aceea a militarilor, oamenilor politici, misionarilor, a rezultat
fenomenul colonial din Asia.
Reprezentanţi ai unei alte civilizaţii, europenii au determinat nu numai o intensificare a
schimbului între cele două continente, ci au exercitat şi o anumită influenţă asupra continentului
asiatic. Acţiunea europenilor a avut rezultate variabile în diferite regiuni. Limitându-ne la
principalele state ale epocii, constatăm, sub acest raport, o importantă deosebire între India şi
Extremul Orient; în vreme ce prima a fost, până la sfârşitul sec. XVIII, aproape complet
subordonată colonialiştilor europeni, aceştia nu au izbutit să obţină decât rezultate modeste în
China şi Japonia, care au adoptat o politică de autoizolare. Situaţia este în parte deosebită în
Peninsula Arabică, aflată şi ea, parţial, un timp sub influenţă europeană. În 1932, Ibn Saud se
proclamă rege al celei mai mari părţi a zonei, punând bazele regatului Arabiei Saudite. Dispunând
de uriaşe resurse de petrol, noul stat se impune ca o mare putere economică internaţională. Cu
realizări industriale şi edilitare de excepţie, saudiţii practică în continuare o doctrină,
wahhabismul, născută în sec. XVIII, prin activitatea unui predicatori, adept al purităţii iniţiale a
Islamului. Într-o ţară cu imense bogăţii, rezultând dintr-o exploatare modernă a petrolului
indispensabil lumii contemporane, cinematograful public este interzis, iar femeile nu au voie să
conducă luxoasele limuzine ale soţilor lor. Un amestec de tradiţie şi modernitate se întâlneşte, în
proporţii diferite, şi în micile, dar bogatele state de pe coasta Arabiei, Yemen, Emiratele Arabe
Unite, Oman, Kuwait.
Evoluţia Asiei contemporane pare să fie însă marcată în continuare de vechile credinţe
locale, cu importanţa celor patru puncte cardinale. Alături de răsărit, rămas în cea mai mare parte
islamic, se impun, cu trăsături proprii, dar şi cu o acţiune substanţială asupra continentului, sudul,
estul şi nordul.
O importantă modificare, parţial coranică, s-a produs în Asia Centrală. După destrămarea
URSS (1991), aici au apărut, în afară de Kazahstanul jumătate european, jumătate asiatic,
jumătate musulman, jumătate rus, câteva state islamice („stan-urile”), delimitate nu neapărat
după criterii etnice, aşa cum ar arăta-o numele lor (după o metodă pe care sovieticii o folosiseră şi
în Basarabia, transformată parte în Republica Moldova, parte în regiuni ucrainiene). Au fost
constituite state denumite islamic: Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kirghistan. Din ultimul,
înainte de formarea noilor state, a apărut un mare scriitor, care, într-un roman de referinţă, O zi
mai lungă decât veacul, a făcut formidabila demonstraţie că cel care-şi uită trecutul îşi pierde

 Europa este cel mai mic continent al Lumii Vechi şi din cadrul Continentelor Nordice. Individualitatea
geografică a Europei nu înseamnă separarea completă a continentului de Asia şi Africa.
 Europa este un continent – peninsulă. Această caracteristică nu determină un statut de apendice asiatic,
pentru Europa. Totodată, caracterul de peninsulă a Europei nu ştirbeşte cu nimic personalitatea
geografică a continentului.
 Deşi Europa se află în mijlocul emisferei continentale, din cele 10 puteri maritime mondiale, 5 se găsesc
pe teritoriul european şi nu întâmplător, datorită coastelor articulate şi poziţiei peninsulare a
continentului (mărginit din trei părţi de apă: Oceanul Atlantic, Marea Nordului, Marea Barents, Marea
Mediterană, Marea Neagră). Prezenţa mărilor epicontinentale cu adâncimi moderate, permit
exploatarea resurselor submarine, ca în Marea Baltică sau Marea Nordului, mări în care shelf-urile
continentale sunt foarte extinse. Cele mai mari adâncimi din apropierea ţărmurilor europene sunt în G.
Biscaya (-5098 m);
 Ţărmurile nord-vestice şi sudice europene sunt puternic fragmentate, constituindu-se în factori naturali
favorizanţi instalării porturilor. Ex: pe faţada atlantică, lungimea ar fi de 2000 km în linie dreaptă, fără
crestături şi intrânduri şi de 20.000 km pe conturul ţărmului).
2 2
 Între limitele amintite, continentul european are ~10.000.000 km (9,204 mil.km fără insule şi 10,524
2
km insulele corespondente.
 Din punct de vedere al dimensiunilor deci Europa este unul dintre cel mai mici continente ale lumii, fiind
de 4 ori mai mic ca Asia, de 3 ori mai mic ca Africa şi de 2 ori mai mic decât fiecare dintre Americi.

23
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

identitatea, sinonimă cu adevărata existenţă.

Teste de autoevaluare

1. Care sunt elementele care justifică afirmația ca Europa este un ”continent peninsulă”?
□ a. apropierea de Oceanul Atlantic;
□ b. Europa este înconjurată din 3 părți de ape marine și oceanice și sunt trei ansambluri
regionale, oceanică, de tranziție și continentală;
□ c extinderea longitudinală a continentului;
□ d. diferența de dimensiuni dintre Asia și Europa;

4. Particularitățile regionării fizico-geografice.


Regionarea climatica
Regionarea climatică este transpunerea regimului termic şi pluviometric într-o serie de
tipare regionale în care se regăsesc numeroase nuanţări sub-regionale.
Zona climei reci se extinde în extremitatea nordica a Europei şi cuprinde două subzone :
a)subzona arctică şi
b) subzona subarctică (tranziţie)
I.1. Subzona climatului arctic european se subîmparte într-o arie continentală şi una
oceanică:
- cuprinde Arhipelagul Svalbard, Ins. Franz Josef, Ins. Novaia Zemlea;
- izoterma de 0C din luna ianuarie se opreşte de extremitatea nordică a Peninsulei
Scandinavice;
- iernile sunt geroase, cu temperaturi medii pentru luna ianuarie de –20°, -30°C;
- vara este scurtă şi trădează stări de vreme foarte instabile;
- vara durează 1,5-2 luni, timp în care se înregistrează temperaturi pozitive ziua;
- instabilitatea termică este accentuată de deplasarea frontului polar spre sud şi de
schimbări bruşte ale t°;
- luna cea mai stabilă din punct de vedere termic este martie.

I.2. Subzona subarctică cuprinde la rândul ei subzona subarctică de tip oceanic şi subzona
subarctică de tip continental;
 diferenţa dintre cele 2 subzone este dată precipitaţiile mai bogate (600-700mm ) în vestul
acestei subzone;
 cuprinde bazinul inferior al Peciorei, Pen. Kanin, ţărmul Mării Alba, Bazinul Dvinei de N,
nordul Pen. Kola, Laponia; nuanţă de tip oceanic se întâlneşte în pen. Kola N. Norvegie
(Laponia);
Ramura nordică a Gulf- Stream-ului adică Curentului Norvegiei şi mai apoi Curentul Murmansk
uda nordul Norvegiei, Pen. Kola şi trece prin M. Barents încălzindu-le; Islanda sudică aparţine
zonei temperat oceanice şi subarctice pe când nordul scăldat de Curentul Rece al Groenlandei
aparţine domeniului arctic.

24
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

II. Zona temperată cuprinde aproximativ 80% din


Diferenţele de climat continent, și determină caracteristica de moderare
între vestul şi estul continentului climatică a Europei.
sunt vizibile prin analiza unor Pe direcţia V-NV----E-SE se diferenţiază 4 tipuri de
parametri climatici importanţi: În climate.
estul Europei, mediile lunii II.1. Climatul temperat oceanic este răspândit în
ianuarie, scad la valori de –7, -
Arh. Britanic, V pen. Scandinaviei şi zona sudica (Svealand
8°C în timp ce în Arh. Britanic
şi Smoland), Iutlanda, Țările de Jos, NV Germaniei, Centru
mediile acestei luni sunt de +4-
5°C. În vestul Europei şi V Franţei până aproape de Culoarul Ronului.
temperaturile lunii ianuarie sunt II.2. Climatul temperat de tranziţie este răspândit
cu 10-12˚C mai ridicate ca în în Europa Centrală, Norrland şi Laponia Suedeză, Finlanda
estul continentului. Centrală şi Sudică, Câmpia Germano - Polona, “lumea
hercinică” europeană până în zona podişului Volâno-Podolic partea vestică a câmpiei Panonice,
Europa Alpina vestică, nordul Italiei, Tatra şi Beskizii.
II.3. Climatul temperat excesiv cuprinde extremitatea SE a Europei cu Câmpia Caspicii,
Ciscaucazia, Bazinul Inferior al Volgăi
II.4. Climatul temperat continental este răspândit în Ucraina, Belarus, în toată Câmpia
Rusă şi în estul a Poloniei;
III. Zona mediteraneana (subtropical-europeană)
Limita nordica a acestei zone o reprezintă izoterma de 0-1°C pe luna ianuarie;
Corespunde deci cu regiunile în care valorile medii, normale din ianuarie nu permit
îngheţul; se observă o diferenţiere între E şi V peninsulelor, respectiv nuanţări continental şi
oceanice ale climatului mediteranean, generând asimetrii morfoclimatice de o parte şi de alta a
barierelor orografice Apenini, Pind, Dinarici (ex.: suma precipitaţiilor medii anuale este de 700-
800mm la Napoli şi Bari şi 407mm la Atena)
Un rol deosebit în circulaţia mediteraneana îl are originea maselor de aer: astfel, iarna
precipitaţiile bogate sunt determinate de circulaţia vestică, corespunzătoare traseelor
depresiunilor călătoare. Vara, stabilitatea barică şi implicit cea termică şi lipsa de nebulozitate şi
precipitaţii, cu cer senin, translucid, sunt determinate de existenţa ariilor anticiclonale, ca reflex a
avansării spre nord, în nordul Saharei şi în Bazinul mediteranean, a maximelor barice tropicale.

Regionarea biogeografică a Europei


Corespunzător largii desfăşurări pe continent, a zonei temperate, zona de vegetaţie cea
mai răspândită pe continent este zona forestieră.
Echilibrarea şi moderarea climatului înseamnă biogeografic o zonare latitudinală evidentă:
de la tundra arctică la asociaţiile mediteraneene şi semideşertice.
Diferenţierea între estul şi vestul continentului, apare pregnantă prin ariile cuprinse în
zonalitatea latitudinală, mai pregnantă în Europa de Estică faţă de cea vestică, datorită gradului
diferit de omogenitate a spaţiului geografic, de rolul indus de vecinătatea cu Oceanul Atlantic şi
implicit de prezenţa şi de rolul Curentului Golfului etc..
Uniformitatea condiţiilor morfologice, absența unor factori intrazonali importanţi,
determină ca, în Europa de E, trecerea să se facă gradat de la tundră până la stepă prin asociaţii
de tranziţie, chiar dacă apar îngustate mult latitudinal (silvotundră, silvostepa).
În Europa de Vest, fragmentarea mai accentuată a reliefului, gradul redus de
continentalism climatic, rolul deosebit jucat de Gulf- Stream,
perturbă oarecum zonalitatea biogeografică latitudinală, lipsind Tundra ocupă zona
asociaţiile de tip stepic şi silvostepic. permafrostului continuu,
În Europa de Est, prin valorile ridicate ale amplitudinilor include zona arhipelagurilor
termice, precipitaţiilor sărace, temperaturile scăzute iarna, nordice şi doar o fâşie îngustă
foioasele pure, ca zonă latitudinală dispar, iar trecerea de la aflata în nordul Pen. Kola,
pădurea de conifere spre stepă şi silvostepă se face foarte rapid prin nordul Alpilor Scandinaviei,
fâşii înguste de zone de tranziţie (care pot lipsi uneori). Pen. Kanin, Bazinele
hidrografice inferioare ale
Dvinei de Nord şi Peciorei.
25
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Zona de tundră
Covorul vegetal este format din muşchi şi licheni, din ierburi adaptate excesivității
climatice, iar solurile sunt turboase, turbogleice şi poligonale.
Fauna tundrei este caracterizată de animale care s-au adaptat condițiilor climatice vitrege:
ursul polar, (în arhipelagurile nordice), renul, lemingii, vulpea, raţa polară, lebede polare,
scufundaci.
Silvotundra
Ocupă o zona de latitudine mică (cca.50-100km) în zona M-ţilor Hibini, Bazinul Dvinei de
Nord şi Peciorei; alături de licheni şi muşchi din tundra apar şi arbuştii pitici: mesteacăn pitic,
salcie pitică. Ca elemente de faună sunt elanul, renul, ursul, lupul, vulpea şi numeroase alte
elemente faunistice specifice pădurii de conifere.
Zona forestieră de Pădurea de conifere reprezintă o prelungire vestică a
conifere se dezvoltă mai taigăi siberiene, predominând suprafeţele înmlăştinite, pădurea de
mult în latitudine, spre estul conifere rară, de aici putându-se trage concluzia ca adevărată
continentului, comparativ pădure de conifere se află în zonele joase.
cu vestul acestuia, unde Limita sudică a pădurii de conifere urmăreşte sudul Pen
pădurea de conifere Scandinavice, pe linia Oslo-Stockholm- la sud de Sankt Petersburg-
cedează locul arealului Gorki-Talinn. În vestul Europei, în pădurile de conifere domină
forestier de foioase. pinul (Pinus silvestris), Picea excelsa (molidul) iar în E Europei
domină molidul, pinul şi bradul siberian (Abies sibirica). Faptul că între zona estică şi cea din vestul
Europei există diferenţe în ceea ce priveşte densitatea pădurilor, dar mai ales structura lor
(speciile de conifere care le conţin), arată rolul deosebit care îl joacă învecinarea Atlanticului cu
Europa.
Ca elemente de noutate este prezenta mesteacănului şi a plopului în nordul şi estul zonei
şi a teiului şi arţar în V şi S. Zona este caracterizată de soluri podzolice (acide) asociate cu soluri
turboase. Din punct de vedere faunistic predomină animalele care sunt prezente şi în tundră
(ursul, vulpea, elanul) dar mai ales interesează prezența animalelor cu blana preţioasă: hermelina,
samurul, zibelina.
Zona pădurilor mixte este singura dintre asociaţiile de vegetaţie de latitudine medii
europene care se întâlneşte atât în vestul cât şi în estul continentului.
Pădurea mixtă este Zona cuprinde nordul Irlandei, Scoţia, Sudul Suediei, şi
extinsă de la ţărmul Norvegiei, în Jutlanda, estul şi centrul Câmpiei Germano-Polone,
Atlanticului la Munţii Câmpia Rusa şi pe o fâşie foarte îngustă până la munţii Urali. La nivelul
Urali, dar cu acestei zone se conturează o amploare mai mare latitudinală a
desfăşurare climatului temperat de tranziţie comparativ cu extremităţile estică şi
latitudinală diferită. vestică. În partea de E zona se îngustează datorită continentalismului
climatic. Înspre vest arealul de pădure de amestec se restrânge
datorită moderării termice, permiţând astfel pădurii de foioase să înainteze mult spre N. Pe
alocuri, în Câmpia Est europeană, zona se îngustează progresiv spre Urali, unde, abia dacă mai are
70-100km desfăşurare latitudinală, contactul dintre pădurea de conifere şi stepa făcându-se
direct.
Zona pădurilor de foioase se extinde şi este specifică în Europa Centrală şi de Vest. În
Europa de Est cuprinde o fâşie foarte îngustă generată în primul rând de factori intrazonali: relief,
clima, soluri. Limita sudică a acestei zone o reprezintă linia bilanţului neutru de umiditate.
Pădurile de fag sunt mai răspândite, în zonele de influenţă a Atlanticului, în schimb, în partea
centrala şi estica a Europei predomină pădurile de stejar. Solurile specifice acestei zone sunt cele
brune de pădure. Fauna caracteristică este reprezentată de mistreţ, urs, cerb, căprior.

26
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Silvostepa reprezintă zona de vegetaţie caracteristică doar Europei de Est. Se întinde pe o


bandă îngustă, pe direcţia E-NE—V-SV avansând aproximativ până la meridianul Kievului şi
continuându-se apoi în Câmpia Moldovei şi Câmpia Bărăganului. De fapt, zona de silvostepa
constă în pâlcuri de pădure pe fundalul dominat de ierburile de stepă şi arbuşti. Ochiurile
forestiere au o mare eterogenitate fiind compuse din stejăriş
Spre S-E stepa se alături de care se afla ulm, carpen, tei, jugastru. Stepa
transforma în asociaţii cuprinde o zona importantă, corespunzătoare centrului şi
stepice semideşertice prin sudului Câmpiei Ruse, până la Urali. Aşadar se dezvoltă până
scăderea nr. de specii pe m² la 55° lat N, apropiindu-se foarte mult de pădurile de
(îngustarea optimului vegetal conifere. În Asia, în sudul şi centrul Câmpiei Siberiei de Vest
doar pentru anumite plante
pădurile de conifere se învecinează direct cu stepa. Gradul de
ce pot exista în condiţiile de
ariditate din aceasta zona).
ariditate creşte spre est şi nu se mai pot dezvolta zone
De exemplu în rezervaţia latitudinale forestiere de tranziţie, în sudul taigăi, ci doar cele
Askania-Nova exista doar 17 specifice cu excesivităţi termice. Cele mai întinse suprafeţe de
specii pe m² de stepa. stepă apar în S-Rusiei, Sudul Ukrainei şi la graniţa cu
Kazahstanul. Stepe există
şi în Câmpia Tisei (pusta ungară), ca urmare a aridizării In peisajul
climatului temperat de tranziţie, dar şi în Meseta Iberică mediteraneean se constată o
(Spania), pe fondul climatului mediteraneean continentalizat. intervenţie antropică foarte
puternică, prin defrişarea
Stepa se caracterizează prin asociaţii de graminee: Poa,
pădurilor, prin desţelenirea
Koeleria, Festuca.) câmpiilor, prin incendierea
Cele mai frecvente soluri întâlnite în zona de stepă zonelor de stufărişuri şi
sunt molisolurile din care fac parte cernoziomurile care sunt pădure. Aspecte favorizate
fertile pentru cultura cerealelor. de: o presiune demografică
Fauna se caracterizează prin prezenţa rozătoarelor, constantă în decursul istoriei
erbivore şi carnivore (lupul). Numeroase specii de animale au şi condiţiile naturale: relief
dispărut prin desţelenirea stepei: tarpanul, antilopa, dropia. accidentat, câmpii înguste şi
Stepa semideşertică se întâlneşte pe ţărmul Mării nevoia de material lemnos.
Caspice, predominând plantele foarte rezistente la ariditate Astăzi multe regiuni
din zona mediteraneana
(colilia).
europeana sunt afectate de
Nuanţarea climatică V-E din Europa are o reflectare eroziune prin distrugerea
directă în orientarea zonelor biogeografice, în desfăşurarea lor elementelor forestiere, în
latitudinală N-S, deosebite în est faţă de vest. multe zone apărând asociaţii
Din punct de vedere climatic, zona mediteraneană secundare de tufişuri e stânci
reprezintă o zonă de tranziţie între climatul tropical african, din golaşe.
sud şi zona temperată Europeană. Caracterul mediteraneean al
zonei subtropicale, cu desfăşurare latitudinală în Europa Sudică înseamnă o diminuare relativă
spre vestul fiecărei peninsule, a secetelor şi o accentuare a precipitaţiilor de sezon rece,
comparativ cu alte zone subtropicale. Această zonă cuprinde peninsulele Europei Sudice şi tipic
apare în insulele Mării Mediterane. Comparativ cu limita nordică a climatului mediteraneean,
zona de vegetaţie mediteraneană se îngustează, cu cât avansăm mai mult spre estul arealului.
Dacă în Peninsula Italică şi parţial Iberica, Alpii şi Pirineii au un rol important în stabilirea limitelor
nordice, în Peninsula Balcanică este mai redus rolul de barieră orografică a Rodopilor, Pindului şi
Dinaricilor. Asociaţiile mediteraneene se întâlnesc acolo unde temperatura din iarnă este mai
mare de 4-5°C, iar cele din timpul verii în jur de 22-23°C, în iulie.
Aceste particularităţi climatice: ierni blânde termic, umede şi veri toride şi secetoase au
dus la adaptarea plantelor, la xerofitism, dominând pădurile de stejăriş, de pinete, tufişuri veşnic
verzi, graminee asemănătoare celor din stepă. Se remarcă stejarul de pluta, de piatra, stejarul
macedonian (Balcani), pinul italian, pinul maritim, pinul de Alep.
Principalele asociaţii de vegetaţie sunt: maqisul cu asociații de stejar pitic mediteraneean,
măslinii sălbatici, fistic, viţa-de-vie sălbatica, iarba neagra, roşcov. Este caracteristic pentru
Corsica, V-Italiei, Sicilia Nordica şi în sudul Peninsulei Balcanice. Garriga reprezintă asociații

27
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

vegetale cu arbuşti mai scunzi, până la 1 m: stejarul garic, rozmarin, palmierul pitic (I-le Baleare,
S-Spaniei; frigana- specifică Greciei, Cretei, caracterizată prin arbuşti cu ghimpi (caracteristica
climatului mediteraneean de influență continentală); tomillares- se prezintă sub forma desişurilor
scunde alcătuite din plante aromate cu predominanta cimbrului, levănţicăi, rozmarinului.
Fauna este reprezentată de muflon, vipera cu corn, scorpion dar şi de cerb, lup, vulpe,
iepure.

6. Particularitățile socio –economice ale Uniunii Europene


Complexitatea spațiului geografic european implică luarea în considerare a mai multor
condiţionări preliminare printre care, în mod obligatoriu, pe cea a regionărilor geoeconomice și
geopolitice care funcţionează la nivelul Europei contemporane, respectiv „decupaje” active,
consacrate politic şi economic. Termenul de decupaj este purtător al unei sume de percepţii şi
reprezentări care îl plasează aparent într-un câmp de relevanţă inferior termenului de regiune.
Dar în fond, orice regiune se defineşte în primul rând ca un decupaj legic infra-continental.
Nesuprapunerea totală a celor două concepte ar putea să derive din „deversarea” noilor decupaje
în afara limitelor continentelor, fapt pe care regiunea nu l-a înregistrat decât cu rare excepţii în
istoria sa.
Dacă luăm în considerare şi faptul că regionările naturale transcontinentale au o arie de
utilizare limitată, în schimb, regionările pe suport umanizat sunt frecvente şi active, vom putea
sugera un argument al diferenţierilor conceptuale care se impun uneori între termenii de decupaj
şi regiune.
Decupajele geoeconomice ale lumii contemporane includ paliere diverse de regionări aplicate
spaţiului. Chiar construcţiile spaţiale de scară naţională sau marile spaţii istorice sau economice
sunt în fapt mai degrabă decupaje decât regiuni.
În Europa secolului XXI, Europa Occidentală ca spaţiu geografic se identifică tot mai mult cu
Uniunea Europeană. Este un sistem instituţional care sprijină legăturile dintre ţări şi ale acestora
cu cele din Est, care doresc să fie acceptate.
Europa Centrală şi de Est formează un ansamblu eterogen, având drept trăsătură comună
procesul de tranziţie economică. În general, aceste ţări doresc integrarea în structurile Europei
Occiddentale (U.E., U.E.O., O.C.D.E., N.A.T.O.). Diferenţiate ca structură şi bogăţie, aceste ţări au
trecut la sistemul economiei de piaţa; cele mai multe au pornit pe calea unei democraţii de tip
occidental. Condiţiile de relansare economică au demarat în mod inegal şi ţările care au moştenit
handicapuri structurale (dependenta energetica, mari coloşi industriali de tip sovietic) şi cele care
trebuie să depăşească conflictele unor confruntări sângeroase au mult de luptat pentru a căpăta o
stabilitate şi creştere economică. Ţările din fosta structură C.A.E.R. şi ţările baltice nu au format
nici o organizaţie regională bine structurată. Multe dintre ele nu au ascuns faptul că doresc numai
integrarea în U.E., după care să devină membre cu drepturi depline. Unele dintre ele beneficiază
de statutul de ţări asociate la U.E., iar Cehia, Ungaria şi Polonia au devenit membre O.C.D.E.
Singurele organizaţii sunt C.E.F.T.A. (Central Eurpean Free Trade Agreement) şi grupul de la
Vişegrad. Grupul de la Visegrad a fost semnat la 21 decembrie 1992 de Ungaria, Polonia, Cehia,
Slovacia, iar în 1995 si Slovenia. Acest organism a fost conceput pentru a facilita integrarea
economica si politica către vest. În acelaşi timp s-au realizat o serie de organizaţii de mai mică
anvergură, cum sunt: Consiliul Baltic, Zona economica a Marii Negre, Consiliul țărilor balcanice.
Relaţiile sunt încă într-o fază incipientă, și multe susţineri și iniţiative vin din vest, mai ales prin
programe de investiţii din partea U.E. și prin prezența mai puternică a Germaniei, care tinde să
capteze o parte din noile colaborări economice. Cu toate acestea, apropierea geografică de Rusia
și afinităţile culturale pot determina aceste țări să-și reconsidere relaţiile în momentul când Rusia
îşi va depăşi propria criză economică.
Uniunea Europeană. Trăsături ale evoluţiei istorice
Particularităţile socio-economice, de geografie umană, simbol al diversităţii geografice
spaţiale;

28
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali
deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat
forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi:
 Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE),
 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),
 Uniunea Europei Occidentale (UEO).
Procesul de integrare europeană a fost caracterizat prin trăsături specifice structurii Uniunii
Europene ale cărei baze pot fi considerate deciziile din 1950 ale ministrului francez al afacerilor
externe, Robert Schuman de a implica câteva state europene într-un proiect de cooperare mai
strânsă1.
În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente
la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranaţional al acestei
Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înaltă Autoritate)
responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).
O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de Apărare
(CEA), iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 - nu a fost
niciodată ratificat de către Parlamentul Franţei.
O relansare în forţă a „iniţiativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la
Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei
uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia
atomică. O comisie de experţi condusă de Paul Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor
externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la
Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii
Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).
După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie
supranaţională – adică o organizaţie creată prin transferul de suveranitate de la SM la
„Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii
fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte
comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create
mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea
intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor
europeni.

1
Iniţiativa lui Schumann a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei,
în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene, printre promotorii ideii unei Europe
unite, acesta a fost primul pas către o cooperare lărgită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte
sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea
Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice
ale Ruhr-ului şi Saar-ului.

29
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Crearea unei pieţe comune înseamnă:


 numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor;
 stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală);
 liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi
capitalului);
 stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi
concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei
activităţilor economice.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de
vedere geografic – prin aderări succesive - cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici şi structuri
instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu şase membri, în momentul de
faţă s-a ajuns la o uniune politică a 25 de ţări (cu negocieri în plină desfăşurare pentru admiterea de noi
membri) şi care va avea în curând o nouă Constituţie.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la
1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a
politicilor economice a statelor membre. Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală
şi avea o piaţă agricolă comună.
Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe
orizontală) şi constă în aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a
desfăşurat în cinci valuri succesive de aderare, etapele integrării geografice fiind indicate mai jos:
Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;
Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
A doua extindere: 1981 – Grecia;
A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;
A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;
A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia, Ungaria
A şasea extindere,2007: Bulgaria şi România.
Procesul de adâncire a integrării europene (sau integrarea pe verticală) a demarat
în anii ’50 şi are în vedere următoarele aspecte:
a) creşterea progresivă a obiectivelor comune, pe care decid să le realizeze
împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune;
b) întărirea caracterului supranaţional al Comunităţii, prin utilizarea extensivă a
sistemului de vot majoritar (în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin
care sunt reprezentate interesele naţionale ale fiecărui SM, precum şi prin întărirea rolului
Parlamentului European (unde sunt direct reprezentaţi cetăţenii europeni).
Tratatele Uniunii Europene
Anul Documentul
1986 (ratificat în 1987 Actul Unic European
1992 (ratificat în 1993) Tratatul de la Maastricht
1997 (ratificat în 1999) Tratatul de la Amsterdam
2001 (ratificat în 22003) Tratatul de la Nisa

Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului de integrare, centrată


pe tratarea acelor aspecte asupra cărora se poate ajunge la un acord şi pe amânarea acelor
chestiuni care nu sunt încă în stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii. După Tratatul de la
Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17
februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987. În urma unui preambul ce exprima intenţia Statelor
Membre de a transforma Comunitatea Economică într-o Uniune Politică (intenţie care se va
concretiza câţiva ani mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht), au fost introduse următoarele
inovaţii:

30
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

 instituţionalizarea formală a Consiliului European (format din şefii de stat sau de guvern şi
de preşedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea
direcţiilor de dezvoltare ale Comunităţii;
 introducerea sistemului de vot al majorităţii calificate în cadrul Consiliului, pentru
adoptarea acelor deciziilor care au în vedere finalizarea pieţei interne, politica socială,
coeziunea economică şi socială şi politicii cercetării;
 întărirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de
cooperare şi a necesităţii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM şi
acordurile de asociere;
 înfiinţarea Tribunalului Primei Instanţe, alături de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ);
 creşterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare
ştiinţifică, coeziune economică şi socială;
 stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pieţei interne (noţiunea de „piaţă
internă” fiind mai puternică decât cea de „piaţă comună”, implicând nu numai realizarea
celor patru libertăţi – libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera
circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a capitalului – ci şi implementarea a noi politici
şi a coeziunii economice şi sociale).
Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa
Centrală şi de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunităţii Europene, în direcţia
creării unei uniuni politice şi a uniunii economice şi monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene
este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi ratificat la 1
noiembrie 1993.

7. Diferențieri teritoriale. Particularităţi geo-demografice europene


Primele mărturii ale prezenţei omului în Europa s-au înregistrat Postglaciar (vestigiile
preistorice din Valea Neanderthal). Se pare că mai întâi a fost populată Europa mediteraneană şi
apoi omul s-a extins spre nord. Omul preistoric a găsit în Europa condiţii favorabile pentru locuire
permanetă.
Europa este mai populată, în raport cu celelalte continente. Pe o suprafaţă care
reprezintă 7,3% din suprafaţa uscatului trăieşte 13,5% din populaţia globului. Populaţia
europeană a cunoscut o evoluţie numerică pulsatorie, cu perioade de diminuare a numărului şi
apoi de explozie demografică. Repartiţia populaţiei a fost determinată de condiţiile naturale.
Exemplu: în Irlanda este o densitate mică, sub 2 loc./km2. Condiţiile de mediu au influenţat
mişcarea migratorie. Condiţiile social-economice au influenţat mobilitatea teritorială şi dinamica
generală a populaţiei.
Europa antică avea densităţi reduse de populaţie, mai ridicate în sudul Europei. Astfel, în
secolul II î.Hr. erau între 15 şi 20 milioane de locuitori pe continentul european. În secolul II d.Hr.
în Europa trăiau 50 milioane locuitori. Apoi, evoluţia a cunoscut salturi importante.

Populaţia Europei în ani caracteristici

Anul Nr. locuitori (mii )


500 27.500
650 18.000
1000 38.500
1340 73.500
1450 50.000

31
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Scăderea numărului populaţiei în anumite perioade s-a datorat epidemiilor (ex. ciuma între
1347-1350). În perioada modernă şi contemporană numărul populaţiei a crescut continuu deşi a
cunoscut ritmuri diferite. Astfel, între 1650 şi 1900 densitatea a crescut de 4 ori: de la 100 la 401
milioane de locuitori, totuşi el a fost inferior celui al Asiei sau Africii.

Particularităţile socio-economice ale Uniunii Europene în context mondial.

Continente Populația Natalitate Mortalitatea Speranța Mortalitate Nr. Rata de Pop.


totală a de viață a infantilă copii creștere peste
x1000loc /1000 loc *ani / a 65 ani
feme populați
ie ei
Africa 1 166 239 34,6 10,0 59,1 59,9 4,54 24,2 40 726
America 630 089 17,3 5,9 75,3 16,4 2,12 10,5 48 109
Latină
și Caraibe
America 361 128 12,9 8,2 79,5 5,6 1,94 8,0 53 443
de Nord
Asia 4 384 844 17,1 7,2 71,9 28,8 2,16 9,6 328
266
Europa 743 123 10,7 11,7 76,5 5,5 1,60 0,4 128
770
Australia și 39 359 16,7 6,8 78,0 19,5 2,37 13,6 4 672
Oceania
MONDE 7 324 779 19,0 8,0 70,5 34,7 2,47 11,0 6
Populația lumii pe continente la 1 ianuarie 2015 (INED, France, 2015)
http://www.ined.fr/fr/tout-savoir-population/chiffres/tous-les-pays-du-monde/

Cu cât avansăm în perioada contemporană cu atât ritmul de creştere al populaţiei Europei


a fost mai redus ca al Africii sau Asiei.

Ponderea populaţiei Europei din totalul mondial

Anul %
1900 19,2
1980 17,2
1986 14,2
1992 12,7
2002 12,3
2012 ~12
Dinamica populaţiei Europei se explică printr-o serie de factori complecşi. Bilanţul natural
al populaţiei a cunoscut o trecere prin toate fazele tranziţiei demografice. În prezent Europa este
marcată de un bilanţ natural preponderent matur şi chiar senil (deficit natural) pentru anumite
ţări.
Sporul natural al Europei este de 1%0 față de 3,14 în 2002. Sunt importante diferenţieri
între ţări. Sunt puţine state unde sporul natural este mai mare: Albania şi Islanda, Malta, Franţa.
Plonjarea valorilor bilanţului natural este caracteristică anumitor state europene foste socialiste,
ca un reflex al natalităţii forţate.
Fluxurile de populaţie din Europa au înregistrat valori mari în trecut. Plecările spre
America şi Australia s-au accelerat după 1990 în special din statele foste cu economie centralizată.
În anii ’60 s-au înregistrat fluxuri spre coloniile franceze, britanice, belgiene. Treptat acest tip de

32
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

mobilităţi teritoriale s-a stins prin cucerirea independenţei acestor colonii, deşi a mai continuat
câţiva ani deoarece ţările aveau nevoie de mână de lucru specializată. Ulterior, parţial observabil
şi astăzi, fluxurile dinspre colonii spre Europa au înlocuit complet pe cel extraeuropean. Între
1846-1936 au plecat 52 milioane europeni spre alte continente (America şi Australia). Spre
exemplu, între 1856-1932 au migrat 6,4 milioane europeni spre Argentina, spre Canada au migrat
5,2 milioane europeni, spre Brazilia 1,4 milioane şi peste 3 milioane emigraseră spre Australia.

33
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Populaţia câtorva ţări europene, 1500 – 1900

Irland Norvegi Suedi Germani Spani


Ani Anglia Olanda Franţa Rusia Italia Europa
a a a a a
Milioane de locuitori
1500 - - - - 1.0 - - - 9.0 - 84
1550 - 3.0 - - 1.3 19.5 - - 11.5 5.3 97
1600 - 4.1 - - 1.5 19.6 - - 13.5 6.7 111
1650 - 5.2 - - 1.9 20.3 - - 11.7 7.0 112
1700 2.5 4.9 0.52 1.37 1.9 22.6 16 16 13.6 7.4 125
1750 3.2 5.8 0.64 1.78 1.9 24.6 17 25 15.8 8.6 146
1800 5.3 8.6 0.88 2.35 2.1 29.3 24.5 39 18.3 10.6 195
1850 6.6 16.6 1.41 3.48 3.1 36.6 35.4 60 24.7 14.8 288
1900 4.5 30.4 2.24 5.14 5.1 40.6 56.4 109.7 33.8 18.6 422
Procent din totalul Europei (%)
1500 - - - - 1.1 - - - 10.7 - -
1550 - 3.1 - - 1.3 20.1 - - 11.9 5.4 41.82
1600 - 3.7 - - 1.4 17.7 - - 12.2 6.0 40.91
1650 - 4.7 - - 1.7 18.1 - - 10.4 6.3 41.11
1700 2.0 3.9 0.4 1.1 1.5 18.0 12.8 12.8 10.9 5.9 69,43
1750 2.2 3.9 0.4 1.2 1.3 16.9 11.6 17.1 10.8 5.9 71.42
1800 2.7 4.4 0.4 1.2 1.1 15.0 12.6 20.0 9.4 5.5 72.32
1850 2.3 5.8 0.5 1.2 1.1 12.6 12.3 20.8 8.6 5.1 70.32
1900 1.1 7.2 0.5 1.2 1.2 9.6 13.4 26.0 8.0 4.4 72.62
Bilanțul Natural (‰)

1550/1600 - 6.3 - - 3.6 0.1 - - 3.2 4.8 2.7


1600/1650 - 4,8 - - 4,5 0,7 - - -2,9 1,0 0,2
1650/1700 - -1,1 - - 0,3 2,2 - - 3,0 1,0 2,2
1700/1750 4,9 3,1 4,3 5,3 0,3 1,7 1,2 8,9 3,0 3,1 3,1
10,
1750/1800 8,0 6,2 5,5 1,5 3,5 7,3 8,9 2,9 4,2 5,8
1
1800/1850 4,4 13,2 9,5 7,9 7,7 4,3 7,4 8,6 6,0 6,6 7,8
-
1850/1900 12,2 9,3 7,8 10,3 2,2 9,3 12,1 6,3 4,6 7,6
7,7

1550/1700 - 3,3 - - 2,8 1,0 - - 1,1 2,3 -


1700/1900 2,9 9,1 7,3 6,6 4,9 2,9 6,3 9,6 4,6 4,6 6,1

2
Procentul celor 5 ţări din totalul Europei
3
Procentul celor 10 ţări din totalul Europei

34
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Populația statelor dezvoltate în 2014


Fluxurile
Țările Populația la Nașteri 2013 Decese 2013 migratorii centripete
01.01 2014 spre Europa au cuprins
Albanie 2 895 947 35 750 20 442
postbelic turci (spre
Noua Zeelanda 4 500 000 58 717 29 568
Asutria 8 507 786 79 330 79 526 Germania), algerieni
Australia 23 100 000 309 582 147 098 spre Franţa etc. Ele au
Belarus 9 465 150 115 893 126 531 apărut aproape ca o
Belgia 11 203 992 125 606 109 334 necesitate pentru
Bosnia-Herțegovina 3 830 911 30 684 35 662 reconstrucţia acestor
Bulgaria 7 245 677 66 578 104 345
ţări după război. Mâna
Canada 35 300 000 377 636 242 074
Cehia 10 512 419 106 751 109 160 de lucru străină din
Cipru 858 000 9 290 5 200 Europa Occidentală a
Croatia 4 246 700 39 939 50 386 fost condiţionată de
Danemarca 5 627 235 55 873 52 471 păstrarea unei
Elvetia 8 136 689 82 731 64 961 structuri industriale cu
Estonia 1 315 819 13 531 15 244
mulţi angajaţi
Finlanda 5 451 270 58 134 51 472
Franța 63 928 608 780 000 561 000 (Germania). În prezent
Germania 80 780 000 685 000 895 000 există o tendinţă
Grecia 10 992 589 94 146 112 065 evidentă de limitare a
Irlanda 4 604 029 68 930 30 018 imigraţiei spre ţările
Islanda 325 671 4 326 2 154 Europei vestice şi
Israel 8 100 000 171 513 40 105
centrale.
Italia 60 782 668 514 308 600 744
Japonia 127 300 000 1 037 231 1 256 359 Densitatea
Kosovo 1 798 645 27 743 7 317 medie a populaţiei
Letonia 2 001 468 20 596 28 691 europene este 70,7
Liechtenstein 37 129 339 246 loc./km2 cu diferenţieri
Lituania 2 943 472 29 885 41 511 regionale specifice
Luxembourg 549 680 6 115 3 822
condiţionărilor cadrului
Macedonia 2 065 769 23 138 19 208
Malta 425 384 4 032 3 236 natural spre nordul
Moldova 3 557 634 37 871 38 060 continentului. Cele mai
Montenegru 624 335 7 475 5 917 reduse valori de
Norvegia 5 109 056 58 995 41 282 densitate ale
Olanda 16 829 289 171 341 141 245 populaţiei se
Polonia 38 495 659 369 576 387 312
Portugalia 10 427 301 82 787 106 543
înregistrează în Islanda
Regatul Unit 64 308 261 782 089 576 458 (8,7 loc/km2). Valori
Romania 19 942 642 176 013 246 825 mari sunt în statele
Rusia 143 056 383 1 796 629 1 925 720 mici europene
Serbia 7 146 759 65 554 100 300 (Monaco – 15.384
Slovacia 5 415 949 54 823 52 089 loc/km2, Olanda – 452
Slovenia 2 061 085 21 111 19 334
Spania 46 507 760 424 494 387 775
loc/km2, Belgia – 325
SUA 316 200 000 3 952 841 2 513 171 loc/km2). Statele mari,
Suedia 9 644 864 113 593 90 402 cu un relativ echilibru
Turcia 76 667 864 1 283 062 372 094 al varietăţii
Ukraina 45 245 894 503 657 662 368 elementelor cadrului
Ungaria 9 879 000 91 000 126 900 natural, densităţile
Date după INED, Frnace, 2015 (http://www.ined.fr), accesat ian 2014
ating între 80-120
loc/km2 (Franţa – 109 loc/km2).
Diferenţieri regionale importante se înregistrează şi în interiorul statelor, conturându-se
areale cu densităţi mari (Bazinul Ruhr – 1200 loc/km2, în contrast cu areale slab populate, în
special în zonele montane.

35
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

8. Condiţionările geografice ale particularităţilor socio-economice europene


În primul rând se remarcă faptul că statele europene se disting printr-un grad înalt de
industrializare, o agricultură intensivă de mare randament, o reţea de comunicaţii bine dezvoltată
şi un intens schimb de mărfuri atât intraeuropean cât şi extraeuropean.
Dezvoltarea economică a fost posibilă datorită existenţei unor resurse naturale bogate şi
a unui fond uman valoros, cu tradiţie în meşteşuguri, la care se adaugă existenţa unei reţele de
comunicaţii încă din epoca romanilor. În Italia, Spania, Franţa există şi azi poduri romane, încă
funcţionale.
În perioada ce a precedat revoluţia industrială au existat în Europa unele regiuni în care
producţia meşteşugărească a atins un nivel ridicat de dezvoltare şi specializare: Flandra, Catalonia,
Lombardia (industria textilă); în Masivul Harz., Pădurea Turingiei, Munţii Metaliferi s-au dezvoltat
meşteşuguri legate de prelucrarea metalelor iar azi se remarcă printr-o industrie modernă.
Revoluţia industrială reprezintă momentul esenţial în dezvoltarea Europei. A început în
Marea Britanie în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi s-a extins şi în alte părţi ale
continentului. Activitatea industrială s-a concentrat mai întâi în bazinele carbonifere ale Europei
(în special în bazinele cu huilă), în zone bogate în minereuri de fier, în mari oraşe-porturi, în areale
cu tradiţii meşteşugăreşti. În aceste centre cu industrie textilă, dezvoltată pe baze meşteşugăreşti
vechi (Catalonia, Lombardia, Lyon), s-a dezvoltat şi o industrie complementară în perioada
modernă (industrie mecanică, industrie producătoare de maşini şi unelte pentru industria textilă,
industria coloranţilor). Au apărut zone industrializate pe baza energiei apelor (pe văi la ieşirea din
Alpi), pe baza petrolului, gazelor naturale (materii prime, pieţe de desfacere, organizarea
producţiei), unele ţări (Germania, Marea Britanie, Franţa) au luat un avans industrial în raport cu
altele rezultând discrepanţe regionale în cadrul continentului.
Un alt element care a intervenit în propagarea unor ţări pe linia ascendentă a dezvoltării
economice au fost cele două războaie mondiale, momente de discontinuitate în evoluţia
continentului, schimbând raporturile valorice între state.
Al II-lea război mondial a provocat mari pierderi ţărilor europene. Paradoxal, ţările ce au
suferit cel mai mult au cunoscut o dezvoltare ulterioară spectaculoasă. Germania a pierdut un
război armat dar a câştigat un război economic. După război s-a creat un aflux de capital
occidental în cadrul planului Marshall. Germania şi-a construit o industrie cu tehnologii noi.
Celelalte state închise au continuat procesul normal dar lent de modernizare a industriilor lor.
Intervine şi un factor psihologic: după un cataclism oamenii se mobilizează fantastic, reuşind să
producă şi să realizeze lucruri deosebite.
Alte state, după 1945, chiar dacă au beneficiat de o tehnologie de tip capitalist (URSS cu
tehnologie USA), sistemul fiind defectuos, rezultatele de ridicare a nivelului de viaţă au fost
dezastruoase. Deşi URSS a beneficiat de o dezvoltare economică deosebită, acest lucru nu s-a
răsfrânt şi în dezvoltarea socială.
Războaiele au adus unele modificări în evoluţia ţărilor de pe continentul european. Anul
1989 a reprezentat pentru ţările Europei de Est un an de discontinuitate.
Sub aspectul gradului de industrializare există mari diferenţe. Astfel, Germania, Marea
Britanie, Suedia, Franţa, Olanda, Belgia, se remarcă printr-un grad de industrializare mare,
comparativ cu Portugalia şi Grecia. Sunt ţări cu valori mici ale produsul intern brut, exprimat în
$/loc (Albania, Polonia, România), ţări cu valori medii ale acestui indice (Grecia, Portugalia – 3000-
5000$/loc) şi ţări cu PIB foarte mare (Elveţia, Suedia, Danemarca, Islanda, Norvegia, Olanda,
Finlanda – peste 10.000 şi chiar peste 18000 $/loc).
Economia Europei este, în ansamblu, puternică. Succesul economiei europene rezidă din
experienţa îndelungată (începând cu secolul al XI-lea) la care se adaugă seriozitatea populaţiei din
Europa cu respect faţă de calitatea produselor. Sunt şi elemente ce dezavantajează dezvoltarea
economică a Europei: dispersia. Spre deosebire de SUA, Japonia, unde economia are un caracter

36
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

monolitic, Europa are o economie dispersată pe ţări rezultând interesul pentru crearea de uniuni
europene.

Industria europeană - istorie şi perspective


Europa reprezintă leagănul industriei europene, în sensul modern al cuvântului, iar
embrionul industriei europene îl reprezintă proto-industrializarea. Europa medievală şi modernă
cunoaşte forme de proto-industrializare ale căror pieţe nu depăşesc o rază de câteva sute de km.
Activitatea proto-industrială este structurată pe produse textile, ţesături de toate tipurile, funii,
covoare şi tapiserie, dar şi unelte, cuie, faianţă şi porţelanuri, produse de armurerie şi, din sec.XIX
şi cele de orlogerie.
Principala sursă de energie era în acea vreme căderea apei, iar costurile cu forţa de muncă
erau scăzute în condiţiile în care activitatea proto-industrială utilizează mână de lucru necalificată.
Proto-industrializarea permite adesea o creştere a densităţii rurale periurbane, fenomen
înregistrat în cazul Flandrei, Boemiei, Saxei şi chiar centrului Suediei. Dar Norman Pounds a arătat
că această relaţie este departe de a fi sistematică, astfel în Franţa de Nord şi Nord-Vest chiar o
puternică proto-industrializare nu a dus decât la o creştere moderată a densităţilor.
Proto-industrializarea nu constituie însă o etapă necesară spre industrializare. În cazul textilelor,
dacă anumite regiuni proto-industrializate, cum ar fi aglomeraţia Lille, valea Senei, Saxa în jurul
oraşelor Chemnitz şi Plauen, Rhinul Inferior devin focare ale revoluţiei industriale, altele cum sunt
Flandra, Franţa de NV, Bretania, Picardia, cunosc o dezindustrializare prematură.În Catalonia
(Italia) startul industrial nu se sprijină pe nici o tradiţie proto-industrială. Structurile proto-
industriale se menţin pe tot parcursul sec. XIX mai ales în domeniile în care economiile de scară
sunt greu de realizat şi costurile investiţiei tehnologice rămân scăzute: tăbăcarii şi industria
pielăriei, mica metalurgie, orlogeria, industria în recul a inului şi cânepii.
Structurile industriale le înlocuiesc pe cele proto-indrustiale acolo unde mecanizarea
necesită investiţii mari, dar permite în contrapartidă economii valoroase, cu condiţia totuşi de a
dispune de o piaţă suficientă pentru a-şi distribui producţia.
Localizarea pe axe, în porturi şi noduri feroviare bine echipate devine la fel de frecventă
ca şi localizarea în bazinele de extracţie. Ea ia în calcul totodată procesul de aprovizionare, adică
costul materiilor prime, dar şi costul de livrare a produselor spre marile pieţe. Din acest punct de
vedere, o situaţie intermediară, într-un loc bine deservit, este adesea preferabilă.
Delocalizarea industriei reprezintă una din tendinţele actuale nu doar ale industriei
europeane. Ultimele decenii au înregistrat în planul localizării industriei o mişcare de
deconcentrare care a luat diverse forme:
- deconcentrarea industriei în interiorul regiunilor urbane (uzinele părăsesc centrul şi se
repartizează în zone industriale de la periferie);
- deconcentrarea industriei în interiorul statelor industriale (activitatea industrială
încetând să mai fie monopolul anumitor regiuni);
- deconcentrarea industriei la scară planetară (începând din anii '60 industrializarea
ţărilor lumii a III-a se accentuează, întreprinderile multinaţionale stabilindu-şi aici
filiale de producţie).
Teoreticienii localizării industriale din secolului trecut (Weber) consideră că amplasarea
industriilor a ţinut seama de trei factori determinanţi: apropierea de sursa de materii prime,
apropierea de pieţe de desfacere şi apropierea forţei de muncă. Importanţa relativă a acestor trei
factori a variat în funcţie de tipurile de industrie. Pentru industriile grele apropierea materiilor
prime este esenţială căci transportul acestora este costisitor; pentru unele industrii (industria
metalurgică neferoasă) apropierea de o sursă de energie este mai importantă decât
aprovizionarea cu materii prime, în timp ce industriile care cer mai ales forţă de muncă (textilă sau
industria de automobile) este interesată de situarea în apropierea marilor concentrări de
populaţie. Sunt, de asemenea, industrii localizate în aproprierea pieţelor (industriile
agroalimentare) şi în general a oricăror centre potenţiale de desfacere a produselor finite.

37
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

După cel de-al II-lea război mondial evoluţia evenimentelor economice vine să modifice
modelul lui Weber ajungându-se astăzi la următoarele situaţii de delocalizare industrială:
 industriile devin din ce în ce mai puţin dependente de sursele de aprovizionare, cantitatea
de materii prime necesară producţiei diminuându-se odată cu dezvoltarea produselor de
sinteză;
 industriile devin din ce în ce mai puţin dependente de mâna de lucru pe fondul
progresului automatizării şi standardizării;
 industriile sunt din ce în ce mai dependente de pieţe, acestea permiţând constituirea
economiilor de scară şi implicit scăderea costurilor de fabricaţie.
Graţie scăderii costurilor de transport, apropierea geografică încetează să mai fie un
imperativ atât de restrictiv pentru industrie ca în timpurile lui Weber. Întreprinderile capătă o mai
mare libertate de localizare ceea ce generează şi o nouă considerare a perspectivelor de
dezvoltare regională.
Tehnopolii - forme noi de manifestare a fenomenului industrial
Criza economică, restructurarea industriei, creşterea activităţilor de servicii şi mai ales
expansiunea spectaculoasă a producţiei de înaltă tehnologie au bulversat organizarea teritorială a
economieie de piaţă contemporane.
Noile structuri economice teritoriale din ţările dezvoltate se organizează după criterii
calitative şi determină deplasarea centrelor de greutate în organizarea teritoriului.
Termenul de "tehnopol" începe să apară cu regularitate la sfârşitul anilor '70, generând în
literatura franceză dezbateri aprinse privitoare la conţinutul (şi chiar ortografia) acestuia, deşi
fenomenul tehnopolitan a apărut mai întâi în SUA (Silicon Valley, 1977).
Primul sens al termenului indică un centru cu activităţi industriale de înaltă tehnologie,
amintind totodată de "polii de creştere" şi "polii de dezvoltare" din anii '50 - '60. Dar era
dezvoltării polarizate a trecut, chiar şi noile economii de piaţă orientându-se spre "dezvoltarea
locală".
Tehnopolii sunt rezultatul strategiilor oraşelor universitare pentru o dezvoltare economică
care să valorifice potenţialul de cercetare antrenând un nou tip de industrializare de înaltă
tehnologie, a cărei folosinţă se află la limita dintre secundar şi terţiar, ba chiar constituind, după
unii, sectorul cuaternar.
Operaţional, acesta este o grupare de organizaţii de cercetare şi afaceri ataşată dezvoltării
ştiinţifice, înglobând un proces de ansamblu, de la etapa de laborator până la cea de fabricaţie şi
comercializare a produsului. Fizic, tehnopolul este un ansamblu de întreprinderi (în majoritate
mici şi mijlocii) structurat într-un mediu de calitate. Sub aspectul localizării, el este amplasat într-
un sistem relaţional închis, cu universităţi şi institute de cercetare tehnică, publice şi private.
Astfel, tehnopolul conturează un spaţiu precis în care se concentrează activităţile economice
corelate tehnicilor noi.
Cel de-al doilea sens al termenului de tehnopol lărgeşte conceptul original şi se integrează
într-o mişcare mai globală, cu proiecţie generală, influenţând condiţiile economice, sociale şi
politice ale proceselor de producţie-reproducţie: o versiune modernizată a "orarului-monopol"
din timpul neoliberalismului şi a descentralizării. El este totodată pol tehnologic - sau multipol - şi
oraş dotat cu funcţii de polarizare regională. Formă de urbanizare, tehnopolul pare să se
constituie într-un proces complex de teritorializare - relocalizare în interiorul strategiilor firmelor
dominante, făcând în acelaşi timp proba unei voinţe de ancorare şi integrare a variabilei spaţiale
în strategiile elaborate de colectivităţile locale.
Esenţa diferenţei între cele două sensuri este mai degrabă una de complexitate
diferenţiată pe scară temporală: de la "centrul polarizator tehnic" la "oraşul polarizator cu
aptitudini tehnologice înalte".
In terminologia politică a amenajării teritoriului, care presupune intervenţia statului, a
fost propusă noţiunea de "pol tehnologic" (regional). Contrar logicii lingvistice, aceşti poli nu sunt
puncte de polarizare ci organizaţii funcţionale de competenţe ştiinţifice existente în regiune. Polii
tehnologici sunt instrumente ale dezvoltării regionale şi desemnează filierele tehnico-industriale

38
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

pe care statul doreşte să le întărească. Ei sunt organizaţi în reţele, vizând mai ales transferul de
tehnologie spre industria regională, permiţând diferiţilor parteneri să lucreze împreună.
Pentru a identifica un tehnopol există câţiva indicatori reprezentativi, cuantificabili, care
se analizează combinat:
- proporţia angajaţilor ştiinţifici şi tehnici în numărul total al angajaţilor;
- volumul cheltuielilor pentru cercetare şi dezvoltare (aceste indicaţii nu
informează asupra nivelului tehnologic al produsului);
- nivelul de perfecţionare al produsului fabricat în ramura industrială şi locul său în
nomenclator;
- rata de creştere a angajărilor în interiorul sectorului.
Utilizând combinarea acestor date statistice variate, avem posibilitatea de a
distinge conţinutul diferitelor zone de activitate şi să separăm "adevăratele" de "falsele" spaţii
tehnopolitane, adesea prezentând aparenţe fizice similare.
După expresia spaţială, importanţa şi tipul de activitate, se pot clasifica noile realizări
industriale în mai multe categorii:
 Centre de inovaţie - în extindere în interiorul campusurilor universitare - furnizează mici
unităţi de cercetare sau expertiză pentru întreprinderi;
 Parcurile ştiinţifice - născute în ţările anglo-saxone, amenajate la iniţiativa universităţilor şi
în apropierea campusurilor şi-au legat dezvoltarea de firmele care aveau un departament
de <<cercetare şi dezvoltare>> în creştere sau deja renumit, asociat cu laboratoare
universitare şi alte unităţi subordonate. Acest ansamblu se compune din birouri,
laboratoare şi ateliere (Exemplul clasic este cel al Cambridge Research Park în Marea
Britanie). Tehnologii francezi se inspiră adesea din acest model;
 Tehnopolii (sau parcurile tehnologice) - includ o proporţie însemnată de cercetare
aplicată, eventual (dar nu necesar) în legătură cu universităţile. Activitatea esenţială este
producţia de înaltă tehnologie şi servicii pentru întreprinderi. Aceste spaţii sunt
amenajate, în general, în mediul peri-urban, în proximitatea marilor aglomeraţii urbane,
într-un mediu fizic şi social agreabil, cu densitate mică. Tehnopolii sunt adesea obiectul
unei operaţii mixte, activitate economică pe de o parte, habitat şi echipament pe de altă
parte. (Exemplul clasic - Sophia Antipolis în Franţa);
 Parcurile de afaceri şi comerciale - se caracterizează printr-un mediu de înaltă calitate cu o
slabă densitate şi răspunzând tuturor exigenţelor întreprinderilor comerciale având o
imagine de prestigiu şi prin activităţi înalt specializate, Funcţiile lor sunt triple:
manufactură, comerţ şi servicii profesionale;
 Zonele industriale superioare - adesea influenţate de imaginea parcurilor ştiinţifice şi de
tendinţele recente de construcţie au o legătură slabă cu înalta tehnologie. Dar prin
calitatea "design-ului" şi a aparenţei lor au beneficiat, graţie consecinţelor vizuale
pozitive, de o imagine autentică de înaltă tehnologie în schema arhitecturală. La nivelul
amenajării şi a peisajului, o concepţie stereotipă s-a născut în anii '50 - '60 şi s-a îmbogăţit
în anii următori

TEST DE AUTOEVALUARE
Care au fost etapele principale ale evoluției activităților industriale din Europa?
 Mestesugareasca
 Preindustriala
 Industriala (cu subetapele specifice rolului specific al resurselor minerale in dezvoltarea industriei)
 Postindustriala

39
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Trăsături ale economiei agricole din Europa


Agricultura este ocupaţia milenară a populaţiei din Europa. Primele tehnici agricole
apar în neolitic (mileniul VI î.e.n.). A pătruns în sud-estul Europei tehnica cultivării pământurilor
în Insula Creta dinspre Cornul fertil al Lumii vechi. Apoi s-a extins în restul lumii
mediteraneene, apoi în bazinul Dunării şi spre vestul Europei.
În antichitate exista o discontinuitate pronunţată în cultivarea terenurilor. În zona
mediteraneană s-a dezvoltat cultura cerealelor, dar, mai ales, pomicultura şi viticultura, în paralel
cu păstoritul. În acele vremuri terenurile cultivate erau cele din lungul văilor, regiunile deluroase
mai scunde. Cele mai înalte terenuri şi versanţii munţilor erau parţial destinate păstoritului.
Astăzi, culturile agricole urcă mai mult în altitudine (Munţii Apuseni).
Munţii din sud şi din zona mediană a Europei au fost foarte de timpuriu armonizaţi. În
regiunile mai nordice (Câmpia Germano-Polonă, masivele hercinice) agricultura a pătruns în mod
insular. De la bazinul Panonic până la Atlantic, până la Marea Nordului şi Baltică totul era un
domeniu de pădure de foioase. Aici agricultura a apărut insular. Spaţii vaste de pădure se
intercalau culturilor agricole. Locuitorii se ocupau, în principal, cu păstoritul.
În perioada feudală se extind terenurile cultivate prin desţeleniri, defrişări şi desecări.
Acest lucru este marcat şi de toponimele româneşti, vechi: Runc, Curături, Lazuri, Arşiţe, care
desemnează zone unde s-a practicat de foarte timpuriu defrişarea prin diferite metode. Aceşti
termeni au corespondenţe şi în celelalte limbi ale Europei. Concomitent se dezvoltă păstoritul
transhumant, mai ales în zona mediteraneană şi cea carpatică. Tot în epoca feudală s-au realizat
desecări pentru crearea polderelor din Olanda şi Germania.
Epoca modernă reprezintă extinderea continuă a spaţiului cultivat, cu modificări
structurale. Dezvoltarea oraşelor a avut repercusiuni asupra agriculturii, mai ales sub aspect
structural. S-au dezvoltat culturile cerute zilnic de locuitorii oraşelor. În legătură cu dezvoltarea
industriei, a oraşelor, agricultura capătă un caracter comercial. Pentru practicarea culturilor de
cereale s-au extins, mai ales, culturile din zonele de câmpie, înlăturând zonele destinate
păstoritului. Agricultura Europei se diferenţiază, în prezent, regional. Aceste diferenţieri regionale
se datorează atât factorilor socio-economici cât şi celor naturali.
În Europa există mari posibilităţi de utilizare a terenurilor pentru economia agrară
deoarece nu este o largă răspândire a zonelor înalte, a zonelor deşertice sau a terenurilor
mlăştinoase. Tehnica modernă permite recuperarea unor terenuri care nu sunt în mod natural
propice pentru dezvoltarea agriculturii. Chiar terenuri cu potenţial mai slab pot fi folosite. Cele
desţelenite pot fi desecate. În Europa nu sunt decât 8% din terenuri cu exces de umiditate şi tot
8% terenuri afectate de secetă.
Structura actuală a utilizării terenurilor în Europa:
- terenuri agricole – 47% din suprafaţă
- păduri – 30,6%
- alte suprafeţe – 22,4%.
Aceasta este o repartiţie globală, dar procentele suferă modificări regionale.
Culturile caracteristice Europei sunt: cerealele (grâu, porumb, secară, orz), plante tehnice
(sfeclă de zahăr, floarea soarelui, in), livezi şi vii (mai ales în sud), legume şi zarzavaturi (în sud şi în
rest, în luncile marilor văi sau în zonele preurbane).
Dispunerea şi tipul de culturi agricole la nivelul marilor arii geografice continentale sunt
rezultatul interacţiunii de durată dintre factorii naturali şi factorii economici.
Mai exact, influenţa dominantă a factorilor climatici se diminuează major odată cu
modernizările tehnice, cu creşterea aglomeraţiilor urbane şi cu schimbările structurale şi politice
caracteristice secolului XX.
Distanţa faţă de piaţă joacă un rol central, şi, aşa cum dorea să demonstreze modelul lui
von Thünen, pe măsură ce ne depărtăm de concentrarea comercială a pieţelor urbane,
intensitatea agricolă scade.

40
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Centurile legumicole şi de producţie a laptelui înlocuiesc policultura cerealieră tradiţională


din apropierea aşezărilor. Privite concentric, zonele agricole diferenţiate după volumul şi
specializarea producţiei evidenţiază o succesiune a culturilor mixte, în care se combină creşterea
animalelor, cultura cerealelor şi a plantelor indus-triale, monoproducţia de boabe, ranching-ul
extensiv şi, în sfârşit, plantaţiile.
Spre deosebire de industrie, a cărei prezenţă teritorială concretă este mai degrabă una
punctiformă, agricultura se prezintă dispusă sub formă de arii: aria zootehnică (pentru lapte) din
Bretania până la M. Baltică, aria de cultură a porumbului din nordul Portugaliei în Ural,
“grânarele” Europei de Est.
Transformările induse de activitatea agricolă asupra mediului generează un anumit peisaj
în care elementele de reper le constituie satul (localitatea rurală) şi organizarea moşiei acestuia.
De altfel, definiţia peisajului rural face referire tocmai la aspectele generale şi particulare a tot
ceea ce aparţine satului - câmpuri cultivate, păduri, elemente de infrastructură agricolă şi vatra
satului.
Peisajul rural îmbracă forma peisajului agrar şi a peisajului agricol, dar şi a altor forme de
peisaje definite de activităţi industriale, comerciale, turistice şi de transport.
Principalele tipuri de peisaje rurale europene sunt următoarele:
- peisajul de tip oppen-field (câmp deschis) - vatra satului este amplasată cvasi-central
în moşie - întâlnit în regiunile de câmpie din Franţa, Olanda, Spania, România,
Germania, Scandinavia;
- peisajul de tip enclose (bocage) - acestui tip de peisaj îi este caracteristic habitatul
împrăştiat, cu ferme izolate şi parcele neregulate, izolate de hotare naturale sau
create (perdele vegetale, şanţuri, împrejmuiri etc.). Deşi aspectul clasic poate fi
văzut în nord-vestul Franţei, peisajul de tip "închis" se întâlneşte şi în Anglia sau
România (în zonele de câmpie după 1991).

Caracteristici şi finalităţi ale transporturilor europene


Europa are o infrastructură economică foarte bună: o reţea de căi de comunicaţie densă,
bine dezvoltată, veche. Drumurile romane, celelalte construcţii legate de acestea (poduri,
viaducte) şi astăzi se pot descifra în reţeaua actuală. S-au dezvoltat azi arterele de mare viteză,
mai ales în Europa de vest, unde unele ţări ca Olanda, Belgia se înscriu cu cele mai mari densităţi
de şosele de mare viteză.
Există o reţea de căi ferate într-un proces alert de electrificare, de sporire a vitezei şi
securităţii. Doar Japonia depăşeşte Europa prin faptul că şi-a creat mai de timpuriu căi ferate de
mare viteză. Franţa se află pe primul loc în Europa în privinţa căilor de comunicaţie (TGV).
Europa a fost una din zonele globului în care s-au dezvoltat timpuriu transporturile pe apă
(râuri amenajate şi canale). Începând din evul mediu, Europa şi-a dezvoltat o reţea densă de
canale: canalul ce face legătura între Garonne şi Mediterana; canalul dintre Rhon şi Rhin; canalul
care face legătura între Dunăre şi Rin prin afluentul Mein (canal ce trece prin Nurenberg).
Dispunerea teritorială a căilor de transport este marcată de nivelele diferite de intensitate
ale traficului, care au determinat în timp ierarhizarea căilor ferate după acest indicator.
Intensitatea traficului este, la rândul său, influenţată de densitatea populaţiei din regiunile
pe care le străbate, de existenţa unor resurse naturale (tipul, cantitatea, valoarea), de
interpunerea unor elemente naturale greu accesibile, de legăturile politice existente între state
etc.
Europa se bucură de cea mai densă reţea de magistrale, aparţinând statelor central şi
vest-europene, dar cu ramificaţii şi legături şi în partea estică, activate de deschiderile politico-
economice ale ultimului deceniu.
Osatura reţelei feroviare europene se sprijină pe o magistrală vest-est intersectată de alte
două magistrale nord-sud:
- Lisabona - Madrid - Paris - Berlin - Viena - Varşovia - Moscova;
- Londra - Paris - Milano - Roma - Palermo;

41
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

- Stockholm - Copenhaga - Berlin - Viena - Budapesta - Bucureşti - Sofia - Atena.


Punctele de convergenţă, administrare şi organizare a traficului feroviar îl reprezintă
staţiile, uneori adevărate noduri de polarizare a unor activităţi productive şi comerciale.
Teritoriul continentul european dispune de cel mai înalt grad de fragmentare datorată
infrastructurilor rutiere.
Ca urmare a păienjenişului de căi rutiere şi a importanţei comparabile a unor tronsoane şi
legături rutiere, este dificil de stabilit doar câteva trasee, între punctele extreme continentale, cu
atât mai mult cu cât descărcarea unor fluxuri pe anumite sectoare, în funcţie de conjuncturi
determinante schimbă periodic distribuţia şi fluiditatea traficului rutier, de aceea exprimarea
infrastructurii rutiere europene în termeni de noduri şi convergenţe / divergenţe rutiere este mai
potrivită cu situaţia reală. Este de înţeles că nu numai ţările occidentale ci şi cele central şi est-
europene, sau mai bine spus mai ales acestea din urmă, ca urmare a poziţiei lor, dispun de nume-
roase noduri rutiere internaţionale unde se intersectează numeroase şosele europene. Astfel,
Sofia, Budapesta, Bucureşti se află la întretăierea unor artere ce vin dinspre Germania şi Polonia şi
se îndreaptă spre Grecia şi Turcia; Berlinul, de unde pornesc auto-străzi spre Dresda, Rostock,
Leipzig - Munchen, Magdeburg - Hanovra, Frankfurt, Cottbus-Wroclaw şi Szczecin; Viena, cu
autostrăzi spre Graz-Veneţia şi Linz-Munchen - Paris, Hamburg cu autostrăzi spre Hanovra -
Munchen - Verona, Bremen - Duisburg - Paris, Kiel - Flensburg - Odense - Copenhaga; Milano spre
Torino, Genova - Marsilia; Florenţa - Roma - Napoli - Palermo; Trieste - Viena - Zurich - Basel -
Rotterdam.
Parisul, mare nod rutier cu numeroase autostrăzi direcţionate spre Bruxelles -
Amsterdam, Deauville, Strasbourg - Viena, Lyon - Marsilia - Genova, sau simple şosele naţionale şi
europene spre Bordeaux - Bilbao, Metz - Meinheim, Narbonne - Barcelona etc.; Moscova, cu
şoşele spre Novorosiisk, Penza, Voronej, Harkov, Kiev, Sankt Petersburg etc.
Organizarea activităţii de transport rutier, fie de persoane, fie de mărfuri, se sprijină pe
existenţa unui sistem de mici întreprinderi de transport şi a câteva mari întreprinderi de tip
holding în care nu numai folosirea dar chiar deţinerea unor segmente de transport este crucială.
Obstacolele naturale, care au funcţionat de-a lungul timpului inclusiv ca graniţe
internaţionale sau limite administrative interne, împietează asupra continuităţii spaţiale a
legăturilor rutiere. Depăşirea acestor obstacole naturale se face prin lucrări de artă, poduri,
tuneluri, viaducte, care refac joncţiunile necesare pentru continuitatea reţelei.
Aspectul relevant corelat lucrărilor în cauză îl constituie antrenarea unui volum
impresionant de tehnică şi resurse financiare pentru a veni în întâmpinarea deopotrivă a
imperativelor economice, acordate cu impunerile ecologice.
Date fiind numărul mare de lucrări de artă în domeniul rutier vom menţiona, cu simplu
titlu exemplificativ, câteva dintre cele mai noi, contând pe faptul că, dacă nu sunt şi cele mai
reprezentative, dovedesc cel puţin permanenta îmbunătăţire impusă în transportul rutier:
- podul din Normandia (1995), cel mai mare pod cu cabluri de susţinere şi consolidare, cu o
lungime de 2141 m, peste Sena, în aval de Rouen;
- podul peste Tamisa, în aval de Londra (1991) la Dartford;
- legăturile între câteva insule daneze (Fionie, Sjaelland), Suedia şi Germania, proiecte în
curs de realizare ce se vor finaliza cu un viaduct rutier şi câteva poduri;
- tunelul Puymorens (1994) pe axa Toulouse-Barcelona (traversează bariera pireneană);
- tunelul Somport, în curs de finalizare, pe axa Pan-Saragosse.
Concurent câştigător în cursa intercontinentală a mijloacelor de transport, în faţa
pacheboturilor, transporturile aeriene constituie un domeniu contradictoriu sub aspectul
avantajelor şi dezavantajelor, aceasta neîmpiedicându-l să funcţioneze ca factor - reper al
explicării mondializării diferite ale câtorva mari metropole4. Aspectele de caracterizat merg de la
rapiditatea acoperirii distanţelor şi nivelului ridicat al costurilor de transport, trecând prin confortul şi
siguranţa pe care o garantează producătorii aeronautici, reversate de riscul implicit al oricărei

4
Franck Debie - "Geographie humaine et economique", Paris, PUF, 1995.

42
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

acţiuni umane, deci şi a transporturilor şi până la repartiţia dezechilibrată a nevoilor de deplasare şi


concentrarea dezechilibrată a faptelor de transport aerian girate de câteva mari companii aeriene
naţionale sau transnaţionale.
Transportul aerian rămâne o opţiune actuală susceptibilă de transformări cel puţin în
acelaşi ritm celui de la începuturile sale (primii ani ai sec.XX) până în prezent.
Regula generală a dezvoltării conjuncturale funcţionează şi la nivele particulare explicând
variaţiile, adesea semnificative ale unor fluxuri, opţiuni şi efecte asupra transportului aerian. Cazul
pieţei aeriene Paris-Londra după construirea TGV Eurostar (1995) este sugestiv.

De la turismul aristocratic la turismul de masă


Turismul - faptul de a călători pentru propria plăcere - a luat naştere în Europa Occidentală la
sfârşitul sec.XVIII. În acea epocă, câteva zeci de nobili englezi îşi petreceau iarna pe Coasta de Azur
atraşi de climatul blând. Progresiv segmentul bogat al populaţiei europe-ne a început să frecventeze
staţiunile litorale (Biarritz, Deauville, Cannes), termale (Baden-Baden, Vichy) şi montane (Chamonix,
Zermatt).
Primul război mondial a ruinat acest turism fastuos rezervat unui număr restrâns de
persoane pe care îl amintesc astăzi aspecte-le vilelor şi palatelor epocii respective.
Puţin câte puţin, un turism din ce în ce mai diversificat, sub aspect social, se conturează
după cel de-al doilea război mondial transformând turismul într-o activitate de masă.
Mobilitatea crescândă a populaţiei cu un grad ridicat de trai a fost favorizată de
urbanizarea populaţiei în ţări industrializate care a antrenat o nevoie crescândă de evadare
sezonieră în afara oraşelor fapt care a fost posibil graţie conjuncţiei a două condiţii: creşterea
nivelului de trai şi apariţia timpului liber ce au permis consacrarea de timp şi bani petrecerii
timpului liber şi vacanţelor precum şi transformărilor revoluţionare contemporane din sectorul
transporturi-lor, fie individual (automobilul) fie de grup (autocar, tren, avion) care au determinat
scăderea preţurilor de transport.
Punerea la punct şi folosirea produselor standardizate au favorizat de asemenea scăderea
preţurilor şi creşterea segmentului de clienţi.
Nu există resurse turistice în sine ci numai oferte potenţiale prin calitatea unui sit posibil
de pus în valoare într-un context socio-economic dat. Un sit nu este aşadar turistic prin el însuşi ci
devine, prin amenajarea sa, sau prin organizarea căilor de acces către el.

2. UNITATEA DE STUDIU 3

9. Diferențieri teritoriale europene . Marile concentrări urbanindustriale ale


Europei.

1.Europa Nord Vestică


Principalele unităţi fizico-geografice regionale sunt litoralul cu Strandflatul norvegian,
câmpia litorală scandinavică, Alpii Scandinavici, DepresiuenSuediei Centrale (), Podișul ,Podișul
Lacurilor, Laponia, Câmpia Baltică, Islanda, Iutlanda
Litoralul norvegian
Fiordurile norvegiene şi versanţii alpilor scandinavici, abrupţi şi traversaţi de fiorduri
formează caracteristica de bază a peisajului din vestul ţării. De asemenea climatul oceanic, cu ierni
moderate termic, prin influenţa benefică a Curentului Golfului, dă tonalitatea bio -climatică
peisajului norvegian. Fiordurile sunt golfuri lungi, foste văi glaciare, cu ape adânci şi climat de
adăpost, care apar ca adevărate lacuri montane, glaciare, pe versanţii vestic ai Alpilor.

43
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

În multe din fiorduri, lungi şi înguste, întortocheate şi adânci există praguri care sunt
evitate de peşti. Pragurile sunt rezultatul proceselor de acumulare glaciară din vechile văi glaciare.
Acestea nu sunt favorabile vieţii portuare. Porturile sunt în marea majoritate instalate la gurile
fiordurilor iar altele la capătul lor, acestea având în schimb o activitatea economică redusă.
Sognefjord şi Hardangerfjord au aproape 180 de km lungime. Malurile înguste sunt
folosite cu mare grijă pentru culturi de căpşuni, zmeură, peri, meri, cireşi, unele cereale ca ovăzul,
orzul, furaje, etc. Pe litoralul propriu-zis apar câmpii litorale înguste (considerate platforme de
abraziune marină).
Trondheim este un oraş format în sec. al X-lea şi devine capitală sub Olaf cel Sfânt. Astăzi
este un important port, cu 140.000 locuitori, având o frumoasă catedrală gotică.
Norvegia de Sud-Est reprezintă cea mai temperată parte a ţării, cu ierni relativ blânde şi
veri mai lungi. Platourile modelate de gheţarii pleistoceni, de troguri iar spre ţărmuri Sorland, bine
populate, cu terenuri cultivate şi păduri puternic defrişate.
Ocupaţia de bază în această zonă este creşterea vitelor, iar culturile sunt determinate de
particularităţile bio-pedo-climatice şi de necesarul de furaje: culturi furajere şi cereale.
Apar oraşe litorale, cu industrie care polarizează forţa de muncă. Industria este profilată
pe industria lemnului (hârtie, mobilă, utilaj pescăresc, rafinării de petrol).
Oslo este capitala Norvegiei, având funcţii complexe şi o populaţie de aproximativ 500.000
locuitori.
Teritoriul Finlandei este suprapus Scutului Baltic, acoperit cu depozite glaciare, dominând
spaţiile de podiş şi câmpii unde s-a impus modelarea şi acumularea glaciară.
În sud domină câmpiile de acumulare, argiloase, înmlăştinite pe alocuri, cu permisiunea
climatică pentru culturi agricole tradiţionale (cereale – mai ales secară şi grâul cu creştere rapidă,
cartofi, sfeclă de zahăr).
În peisaj domină pădurea de conifere, tundra apărând doar în partea nordică a ţării, iar în
condiţii de intrazonalitate, pe culmile cele mai înalte ale colinelor Manselka. Deosebirile de peisaj
se reflectă în existenţa trei unităţi geografice principale: Laponia finlandeză, Platoul Lacurilor sau
Podişul Lacurilor, situat între colinele Salpauselka şi Suomenselka, Câmpia litorală din sud şi vest.
Laponia (Laplland) şi-a luat acest nume de la laponi care au populat-o, nomazi cu turmele
de reni şi mai târziu, au defrişat pădurea extinzând culturile agricole furajere şi ocupându-se
tradiţional cu creşterea renilor.
Podișul Lacurilor poartă acest nume datorită numărului mare de lacuri existent în acest
areal şi care reprezintă 20 % din suprafaţa acestei unităţi şi 34 % din totalul terenurilor improprii
agriculturii sau forestiere. Lacurile sunt legate printr-un sistem complex de reţele de canale.
Ţărmurile lacurilor sunt fragmentate, presărate cu numeroase insule.
Circulaţia se desfăşoară în principal pe apă în aceste regiuni. Unele căi ferate sunt dispuse
pe rambleele naturale, reprezentate de harju, oeskersuri, formate pe direcţia curgerii gheţarilor,
orientate perpendicular pe valurile morenaice, formate prin depuneri intra şi subglaciare, în
canale de materiale fluvio-glaciare, cu acumulări de nisipuri, pietriş rulat, asemănător cu cel din
râuri, sau legat de curenţii sub-glaciari care pot forma mici delte înguste, la marginea frunţii de
gheaţă. Valurile morenaice care domină partea sudică sunt traversate de râuri care formează
cascade sau mici defilee la traversarea valurilor morenaice.
În Podişul Lacurilor se practică o agricultură radiţională, în oienile create prin defrişare.
Dominantă însă rămâne exploatarea lemnului, cele mai importante centre fiind la Kuopio şi
Tampere.
Câmpia litorală înconjoară spre sud şi vest Podişul Lacurilor, fiind formată pe sedimente
marine, lacustre şi glaciare. În această zonă de câmpie, cu altitudini de până la 100 m este
concentrată activitatea industrială a Finlandei, este favorizată de energia electrică ieftină, datorită
potenţialului hidroenergetic considerabil, zăcămintelor polimetalice bogate, de plumb, zinc,
valorificate la Turku şi Pori, construcţiile navale la Helsinki şi Tuzla, industria lemnului valorificat
superior la Kotka, Helsinki, Turku, Pori, Oulu.

44
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

În această zonă se află capitala Helsinki, cu o populaţie de 500.000 locuitori. Oraşul a fost
fondat de Gustav de Vaasa al Suediei. A fost distrus şi reconstruit pe alt loc în 1640 devenind
capitala noului ducat al Finlandei în 1912 şi în 1917 al Finlandei independente.
Particularităţile geo-demografice ale Finlandei
Finlanda are o suprafaţă de 338.100 km2 şi o populaţie de 5, 4 ( 2014) milioane de
locuitori de unde rezultă o densitate medie de 14,7 loc-km2. În anul 1998 natalitatea era de 13,2
%o în timp ce mortalitatea era de 10,1 %o rezultând un spor natural de 3,1 %o; mortalitatea
infantilă avea valoarea de 5,8%o.
Structura populaţie ocupate se prezintă astfel:
- în agricultură şi silvicultură = 8,3%
- în industria prelucrătoare şi extractivă = 22,3 %
- în construcţii = 8,2 %
- în servicii = 15,8 %

Economia a fost frânată în dezvoltarea ei de dominaţia ţaristă. Cele două războaie


mondiale au avut un efect negativ, prin daunele plătite mult timp URSS-ului, aducând ţara într-o
criză acută de produse industriale care în cele din urmă, au stimulat activitatea industrială. Astfel,
după 8 luni de la al doilea război mondial producţia industrială era de 70 % faţă de 1938 şi cu 50%
faţă de 1945. Ritmul de creştere a producţiei industriale a fost de 2,65%, în condiţiile în care cel al
Suedie era 1, 3%, iar al Germaniei de 2,10%. Este adevărat că unele ramuri ale industriei au
progresat mai repede decât altele, aici fiind cazul industriei lemnului şi industriei metalurgice.
Deşi în condiţii potrivnic de fond funciar – păduri, soluri turboase, înmlăştinite, cu un
climat temperat continental aspru, agricultura a reuşit să satisfacă necesarul celor 5 milioane de
locuitori (importându-se doar produse cu valoare minoră, bunuri de consum). Finlanda importă în
schimb mari cantităţi de combustibili şi materii prime minerale şi exportă produse industriale,
produse din lemn, cherestea, celuloză. Finlanda este cel mai mare exportator de hârtie de ziar din
Europa, şi de asemenea, deţine locul fruntaş pentru producţia de hârtie şi carton pe cap de
locuitor (1760kg/loc de hârtie şi carton faţă de România care are 16kg/loc). Producţia de energie
pe cap de locuitor este de 10.670 kWh/loc. Agricultura este foarte bine organizată, producţia
de grâu fiind acceptabilă (3500kg/ha), producţia de cartofi fiind de 22.000 kg/ha, cea de lapte
500kg/loc, fiecare vacă producând aproximativ 5195 kg/an. Numărul de capete de bovine este de
1,4 milioane iar cel de porcine de 1,3 milioane. Suprafaţa forestieră a Finlandei a crescut cu 10 %
într-un interval de 20 de ani (1980-200) ca urmare a aplicării unui program de măsuri prin care s-a
urmărit asanarea mlaştinilor, îmbunătăţirea structurii forestiere slab productive cu specii noi ,
rapid crescătoare.
Exporturile Finlandei au trebuit să se redirecţioneze după dezmembrarea URSS-ului,
partener tradiţional, către ţările occidentale , Canada, SUA. Acest lucru a fost benefic pentru
economia Finlandei, înregistrându-se un excedent al balanţei de plăţi, şomajul a scăzut la 3,5% din

Tema:
Identificaţi pe harta Finlandei centrele industriale şi reţineţi specificul industrial al acestora.
Comparaţi valorile producţiei industriale cu alte ţări europene.
Stabiliţi poziţia economică a Finlandei în context european.

populaţia activă adică aproape 88.000 locuitori, în condiţiile în care jumătate din populaţia
Finlandei este activă.
Suedia prezintă două unităţi geografice importante: Norrlandul şi Câmpia litorală sudică
care înglobează Smälandul şi Scania. Aceste două regiuni au cea mai mare importanţă economică
pentru Suedia.
Norrlandul se caracterizează prin exploatările minere de la Kiruna şi Gällivare,
valorificarea resurselor forestiere şi hidroenergetice. Oraşele industriei prelucrătoare se află pe

45
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

câmpia litorală a Golfului Botnic, aici predominând cele din industria lemnului cum ar fi Sundvall
sau Kramfors. Aşezările rurale din această zonă au funcţii agricole şi forestiere.
Norrlandul suedez era aproape nelocuit în trecut, laponii fiind singurii care trăiau în acest
ţinut. Relieful este uşor înclinat de la V-E şi reprezintă un plan deranjat de mai multe văi, mai mult
sau mai puţin paralele între ele, cu salbe de lacuri de-a lungul lor, râurile fiind folosite mai ales la
transportul buştenilor. Aşezările umane sunt aşezate tot în lungul văilor, pe interfluvii, pădurile
sau păşunile existente fiind folosite la maxim de crescătorii de vite. Zona este slab populată în
ansamblu, deţinând 1,7% din populaţia, deşi cuprinde 60% din suprafaţa ţării. Densităţile au valori
foarte mici ajungând la valori de 5-10 loc/km2 şi valori puţin mai crescute în partea litorală.
Svealandul reprezintă zona Suediei cea mai tânără dar şi arealul aflat în plină evoluţie.
Liniile de falii intersectate pe direcţia N-S şi E-V au permis un joc tectonic de blocuri de mai mică
sau de mai mare amplitudine care au generat un sistem de grabene care au dus la apariţia
lacurilor Väneren, Vätteren. De fapt acesta reprezintă un culoar tectonic al Suediei Meridionale,
între Götteborg şi Stockholm, culoar în care industria s-a concentrat în centre renumite ca
Västeras, Orebro, Uppsala, Böros. De o parte şi de alta a acestui culoar se află regiuni mai mult
sau mai puţin populate (în N este Pod. Smäland iar în sud Svealandul suedez).
Suedia Centrală deţine 60% din totalul populaţiei şi 27% din totalul suprafeţei. Cele mai
importante centre sunt Stockholm (comerţ, finanţe), Götteborg (construcţii de maşini), Örebro,
Linköping. În ceea ce priveşte agricultura domină culturile cerealiere şi creşterea bovinelor.
În zona acestei dorsale economice suedeze, orientată est-vest, a culoarului, economia
este complexă, cu dominarea industriei prelucrătoare de mare randament, dar tot în această
regiune se concentrează şi regiune agricolă cea mai importantă a ţării şi un sistem de transporturi
foarte bine pus la punct. Principalul centru îl reprezintă capitala Stockholm, situată pe ţărmul
Mării Baltice, pe mai multe de insule (“Veneţia Nordului”). Principala insulă care găzduieşte oraşul
vechi este Staden iar pe celelalte sunt cantonate zonele rezidenţiale (în S) iar cele comerciale şi
industriale se află în nord. Dezvoltarea oraşului a luat avânt după destrămarea Uniunii de la
Kalmen (sec. XVI), când Suedia începe să se impună în zona Balticii. Astăzi, capitala Suediei
furnizează 10% din producţia industrială a ţării.
Smälandul este mai slab dezvoltat din punct de vedere economic. Podişul Smäland se
ridică cu puţin peste 300 m, iar flancurile sale sunt uşor înclinate. Cele mai importante centre din
acest areal sunt Jonköping, situat pe malul sudic al Lacului Vätteren, Nörkoping, centru al
industriei textile.
În continuarea sudică a Pen. Scandinavice se dezvoltă Scania (Skäne) care este de fapt o
prelungire joasă, peninsulară, de câmpie a Podişului Smälland. Această zonă este supusă
influenţelor baltice dar mai ales atlantice care sunt foarte benefice, accesată zonă reprezentând
principala zonă agricolă a ţării. Cel mai reprezentativ oraş al acestei regiuni este Götteborg, cu o
populaţie de 500.000 locuitori, situat în SV Scandinaviei , în Str. Kattegat. Este unul dintre cele mai
mari porturi ale Suediei (27 mil.t mărfuri/an). Ramurile industriei sunt foarte diverse, începând cu
industria constructoare de maşini (Volvo), maşini unelte, industria chimică, textilă, alimentară.
Deși avea în în 2014 doar 9,6 milioane locuitori (cu o creștere de aproape 1 mil locuitori
în 10 ani), Suedia se află între primele 5 state la consumul de energie electrică pe cap de locuitor,
între primele ţări al construcţiile navale. De asemenea Suedia este renumită pentru oţelurile care
le produce, minereul de fier produs, ş.a.
Suprafaţa Suediei este de 450.000 km2 ( a doua ţară ca dimensiune din Europa), populaţia
de 8,9 milioane locuitori de unde rezultă o densitate de 19,8 loc/km2. Natalitatea este de 9,9 %o
iar mortalitatea de 10,5 %o de unde rezultă un bilanţ natural negativ. Rata mortalităţii infantile
este de 3,5%o , iar speranţa de viaţă este de 82 ani la femei şi 77 de ani la bărbaţi. Valoarea PNB-
ului este de 27.710 $/loc iar în ponderea P.I.B.-ului agricultura deţine 2%, industria 32% iar
serviciile 60 %. Din totalul populaţiei active 2% erau în agricultură, 24% în industrie şi 69% în
servicii.

46
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Din istoricul miracolului suedez


Parametrii progresului deosebit înregistrat încă din secolul al XIX-lea, se leagă de exploatarea
unor importante resurse naturale, cu precădere a minereului de fier şi a pădurilor.
Starea a început să se înrăutăţească, încât tinerii comiteau delicte mai puţin grave pentru
beneficia de 2-3 săptămâni de închisoare, unde aveau asigurată cel puţin pâinea de secară.
Foametea care cuprinsese ţară adus la emigraţia în masă spre Germania şi apoi spre SUA (în
1887 au plecat din ţară 47.000 oameni). Între 1860-1932 din Suedia au emigrat circa 1 milion de
persoane (valoare neechivalată de nici o altă ţară în aceiaşi perioadă). După această perioadă sumbră
economia Suediei a început să se dezvolte treptat ajungându-se la o situaţie economică înfloritoare.
Explicaţia pentru aceasta stă în spiritul practic, combinat cu receptivitatea la nou, poziţia favorabilă atât
geografică cît şi politică (poziţia de totală neutralitate în contextul european şi mondial), inteligenţa în
investigarea şi exploatarea unor resurse solice şi subsolice, grija pentru mediu natural. Datorită acestor
calităţi, exportul suedez creşte în perioada postbelică de 10-15 ori mai mult decât în perioada
anterioară. Dacă până în 1932, Suedia era unul dintre principalii “exportatori” de emigranţi, după al
doilea război mondial, datorită creşterii nivelului de trai, devine o ţară de imigranţi.
Pădurea este una dintre cele mai importante resurse naturale, ocupă jumătate din
suprafaţa ţării iar în cadrul ei predomină esenţele de răşinoase. În Suedia funcţionează peste 1000
de fabrici de cherestea care produc peste 11,5 milioane m3 de cherestea anual, 120 uzine de
celuloză şi hârtie care dau 8,3 milioane t, cele mai multe dintre cele enumerate fiind plasate pe
ţărmul Golfului Botnic, nordul Lacului Väneren şi în Smälland, la gurile râurilor ce debuşează în
Golful Botnic.
Minereurile de feroase şi neferoase reprezintă a doua mare bogăţie a ţării, cea mai mare
parte fiind exportate. Minereul de Fier exploatat din bazinele Börlang-Surahammar, Kiruna,
Gällivare şi Porkoneli prezintă un conţinut în fier de 60-65%, ceea ce îl face foarte productiv.
Direcţiile de export ale minereului trec prin portul Narnik iarna şi Lulea vara. Producţia de oţel a
Suediei este de 4,4 mil.t, acesta fiind de o foarte bună calitate. Exportul de minereu de fer şi al
oţelului se face către Belgia, Marea Britanie, SUA, Germania şi mai puţin spre Franţa şi Italia.
Exportul masiv de oţeluri înalt aliate dar şi a produselor finite, relativ scumpe ale industriei
constructoare de maşini a permis echilibrarea balanţei de plăţi, crearea de noi locuri de muncă
(şomajul ajungând la 1,5%, cca 70.000 persoane). Principala regiune siderurgică este Bergslagen
situată în apropierea zonei miniere Borrlang-Surrahammar.
Industria constructoare de maşini este situată pe litoralul Smällandului şi Scaniei, în centre
ca Stockholm, Linköping, Malmö, Örebro. Marile şantiere navale sunt situate în sud-vestul ţării,
cele mai importante fiind Malmö şi Götteborg.
Agricultura suedeză are un caracter intensiv şi prezintă o orientare spre creşterea
animalelor. Astfel agricultura asigură 80% din producţia agricolă, depăşind, în pofida structurii
defavorizate a fondului funciar, necesarul caloric al celor aproape 9 milioane e locuitori. Principala
zonă de cultură o reprezintă Scania, urmată apoi de zona culoarului dintre Smälland şi Svealand.
Principalele culturi sunt cele de grâu, orz, ovăz, cartofi (31.615 kg/ha), sfecla de zahăr (51.515
kg/ha), Aproximativ două treimi din suprafaţa agricolă este folosită pentru culturi furajere restul
fiind reprezentat de terenuri arabile (7%), fâneţe (1,4%) din care rezultă un disponibil agricol de
doar 8,3 %.
Nordul şi estul Iutlandei (peninsula în care se afla cea mai mare parte a statului danez) au
oferit condiţii favorabile pentru aşezările omeneşti, care s-au dezvoltat pe baza aşezărilor
pescăreşti care “garniseau” această regiune. Faţă de aceste zone arealul vestic al peninsulei este
inospitalier, aşezările omeneşti fiind în număr redus. În insule, aşezările omeneşti sunt dese şi
foarte vechi, cel mai elocvent exemplu constituindu-l Copenhaga (Cobenhavn) care cu populaţia
sa de 740.000 locuitori plus cea din periferii ajunge la 1.350.000 locuitori, care o face să fie cel mai
mare oraş al Scandinaviei. La origine a fost un castel-fort construit în 1165 pentru protejarea unui
mic port de negustori – Koepmana Hav. În prezent este oraş industrial care se remarcă prin
construcţiile de maşini, industria textilă, industria materialelor de construcţii (faianţă), fiind de
asemenea şi un important port cu caracter de franco-port liber. Traficul portuar este în schimb

47
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

modest (7,5 milioane t) mărfurile fiind în general de valoare ridicată şi greutate redusă,
activitatea portuară fiind tot mai mult absorbită de Götteborg, port important al Suediei.
Resursele de minereuri feroase şi neferoase sunt importante în ţările scandinavice, determinând
dezvoltarea industriei metalurgici neferoase, a industriei feroaliajelor, a oţelurilor înalt aliate.
Danemarca constituie o excepţie, nedispunând de minereuri feroase. Danemarca se confrunta
înainte cu problema energetică deoarece pe teritoriul ei nu existau căderi de apă, nu dispunea de
resurse minerale exploatabile, până la descoperirea în deceniul 7 a celor din Marea
Nordului.Agricultura este o ramură foarte importantă a economiei daneze, 7% din totalul
populaţiei active fiind comasate în agricultură. Fermele au în jur de 10-60 ha şi sunt exploatate cu
un număr mare de maşini ceea ce demonstrează puternica mecanizare a agriculturi daneze.
Danemarca este cel mai mare exportator de unt (120.000 t) având de asemenea o producţie
ridicată de brânzeturi (300.000 t) cu tendinţe de creştere. Un alt element pentru export îl
constituie carnea, printre partenerii tradiţionali numărându-se Germania, Anglia, Suedia.
Produsele industriale deţin 76% din volumul exporturilor, tendinţa fiind de colaborare cu
partenerii clasici (Germania, Anglia, Suedia) . S-a observat o
tendinţă în economia daneză de orientare spre produse de
Strămoşii islandezilor de
înaltă calitate, realizate în unităţi industriale mici (500 oameni
astăzi au fost vikingii care s-au
maxim).
refugiat pe această insulă din
Politica de austeritate a creat premisele măririi cauza persecuţiilor la care au fost
numărului de şomeri de la 183.000 câţi erau în 1980 la supuşi. Bilanţul natural este
270.000 în 1990, care reprezintă 9,6% din populaţia ocupată, ridicat, datorită unei natalităţi de
iar datoria externă se cifrează la peste 28 mld $. Ca suprafaţă, 15%o şi a unei mortalităţi de sub
Islanda este o ţară mică, întinzându-se peste 103.000 km2, 7%o. Insula este relativ depărtată
având o populaţie redusă de circa 250.00 locuitori de unde de Scandinavia însă este legată
rezultă o densitate medie de prin particularităţi geo-
2
2,5 loc./km . Jumătate din demografice.
Datorită faptului că
este scăldată de apele populaţia Islandei este
calde ale curentului grupată în capitala Reykjiavik restul fiind dispuşi în oraşele de pe
Atlanticului, insula este litoral. Procentul de urbanizare este ridicat, ajungând la 90%,
acoperită de un covor populaţia rurala de 10% trăind în ferme izolate sau grupuri de
verde de tundră în ferme. Cele mai importante oraşe, pe lângă capitală sunt Akranes,
timpul verii, care în Keflavik, Hafnarfjördur.
Islanda este foarte Ocupaţia tradiţională este pescuitul, peştele fiind
scurtă. principala materie primă, de el legându-se principalele activităţi
de bază ca cele care vizează îmbunătăţirea tehnicii piscicole şi
cercetarea în domeniul biologiei marine. Islanda are o structură a economiei impusă de condiţiile
naturale, trei sferturi din producţia industrială fiind legată de peşte. Activităţile legate de pescuit
sunt: pescuitul propriu-zis, prelucrarea peştelui. În Islanda există peste 100 de fabrici care produc
peşte sărat, conserve, ulei şi făină de peşte. În ceea ce priveşte pescuitul s-a ajuns la aproape 2
mil.t peşte /an, din care heringii sunt pescuiţi din regiunea nordică iar codul mai spre sud.
Industria cimentului este dezvoltată, majoritatea construcţiilor fiind construite din ciment, centrul
industriei fiind la Akranes. Industria aluminiului îşi are centrul la Hafnafjördue şi s-a dezvoltat
datorită preţului mic al energiei electrice care se datorează potenţialului hidric şi geotermic
valorificat corespunzător.
Economia agrară are o factură proprie deoarece nu sunt condiţii naturale pentru culturi şi
păşunat, cu toate că 22% din suprafaţa ţării este acoperită de păşuni, acestea au un slab nivel
calitativ, numărul de capete de ovine fiind de 560.000 iar cel de bovine de 72.000. Cele mai bune
păşuni se află în partea de SV a insulei datorită prezenţei Curentului Cald al Golfului. Potenţialul
geotermic al gheizerelor este folosit în agricultură pentru încălzirea serelor care chiar pentru
culturi tropicale dar şi pentru încălzirea locuinţelor. Islanda nu are o reţea de căi ferate în schimb
dispune de o reţea complexă de şosele, densitatea automobilelor fiind de 4 automobile/loc ceea
ce situează Islanda în fruntea statelor europene. De asemenea este de remarcat activităţile

48
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

portuare ce se desfăşoară în oraşele de pe litoralul islandez. Transportul aerian beneficiază de


aeroporturi la Reykjiavik şi la Akureysi care serveşte ca aeroport de tranzit către America de Nord.
Islanda are în balanţa externă de plăţi un uşor deficit datorită importurilor masive de petrol, lemn,
bauxită. Exportul Islandei se bazează în mare măsură pe produsele din peşte.

Trăsături economice comune ale ţărilor Europei


Nord-Vestice Ţara Pondere (%)
Mediul natural în ansamblul lui este defavorabil Finlanda 57,7
pentru ţările scandinavice. Clima este un handicap pentru Norvegia 25,7
economia agrară, mai ales pentru cultura plantelor. Suedia 50,7
Cerealele nu dau randament bun decât pe teritorii
Structura fondului forestier ]n 2008
restrânse din zonele sudice şi pe soluri superioare calitativ.
Păşunile compensează această lipsă în Islanda, ele având o
pondere de22,93%, în timp ce în Danemarca ele ocup 6,9%, în Suedia 0,9 % şi Norvegia 0,3%, iar
în Finlanda 0,3%.
Gradul de împădurire este foarte ridicat, în 2008 înregistrându-se următoarele valori:
Terenurile neproductive, fie spaţiile montane cu goluri alpine şi vegetaţie de tundră. Cu
muşchi şi licheni, mlaştinile turboase, ţărmurile nisipoase ating următoarele procente

Structura produsului intern brut (%) pe principalele ramuri:


Ţara Industrie Construcţii Agricultură / Silvicultură Transporturi
Finlanda 22,7 8,5 5,6 6,9
Danemarca 18,9 5,8 4,1 7,2
Norvegia 27,4 6,6 3,0 8,6
Suedia 24,3 6,0 2,7 5,9

Producţia şi consumul de energie primară/locuitor pe Glob (kg.echiv.huilă):

Ţara Producţie Consum Locul ocupat după producţie Locul ocupat la


consum
Danemarca 2249 4413 35 32
Finlanda 1179 5778 50 20
Norvegia 39311 7183 5 11
Suedia 1994 5070 40 24

Condiţiile climatice vitrege şi această structură nefavorabilă a fondului funciar se


constituie ca factori limitatori de dezvoltare a agriculturii. Orientarea către pescuit este firească
datorită vecinătăţii atlantice şi baltice, care reprezintă locuri de întâlnire a bancurilor de peşti în
strandflat în spatele skyergard-urilor.
Pescuitul în Marea Nordului, Marea Baltică sau Marea Norvegiei presupune o specializare
a industriei piscicole. Astfel danezii s-au specializat în pescuitul peştilor plaţi (cambule) pe când
ceilalţi practică pescuitul în larg, materialul biologic fiind de calitate mai redusă.
Remarcăm ponderea Norvegiei, renumită pentru flota ei de pescuit oceanic şi tradiţia în
vânarea balenelor, a Suediei şi Finlandei în pescuitul heringilor şi a Islandei în pescuitul heringilor
şi stravizilor.
Creşterea vitelor este foarte favorabilă în partea sudică a regiunii scandinavice, în
Danemarca şeptelul numără 2,7 milioane capete, iar porcinele fiind în număr de 9 milioane,
Suedia are 2 milioane capete bovine în timp ce Finlanda doar 1,5 milioane. Dintre ţările nordice
doar în Norvegia se cresc oi la scară mare, numărul acestora atingând 2,3 milioane de capete. În
Finlanda, Suedia şi Danemarca este adoptat sistemul cooperativelor de consum, de aici reticenţa

49
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

danezilor de aderare la regulamentele UE. Aceste cooperative au o pondere de 25% la finlandezi,


35% în Suedia, 40% la danezi.

Resursele minerale şi rolul acestora în dezvoltarea Europei Nord-Vestice


Resursele energetice constau în : hidro-energie, petrol şi gaze naturale din Marea
Nordului, cărbuni. Acestea sunt diferit valorificate de cele 5 state componente ale Europei Nord-
Vestice.
Cantitatea de petrol şi gaze naturale din bazinele platformei continentale din Marea
Nordului, din care Norvegia extrage din bazinele: Statfiord, Brent, Gullfaks, Forties, Oseberg,
Ekosfisk, concesionând sau exportând o cantitate importantă din petrolul extras. Gazele naturale
se extrag din bazinele: Troll, Sleipner, Frigg, Leman. Prelucrarea se face la Stavanger, Mongstad şi
Stagen. Danemarca extrage gaze naturale de la Tyra, Dam, Skyoold din sudul bazinului Ekofisk, iar
printr-un sistem de conducte sunt aduse la rafinăria Frederica.
Minereurile de fier suedeze sunt exploatate din bazinele Kiruna, Gällivare, Borlange, fiind
de foarte bună calitate, având un conţinut în fier de 65%. Pe baza acestor minereuri s-a pus la
punct industria siderurgică, cu centrele de la Hofros şi Börlange, Suedia având o producţie de 4,4
mil. t oţel /520 kg/loc) şi 3740 mil.t produse laminate, fiind comparabilă din acest punct de vedere
cu Japonia.
Norvegia dispune şi ea de oţelării foarte mari, prezente la Trondheim, Oslo, iar producţia
ei este de 700.000 t de oţel de foarte bună calitate. Oţelurile scandinave sunt foarte scumpe,
fiind oţeluri înalt aliate cu Ni, Mn, Cr, licenţele necomercializându-se. De fapt caracteristica
generală a industriei scandinave este calitatea excepţională a produselor realizate. În Danemarca
se fabrică motoare Diesel, echipamente de telecomunicaţii în Suedia, dar şi mobilă, hârtie,
celuloză şi produse alimentare.
Ţări ca Norvegia, Suedia sau Finlanda au ca trăsături comune dezvoltarea industriei
lemnului şi a derivatelor ei, precum şi un potenţial hidroenergetic valorificat excelent. În
concluzie, activitatea industrială este cea mai importantă ramură economică în Scandinavia,
devansând de departe ramura agriculturii.

TEST DE AUTOEVALUARE

Care sunt trăsăturile comune țărilor Europei Nord-Vestice:


1. Identificați pe harta Peninsulei Scandinavice principalele unități geografice. Smälandul, Scania
(Skäne), Svealandul, Alpii Scnadinavici, Litoralul norvegian.
De analizat pe atlasul geografic sau harta Scandinaviei/

□ a. Existența resurselor minerale, a suprafețelor împădurite, dezvoltarea navigației, concentrări


ale industriei grele;
□ b. Diferență de dezvoltare între ariile costiere și cele din interior;
□ c. Exploatările petroliere offshore.

50
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

2. Regiunea Europei de Vest și Centrale


Argumente pentru Regiunea Europa Centrală şi de Vest

Confirmarea existenței unităţii Regiunii Europene Vestice şi Centrale porneşte de la


analiza dispoziţiei unităţilor morfostructurale majore în sens longitudinal. Astfel, unităţile majore
de relief ale regiunii sunt orientate preponderent de la vest la est, de-a lungul paralelelor, în
cuprinsul Europei mediane, aspect morfologic exemplificat clar de continuitatea unităţilor
hercinice şi alpine dinspre vestul spre estul regiunii :
 Unitatea hercinică europeană la zi se extinde între Peninsula Cornwell, sudul
Poloniei până în Nordul Dobrogei;
 Câmpia Germano-Polonă se extinde atât în cuprinsul Europei Vestice cât şi
Centrale, pe fundament mixt, hercinico- caledonic;
 unitatea alpină şi prealpină europeană are de asemenea o
dispoziţie preponderent de la vest la est;
Europa
Totuşi se cuvine să menţionăm existenţa unor deosebiri,
Vestică şi Centrală
mai ales de natură bio-pedo-climatică între cele două subunităţi,
cuprinde : Arhipelagul
vestică şi estică din Europa Vestică şi Centrală. Spre vest cresc
Britanic, Franţa,
influenţele oceanice, materializate în valori şi regimuri termo-
Germania, Cehia,
pluviometrice specifice:
Slovacia, Austria,
 Precipitaţiile înregistrează valori cuprinse între
Elveţia, Polonia,
700-800 de mm şi 1500- 2000 mm în estul şi respectiv vestul Marii
Ungaria şi România.
Britanii, cu un regim relativ constant.
 Valorile medii ale precipitaţiilor din Franţa sunt
cuprinse între 600- 1000mm în zonele vestice şi prin etajare altitudinală depăşesc
1000mm în Masivul Central Francez, iar în Alpii Francezi ajung la valori de peste 1500-
2000mm.
 În sensul creşterii spre vest a rolului influenţelor oceanice, versanţii vestici ai
Masivului Central Francez (Champagne Humide) înregistrează peste 1500mm
comparativ cu versanţii estici, spre culoarul Rhonului, cu valori sub 700-800mm.
 Temperaturile medii de ianuarie sunt pozitive în cea mai mare parte Europei Vestice,
în regiunile joase, ele variind între valori de 0-5 ºC, ajung la 7ºC în Peninsula Bretagne
şi coboară sub 2 ºC în Scoţia.
 Verile în Europa Vestică sunt moderate termic, înregistrându-se valori între 16ºC în
zona Colinelor Artois şi în Peninsula Bretagne şi peste 20ºC în estul Câmpiei Germano-
Polone

Europa Vestică şi Centrală este corespunzătoare areal, în mare parte, climatului temperat
de tranziţie asociat zonalităţii biogeografice corespunzătoare şi determinării din acest fundal
climatic al regimului hidrologic al râurilor, de nuanţă oceanică.
Limita estică a întregii Regiuni a Europei Vestice şi Centrale corespunde meridianului, ca o
linie mediană din zonă limitrofă, ce ar uni Gdansk cu arcul carpatic, incluzând astfel spre vest şi
bazinul Dunării.
Perturbările frontale frecvente, în toate anotimpurile determină precipitaţii bogate în
întreaga regiune, dar cu scăderea evidentă a valorilor pluviozităţii spre est, precum şi cu
importante diferenţieri de valori şi regim între faţadele vestice şi estice ale munţilor Alpi şi
Carpaţi. Treptat spre est cantităţile maxime de precipitaţii se mută din perioada de iarnă spre cea
de vară.
Fluviile Oder, Vistula, Elba, Wesser au un regim hidrologic reprezentativ. Alimentarea
dominantă este pluvio-nivală, cu un debit maxim secundar în ianuarie, ca urmare a ploilor
oceanice. În cadrul acestei regiuni se deosebesc:

51
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

a) Aria hidrografică nordică, cu râurile tributare Mării Baltice, caracterizată printr-un


climat continentalizat, cu puternice influenţe baltice (unde temperaturile din cursul verii sunt mai
ridicate, comparativ cu zonele din nordul Mării Baltice iar verile, mai ploioase ca iernile).
b) Bazinul Dunării.
Marile fluvii europene: Dunărea, Rhonul, Rhinul au un regim hidrologic complex, întrucât
se dispun la interferenţa climatelor oceanic, de tranziţie, continental cu cele mediteraneean sau
montan.

Particularităţi biogeografice. În cadrul Europei predomină pădurile de foioase cu


elemente de vegetaţie specifice anumitor areale:
 stejarul este caracteristic pentru zonele joase şi în aria de influenţă
mediteraneană;
 carpenul specific în NE Franţei;
 castanul în Pen. Bretagne;
 fagul pentru podişurile centrale;
 fagul şi bradul în masivele mai înalte;
 bradul şi molidul în masivele cele mai înalte
 pinul în vestul Bazinului Aquitaniei (Acvitaniei), nordul Masivului Central Francez,
vestul Bazinului Suabo-Franconian.
Pe lângă toate aceste tipuri de păduri se mai pot găsi mlaştini şi lande, prezenţa lor
caracterizând regiunile litorale. Fauna este foarte săracă datorită intervenţiei omului asupra
peisajului geografic, unele specii (lupul, pisica sălbatică, râsul) fiind pe cale de dispariţie. S-a trecut
la protejarea susţinută a speciilor aflate pe cale de dispariţie prin repopularea unor zone cu cerbi,
căprioare. Solurile caracteristice acestei zone sunt cele brune de pădure şi podzolurile, pe lângă
acestea existând şi numeroase soluri intrazonale.

În concluzie:
Diferenţierile regionale între Europa de Vest şi Centrală sunt mai ales de factură socio-
economică decât fizico-geografică. Aspectele socio-economice ale Europei Central-Vestice tind,
tot mai mult, să se omogenizeze. De aceea, limitele cvasitotal funcţionale între cele două unităţi:
Europa Vestică şi Europa Centrală, sunt greu de stabilit, considerându-se, în fapt, o regiune
unitară – Europa Vestică şi Centrală (Europa mediană), pornindu-se de la următoarele
considerente:
1. dispoziţia unităţilor morfostructurale ale Europei Central Vestice, de-a lungul
paralelelor vest-est, determinând astfel o relativă omogenizare a trăsăturilor morfologice între
cele două regiuni;
2. unitatea hercinică se dispune între Pen. Cornwell şi ţărmul Mării Mânecii şi ţărmul
Mării Nordului şi ţărmul Mării Negre, de la V-E;
3. Câmpia Germano-Polonă are o dispoziţie orientată V-E;
4. unitatea alpină şi prealpină europeană cuprinde longitudinal, atât Europa Vestică, cât
şi Europa Centrală, având, de asemenea, o dispoziţie preponderentă vest-est
Totuşi, se cuvine să menţionăm existenţa unor deosebiri, mai ales climatice şi implicit
bio-pedologice între extremităţile V şi E ale Marii Unităţi a Europei Vestice şi Centrale.

1. Marea Britanie
În funcţie de aşezare avem oraşe aşezate în estuare (Londra, Liverpool pe Mersey,
Newcastle pe Tyne), în bazine carbonifere (Nottingham –în bazinul Midlands E, Newcastle), oraşe
în arii de convergenţă a căilor de comunicaţie (Birmingham, Glasgow).
Există şi un megalopolis format din Londra-Birmingham- Manchester-Liverpool-Leeds-
Bradford-Sheffield-Nottingham-Newcastle care are o populaţie de aproximativ 33 milioane
locuitori.

52
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Particularitățile economiei Marii Britanii


Marea Britanie ocupă locul al VI-lea în lume la capitolul exploatarea resurselor minerale,
datorită marilor cantităţi de petrol şi gaze naturale extrase şi parţial
mineritului, respectiv a exploatărilor de cărbuni şi minereuri Concentrările industriale pot fi
feroase, aflate în ultimele decenii, în declin. clasificate în :
 Concentrări legate de
Producţia de cărbuni a scăzut în ultimul timp, de la 100 mil.t bazine carbonifere (Sheffield)
în 1979 la 47 mil.t în 1997, în timp ce rezervele sunt estimate la 45  Concentrări legate de
activităţi portuare –
mld.t. Anual sunt exploatate 50 mld m3 de gaze naturale în condiţiile
Merseyside
în care rezervele sunt estimate la 700 mld m3, iar producţia de
 Concentrări legate de
petrol este de 93 mil.t în condiţiile în care rezervele sunt estimate la marile metropolele, cu
2 mld.t. activităţi de producţie
Conurbaţiile din Marea Britanie: Producţia de complexe – Londra,
 Londra (Greater London) > 7 milioane energie electrică Manchester, Birmingham
locuitori este de 200 mld Kwh ș.a.
 West Midlands (3 milioane locuitori) din care 66 Kwh sunt
 SE – Lancashire (3 milioane locuitori) produşi de centralele atomoelectrice şi doar 5 mld
 West Yorkshire (2,5 milioane locuitori) Kwh de hidro-energie. Energetica şi-a schimbat
 Tyneside (2 milioane locuitori) treptat optica, locul cărbunelui fiind preluat de
 Central Clydeside (1-2 milioane locuitori) petrol.
 Merseyside (1-2 milioane locuitori) Cele mai importante bazine carbonifere
sunt :Yorkshire - Nottingham - Derby (în estul
Munţilor Penini);Bazinul Angliei de SE; Bazinul
South Walles; Bazinul Lowlands (Scoţiei sudice);
Bazinul Lancashire-Manchester; Bazinul Midlands;
Petrolul se extrage din Marea Nordului din bazinele Brent, Piper, Beryl fiind adus prin
conducte până la ţărm. Gazele naturale se extrag din exploatările Frigg, Lemon, Indefatigable.
Metalurgia se bazează pe importurile de minereu de fier din Suedia, Canada, Venezuela,
Brazilia, cel mai important centru siderurgic fiind Sheffield. Centre ale metalurgiei neferoase sunt
la Liverpool, Manchester (care importă minereu de plumb din Canada, Chile), Bristol, Glasgow,
Liverpool (Pb, Zn), Newport, Fortwilliam (Al).
Industria construcţiilor de maşini este foarte dezvoltată, cele mai importante centre fiind
la:
Industria
de Concentrările urban - industriale în Marea Britanie automobile:
Nucleele de concentrare/ metropolele :
2 Londra (Oxford,
a) Londra, cu o densitate a populaţiei mai mare de 4000 loc./km
b) Manchester, cu o densitate a populaţiei mai mare de 2000loc./km 2 Lutton),
c) Merseyside, cu o densitate a populaţiei mai mare de 2000loc./km
2 Merseyside, Scoţia
Axa Londra-Birmingham-Liverpool, cu o densitate a populaţiei mai Sudică;
2.
mare de 233 loc./km Industria
de avioane: Londra,
Coventry, Manchester, Preston,Bristol;
Industria construcţiilor navale: Glasgow, Cardiff, Newcastle, Plymouth, Liverpool, Hull.
Industria chimică este dezvoltată în zona terminalelor petroliere.
Industria textilă este o industrie de tradiţie în Marea Britanie; bumbacul se prelucrează în
vestul Angliei la Manchester şi Liverpool, lâna în centrul Angliei şi sudul Scoţiei, în centrele Leeds,
Bradford, Glasgow, Leicester, Nottingham iar inul în estul Angliei, la Oxford.
Industria alimentară produce produse de morărit şi panificaţie, carne, conserve de
legume, preparate din peşte etc.

53
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Datorită faptului că 46,6% din terenurile agricole sunt reprezentate de păşuni şi fâneţe,
creşterea animalelor a ajuns să reprezinte 70 % din producţia globală agricolă. Structura fondului
funciar este următoarea: păşuni şi fâneţe - 47%, arabil şi pomicol - 28%, pădurile - 8,5%.
Cerealele se cultivă cu precădere în sudul, sud-estul şi estul Angliei, sfecla de zahăr în SE.
Numărul de capete de ovine este de 41,5 milioane în timp ce şeptelul numără 12,47 milioane
capete.
Căile de comunicaţie (rutiere, ferate, navale, aeriene) sunt foarte bine puse la punct. Căile
ferate au o lungime de 18.000 km, cea mai mare densitate înregistrându-se în Middlands şi SE

Principalele arii de economice ale Marii Britanii sunt


a) Macroaxa Londra-Middlands-Manchester
b) Polii de poluare: Londra, Birmingham
c) Arii restrictive: nordul Ţării Galilor, Scoţia Nordică, Scoţia Sudică

Angliei. Marea Britanie a fost “Regina Mărilor” o perioadă lungă de timp, până a fost detronată la
tonajul transportat de Japonia, SUA. Cele mai importante porturi sunt cele din Londra, Milford
Haven, Southhampton, Liverpool-Manchester.
Diferențieri regionale britanice
1. Londra şi Anglia sud-estică
Se caracterizează printr-o dezvoltare a industriei şi a serviciilor, practicarea agriculturii pe
suprafeţe întinse şi marea atractivitate exercitată de Londra. Aria metropolitană londoneză
îndeplineşte mai multe funcţii: comercială, portuară, culturală, industrială. Londra se
caracterizează printr-o concentricitate funcţională:
 City of London – cu funcţii financiare şi comerciale;
 The West End şi The East End sunt zone rezidenţiale în alternanţă cu cele
industriale.
 The Green Belt –zona verde a oraşului.
În jurul Londrei gravitează adevărate oraşe satelit care reprezintă suburbiile capitalei,
acestea fiind: Basildon, Brackwell, Crawley, Harlow, Hatfield, Hemel Hempstead, Stevenage.
Acestea au apărut pentru a stopa migrarea populaţiei spre centrul oraşului şi pentru
descongestionarea acestuia. Zonele industriale importante sunt: estuarul Tamisei (activităţi
portuare), zona nordică şi nord-vestică. Mare parte din spaţiile ne-urbane din Anglia sud-estică se
remarcă prin importanţa agriculturii, cultivându-se în această zonă cereale, sfecla de zahăr,
cartofi, legume.
2. West Middlands (Anglia central - vestică) este considerată una dintre cele mai
importante arii industrializate ale Angliei. Se remarcă prin industria constructoare de maşini,
industria chimică, industria siderurgică şi carboniferă. Cele mai importante centre sunt :
Birmingham,Wolverhampton, Dudley.
3. East Middlands (Anglia central -estică)
Sunt dezvoltate industriile siderurgică, textilă şi alimentară în centre importante:
Northampton, Leicester, Derby, Nottingham, centre cu o populaţie de 200.000-300.000 locuitori.
4. Anglia de Nord-Vest (concentrarea urban-industrială Mersyside)
Cuprinde centrele importante Liverpool şi Manchester. Manchester-ul este cunoscut prin
intermediul industriei textile, iar Liverpool-ul, important port şi centru al industriei prelucrătoare,
reprezintă nucleul acestei conurbaţii, întinzându-se pe 25 km în lungul estuarului.
5. Anglia de NE (Yorkshire-Humbershire) se caracterizează prin dezvoltarea centrelor
industriilor textilă, carboniferă şi a metalurgiei feroase. Se remarcă conurbaţia West Yorkshire
(Leeds, Bradford) specializate în producţia lânii, iar în sudul aceste conurbaţii se află centrul
siderurgic Sheffield.
6. Anglia de Nord are Centrele dispuse în jurul estuarelor Tyne, Tess de la Marea Nordului,
în Bazinul Northumberland, Durham (Newcastle, Teeside) iar în Lake District se practică turismul şi
creşterea animalelor.

54
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

7. Anglia de Sud-Vest (South-West England) este o regiune specializată în agricultură


(creşterea animalelor pentru lapte, cultura cartofului şi horticultura) şi turism. Cel mai important
centru îl reprezintă oraşul Bristol, important port şi centru al industriei prelucrătoare
8.Ţara Galilor (Walles) şi Mounmouthside are centrele cele mai importante: Talbot,
Cardiff, Swansea cu diferite funcţii industriale şi Milford Haven care este al doilea port ca mărime
al Marii Britanii.
9. Scoţia cuprinde următoarele regiuni:
Highlands (zonele înalte) ,
Southern Uplands (zonele colinare din sud),
Lowlands (Câmpia Scoţiei, în această zonă trăieşte 75% din populaţia Scoţiei ).
Principalele activităţi economice sunt concentrate în centrele Glasgow şi Edinburgh.
10. Irlanda Nordică are un caracter agrar, dominând culturile de cartofi şi creşterea
animalelor, cel mai important centru fiind oraşul Belfast (360.000 locuitori).

TEST DE AUTOEVLAUARE

Care au fost factorii generatori de concentrările urban –industriale în Marea Britanie:


□ a. Resurselor carbonifere, deschiderii la ocean, importurilor și exporturilor, tradițiilor
industriale;
□ b. Resurselor carbonifere și a celor de minereuri feroase;
□ d. Comunicațiilor interne și navigației.

Diferențieri regionale în Germania


Suprafața actuală a Germaniei este de 356.755 km2 (din care fostei Germanii Democrate îi
reveneau 108.178 km2 iar Germaniei Federale 248.577 km2). În 2014 avea o populaţie de 80,78
milioane locuitori

Speranţa de viaţă pentru populaţia germană în anumite perioade ale sec. XX:
Perioada 1950 – 1955 1970 – 1975 1990-1995 2014
Masculin 65 68 72 75
Feminin 70 74 78 78

Structura populaţiei ocupate şi ponderea domeniilor în PNB (2008)


Populaţia ocupată (%) Pondere PNB (%)
Agricultura 6,4 3
Minerit 2,0 1
Industrie 40,4 44
Servicii 51,2 52

Evoluţia gradului de urbanizare în Germania (%)


Perioada 1950 1970 1990 2012
Gradul de 72% 78 84% 86%
urbanizare %
Gradul de urbanizare era de 85 % în Germania şi înregistra în 2012 valori mai mari în
landurile din vest faţă de cele din est. Oraşele aparţin diferitelor generaţii:

55
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Concentrări industriale în Germania Dezvoltarea industrială a fost influențat


Distribuţia industriei în profil teritorial dezvoltarea:
păstrează în ansamblu trăsăturile caracteristice  Infrastructurii portuare
ale primei faze de dezvoltare industriale şi a  Metropolelor urbane corelată cu ex-
revoluţiei industriale când industria se urbanizarea industriei
concentra în jurul bazinelor carbonifere.  Dezvoltarea convergenţelor majore de axe
1. Concentrarea Industrială Rhein- de comunicaţie
Ruhr Este de tip policentrică, cu o populaţie de
17 milioane de oameni (reprezentă 20% din populaţia Germaniei de Vest şi 8 % din cea a
Germaniei unificate). Evoluţia concentrării dar şi geneza acesteia este legată de valorificarea
cărbunilor din bazinul Ruhr (mari rezerve de huilă). Concentrarea cuprinde bazinul carbonifer
Ruhr şi axa Rhein. Bazinul Ruhr, care are o suprafaţă de 4500 km2 şi o populaţie de 5,5 milioane
are 53 localităţi. Producţia carboniferă s-a asociat cu siderurgia, cocsochimia şi industria
constructoare de maşini. Producţia de cărbuni s-a redus la 80 milioane de tone în anul 1990.
Petrolul este adus de la marile rafinării (Wilhelshhafen) prin conducte şi prelucrat în industria
petrochimică la Duisburg şi GelsenKirchen. Noi uzine de aparataj electric şi automobile s-au
deschis la Bochum. Structura balanţei energetice s-a modificat ca şi în Anglia prin reducerea
ponderii huilei în favoarea pretrolului şi gazelor naturale (deceniile 6-8 ), importate în mare parte
şi din zona Mării Nordului.
Structura funcţională a fost modificată prin dezvoltarea marilor centre urbane, prin
creşterea sectorului serviciilor faţă de cel al industriei. Oraşe-centre universitare sunt la Bochum,
Duisburg, Essen, Dortmund.
Particularități ale evoluției economiei Germaniei
 Din perioada romană se păstrează oraşele de pe Rhin şi Main: Mainz, Koblenz, Köln, Regensburg;
 În secolul al XI-lea apar oraşele între care s-au dezvoltat relaţii comerciale şi meşteşugăreşti. Comerţul
maritim a determinat dezvoltarea centrelor Lübeck, Hamburg situate la capătul estuarelor iar în centrul ţării,
pe principalele căi de comunicaţie a oraşelor Strasbourg, Rostock, .
 Secolele XII-XIII au dus la o dezvoltare a sistemului urban.
 După 1871, Germania urmează etapele revoluţiei industriale care duc la modificări funcţionale şi spaţiale şi
implicit la apariţia unor puternice concentrări în partea vestică (Rhin-Ruhr, Rhin Main, Stuttgart, Berlin).
 În sistemul social productiv pre-industrial, reţeaua urbană a evoluat, ierarhizat evident , cu un caracter
policentric şi cu o evidentă disparitate spaţială. Modul în care s-a dezvoltat producţia industrială şi centrele
urbane pe plan spaţial de tipul celor din regiunea Rhin-Ruhr, Rhin-Main, Rhin-Neckar sau a oraşelor Stuttgart,
Munchen, Nurnberg, Hannover, a avut implicaţii asupra spaţiului socio-economic, şi anume asupra
mobilităţii populaţiei creându-se arii de migraţii pendulare a forţei de muncă, cu formarea ariilor multipolare
de tipul Ruhr-ului, Köln-Dusseldorf, Frankfurt pe Main, Hamburg.

Sectorizarea bazinului Ruhr


Sectorul central, situat între Ruhr şi Ems. Este domeniul metropolelor industriale, iniţial
comerciale situate pe vechea cale comercială Hellweg, cu legături spre Elba, , Wesser şi Rhein.
Essen-ul este cel mai mare centru urban, cu aproximativ 700.000 locuitori, cu industrie
siderurgică, construcţii de maşini şi chimică. Alte centre sunt Bochum (400.000 loc.) cu fabrica
OPEL, Mülheim (200.000 loc), Dortmund (609.000loc), Dusseldorf.
Sectorul sudic, localizat între Rhein şi Wupper, cu centrele Wuppertal (400.000 locuitori),
Remscheid (130.000), Solingen, unde este dezvoltată industria construcţiilor de maşini (maşini
unelte), industria textilă.
Sectorul nordic, cuprins între Rhein-Ruhr, caracterizat de industria carboniferă. Se remarcă
prin producţia de energie electrică, aluminiu, oraşele existente apărând mai târziu.
Sectorul vestic, cu dezvoltarea industriei portuare în centrele Duisburg- Dusseldorf.
Concentrarea exploatărilor de cărbuni a dus la dezvoltarea siderurgiei, chimiei, a
transporturilor, dezvoltarea urbană care s-a produs pe mai multe direcţii.
Evoluţia Axei Rhein este legată de exploatarea huilei din bazinul Ruhr. Centrele
importante ale acestei axe sunt Aachen- Dusseldorf- Köln care sunt legate de traficul de-a lungul

56
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Rhein-ului şi de exploatarea lignitului din Bazinul Renan. Rezervele de cărbune sunt estimate la 55
mld tone în timp ce producţia este de 118 mil.t/an. Köln-ul (Colonia Agripina) are o structură
complexă, industrială, portuară, comercială şi se remarcă printr-o zonare concentrică a ariilor
funcţionale astfel:
 Nucleul vechi urban – zona comercială, centru cultural şi financiar;
 Zonele rezidenţiale
 Zonele industriale (Leverkusem –chimică, Wesseling –petrochimie), Bonn
 Dusseldorf-ul, cu o populaţie de 600.000 locuitori are o structură la fel de
complexă ca şi Köln.
2. Concentrarea industrială Rhein-Main se caracterizează prin activităţile industriale şi
de servicii. Apare aici un policentrism din care fac parte Frankfurt, Mainz, Wiesbaden, Darmstadt,
cu o populaţie de 3,2 milioane locuitori, iar ca ramuri ale industriei sunt construcţiile de maşini,
industria textilă, a pielăriei, dar şi o puternică activitate fluvială şi portuară. Cel mai important
centru este Frankfurt pe Main (700.000 locuitori). Este situat în depresiunea Wetterau, la
convergenţa unor importante axe de comunicaţie. Se remarcă prin construcţiile de maşini,
chimică sau textilă şi prin legăturile care le are cu oraşele vecine sub raport industrial (Offenbach
–industria pielăriei, Höchst –construcţii de maşini). Alte centre sunt Darmstadt (comerţ şi
industrie) cu 200.000 locuitori şi oraşele dublete Wiesbaden (300.000) cu industrie portuară şi
funcţie administrativă (capitala landului Hessen) şi Mainz (200.000) care reprezintă un punct de
trecere peste Rhein.
3. Concentrarea industrial - urbană Rhein-Neckar cuprinde oraşele dublet Manheim şi
Ludwigshafen şi Heidelberg şi numără aproximativ 1,5 milioane de locuitori. Concentrarea are o
poziţie de convergenţă şi predomină industria chimică (cu centrul la Ludwigshafen) şi cea
constructoare de maşini. Centrul Manheim are 300.000 locuitori, a fost fondat în secolul al VIII-
lea iar în cadrul lui se regăseşte industria constructoare de maşini şi alimentară. Alt centru
important este Ludwigshafen, cu 170.000 locuitori, în care domină industria chimică (fabrica BASF
–Badische Anilin und Soda Fabrik), dar şi activităţile de transport fluvial. Heidelberg este un oraş
cu 150.000 locuitori, situat pe calea comercială Bergstrasse, fiind un important centru cultural, cu
universitatea fondată în 1386.
4. Concentrarea industrial-urbană Saar s-a dezvoltat pe baza folosirii cărbunilor (huilei)
din bazinul Saar. Este oarecum diferită de concentrarea Rhein-Ruhr prin diversificarea industrială
mai redusă şi bineînţeles importanţa industrială mai mică. Cele mai importante centre sunt cele
de la Saarbrücken (200.000 locuitori), Saarluis, Nemkirchen.
5. Concentrarea industrial-urbană Stuttgart este situată în ţinutul Neckaar (Neckaarland)
şi este puternic industrializată, predominând construcţiile de maşini, automobile (Mercedes,
Porsche), cele din domeniul terţiar. Este un important nod de căi de comunicaţii şi tradiţii
meşteşugăreşti. Oraşul emblemă este Stuttgart-ul, un oraş cu o populaţie de 600.000 locuitori,
unde este dezvoltată industria de automobile, optică sau de material rulant.
6. Concentrarea metropolitană, industrial - urbană München (tip metropolitan ) are o
populaţie de 1,5 milioane locuitori, iar ca oraş reprezentativ se remarcă metropola de pe Isar,
München, situat pe vechiul drum comercial Berchtsgaden. În secolul al XIX-lea era un centru de
convergenţă cu căi ferate şi rutiere, cu tradiţii meşteşugăreşti, iar în zilele noastre cu o puternică
industrie a construcţiilor de maşini şi industrie uşoară.
7. Concentrarea metropolitană, industrial-urbană Nürnberg este localizată în Bavaria
Centrală ,numără aproximativ un milion de persoane, fiind aşezată pe râul Regnitz. Această
concentrare urban-industrială este de tip monocentric şi se caracterizează prin procesul de ex-
urbanizare industrială şi este dispusă pe axa Manheim-Ludwig. Industria constructoare de maşini
şi cea a motoarelor Diesel sunt cele mai reprezentative pentru această zonă.
8. Concentrarea industrial-urbană Hamburg a fost favorizată de poziţia geografică fluvio-
maritimă care a jucat un rol important în dezvoltarea zonei. Are 2,5 milioane locuitori, iar oraşul

57
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Hamburg este cel mai mare complex portuar al ţării, cu o capacitate de 63 mil.t. Se încearcă
extinderea şi pe râul Alster,
Alte concentrări în Germania sunt: Hannover (policentric), Bremen (monocentric), de
convergenţe: Aachen, Bielfeld; concentrările din fosta Germanie de Est sunt următoarele:
 Leipzig – Magdeburg, care reprezintă un bazin lignitifer (10 mil.t), iar în cadrul industriei
sunt dezvoltate siderurgia, industria textilă şi cea chimică;
 Dresda-Gera-Chemnitz-Zwickau este o concentrare a industriei textile dar şi a celei
chimice şi siderurgice;
 Berlinul, fosta capitală a Germaniei de Est, se remarcă prin siderurgie şi industria
construcţiilor de maşini.

Austria - caracterizare economico-geografică


Austria este o ţară alpină şi dunăreană. A participat la reconstrucţia Gemaniei Democrate.
Aderă la UE în perioada 1994-1995, (adeziunea Austriei la structurile europene va căpăta contur,
determinând printre altele abandonarea pasivităţii proverbiale a economiei Austrie) .Austria a
înregistrat în anul 1990 o creştere economică de 4 %, o inflaţie de 3,5% şi o rată a şomajului de
6%. Poziţia geografică, spre centrul Europei face ca Austria să devină o ţintă pentru fluxurile de
imigranţi care au stârnit de-a lungul acestui secol reacţii xenofobe în rândul populaţiei autohtone.
Industria ei se bazează pe resursele de hidroenergie, pe minereurile de Fe, activităţile tradiţionale.
Cea mai importantă concentrare industrială este Concentrarea Vieneză.
1. Concentrarea metropolitană Viena
Această concentrare numără 1,8 milioane de locuitori şi este poziţionată în Bazinul Vienei,
având o poziţie de convergenţă dar şi de control. Este caracterizată de activităţi industriale şi
terţiare polarizate de oraşul Viena, care este capitala Austriei. Localităţile din zona periurbană
îndeplinesc funcţii industriale, comerciale, agricole şi rezidenţiale , cu legături ample şi mobilităţi
pendulatorii. Viena este o aglomerare urbană, un ansamblu urbano-industrial, cu o evoluţie
îndelungată, având o dispunere radiar concentrică. Fosta Vindabona romană, aşezată pe terasa de
10-14 m, a râului Wiena, la confluenţa acesteia cu un braţ al Dunării. Aşezarea pe terase, a dat un
plus de siguranţă, datorită inundaţiilor care afectau zona denumită Prater. În secolul al XIII-lea
Viena era un centru comercial, legat prin pasul Simmering de alte regiuni al Europei Centrale.
Viena concentrează la momentul actual peste 30 % din producţia industrială a ţării.
Structura urbană a Vienei este una de tip concentric:
 Nucleul urban cuprinde activităţile terţiare şi de turism. Ringstrasse este fostul zid
de apărare înlăturat în 1858
 Zona rezidenţială între Ringstrasse şi Günterstrasse
 Zona industrială este localizată spre periferia oraşelor. La Florisdorf se fabrică
material rulant, locomotive, maşini agricole, în est se dezvoltă industria
electrotehnică şi de textile, în SE construcţiile de autobuze şi vagoane, în V
industria optică şi de tricotaje.
Părţile componente sunt: Altstadt, Ringstadt, Vorstadte,Vorotte. Intensificarea legăturilor
socio-economice a avut caracter complementar spre toate centrele Bazinului Vienei rezultând că
sistemul urban, aglomeraţia urbană este alcătuită din zona Vieneză şi centrele laterale
(Schwechat, Mödling, Baden, Wiener Neudorf, Wiener Neustadt).
2. Concentrarea industrial-urbană Mur-Mürz
Este situată în landul Steienmark, dispune de resurse naturale ca minereuri de fer,
cărbuni, lemn. Domină tradiţiile meşteşugăreşti, este o importantă axă comercială, rutieră,
feroviară. În cadrul acestei zone sunt dezvoltate industria siderurgică, chimică, de mobilă , de
celuloză şi hârtie, etc. Centrele cele mai importante sunt Murzschlag, Pomick, Knittfeld.
3. Concentrarea industrial-urbană Linz-Wells-Steyr-Enns

58
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Aceasta este o zonă industrial-urbană cu funcţii industrial-portuare, Linz fiind cel mai
mare port al Austriei. Siderurgia, chimia şi construcţiile de maşini reprezintă ramuri ale industriei
dezvoltate în centre ca Wells, Enns sau Linz, situat pe Dunăre în depresiunea Linz.

Elveția a celebrat în 1991, 700 ani de la înfiinţarea Confederaţiei Helvete, fondată în


1.VIII.1291.
În anii '90 s-a confruntat cu dificultăţi apărute din cauza recesiunii economice generale.
Este o ţară cu mare stabilitate monetară şi fiscală, economică în general. În 1990 s-au adoptat o
serie de măsuri legislative care priveau identificarea scrupuloasă a clienţilor.
Neutralitatea proverbială a Elveţiei este pe cale să se destrame odată cu conflictul din
Golf. Elveţia a participat la embargoul contra Irakului dar nu a acceptat survolarea teritoriului
Irakian.
Limbile vorbite în Elveţia sunt următoarele: germana (65%), franceza (18%), italiana (12
%).
Structura fondului funciar este următoarea:
1. terenuri agricole = 9,3 %
2. păşuni şi fâneţe naturale = 43,5 %
3. păduri = 23,7 %
4. terenuri neproductive = 23,5 %
Concentrări urbane din Elveţia . Elveţia este renumită pentru instrumentele de precizie,
ceasuri, aparate optice, utilaje electro-mecanice, produse farmaceutice, îngrăşăminte chimice.
Textilele şi confecţiile sunt caracteristice pentru zona Zürich, Basel, St. Gallen. Industria turismului
are ca centre importante staţiunile Valois sau St. Moritz. Căile ferate elveţiene au o lungime de
5000 km (din care 95 km de căi ferate cu cremalieră). Dezvoltarea Elveţiei a fost condiţionată de
poziţia geografică – zonă de tranzit europeană. Industria este principala ramură economică a ţării
şi este orientată spre ramurile cu volum mic de materii prime şi forţă de muncă de înaltă
calificare, datorită lipsei materiilor prime care sunt aduse în întregime din export. Există un
“Triunghi Industrial” format din Zürich, Basel care constă în asocierea activităţilor industriale cu
cele din domeniul terţiar.

Alte concentrări industrial- urbane din Europa Centrală


 Praga are o poziţie depresionară de convergenţă. Se remarcă prin construcţiile de
maşini (aeronautică, autoturisme), industria chimică, siderurgică, fiind de
asemenea centrul unui bazin lignitifer (91 mil.t)
 Ostrawa-Karwina –Cehia se caracterizează prin industria siderurgică şi a
construcţiilor de maşini
 Krakow-Kattowice-Gliwice-Bytom centre ale industriei siderurgice, a construcţiilor
de maşini şi chimice
 Warszawa, centru al industriei de autoturisme, chimice şi siderurgice
 Alte centre izolate sunt Sczeczin, Gdansk, Budapesta, Szeged (autocamioane,
autobuze) iar în România concentrarea Bucureşti-Ploieşti-Braşov.

3. Diferențieri regionale în Europa Sudică


Partea cea mai tânără a Europei, regiunea mediteranean cuprinde Peninsulele Iberică,
Italică, Balcanică şi insulele mediteraneene. Lumea mediteraneană 5face tranziţia între spaţiul
afro-asiatic din sudul şi estul Mării Mediterane şi Europa temperată centrală şi nordică. Acest
spaţiu se caracterizează prin următoarele trăsături:
 morfologie tânără, intens fragmentată;

5
În literatura geografică se menţionează frecvent "Regiunea Europei Mediteraneene", cu acelaşi
sens dat pentru Regiunea Europa Sudică.

59
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

 zona litorală mai fragmentată în nordul bazinului mediteraneean faţă de regiunea


nordică africană;
 prezenţa unor numeroase insule: Baleare, Sicilia, Sardinia, Arhipelagul Grecesc;
 biogeografic se regăsesc asociaţii vegetale specifice zonei subtropicale în insulele
mediteraneene, în centrul şi sudul peninsulelor, cu un caracter uşor
continentalizat în centrul Peninsulei Iberice, în nordul şi nord-estul Pen. Italice şi
Balcanice şi în estul peninsulelor faţă de vestul lor;
 resurse minerale relativ puține faţă de Europa Centrală;
Particularităţile agriculturii mediteraneene europene
Culturile cerealiere au avut încă din antichitate un rol principal în spaţiul agricol
mediteranean european. Astăzi cele mai importante culturi cerealiere din arealul mediteranean
sunt cele de grâu, orz şi porumb, care se întâlnesc în: nordul Peninsulei Iberice (bazinele Duero şi
Ebro, în aria de climate mai umede sau de irigaţii sistematice), Câmpia Padului, Platforma şi
Podişul Prebalcanic (în nordul Munţilor Stara Planina), precum şi între Sava şi Morava, în bazinul
inferior al Vardarului, în Câmpia Thesaliei ş. a.
Culturile de orez se întâlnesc doar în arealele cu umiditate mai ridicată, corespunzătoare
vestului regiunii mediteraneene, în bazinele inferioare ale râului Ebro (Câmpia Aragonului), Tejo,
Guadalquivir-ului, în sudul Câmpiei Andaluziei şi în vestul Câmpiei Padului.
Culturile mediteraneene de citrice, măslin , viţă-de-vie reprezintă o caracteristică
importantă a agriculturii din regiunea sudică europeană.
În Peninsula Iberică citricele sunt cultivate în: Câmpia Andaluziei, câmpiile litorale estice,
Câmpia Aragonului, bazinele Tajo-ului, Guadianei şi Guadalquivir-ului. De asemenea, aceste culturi
se întâlnesc pe Coasta de Azur, pe Riviera Italiană, în Toscana (între Arno şi Tilsen), de-a lungul
litoralului Peninsulei Italice.
În Peninsula Balcanică citricele se cultivă în: vestul Greciei, Peloponez, Thesalia, Câmpia
Salonicului, Câmpia Traciei inferioare.
Între culturile permanente se remarcă cele de măslin. Plantaţii importante sunt
răspândite în Peninsula Iberică – Spania, aceasta fiind numărul 1 european şi mondial la producţia
de ulei de măsline. Suprafeţe importante de culturi de măslini sunt în: Câmpia Andaluziei, bazinele
Tajo, Guadrana, pe coastele Valenciei şi Murciei şi în Câmpia Aragonului. În Italia cele mai
importante plantaţii de măslin sunt în estul peninsulei şi în Sicilia.De asemenea, sunt importante
suprafeţe cu plantaţii de măslin în Croaţia vestică şi sud-vestică, pe coasta dalmată.
Suprafeţe importante cu plantaţii de viţă-de-vie sunt în bazinele Duero (centrele Porto şi
Valadolid), în regiunea Malaga, Valencia (Alicante) şi în Câmpia Aragonului, Coasta de Azur, Sudul
Câmpiei Padului, Apulia, vestul Siciliei, sudul Greciei şi litoralul Peloponez.
Creşterea animalelor se desfăşoară preponderent în sistem intensiv în Italia nordică şi
Spania estică, Croaţia etc. Extensiv, tradiţional, creşterea animalelor ocupă ariile montane şi
submontane cu suprafeţe importante de păşuni şi fâneţe, mai ales a ovinelor, caprinelor şi
măgarilor: Cordiliera Belică, cordilierele castiliene, în Corsica şi Sardinia, în Centrul sudic al
Apeninilor, în Munţii Dinarici şi Pindului.

Structura fondului funciar: (%) în 2012 în statele Europei Sudice


Ţara Arabil Fâneţe, păşuni Păduri Neutilizabil
Portugalia 49.2 6.0 28.1 16.7
Spania 40.8 31.4 22.8 5.0
Italia 51.8 16.9 19.4 11.9
Malta 50.0 - - 50
Fostul spațiu 32.1 25.1 34.7 8.1
Iugoslav
Grecia 27.5 39.7 19.8 13.0
Bulgaria 40.8 13.4 33.4 12.4

60
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Albania 19.3 23.9 43.2 13.6

În structura fondului funciar din statele peninsulelor mediteraneene se remarcă:


 cele mai reduse suprafeţe arabile din suprafaţa totală se află în Albania (19,3%) datorită
spaţiului montan, pădurilor şi zonelor cu fâneţe şi în Grecia.
 cele mai întinse suprafeţe forestiere – în Albania (43%), Bulgaria şi Iugoslavia (33-35%).
 cele mai întinse suprafeţe de fâneţe şi păşuni – în Spania (32%), Grecia (40%).

Spania – diferenţieri regionale


1. Nordul şi nord-vestul Spaniei
Se distinge printr-un relief muntos, cu cel mai umed climat din peninsulă. Datorită
prezenţei minereurilor de fier şi cărbuni , industria metalurgică este foarte dezvoltată în această
regiune. Zona urbană reprezentativă pentru această regiune este cea cuprinsă între Bilbao şi
Oviedo, o regiune dominată de exploatarea minieră şi a materialelor lemnoase.
2. Catalonia
Situată în partea E-NE a peninsulei, se remarcă printr-o activitate industrială intensă, mai
ales în zona litorală. Climatul mediteraneean tipic prezent în această regiune impune prezenţa
sistemelor de irigaţii. Cea mai dezvoltată ramură a industriei este cea a textilelor, iar zona cea mai
importantă din punct de vedere economic este cea a Barcelonei. În Câmpia Aragonului se cultivă
foarte bine cerealele, iar în ceea ce priveşte ramura energetică, aceasta se bazează pe cărbuni şi
pe puterea apelor (hidro-energia).
3. Regiunea de Sud şi de Sud-Est
Este caracterizată printr-un climat secetos. Resursele minerale sunt localizate în Sierra
Morena şi au facilitat dezvoltarea industriei extractive. Astfel se extrage mercur de la Almaden,
pirite de la Rio Tiulo, plumb şi zinc. Cele mai importante oraşe ale acestei regiuni sunt Sevilla,
Valencia, Cartagena. Cele mai mari porturi sunt Algeciras, Barcelona.
4. Castilia Veche şi Nouă
Se remarcă prin culturile cerealiere şi folosirea sistemelor de irigaţii, industria alimentară
şi textilă iar ca centre urbane cel mai important este Madridul urmat de Toledo.
5. Insulele Baleare
Pe o suprafaţă de 5.000 km2 se află repartizaţi 600.000 locuitori. Principalele ramuri ale
industriei sunt cea textilă şi alimentară, în cadrul agriculturii se practică creşterea animalelor şi
culturile mediteraneene. Totuşi cea mai importantă activitate care se desfăşoară în Insulele
Baleare rămâne turismul, iar cel mai important centru urban este Palma de Majorca.
6. Insulele Canare
Situate la aceeaşi latitudine cu Deşertul Sahara, au o suprafaţă de 7800 km2 şi adăpostesc
peste 1.300.000 locuitori. Principale culturi sunt cele de citrice şi viţă de vie. Activitatea principală
o constituie turismul, iar principalul centru urban este Las Palmas.
Portugalia – diferenţieri regionale
Există două regiuni distincte atunci când vorbim despre Portugalia:
Regiunea nordică, dominată de Sierra Estrela (Vf. Torre 1991 m), fragmentată, cu pajişti
prielnice creşterii animalelor (bovine). Climatul acestei zone este mai umed vara, fapt ce
facilitează cultura porumbului. Principalul centru urban şi al industriei îl reprezintă Porto.
Regiunea sudică se desfăşoară la sud de Tejo, prezintă un relief mai coborât unde domină
pădurile de stejar de plută. Din punct de vedere ale precipitaţiilor acestea sunt mai slabe în
această zonă. Cele mai importante centre sunt Lisabona şi Setubal. Densitatea populaţiei scade
spre sud (sub 25loc/km2) şi spre est (sub 50 loc/km2) şi creşte spre nord de Duero-ul Superior
(peste 200 loc./km2) şi la nord de Tejo Superior. Se cultivă citricele, măslinul, migdalul şi cerealele
iar la animale predomină ovinele. Portugalia este cel mai mare producător de plută, cu circa
350.00 t/an.

61
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Insulele Madeira şi Arhipelagul Azorelor sunt insule cu un sol vulcanic, dominate de un


climat oceanic cald care favorizează culturile mediteraneene. Nu au o industrie propriu-zisă
singurele care pot fi considerate ramuri ale industriei şi care sunt mai dezvoltate sunt turismul şi
industria artizanală.
Diferenţieri regionale în Italia
În cadrul Italiei deosebim mai multe regiuni care prezintă anumite caracteristici unice.
Italia nordică se caracterizează prin densităţi mari ale populaţiei, industrie foarte
dezvoltată, agricultură intensivă. Spaţiul dominant este reprezentat de Câmpia Padului, aria
piemontană alpină şi nordul Apeninilor. Zonele urbane cele mai importante sunt:
 Torino – Milano – Brescia - Veneţia (unde sunt dezvoltate industria constructoare
de maşini, textilă şi prelucrătoare);
 Genova cu mari şantiere navale;
 Bologna – Modena – Ravenna (construcţii de maşini, industria chimică ,
prelucrarea petrolului)
 La Spezia – Pisa – Firenze – Livorno (industrie portuară, textile)
Italia Centrală se desfășoară până la latitudinea Romei iar în cadrul acestei regiuni începe
să se simte un oarecare dezechilibru între partea de agricultură , cea de industrie şi cea de
servicii.
Italia Sudică sau Mezzogiorno cuprinde axa Napoli – Sicilia - Sardinia unde predomină
foarte mult agricultura. În cadrul acestei regiuni se diferenţiază regiunea industrială Napoli,
caracterizată prin industria siderurgică, a construcţiilor de maşini, şantiere navale, regiunea din SE
peninsulei cu centrele Bari – Taranto - Brindisi şi axa Siciliană: Syracuza – Gela – Messina - Catania
caracterizată prin prezenţa rafinăriilor, ramura de petrochimie şi cea energetică.

Diferenţieri regionale în Grecia


Diferențieri teritoriale se remarcă între zona nordică şi centrală (Tracia, Macedonia,
Thesalia), caracterizată de ierni mai reci şi cea sudică unde domină elementul montan.
Deasemenea un rol important în regionarea Greciei îl reprezintă M-ţii Pindului care separă Grecia
în faţada ionică sau vestică şi faţada egeeană sau estică. În regiunea estică se observă o extindere
a domeniului câmpiei (Thesalia, Salonicului). Această zonă prezintă densităţi mai mari ale
populaţiei (150loc./km2 Atena, Salonic), tot aici fiind concentrate cele mai importante centre
industriale ale Greciei: Atena, Slonic, Larissa.
Regiunea vestică este mai umedă decât cea estică (Câmpia Epirului şi insulele ionice).Ca
centre urbane şi comerciale se disting Patras şi Arta. Densitateq populaţiei are valori foarte
scăzute, sub 50 loc/km2, doar în zona Patras-ului înregistrându-se 75 loc./km2. Zona Epirului este
caracterizată de activităţi agricole în timp ce zona montană de activităţi silvo-pastorală (creşterea
ovinelor şi caprinelor).

Test de autoevaluare

Identificați pe harta Europei Sudice poziția regiunilor geografice și stabiliți:


- Locul așezării geografice în dezvoltarea acestora
- Orașele și concentrările urban-industriale
- Marile porturi ale Europei Sudice.
R: Se vor marca pe harta muta a Europei!

62
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

UNITATEA DE STUDIU 4
Capitolul II REGIONAREA GEOGRAFICĂ A ASIEI
Se recunoaște unanim că un spațiu continental de o asemenea anvergură, poate
reprezenta, cel puțin la nivel
conceptual, un model de
regionare complexă, pentru că
întregul eșafodaj geosistemic are
reprezentări teritoriale, în cadrul
continentului. Fiecare sistem
morfoclimatic terestru, fiecare tip
de vegetație și de zona
bioclimatică se regăsește în cadrul
Aisei. Intrucat desfășurarea
latitudinală și longitudinală a
continentului pe mai bine de
10.000 de km și pe Ne propunem
să prezentăm succint o serie din
aceste modele de regionare
geografică.
Asia este sub raportul
regionării o lume a contrastelor
atât sub raport climatic,
biogeografic, cât și socio-
economic.
 Densități foarte
mari de populație sunt în
câmpiile roditoare ale Asiei
Musonice
 Puterile
economice deosebite sunt
Japonia, China, Rusia, India
 Zone foarte sărace – arealele inospitaliere climatic

Regionarea geografică complexă a Asiei.


Se apelează tot mai mult la diferenţierea peisajelor geografice prin complexul fizico-
geografic şi economic. Se conturează astfel:
 Asia de Vest şi Sud-Vest ;
 Asia Centrală;
 Asia de Sud şi Sud-Est;
 Asia de Est;
 Asia de Nord;

Dacă se accepta criteriul morfologic de regionare vom deosebi o Asie Înaltă (Regiunea dintre munţii
Tian-Şan până la Baikal şi cea dintre Anatolia, până la Caucaz) o Asie Joasă (Câmpia Siberiei Occidentale şi
Unitatea Turano- Caspică). Se poate observa că la nivelul unor subregiuni există subunităţi care se detaşează
între ele prin altitudine, ca în aria Asiei Centrale, care înglobează secţiunea joasă a Unităţii Turano- Caspice şi
regiunea înaltă reprezentată de Pod. Pamir şi Tibet. De aici rezultă că altitudinea absolută nu poate constitui un
criteriu fundamental de diferenţiere în cadrul regionării Asiei.

63
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Varietatea
condiţiilor naturale,
morfostructurale şi
biopedoclimatice, impun
o tratare pe mari unităţi
ale acestui continent,
criterii de regionare
utilizate cel mai adesea în
literatura de specialitate :
I. Regiunea Asia
de Vest şi de Sud-Vest,
care se constituie într-o
arie de tranziţie spre
Europa şi Africa, cuprinde
Peninsula Asia Mică şi aria
Caucaziană, Peninsula
Arabică, Pod. Iran (până
la Mţii Kopet Dag, M-ţii
Suleiman şi Valea
Indusului). Între Asia de
Vest şi Sud -Vest sunt
legături de tranziţie cu
celelalte continente,
Europa şi Africa, atât
fizico-geografice cât şi
socio-economice. Această
unitate are un caracter
Untităţile fizico-geografice ale Asiei (după P. Coteţ, 1967, cu geografic de tranziţie, de
completări) la deşerturile Africii spre
A- Unitatea Anatoliano-Caucaziană cele arabice, de la peisajul
I. Regiunea Asia de Vest şi
Sud-Vest
B- Unitatea Iraniană mediteranean european
C- Unitatea Peninsula Arabică la cel subtropical arid şi
A- Peninsula India
II. Regiunea Asia de Sud şi
B- Penisula Indochina semiarid asiatic, de la
Sud-Est
C- Malaezia ariile de stepă euro-
A- Unitatea Turană-Cazahă asiatice la regiunile
B- Unitatea Himalayano-Tibetană
III. Regiunea Asia Centrală
C-Unitatea Kashgaro-Gobiană semideşertice din
D- Unitatea Tian-Shano-Baikaliană podişurile înalte, de la
A- Podişul Siberiei de Vest lanţurile sistemului alpin
IV. Regiunea Asia de Nord B- Podiţul Siberiei Centrale
C- Siberia de Nord-Est din Europa la cel din Asia.
A- Unitatea Amuro-Coreeană II. Regiunea Asia
V. Regiunea Asia de Est B-Unitatea Marii Câmpii Chineze
de Sud şi Sud-Est,
C- Unitatea insulară a Asiei de Est
cuprinde India, Indochina,
Malayesia; Asia de Sud şi
Sud-Est are drept caracteristică definitorie caracterul musonic al climatului din India, Indochina şi
din sud-estul Chinei. Chiar dacă din punctul de vedere geologic şi morfologic sunt subunităţi
diferite, în partea joasă şi înaltă a Asiei Centrale trăsătura comună este dată de continentalismul
climatelor, care determină o aridizare, o răspândire a stepelor şi semideşerturilor de climat
temperat şi subtropical.
III. Regiunea Asia Centrală este desfăşurată între Marea Caspică şi Marea Câmpie
Chineză, incluzându-se Podişul de Loess şi Munţii Chino - Tibetani. De asemenea, cuprinde zona
între Baikal şi Himalaya, zona Câmpiei Siberiei Vestice.

64
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

IV. Regiunea Asia Nordică corespunde în cea mai mare parte Siberiei, extinzându-se până
în Extremul Orient Siberian (Peninsula Kamceatka şi ţărmul Mării Ohotsk).
V. Regiunea Asia Estică cuprinde Manciuria, Pen. Coreea, arhipelagul Japonez şi ţărmul
Marii Câmpii Chineză.
În Asia de Est caracteristica o reprezintă extinderea în apropierea ţărmurilor a
arhipelagurilor, existenţa peninsulelor importante(Coreea, Kamceatka), a sistemelor montane
continentale aparţinând Mezozoicului, nota dominantă fiind dată de seismicitate şi vulcanism.
Asia de Nord are un caracter platformic peste care se dispune un climat subpolar şi
temperat rece, pe un fond de influenţă arctică şi unde taigaua prezintă cea mai mare extindere.
Se poate observa deci că particularităţile fizico-geografice au fost cele care au dat naştere
la acest tip de regionare şi mai puţin trăsăturile social-economice.
III.1. Regiunea Asia de vest şi de sud-vest.
Această regiune cuprinde Peninsula Arabia, Asia Mică, subregiunea caucaziană şi Podişul
Anatoliei, având un pronunţat caracter de tranziţie.

Diferențieri regionale fizico-geografice asiatice.


Masivitatea continentului Asiei–expresie a diferențierilor geografice.

Cea mai mare parte a limitelor Asiei sunt de natură tectonică, cu un rol deosebit al plăcilor
tectonice intrate în coliziune în marginea continentului. Stabilirea unor limite clare ale
continentului este relativ dificilă întrucât influenţele reciproce între cele trei mari continente (Asia,
Africa, Europa) din punct de vedere climatic, biogeografic, repercutate şi asupra aspectelor socio-
economice, perturbă stabilirea unor contururi exclusive ale lumilor asiatice.
Asia – continent masiv, un continent al marilor contraste. Datorită diferențelor dintre
zone vechi (platforme, scuturi: Tibet, spre exemplu și care au fost prinse între mecanismele de
înălțare cu efecte asupra unităților montane adiacente).
Pe de altă parte, limitele spațiilor continentale sunt, deopotrivă arii de continuitate și de
discontinuitate geografică. Între acestea, menționăm:
 zona de tranziție între Europa dezvoltată economic și a Asiei, cu regiuni economice slab
dezvoltate;
 trecerea de la ocean este o arie de discontinuitate, mai ales când țărmul este foarte
abrupt.
 discontinuitatea apare evidentă atunci când fiecare dintre regiunile adiacente este bine
conturată fizico-geografic și morfotectonic (S Himalayei, V Munților Zagros, N Iranului, V
Tian Shan).
 discontinuitățile sunt evidente când se suprapun limitelor dintre marile ansambluri fizico-
geografice sau rifturilor, delimitărilor dintre plăcile tectonice.
Regionarea Asiei trebuie Fiecare dintre acestea au avut un triplu rol pentru
coroborată în legătură cu
unitățile mari pacifice și regionarea Asiei de azi:
europene peninsulare. ◘ de acolo sunt originale o serie de plăci tectonice,
◘ au contribuit la cutările mai tinere, la orogenezele hercinice
și alpine
◘ au generat discontinuități geografice foarte importante
Nodurile Asiei sunt spații orografic ede interferență a unor structuri tectonice gigant care
determină asocierea unor lanțuri de munți, asocierea lor fizico-geografică, dincolo de care se
desfășoară un spațiu geografic foarte variat:
 Nodul Armean
 Nodul Pamirului
 Nodul orografic N indo-chinez
Între nodurile orografice sunt podișuri, sâmburi ale structurilor tectonice foarte vechi.

65
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Asia este traversată de o axă orografică foarte importantă corespunzătoare sistemului


alpino-carpato-himalayan. Acest sistem orografic a fost plămădit în mezozoic și continuat în
neozoic. Asia avea o serie de unități structurale mai vechi care au contribuit fundamental la
formarea acestui sistem. Aceste unități vechi (scuturile Angara, Gobi, Pen. India) corespunzătoare
unor structuri pre-paleozoice au contribuit alături de platformele paleozoice (Câmpia Siberiei de
V, Pod. Iranian, Pod. Anatoliei, Pen. Arabică) la constituirea axelor majore asiatice, adevărate
coloane vertebrale ale Asiei. Pe de o parte exercitau o presiune asupra geosinclinalelor dinspre N
sau S, pe de altă parte au rămas captive între lanțurile de munți dintre noduri: Podișul Anatoliei,
Tibet, Podișul Iranian).
Relieful Asiei este asemănător cu cel al Europei. Și în cazul Europei se întâlnesc astfel de
unități mai vechi sau mai tinere care și-au manifestat tectonica în ere geologice diferite. Singura
deosebire semnificativă între cele 2 continente este prezența unor structuri mezozoice inferioare
care bordurează spre E Asia. Este vorba despre structurile yenșaniene care au o replică în America
de N în acele structuri nevadiene.
Marile unități geografice asiatice au o poziționare mult influențată de aceste axe orografice
(noduri) și de unități vechi și foarte vechi. Siberia este un spațiu geografic dominant pentru unități
platformice și epi-platformice.
Asia centrală înaltă corespunde în mare parte regiunilor de orogen de tip alpin.
 Asia de SV prezintă structuri platformice, podișuri și câmpii vechi
 Asia de S reprezintă unități teritoriale caracterizate prin combinarea elementelor
platformice vechi desprinse din Africa cu cele foarte noi, neozoice ale Asiei C.
În formarea Asiei în contururile actuale, un rol important l-au avut desprinderile de mase
platformice vechi și de scut din Africa, desprinderi care s-au materializat în neozoic și au presat
continuu asupra continentului preexistent (prin contactul morfotectonic foarte puternic dintre
câmpiile indo-gangetice și sistemele montane himalayene și marginale iraniene).
Masivitatea continentului asiatic
Masivitatea continentului este consecinţă a extinderii sale în latitudine şi longitudine.
Continentul se extinde pe
Acest fapt reliefează o întindere impresionantă, Asia 7.800 km pe direcţia N-S şi
reprezentând singura arie continentală terestră în care se aproximativ 10.000 km pe direcţia
desfăşoară toate zonele de climă terestră. E-V. Extremitatea nordică a Asiei o

constituie Capul Celiuskin ( 78° lat N ) iar cea sudică se Limitele vestice şi sud-vestice ale
află în Insula Roti (11° lat S). Masivitatea nu se Asiei sunt reprezentate de Peninsula Sinai,
desfăşoară numai latitudinal ci şi longitudinal, de la M-ţii Golful Suez, ţărmul occidental al Mării
Ural la Str. Bering respectiv extremitatea vestică Capul Roşii care se prezintă sub formă de
Baba din Turcia, în Anatolia (26° long E) şi Capul Dejnev, margini de rift, de graben, fronturi de
cueste imense. Spre aceste direcţii Asia are
din Peninsula Ciukcilor 170° long E.
doar limite tranşante din punct de vedere
Prelungirile sudice (India şi Indochina) intră sub morfologic actual, în realitate fiind vorba
influenţa musonilor, arhipelagul Japonez şi cel Filipinez şi de limite de tipul accidentelor de peisaj
Marea Câmpie Chineză sunt influenţate de prezența care permit considerarea Asiei şi Africii E-
curenţilor Kuro Shivo şi Oyo Shivo care generează pe NE ca un tot unitar.
continent un climat umed. Ocenaul Pacific nu exercită o
Limita estică şi sud- influenţă mare asupra continentului asiatic, în cadrul căruia
estică este foarte complexă ca
predomină o circulaţie a aerului de la interior la exterior.
grad de desfăşurare datorită atât
formării arhipelagurilor din faţa Această slaba influenţă a Pacificului precum şi a Oceanului
foselor oceanice pe contactul Indian asupra Asiei se datorează barierelor orografice uriaşe
tectonic dintre Placa Pacifică, himalayene care opresc masele de aer umed care vin din S-SE.
Placa Euroasiatică şi Placa Indo- Asia estică este delimitată de Munţii Urali şi Emba,
australiană cât şi datorită apariţiei
insulelor vulcanice , foselor
regiunea vestică a Ciscaucaziei (nordul M-ţilor Caucaz ), ţărmul
oceanice şi activităţii seismice. oriental al Bazinului Pontic (foarte puternic tectonizat), Asia

66
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Mică (ţărmul egeean şi pontic sunt arii tectonizate fracturate), ţărmul sudic al Asiei Mici, care este
presărat cu abrupturi, iar zona Levantului prezintă linii puternic tectonizate care nu sunt altceva
decât ultimele prelungiri ale grabenului început în Mozambic.
Ţărmul sudic este scăldat de golfuri adânci şi de mări mărginaşe care individualizează
peninsule foarte mari (Arabia, India) şi conform cu ţărmul sud-european, peninsulele din sudul
Asiei s-au lipit post-cretacic continentului asiatic (geosinclinalul alpino-himalayan). În nord, ţărmul
Asiei este presărat cu arhipelaguri de insule creionate postglaciar care separă mările: Kara, Laptev,

Asia apare şi este un mozaic de blocuri vechi consolidate în zone în care se dezvoltă arii geosinclinale din proterozoic şi
paleozoic.

Siberiei de Est, Ciukotsk, Behring care formează domeniul polar asiatic.

Masivitatea continentului este încă o dată reliefată de faptul că lanţurile montane se înalţă la
peste 7000 m în partea central – sudică a Asiei. Există de asemenea bariere orografice în calea maselor
de aer umede care vin dinspre S şi E dar cele mai importante bariere climatice le reprezintă distanţele
foarte mari care duc la o comportare termic-sezonieră diferită a masei continentale uriaşe.

Diferențieri teritoriale generate de marile unităţi structurale ale Asiei.


Marile unităţi structurale ale Asiei corespund structurilor de scut, platformelor vechi şi
rigide precum şi ariilor de orogen dintre acestea.
Scuturile vechi (Angara, Sinic- partea central-estică a Chinei, Arabic, Indian), unităţile de
platformă cu fundament mixt prepaleozoic şi paleozoic, preponderent hercinic (Platforma Siberiei
Centrale, spaţiul turano-caspic), unităţile de platformă vechi sunt corespunzătoare Podişului Gobi
sau Depresiunii Tarim. Acestea au o dispoziţie separată, formaţiunile geologice mai tinere au o
poziţie marginală ce reliefează faptul că în evoluţia paleo-geografică închegarea Laurasiei şi
dezmembrarea Gondwanei a avut un rol important. Cele două areale, sudic şi nordic s-au apropiat
iar drept consecinţă geosinclinalul alpino- himalayan s-a cutat, formând sistemul anatoliano-
caucaziano- himalayan.
Unităţile hercinice şi caledonice la zi care se extind preponderent pe direcţia NE, între
Platforma Siberiană şi aria centrală Gobiană.
Unităţile structurilor orogenice din extremitatea estică a Asiei mezozoice corespund
sistemelor pacifice de tip Nevadian. Structurile mezozoice asiatice au consolidat platformele între
ele: cele nord-asiatice cu cel sud-asiatice şi cele preexistente cu structurile alpine.
Unităţile alpine de vârste mezozoic final şi neozoice (Sistemul himalayan)
Platformele Arabă şi Indiană sunt părţi din Gondwana. Acestea sunt alcătuite din două
etaje: fundamentul peneplenizat şi etajul
sedimentar alcătuit din depozite paleozoice
afectate de un magmatism puternic (Pod.
Deccan- India) confirmând labilitatea acestor
unităţi. Apartenenţă la Gondwana este
demonstrată de continuitatea structurilor de
scut din cuprinsul Peninsulei Arabe cu cele
Africane.
Structurile caledonice apar ca masive ,
nuclee de plisări caledonice, în zone orogenice
hercinice. Unităţile caledonice au fost recutate
puternic în etapele hercinice. Astfel de nuclee

67
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

apar pe marginea Siberiei Centrale, Pen Taimâr, Colinele Kazahe, M-ţii Altai, M-ţii Saiani (parţial)
şi M-ţii Tannu – Ola.
Aria cutărilor hercinice cuprinde sudul şi vestul Platformei Siberiene şi care apar sub formă
de masive la zi sau de platforme epihercinice, în special în Asia Centrală şi partea de vest a Asiei.
Între cutările caledonice şi cele alpine se desfăşoară o serie de structuri din Palezoicul Superior în
Colinele Kazahe, M-ţii Altai, M-ţii Tian-Şan, M-ţii Hingan (estul Chinei) şi se caracterizează printr-
un magmatism foarte puternic dezvoltat pe fracturi postectonice. Cutările mezozoice au afectat
munţii din partea estică a continentului: M-ţii Koreacilor şi M-ţii Sredinnîi din Pen . Kamceatka, M-
ţii Kolâma, M-ţii Verhoiansk, ţărmul Mării Ohotsk, M-ţii Coreei, latura estică a M-ţilor Hingan.
Aceste structuri aparţin cutărilor pacifice fiind asemănătoare cu cele nevadiene din America de
Nord.
Aria cutărilor neozoice (alpine) a avansat de la vest la est (M-ţii Anatoliei, Caucaz, din
Armenia, M-ţii unităţii tibetano- himalayene, lanţurile muntoase din Birmania care se continuă cu
structurile din Insulele Andaman, structurile muntoase din I-la Sumatera şi Djawa).
Activitatea vulcanică pre- şi postorogenică a fost legată de fracturi adânci (Anatolia,
Armenia, sudul Caspicei) sau de arii de subducţie a plăcilor pacifice sub plăcile euro-asiatice, de
vulcanismul existent în I-le Aleutine, Kamceatka, Kurile, Japoniei, Maluku, Noua Guinee. Alături de
aceste structuri există şi unităţi cu o evoluţie paleogeografică foarte complexă cum ar fi
platformele epihercinice (Platforma Siberiei Occidentale şi unitatea turano-caspică).
Platforma Turanică, corespunzătoare Lacului Aral face legătura dintre regiunea Tian- Şan
şi Ural printr-o uriaşă sinecliză scufundată la peste 5000 m.
În cazul cutărilor alpine, acestea corespund cu trei areale clare, desfăşurate pe direcţia V-E
datorită eforturilor generate de mişcările scuturilor arab şi indian. Cutele alpine sunt mai largi în
partea vestică (Anatolia şi Iran) şi mai strânse spre E (unitatea tibetan- himalayană). Lărgimea mai

În partea de est a avut loc o întâlnire a cutărilor alpine cu cele mezozoice, deci structurile
desfăşurate de la est la vest şi cele de la nord la sud s-au sudat, iar vechile scuturi ale Asiei Centrale au
devenit depresiuni colmatate ulterior formându-se mari suprafeţe de câmpii marginale: Mesopotamiei şi
Indo-gangetică, câmpii de avanfose şi câmpii provenite din colmatarea unor golfuri: Marea Câmpie
Chineză.

În cadrul platformelor vechi sunt: Platforma Siberiană , Platforma Arabă, Platforma Indiană.
Acestea reprezintă unităţi care au evoluat în cadrul Laurasiei şi care s-au format când aceasta era un
tot unitar cu Gondwana.
mare din vest este datorată înglobării unor masive hercinice vechi care au rămas ca podişuri
intramontane (Anatolia, Armenia, Iran) prinse între structurile alpine.
Orogenezele baikaliană şi caledonică au consolidat regiunile de la marginea platformelor
şi scuturilor Siberian şi Sinic. Orogeneza variscă cuprindea o arie mult mai extinsă faţă de resturile
care apar în Asia Centrală la marginea Platformei Siberiene, favorizând sudarea platformelor şi

Cea mai întinsă regiune asiatică, unde predomină altitudinile absolute sub 200 m, se află în
nord-vestul continentului, între Marea Caspică şi valea fluviului Enisei, cu deosebire în zona Lacului Aral
şi în bazinul fluviului Obi.
Cea mai masivă arie continentală unde predomină altitudinile mai mari de 1 000 m, din care 1/3
depăşeşte 4 000 m, se află în centrul Asiei, de o parte şi de alta a punctului de între tăiere a paralelei de
40° (latitudine nordică) cu meridianul de 90° (longitudine estică).
Cea mai fragmentată parte o reprezintă faţada oceanică, dintre Kamceatka şi Sumatera, unde
apare cel mai mare număr de peninsule, insule şi mări ce se întrepătrund strâns. Spre nord, sud, vest şi
est predomină înălţimile cu valori sub 1 000 m, cu excepţia punţii de legătură dintre Podişul Pamir şi Asia
Mică.
Cea mai înaltă regiune o reprezintă Tibetul, cu rama lui muntoasă, înconjurătoare (Himalaia,
Karakorum, Kuenlun etc.), cu numeroase vârfuri ce depăşesc 7000 m.

68
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

scuturilor.
Orogeneza mezozoică regenerează aria hercinică consolidând regiunea alpină. Orogeneza
alpină consolidează catenele muntoase şi generează cele mai mari unităţi montane ale Asiei
datorită lipirii vechilor scuturi gondwanice Laurasiei. Angara, Arabia, India se află la originea
plisărilor din geosinclinalul alpin. Desprinderea Laurasiei de Gondwana a determinat formarea
grabenului Mării Roşii, dislocaţii puternice în vestul platformei asiatice, formarea nodurilor
orografice Armenia, Hinducuşi, Karakorum, Pamir şi şariaje foarte ample în zona Himalaya-Tibet.
Regionarea geomorfologică a Asiei
Privit sub raport hipsometric, relieful Asiei prezintă cea mai amplă curbă hipsografică de
pe glob, aşa cum rezultă dintre cei -394 m, cât are Marea Moartă, şi de 8848, cât atinge vf. Everest
din Masivul Chomolungma.
Cea mai coborâtă arie continentală situată mult sub nivelul oceanic este Marea Moarta
care țărmul la -427 m. De asemenea la -134 m se află în Depresiunea Turfan, iar cel mai înalt lanţ
montan este Himalaya, cu numeroase vârfuri ce depăşesc 8 000 m. Amplitudinile altitudinale,
create de diferitele trepte cu dimensiuni variabile, indică în primul rând schimbările de ordin
tectonic ce au avut loc în decursul istoriei reliefului, în special la sfârşitul pliocenului şi în
cuaternar.
Asia se distinge de celelalte continente şi prin sistemele ei orografice, caracterizate în
primul rând prin prezenţa brâului înalt al podişurilor interne, din Asia de Vest şi din Asia Centrală:
Anatolia, Iran, Pamir, Tibet, Ţaidam, Kashgaria, Tungaria şi Mongolia, mărginite de numeroase
lanţuri muntoase duble, cele mai înalte fiind Himalaia şi Karakorum.
A doua caracteristică orografică o constituie prezenta lanţurilor muntoase, arcuite din
partea estică a Asiei, paralele cu ţărmul Oceanului Pacific şi separate între ele prin văile şi câmpiile
marilor fluvii (Amur, Huanghe, Ianţzî (Chiang-Jiang), Mekong etc.), cum sunt munţii: Koriaci,
Kamceatka, Kolîma, Djugdjur, Sihote-Alin, Manciuriei, Coreii, Hinganul Mare, Nan-Shan,
Vietnamului. etc.
Tot sub formă de arcuri, cu aceeaşi direcţie, se dezvoltă şi munţii de pe insulele
învecinate, care se unesc cu lanţurile catenei alpino-himalayene în cuprinsul Malaeziei.

Relieful Asiei este foarte complex şi se desfăşoară pe suprafeţe mari. Spre deosebire de
Europa, unde predomină câmpiile, Asia este continentul podişurilor şi al dealurilor, care reprezintă
44,6% din întinderea totală a lui; câmpiile ocupă numai 26,2%, iar munţii, 29,2%. Altitudinea medie a
Asiei este de peste 900 m.
Asia de Nord prezintă cu totul alte caractere orografice - o vastă regiune de câmpii şi
podişuri externe - care încep de la Marea Caspică şi se termină dincolo de Lena, în Siberia de NE
(Câmpia Turanului, Podişul Mugodjar - Kazahstan, Câmpia Siberiei de Vest, Podişul Siberiei
Centrale, Câmpia Iacuţiei, Cîmpia Indighirka - Kolîma). Sudul continentului reprezentat prin cele
trei peninsule mari: Indochina, India şi Arabia, adaugă Asiei alte elemente orografice.
Peninsula Indochina, caracterizată prin şirurile muntoase care alternează cu porţiuni
întinse de câmpii (orientate în general de la nord la sud), reprezintă zona prin care sistemul
muntos alpino- himalaian face trecerea la sistemul muntos de tip pacific, în cuprinsul Malaeziei.
Celelalte două arii de platforma India şi Arabia - sunt cele mai masive peninsule ale Asiei,
cu relief dominant de podişuri vechi, peneplenizate (podişuri externe) şi care sunt legate de
continent prin două mari câmpii aluvionare, Câmpia Indo-Gangetică, apoi Câmpia Tigrului şi a
Eufratului (Câmpia Mesopotamiei).
Unitatea de platformă, reprezentată prin câmpii, podişuri şi munţi dezvoltaţi pe
fundament precambrian, care cuprinde Câmpia Turanică, Câmpia Siberiei de Vest, Podişul Siberiei
Centrale; câmpiile, podişurile şi munţii din Peninsula Arabiei şi din Peninsula Indiei; Câmpia

Relieful hercinic al Asiei Centrale a fost afectat de dislocaţii generând bazine de


scufundare, care apar ca nişte grabene.

69
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Chineză, munţii Tian -Shan, Huaianşan, Şandung, Coreeii etc. Tot din unitatea de platformă fac
parte şi colinele, munţii Chinei de Sud - o regiune de cutări paleozoice, peneplenizată, care a
suferit importante dislocaţii în mezozoic.
Unitatea de orogen (geosinclinal) se dezvoltă pe două direcţii predominante: una de la
vest la est, specifică geosinclinalului alpin, începând din Asia Mică şi Caucaz şi până în Malaezia, şi
alta de la nord la sud, caracteristică geosinclinalului de tip pacific, care începe cu Peninsula
Ciuccilor, Marea Behring şi se termină în Malaezia, unde se uneşte cu geosinclinalul alpin.
Mişcările de cutare, care s-au produs în cuprinsul geosinclinalelor amintite, aparţin mai

Asia este caracterizată prin masivitate, fapt care implicit se răsfrânge asupra climei. Masivitatea este
un factor climatic important alături de circulaţia generală a atmosferei, de influenţele curenţilor oceanici, de
relief, de orientarea liniilor orografice majore. Asia este unul din cele mai complexe continente sub raport
morfostructural.
Caracteristică de bază a climei Asiei este reprezentată de contrastele climatice, în speţă precipitaţiile,
pe aceeaşi paralelă existând arii cu un climat deşertic (tropical uscat) si arii cu un climat tropical musonic umed
multor faze mezozoice şi terţiare.
Cea mai mare parte a Asiei Centrale Înalte a fost intens cutată mai ales în paleozoic (faza
caledonică şi faza hercinică), după care a fost peneplenizată într-un timp foarte îndelungat până în

pliocen. Datorită intenselor mişcări tectonice verticale, a sistemelor de fracturi cu direcţii variate,
pe locul vechilor cutări paleozoice s-au format numeroase horsturi şi grabene - respectiv munţii-
bloc şi depresiuni intramontane. Tot în aceste mişcări a fost antrenată şi o parte a structurilor şi
mai vechi (baikaliană şi precambriană), în special zona din jurul Lacului Baikal. Din această
categorie fac parte munţii: Kuen Lun, Qinling (Ţinlin), Tina -Shan Altai, Iablonoi, Stanovoi, Hangai,
Hinganul Mare, Bîranga etc., şi depresiunile: Ţungaria, Gobi, Manciuria, Zeia şi altele.
Ţinând seamă de tot acest ansamblu morfostructural al Asiei, de evenimentele principale
de ordin intern (mişcări tectonice, vulcanism etc.) şi extern (acţiunea factorilor externi) se pot
desprinde în ansamblu cele trei mari etape ale formării şi evoluţiei acestui continent: etapa
prepliocenă, etapa pliocenă şi etapa cuaternară.
Osatura reliefului Asiei aparţine acestor timpuri foarte vechi, prepliocene, când s-au
format marile scuturi precambriene ale Angarei, Chinei de Est, Arabiei, Deccanului etc., care
reprezintă cele mai rigide zone ale Asiei: La acestea s-au mai adăugat succesiv, începând din
paleozoic şi până în pliocen, noi fâşii de uscat, ca urmare a importantelor mişcări tectonice din
fazele paleozoice (caledonică, hercinică), mezozoice şi terţiare, precum şi numeroaselor procese
vulcanice şi de sedimentare.
Regionarea geografică bio-climatică
Din acest punct de vedere se disting Asia musonică, Asia deşertică, şi Asia siberiană.
Regionarea climatică în Asia
1. Zona de clima rece
a) Climatul polar se caracterizează prin ierni foarte reci, ninsori slabe, veri în care
temperatura abia ajunge la 0° C, precipitaţii de cca 250 mm/an. Acest climat se desfăşoară între
estuarul Obi, arhipelagurile nordice, ţărmurile nordice, în M-ţii Cerski şi Peninsula Ciukotsk.b)
Climatul subpolar continental se află în domeniul tundrei şi silvotundrei, padurilor de conifere
(taigaua) şi se extinde în sud până la latitudinea Tunguscelor (în cadrul C. Siberiei Occidentale şi
Podişul Siberiei Centrale). Se caracterizează prin amplitudini mari de temperatură (sezoniere de
cca 60°C), ierni lungi, aspre şi uscate (la Verhoiansk înregistrându-se –71°C) şi veri scurte, cu
temperaturi ce nu depăşesc 10°C în luna iulie. Precipitaţiile sunt mai mari decât cele din climatul
polar.

70
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

c) Climatul subpolar maritim


se întâlneşte în extremul NE al
Siberiei, în regiunea munţilor Anadâr
şi Kolâma. Aici amplitudinile scad,
cresc valorile temperaturilor din luna
ianuarie şi de asemenea cantităţile de
precipitaţii şi umiditatea atmosferică.
2. Zona de climă temperată
a) Climatul temperat
continental de tip siberian se
desfăşoară între Tungusca Inferioară,
aliniamentul lacurilor tectonice
(Baikal, Balhaş) până la poalele
munţilor Altai şi Saian. Această zonă
intră sub influenţa Anticiclonului
Siberian care induce o anumită
stabilitate termică şi valori scăzute
ale temperaturii. De exemplu în zona
Lacului Baikal temperatura medie
anuală este de –1°C, amplitudinea
termică de 30°C. Precipitaţiile ating
valori de 458 mm, maximele
înregistrându-se vara iar minimele
Marile regiuni climatice ale Asiei (după P.
iarna.
Coteţ, 1967)
1. climat subpolar şi polar; 2. clima temperat b) Climatul temperat semiarid
(al stepelor) se desfăşoară ca un brâu
extins longitudinal în sudul Podişului Siberiei Occidentale şi nordul Caspicii, în regiunea
Kazahstanului, Mongoliei, vestul Marii Câmpii Chineze şi Manciuria şi se caracterizează prin
temperaturi scăzute iarna (sezoanele uscate) şi veri fierbinţi (+25°C în luna iulie). Precipitaţiile
sunt mai mici de 400 mm/an dat fiind faptul că ne aflăm în plin domeniu al stepelor şi
silvostepelor.
c) Climatul temperat arid este cuprins între Caspică şi M-ţii Tian Şan, Deşertul Gobi şi
Tibet. Deşi se află într-o arie temperată, ariditatea este dată de unităţile montane care domină
această depresiune uriaşă (Tarim, Gobi) sau câmpiile platformice izolate unde sunt prezente
deşerturile: Ustiurt, Kâzâlkum, Karakum.
d) Climatul temperat de influenţă musonică (pacifică) în cadrul căruia domină pădurile de
foioase prezintă o creştere a umidităţii în timpul verii (maximul de precipitaţii în iulie şi august) iar
iernile sunt reci şi uscate. Zona este mai îngustă spre nord, în zona ţărmului Mării Ohotsk şi mai
lărgită spre sud. Limita vestică a acestei subzone este constituită de M-ţii Verhoiansk, M-ţii
Stanovoi şi Pod. Ordos. Acest tip de climat se regăseşte în Peninsula Kamceatka, în Manciuria,
Golful Tonkin, nordul Marii Câmpii Chineze. Temperaturile medii anuale pentru acestă zonă sunt
de aproximativ +4°C , amplitudinea termică de 35°C, iar în ceea ce priveşte precipitaţiile, la
Vladivostok se înregistrează 598 mm/an.
e) Climatul temperat montan se instalează în munţii înalţi, cu altitudini de peste 2000 m ca
în Tian Şan, Altai, Saian, Iablonovâi, Stanovoi. Se caracterizează prin veri reci, ploioase (maximul
de vara este mai accentuat), ierni cu viscole puternice, cu persistenţă a zăpezii. Apare etajarea
vegetaţiei, cu păduri de amestec la poale şi păduri de conifere, spre vârf terminându-se cu zona
de tundră, silvotundră, stepele reci alpine şi zonele cu gheţari şi zăpezi veşnice.

3. Zona de climă subtropicală


a) Climatul mediteraneean cuprinde ţărmul egeean al Asiei Mici, ţărmul Levantului, ţărmul
sudic al Mării Negre, aria caucaziană (exceptând înălţimile Caucazului). Corespunde climatului

71
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

subtropical cu veri calde şi uscate şi ierni ploioase, cu vânturi puternice şi răcoroase. Media
termică anuală se încadrează în jurul valorii de 10°C, iar media lunii cele mai calde de 28°C.
Această subzonă corespunde unui tip de peisaj dominat de vegetaţia arbuştilor.
b) Climatul subtropical semiarid corespunde Podişului Anatoliei, nordul Pod. Iranului,
semideşertului Salé, deşertului Kevir, Lut, sudul Mării Caspice. În această subzonă verile sunt
calde, uscate cu precipitaţii foarte sărace (sub 200 mm/an la Teheran, dar 400 mm la Ankara), iar
iernile sunt aspre, uscate şi senine. Peisajul (landschaft-ul) dominant este cel de stepă şi de
semideşert.
c) Climatul subtropical umed este răspândit în Câmpia Gangelui, nordul Indochinei, SE
Chinei (Bazinul inferior al fluviului Iangtzî) şi se prezintă cu veri fierbinţi şi umede şi ierni răcoroase
şi umede cu posibile ninsori. Influenţa musonică este foarte importantă, atunci când acţionează
musonul (vara) plouă, înregistrându-se un maxim de 12.000 mm/an în regiunea Cherapunji.
d) Climatul subtropical al munţilor înalţi se dezvoltă în estul zonei subtropical aride, între
Pamir şi Hindukuș la vest, în M-ţii Nan Şan şi Altân Tag în nord, în estul munţilor Indochinei, în
Himlaya şi aria tibetană. Este un climat foarte aspru, uscat şi cu precipitaţii scăzute. În localitatea
Lhasa se înregistrează un maxim de vară de 497 mm, iar temperaturile sunt pozitive doar în luna
iulie.
4. Zona de climă tropicală
a) Climatul tropical semiarid este situat între cel subtropical semiarid la nord şi cel tropical
arid la sud. Este specific Asiei de Sud şi Sud Vest. Cuprinde Deşertul Lut până la ţărmul Golfului
Persic, centrul Podişului Deccan din India. Se manifestă prin temperaturi ridicate atât vara cât şi
iarna. În Lahore (Pakistan) temperatura medie anuală este de 24°C, amplitudinea medie anuală de
22°C iar media precipitaţiilor de 500 mm/an. Peisajul specific îl reprezintă savanele uscate.
b) Climatul tropical arid este un climat excesiv de uscat, specific Peninsulei Arabe,
ţărmului G.Oman şi Mării Arabiei, deşertului Thar. Amplitudinile termice sunt foarte mari, atât
cele diurne cât şi cele sezoniere şi anuale. La Riad se înregistrează o valoare medie a precipitaţiilor
de 82 mm/an , maximul fiind atins în jurul echinocţiului de primăvară. Valorile temperaturii sunt
de 35°C în timpul verii şi de 15°C în iarna boreală. La Aden, în SV Peninsulei Arabiei precipitaţiile
au valori de 40 mm/an, temperatura anuală de 30°C, confirmând astfel puternică influenţă
sahariană. Peisajul dominant este cel al deşerturilor tropicale.
c) Climatul tropical alternativ sau de tip subecuatorial, se prezintă cu două anotimpuri
distincte. Un anotimp de vară care durează 8-10 luni când sunt provocate inundaţii post-solstiţiale
şi un anotimp de iarnă, uscat, care ţine din decembrie până în mai (aprilie) în funcţie de
întârzierea musonilor. Este răspândit în India, centrul şi sud-estul Peninsulei Indochina. La Bombay
se înregistrează o valoare medie multianuală a precipitaţiilor de 1813 mm, maximul fiind în lunile
iunie, iulie şi august, scăzând progresiv până în octombrie-noiembrie. Temperaturile oscilează
între 20-30°C.
d) Climatul intertropical musonic este specific pentru vestul Filipinelor, Delta Gangelui şi
Brahmaputrei, estul Indochinei şi SV Indiei. Se prezintă cu un anotimp de vară cald şi umed, cu
valori foarte mari ale precipitaţiilor şi un anotimp de iarnă secetos. Landschaft-ul dominant este
cel al pădurii tropical-umede. e) Climatul tropical permanent umed sau ecuatorial este un climat
cald şi umed tot timpul anului, cu furtuni ciclonale (taifunuri). Cuprinde sudul Pen Malacca,
Malayesia şi Indonezia (Insulele Sonde, sudul Arhipelagului Filipinez). La Singapore se înregistrează
o medie anuală de 27°C, cu o amplitudine de 2°C şi cu valori ale precipitaţiilor de 2300 mm,
maximele înregistrându-se după solstiţiul de iarnă. Peisajul prezent este cel al pădurilor tropical
umede.
Marile regiuni climatice ale Asiei
 Asia musonică localizată în sudul, sud-estul şi estul Asiei, din Pen India şi până în
sudul Peninsula Kamceatka, deci cu influenţă oarecum oceanică. Musonii pot fi
calzi şi umezi tot timpul anului în sud, moderaţi şi umezi numai jumătate din an în
China de Sud, şi sudul Japoniei, reci şi foarte reci iarna în nord.

72
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

 Asia deşertică prezentă în Asia Vestică şi Centrală, cu precipitaţii de iarnă sub 250
mm/an.
 Asia nordică corespunzând climatului temperat continental, cu precipitaţii mai
bogate vara şi mai sărace iarna şi cu temperaturi scăzute iarna.
 Asia mediteraneană este localizată în partea mediteraneană a Asiei (zona Asiei
Mici şi a Levantului).
 Asia montană localizată în fiecare din regiunile anterioare şi care se manifestă
prin etajarea climatică şi biogeografic.

Diferențieri regionale biogeografice asiatice


Cele mai importante caracteristici biogeografie ale Asiei sunt:
 larga extindere a arealelor corespunzătoare climatelor reci: tundra şi taigaua;
amploarea realelor ierboase: stepele şi savanele, prezenţa realelor montane
înalte, cu lanţuri compacte şi sisteme complexe care generează etajarea
biogeografică dar şi asimetrii bioclimatice ( pe versantul ploios vegetaţia este
diferită faţă de cea de pe versantul uscat);
 desfăşurare amplă a zonelor continentalizate în care se regăsesc deşerturi
temperate, subtropicale, tropicale sau semideşerturi cu vegetaţie sărăcăcioasă.
Zonele de tundră şi silvotundră sunt localizate în partea nordică, cu cea mai mare
desfăşurare în Podişul Siberiei Centrale până în Podişul Putorana. Tundra cuprinde o pădure de
arbuşti pe soluri mlăştinoase şi turboase, cu mesteceni pitici, arini pitici, sălcii pitice, afin, merişor,
muşchi şi licheni. Tundra cu muşchi este localizată pe soluri scheletice, pe înălţimi sau pe ţărmuri.
Ţinând cont că tundra are o suprafaţă totală de 2 mil. km2 rezultă că este a doua arie ca întindere.
Fauna este compusă din reni, hermeline, nevăstuici, în general animale care prezintă adaptări la
climatul aspru.
Taigaua este cea mai mare zonă forestieră, întinzându-se peste climatul subpolar din nord
şi cel temperat continental rece din bazinul superior al fluviului Obi, Enisei, Lena. Ea se întinde în
toată Câmpia Siberiei de Vest până la latitudinea oraşului Toholotsk, cuprinzând de asemenea şi
Podişul Siberiei Centrale până la Lacul Baikal. Deşi este cea mai omogenă pădure, existând totuşi
variaţii locale reduse, se diferenţiază totuşi în est o taiga mixtă (lariţă, pin, molid) iar la vest de
Enisei o taiga în care predomină pinul şi molidul.
Pădurea de foioase se desfășoară spre sud încep să se interpună şi elemente de foioase
(tei, stejar de Amur) încât pădurea rămâne foarte compactă. În faună apar elemente cu blana
preţioasă: zibelina, nurca, hermelina dar şi lupul, vulpea, ursul, mistreţul, iepurele. Spre estul şi
sud-estul arealului forestier, peste un climat de tip musonic (oceanic), pădurile de conifere sunt
înlocuite de păduri de amestec, în care pinul, molidul şi bradul se completează cu foioase (cedru,
arborele pagodelor, magnolii, stejar, alun, arborele de camfor). Zona se extinde în China de N-NE,
Coreea, Insula Sahalin, Bazinul Amurului, Manciuria. Spre sud aceste păduri se transformă în zone
de păduri tipice de foioase. La latitudinea de 40° lat. N, în estul Asiei apare limita între pădurile
de conifere şi cele de amestec. La 36° lat. N se stabileşte limita de influenţă subtropical musonică.
De asemenea, spre sud se dezvoltă elemente de vegetaţie tropicală: bambus, chiparos.
Există în Asia o suită de asociaţii subtropicale relicte de tipul Ginkgo Biloba care demonstrează că
Asia de Est a fost ocolită de cuaternarul glaciar,. Fauna zonei subtropicale şi temperat forestiere
din est cuprinde tigrul de Amur, ursul negru himalayan, fazanul auriu, salamandra, căprioara
manciuriană.
Pădurile subtropicale pot fi umede sau uscate. Cele permanent verzi cuprind păduri de
lauri în zonele cu influenţe musonice din S Chinei, V şi NV Indochinei, S Japoniei, păduri cu Gingko
Biloba şi Tsuga. Pe lângă aceste asaociații mai apar şi chiparoşi, stejarul de plută şi magnoliile.
Pădurile subtropicale xerofile sunt localizate în sudul Munţilor Himalya, iar pădurile subtropicale
tipice sunt în Asia Mică, în zona ţărmurilor Levantului sau sudul Mării Negre.
Zonele de silvostepă şi stepă

73
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Silvostepa apare ca o fâşie orientată pe direcţia V-E în sudul Siberiei, iar între Amur şi
Huang He ca o fâşie dispusă de la nord la sud. Stepa este mai extinsă, cuprinzând stipa, festuca,
graminee, dispărând arţarul, cornul sau măcieşul, rămânând deci numai plantele adaptate la
precipitaţii sub 300 mm/an. În semideşerturile stepice apar varietăţile de soluri saline ca
soloneţurile sau solonceacurile.
Zonele semideşertice şi deşertice. Cele mai întinse regiuni semideşertice se găsesc în sudul
Siberiei, vestul Chinei, Pod. de Loess, Mongolia, Deşertul Gobi, Iran, Anatolia, Câmpia Indusului.
Zonele deşertice ocupă 25% din continent, fiind deşerturi cu plante efemere, cu smocuri de
saxaul. Deşerturile pot fi de mai multe tipuri: mixte- lutoase, nisipoase şi pietroase (Pod. Iranian),
cu nisipuri (Karakum, Kâzâlkum), subtropicale (Iran, Lut). Stepa rece din Tibet face trecerea de la
semideşert la stepele montane. Ca elemente faunistice apar iacul , măgarul sălbatic, marmota
tibetană, antilopa, vulpea etc.
Savanele cuprind asociaţii de arbuşti şi ierburi şi se întinde peste Bazinul Hindusului, Pod
Deccan, ţărmul Mării Roşii, vestul bazinului Gangelui, sudul Câmpiei Mesopotamiei, centrul
Indochinei. Savanele sunt înconjurate de păduri tropicale umede, corespunzătoare climatului
tropical musonic şi tropical umed (ecuatorial), remarcându-se o bogăţie a speciilor şi o etajare pe
altitudine în zonele montane.

Test de autoevaluare

Masivitatea Asiei este rezultatul:


□ a. extinderii continentului pe latitudine și longitudine;
□ b. prezenței celor mai înalte lanțuri montane;
□ c. dezvoltării marilor deșerturi: Gobi, Thar, BetPak –Dala, Kizilkum, Rub-al-Khali, Nafud;
2
□ d. prezenței barierelor orografice și extinderii continentului pe 44 mil km .

74
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

UNITATEA DE STUDIU 5

ASIA DE SUD-VEST ŞI AFRICA DE NORD (Lumea arabă)

Orientul Mijlociu și Africa de Nord (SLater, Hobs, 2003)

1. Conceptul teritorial de Orient MIjlociu

Regiunea geografică a Orientului Mijlociu este asociată unui spațiu geografic vital pentru
umanitate, unde culturile din această regiune sunt situate între lumi, în mijloc. Aceasta este o
răscruce fizico-geografică, unde continentele Africa, Asia şi Europa se întâlnesc, aşa cum şi apele
Mării Mediterane şi Oceanului Indian se amestecă. De asemenea, este o întâlnire a lumilor: arabă,
evreiască, persană, turcă, kurdă, berberă şi a expresiilor spațiale ale culturilor și etnicităților
proprii sau cu influenţe diverse.
Ocupând locaţii strategice, naţiunile din Orientul Mijlociu şi Africa au fost de neclintit timp
de cinci milenii, în ciuda ocupanţilor şi imperiilor originare de departe, dincolo de granițele lor. Ei
au conferit, de asemenea, omenirii, o bogată cultură care include civilizaţii antice din Egipt şi
Mesopotamia şi cele trei mari religii monoteiste: iudaism, creştinism şi islam.
Oamenii din afara regiunii au tendinţa de a uita această covârșitoare contribuție la
civilizația umanității, deoarece au asociat Orientul Mijlociu şi Nordul Africii cu războiul şi
terorismul. Aceste conotații negative, asociate unei înțelegeri în bună parte eronate, a făcut ca
regiunea să fie cea mai imprecis și neadecvat percepute în lume. Nisipul acoperă cele mai multe
suprafețe din zonă? Există cămile peste tot? Toată lumea vorbește araba? Turcii și perșii sunt
arabi? Toți arabii sunt musulmani? Răspunsul la fiecare dintre aceste întrebări este “nu”. Dar,
dacă informațiile sunt preluate ad literam din mijloacele de informare mass media, răspunsurile
vor deveni "da". Prin urmare, Lumea Arabă, desfășurată între Orientul Apropiat, Mijlociu și Nordul
Africii se cuvine a fi decriptată atât geografic cât și cultural.

Localizarea

75
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Unde este și ce este Orientul Mijlociu? Termenul în sine este Eurocentric, creat de
europeni şi de americani, de lumea occidentală, care plasau arealul în centrul figurativ al lumii. Ei
au început să folosească termenul înainte de izbucnirea primului război mondial, pentru a-l
deosebi de Orientul Apropiat, echivalat cu teritoriile Imperiului Otoman, din regiunea
Mediteranei. Orient însemna India, iar Orientul Indepărtat China, Japonia, vestul Pacificului. Cu
termenul de "Orient Mijlociu", au desemnat o regiune separată, formată din ţările din jurul
Golfului Persic (cunoscut de arabi drept Golful Arabiei).
Astăzi, sensul de Orient Mijlociu este extins, regăsindu-se în spații geografice depărtate de
limitele generate de sensul istoric dat regiunii. Astfel, s-ar putea găsi că Orientul Mijlociu include
nu numai ţările grupate în jurul Peninsulei Arabice sau că acesta se întinde pe 9700 km de la vest
la est, din Maroc, în nord-vestul Africii până în Afganistan, în Asia Centrală şi pe 4800 km Nord –
Sud, din Turcia, din colţul sud-estic balcanic al Europei, în Sudan, care se învecinează cu Africa de
Est.
Nu este mai puțin adevărat că regiunea Orientului Mijlociu acoperă arii mult mai vaste
decât cele considerate istoric, la vest de Golful Persic, cu sensul translării percepției culturale,
etnico-confesionale peste cele ale spațiului fizico-geografic. Din aceste motive, regiunea
menţionată ca "Orientul Mijlociu şi Africa de Nord" cuprinde Africa de nord, deși popoarele din
Maroc, Algeria şi Tunisia nu percep, , în general, apartenența la Orientul Mijlociu; aceste popoare
se consideră ca făcând parte din ceea ce ei numesc Magreb, Maghrib sau magrebini. De
asemenea, regiunea este extinsă la nivelul Turciei și Cipru, incluzând 22 de ţări, teritoriile
palestiniene din Cisiordania şi Fâşia Gaza, şi disputata Sahara de Vest ocupând 14,99 milioane
Kmp și peste 450 milioane locuitori.
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt uneori greşit menţionate ca "Lumea arabă"; de
fapt, regiunea are populaţii uriaşe de non-arabi. Este adevărat că majoritatea locuitorilor din
regiune sunt arabi. Arab este o persoană a cărei primă limbă este arabă, care astăzi este vorbită
de aproximativ 240 milioane de locuitori, sau 53% din populația regiunii.
Iniţial, arabii au fost locuitorii din Peninsula Arabică, dar prin cuceriri, după ce majoritatea
lor s-a convertit la Islam, limba şi cultura islamică s-au răspândit rapid către vest, spre Maroc şi
Spania.
Regiunea este, de asemenea, nucleul populației evreiești. Este important să recunoaştem
că, deşi circumstanţele politice le-a făcut duşmani în secolul XX, populaţiile de arabi şi evrei au
trăit în pace de secole, şi își împărtăşesc multe trasături culturale. Araba este o limbă semitică, în
aceeaşi familie lingvistică afro-asiatică cu limba ebraică și este vorbită de majoritatea locuitorilor
evrei 7,5 milioane locuitori (2012) în Israel.
Există numeroase alte popoare cu limbi diferite în regiune. Cei mai mulți sunt turcii, 75, 8
milioane în 2014 (http://www.ined.fr), care vorbesc turcă (din familia limbilor altaice) şi perşii din
Iran (30 milioane), care vorbesc farsi sau persana, din categoria limbilor indo-europene. Atât
persana cât şi araba par înrudite prin modul de scriere, dar nu sunt. Turca se scria în maniera
arabă până în secolului XX, dar de atunci, acesta a trecut la scrierea cu litere latine. Aproximativ
20 de milioane de kurzi - oameni care trăiesc în Turcia, Irak, Iran şi Siria - vorbesc kurdă (ce
aparține familiei de limbi indo-europene). Mulţi locuitori din Africa de Nord vorbesc berbera (care
aparține familiei lingvistice indo-europene). Aceste diferite popoare nu sunt distribuite uniform în
întreaga regiune, dar sunt concentrate în marile grupuri etno-lingvistice.
Trei ţări au cea mai mare parte din populaţia regiunii: Turcia, Iran şi Egipt, fiecare cu mai mult
de 65 de milioane de oameni (Egipt 83 mil. locuitori, Iran cu 48,5 milioane locuitori și Turcia, 75,8
milioane locuitori în 2014. O privire pe harta repartiției precipitațiilor explică de ce locuitorii sunt
grupați în acest fel, regiunea fiind în general aridă. În cazul în care precipitațiile sunt bogate și au
un regim cât de cât regulat, densitățile de populație cresc. De aceea sunt expresii elocvente
pentru aceste situații: “Egipt - dar al Nilului”, iar regiuni din Iran şi Turcia cu un regim hidric
suficient sau regulat, din ploaie şi zăpadă unde densitățile de populație cresc. Invers, în cazul în
care plouă rareori, ca în Sahara, în general în Africa de Nord şi în Peninsula Arabică, densitățile de
populație sunt reduse.

76
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Orientul Mijlociu şi Africa de Nord ca întreg au o rată de creștere a populației ridicată,


corespunzătoare mai degrabă regiunilor de dezvoltare decât celor industrializate. Cu toate
acestea, pentru cele mai multe dintre țările regiunii rata creşterii populaţiei este în scădere, de la
40% în deceniul 8 al secolului trecut, la sub 13 %o în prezent, conform statisticilor INED din Franța.
Altădată, la nivelul anilor 90 regiunea avea cele mai mari rate de creștere ale populației, dar în
prezent chiar și Palestina, unde ritmul era superior în anii `80 valorilor medii ale regiunii, a ajuns,
în 2014, la 25 %.

2. Profilele geografice ale Orientului Mijlociu şi Africii de Nord (geografie fizică


şi contexte culturale şi istorice)

2.1 Regiunea Anatoliano- Caucaziană


1. se extinde la limita cu Europa, cuprinde Peninsula Asia Mică, este înconjurată de trei
mări (Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Egee), este legată prin Armenia de continentul asiatic,
cuprinde regiunea caucaziană până la culoarul Kuma – Manâci iar în SE, se delimitează de unitatea
iraniană. Unitatea este situată între Marea Marmara şi Marea Caspică, fiind mărginită de două
uscaturi importante: regiunea iraniană şi regiunea arabică. Predomină mişcările neo-tectonice,
apar culmi montane foarte înalte (Elbrus 5633 m, Ararat 5165 m ) sau podişuri înalte. În cadrul
acestei unităţi apar 2 subunităţi : subunitatea internă de podiş şi subunitatea externă montană.
Între Munţii Pontici şi Munţii Taurus se află Podişurile Anatoliei, Ankarei şi Izmirului, care
alcătuiesc subunitatea internă. Anatolia face tranziţia spre Europa mediteraneană iar Armenia
este o zonă de tranziţie spre Europa de sud-est.
Regiunea Anatoliano - Caucaziană a fost și este afectată, în trecutul geologic şi în prezent,
de mişcări neotectonice, fiind o zonă tânără, în plină formare, ceea ce explică vulcanismul activ din
Caucaz (Elbrus, 5601m, în Masivul Ararat, 5165 m) şi seismicitatea intensă.
Subregiunea internă, corespunzătoare Podişului Anatoliei, a fost unită cu Peninsula
Balcanică (zona Munţilor Dinarici şi Pindului) şi doar scufundarea egeeană i-a separat, întrerupând
legătura dintre Taurus şi Pind. Au rezultat o mulţime de insule egeene din apropierea ţărmului
vestic al Peninsulei Asia Mică. Această evoluţie paleografică este confirmată de liniile de fractură
orientate vest-est din cuprinsul peninsulei.
În cuprinsul unităţii sunt structuri caledonice, cristaline fracturate şi scufundate, în Podişul
Anatoliei, şi altele mai noi, alpine care apar în cuprinsul munţilor Pontici şi Taurus. Ca urmare a
structurii combinate (structuri caledonice, cristaline fracturate şi scufundate, alături de structuri
alpine); de aceea, Anatolia a fost comparată cu Iberia. Pentru această comparaţie mai există şi
alte argumente:
 existenţa climatului continentalizat şi a peisajului stepic în centru şi mediteranean,
mai umed la periferie;
 influenţa arabă asupra a două popoare nearabe, ibericii şi turcii;
 caracterul de tranziţie, bivalent şi bidirecţional (Europa – Africa şi Europa – Asia)
Subregiunea externă a Munţilor Taurus şi Munţii Pontici. Munţii Pontici se află în partea
nordică a Peninsulei Asia Mică şi se continuă cu Caucazul Mic, Caucazul Mare fiind dispus mai la
nord, paralel cu acesta. Munţii Pontici sunt desfăşuraţi V-E, în sudul Mării Negre, sunt înguşti (100
km lăţime) , au altitudinea maximă de 3937 m în Vf. Kevron. Prezintă o asimetrie morfologică,
având versantul nordic abrupt iar cel sudic prelung. Ponticii înregistrează creşteri altitudinale spre
est, iar fâşia litorală este foarte îngustă. Sunt secţionaţi de văi transversale. Ponticii sunt formaţi
din şisturi cristaline şi vulcanite. Au un climat montan destul de rece, în partea estică existând
chiar gheţari. Domeniul pădurilor se menţine la peste 2800 m dovedind astfel o creştere a
umidităţii.

77
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Munţii Taurus se prezintă ca nişte lanţuri muntoase paralele cu Levantul6. Flancul sudic
este mai abrupt decât cel nordic. Altitudinea medie este de 2000 - 3000 m , maximul este în Vf.
Erciyaş 3.916 m, altitudinile crescând spre Eufrat. Munţii Taurus apar mai înguşti şi mai strâns
cutaţi. Domină o câmpie litorală îngustă, spre ţărmurile rectilinii cu puţine golfuri. Spre deosebire
de M. Pontici au în alcătuire calcare permiţând dezvoltarea reliefului carstic.
Subregiunea internă a Asiei Mici cuprinde cele două podișuri interne, Antoliei și Ankarei.

Peninsula Asia Mică- principalele subdiviziuni orografice (după P. Coteţ, 1967 cu modificări)

Podişul Anatoliei este mai fragmentat spre ţărmul egeean. Ţărmul egeean a rezultat în urma
prăbuşirii Blocului Egeean care a deschis legătura dintre Marea Mediterană şi Marea Neagră.
Bazinele de prăbuşire s-au dezvoltat pe direcţiile V-E şi N-S. Cantităţile de precipitaţii sunt reduse
(cca. 250 mm/an) şi cresc la contactul cu muntele (400-500 mm). Vegetaţia specifică este cea de
stepă cu ierburi xerofile, de semideşert şi de asociaţii mediteraneene în vest.
Podişul Ankarei este larg ondulat, cu numeroase păşuni. Este o zonă cristalin-caledonică,
peneplenizată, fracturată, acoperită cu depozite calcaroase mezozoice. Temperatura medie
anuală este de 8° dar poate ajunge la 0°C pe culmile înalte. Valorile de iarnă sunt negative în timp
ce vara se pot atinge temperaturi de 24-30°C. Precipitaţiile sunt modeste, în jur de 200-300
mm/an.
Podişul Armeniei este situat între Marea Neagră şi Marea Caspică, reprezintă o arie de
tranziţie între Anatolia şi Iran, între Caucazia şi Mesopotamia. Limita vestică o reprezintă Eufratul,
în nord este mărginit de Caucazul Mic, în sud de Munţii Taurus de Est, iar în est de Lacul Urmia
(Reyazeh). Este un masiv cristalin de vârstă caledonică scufundat şi fracturat. Scufundarea a fost
însoţită de erupţii vulcanice acide în Podişul Kars şi în vulcanii activi Ararat şi Aragat. Această
regiune se mai numeşte nodul orografic armean sau anatolian. Dorsala armeană domină
depresiunea cu lacurile tectonice Van, Sevan şi Urmia. Depresiunile deschise care apar sunt în
regiunile Erevanului, Tabriz, Erzurum. Din punct de vedere al vegetaţiei, stejărişurile se modifică în
păduri de conifere iar în zonele mai joase sunt stepe şi silvostepe. Această zonă reprezintă un
areal de tranziţie între influenţele mediteraneene şi cele ale continentalismului motan. Iernile
sunt aspre şi lungi iar verile sunt calde, cu precipitaţii de 500-700 mm. În depresiuni apar culturi
de tutun şi bumbac.

6
Levantul în arabă Ash-Shām este o regiune geografică definită imprecis, dar care, din punct de vedere
perceptual cuprinde mai ales aria de influență a litoralului mediteranean din Orientului Mijlociu, desfășurându-se la sud
de Munții Taurus și se poate extinde până în spațiul Mesopotamiei. Levantul nu include Munții Caucaz, Arabia sau
Anatolia.

78
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Subregiunea caucaziană cuprinde Ciscaucazia, Caucazul Mic, Transcaucazia şi Caucazul


Mare şi reprezintă în fapt graniţa Europei, admiţându-se că este o creaţie a geosinclinalului alpin,
la limita dintre platforma europeană şi cea arabă. Este o barieră orografică orientată pe direcţia
vest-nord-vest - est-sud-est, între Marea Neagră şi Marea Caspică, separând Ciscaucazia de
Transcaucazia. Versantul nordic, prelung, se termină prin podişul piemontan al Stravropolului în
timp ce versantul sudic este mai abrupt, cu vârfuri de peste 5000 m (Vf. Elbrus –5633 m, Vf.
Kazbek- 5047 m). Caucazul Mare este un anticlinoriu fracturat şi străpuns de erupţii vulcanice.
Partea centrală a Caucazului apare ca cea mai înaltă, partea de vest mai joasă, bogată în păduri,
iar cea estică are înălţimi ce depăşesc 2000 m, fiind mai puţin acoperită de păduri. Există deci o
asimetrie morfologică de la nord la sud şi una bioclimatică de la est la vest. Ciscaucazia are în
componenţa sa trei unităţi de relief: Câmpia Kubanului, Pod. Stravropolului şi Câmpia Terekului, în
est. Podişul piemontan al Stavropolului, cu altitudini de 200-500 m desparte cele două câmpii şi
este alcătuit din formaţiuni neozoice, larg cutate, cu o fragmentare divergentă, cu o vegetaţie de
stepă şi silvostepă.
Câmpia Kubanului este o zonă mlăştinoasă, de divagare, acoperită cu formaţiuni de stepă,
cu amplitudini termice de 26°C.
Câmpia Caspică (a Terek-ului) este o arie mai uscată, iar din punct de vedere altitudinal se
situează sub nivelul Oceanului Planetar. Precipitaţiile sunt reduse (200 mm).
În interiorul unităţii caucaziene se desfăşoară o arie depresionară cu o parte centrală mai
înaltă reprezentată de Masivul Suram (1926 m). Această arie face legătura dintre cele două câmpii
transcaucaziene: Câmpia Pontică (litoralul Mării Negre) şi Câmpia Kurei şi Araksului (în
extremitatea estică a Caucazului Mare). Deosebirea dintre cele două este că în timp ce Câmpia
Pontică este un vechi golf, cealaltă are un caracter piemontan. În vestul unităţii sunt precipitaţii
mai bogate (chiar 2.000 mm) în timp ce în Câmpia Azeră precipitaţiile ajung la 300 mm,
caracteristice pentru zona de semideşert stepic. Temperaturile medii oscilează de la 28°C în luna
iulie, la 2°C în luna ianuarie.

În cadrul marii unităţi anatoliano-caucaziene există o pondere deosebită a reliefului


montan şi de podiş cu depresiuni interne, foarte puternic tectonizate, cu ţărmuri marine
abrupte, cu lipsa platformelor marine şi câmpii litorale înguste.
Peisajul variază de la vest la est, cu un pronunţat caracter de stepizare spre est. Râurile
se alimentează din gheţarii montani, cele mai importante fiind Eufrat, Arakas, Kura.

79
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

2.2 Arabia și Sahara


Sahara , cel mai impresionant spațiu deșertic nu a avut dintotdeauna aceeași tipologie a
peisajului.

3. Regiunea
Peninsulei Arabice
Peninsula Arabia cuprinde
două subunităţi distincte:
subregiunea externă și subregiunea
internă. Cea internă se suprapune
Deșerturilor Asiei și Câmpiei
Mesopotamiei. La rândul ei,
Subregiunea externă cuprinde:
Levantul (Iordania, Siria, Israel);
Palestina (Ghaza), Sinai, munţii
marginali: Hijāz, Assir, pe latura
vestică a regiunii Arabia/Arabice.
Regiunea Arabia este o
punte, o arie de tranziție între
Africa şi Asia. Se leagă genetic mai
mult de Africa, decât de Asia, de
blocul asiatic, pentru că s-a desprins
din Pod. Etiopiei, generând prin
desprinderea de blocul african,
Golful Aden şi Marea Roşie.
Totodată înseamnă un teritoriu
situat pe formaţiuni vechi,
Penisula Arabică -Marile unităţi de rellief , (după P. gondwanice cu caracter de scut şi
Coteţ,1967, cu modificări ) platformă. Marginile şi unitatea
externă, mai înaltă spre SV şi mai coborâtă spre NE reprezintă arii de înălţare marginală ca în vest
şi sud au regiuni de scufundare cu caracter de avanfosă în Câmpia Mesopotamiei. Regiunea
externă a suferit deci mişcări verticale foarte ample cu caracter orogenic, epiplatformic, mai rar
de natură vulcanică (M. Assyr), formând o arie deosebită de restul Arabiei, prin climatul mai
umed, prin vegetaţia mai bogată şi prin gradul mai mare de umanizare.

Subregiunea externă a Peninsulei Arabice


a. Câmpia Mesopotamiei se află la contactul dintre orogenul iranian şi Platforma Arabă şi
reprezintă o arie de subsidenţă şi în acelaşi timp o câmpie de avanfosă. Caracterul subsident a
determinat un ritm foarte accentuat de colmatare a vechiului Golf Persic, spre nord.
Mesopotamia sau "ţara dintre râuri" se desfăşoară între Tigru şi Eufrat, fluvii ce curg paralel pe o
distanţă de aproximativ 1000 km. Câmpia s-a format prin retragerea ţărmului Golfului Persic şi
formarea Shat el Arab, ce nu are o vechime mai mare de 2000 ani.
Câmpia Mesopotamiei are şi un caracter de culoar mai jos, între podişurile nisipoase de la
vest şi M-ţii Zagros, care apar ca un zid în partea estică. Acest culoar orientat N-NV - S-SE este o
câmpie netedă, cu altitudini mai mari în N (500 m ) şi mai mici coborând spre sud. Există o serie de
arii piemontane dinspre est ce au îngustat-o în partea vestică; înaintarea nisipurilor Deşertului
Siriei şi Nafud au determinat forma de culoar.
Câmpia Mesopotamiei cuprinde două subunităţi: una nordică Al Gezira şi una sudică Irak-
Arabi.

80
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Partea nordică este mai înaltă şi are aspectul unui podiş tabular, arid, cu altitudini ce ajung
aproape de cele din Pod. Armeniei (500 m). În rest înălţimile se situează la valori de 300 m. Aici
clima este mai blândă, semideşertică, cu precipitaţii care depăşesc 300 mm dar şi cu invazii de
mase reci de aer din nord, care fac ca temperatura medie la Mosul să fie de 7°C în luna ianuarie.
Partea sudică, Irak- Arabi sau Babilonia are un climat deşertic şi un drenaj mai moderat,
mediile lunii ianuarie fiind de 10°C şi de 30°C în luna iulie. Precipitaţiile au valori cuprinse între
100-200 mm/an foarte rar căzând zăpezi. Înmlăştinirile din sud sunt accentuate de caracterul
divagant al fluviilor fiind în contrast cu acele dune de nisip din partea SV. Dacă cele două fluvii nu
s-ar alimenta din zăpezi, nu ar putea să traverseze arii atât de uscate (Eufratul are un curs foarte
sinuos, înconjurând o parte din Taurusul Armean, unde colectează însă afluenţi importanţi; Tigrul
se alimentează din lacuri tectonice şi primeşte afluenţi din M-ţii Zagros, care se alimentează la
rândul lor din zăpezi). Debitele cele mai mari sunt primăvara şi iarna, Tigrul putând atinge în
aprilie 4000 m3/s, pentru ca să ajungă în octombrie la 800 m3/s. Regiunea Câmpiei Mesopotamiei
este completată în nord de areale forestiere, păduri de plopi şi salcie, tufişuri de tamarix, curmal
sălbatic, trestii. În partea sudică, pe xeroziomuri şi solonceacuri apar arbuşti xerofitici.
b. Levantul şi Peninsula Sinai aparţine în mod indubitabil Asiei, deşi există păreri conform
cărora limita vestică a Asiei ar exclude Sinaiul. Apartenenţa la Asia se leagă de continuitatea
grabenului din Marea Roşie, prin Golful Aqaba şi grabenul El Ghar. Levantul şi Peninsula Sinai
reprezintă o arie de tranziţie între peisajul mediteraneean şi cel deşertic şi tropical arid. Se
remarcă o suită tot mai joasă de unităţi spre interiorul unităţii, se desfășoară o succesiune de
unități fizico/geografice, fiecare cu particularități regionale de utilizare a terenurilor și de
populație:
 câmpia litorală de 50 km lăţime care se îngustează în partea centrală;
 aria mai înăltă, colinară, mai umedă, care asigură suportul pentru culturile agricole din
Siria, Israel şi Liban;
 regiunea intramontană, între Munţii Liban şi Antiliban, care este de fapt o prelungire
nordică a grabenului Al Ghar;
 lanţul muntos extern, care culminează în Climatul dominant în această
Peninsula Sinai, cu altitudini de peste 2600 m, regiune este cel semideşertic. Dacă pe
spre nord se continuă cu M-ţii Iudeii şi M-ţii faţada vestică, spre Marea Mediterană
Libanului iar legătura cu M-ţii Taurus se face iernile sunt ploioase, în interior, în acelaşi
prin Masivul Senim. anotimp predomină o vreme secetoasă.
Grabenul Aqaba – El Ghar (El Beka) reprezintă o Temperatura în zonele de ţărm variază
depresiune tectonică, o continuare nordică a între 24°C în iulie şi 5°C în ianuarie (Beirut
13°/27°C), iar pe litoralul Mării Moarte se
grabenului Mării Roşii. Astăzi în acest graben se află
înregistrează 12°C în ianuarie şi 30°C în
Marea Moartă, Valea Iordanului, Valea Litaniei şi Valea
iulie, temperaturile de 45°C
Oronte care curg în sens invers. Cea mai tipică regiune înregistrându-se frecvent. În arealele
endoreică o reprezintă Valea Iordanului pentru că între montane apare o etajare a condiţiilor bio-
Marea Moartă şi Lacul Tiberiada există o legătură în pedo-climatice, cu păduri subtropicale
timp ce între Golful Aqaba există un ued numit El verzi de tip montan, iar în nord, pe soluri
Araby. roşcate şi cafenii apar păduri de stejar,
Marea Moartă este lacul cu cea mai mare platani şi cedru. În vest este sunt asociaţii
salinitate de pe glob. Lacul Tiberiada este situat sub vegetale de maquis şi garriga, cu enclave
nivelul Oceanului Planetar (-208 m ). Grabenul de chiparoşi.
corespunde unor câmpii joase şi regiuni deluroase externe. Ca în orice arie tectonizată intens,
lavele depuse trădează un vulcanism efuziv, aceste lave înaintând de-a lungul faliilor marginale ale
acestui şanţ.
Lanţul montan interior cuprinde înălţimile munţilor Antilibanului (2600 m ), Masivul
Hermon şi Druze. Ca şi în M-ţii Libani, masivul din estul grabenului reprezintă marginile
tectonizate ale acestuia. Spre est se întinde Deşertul Siriei. Suprafaţa tabulară ce se întinde spre

81
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

est intră în contrast cu suprafaţa cutată de la vest, iar pustiul Siriei reprezintă în acelaşi timp
extremitatea vestică a Pod. Arabic.

c. Munţii marginali ai Peninsulei Arabice


M-ţii Hijaz, Assyr şi Yemen corespund unei fâşii înguste, de-a lungul ţărmului estic al Mării
Climatic, regiunea marginală din vestul şi sudul Peninsulei Arabice sunt dominate de un climat subtropical
alternant, în cadrul căruia există cel puţin două perioade pe an mai bogate în ploi (de vară şi post-echinocţial de
primăvară). Există o serie de culturi caracteristice pentru această regiune, producătoare de: cafea, mirodenii,
smirnă, tămâie.
Roşii şi până în sudul Munţilor Sinai. Există două subunităţi: Tihamat şi Serat. Aceşti munţi sunt
marginile tectonizate ale grabenului şi reprezintă ridicări ale platformei arhaice în vest. Munţii
Hejaz (2750 m) au un caracter de munţi bloc, alcătuiţi din şisturi cristaline şi cu un profil puternic
asimetric: cu versantul vestic scurt şi foarte abrupt iar cel estic prelung. Aceşti munţi sunt
presăraţi cu vulcani, oraşul Aden fiind situat chiar în craterul unui vulcan stins, iar în cuprinsul lor
sunt numeroase defilee (Jidda-Mecca-Taif).
Arabia Sudică prezintă un profil asimetric, o continuare a Munţilor Assyr spre est. Această
regiune este spartă de ueduri, semne ale unor timpuri geologice când apele aveau în această zonă
o forţă mai mare.
Câmpiei Arabiei, situată pe ţărmul Golfului Persic îi corespunde Quatarului pe lângă
aceasta mai existând şi Câmpia Al Ahsya care este mai lată decât Câmpia Tihamat, dar are şi un
pronunţat caracter deşertic. Această câmpie este una dintre cele mai bogate arii de petrol din
lume.
Subregiunea internă a Peninsulei Arabice este reprezentată de un podiş care se înclină
uşor spre NV, cu marginile SV mai ridicate. Climatul general este unul tropical deşertic cu unele
nuanţări. Podişul Neyad are o fragmentare redusă, apărând ca un masiv central, rezidual, având
un relief de cuestă tipică. Podişul Ruala din nord, cu altitudini de până la 1000 m, cuprinde două
subunităţi corespunzătoare deşertului pietros al Siriei şi deşertului roşu, argilos şi nisipos Nefud.
Podişul Dahna se desfăşoară între M-ţii Yemenului, câmpia litorală din est, M-ţii
Omanului, altitudinile ajungând la 1000 m , cele medii la 500 m fiind totodată zona cea mai
extinsă cu asociaţii de erguri, hamade şi barcane. Climatul este tropical arid deşertic ceea ce
înseamnă amplitudini termice mari atât diurne cât şi sezoniere. Dacă iarna în Arabia se pot
înregistra 10°C, uneori chiar –10°C, vara se poate ajunge şi la 50-55°C. Media lunii ianuarie se
situează în jurul valorii de 10°C în timp ce, valoarea medie a lunii iulie este de 35°C. Ariditatea este
consecinţa poziţiei tropicale, a barierelor orografice, a slabei influenţe a Golfului Persic şi Mării
Roşii.
Apele se scurg prin ueduri care nu sunt altceva decât văi seci. Apele subterane se găsesc la
Zonarea peisajului din punctul de vedere mare adâncime (200 m lângă Golful Persic iar în
biogeografic: regiunile carstice la 100-150 m).
 în partea centrală există un număr mai Vegetaţia este săracă. Deşi nu putem vorbi
mare de plante; de un deşert absolut. Solurile sunt înlocuite de
 pe nisipurile din Dahna apar arbuştii cruste de sare (în hamade). Vegetaţia este
pitici; compusă din arbuşti pitici, smocuri de iarbă. Fauna
 pe solurile vulcanice există smocuri de cuprinde vulpea, gazela comună, râsul de deşert,
Stipa; măgarul sălbatic, cămila, leopardul, diferite reptile.
 pe solurile albe vegetaţia este alcătuită Ca urmare peisajul deşertic este complex.
din smocuri de iarbă şi izolat arbuşti; Deşertul Nefud apare dominat de barcanele care
 sărăturile favorizează o vegetaţie
formează urucuri (lanţuri paralele), în nord
halofilă.
predomină nisipurile şi relieful cuestiform, în
deşerturile pietroase apar hamadele iar în deşertul Rub al Khali apar erguri imense, cu altitudini
de peste 400 m.

82
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

2.3 Regiunea iraniană


Parte integrantă a Asiei de SV, regiunea sau unitatea iraniană, alături de Peninsula Arabică
este un spațiu geografic de tranziţie, între câmpiile asiatice de la est și nord, Turano-Caspică spre
Mesopotamia din sud, precum şi o tranziție între două noduri geografice, reprezentate de Pod.
Armeniei şi zona Pamir- Hindukus- Karakorum. Regiunea iraniană se caracterizează prin
complexitate tectono – structurală, dată de munți și podișuri ale sistemului alpin, masive interne
prăbuşite, arii marginale înălțate tectonic, precum şi a deşerturilor şi semideşerturilor. Este una
dintre regiunile asiatice, flancate de mari falii şi şariaje: falia profundă a Mesopotamiei prelungită
în est de Golful Persic şi până în Golful Oman şi falia Indusului. Spre NE sunt platforme foarte
rigide şi arii de blocuri cristaline puternice: Tibet, Gobi ceea ce arată că unitatea iraniană este bine
conturată tectonic, bine delimitată, bine strânsă tectono- structural pentru ca azi să arate ca un
complex fizico-geografic cu două subregiuni: internă şi externă.
a. Subregiunea internă iraniană este reprezentată de Podişul Iranului iar cea externă de
ramura montană. De aici apar o suită de particularităţi bioclimatice, de diferenţiere între regiunile
interne şi cele externe, de formare a unor deşerturi în ariile închise (Lut, Seistan), particularităţile
endoreice ale reţelei hidrografice, prezenţa unor resurse minerale (hidrocarburi), prezenţa de
minereuri feroase şi neferoase în zona internă; chiar şi urbanizarea a fost legată mult de
caracterul de arie închisă, enclavizată. Regiunea internă este reprezentată de Podişul Iranian care
apare ca o succesiune de podişuri, depresiuni şi culmi corespunzătoare unor compartimente
joase, înconjurate de arii mai înalte. Acestea accentuează caracterul de unitate aridă din Iran.
Există numeroase subcompartimente cu un climat semideşertic, dezvoltate pe luturi, argile, mai
rar pe nisipuri.
a.1 Compartimentul vestic este mai jos şi prezintă două arii deşertice: Lut şi Kevir. În
Deşertul Lut altitudinea este de 350 m, reprezentând una dintre cele mai joase regiuni din Iran.
Este un deşert nisipos şi pietros, întinzându-se pe 1000 km, fiind constituit din hamade şi regiuni
montane, stâncoase. Barcanele de 10-15 m se asociază cu forme de deflaţie cu relief rezidual de
yardang-uri. Precipitaţiile puține, ajung doar la 100 mm/an iar râurile seaca în perioada verii.
Deşertul Kevir este localizat în sudul M-ţilor Elburs, având altitudini de 800 m. Există importante
diferenţe între regiunile marginale şi partea centrală, mai joasă, cu inselberguri, unde apar
deşerturi argiloase şi nisipoase, barcane de 2-3 m, pâlcuri cu ierburi şi arbuşti: Tamarix, Salsola.
a.2 Compartimentul estic cuprinde deşerturile Registan, Sesistan, Kharan. Deşertul Seistan
au o suprafaţă de 2500 km2, întinzându-se în Afganistan şi Iran. Altitudinea medie este de 300-350
m , iar zona este focalizată pe Lacul Hamun şi râul Helmund. La aceste latitudini tropicale există
totuşi zone ceva mai umede, datorită alimentării râurilor din zăpezi, deşi sunt regiuni puternic
continentalizate. Elementele climatice sunt deosebite la aceste latitudini: temperaturi negative în
timpul iernii. Dinspre nord-vest bat vânturi foarte puternice care aduc praf şi uscăciune în interior.
Deşertul Şeistan apare ca un deşert argilos şi pietros, sărăturat în nord. Deşertul Registan este cea
mai aridă regiune a Afganistanului, dominat de barcane, ueduri, văi seci.

Subregiunea externă a regiunii Iraniene


Subunitatea externă este alcătuită din două ramuri: una nordică şi una sudică.
a) Ramura nordică este alcătuită din munţii care se află la limita cu Armenia, Caspica,
deşertul Karakum şi până în Tian Şan. Această ramură de orogen cuprinde M-ţii Elburs, Kopet-Dag
şi Hindukus care alcătuiesc un aliniament ce formează două inflexiuni spre sud: una în dreptul
Mării Caspice şi una în partea sudică a deşertului Karakum.
Acest şir reprezintă o arie montană mai umedă datorită altitudinii şi apropierii de Caspica.
M-ţii Elburs au înălţimea maximă de 5670 m şi se prezintă sub forma unor masive intens şariate şi
fracturate. Apare un contrast în cadrul Munţilor Elburs între peisajul montan umed, cu areale
forestiere (conifere şi foioase) desfăşurat până la 2000-2200 m, cu vegetaţie subtropicală spre
poale prezent pe versantul nordic şi condiţiile de semideşert corespunzătoare stepelor
subtropicale, vegetaţia forestieră apărând la altitudini mai ridicate. Un alt contrast evident apare
între climatul subtropical prezent în Câmpia Caspicii şi gheţarii montani.

83
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Munții Kopet Dag-ul sunt orientați pe direcţia nord-vest - sud-est și avansează în


Turkmenia, spre NV , ca un masiv de înecare, înconjurat de arii foarte joase: Câmpia Caspicii la
vest şi Pod Karakum în nord-est şi est. Lanţul montan are un profil asimetric, fiind înconjurat de
două arii important în vest şi Poarta Iraniană (Mashad). Tot în nord apar o suită de lanţuri
paralele, separate de râuri longitudinale ce formează sistemul munţilor Hindukus, cu o orientare
generală V-E.
M-ţii Hindukush (Hinducuș) au înălţimi de peste 5000 m ajungând chiar la 7000 m. Ei
reprezintă o arie foarte importantă, funcţionând ca un nod de mare îngustarea a cutărilor, o zonă
de maximă presare dispusă între India şi Placa Est-Europeană. Din punct de vedere climatic sunt o
zonă aridă care se încadrează în climatul subtropical montan continentalizat care îşi pune
amprenta asupra vegetaţiei forestiere sărace şi asupra austerităţii peisajului.
b) Ramura sudică a subunităţii externe a Unităţii Iraniene leagă Armenia şi Pamirul în
lungul Golfului Persic şi Oman, precum şi de-a lungul celor două câmpii: a Mesopotamiei şi a
Indusului. Apare aceeaşi asimetrie, dar invers, cu lanţuri dublate spre nord.
M-ţii Zagros situaţi între Lacul Urmia şi trecătoarea Urmuz, au orientarea NV-SE, având
culmi suspendate la 1800-2500 m , altitudinea maximă de 4547 m, fiind considerat un exponent al
reliefului jurasian din Asia. M-ţii Kuh Rud, aflaţi în prelungirea Munţilor Zagros, reprezintă o
dublare a acestora, fiind numiţi şi lanţul iranian de mijloc. M-ţii Makran sunt dispuşi în lungul
Golfului Oman şi sunt însoţiţi de două fâşii paralele pe partea interioară, mai joase, cu un peisaj
semideşertic, respectiv M-ţii Taftan şi Kharan. Singurul lanţ orientat pe direcţia N-S sunt M-ţii
Suleiman, din extremitatea estică a unităţii iraniene, fiind cei care separă Deşertul Registan de
Deşertul Thar.

În concluzie, munţii acestei regiuni au orientări diferite, care păstrează caracterul de arii marginale
pentru o unitate orientată V-E. Sunt și în această regiune asimetrii de etajare şi de condiţii bioclimatice,
munţii fiind mai uscaţi spre interior decât pe exterior şi de asemenea contraste între zonele joase, stepice
de la poale şi culmile cu gheţari.

3.Orientul Mijlociu şi Africa de Nord: Lumi moderne într-un teritoriu vechi


Particularităţile geo-demografice şi ţările Asiei de vest şi sud- vest

Structura etnică, religioasă


Cea mai mare parte a populaţiei este formată din musulmani, fie suniţi (în Turcia, Irak,
Georgia, vestul Arabiei Saudite, Siria, Iordania, Yemen) fie şiiţi (în centrul şi estul al Arabiei
Saudite, Iran, Oman, Qatar, Bahrain, Kuwait). În afara acestora, există romano-catolici în Liban,
evrei de cult mozaic în Israel, animişti și ortodocşi în Liban ş.a..
În Asia de vest şi sud-vest este un amalgam de popoare:
 turco – tătari în Kurdistan, Armenia;
 iranieni (perşi) în Pen. Arabă, Spaţiul iraniano- irakian
 şi afgano- anatolieni – în Asia Mică, ţările Levantului

Structura fondului funciar din Asia sud-vestică (%)


Diferenţierile regionale cu privire la repartiţia populaţiei se conturează după cum urmează:
 densităţi de peste 50 loc/km2 – în vestul şi nord-vestul litoralului Peninsulei Asia Mică;
2
 densităţi sub 50 loc/km sunt în Asia Mică, Pod. Iranian, Câmpia Mesopotamiei, Armenia,
Ciscaucazia, extremitatea sud-vestică a Peninsulei Arabice;
 în Asia de vest şi sud- vest sunt numeroase arii suboicumenice şi anoicumenice:
Peninsula Arabică, regiunile montane ale Asiei Mici şi marginal, celorlalte subunităţi.

84
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

TEREN NEPRODUCTIV/
PĂŞUNI PĂDURI
AGRICOL DEŞERTURI
Cipru 46,7 10,0 18,5 72,3
Turcia 35,2 33,5 23,8 7,5
Siria 31,9 29,3 2,4 36,4
Liban 29,4 1,0 9,1 60,5
Israel 20,4 39,5 5,3 34,8
Iordania 13,3 1,0 1,3 84,4
Arabia 0,4 39,5 0,8 59,3
Saudită
Irak 23,4 0,1 4,3 72,2
Iran 10,0 6,8 10 ,9 72,3
Afganistan 12,3 9,3 3,1 75,3
Pakistan 29,9 4,4 - 65,7
Din analiza structurii fondului funciar din Regiunea Asiei vestice şi sud-vestice, rezultă o
suită de concluzii:
 Suprafeţele forestiere sunt în generale foarte reduse, exceptând statele cu un
climat mai umed, mediteranean;
 Statele cu preponderenţa peisajelor deşertice şi semideşertice au procente foarte
ridicate de terenuri neproductive, terenurile agricole reprezentând, de regulă, sub
30% din totalul fondului funciar;

Contextul eurasiatic și african


În Asia au înflorit mari civilizaţii ale omenirii (pe malurile Mediteranei – Fenicia,
Mesopotamia – cuprinsă între fluviile Tigru şi Eufrat), India – pe Indus şi Gange sau China – în
bazinul inferior al fluviului Huang He) cu mult înaintea celei greceşti, care stă la baza culturii
occidentale.
Încă din Antichitate s-a făcut simţită nevoia schimburilor comerciale între Europa şi Asia,
celebru fiind în acest sens drumul mătăsii, ce traversa marile deşerturi ale Asiei Centrale.

Asia de Vest şi Sud-Vest este o regiune de tranziţie spre Africa, în condiţiile în care:
 Istmul Suez a fost tăiat în sec. al XIX-lea;
 Peninsula Sinai (domeniu asiatic), aparţine administrativ de Africa;
 Golful Aqaba este o prelungire a riftului Est-African;
 Marea Roşie (accident tectonic) este un element de minimă discontinuitate a peisajelor afro-asiatice
deşertice şi semideşertice.

Fenicienii de pe malul asiatic al Mediteranei, corăbieri iscusiţi, ajung printre primii în


Oceanul Indian, navigând prin Marea Roşie. Ei au dat numele de Asia acestui continent (açur,
însemnând răsărit în feniciană), dar şi pe cel de Europa (de la ereb, adică apus). În sens invers au
parcurs drumul spre vest, pe uscat, negustorii chinezi de mătăsuri. Ei vindeau râvnitele mărfuri în
special perşilor care le aduceau apoi în Europa.
În Antichitate, legăturile între Europa şi Asia au fost atât de strânse încât delimitarea celor
două continente ale Lumii Vechi era aproape imposibil de realizat. Situaţia s-a modificat treptat în
Evul Mediu. Exceptându-i pe bizantini, europenii nu au mai întreprins acţiuni consistente în Asia
decât în timpul cruciadelor. Asiaticii au fost mai întreprinzători prin cele două valuri musulmane
ajunse în vestul şi sud-estul european, sau prin năvălirile furtunoase ale nomazilor din stepele
asiatice, de la huni şi avari până la mongoli şi tătari, o parte dintre aceştia stabilindu-se pentru o
perioadă mai lungă sau mai scurtă în noile regiuni. Astfel, pentru europenii ajunşi la o fărâmiţare
politică şi preocupaţi îndeosebi de micile sau marile lor rivalităţi, Asia s-a transformat într-o

85
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

necunoscută. Puţinii călători, trimişi ai Papei sau ai regelui „prea catolic” al Franţei, aduc doar
informaţii fragmentare, şi acestea cunoscute de puţină lume.
Epoca modernă a modificat radical situaţia. Europa a urmărit să-şi subordoneze restul
lumii şi să-l modeleze după asemănarea sa, lăsând o consistentă moştenire epocii contemporane.
După descoperirile geografice, Asia constituie o preocupare constantă a negustorilor europeni,
din strădania cărora, combinată cu aceea a militarilor, oamenilor politici, misionarilor, a rezultat
fenomenul colonial din Asia.
Reprezentanţi ai unei alte civilizaţii, europenii au determinat nu numai o intensificare a
schimbului între cele două continente, ci au exercitat şi o anumită influenţă asupra continentului
asiatic. Acţiunea europenilor a avut rezultate variabile în diferite regiuni. Limitându-ne la
principalele state ale epocii, constatăm, sub acest raport, o importantă deosebire între India şi
Extremul Orient; în vreme ce prima a fost, până la sfârşitul sec. XVIII, aproape complet
subordonată colonialiştilor europeni, aceştia nu au izbutit să obţină decât rezultate modeste în
China şi Japonia, care au adoptat o politică de autoizolare.
Situaţia este în parte deosebită în Peninsula Arabică, aflată şi ea, parţial, un timp sub
influenţă europeană. În 1932, Ibn Saud se proclamă rege al celei mai mari părţi a zonei, punând
bazele regatului Arabiei Saudite. Dispunând de uriaşe resurse de petrol, noul stat se impune ca o
mare putere economică internaţională. Cu realizări industriale şi edilitare de excepţie, saudiţii
practică în continuare o doctrină, wahhabismul, născută în sec. XVIII, prin activitatea unui
predicatori, adept al purităţii iniţiale a Islamului. Într-o ţară cu imense bogăţii, rezultând dintr-o
exploatare modernă a petrolului indispensabil lumii contemporane, cinematograful public este
interzis, iar femeile nu au voie să conducă luxoasele limuzine ale soţilor lor. Un amestec de
tradiţie şi modernitate se întâlneşte, în proporţii diferite, şi în micile, dar bogatele state de pe
coasta Arabiei, Yemen, Emiratele Arabe Unite, Oman, Kuwait. Evoluţia socio-economică a Asiei
contemporane pare să fie însă marcată în continuare de vechile credinţe locale, cu importanţa
celor patru puncte cardinale. Alături de răsărit, rămas în cea mai mare parte islamic, se impun, cu
trăsături proprii, dar şi cu o acţiune substanţială asupra continentului, sudul, estul şi nordul. O
importantă modificare, parţial coranică, s-a produs în Asia Centrală. După destrămarea URSS
(1991), aici au apărut, în afară de Kazahstanul jumătate european, jumătate asiatic, jumătate
musulman, jumătate rus, câteva state islamice („stan”), delimitate nu neapărat după criterii
etnice, aşa cum ar arăta-o numele lor (după o metodă pe care sovieticii o folosiseră şi în
Basarabia, transformată parţial în Republica Moldova, parte în regiuni ucrainiene). Au fost
constituite state denumite islamic: Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kirghistan. Din ultimul,
înainte de formarea noilor state, a apărut un mare scriitor, care, într-un roman de referinţă, O zi
mai lungă decât veacul, a făcut formidabila demonstraţie că cel care-şi uită trecutul îşi pierde
identitatea, sinonimă cu adevărata existenţă.
Este, probabil, concluzia cea mai importantă în legătură cu istoria Asiei. Aceasta continuă,
inclusiv cu inevitabile amestecuri străine. Unde va ajunge, o vor putea spune doar istoricii
viitorului. Deocamdată însă aceştia nu există. Cât despre ce se va mai întâmpla în Asia, atât de
complicata Asie, s-ar putea spune, împrumutând o înţeleaptă vorbă a lui Ion Neculce, că „va arăta
vremea viitoare, cine a mai apuca să trăiască”.
Particularitățile orografice ale Asiei SV în contextul Eurasiatic. Continuitatea structurilor
orogenice în cadrul Eurasiei sunt evidente. Masivul Egeean, scufundat tectonic, făcea legătura
dintre Asia Mică şi Peninsula Balcanică. Scufundarea lui în Pliocen a determinat ruperea legăturilor
terestre, iar Marea Marmara, strâmtorile Bosfor şi Dardanele sunt accidente tectonice, decât
spaţii geografice de ruptură. Există totuşi o legătură foarte puternică cu Europa la nivelul
culoarului Kuma - Mahacikala, din nordul Caucazului, între Marea Caspică şi Marea Azov. În
cuprinsul regiunii sunt structuri cristaline, fracturate şi scufundate (Anatolia) iar altele mai noi le
înconjoară: Ponticii, Taurus dând aspectul de messete spaniole, podişului intern Unitatea Asiei de
SV este o îmbinare, o trecere la orogenul alpin la scutul şi platforma gondwanică Arabia, o
îmbinare între structurile alpine noi (Caucaz) cu cele mai vechi (Anatolia, Iran).

86
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Egiptul - dar al Nilului


Valea Nilului poate fi descrisă ca o oază alungită pe fluviu, deșertul mărginind valea de
o parte și de alta a acestuia. Doar 2% din suprafața Egiptului este cultivată și mai bine de 95% din
populația statului locuiește în această regiune, a văii Nilului. In lungul Nilului peisajul este dominat
de platouri cu un strat gros de depozite consolidate, foste arii roditoare și mlăștinoase. Irigațiile s-
au practicat în regiune de mai mult de 50 de secole. Este greu de imaginat că, în timpul
faraonilor, crocodili şi hippopotami înotau în Nil şi animale specifice din Africa de Est au străbătut
platourile din apropiere. Civilizaţia egipteană veche a fost bazat pe un sistem de ”irigare de bazin”,
în care oamenii captau şi stocau apele care acopereau câmpia inundabilă a Nilului în fiecare
septembrie, în terasamente și bazine construite. Agricultorii egipteni stocau apele timp de câteva
săptămâni, până solul se suprasatura în ape, sol format din depozite vulcanice fertile depuse de
Nilul Albastru, din Etiopia. Ei permiteau drenarea apei în exces înapoi în Nil şi plantau culturile lor
de iarnă în câmpurile de depozite aluviale fine. Agricultorii egipteni au fost capabili de a recolta
culturile lor odată pe an cu această metodă. Puteau produce o a doua sau a treia cultură pe zone
limitate de teren folosind dispozitive de ridicare a apei cu un sistem de pârghii sau shaduf (o
galeată agățată pe un stâlp cu o contragreutate, operate manual pentru a ridica apa din canal pe
câmp sau cu un şurub Arhimede (un cilindru care avea în interior un șnec, de asemenea, acționat
manual pentru a ridica apa pe câmpuri).
Târziu, în secolul al XIX-lea, colonialiștii francezi şi britanici din Egipt, dornici de a stimula
exporturile de bumbac din Egipt (o cultură de vară exigentă cu apa și care necesită irigare), au
început o conversie de la bazinul de irigare la sistemele perene de irigare, prin construirea unei
serii de baraje sau au conceput bariere pe fluviu pentru a ridica nivelul apelor suficient de mult
încât să curgă prin gravitație în canale de irigaţii. Barajele nu erau concepute pentru a stoca
cantităţi mari de apă. Astăzi, această funcţie de stocare este îndeplinită de către două baraje
localizate în Egiptul de sus (vechiul barajul de la Aswan, finalizat în 1902, şi imensul baraj de la
Aswan, finalizat în 1970) precum şi mai multe altele de-a lungul Nilului şi afluenţii săi în Sudan și
Uganda.
Barajul de la Aswan este situat pe o fâşie îngustă a văii Nilului, în dreptul primei cataracte
a fluviului. Nilul are multe cataracte, sunt zone unde valea se îngustează şi se formează praguri
transversal pe vale. Lacul Nasser, se întinde pentru mai mult de 480 km şi ajunge în nordul
Sudanului.
Ca toate regimurile hidrologice uriașe, barajul de la Aswan a generat beneficii dar şi
disfuncționalității, iar construcţia a fost controversată. Pozitivă este regularizarea regimului
hidrologic, prin stocarea apei în anii cu posibile inundaţii și pentru utilizarea apei în ani de volum
mic, barajul mare permite transferul apelor prin apeducte în Valea Nilului, permițând irigarea a
peste 2,4 milioane hectare de culturi agricole. Dar, în egală măsură sunt aspecte legate de
ocuparea terenurilor de către apele lacului din spatele barajului de la Aswan.

Adaptările umane Orientul Mijlociu


Limitele Orientului Mijlociu şi Africii de Nord sunt, în principal, oceane, mări, munţi înalţi şi
deşerturi. La vest se află Oceanul Atlantic; la sud, Sahara şi înălțimile din Africa de Est; la nord,
mările Mediterană, Neagră şi Caspică, munţii şi deşerturile creează o arie de discontinuitate spre
frontierele de Sud ale Federaţiei Ruse; şi la est, Munţii Hindu Kush formează, de asemenea, o
discontinuitate puternică pe frontiera Afghanistan- Pakistan şi deşertul Baluchistan care este o
altă frontieră naturală între Iran şi Pakistan.
Spațiul geografic este compus, în principal, din câmpii aride şi platouri, considerabile zone
muntoase şi izolat "mări" de nisip, deșerturi extinse. În ciuda provocărilor de mediu, această
regiune a dat naştere la unele dintre cele mai vechi din lume şi cel mai influente moduri de viaţă.
Integrarea spațiului geografic corespunzător Africii Centrale, respectiv a unității Iraniene,
cuprinzând țările Pakistan și Afganistan este considerată o încadrare mai completă, având în
vedere particularitățile acestui spațiu geografic deosebit.

87
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Cald, uscat şi sterp


Ariditatea domină Orientul Mijlociu şi Africa. Mult mai puțin extinse sunt arealele umede
şi împădurite. Cel puţin trei sferturi din regiune are o medie termică specifică ariilor tropicale iar
media anuală de precipitaţii rareori depășește 250/350 mm, cantitate prea mică pentru cele mai
multe tipuri de agricultură neirigată (agricultură de uscăciune). Uneori, cu toate acestea, cețurile
și roua localizate la nivelurile joase de condensare, determină o umiditate care permite plantelor,
animalelor şi unor mici populaţii de oameni - beduini, tuaregii (populaţii pastorale nomade) să
trăiască în deşert. Chiar vasta Sahară, cel mai mare deşert din lume, suportă o surprinzătoare
diversitate şi abundenţă de viaţă. Plante, animale, şi chiar şi oameni au dezvoltat strategii de
evitare a uscăciunii din sol şi secetei, o agricultură de anduranță, în condiții extreme. Plantele
evită seceta fie prin completarea ciclului lor de viaţă rapid oriunde plouă, fie prin adaptări la
xerofitism: utilizarea rădăcinilor extinse, frunze mici, şi alte adaptări pentru a profita de
umiditatea din atmosferă sau de cea subterană. Animalele îndură seceta cu abilităţi fizice
extraordinare (de ex., o cămilă poate transpira la o treime din ei greutate corporală şi încă mai
trăieşte) sau prin evitarea celor mai rele condiţii, fiind active numai noaptea sau migrarea de la un
singur loc umed la altul. (Migraţie pentru a evita seceta este, de asemenea, o strategie pastorală
folosită de nomazi.
Oamenii, plantele şi animalele sunt răspândiţi sporadic, ocolind zonele mărilor de nisip,
vaste în regiune, din estul Egiptului sau în vestul Peninsulei Arabice.
Clima regiunii expune amplitudini diurne relativ mari şi sezoniere de temperatură,
generând areale extrem de aride. Ariditatea este principala caracteristică a climatului. Cea mai
mare valoare termică înregistrată vreodată pe Terra a fost de 58° C, în Libia, în septembrie 1922.
Multe areale înregistrează temperaturile maxime zilnice de 38° C săptămâni la rând.
Aşezările umane din aria ergurilor (mări de nisip), au un topoclimat greu de suportat, cu o
combinare de temperaturi înalte şi vânturi fierbinți, furtuni de nisip cunoscute local sub numele
de sirocco. Numai în arealele muntoase și în regiunile apropiate de mare, brizele sau vânturile
locale temperează căldura intensă din timpul verii. Populaţia caută refugiu în timpul verii în areale
mai înalte sau mai umede. Populația din Alexandria sau din Cairo pleacă în timpul verii spre alte
locaţii din areale situate la altitudini mai mari sau spre țărmurile marine. În Arabia Saudită, vara
guvernul se mută din Riyadh spre înălțimi pentru a scăpa de arșița șesurilor.
Temperaturile scăzute de iarnă se înregistrează mai ales în arealele cu altitudini mari,
atenuând valorile foarte ridicate ale temperaturilor de vară; areale cu precipitaţii suficiente
permit agricultura bazată pe culturi cerealiere, de grâu, orz şi culturi de sezon rece. În general,
iernile au temperaturi mai scăzute iar ierni foarte reci, geroase cu ninsori se înregistrează în
bazinele interioare şi podișurile de altitudine din Iran, Afganistan şi Turcia. Lor le corespund
peisaje de stepe semideșertice, cu asociații xerofitice. Doar în partea sudică a regiunii, în special în
Sudan, temperaturile medii rămân în mod constant ridicate pe tot parcursul anului, generând
formarea savanelor.
Majoritatea zonelor riverane Mării Mediterane au între 380 la 100 mm precipitații medii
pe an, un regim pluviometric bogat de iarnă, iar verile sunt dominate de secete și temperaturi
ridicate, tipic unui model de climat tipic mediteranean. De-a lungul istoriei, populația a dobândit
deprinderi care compensau lipsa precipitațiilor din perioada verii, prin stocarea apei din
precipitațiile de iarnă. Nabatiţii, de exemplu, care au fost contemporani romani în ceea ce este
acum Iordania, au avut o reţea sofisticată săpată în calcar, de cisterne şi canale de irigaţii.
Abilitatea lor de sculpta în piatră este dovedită de vestigiile orașului Petra din primul secol d.H.
Precipitaţii suficiente în timpul verii pentru agricultură sunt în zonele din sudul şi nordul Asiei Mici,
pe pantele Munților Pontici în Turcia. De asemenea, precipitații de vară se înregistrează în sud-
vestul Peninsulei Arabice, aduse de musonul de vară dinspre Oceanul Indian. Zonele muntoase din
regiune, cum ar fi văi şi litoralul mediteranean, au un rol important în sprijinirea densităților
ridicate şi a economiilor naţionale. grație manifestării precipitațiilor orografice sau induse de
altitudine, pentru că munţii au tendinţa de a primi mult mai multe precipitaţii decât zonele
înconjurătoare mai joase.

88
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Există trei principale regiuni muntoase din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord: în nord-
vestul Africii, între Marea Mediterană şi Sahara, Munţii Atlas din Maroc, Algeria şi Tunisia care
ajung la 3.965 m; de asemenea, munții formează cordiliera marginală a Peninsulei Arabia, pe
ambele țărmuri ale Mării Roşii, cu
vârfuri de până la 3,760 m în Yemen.
Acestea sunt rezultatul tectonicii
active a plăcii arabice, prin procese
legate de plăcile Africană și Arabică și
creerea nordului văii Marelui Rift. Cu
rol de ”balama”a acestei mişcări
crustale este Valea Bekaa din Liban şi
falia axată pe valea râului Iordan,
orientată spre sud, dincolo de Marea
Moartă. Această vale este una dintre
cele mai adânci depresiuni de pe
suprafața Pământului, situată
aproximativ -183 m sub nivelul mării
pe țărmul Lacului Kinneret (Marea
Galileii sau Lacul Tiberiada) şi aproape la -400 m sub nivelul Oceanului Planetar, pe țărmul Mării
Moarte, acesta fiind cel mai jos punct de pe Terra. Ruptura continuă apoi spre sud, de-a lungul
faliei foarte profunde formată între Golful Aqaba şi Marea Roşie, înainte de a se orienta spre Estul
Africii, în Djibouti şi Etiopia. În procesele tectonice, o consecinţă a rifting-ului într-un loc este
coliziunea prin subducție a plăcilor tectonice, în altă parte. Există mai multe asemenea zone de
coliziune în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, în special în Turcia şi Iran. Acestea sunt zonele de
activ tectonic – confirmate de numeroasele cutremure care au loc. Aproape în fiecare an se
produce un cutremur devastator, ca în Turcia sau Iran.
O regiune montană importantă, cuprinzând inclusiv cele mai înalte vârfuri din regiune, se
întinde din Turcia, în Iran şi Afganistan. Pe frontiera de Est cu Pakistanul este lanțul Hindu Kush.
Fiecare dintre aceste moduri de viaţă este înrădăcinată într-un anumit mediu fizic, unui
peisaj geografic specific.
Sătenii practică agricultura de subzistenţă, în zone aride, dependente de irigaţii;
agricultura pastorală este practicată de nomazi, cum sunt locuitorii din deşert care migrează prin
ţinuturile aride cu animalele lor, în ritmul pendulării precipitaţiilor generatoare de vegetaţie;
populația urbană din oraşe, inclusiv din orașele mari, în general, sunt situate lângă sursele de apă
bogate; uneori geneza orașelor a fost legată de comerţ, de considerente religioase, sau din alte
motive. Descriind aceste moduri de viaţă ca şi componente din trilogia ecologică din Orientul
Mijlociu, s-a explicat cum fiecare dintre elementele componente ale sistemelor teritoriale și
umane din preajma deșerturilor, are un model caracteristic de funcționalitate corespunzătoare
unor sisteme social productive, de obicei, reciproc avantajoase, de interacţiune cu alte două.
Agricultorii din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord reprezintă piatra de temelie a trilogiei ecologice
sau de ecologie umană. Ei au culturile de grâu şi orz care hrănesc atât locuitorii orașelor cât şi
nomazii deșerturilor. Populația urbană se bazează pe nomazii legați la rândul lor de turmele de
capre și cămile. Satele alimentează oraşul cu venituri fiscale, soldaţi şi muncitori. Şi înainte de
secolul al XX-lea, satele furnizau produse pentru nomazi pastorali dar și pentru cei care jefuiau
caravanele deșerturilor. În general, cu toate acestea, schimbul este benefic. Nomazii oferă
sătenilor produse animaliere, inclusiv animale vii, carne, lapte, brânză, piei brute şi lână, şi cu
ierburi deşertice şi medicamente. Educaţi şi progresivi, locuitorii orașelor contribuiau cu inovaţii
tehnologice, nealimentare, religioase şi laice, educaţie şi formare şi facilităţi culturale (azi, de
exemplu, filme şi muzică).
Există o mai mică interacţiune directă între locuitorii orașelor şi nomazii păstori, deşi
unele produse industriale cum ar fi îmbrăcămintea de călătorie de la oraş este folosită și în deșert,
şi unele medicamente tradiționale cunoscute de păstori ajung la orășeni. Istoric, schimbul a fost

89
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

violent, datorită faptului că orașele, ca sisteme teritoriale pe care se bazau guvernele, au căutat
să controleze mişcările şi capabilităţile militare ale populaţiilor de nomazi, puțin cunoscute și
uneori ostile.

Spațiul rural și modul de viață


Majoritatea populației din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord este reprezentată de
populația rurală, dependentă de agricultura de subzistență; numai în ultimele decenii populația
urbană a devenit mai numeroasă. În acest mediu, în general uscat, satele sunt situate lângă o
sursă de apă cu terenuri cultivabile din apropiere. Acestea sunt, de obicei, formată din grupuri
strâns legate prin relații de rudenie, de familie, cu teren adesea deţinut de un proprietar absent.
Cel mai adesea, sătenii trăiesc în case scunde, cu acoperiş plat, case din chirpici sau mai rar din
blocuri de beton. Producţia şi consumul se concentrează asupra recoltelor inconstante de cereale:
grâu, orz sau orez. Terenurile de producere a furajelor sunt, adesea, restrânse, sătenii deţinând
doar un număr mic de oi şi capre şi se bazează în parte pe nomazi pentru produsele pastorale.

Nomadismul afro-asiatic
Păstoritul nomad s-a desprins din viața sedentară a locuitorilor deșertului, în primele ere
după domesticirea animalelor în Orientul Mijlociu (aproximativ 7000 î.H.) (Satler, 2006).
Precipitaţiile neregulate din regiunile deșertice și semideșertice şi vegetația naturală, ca
sistem de furajare, deşi dispersate, sunt resurse suficiente pentru a sprijini grupuri mici, mobile de
nomazi care migrează cu oi, capre şi cămile (şi, în unele areale, vite) în căutarea acestor resurse. În
zonele muntoase, ele urmează trasee, modele ale migraţiei în altitudine (denumite uneori
transhumanţa, care pendulează cu turmele lor, între zonele joase, de șes iarna și păşuni din
etajele montane superioare, vara. În întinderi mai plate, care cuprind cea mai mare parte a
regiunii, nomazii au un model de migrare orizontală, pe zone mult mai extinse, unde precipitaţiile
au, de obicei, un regim mai instabil decât în munţi. În plus, animalele sunt comercializate pentru a
obţine alimente, ceai, zahăr, îmbrăcăminte şi alte produse esenţiale din comunităţile sedentare.
Păstorii nomazi, de asemenea, practică vânătoarea și culeg puţinele produsele ale deșertului,
lucrează ca angajați şi dacă este posibil, unii sunt cultivatori. Viața lor are multiple faţete și a fost
descrisă ca o strategie de "minimizare a riscului" bazată pe exploatarea resurselor variate dar
puţine în cantitate din regiunile deșertice, astfel că se sprijină reciproc în acțiunile pe care le
întreprind. Deşi renumiți prin legendele și filmele artistice, păstorii nomazi din Orientul Mijlociu,
au fost descriși ca "mult mai plini de farmec decât numeroși" fiindcă, între altele, este practic
imposibil de a obţine cifre exacte prin recenzarea lor. Se estimează că în regiunea Orientului
Mijlociu și Africii de Nord sunt între 5 și 13 milioane de păstori nomazi.
Ultimele decenii sunt marcate de un proces complex, rapid si progresiv de sedentarizare
a nomazilor, având mai multe cauze. În unele cazuri, seceta prelungită a eliminat practic baza de
resurse de care depind nomazii. Ei nu au fost capabili să migreze destul de departe pentru a găsi
noi pășuni, iar graniţele naţionale moderne interzic astfel de regrupări și mișcări de populații. Unii
s-au întors la așezările temporare în deşert, așteptând ploile, dar alţii au ales să rămână ca
agricultori sau să devină salariați, muncitori în orașe sau agricultori pe plantațiile din oaze.
În Peninsula Arabică, prosperitatea şi schimbările tehnologice generate de veniturile din
petrol, s-au interferat rapid în cultura materială - şi apoi traiul a fost preferat celui de locuitori ai
deșertului, prin confortul de viaţă sedentară. Unele guverne, în special cele din Israel şi Iranul
revoluţionar au fost în imposibilitate de a conta, fiscal, pentru recrutare şi controlul unei populaţii
considerabilă de migranţi şi a obligat pe nomazi să se stabilească. Nomazii din Orientul Mijlociu şi
Africa de Nord se identifică în primul rând prin tribul lor şi nu prin naţionalitatea lor. Grupurile
etnice majore din care se trag aceste triburi de beduini din Peninsula Arabică şi zonele adiacente
sunt vorbitoare de limbă arabă, berberii şi tuaregii din Africa de Nord, kababish şi bisharin din
Sudan, yoruk şi kurzii din Turcia, qashai şi bakhtiari din Iran, şi paștunii din Afganistan. Membrii
unui trib consideră că au descendență comună dintr-un singur strămoş sex masculin, care a trăit
nenumărate generaţii în urmă; organizarea lor de rudenie este astfel un sistem de descendență

90
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

paternal. Este, de asemenea, un sistem de segmentare de rudenie, numite astfel deoarece există
subsecţiunile mai mici de trib, cunoscute ca și clanuri şi linii genealogice, care sunt funcţional
importante în viaţa de zi cu zi. De exemplu, membrii familiilor celor mai strâns înrudite partajează
efectivele de animale, puțuri, copaci şi alte resurse. Clanurile mai mari, alcătuite din numeroase
linii şi triburile posedă teritorii. Membrii unui clan sau trib de obicei permit ca membrii dintr-un
alt clan sau trib să utilizeze resursele teritoriului său pe baza "uzufructului", sau de a folosi
reciproc resursele, fără deteriorarea acestora, cu cel mai pur sens al sustenabilității acestora.
Deşi păstorii nomazi sunt considerați "părinţii" mai mult decât "fii" ai deşertului, ei sunt
învinovățiţi pe nedrept pentru distrugerile din ecosistemele naturale din deșerturi cu efecte
asupra animalelor şi vegetaţiei. Dimpotrivă, există numeroase exemple de grupuri de păstori
nomazi care au dezvoltat sisteme indigene şi foarte eficiente de conservare a resurselor. Cele mai
multe dintre aceste practici sunt realizate de grupuri bazate pe relațiile de rudenie din familie,
neam, clan sau trib, şi îşi asumă responsabilitatea pentru sustenabilitatea resurselor biomurilor
deșertice foarte fragile.
Țara nomazilor este atât de vastă, iar marja de supravieţuire în ea atât de îngustă, încât
locuitorii ei trebuie să aibă cunoştinţe enciclopedice asupra spațiului asumat. Locurile sunt
resursele care să permită viaţa umană în deşert, fie sunt indicatoare care să conducă la resursele
fie ele de pășune, apă sau direcția care să îl ducă spre oaze. De aceea se spune că oamenii
deșerturilor au un simț al orientării cu totul deosebit. Beduinii au un vocabular toponimic bogat,
de atribuire a numelor de locuri foarte precis și nu doar de identificare spațială geografică a
deșertului. Beduinii nu au nevoie sau cunoştinţe despre hărţi și cartografie. În viziunea lor,
proiecția cartografică este lipsită de sens. Elementele de orientare sunt altele decât cele
obișnuite, fiind legate de resursele care le pot asigura supraviețuirea în deșert sau spații
geografice departe de orice așezare umană. Același simț bun al orientării îl au și locuitorii
așezărilor urbane, pentru a găsi străzile
unde se găsesc mirodenii, covoare, aur,
argint şi alte bunuri car sunt vândute
exclusiv în anumite locuri. Grupuri mai
mici de magazine şi ateliere s-au situat la
porţile oraşului. Mulţi călători în deşert au
fost uimiți de capacitatea de navigare şi
urmărire a nomazilor, numindu-l "al
şaselea simţ”.
Evoluții urbane în Orientul Mijlociu
Oraşul a fost componenta finală din
trilogia umană ecologică, începând cu
aproximativ 4000 î.Hr. în Mesopotamia
Harta unei așezări urbane de tip ”medină” (după Slater, 2006) (Irak modern) şi 3000 î.Hr. în Egipt. Spre
deosebire de sate, ele se aseamănă în
multe feluri: oraşele timpurii se distingeau prin numărul mare de locuitori (peste 5000 de
oameni), prin inițierea scrierii în limbile utilizate şi prin prezenţa monumentelor temple şi alte
centre de ceremonie. Oraşul mesopotamian timpuriu şi, după secolul al VII-lea, oraşul islamic
clasic, numit medina, a avut mai multe elemente structurale în comun. Medina a fost caracterizat
de un zid ridicat din jur construit în scopuri defensive, dominat congregațional în centrul oraşului
de moschee şi, adesea, cu un complex administrativ şi educaţional ataşat. Deşi Islamul este
deseori caracterizat ca o credinţă de deşert, viaţa religioasă a fost întotdeauna concentrată în
orașe, difuză spre deşert, de la oraşele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.
O zonă comercială extinsă, cunoscută cu numele de bazar în persană și suq în arabă, şi
uşor de recunoscut, ca strămoș al centrului comercial modern, are alături de obicei, centrul
ceremonial şi administrativ al oraşului. Negustori şi meşteșugari cu diferite mărfuri și ocupații au
ocupat zone separate spaţial în acest complex, şi vizitatorii care vin astăzi la o medina veche pot
încă vedea străzile din bazar atribuite diferitelor ”bresle”, după o logică de organizare specifică.

91
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Doar anumite grupuri sunt amplasate la porțile bazarelor.


Zonele rezidențiale au fost diferenţiate în cartiere sau trupuri de localitate, cu o anumită
apartenență etnică; medina din Ierusalim, de exemplu, are încă cartiere distincte evreieşti, arabe,
armenești şi nearmeneşti creştine. Casele au tendinţa de a păstra în partea centrală a locuinței
curtea interioara protejată de forfota din afara zidurilor. Un alt element specific așezărilor
tradiționale arabe este textura tramei stradale, întortocheate și înguste, cu caracterul defensiv al
labirinturilor.
Multe dintre orașele mari ale Orientului Mijlociu și Africii de nord au fost între primele
orașe, ”orașe primate” (Slater, Hobs, 2003), crescând în detrimentul oraşelor mai mici. Migraţia
rural-urban a generat ulterior blocaje urbane şi mizerie, care probabil, ar putea fi evitate dacă
guvernele ar investi în dezvoltarea de sate şi oraşele mai mici. Ţările bogate în petrol, cu
populaţiile relativ mici, în general, au un trai urban de care sunt foarte legate, echivalente cu cea a
ţărilor bogate occidentale. Oraşele industriale moderne cum ar fi Arabia Saudită, fondate pa baza
exploatărilor de petrol au fost construite practic peste noapte, contrastând cu regiunea
multicoloră și pitorească a orașelor antice.

Contextul cultural și istoric


Culturile și civilizațiile din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord au făcut mai multe contribuţii
fundamentale pentru umanitate. Multe plante şi animale pe care agricultura de azi se bazează,
provine din regiune. Lista include grâu, orz, oi, capre, vite şi porci, ai căror strămoşi sălbatici au
fost prelucraţi, modificaţi ca structură și comportament pentru a se potrivi nevoilor umane.
Interacţiunea dintre oameni şi ecosistemele naturale, au generat luarea în cultură a unor plante și
animale sălbatice și se întinde din Israel în vestul Iranului.
Acum 6000 de ani în urmă, oamenii au căutat modalități mai eficiente de irigare a
culturilor pe solurile bogate, dar adesea aride, ca pe văile fluviilor Tigru, Eufrat şi Nil. Eforturile lor
au produs surplusuri de produse și recolte agricole care au permis dezvoltarea civilizaţiilor antice
şi un complex cultural bazat pe un mod urban de viaţă – prin difuzii culturale succesive din
Mesopotamia (etimologic " teritoriul dintre râurile" Tigru si Eufrat) şi din Egipt. Realizările în
ştiinţă, tehnologie, artă, arhitectură, literatură, matematică, şi alte zone au difuzate pasiv din
aceste centre de civilizație. Egipt şi Mesopotamia sunt astfel printre vetrele de cultură cele mai
importante pentru umanitate.
Orientul Mijlociu a dat lumii strâns legată de religiile monoteiste: iudaismul, creştinismul
şi islamul. Este imposibil să se ia în considerare geografiile umane şi politice din această regiune
fără a acorda atenţie acestor religii, modurilor de viaţă asociate acestora şi locurilor sfinte ale
fiecăreia dintre aceste credințe.
Prima credinţă monoteistă, iudaismul, este practicat astăzi de aproximativ 17 milioane de
oameni din întreaga lume, mai ales în Israel, Europa şi America de Nord. Spre deosebire de
creştinism şi islam, iudaismul nu are un punct de plecare recunoscut în timp. Spre deosebire de
creștinism, iudaismul nu are un crez fix sau doctrină. Evreii sunt încurajaţi să se comporte în
această viaţă în conformitate cu legile lui Dumnezeu, care au fost date lui Moise pe Muntele Sinai.
Medinele, tipul de așezare urbană tradițională sunt, cel mai adesea, uitate ca model
urban. Perioadele de colonialism European și perioadele ulterioare de naţionalism au schimbat
fața şi orientarea orașelor. În timpul epocii coloniale, rezidenții europeni au preferat să trăiască în
locuințe mai spaţioase și cartiere mai deschise, la marginile exterioare ale orașelor şi, mai târziu,
elita naţională a urmat acest model. Guvernele independente au adoptat modelul de arhitectură
occidentală de a construi. Deschiderea către urbanism a risipit cartierele comerciale lăsând locul
bulevardelor largi, diluând importanța funcției comerciale a orașului și implicit a bazarului.
Migraţia rural-urban şi creşterea internă propriu-zisă a orașului, a contribuit la un ritm
rapid de urbanizare care generează nevoia de dezvoltare a funcției de servicii în ţările mai sărace
din regiune. Între provocările acestei lumi amintim necesitatea de a construi locuinţe publice
pentru populaţia în creştere, care contribuie la un ciclu în care slum-urile sau mahalele sordide,
rămân în continuare singurele refugii urbane pentru populația rurală imigrantă. În Cairo, milioane

92
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

de foști agricultori, trăiesc acum în " Oraşul Morților", într- un peisaj urban extraordinar compus
din locuințe sordide ridicate deasupra mormintelor, cavourilor - o ultimă destinație pentru
imigranții săraci.

Repere istorice și culturale


În funcţie de perspectivă, conexiunea evreiescă cu regiunea geografică a Palestinei este în
primul rând o regiune complexă, compusă din Israel, Cisiordania şi Fâşia Gaza. Biblic, acum
aproximativ 2000 î.Hr., Dumnezeu a poruncit lui Avraam şi poporului său (mai târziu ca evreii), să
părăsească țara lor de origine, în ceea ce acum este sudul Irakului şi se stabilească în Canaan.
Dumnezeu a spus lui
Avraam că această ţară
Canaan - geografic
Palestina - ar aparţine
evreilor după o lungă
perioadă de persecuţie în
Balionia, Sudul
Mesopotamiei. Conform
Bibliei, evreii s-au stabilit
în Canaan, până când
foametea a lovit ţara. Sub
comanda nepotului lui
Avraam, Iacov, evreii -
cunoscuţi apoi ca israeliţi
– au migrat în Egipt, unde
erau grâne din belșug. A
început lunga perioadă a
israeliţilor în Egipt, care,
Milioane de pelerini se strâng anual la Mecca, în jurul Ka'aba după Biblie, s-a încheiat în
aproximativ 1200 î.Hr
până când Moise i-a
condus în exodul din Egipt). În istoria evreilor, profeţia lui Avraam s-a împlinit în primul rând
atunci când copiii lui Israel s-a stabilit din nou în ţara lor"promisă" Canaan. Saul, regele evreilor, a
unificat cele 12 triburi care au fost descendenţii lui Iacov în primul regat unit a lui Israel,
aproximativ în 1020 î.Hr. Ulterior, în 950 î.Hr. Ierusalim devine capitala Regatului mărit de un
descendent al lui Saul, David. Împăratul Solomon a construit primul templu iudaic pe o stâncă
mare, cunoscută în credința mozaică ca ”HaShetiyah”, ”Piatra de temelie", situată sub tronul
Dumnezeu și care este considerată centrul lumii şi nucleul din care a fost creată din întreaga
lume7.
7
Regatul Unit al Israelului a durat aproximativ 200 de ani înainte de divizarea în statele din Israel şi Iuda. Imperii din
Mesopotamia a distrus aceste state: asirienii atacat Israelul în 721 î.Hr., şi babilonienii au jefuit Iuda în 586 î.Hr.
Babilonienii distrug templul şi exilează poporul evreu în Mesopotamia, unde au rămas până la cucerirea de către perși,
care le-a permis să revină în patria lor. În 520 î.Hr., evreii s-au întors în Iuda, toponim care a denumit poporul iudaic. Au
reeconstruit Templul (al doilea templu) pe site-ul său original. O succesiune de imperii străine au venit ocupat teritoriile
locuite de evreii și arabii din Palestina: Persan, Macedonean, Ptolemaic, Seleugicizilor, şi în perioada lui Hristos, Roman.
Irod, regele evreu care a domnit sub autoritatea romană și a fost un contemporan al lui Hristos, a extins foarte mult
Templul. Evreii din Palestina s-au revoltat împotriva romanilor de trei ori între A.D. 64 şi 135. Romanii au casat aceste
revolte într-o serie de asedii celebre, inclusiv cele de Masada și Ierusalim. Romanii au distrus al doilea templu, care nu a
mai fost refăcut. Tot ce rămâne din complexul celui de al doilea templu este o parte a zidului înconjurător construit de
Irod. Astăzi, acest zid de Vest, cunoscut sub numele de zidul plângerii, este cel mai sacru site-ul în lumea accesibile
pentru evrei. Unele tradiţii religioase interzic evreilor să urce pe Muntele Templului, mai sus, zona unde Templului se afla
de fapt, deoarece este prea sacru. După distrugerea Templului, site-ul a fost ocupat de un templu Roman şi apoi în 691
musulmanii au înălţat un altar, acoperit de cupola vizibilă astăzi. Cea mai mare parte dintre musulmani sunt arabi şi
recunosc Muntele Templului ca alHaraam ash-Shariif, însemnând "Sanctuarul nobil." Supraalimentat de sensuri și
credințe, acest loc în timpurile moderne de multe ori s-a aflat în centrul conflictelor dintre evrei și arabi.

93
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Romanii victorioși i-au exilat pe evreii în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii romane.
Astfel, a început exilul evreilor sau diaspora. În exilul lor, evreii nu au uitat ataşamentul lor față de
ţara promisă. La Paştele evreilor, rugăciunea se termină cu cuvintele "Anul viitor în Ierusalim!" În
Europa, în cazul în care numărul lor era mai mare, deseori evreii au fost supuși discriminării
sistematice şi persecuţiilor, cunoscut ca anti-semitism, fenomen condamnat în epoca
contemporană, în toată lumea.
După anul 324, Imperiul Roman de Răsărit, a lui Constantin, a îmbrăţişat creştinismul şi
repede l-a stabilit ca religia oficială a Imperiului. Civilizația Bizantină a dezvoltat "Noua Romă".
Împăratul Constantin a stabilit capitala la Constantinopol, acum Istanbul, Turcia: el a creat
monumente în Țara Sfântă, la Ierusalim, la locurile legate de viaţa şi moartea lui Isus Hristos
(Biserica Sfântului Mormânt, clădiri extraordinare, dezordonat gestionate acum de numeroasele
secte creştine. Creştinismul a fost rareori religie dominantă în ţara în care s-a născut; numai
înainte de instalarea Islamului în Palestina, în 638 a fost o regiune preponderent creștină. De
atunci şi până în secolul al XX-lea, majoritatea locuitorilor Palestinei au fost musulmani şi din
mijlocul secolului 20, musulmanii şi evreii au fost grupurile majoritare. Între secolele al XI-lea şi al
XIV-lea, expediții militare creştine din Europa au fost trimise pentru a recuceri Ierusalimul şi
restul de Ţara Sfântă de la musulmani. Aceste campanii sângeroase, cunoscute drept cruciade, a
crescut în parte percepţia că evreii au fost responsabili pentru uciderea lui Hristos.
Există o minoritate semnificativă de creştini în Orientul Mijlociu, inclusiv membrii unor
secte distincte, precum cea coptă din Egipt şi maronită din Liban. Ponderea lor în totalul
populației, în general, a fost în scădere din cauza emigrării şi natalităţii mai mici decât cele a
musulmanilor, majoritari. Cu toate acestea, Orientul Mijlociu rămâne leagănul credinţei pentru
creştini din toată lumea, Ierusalimul si Betleem-ul din apropiere sunt primele locuri de pelerinaj
creștin din lume.
Islamul este religia dominantă în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord; doar Israelul, în
cadrul graniţelor sale dinainte de 1967 şi Cipru au populație majoritară ne-musulmană (evrei şi
respectiv creştini). Din cauza influenţei puternice a Islamului, nu doar ca un set de practici
religioase, ci ca un mod de viaţă, o înţelegere a dogmelor religioase, culturii şi difuzării acestuia
este vitală pentru aprecierea geografiei culturale a regiunii. Islamul este o credinţă monoteistă
construită pe bazele celei mai vechi credințe din regiune, iudaismul, din care va lua naștere
creştinismul. Musulmanii (oameni care practică Islamul) îi numesc pe evrei şi creştini "Oameni de
carte", şi credinţa lor îi obligă să fie toleranți cu vecinii lor de alte religii. Musulmanii cred că
profetul Mohamed a fost cel din urmă într-o serie de profeți care au adus Cuvântul umanității
(mesajul credinței islamice). Musulmanii percep Biblia ca incompletă, dar nu în întregime greşită,
doar că evreii şi creştinii au pierdut întregul mesaj. Musulmanii nu sunt de acord cu conceptul
creștin al trinității divine şi îl consideră pe Isus ca un profet, nu ca Dumnezeu.
Mohamed s-a născut în anul 570 într-o familie săracă din vestul Arabiei Saudite, azi oraşul
Mecca. Mecca este situată pe o importantă rută a caravanelor din Arabia Saudită, care leagă zona
producătoare de tămâie din sudul Arabiei (acum Yemen şi Oman), cu pieţele în Palestina (acum
Israel) şi Siria, devenind în timp un oraș prosper. A fost, de asemenea, o destinaţie de pelerinaj
pentru că mai mult de 300 zeităţi au fost venerate într-un altar acolo numit Ka'aba. Mohamed s-a
căsătorit într-o familie înstărită şi a fost caravanier. Tradiţia musulmană menționează, că atunci
când el a fost de 40 de ani, meditând într-o peşteră din apropiere de Mecca, i s-a arătat
Arhanghelul Gabriel și i-a spus să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. În următorii 22 ani,
profetul a reprodus scribilor cuvintele lui Dumnezeu (Allah) în culegerea de texte Coranul, cartea
sfântă a Islamului. Ka'aba de la Mecca și Medina sunt locurile sfinte ale Islamului. Ierusalimul
este, de asemenea, sacru pentru musulmani. Tradiţia musulmană menționează călătoria lui
Muhammad la Ierusalim, marcată de Moscheea al-Aqsa. Apropierea, chiar dublarea, locurilor
sfinte ale islamului şi iudaismului a ajuns să fie problema cea mai dificilă în negocierile de pace

94
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

între palestinieni şi israelieni.


După moartea lui Mohamed în 632, armatele arabe au răspândit rapid noua credinţă,
islamul. Cele două imperii în decădere, în regiunea Orientului Mijlociu și a Africii de Nord -
bizantin sau Imperiul Roman de răsărit, și Imperiul Sassanian, din Persia (acum Iran) și
Mesopotamia adiacente (acum Irak) au capitulat, după o rezistență militară slabă, armatelor
musulmane. Populația băstinașă a îmbrățișat, în parte, noua credință deoarece administratorii
imperiilor anterioare le-au oprimat, în timp ce musulmanii au promis toleranţă. Damascul sirian a
devenit centrul Imperiului musulman, Bagdadul asumându-și acest rol timp de 750 de ani, timp în
care aici au înflorit artele și științele. Schisma produsă în islam a fost generată de faptul că
Mohamed nu și-a desemnat un successor, un calif. Descendenții perșilor din Mesopotamia și-au
asumat acest rol, devenind musulmanii suniți sau reprezentanți ai dreptei credințe islamice. Alții
s-au considerat direct descendenți ai lui Mohamed, ca Ali, fiind musulmanii șiiți ( Shi`a). Cele două
tabere au purtat lupte, ca cea de la Karbala, la sud de Bagdad în 680. Armata sunită a ieșit
învingătoare, omorând pe liderul șiit, Hussein, fiul lui Ali. Ruptura dintre șiiți și suniți s-a adâncit
tot mai mult, martirul lui Hussein devenind loc de pelerinaj pentru șiiți. Astăzi sunt numeroase
dovezile luptelor dintre reprezentanții religiei musulmane. Doar în Irak și Iran este populație șiită
majoritară, iar în Liban, Siria, Yemen și în statele arabe din Golf este populație minoritară.

Repere economico geografice regionale


În general, aceasta este o regiune cu o populație săracă; cu 5000$/loc valoare medie a PIB
în cele 24 țări componente. Acest lucru poate părea surprinzător având în vedere stereotipul
"bogat Arab". Numai statele cu resurse petroliere,din zona Golfului Persic, Libia (afectată de
luptele interne) şi Algeria în Africa de Nord, merită reputaţia de bogate, ca şi Israelul, care este în
realitate o ţară mai dezvoltată ca valoare PIB/ locuitor.
Israel avea în 2011, 7, 7 mil. locuitori și a ajuns în 2014 la 8,2 milioane locuitori, dintre
care 5,8 milioane erau evrei. Cetățenii arabi, al doilea grup etnic ca mărime, include atât
musulmani cât și creștini. Alte minorități sunt druzi, cerchezi și samariteni. La sfârșitul anului 2005,
93% din populația arabă din Ierusalimul de Est au căpătat statut de rezidență permanentă și 5%
au avut cetățenie israeliană. Fiind o țară de imigranți, sunt încă mult uzitate limbile ultimelor mari
valuri de imigrație din anii 1970-2000, ca rusa și amharica. Prosperitatea populației evreiești din
Israel este legată de industria IT şi alte industrii de înaltă tehnologie, prelucrare şi vânzare de
diamante, precum și de finanțările externe – mai ales dinspre SUA, şi de investiţii şi asistenţă din
partea organizaţiilor evreieşti din întreaga lume.
Israel este împărțit în trei zone metropolitane: Zona metropolitană Tel Aviv (3, 2 mil
locuitori), Zona metropolitană Haifa (1,021mil.loc.), și Zona metropolitană Beer Șeva (559.700
loc.). Cea mai mare municipalitate a Israelului, ca număr de locuitori și suprafață este Ierusalimul
cu 773.800 de locuitori și are 126 de km 2. Statisticile guvernului israelian asupra Ierusalimului
includ populația și suprafața din Ierusalimul de Est, care este recunoscut pe scară largă ca parte a
Teritoriilor palestiniene, sub ocupație israeliană. Alte orașe importante ale Israelului sunt Tel Aviv,
393.900 de loc., Haifa, 265.600 locuitori, și Rishon LeZion cu 227.600. Industria tradițională
(textilă și alimentară) a fost completată de noi ramuri printre care prelucrarea petrolului, a
cauciucului, construcțiile de mașini. Recent, Israelul dezvoltă și ramuri de vârf printre care
industria aeronautică și electronică. O ramură industrială mai deosebită o reprezintă prelucrarea
diamantelor. Deși dispune de terenuri agricole reduse, are un înalt randament datorită
mecanizării și irigațiilor. Produsele agricole principale sunt citricele,măslinele,vița- de- vie și
cerealele. Se cresc intensiv bovine.
Rolul petrolului în dezvoltarea țărilor din regiune joacă un rol important în dezvoltarea
economică.
Petrolul este vital pentru ţările industrializate, sursă de combustibil, lubrifianţi şi materii
prime chimice, fiind unul dintre cele mai importante resurse naturale din lume. O caracteristică
esenţială a regiunii este concentrarea de aproximativ 2/3 din rezervele de petrol cunoscute și
exploatate din lume în câteva ţări din jurul Golfului Persic. Prin coincidenţă, ţările bogate în petrol

95
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

tind să aibă densități mici de populații, întrucât naţiunile cele mai populate au rezerve reduse de
petrol; Iranul fiind o excepţie. În regiunea Golfului Persic rezervele importante de ţiţei sunt situate
în Arabia Saudită, Irak, Kuwait, Iran şi Emiratele Arabe Unite (EAU), cu mici rezerve în Oman şi
Qatar. Arabia Saudită, de departe lider mondial în rezervele de pretrol, are aproximativ 26 din
zăcămintele cunoscute de ţiţei, Irak are 11, 10 EAU, Kuweit 9, şi Iran 9. Spre comparaţie,
Venezuela are 7 din rezervele mondiale, Federația Rusă are l2.
Producerea, exportul şi profiturile din extragerea petrolului din Orientul Mijlociu şi Africa
de Nord au fost în mâinile companiilor străine. Schimbările după 1960, când majoritatea ţărilor
exportatoare au format Organizaţia Țărilor Exportatoare de Petrol - (OPEC), cu scopul comun de
obține profituri mai mari din petrol. După 1972 ţările producătoare de petrol au început
naţionalizarea companiilor străine care extrăgeau petrol pe teritoriul lor. OPEC a fost relativ
obscur până la războiul arabo-israelian din 1973, după care organizația a început o serie de
creşteri bruște ale preţului petrolului brut. În 1981, preţul petrolului a ajuns la 34$ pe baril,
comparativ cu 2 dolari pe baril la începutul anului 1973. A fost cel mai mare șoc energetic resimțit
de economia mondială. Aceste evenimente au avut repercusiuni importante pentru industrie și nu
numai. Imensa avere a fost transferat de la ţările dezvoltate economic la ţările OPEC, pentru a
plăti pentru resursele de petrol.
Costurile exorbitante la benzină şi la alte produse bazate pe țiței au provocat creșterea
inflaţiei în Statele Unite şi multe alte ţări şi a contribuit la criza de energie din 1973 în Statele
Unite. Cu disperare săraci, ţările mai puţin dezvoltate a constatat că preţurile ridicate ale
petrolului nu numai împiedică dezvoltarea industriei şi transporturilor, dar, de asemenea, a redus
producţia de alimente din cauza preţurile ridicate pentru îngrăşăminte din petrol şi gaze naturale.
În ţările din Golf, petrodolarii a produs un val de cheltuieli pentru echipamente militare clădiri
somptuoase, lux pentru proiecte de dezvoltare de elită şi ambiţioase, de diferite tipuri. Beneficiile
pentru populaţie au fost mai mari în statele peninsulei Arabice, unde populaţiile mici şi fluxurile
de petrodolari a făcut posibilă eliminarea impozitelor, dezvoltarea de programe sociale
cuprinzătoare şi subvenţiile și facilităţile acordate de stat, precum locuinţe low-cost şi utilităţi,
sau de apă potabilă obținută prin instalații de desalinizare a apei marine.
Apoi, la începutul anilor 1980, epoca de continuare a expansiunii producției de petrol,
vânzările şi profiturile de statelor OPEC Statele a ajuns la capăt. După 1973, preţul ridicat al
petrolului a stimulat dezvoltarea exploatărilor de petrol în ţări din afara OPEC. Măsurile de
conservare a zăcămintelor de petrol, prin dezvoltarea de tehnologii non -energofage sau de
schimbarea tipului de combustibil pentru autovehicule şi termocentrale. Înlocuirea petrolului cu
combustibili fosili mai ieftini a crescut de asemenea. Cărbunele a înlocuit petrolul în multe
termocentrale. Rafinăriile de petrol au fost transformate pentru a face benzina mai ieftină din
petroluri "grele", mai degrabă decât prin folosirea petrolurilor ușoare dar scumpe, folosite
anterior din importurile din zona Golfului. Între timp, lumea a intrat un perioada recesiunii
economice, datorate în parte a preţurilor mari la petrol. A scăzut activitatea de extracție a
petrolului ca urmare a reducerii cererii de petrol. Profiturile generate de industria petrolului au
scăzut dramatic (şi impozitele plătite la guvernele care au naționalizat zăcămintele), ca urmare
rafinării au trebuit să se închidă, multe tancuri petroliere au fost dezafectate.
Preţul petrolului a crescut în 1990-1991, când fluxul de petrol irakian şi kuweitian au fost
tăiate. De cele mai multe ori prețul petrolului mondial nu este stabilit de statele OPEC ci, de o
suită de interese specifice globalizării tranzacțiilor la burse de valori.

Perspective regionale și fundamentalismul Islamic


Un val al fundamentalismul recent a cuprins lumea islamică. Argumentând că ei sunt
soluţia, islamiştii resping ceea ce văd ca materialism şi morală, corupţia din ţările occidentale şi
sprijinul politic şi militar pentru Israel. Atât sunniţii cât şi musulmanii șiiți au avansat o gamă largă
de mişcări islamice, în special în Iran, Liban, Egipt, Afganistan, Sudan şi Algeria și mai recent în
autoproclamatul stat islamic (Statul Islamic din Irak și Levant sau Statul Islamic din Siria și Levant,
abreviat:SI/ ISIL/ISIS). Deşi nominal religioase, aceste mişcări radicale au scopuri politice şi

96
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

culturale, deosebit de destabilizatoare sau de îndepărtare a intereselor SUA şi israeliene în


regiune şi în străinătate, în regiunile autonome palestiniene și în Gaza. În Israel şi teritoriile
autonome palestiniene din Cisiordania şi Fâşia Gaza, membrii HAMAS (acronim arab pentru
mişcarea rezistenţei islamice) au efectuat atacuri teroriste pe teritoriul israelian, într-un efort să
destabilizeze regiunea, să împiedice punerea în aplicare a acordurilor de pace încheiat între
Guvernul israelian şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OLP).
În toate aceste situaţii, o mică minoritate de musulmani a efectuat acţiunile teroriste pe
care marea majoritate a lumii arabe le-a condamnat. Savanţi islamici şi clerici au subliniat în
fiecare caz, că uciderea de civili este interzisă în Legea islamică şi că atacurile au avut motive
legitime în religie. Mişcările islamice nu sunt organizaţii teroriste sau militare, dar s-au distins prin
serviciul public pentru nevoiaşi şi prin încurajarea valorilor morale si familie mai puternic. Pentru
mulţi oameni în afara regiunii, cu toate acestea, "musulman" şi "terorist" au devenit sinonime.
Canalul Suez a avut de-a lungul timpului un rol foarte important în asigurarea păcii sau în
declanșarea conflictelor aprige între Israel și Lumea arabă, reflectată în relațiile dintre aliații
acestor state și structuri etnico-confesionale. Canalul are 172 km lungime, prin îngustul istm de
Suez, a devenit o cale de acces deținută cu timpul, de britanici şi francezi și lega Marea
Mediterană cu Oceanul Indian, permițând scurtarea distanțelor cu multe mii de mile în jurul Africii
de Sud. Preşedintele egiptean Abdel Nasser naţionaliza canalului în 1956 ceea ce a condus imediat
la o invazie a Egiptului, a trupelor britanice, franceze si israeliene şi un conflict cunoscut ca Criza
Suezului şi războiul arabo-israelian din 1956. Egiptul a câştigat efectiv războiul atunci când
presiunea internaţională a obligat forţele invadatoare să se retragă, lăsând canalul statului
egiptean.
Canalul, resursele de bumbac din Delta Nilului, şi locaţia strategică a regiunii, au fost
importante în timpurile coloniale, deși petrolul a fost şi va rămâne cea mai importantă resursă cu
rol strategic, (atâta timp cât vor fi folosiți combustibilii fosili în economiile mondiale), ceea ce ţine
de interesul geostrategic foarte important în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.
Petrolul este comercializat în mai multe ţări, dar cele mai multe iau drumul Europei de
Vest si Japonia. Statele Unite ale Americii, de asemenea, importă cantităţi mari din Regiunea
Golfului, deși are o dependenţă mult mai mică de această sursă decât Japonia şi Europa. Cu toate
acestea, regiunea Golfului este foarte importantă pentru Statele Unite, din cauza dependenţei în
perspectiva viitorului crizei energetice și resursele strategice de petrol din regiune. Există, de
asemenea, relații reciproc avantajoase, prin implicarea companiilor americane în operaţiunile cu
petrol, prin finanţarea țărilor din Golf şi a impactului economic mare a "petrodolarilor" investiți și
depozitați la băncile din Statele Unite.
Statele Unite a menţinut întotdeauna un sistem complex de relații diplomatice și politice,
susținute economic, cu actori-cheie în arena din Orientul Mijlociu; pe de o parte, Statele Unite ale
Americii au promis sprijinul ferm pentru Israel, dar pe de altă parte, ea a curtat pe inamicii
tradiţionali ai Israelului, în relații tradițional amicale, cum este Arabia Saudită. Că Regatul Arab şi
vecinii săi în jurul Golfului Persic posedă mai mult de 60% din petrolul mondial au dovedit că
rezervele din regiune sunt vitale pentru securitate economică pe termen lung a puterilor
occidentale industriale şi Japonia. Statele Unite şi aliaţii săi de vest au exprimat clar că nu ar tolera
orice perturbare de acces la această sursă atunci când trupele irakiene, la comanda preşedintelui
irakian, Saddam Hussein au ocupat Kuweit pe 2 August 1990. Preşedintele american George Bush
a atras o "linie în nisip," proclamînd "…nu permitem ca o resursă atât de vitală să fie dominată de
un om atât de crud"(Slater, 2003). Statele Unite au constituit o coaliţie de puteri occidentale şi
state arabe, pentru a izgoni armata irakiană, ocupând Irakul cu scopul de protecție a câmpurilor
petroliere.
Războiul din Golf nu a fost prima dată când Statele Unite şi-a exprimat dorința de a utiliza
forţa dacă este necesar pentru a menţine accesul la petrol din Orientul Mijlociu. În urma
Revoluţiei din Iran, din 1979, URSS a invadat Afganistanul vecin. Analiştii militari ai SUA se temeau
de sovietici că ar putea folosi Afganistanul ca o rampă de lansare pentru a invada Iranul, de
asemenea cu resurse importante de petrol. Statele Unite considera această perspectivă

97
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

inacceptabilă, şi președintele Jimmy Carter a emis declaraţia de politică care a ajuns să fie
cunoscută ca ”doctrina Carter”: Statele Unite ar folosi orice mijloace necesare pentru apărarea
intereselor sale vitale în regiune. Interesele vitale înseamnă între altele, rezervele de petrol.
Războaiele din Orientul Mijlociu au devenit deja conflicte regionale și de proximitate
pentru superputeri: în 1967 și 1973 în conflictul arabo-israelian, de exemplu forţele siriene,
susținute de cele sovietice au luptat cu trupele israeliene, sprijinite de U.S.. Sprijinul acordat de
americani pentru Israel, a determinat membrii OPEC să impună un embargo de vânzări de petrol
în Statele Unite, precipitând prima criza energetică din istoria SUA. În timpul războiului din 1973,
Statele Unite ale Americii au pus forţele sale pe stare avansată de disponibilitate contra
sovieticilor. Toate aceste evenimente ilustrează că Orientul Mijlociu şi Africa de Nord deţin, în
termeni de geografie politică, o curea de transmisie a interesele contradictorii a marilor puteri,
asociat resurselor petroliere, materializate adesea prin conflicte regionale sau exacerbări ale
mișcărilor fundamentaliste.

Turcia- diferențieri
regionale

Regiunea de NV a
Turciei este cea mai bine
dezvoltată economic şi se
caracterizează prin
favorabilitate comercială, cu
numeroase centre urban-
industriale ca Istanbulul şi
continuând cu aria Zonguldak.
Istanbul s-a dezvoltat datorită
poziţiei sale strategice pe
ţărmurile Bosforului, între
mările Neagră, Marmara şi
Egee. Este un centru urban
important, cu peste 5
milioane locuitori dar şi cu o
industrie variată. Oraşul concentrează 25% din activitatea industrială a Turciei. Traficul portuar
anual este de cca. 20 milioane de tone.
Populaţia Turciei este de 72,5 mil (2013, INED, France), densitatea de 92loc/km2, ritmul
anual de creștere a populației este de 1,45%. Apar arii de polarizare economică pe ţărmul nordic,
nord-vestic şi sudic şi arii de dispersie în partea estică.
Turcia este un stat secular, fără o religie oficială de stat; constituția Turciei enunță
libertatea religiei și a conștiinței. Aproximativ 99% din populație este înregistrată, însă, ca fiind
majoritatea sunniți musulmani; cu toate acestea, un sondaj realizat în 2007 a constatat că
aproximativ 3% dintre adulți își definesc relațiile cu religia ca fiind „fără convingere religioasă”.
Turcia este o ţară cu puţine resurse minerale dintre care se remarcă huila, petrolul în
Bazinul Superior al Tigrului şi Eufratului şi resursele feroase în est. Industria se bazează mult pe
ramura meşteşugărească. De asemenea există o puternică legătură între activitatea comercială şi
cea a transporturilor navale. Concentrarea urbană Zonguldak-Karabük care se uneşte cu Istanbul
este bazată pe exploatarea huilei, fiind dezvoltate industria energetică, carbochimia şi
construcţiile de maşini.
Spre Marea Egee şi Mediterană principalele centre sunt Izmir şi Adana, unde există o
puternică activitate portuară legată de prelucrarea petrolului şi petrochimie care se completează
cu activităţile agricole şi turistice. Agricultura se remarcă printr-o împletire a activităţilor agrare
intensive. Pădurile ocupă 26% din teritoriu, păşunile 11% iar arabilul are o pondere de 35% şi este
mărit prin extinderea irigaţiilor. Se cultivă intens cerealele: în nord se cultivă porumbul iar în

98
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

partea vestică şi centrală grâul. Culturile tradiţionale de orez ocupă câmpiile litorale din nordul,
sudul şi sud-estul Anatoliei, plantele tehnice (sfeclă de zahăr şi bumbac) în Câmpia Adana şi în
nord-vest sunt culturi de măslin (care asigură o producţie anuală de 1 mil.t/an), podgorii în vest ,
citrice pe toate câmpiile din vest şi sud. Păşunile ocupă un loc important, fiind folosite în creşterea
oilor şi a caprelor.
Astăzi, Turcia este o ţară cu o structură a populaţiei ocupate care o aseamănă cu cele
asiatice dar o apropie şi de cele europene prin ponderea sectorului terţiar (26%), în timp ce
sectorul primar acaparează 63% din populaţia activă.

Diferențieri regionale în Arabia Saudită


Arabia Saudită este o ţară cu o dublă faţadă maritimă (la Marea Roşie şi la Golful Persic) şi
ocupă cea mai mare parte din Peninsula Arabică.
În preajma Mării Roşii se individualizează peisajul semideşertic şi deşertic care se confundă
cu Câmpia Tihamat. Precipitaţiile din acest areal ajung sub 100 mm/an iar temperatura medie a
lunii iulie este de 30°. Toate aceste date implică o vegetaţie sărăcăcioasă. Apar unele cursuri de
râuri de suprafaţă cu debite mici dar permanente şi altele scurte şi temporare drenate spre Marea
Roşie dinspre Assyr şi Hejaz. Densitatea populaţiei este redusă datorită austerităţii climatului.
Acest tip de peisaj a apărut datorită apropierii de Sahara, iar ariile mai populate apar fie ca oraşe
de tip dublet (Jidda pentru Mecca sau Iangu pentru Medina).

Spre est, în regiunea munţilor Assyr şi Hejaz apare un peisaj de savană. Acest şir de munţi
bloc, de fractură sau margini de graben se desfăşoară de la nord la sud ca imense hogback-uri ale
scutului arab. Fiind areale montane precipitaţiile ating valori de 300-500 mm. Apar tufişuri de
acacii, ficuşi, smocuri ierboase. Uedurile se transformă în torenţi în arealele montan, cu ajutorul
apei din ploile torenţiale.
Peisajul deşerturilor pietroase şi nisipoase este caracteristic pentru Deşertul Nefud,
Dahna, Rub-al- Khali. Sunt regiuni cu relief structural de tipul cuestelor a suprafeţelor şi văilor
structurale. În cuprinsul acestora apar oaze cu vegetaţie de tamarix, acacii, ficuşi şi culturi de
legume şi curmali.
Peisajul semideşertic din Câmpia Al Ahsa corespunde câmpiei litorale a Golfului Persic şi
este puternic influenţat de apropierea marilor deşerturi arabice. Deşi predomină un peisaj cu zone
mlăştinoase, joase, cu soluri pietroase şi nisipoase, totuşi această zonă adăposteşte cele mai
importante concentrări
urbane.
Terenurile arabile
irigate cuprind 450.000 ha.
Cele mai importante culturi
sunt cele de grâu, orez, mei,
sorg, legume, cafea, fiind una
dintre marile exportatoare
de cafea. Predomină
creşterea caprelor şi
cămilelor.

99
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Industria atrage peste 77% din populaţia activă, ea


Din istoria Kuweitului.
deţinând şi o pondere de 83% din P.I.B de 6.230 $/loc. care Luat în stăpânire de arabi în sec. 7,
este asigurat în cea mai mare parte din exportul de petrol teritoriul Kuweitului iese din anonimat în
(cea mai mare exportatoare şi deţinătoarea a 25% din sec. al XVIII-lea, odată cu imigrarea unor
rezervele de petrol alături de Kuwait, Irak, E.A.U). triburi arabe din Nejd şi crearea, de către
Principalele zăcăminte de petrol se găsesc în Ghawar, As Sabbah habu Abdullah (întemeietorul
Haradh, Quatif, Abqaid, Safaniya, Manifa şi însumează 261 în 1756, al actualei dinastii), a unui
miliarde barili care ajung pentru 100 de ani de exploatare emirat vasal Imperiului Otoman. La
în ritmul actual. Cele mai importante porturi sunt Ra’s at sfârşitul sec. al XIX-lea, influenţa engleză
devine predominantă, Marea Britanie
Tannurah şi Ra’s Safaniyah. Petrolul se prelucrează în
impunându-şi de facto la 23 ianuarie
rafinăria din Ra’s at Tannurah iar 5% în cea din Insula
1899 (oficial în 1914) protectoratul
Bahrein. Alte zăcăminte de petrol au fost descoperite şi în asupra Kuweitului. Până la descoperirea
Deşertul Rub al Khali. zăcămintelor de petrol (deceniul 4 al sec.
Alte ramuri ale industriei dezvoltate în Arabia 20) şi exploatarea lor (2 mil. t – 1947, 54
Saudită sunt cele ale construcţiilor navale, siderurgie, mil. t – 1955), principala bogăţie a
industria alimentară. Cele mai mare oraşe sunt Mecca, Kuweitului a rămas pescuitul perlelor din
Medina, Jidda. Golful Persic şi păstoritul seminomad,
fiind o ţară primitivă, semifeudală şi
Kuweit, particularități economice complexe săracă. La 19 iunie 1961, Kuweitul îşi
proclamă independenţa de stat. Prima
Kuweitul cunoaşte datorită exploatării resurselor
Adunare Naţională este aleasă la 28
petrolifere (deţine 1/5 din rezervele mondiale de ţiţei) o
ianuarie 1973. În 1974-75 adoptă măsuri
rapidă dezvoltare economică , ajungând peste noapte una hotărâte în vederea dobândirii deplinului
dintre cele mai bogate ţări din lume. Invadat la 2 august control asupra exploatării bogăţiilor
1990 de trupele preşedintelui Saddam Hussein, Kuweitul naturale.
suportă timp de 7 luni un regim de ocupaţie dură irakiană.
Rezoluţia ONU adresată Irakului de a-şi retrage trupele până la 15 ianuarie 1991 rămânând fără
răspuns, forţele aliate sub egida SUA declanşează la 17 ianuarie 1991 cu o ofensivă terestră,
Războiul din Golf, încheindu-se la 28 februarie 1991 cu înfrângerea trupelor irakiene şi eliberarea
Kuweitului. În septembrie 1991 semnează cu SUA un tratat de colaborare militară pe 10 ani,
vizând asigurarea securităţii naţionale. În spiritul încercărilor de democratizare a vieţii politice,
puterea acordă în mai 1999 drept de vot femeilor.

Diferențieri regionale în Irak


Structura fondului funciar în Arabia Saudită arată Reprezintă o ţară cu un peisaj
astfel: mai divers, existând diferenţieri
 59,3% terenuri neutilizabile; regionale între partea nordică şi cea
 39,5% terenuri de păşuni
sudică. Are o suprafaţă de 437.000 km2
 0,8 % păduri
şi o populaţie de 27,5 milioane locuitori
 0,4 % teren arabil
în 2013 (INED, France).
Diferențieri regionale
a. Regiunea de sud-est care este şi cea mi dezvoltată datorită petrolului, cursului Shat el
Arab şi ieşirii la Golful Persic. Aici se află mare parte a terenurilor agricole cât şi
câmpurile petroliere cu exploatări la Basra, Ar Rumaila, Ar Zubair.
b. Regiunea din vest, legată de centrele de exploatare a petrolului dar şi de existenţă a
nomadismului pentru de creştere a oilor şi cămilelor.
c. Regiunea centrală adăposteşte cele mai importante concentrări urbane. Bagdadul, cu
4.850.000 locuitori este cea mai mare concentrare industrială a ţării având dezvoltate
ramurile industriei petrochimice, a construcţiilor de maşini, electrotehnice.

100
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Test de autoevaluare

Regiunile geografice ale Asiei de Vest și Sud -Vest sunt


□ a. Regiunea Peninsulei Arabia și Regiunea Anatoliano- Cuacaziană
□ b. Peninsula Asia Mică, Peninsula Arabia și Munții Caucaz
□ c. Anatolia, Arabia, Caucazul și Armenia

UNITATEA DE STUDIU 6

4. Trăsăturile generale ale spațiului geografic african


Africa face parte din seria continentelor nordice, ea fiind meridională numai în parte.
Totuşi, judecând după climat şi, în general, bio-pedo-climatic, este un continent dominat de
climă caldă şi foarte caldă, mai mult sau mai
puţin umed. Astfel, 75% din suprafaţa Limitele Africii sunt date de Oceanul Atlantic
continentului este între cele două tropice care (V), Marea Mediterană (N), Marea Roşie şi
definesc clima continentului. Oceanul Indian (E). Africa este un continent
Africa - continent a Lumii Vechi foarte clar conturat. Africa se desfăşoară pe
Deoarece a fost strâns legată de Europa, sectoare aproximativ egale latitudinal de o parte
culturi străvechi au pătruns pe continent, prin şi de alta a Ecuatorului, între 37° 21' lat. N (Capul
Ras al Abiad - Capul Bon) şi 34° 50' lat. S (Capul
nord, un adevărat "cap de pod" african, atât de
Acelor sau Capul Agalhas), pe o lungime de 8000
disputat în ultimul secol, cu mult înainte ca
km. Longitudinal se desfăşoară pe 7400 km: 97°
Suezul să fi fost săpat în 1869. De asemenea, nu 33' C. Verde (Senegal) şi C. Guardafui, C. Ras Abir
trebuie ignorată şi altă punte de legătură din NV (Somalia) lat. 51° 20' long. E. Suprafeţele pe cele
de legătură cu Asia. două emisfere sunt inegale de o parte şi de alta
Civilizaţiile străvechi din valea şi Delta a Ecuatorului, (între paralelele 30° N şi 30° S se
Nilului sunt o mărturie a apartenenţei Africii la află 90% din teritoriul continentului african)
Lumea Veche. Infiltraţiile arabe prin NE au rezultând zonarea aproape simetrică la N şi la S
însemnat, se pare, un relativ regres în Ecuator a climatului, parţial întreruptă.
civilizaţia lumii pre-arabe african şi infiltraţii Meridianul 0° este în vestul continentului,
determinând o disproporţie emisferică de
continuate apoi şi spre S, de-a lungul Văii
repartiţie a Africii ca suprafaţă cuprinsă. Cea mai
Africa este un continent cu dominarea
mare parte a Africii este situată între cele două
climatelor calde, supranumit continentul tropice, iar extremităţile sale de nord şi de sud
fierbinte. Această trăsătură este determinată sunt situate aproximativ la aceeaşi depărtare faţă
de poziția pe glob, de limitele latitudinale și de ecuator: Capul Blanc, la 37°20' lat. N, iar
elongarea longitudinală a Africii. Capul Agulhas (Acelor) la 34°52' lat. S. în
Africa este simbolizată de Sahara. Cel mai latitudine, distanţa dintre punctele extreme, de
mare deşert de pe glob, aşezat V-E în N nord şi de sud, este de aproximativ 8.000 km. În
continentului, de la Oceanul Atlantic la Marea longitudine, continentul se desfăşoară pe o
Roşie, dincolo de care se continuă cu distanţă apropiată ca valoare: 7.400 km între
Peninsula Arabia (semideşertică şi deşertică), Capul Verde situat la 170° 30' long. V şi Capul
Hafun situat la 51° 26' long. E. La nivelul
cea mai bună dovadă că acest continent "se
proiecţiilor cartografice ecuatoriale, Africa are o
leagă" bine de Asia SV, mai mult decât Europa poziţie cvasi-centrală.
101
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Sudică este Marea Roşie, accident tectonic, limită a Africii. Lungimea mare a fluviilor (Nilul, Zair,
Zambezi) a determinat ca acestea să fie principalele căi de acces spre interiorul continentului. În
legătură cu masivitatea continentului, fragmentarea slabă a ţărmurilor determină ca acest
continent să fie relativ greu de abordat precum şi prin dezvoltarea relativ redusă a câmpiilor
litorale. Porturile apar mai ales în zona Golfului Guineei, în estul Africii (zona Mozambicano -
Tanzaniană), în extremitatea vestică (porturi de escală) şi în nordul mediteranean (Golful Gabés şi
Sista).
Masivitatea continentului rezultă şi din puţinătatea insulelor ce însoţesc continentul. De
asemenea, masivitatea Africii este şi consecinţa accesibilităţii reduse dinspre ţărm spre interiorul
continentului (relieful redresat, ridicat chiar pe margini şi văile cu orientări radiare, spre margini
au praguri, cataracte greu de trecut, apoi peisajul natural deseori defavorabil accesului spre
interiorul continentului - deşerturi, păduri impenetrabile etc.
Africa este continentul marilor contraste
Africa a fost principala arie antropogenetică dar și continentul cu teritorii dependente în
mare parte din istoria sa modernă, în perioada colonială, de subordonare față de metropolele
europene.
Asimetriile de extindere a climatelor africane au generat particularități fizico-geografice
importante pe continent. Extins diferit pe două emisfere, nordică și sudică, continentul are
particularități bio-pedoclimatice care decurg din această trăsătură fundamentală de dezvoltare. La
aceeași latitudine, între emisferele vestică și estică sunt diferențieri biogeografice substanțiale, pe
fondul în care încă persistă ideea matematizării repartiției zonelor de climă. În egală măsură,
ecuatorul termic este decalat spre nord față de cel pluviometric, deviat spre emisfera sudică, la
sud de ecuatorul matematic.

Masivitatea Africii
Spaţiul geografic african are o serie de particularităţi care îl individualizează între celelalte
continente ale lumii. Una dintre acestea este şi masivitatea continentului, consecinţă a
particularităţilor fizico-geografice, repartizate ca urmare a unor factori specifici și condiții
generale de formare. Ca urmare a masivității sale, Africa a suferit de o relativă izolare și
Africa are suprafaţa de 30.244.000 km2, ocupă locul al II-lea după Asia şi de 3 ori suprafaţa
Europei, deţine 20% din suprafaţa uscatului, are 1,1 miliarde locuitori în 2014 ( INED France) ,
comparativ cu Europa care avea în 2014, 743 mil. locuitori, și reprezintă 8% din uscatul terestru. Între
problemele contemporane este și ritmul de creștere a populației statelor africane, comparativ cu
celelalte populația celorlalte continente.
întârziere relativă a cunoașterii sale de către europeni.
Masivitatea Africi este sugerată și generată de: mărimea continentului, aşezarea
geografică şi poziţia matematică pe glob, conturul regulat şi configuraţia ţărmurilor,
particularităţile geologice, extinderea reliefului înalt al Africii, desfăşurarea longitudinală,
inaccesibilitatea continentului.
Raportul între lungimea ţărmurilor şi suprafaţa Africii este un alt factor semnificativ în
definirea masivităţii continentului: faţă de Europa, care dispune de 1 km de faţadă marină
pentru aproape 300 km2 din interior, Africa are 1 km pentru aproape 1.000 km2.
Izolarea continentului nu trebuie exagerată, deşi masivitatea şi individualitatea sa de
contur ar predispune la acest lucru:
 s-a desprins definitiv de Europa abia în cuaternar;
 particularităţile bio-pedo-climatice de sorginte africană, sahariană, apar în
Europa mediteraneană;
 partea estică se leagă de Asia iar Marea Roşie este un accident tectonic major.
Deşi cea mai mare parte a continentului este plasată în emisfera nordică, cu o largă
desfăşurare longitudinală la nord de ecuator, Africa poate fi considerată un continent sudic,
fierbinte. De asemenea, ca şi celelalte continente sudice, Africa are contururi regulate: partea

102
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

nordică se înscrie uşor într-un trapez, cea sudică într-un triunghi. Este un bloc uriaş masiv, slab
articulat. Aşadar, forma Africii inspiră masivitate. Linia sa de ţărm contrastează cu traseele
sinuoase şi complicate ale ţărmurilor continentelor nordice. în Africa lipsesc pătrunderile
marine în interiorul continentului şi protuberanţele continentale. Dacă în Europa de vest, nici un
punct din interiorul continentului nu este situat la mai mult de 650 km de litoral, în Africa
regiunile centrale se află la distanţe de peste 1400 km faţă de litoral.
Masivitatea Africii este consecinţă şi a uniformităţii relative a proceselor
geostructurale şi paleogeomorfologice desfăşurate în acest spaţiu terestru. În limitele sale
convenţionale, dar cu insula Madagascar, Africa este constituită în proporţie de 96% dintr-un
soclu cristalin precambrian, acoperit în mare măsură de roci sedimentare care nu au suferit
ulterior cratogenizărilor deformări tectonice majore. Trăsăturile scutului african s-au păstrat din
Precambrian până azi. Masivitatea continentului se datorează şi prezenţei acelor structuri
geologice foarte vechi (printre cele mai vechi de pe Glob) şi foarte dure. Analiza masivităţii Africii
trebuie privită şi prin prisma evoluţiei paleogeografice a continentului. Până în prima parte a
Mezozoicului această evoluţie se identifică cu cea a evoluţiei Gondwanei. Scutul cristalin african
este important întrucât acest supercontinent s-a menţinut aproximativ în limitele aceloraşi
meridiane, în timp ce restul
fragmentelor (America de Sud, India, În cuaternar, corespunzătoare etapelor de ridicare,
peneplenizarea era deosebit de activă. În Sahara, glaciaţiei
Australia şi Antarctida de azi) s-au
din Eurasia i-au corespuns nişte epoci pluviale (deci această
deplasat pe distanţe enorme în
zonă, azi deşertică, avea o vegetaţie abundentă în
direcţii diferite. Poziţia Africii a cuaternar). Cele trei faze pluviale (corespunzătoare cu
însemnat o glisare N-S. Mindell, Riss, Wűrm) sunt cunoscute sub denumirile:
Aparenta inaccesibilitate a - Kaigenian echivalentă fazei Gűnz, corespunzătoare
continentului african se datorează Villafranchianului, când mare parte din Africa era o
prezenţei cataractelor, cascadelor şi vegetaţie mediteraneană;
repezişurilor de pe marile fluvii
africane, cele mai importante reţele - Kamaisian corespunzătoare fazei Mindell;
de comunicare cu interiorul
continentului şi existenţa pragurilor - Kanjerian, corespunzătoare fazei Riss, după
(înălţimilor) abrupte ce apar la localitatea Kanjera, cu urme evidente în zona
periferia Africii. Acestea din urmă Lacului Victoria;
închid în interior bazinele
(depresiunile) menţionate anterior; - Gamblian (după depozitele din peştera Gamble
de aceea, privit dinspre mare, cu de lângă Lacul Victoria) - alternanţă de faze umede
falezele sale abrupte, continentul dă - uscate. Fazele 2 şi 3 - faze inter-pluviale aveau un
impresia unui bloc masiv, muntos. Din climat arid.
aceste caracteristici rezultă pentru
Africa un accentuat grad de masivitate, de continentalism.
Masivitatea continentului african devine o caracteristică importantă pentru Africa
deoarece ea, alături de alţi factori, determină: dinamica atmosferică specifică Africii,
zonalitatea bio - climatică, diferenţieri de peisaje fizico - geografice pe continent

Asimetriile morfoclimatice în Africa


Sistemul morfoclimatic este constituit din ansamblul agenţilor şi proceselor geomorfologice a
căror prezenţă şi activitate morfodinamică este determinată, adaptată şi coordonată de un anumit mediu
climatic. Prin urmare, diversitatea regională a sistemelor morfoclimatice este determinată la rândul său de
zonalitatea climatică iar spaţiul cu dispunere latitudinală sau altitudinală în care activează totalitatea
agenţilor şi proceselor din alcătuirea unui sistem morfoclimatic poartă denumirea de zonă sau regiune
morfoclimatică.
În Africa, conform clasificării făcute de Chorley şi colab. (1984), se pot identifica astfel:
regiunile morfoclimatice de ordin I - aridă şi intertropicală umedă (în clasif. ecuatorială umedă) şi
regiunile morfoclimatice de ordin II - intertropicală cu două sezoane (în clasif. tropical umed-uscat) şi

103
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

semiaridă. Fiind prin poziţia geografică un continent cald, principalul factor de diversificare
morfoclimatică îl reprezintă umiditatea, repartiţia precipitaţiilor. Dacă radiaţia solară ar fi singurul factor
genetic al climei, atunci aceasta, dar şi regiunile morfoclimatice ar fi repartizate uniform, în funcţie de
unghiul înălţimii Soarelui deasupra orizontului, deci de latitudine. În realitate însă, mai intervin şi alţi
factori fizico-geografici (suprafaţa subiacentă - acvatică sau de uscat, relieful exprimat prin
altitudine, formă, expoziţie, înclinarea versanţilor, vegetaţia), dinamici (circulaţia atmosferei şi curenţii
oceanici) şi chiar antropici, astfel încât pe aceeaşi paralelă sau pentru aceeaşi unitate de relief pot exista
asimetrii sau sisteme morfoclimatice diferite.
Astfel, în nordul continentului african se face tranziţia de la sistemul morfoclimatic
semiarid, mediteranean, la cel arid, al Saharei. Dispoziţia longitudinală şi înălţarea puternică a Munţilor Atlas
accentuează şi mai mult diferenţierea climatică dintre partea de nord şi cea de sud a Berberiei. Pe
versanţii de vest şi de nord ai Atlasului Mijlociu, Rif şi Tellian cad iarna precipitaţii bogate aduse de
vânturile de vest, iar amplitudinile termice sunt reduse. Cantitatea de precipitaţii scade către sud,
amplitudinile termice cresc, în paralel crescând în intensitate şi dezagregarea mecanică. Deşi este relativ
înalt Atlasul Saharian nu primeşte, anual, mai mult de 350 mm precipitaţii. În timp ce pe versantul
nordic, mai umed, stejarul (Q. ilex), tuia şi cedrul formează păduri, iar păşunile bogate permit
dezvoltarea unei vieţi pastorale intense, versantul sudic, expus deşertului şi afectat de vânturi catabatice
este golaş, arid, aproape lipsit de vegetaţie. Influenţele Saharei sunt bine evidenţiate şi în est, în
Sahel-ul tunisian, unde litoralul mediteranean nu mai este protejat de munţi împotriva aridităţii.
Şi în cazul Saharei pot fi puse în evidenţă variaţii ale parametrilor climatici. Astfel ariditatea creşte
de la Atlantic spre Deşertul Libiei, iar relieful nuanţează repartiţia precipitaţiilor; în Ahaggar, Tibesti şi Air
cantităţile medii anuale de precipitaţii cresc în raport cu regiunile învecinate. Consecinţele sunt
importante şi pentru relief, hidrografie şi vegetaţie, dar totuşi nu se poate vorbi de existenţa unei regiuni
morfoclimatice distincte întrucât sunt necesare diferenţe climatice mai mari pentru a genera forme de
relief specifice.
La sud de Sahara, repartiţia şi regimul precipitaţiilor sunt controlate de activitatea fluxului
ecuatorial de vest. Funcţie de direcţia de acţiune a acestuia, dispoziţia şi înălţimea reliefului, dar şi de alţi
factori climatogeni există diferenţieri mari de umiditate între vestul şi estul continentului. Se pot
identifica astfel în lungul aşa-numitei zone ecuatoriale (0-5° lat.) toate cele patru regiuni morfoclimatice
ale Africii, la care se adaugă şi areale de zonare morfoclimatică altitudinală. Relieful mai înalt din est
joacă un rol important în bararea accesului westerlies-ului spre coasta vestică a Oceanului Indian.
În Abisomalia, asimetriile dintre Podişul Abisiniei şi cel al Somaliei sunt evidente. În timp ce
primul este caracterizat de precipitaţii abundente ce depăşesc 1000-1500 mm anual datorită atât
convecţiei ecuatoriale, dar mai ales activităţii din timpul verii boreale a westerlies-ului, cel de-al doilea
este una din cele mai uscate regiuni ale Africii. Principalele motive sunt:
o masele de aer ce vin dinspre vest, sărăcite în precipitaţii după traversarea masivului etiopian
(alt. medie- 3000-3500 m) au aici caracter de foehn (vara);
o alizeul de SE, care ar trebui să aducă precipitaţii dinspre Oc. Indian este "aspirat" de minima
asiatică (vara);
o alizeul de NE, de origine continentală (arid) absoarbe doar o mică cantitate de
precipitaţii la trecerea peste Marea Roşie (iarna);
o prezenţa curentului rece al Somaliei.
Influenţa dinamicii maselor de aer şi a reliefului în conturarea de asimetrii morfoclimatice este
evidentă şi în Madagascar, unde se pot distinge trei regiuni morfoclimatice: una estică, intertropicală
umedă şi două vestice - intertropicală cu două sezoane şi semiaridă. În timp ce estul primeşte în
permanenţă cantităţi mari de precipitaţii (datorită înălţării bruşte a reliefului faţă de câmpia litorală,
alizeul de SE fiind silit să precipite abundent), vestul este umezit sezonier. Influenţa musonului din
direcţia N-NV se resimte în perioada corespunzătoare verii emisferei australe şi numai pe ţărmul nord-
vestic al insulei, la poalele masivului Tsaratanana. În sud-vest ariditatea este mai accentuată, regiunea
fiind ocolită în general de masele de aer umede ( C. Toliara -420mm/an, 27 zile ploioase pe an).

104
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Test de autoevaluare

Cum se explică masivitatea Africii, comparativ cu a Asiei (Eurasiei)

Marile regiuni morfoclimatice africane sunt:


□ a. intertropicală permanent umedă, intertropicală cu două sezoane, semiaridă, aridă;
□ b. intertropicală umedă și uscată cu două sezoane, semiaridă, aridă;
□ c. deșertică, montană și de podiș.

Care sunt elementele specifice peisajului deșertic saharian?


□ a. peisajul deșertic este generat de procese și fenomene geomorfologice și climatice,
deșertul este o noțiune climatică;
□ b. procese eoliene;
□ c. procese de dezagregarea fizică și chimică;
□ D. activitatea antropică.

Diferenţierile regionale din Africa sunt determinate de :


□ a. desfăşurarea continentului pe longitudine;
□ b. repartiția populației pe continent;
□ c. zonalitatea latitudinală si etajarea bio-climatică;
□ d. nivelul de dezvoltare economică.

UNITATEA DE STUDIU 7

Capitolul III ASIA CENTRALĂ A MARILOR SPAŢII GEOGRAFICE

Asia centrală reprezintă una dintre regiunile importante ale Asiei caracterizată printr-o
extindere foarte mare dar şi de o amplitudine hipsometrică deosebită. Este cuprinsă între Marea
Caspică şi Marea Câmpie Chineză, între sudul Siberiei şi subcontinentul India.
Cuprinde unități geografice cu mari amplitudini și contraste geografice, fizico-geografice și
socio-economice. În principal se diferențiază unitățile geografice ample.
Asia Centrală Înaltă prin coordonate fizico-geografice şi socio-economice complexe și
diferite generate de marile noduri orografice: Tibetul, Pamirul, Himalaya; și alcătuită din două
sisteme mari, desfăşurate spre nord-est (Tian Şan, Baikal) şi spre est (Tibet-Himalaya) desprinse
din nodul orografic Pamir-Hindukus-Karakorum.
Asia Centrală Joasă, suprapusă în parte ansamblurilor continentale suprapuse
platformelor tectonice, podișurilor ample și câmpiilor dintre Tina San si Marea Caspică.
Depresiunea Tarim (Takla Makan) din cadrul Asiei Centrale înalte
Altitudinile variază între –30 m pe ţărmul Caspicii şi 8848 m în Himalaya. Are un climat
temperat sau subtropical caracterizat prin ariditate, de aceea peisajul dominant este cel de stepă
şi silvostepă, dezvoltându-se şi vegetaţia de pădure sau de tundră în regiunile muntoase.
Caracteristica de baza a acestei regiuni, cuprinse între Marea Caspică şi Marea Câmpie Chineză o
reprezintă tectonica activă. Astfel, apar arii înălţate tectonic (Tian-Şan, Tibet, Altai Saian) şi

105
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

depresiuni tectonice (Tarim, Urumchi) precum şi depresiuni cu lacuri tectonice (Balhaş, Baikal,
Zaisan ş.a.) care s-au dezvoltat pe faţada nord-vestică a Munţilor Tian Şan, ceea ce a dus la
întinerirea reţelei hidrografice care avea o putere mai mare de eroziune, apărând însă şi
numeroase zone endoreice de tipul Aralului sau Tarim.

1. Regiunea Turano-Caspică
În regiunea Turano-Caspică predomină un relief de câmpie, podişuri peneplenizate de
1500m altitudine, depresiuni lacustre endoreice şi deşerturi şi demideşerturi în jurul Caspicii, Aral,
Balhas. Se detaşează podişul din nord, respectiv Pod. Kazahstanului, Colinele Turgai, Colinele
Mugodjari şi nordul Câmpiei Turanului.
Această unitate reprezintă o arie hercinică, o legătură a orogenului hercinic din Urali cu
cel din Altai (E). Este o regiune de separare a două câmpii: Câmpia Siberiei Occidentale şi Câmpia
Turanului. Câmpia Turanului a apărut în orogeneza hercinică şi nu a mai fost invadată de
sedimentar marin, având însă o evoluţie mezozoică şi neozoică subaeriană cu rezultantă în
peneplena Kazahă şi formarea M-ţilor Kârghistan şi Kizilrai, masive inselberg-uri de 1500 m, de
care se leagă şi zăcămintele de cărbuni. Climatul este temperat continental excesiv, cu amplitudini
ale temperaturilor medii de 35°-40°C, cu temperaturi medii iarna de –16° iar vara de +26°C.
Vegetaţia de pădure apare doar pe înălţimi, în rest dominând stepa. Apele au un curs variabil, cu
debite care oscilează mult, apar de asemenea şi lacuri cu apă sărată (Tenghiz). Per ansamblu

această regiune este un areal de culturi cerealiere.


Câmpia Turanului este o regiune depresionară dominată de munţi înalţi spre S şi E (M-ţii
Kopet Dag, Hindukus, Tian Şan) ce se desfăşoară de la 3000 la peste 6000 m altitudine. Această
câmpie, acoperită cu strate groase de loess şi depozite cuaternare, poate fi privită ca o arie de
vorland.
Climatic, se observă aceleaşi nuanţări de climă temperat continental - excesivă în nord şi
subtropical continentală în sud. Amplitudinile termice cresc progresiv spre sudul şi sud-estul
unităţii, ajungându-se ca la poalele M-ţilor Kopet Dag, valorile temperaturilor să fie de peste 35°C
vara şi –10°C iarna. Peisajul în aceste zone este cel de deşerturi temperate sau subtropicale, cu
ierni aspre, amplitudini termice mari care cresc în altitudine datorită scăderii valorilor de ianuarie.
La peste 2500-3000 m verile devin reci. Tipurile de soluri prezente în această regiune sunt cele
nisipoase, solonceacurile, soloneţurile; soluri sărăturate dar şi cernoziomuri în Câmpia Aralului. La
poalele munţilor Kopet Dag şi Tian Şan apar câmpii foarte roditoare, graţie caracterului piemontan

106
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

dar acestea nu depăşesc 100-150 km lăţime şi se continuă în depresiunile interne. În cadrul


acestor zone agricole se cultivă bumbacul, citricele, legumele.
Referitor la bazinul Mării Caspice există şi aici diferenţieri de la nord la sud, din punct de
vedere al adâncimii. În sud se înregistrează adâncimi de peste 1000 m în timp ce în spre nord se
află o platformă continentală extinsă, cu ape mai îndulcite datorită Uralului şi Volgăi, cu un ţărm
rectiliniu. Este un bazin de prăbuşire la fel ca şi spaţiul aralian sau balhaşian. Lacul Aral se prezintă
ca o cuvetă mai largă în Depresiunea Turanului, cu o adâncime de 30 m, cu cei doi afluenţi care se
varsă în el Amudaria şi Sârdaria, şi al cărui ţărm se retrage tot mai mult datorită irigaţiilor. Aceste
bazine marchează şi ele o situaţie specifică continentalismului accentuat, climatul stepic
continuându-se şi în aceste zone.
Diferențieri regionale în Câmpiei Turanului
 Pod. Ustiurt este o înşiruire de depresiuni joase şi munţi izolaţi;
 Câmpia Aralului, are soluri nisipoase şi argiloase, cu un caracter deşertic;
 Deşertul Karakum situat între Amudaria şi M-ţii Kopet Dag, cu barcane, lacuri sărate
acoperite cu cruste de sare;
 Deşertul Kâzâlkum, de peste 200.000 km2, reprezentând o succesiune de erguri şi masive
reziduale, fiind numit printre altele “pustiul roşu”;
 Deşerturile Betbak-Dala şi Muiun-kum se află în continuarea deşerturilor din vest,
desfăşurându-se între Sâr Daria şi Lacul Balhaş;
 În partea estică a regiunii se află Câmpia Lacului Balhaş, o regiune mai umedă decât
deşerturile din sud.

2. Regiunea Kashgaro- Gobiană


Kashgaria și Gobi (Koşgaro –Gobiană) este regiunea de deşert temperat şi subtropical din
inima Asiei, dominată de un continentalism puternic. Reprezintă o zonă joasă comparativ cu
arealele din jur, fiind dispusă pe direcţia vest-est şi este cuprinsă între două mari sisteme
orogenice: Tian Şan, Altai Saian şi Pamir, Altân -Tag, Nan-Shan la sud. O succesiune de depresiuni
tectonice asigură particularitatea gobiană a spațiului central asiatic, caracterul depresionar fiind
accentuat de diferența de altitudine față de lanțurile montane care o încadrează şi care se află la
peste 6000 m, față de 1500-200m la nivelul podișului. De asemenea, o trăsătură geografică
fundamentală a acestui spațiu geografic este climatul temperat continental excesiv, cu
amplitudini termice foarte mari și ariditatea, precipitaţiile fiind de 100-200 mm/an.
a. Depresiunea Tarim (corespunzătoare Deşertului Takla-Makan) este un imens graben
tectonic, între horsturile Tian Şan şi Kunlun. Deşertul Takla-Makan are altitudini cuprinse între
800-1200 m, cu un caracter de podiş intramontan, cu dune de nisip şi loess, marginal apărând
dealuri piemontane. Orientarea dunelor este de la nord-est la sud-vest, corespunzătoare
vânturilor dominante de nord-est, cunoscute sub denumirea de Karaburan. În fundamentul
depresiunii se află blocul cristalin scufundat al Tarimului, de vârste caledonică şi hercinică.
Climatul este unul temperat continental arid cu temperaturi medii de +25°C vara şi 10°C iarna,
precipitaţii reduse (50-200 mm/an), cu ploi torenţiale de vară. Reţeaua hidrografică are un
caracter torenţial dominată de un endoreism puternic, cu afluenţi ai Tarimului divergenţi din
Karakum şi Tian Şan. În oaze vegetaţia este formată din arbuşti iar la poalele Tian-Şanu-ului se
cultivă viţa de vie, bumbacul şi legumele.
b. Depresiunea Djungariei este situată la nord de Tian Şan, în marginea de nord-vest a
Deşertului Gobi. Depresiunea are şi ea statutul de podiş şi de câmpie tectonică intramontană, de
graben între Tian Şan şi Altai. În fundamentul depresiunii se găseşte un bloc cristalin acoperit cu
formaţiuni geologice mai noi. Culmile montane ale Munţilor Tarbagatai şi Altai închid spre nord
depresiunea, în lungul Văii Irtâşului. Suprafaţa netedă a acestei câmpii intramontane este
acoperită cu grohotişuri formate prin dezagregare. Din punct de vedere climatic amplitudinile
termice ating valori de peste 40°C iar precipitaţiile se situează în jurul valorilor de 200 mm/an. Cu
excepţia Irtâşului, care îşi ia apa din zăpezi, mai apar o serie de lacuri în partea nordică şi nord-

107
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

estică (Zaisan, Epinur, Ubiungur) cu suprafeţe variabile ce formează mici depresiuni endoreice.
Vegetaţia este de stepă şi de zăvoaie în lungul râurilor, iar în regiunile centrale apar formaţiunile
caracteristice deşerturilor şi semideşerturilor temperate.
c. Deşertul Gobi, a treia subunitate a regiunii Gobiene, este numită “Marea Uscată” şi
corespunde unei imense depresiuni, prezentându-se ca un podiş înconjurat de munţi, altitudinea
medie fiind de 1000 m. În nord-est predomină caracterul de câmpie ("gobi" înseamnă cuvetă
depresionară pietroasă şi nisipoasă), traversată de Altaiul Gobian, un lanţ care pătrunde dinspre
nord şi separă deşertul în două regiuni: Gobi de Vest şi Gobi de Est. Podişul Gobi Oriental este
drenat de Kerulen şi are caracter de culoar orientat sud-vest - nord-est. Gobi de Vest se
desfăşoară între Altai şi Nan Şan şi poartă denumirea de Deşertul Alashan care la vestul fluviului
Huang He şi la poalele Munţilor Nan Şan prezintă o vegetaţie mai complexă. Este o succesiune de
culmi montane, M-ţii Beishan, M-ţii Nan Şan iar în SE Pod. Ordos mărginit la nord, vest şi est de
bucla fluviului Huang He.
c. Deşertul Alaşan are ca echivalent Pod. de Loess, unde predomină un relief sculptural
format printr-o evoluţie geomorfologică cu etape pre-deşertice de evoluţie postglaciară mai
umedă asociat cu morfogeneză de deşert, cu formare de depresiuni eoliene cu dune şi barcane. În
Deşertul Gobi este un climat temperat deşertic rece, cu precipitaţii de 200 mm. Verile sunt
secetoase şi calde, cu temperaturi maxime de vară de 45°C, iar iernile sunt lungi şi friguroase (-
10°C şi până la –35°C) şi vânturile puternice. Reţeaua hidrografică este foarte săracă, alimentarea
fiind făcută doar din Tibet şi de lacurile prezente care aduc puţină umiditate podişului uscat.
Vegetaţia lemnoasă este rară, în albiile râurilor găsindu-se tufişuri de tamarix, plopi, trestie, în rest
dominând asociaţiile de stepă (colilia, păiuşul, stipa). Pe rama montană apar pâlcuri de pădure de
zada şi mesteacăn şi vegetaţie de tundră alpină. Fauna este alcătuită din antilope, calul, măgarul şi
cămila sălbatice.
3. Regiunea Tian-Şano Baikaliană
Arie montană orientată pe direcţia sud-vest- nord-est, între Pamir şi Lacul Baikal şi este
formată din lanțurile montane TianShan, Altai și Saian, Stanovoi şi Iablonovâi, prelungindu-se
până la ţărmul Pacificului.
Lanţul munţilor Tian Şan şi Tarbagatai alcătuiesc un imens "Z", între ramurile lor existând
depresiuni tectonice.
În M-ţii Tian Shan este un relieful glaciar bine dezvoltat, cu peneplenizări la partea
superioară a masivelor granitice. Orientarea generală V-E a culmilor sau oblică, aşa cum apare în
depresiunile Fergana şi Alma Ata, fiind adevărate grabene. Unul dintre cele mai impresionante
grabene, de 4000 m este Turfan, care prezintă gheţari actuali.
Lacurile tectonice (Issik Kul ) și cele glaciare sau de baraj natural asigură un debit bogat şi
constant pentru Sâr Daria şi Amu Daria. În zona montană sunt asociații corespunzătoare pădurilor
de pin, molid şi arin, care sunt încadrate de păşuni şi stepe în zonele joase. Depresiunile tectonice
sunt foarte fragile din punct de vedere tectonic, făcând parte din categoria zonelor cu risc seismic
major.
M-ţii Altai - Saian au o alcătuire mai complexă şi sunt dispuşi între valea fluviului Irtâş şi
Lacul Baikal. Această mare unitate aparţine structurilor proterozoice şi precambriene prin M-ţii
Baikal, Iablonovâi, structurilor paleozoice, caledonice şi hercinice prin M-ţii Altai Saian, Tian Şan,
Hangai. Cutările mezozoice corespund lanţurilor Asiei Occidentale (M-ţii Djugjur). Caracteristica
regiunii este asocierea de culmi peneplenizate şi depresiuni tectonice formate prin scufundare.
Unitatea reprezintă o succesiune de horsturi reînălţate tectonic în perioada Pliocen-Cuaternar şi o
zonă a pădurilor de conifere montane în asociere cu stepele din zonele joase. M-ţii Altai Saian şi
Hangai se află între Podișul Siberiei, în nord, Depresiunea Djungariei, în sud-vest şi Gobi în sud,
sud-est şi est. Orientarea culmilor este nord-vest-sud-est, dar cu sectoare reorientate, N-S. M-ţii
Altai Saian sunt un adevărat castel de ape pentru fluviile Obi, Enisei, Selenga. Apare ca un
patrulater orografic, alcătuit din formaţiuni precambriene şi paleozoice fiind un sistem orografic
afectat ulterior de cutări paleozoice şi falieri. Aceste falieri au determinat succesiunile de culmi-
horsturi şi depresiuni-grabene. M-ţii Altai, ating altitudinea maximă în vf Beluha, 4506 m, se

108
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

prezintă sub forma unei culmi impozante în vest şi o culme cu peneplenizări intense spre SE (spre
Altaiul mongol). Deşi se află în apropierea Deşertului Gobi și a Pod. Kazahstan, M-ţii Altai au
gheţari actuali de platou, la partea superioară. Caracteristicile de bază ale acestor munţi sunt
excesivitatea climatului montan rece cu temperaturi de –30°C (ian) şi asimetria etajelor climatice
între partea vestică, cu precipitaţii mai bogate şi cea estică mai aridă.
M-ţii Hangai, cu înălţimi de peste 4000 m sunt încadraţi de depresiuni tectonice joase.
M-ţii Saian sunt un complex orogenic cu o succesiune de culmi: M-ţii Kuzneţk - Alatau, M-
ţii Saian, Culmea Hangai, Saianul de Vest. Dacă în NV şi E apar păduri de conifere şi mixte în S şi SV
îşi fac simţită prezenţa stepa, silvostepa, semideşerturile. Continentalismul climatic se resimte în
sudul munţilor Saian unde temperaturile din timpul iernii ajung la –20°C iar cele din iulie la medii
de 7-8°C. Amplitudinea termică absolută este de peste 90°C iar precipitaţiile ajung până la 300
mm/an la 2000 m altitudine.
Subregiunea Baikaliană, împreună cu munţii Iablonovâi şi Stanovoi au în cuprinsul lor
formaţiuni precambriene având o orientare SV-NE şi V-E. În partea nordică M-ţii Iablonovâi au
piemonturi întinse: Pod. Baikal, Pod. Vitim (bazin intramontan). Altitudinea maximă este de 2500
şi este înregistrată în M-ţii Stanovoi. Această zonă a suferit cele mai ample mişcări tectonice,
dovada fiind asocierea între munţi de 2500m şi depresiuni scufundate la peste 1700 m (Lacul
Baikal). Podişurile încadrate de Lena superioară şi afluenţii săi au un caracter piemontan faţă de
munţi, deşi reprezintă masive prepaleozoice vechi.
Această subregiune a Asiei Centrale Înalte este considerată uneori o componentă a
Siberiei, deși marchează Siberia ca limită sudică. Cea mai mare parte a acestor considerații au la
bază caracterul climatului temperat continental rece și montan, de tip siberian și consecințele
biogeografice ale acestuia. Efectul Anticiclonului Siberian se resimte în toată regiunea, făcând ca
în timpul iernii să se înregistreze temperaturi de –40°C iar vara de +20°C. Tundra apare în
podişuri în asociere cu taigaua în zonele joase iar în SV domină stepa, în lungul Trans Baikalului.
Regiunea Munţilor Himalaya şi a Podișului Tibet
Munţii Himalaya şi Tibetul alcătuiesc un conglomerat orografic care are în componenţă
lanţuri montane corespunzătoare sistemului alpin şi structurilor mezozoice din blocul cristalin al
Tibetului.
Reprezintă o unitate geografică foarte extinsă, desfăşurându-se pe o distanţă de 3000 km
de la est la vest şi 2700-3000 km de la nord la sud. Unitatea are o formă elipsoidală în care
structurile orografice sunt orientate V-E ca şi reţeaua hidrografică care flanchează unitatea la sud.
Munţii Himalaya cuprind, din punct de vedere geologic, trei regiuni diferite:
Subregiunea externă – Sub Himalaya – cu formaţiuni neozoice la zi, altitudini moderate
(2000-4000 m), care domină Câmpia Gangelui printr-un abrupt tectonic de prim rang, falia dintre
placa asiatică şi cea indiană.
Subregiunea centrală cu două secvenţe: Himalaya joasă şi cea înaltă care se înalţă brusc
deasupra primei regiuni. Se prezintă ca un bulgăre cristalin recutat în Mezozoic, traversată de
intruziuni magmatice şi acoperită de sedimentar Mezozoic metamorfozat. În cadrul acestei regiuni
se disting şi subsectoare estice şi vestice diferenţiate prin particularităţi de umiditate.
Subregiunea transhimalayană este mai lungă şi mai arcuită, cu altitudini ce coboară spre
est pentru ca în zona de înrădăcinare să aibă altitudini de 7500 m.
Himalaya este unitatea cea mai înaltă din sistemul alpino-himalayan, având 14 vârfuri de
peste 8000 m şi deţinând cel mai înalt vârf al Terrei (Vf, Everest – 8848 m ). Se desfăşoară pe 2500
km de la E-V între M-ţii Karakorum şi valea transversală a Brahmaputrei. El reprezintă o
succesiune de formaţiuni geologice corespunzătoare etapelor majore de formare din fazele
oligocene, cuaternare. Este lanţul cel mai tânăr din sistemul alpin-himalayan. În Cuaternar s-a
format culmea Siwalik din sud ce se prezintă ca un adevărat lanţ prehimalayan la peste 2000.
Întreg edificiul a fost ridicat datorită blocurilor vecine care au impus aceste cutări ample (Pod.
Deccan din India şi cel Tibetan şi Sinic). Culmile nu sunt traversate decât marginal de văi, existând
doar sectoare transversale care au fost adâncite ca urmare a înălţărilor neotectonice.

109
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Există o puternică asimetrie morfologică, astfel că versantul sudic este foarte abrupt,
dominând Câmpia Gangelui iar cel nordic este prelung şi se întinde spre Tibet. Versantul sudic
este dominat de Himalaya Mică (6000 m ) iar cel nordic de Himalaya Mare (peste 8000m ) care
este străjuită de depresiunea Katmandu.
Urmează la nord lanţul Transhimalayan, prelungit spre nord cu M-ţii Ladakh, cu înălţimi de
4000-5000 m, după care se trece în Tibet. Cel mai mare vârfuri din Himalaya Mare sunt Nanga
Parbat (8216 m), Dhaualgiri (8221 m), Chomolungma - Everest (8848 m). Cele mai multe dintre ele
au o înălţime de până la 8200 m.
Un element deosebit îl reprezintă glaciaţia – limita zăpezilor perene se află la peste 4000
m urcând pe versanţii vestici la peste 6000 m şi coborând pe cei estici. În sud limita zăpezilor
permanente se află la aproximativ 4500-5000 m, iar în nord gheţarii nu coboară sub 6000 m
datorită aridităţii climatice. Gheţarii sunt renumiţi prin ramificaţiile lor foarte puternice, numeroşi
afluenţi ai limbii, cu văi ce avansează până la 3900 altitudine. Această avansare a limbilor
gheţarilor dincolo de limita zăpezilor permanente, trădează forţa mare, panta accentuată şi o
acumulare continuă dincolo de 4000 m.
Reţeaua hidrografică prezintă caracteristici de scurgere de la est la vest mai rar de la nord
la sud. Este posibil ca văile transversale ale Indusului, Gangelui, Brahmaputrei să se fi creionat
după cutările eocene. Atunci prin aceste cutări văile erau paralele cu axele culmilor iar râurile au
atins bazinul tibetan, devenind antecedente
faţă de cutările pliocene. Râurile prezintă şi
astăzi o succesiune de defilee ale depresiunilor
tectono - erozive cu acumulări de material în
interiorul lor.
Diferenţierea între nordul şi sudul
lanţului, este remarcabilă în ceea ce priveşte
volumul și regimul precipitaţiilor, Himalaya
fiind astfel, și din acest punct de vedere, cel
mai important baraj orografic terestru. Dacă
pe versanţii sudici se înregistrează valori mai
Perspectiva asupra Vf Everest, 8848m, Himalaya mari de 3000 mm, în nord valorile ajung să
centrală coboare sub 1000 mm, la altitudini similare.
Din această cauză pe versanţii nordici nu se
pot forma gheţari la altitudini mai mici de 5000 m. De asemenea, precipitaţiile cresc pe versantul
estic datorită influenţei puternice a musonilor. Din această cauză reţeaua hidrografică cu
alimentare glacio - nivală are debite maxime vara prin acţiunea musonilor concomitent cu topirea
zăpezilor.
Vegetaţia se etajează astfel:
 Pădure tropicală xerofitică (până la 1000 m )8
 Pădure a domeniului tropical moderat umed (până la 2000 m )
 Pădure tropicală sempervirescentă
 Pădure de conifere de munte în amestec cu foioase de factură tropicală
 Pădure de conifere (până la 4000 m )
 Silvotundra mai înaltă şi stepele alpine (4000-5000) – pădure de mesteacăn pitic

Zona Munţilor Hindukuș şi Karakorum reprezintă un lanţ arcuit în bazinul superior al


Indusului, desfăşurat între Indusul Afgan (V) până în extremitatea estică a Pod. Tibet. Orientarea
generală este vest-est numai că Hindukusul are o uşoară înclinare spre nord-est iar Karakorumul
de vest-nord-vest - est-sud-est. M-ţii Hindukuş prezintă diferenţieri între sectorul estic mai înalt
(7000 m ) şi cel vestic unde înălţimile abia ajung la 5000 m. Aceste două sectoare sunt separate în
8
Pe versanții sudici himalayeni, până la 3000m apare şi o treaptă inferioară a pădurii subtropicale
veşnic verzi cu predominarea elementelor de foioase de influenţă subtropicală

110
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

zona pasului Kabul ce leagă Mazar-I-Sharif de Kabul. Altitudinea maximă a acestui lanţ se află în
extremitatea nord-nord-estică în Vf. Trich Mir (7690 m ) de unde M-ţii Hindukush, se continuă cu
M-ţii Karakorum şi Pod. Pamir. Şi acest lanţ prezintă o asimetrie N-S datorită uscăciunii versanţilor
nordici faţă de cei sudici. Situarea lanţului în mai spre vest face ca influenţele musonice să fie
foarte mici, fapt care duce la o creştere a aridităţii cu repercusiuni asupra nivelului zăpezilor
perene, situat la 5500m.
M-ţii Karakorum sunt orientaţi pe direcţia NV-SE, desfăşurându-se pe 450 km, între M-ţii
Himalaya şi Kunlun (Kuen-Lun). Au altitudini de 6000 m, cea mai mare înregistrându-se în Vf. K2-
Chogori-Godwin Austin (8611 m ), care este cel mai occidental vârf de peste 8000 m . Trecătorile
ating 4500 m, cea mai înaltă de 5575 m, legând Kashmirul de Tarim. Atât în M-ţii Hindukus cât şi în
Karakorum apar intruziuni magmatice. Glaciaţiunea Pleistocenă activă a lăsat urme puternice, şi
astăzi existând gheţari foarte mari de tipul gheţarului Baltaro sau Biafo. Limbile gheţarilor coboară
mult sub limita zăpezilor permanente ce se află la 3000-3500 m pe versanţii sudici.
Podişul Tibet (Xi Jiang) este situat la 5000 m altitudine, reprezentând cel mai înalt podiş.
Denumirea de podiş nu este cea care corespunde acestei unităţi datorită în principal reliefului
prezent. Nu este un relief propriu-zis de podiş, o suprafaţă larg ondulată, unitară, ci o înşiruire de
culmi orientate V-E, dominată de unităţi montane foarte înalte la N şi S, separate de văi puţin
adâncite.
În M-ţii Altân Tag altitudinea maximă este de 5800 m, în Nan Shan de 5900 m iar în M-ţii
Tangla Ola de 6000 m. Fragmentarea creşte spre E unde nu există nici o suprafaţă netedă ci numai
o suspendare altitudinală a culmilor. Tibetul a fost denumit podiş datorită altitudinilor unitare pe
o suprafaţă de 2 milioane km2.
Din punct de vedere geologic, Pod. Tibet este dezvoltat pe structuri vechi, prepaleozoice,
fiind un scut precambrian scufundat pe falii şi înălţat prin mişcări neotectonice. S-a dezvoltat între
structurile alpine din sud şi cele Proterozoic-Paleozoice din nord, corespunzătoare altaidelor din
M-ţii Altân Tag şi Nan Shan. Prezintă deci suprafeţe ceva mai netede, cu lacuri sărate, cu
inselberguri şi lanţuri montane suspendate la 7000-8000 m, orientate V-E. În morfologia
ulterioară, aridă, sistemul morfoclimatic periglaciar va juca un rol foarte important în conturarea
reliefului actual.
Dintre particularităţile bio-pedo-climatice se remarcă cantitatea foarte mică de precipitaţii
(cca 150 mm/an), lanţul himalayan comportându-se ca o barieră orografică în faţa maselor de aer
umede din Oceanul Indian. Asprimea climei determină un continentalism accentuat, un climat
montan periglaciar, continentalizat puternic. Deşi latitudinal se întinde până la 50° latitudine
nordică, totuşi altitudinea este cea care determină o temperatură medie foarte scăzută (vara se
înregistrează între 7 şi 15°, iarna de –30°C, -35°C. Datorită uscăciunii, lemnul pentru construcţii se
utilizează foarte greu. Umezeala relativă are valori sub 20% şi, deşi altitudinea o permite, nu apar
gheţari. La amplitudinile mari de temperatura se adaugă şi vânturile puternice (musonul de vară
sărăcit în precipitaţii datorită barierei orografice himalayene). Amplitudinile mari generează
pergelisolul şi un detritus gros, format prin dezagregare, în care se inserează lentile de gheaţă.
Reţeaua hidrografică se caracterizează prin endoreism. Spre est curg râurile Huang He,
Iangtzî, spre sud Brahmaputra, toate având un caracter glacio-nival. În nord se întâlnesc lacuri
sărate ca Selling, Nam.
Vegetaţia este foarte săracă, formată din pajişti alpine de mentă, ovăz sălbatic, rogoz. În
sud se întâlneşte semideşertul de altitudine, în sud-est, arbori şi arbuşti subtropicali iar înspre est
păduri de conifere.
În ceea ce priveşte fauna se remarcă prezenţa iacului, asinului sălbatic, berbecului de
munte, jderul, rozătoarelor, iar în partea de sud-est, pantera, pisica sălbatică, ursul panda, tigrul
bengalez şi maimuţa tibetană.

111
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Test de autoevaluare
Care sunt ansamblurile regionale din Asia Centrală
□ a. Regiunea Turano- Caspică, Regiunea Kashgaro-Gobiană, Regiunea Himalayano-
Tibetană;
□ b. Regiunea Kashgaro-Gobiană, Regiunea Himalayano- Tibetană;
□ c. Regiunea Asiei Centrale Înalte și Asiei Centrale Joase.

112
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

UNITATEA DE STUDIU 8

Capitolul IV SIBERIA ŞI FEDERAŢIA RUSĂ


1 Contrastele naturale şi social economice
Suprafață și geodemografie
Cu o suprafaţă de 17.101 081 km², Rusia este cea mai întinsă țară din lume, aproape de
două ori mai mare decât al Canadei, si cu 2/3 mai extinsă ca Europa. În ciuda întinderii sale, Rusia
este doar a opta țară din punct de vedere al numărului de locuitori. O bună indicaţie de
dimensiunea acesteia este faptul că această regiune (chiar Rusia singură) se întinde pe 11 fusuri
orare, spre comparație, SUA și Hawai se intind pe 7 fusuri orare. Federația Rusă are frontierele
terestre cu 12 ţări în Eurasia, între Marea Neagră şi Pacific; se învecinează cu Kazahstan, Turcia,
Iran, Afganistan, China, Mongolia şi Coreea de Nord. Spre vest se învecinează cu Norvegia și
Finlanda, Ucraina, Belarus, Letonia și Estonia.
Litoralul la Marea Baltică este scurt, cu portul Sankt Petersburg; frontierele cu Finlanda,
Estonia, Letonia, Belarus și Ucraina; litoralul Mării Negre, din Ucraina până în Georgia;frontierele
cu Georgia și Azerbaidjan; litoralul Mării Caspice, din Azerbaidjan până în Kazahstan; frontierele cu
Kazahstan, China, Mongolia, din nou cu China și Coreea de Nord. Țărmurile sunt foarte întinse și
permit accesul Rusiei la toate mările lumii și să aibă legături cu toate națiunile maritime. De
asemenea are ieșire la strâmtori: Strâmtoarea Bering (unde mica insulă rusească Ratmanov
(Micul Diomede) este separată de numai câțiva kilometri de apă de insula Marele Diomede
aparținând statului Alaska din SUA. Prin nordul Pacificului, la Marea Japoniei (cu țărmul de vest al
Insulei Sahalin), la Marea Ohoțk (cu țărmul estic al Sahalinului și cu Insulele Kurile și la Marea
Bering). La Oceanul Arctic, țărmul care include: Marea Ciukci (cu Insula Wrangel), Marea Siberiei
Răsăritene (cu Insulele Novosibirsk), Marea Laptev, Marea Kara (cu insulele Novaia Zemlea),
Barents (cu insulele Teritoriul Franz-Josef), și Marea Albă.
Populația este estimată la 143 milioane în 2015, locul acesta doar a şaptea țară la nivel
mondial. Densitatea populației este de 13 per km2. Creat se întinde de teren economic
neproductive separat multe zonele populate periferice la un altul. În structura etnică se remarcă
că sunt 160 de grupuri etnice diferite și popoare indigene. Federaţia Rusă cuprinde aproximativ 30
de grupuri etnice majore şi peste 100 de limbi. În Rusia, Belarus, Ucraina, majoritatea locuitorilor
sunt slavi care îşi au originea în centrul-estic al Europei, ca vorbitori de limbă slavonă ancestrală
(un membru al familiei de limbi Indo-Europene).
Situația era mult mai complex din punctul de vedere etnic confesional ca reminescență
istorică, din perioada URSS. De exemplu, în Republica Moldova, majoritatea etnică este formată
din populație românească. Pe când populația rusofonă, descendenții celor translați forțat in
perioada de început a erei comuniste, reprezintă azi 22,6 %9. Letonii şi lituanienii vorbesc o
ramură baltică a familiei lngvistice Indo-Europene. Vecinii nordici, estonieni, care vorbesc o limbă
din ramura a finlandezei, a limbilor uralice (este mai aproape de limba vorbită în Finlanda decât la
limbile vorbite în ţările vecine Estonia). Armenii au un limbaj unic în cadrul grupului Iudo-
Europene. Vecinii lor din Caucaz - georgienii si azerii – vorbesc o limbă turcică. Grupurile etnice
mici din Caucaz vorbesc limbi caucaziene legate de georgiana. Limbile turcice, din familiile limbilor
altaice, sunt vorbite de majoritatea grupurilor etnice în ţările Central asiatice din Turkmenistan,
Kazahstan, Uzbekistan, Kirghistan. În Tadjikistan, cu toate acestea, grupul dominant de tadjicii
vorbesc o limbă iraniană din cadrul familiei Iudo-Europene. În Rusia de nord-estul extrem, sunt
vorbitori de limbi Paleo-Siberiene, inclusiv ciuccii și koriacii, cu elemente lingvistice în rudite cu
cele ale amerindienilor nord americani, confirmând existența unor legături ancestrale între cele

9
Conform Recensământului populației din republica Moldova, din 2004, minoritățile etnice reprezintă 22%
din populație (fără regiunea transnistreană). Cele mai numeroase grupuri etnice minoritare sunt ucrainenii (11,2%), rușii
(9,4%), găgăuzii (4%) și bulgarii (2%). Predomină populația românească (71%) care se declară fie «moldoveni» (69%), fie
«români» (2%).

113
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

două continente. Aceasta este doar o privire scurtă de limbi din regiunea Rusiei; Există mai multe
limbi mai mici.
Particularitățile climatelor Rusiei și Siberiei
Regiunea corespunzătoare azi Federaţiei Ruse si a țărilor din fostul sistem sovietic de
națiuni, cuprinde climate severe. Iernile reci, alternează cu scurte sezoane de secete si frecvente
veri aride. Dar există, de asemenea, avantaje prin de solurile roditoare, cu suprafețe forestiere
importante, păşuni extinse și faună diversă. Cu toate acestea, multe dintre aceste resurse sunt
greu de accesat din cauza unor dificultăţi logistice, condiționate de permafrost și de un climat
nefavorabil, de distanțele de transport pe distanţe mari. Cele mai multe părţi ale regiunii au
influenţe climatice continentală, cu ierni lungi rece, veri scurte calde şi cu moderată precipitaţii.
Iernile severe, care sunt esența climatelor siberiene, fac din această regiune situate la o latitudine
mare, cu influențe arctice, departe de influenţele moderatoare oceanice, prin barierele montane
de la periferia continentului. Patru cincimi din suprafața totală este mai extinsă la latitudini
nordice. Continentalismul climatic face ca să se înregistreze cele mai mari amplitudini termice și
extreme de pe glob. Cea mai mică temperatură înregistrată vreodată în emisfera nordica (-67,7
°C) a avut loc în localitatea Siberian Verkhoyansk (67 ° 01, 135 ° E). Vânturile de vest, dinspre
Atlantic moderează iarna temperaturile în vestul regiunii, dar efectele lor devin mai slabe spre est,
unde sunt mai evident resimțite gerurile arctice, prin influența Anticiclonului Siberian, centrat pe
Bazinul Lenei.
Structuri geologice
Cele mai importante structuri geologice de pe tertitoriul Rusiei și a spațiului siberian sunt:
Platforma Siberiană (cuprinsă între Enisei şi Lena) cuprind resturi din scutul Angara extins
în partea de sud şi vest a regiunii. Formaţiunile paleozoice cutate le întâlnim în Podişul
Tunguscelor până în zona L. Baikal şi în Munţii Iablonovâi şi Stanovoi. Cea mai tipică structură de
scut se întâlneşte în Podişul Putorana din cadrul scutului Angara. Aceste forme prepaleozioce au
fost acoperite de o cuvertură sedimentară paleozoică străpunsă de o serie de intruziuni
magmatice, grosimea sedimentarului fiind mai mare de 7000 m în cuprinsul Sineclizei Tunguscelor
(din partea vestică a Podişului Siberiei).
Câmpia Siberiei Occidentale are o lungime de cca. 2000 km. Această unitate cuprinde
două subunităţi de platformă separate de Colinele Turgai, care reprezintă o zonă de ridicare a
fundamentului (400-600 m). Fundamentul hercinic cutat este asemănător cu structurile din Ural
acoperite de sedimentare paleozoice, mezozoice şi neozoice (4000 m ).
Asia de Nord prezintă o vastă regiune de câmpii şi podişuri externe - care încep de la
Marea Caspică şi se termină dincolo de Lena, în Siberia de NE (Câmpia Turanului, Podişul
Mugodjar - Kazahstan, Câmpia Siberiei de Vest, Podişul Siberiei Centrale, Câmpia Iacuţiei, Cîmpia
Indighirka - Kolîma

Cu o suprafață de peste 9.653.000km², Siberia cuprinde aproximativ trei pătrimi din


suprafața totală a Rusiei. Zonele geografice majore cuprind următoarele regiuni geografice
majore,
 Câmpia Siberiei de Vest, extinsă spre est de la Munții Urali până la valea fluviului
Enisei;
 Platoul Siberiei Centrale are altitudinea de 1000 m, doar munții Putorana sunt
mai înalți și este mărginit la nord de Câmpia Siberiei de Nord, dezvoltată între gurile fluviilor Enisei
și Lena, la vest de Enisei și la est de depresiunea Iakuției;
 Munții Siberiei de Sud limitat la vest de Kazahstan, de Marea Ohoțk la est, și la sud
de Mongolia, Amur și un lanț muntos cu înălțimi ce depășesc altitudinea de 4000 de m, care o
desparte de Manciuria, China.
 Munții Siberiei de Est au peste 2000 de m altitudine, se continuă spre sud fără o
delimitare precisă cu Munții Siberiei de Sud, spre vest Câmpia Iakuției și la nord Marea Ohoțk și
Marea Bering.

114
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

 Câmpia Siberiei de Est situată la nord de Munții Siberiei de Est, la est de gura de
vărsare a lui Lena până la valea Kolîma
 Depresiunea Centrală a Lenei sau Iakuției, o regiune joasă de câmpie, presărată cu
smârcuri, situată pe cursul inferior al lui Lena
Adaptarea umană la condițiile fizico-geografice
Sezonul înghețat atinge în medie peste 150 de zile (cu excepţia extremelor din sud şi vest)
este prea scurt pentru multe culturi să se maturizeze. Cele mai multe locuri sunt relativ calde în
timpul verii, scurte, iar sudul c stepele şi deşerturile au un climat fierbinte. Un factor parţial de
compensare pentru verile scurte este perioada cu lumină suficienta de vară care favorizează
creșterea plantelor. Aceasta este, de asemenea, un timp de accelerat pentru activitățile umane în
aer liber. Pentru agricultură, condiții mai restrictive, decât temperaturile scăzute sunt o lipsă
generală de umiditate şi evenimente periodice de secetă. Regimul precipitațiilor medii se
încadrează sub 500mm înc ea mai mare parte a teritoriului Rusiei, cu excepția Vestului extrem,
țărmul de est al Mării Negre şi coasta Pacificului la Vladivostok, şi în unele dintre arealele
montane cu altitudini ridicate. Există cinci zone climatice principale în regiune cuprinzând
Federaţia Rusă şi zonele din vecinătatea acesteia, : tundra, continental subarctice, zonele umede,
stepa si deșerturile (Slater, 2003). În această ordine, aceste zone, are fiecare asociate tipuri și
forme de vegetaţie şi soluri, se succed de la nord la sud. Există, de asemenea, zone mai mici,
dispersate: zonele mediteraneene, subtropicale şi zonele de climat montan.
Activitățile umane cele mai productive sunt în domeniul continental subarctic, umed, şi de
stepă de zonele climatice continentale. Clima subarctică coexistă specific cu taigaua rusească, de
pădurile de conifere, cel mai mare areal forestier de pe Terra. Structura padurilor este formată din
molid, brad, larice și pin , care sunt intens utilizate pentru pentru celuloză, lemn de foc și pentru
cherestea. În anumite regiuni din taiga există mari rezerve de lemn pentru cherestea, şi aceasta
este una dintre zonele forestiere și silvoculturale din lume. Există temerea că Rusia, în dorința de
a face fașă provocărilor economice tot mai intense, va epuiza prin exploatare intense această
resursă de lemn a Siberiei. Există zone în sudul Siberiei unde agricultura se poate practica în
zonele marginale ale taigalei, mai ales spre sud. Dominante sunt solurile acide, spodosolurile
(etimolgie din greacă, "cenuşă de lemn" , numite în rusă podzoluri), cu puține elemente de
nutrienți organici și fertilitate modestă. Climatul de stepă caracterizează câmpii ierboase la sud de
zonele forestiere până în Kazahstan. Precipitaţii medii anuale sunt sub 500mm.
Zona stepei este cea mai importantă zonă a culturilor şi de creștere a animalelor din Rusia.
Solurile de această zonă sunt cernoziomurile, ceea ce înseamnă în limba rusă "negru pământ."
Printre cele mai bune soluri pentru a fi găsit oriunde, acestea sunt groase, productiv şi dura bIe
soluri din comanda de sol cunoscut ca molisolurile. O zonă de soluri similare cu molisolurile ocupă
partea de est a marilor câmpii din partea europeană a Fed. Ruse. Fertilitatea lor mare se
datorează o abundenta de humus in sol fertil. Ameninţare naturale majore productiv agricultura
aici este apariţia de secetă severă şi vânt cald, sukhovey-ul, care deteriora sau distruge culturile.
Stepa include zone extinse de castanoziomuri sau alfisol, solurile din zonele de precipitaţii mai
reduse. Acestea sunt mai uşoare decât cernoziomurile şi lipsa de fertilitate lor superbe, dar sunt
printre solurile mai bine din lume în culoare.
Cea mai caracteristică zonă de vegetaţie naturală este stepa cu iarba scurta, desfășurată
în latitudine pe un spațiu imens, între arealele cu păduri de foioase din nord și deșerturile din
extremitatea sudică. Dintre numeroasele popoare de păstori care au cutreierat aceste pășuni, au
fost sciţii, încă din secolul al IV-lea î.Hr., cutreierau pășunile fertile din Ucraina de astăzi. Astăzi,
mare parte din această zonă este cultivată cu cereal, mai ales cu grâu. Stepa este, de asemenea,
un important producător de sfecla de zahăr, floarea-soarelui, diverse alte culturi furajere.
Dezvoltarea culturilor agricole este dificilă în zonele climatice deşertic, din nordul Mării
Caspice și până în Asia Centrală. Bumbacul este cea mai importantă cultură unde excistă apa
pentru irigaţii, disponibilă prin rețeaua de la Sîrdaria, Amudaria şi alte râuri care curg dinspre
munţi spre sud şi est.

115
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

O zonă de climat continental mai umed ocupă în Rusia o zonă cu formă triunghiulară, la
sudul zonei de clima subarctice, care se îngustează progresiv spre est și se lățește progresiv spre
vest

2 Locul şi rolul Federaţiei Ruse în economia mondială Dimensiuni


contemporane ale regionalizărilor geopoltice
Din 1917-1991, regiunea imensă corespunzătoare azi Federației Ruse precum și statelor
care făceau parte din URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, numită așa după 1922)si
care sunt independente, era una dintre țările cu regim comunist. Această regiune extinsă pe două
continente, Europa de Est și Asia Nordică și Nord Estică, împreună cu țările independente de azi
dar care aveau același regim politic de tip socialist, cu economie centralizată, formau nucleul
blocului statelor socialiste.
După al doilea război mondial, guvernul de la Moscova exercitat controlul asupra
comunist asupra statelor satelite comuniste. Țările din Europa de Est a fost menţinută o puternică
influență marxistă. Pentru decenii, războiul rece dintre blocul sovietic și blocul occidental condus
de Statele Unite a polarizat lumea politică mondială. Proiectele şi acţiunile URSS au avut un avut
un impact major asupra evenimentelor lumii.
Brusc, în 1991, URSS s-a împărţită în 15 state numite independente. Federația Rusă era
printre cele 15 state de departe cea mai
mare in zona, ca populație, economie și Cele 15 state independente au format o asociere slab
influență. Dintre aceste state, 9 au creat eficientă economic; spre exemplu rafinăriile și conductele de
petrol din era sovietică care leagă Rusia de Kazahstan,
CSI, Comunitatea Statelor Independente .
Azerbaidjan, Ukraina, Belarus și alte state. Frecvent guvernul
Georgia, republicile baltice: Estonia, Letonia Rusiei a închis conductele de alimentare cu petrol și gaze
și Lituania. Fragmentarea statală, naturale pentru a obține concesii politice din partea acestor
descentralizarea au fost temele dominante state. Nevoia statelor componente ale CSI de petrol și gaze
ale regiunii mai degrabă decât cele de naturale reprezintă o condiționare de a le ține împreună.
asociere si comuniune politică, mai degrabă
neconfortabilă și cu mari probleme
strategice, decât de părți componente ale unei superputeri economice și politice în context
euroasiatic și mondial. Guvernul sovietic a eşuat în viziunea sa de a crea un singur, unificat "popor
sovietic", din multitudinea de grupuri etnice care trăiesc între limitele a URSS. Cu toate acestea, a
reuşit în transformarea imperiului sovietic într- o vastă nouă geografie a popoarelor. Pentru mulţi
ani, cele 15 ţări din acel imperiu năruit va încerca să rupă legăturile interne din interiorul
grupurilor etnice, pentru a restabili legăturile cu fostei centru al imperiului sovietic de la Moscova.
La rândul său, guvernul rus va încerca menținerea cât mai puternice a relațiilor economice și
politice din interiorul acestor națiuni. Unii analişti (în viziunea lui Slater, Hobs, 2003), se tem că
Rusia ar putea încerca să reexporte controlul asupra unora dintre popoarele recent independente,
în special cele vitale de securitate economică şi politică a Federaţiei Ruse. Dovezi ale acestor
demersuri se văd astăzi vis a vis de Georgia, Ucraina, sau alte țări.

Starea economică a Rusiei a decăzut de la destrămarea Uniunii Sovietice. Șomajul în


creștere şi declinul serviciilor de sănătate şi alte servicii, creşterea criminalităţii, creșterea îndatorii
populației, ratele şi un sentiment crescând de disperare individuală au dat naştere la unele
obiceiuri foarte nesănătoase printre ruși.10
Acestea şi alţi factori au condus la o scădere a speranţei de viaţă a ruşilor, de la 68 ani în

10
Între elementele de decădere a societății rusești sunt menționate: a crescut rata de alcoolism (media naţională
pentru consumul anual de vodca pe locuitor este de 17 litri), fumatul este o distracţie naţională, crima organizată a
proliferat ca și incidenţa alarmantă a violenţei fizice.

116
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

1990 (medie pentru bărbaţi şi femei) la 66 ani în 2001, la fel ca în naţiunile în curs de dezvoltare
din Guatemala, Egipt şi Vietnam. Între 1990 și 2001, rata mortalitatii a crescut cu aproape o
treime, la unul din lume cel mai înalt nivel (15 %0)11. Aşa cum au crescut ratele de deces, au
scăzut rata natalităţii în 2001 la 9/1000 loc., pentru ca în 2009 să fie de 11,1/1.000 locuitori (2009
); mortalitatea era de 16/1.000 locuitori (2008 ), emigrația este de 0,28 emigranți/1.000 locuitori
(2009 .) Liniile de tendinţă îngrijorătoare de creștere a deceselor şi de reducere a speranței de
viață.

Rusia marilor fluvii


Regiunea Moscovei se află într-o depresiune din care rețeaua hidrografică radiază
convergent. Cele mai lungi sunt tributare Volgăi, cu orientarea sudică, spre Marea Caspică, Nipru
(Dnepr) la Marea Neagră, iar Don la Marea Azov, care leaga Marea Neagra printr-o strâmtoare,
Kerci. Râuri mai scurte sunt orientate spre Nord şi nord-vest fiid tributare Oceanului Arctic şi
Mării Baltice. În istoria veche a Rusiei, râurile au format pasaje naturale pentru comerţ, cucerirea
şi colonizare. Ei au fost mai ales cruciale în exploatarea resurselor din Siberia, teritoriu care este
drenat de unele dintre cele mai mari fluvii terestre: Obi (Ob), Enisei (Yenisey), Lena şi Kolîma,
drenându/se spre Oceanul Arctic, și Amur, curge spre este spre țărmul Oceanului Pacific. Urmând
aceste râuri și afluenții lor, ruşii au avansat, în mai puţin de un secol de la Urali până la Pacific.
Volga este cel mai important râu; ruşii o denumesc Matushka - "Mama". Se dezvoltă pe
3680 km , de la sud-vest de St Petersburg la țărmul Mării Caspice. Înainte de căile ferate
transporturile sunt completate de navigația fluvială, Volga fiind pentru Rusia prima arteră
comercială. În mod tradiţional, transportul în amonte, spre Moscova era format din fluxurile de
nave încărcate cu grâu, cărbune şi fontă din Ucraina, peşte din Marea Caspică, sare de pe Volga
Inferioară, şi petrol din Baku, pe malul vestic al Mării Caspice și din Urali. Cherestea si produse
finite mutat prin nave la cea mai mică Volga şi Ucraina. Barjele remorcate de pe maluri la edec, în
amonte, într-o călătorie de 70 de zile de la Astrahan. lângă gurile Volgăi, la Kazan, pe Volga
mijlocie. Vapoarele cu aburi au ajuns la sfârşitul anilor 1800, au pus capăt acestui sistem de
transport. În ciuda schimbărilor, mozaicul etnic din bazinul mijlociu al Volgăi, este încă pestriț. În
regiunile autonome din Tatarstan, Ciuvașia şi Mari-ie, grupurile de nerusești, de origine turcă şi
finlandeză alcătuiesc cea mai mare parte a populaţiei. Volga a fost greu navigabilă până în a doua
jumătate a secolului al XX-lea. Au existat praguri şi ostroave car eieșeu din albie în verile
secetoase sau blocată de ghețuri în perioada iernii, când se închide navigația în fiecare iarnă timp
de 120 la 160 de zile. În timpul erei sovietice sistemul hidroenergetic și de navigație Volga a
transformat mult fluviul. Scopul a fost de a controla navigația și regimul nivelurilor fluviului,
construindu-se cu o slabă de lacuri uriașe, asigurând astfel complet navigația timp de 6 luni,
precum și un potențial hidroelectric și de furnizoare de apă pentru irigaţii. Cele mai importante
fluvii ale Rusiei traversează pe mii de km Marea Câmpie Rusă și ariile colinare spre oceane și
mările adiacente. Munţii Urali sunt în acest spațiu geografic jos și omogen singurul lanț mai
important care îl traversează de la nord la sud care desparte Europa din Asia şi Rusia Europeană
din Siberia. Urali au orientarea nord-sud, dar nu ocupă întreaga lăţime a marii câmpii. Tăiat de văi,
oferind pasaje lesnicioase, Uralii nu sunt o barieră serioasă de transport. Între Urali şi fluviul
Enisei, Câmpia Siberiei de Vest este o regiune joasă, mlăștinoasă, cu formarea frecventă a
zăpoarelor pe fluviile Obie și Enisei care, provoacă inundații primăvară.
Particularitățile socio-economice actuale ale Federației Ruse
Deşi greoi, sistemul economic din Uniunea Sovietică a propulsat la statutul de
superputere, a îmbunătăţit nivelul de trai general, a determinat actualei urbanizări rapide şi
industrializarea şi schimbări profunde de peisaj. Obiectivul principal de planificare al sovietelor
după 1928 a fost o creştere a industriei grele, cu accent pe maşini grele şi bunurile consum, pe

11
Principalele cauze de deces, în ordine descrescătoare, sunt boli de inima, accidente, violenţa, şi cancerul.
Sistemul universal de îngrijire a sănătăţii în Uniunea Sovietică nu a fost eficient, dar un sistem de sănătate aproape să se
prăbuşească a fost înlocuit iar spitale sunt slab echipate.

117
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

creșterea industriei miniere, de exploatare a minereurilor de producere a energiei electrice, de


creștere a randamentului transporturilor, şi a producerii echipamentului militar. Mase de țărani
au fost transformate în muncitori, au fost create noi centre industriale, şi cele vechi sau extins. Au
fost investiții masive în apărare, şi ţara a crescut suficient de puternic pentru a supravieţui
atacului Germaniei în al doilea război mondial. După război, sovieticii au menţinut armata la cote
de înzestrare cu un arsenal de arme nucleare și clasice, într-o cursă a înarmărilor în competiție cu
altă superputere, Statele Unite ale Americii, ajungând astfel ca în 1980 ca aproximativ 15-20 % din
PIB era folosit pentru înarmare. Între 1929 și 1933, aproximativ două treimi din toate gospodăriile
ţărăneşti în Uniunea Sovietică au fost colectivizată. Multe dintre regiunile aride ale Asiei Cnetrale
sovietice au fost transformate în terenuri de cultură prin irigații. Două tipuri de unităţi de ferme
mare au funcționat: ferme colective (colhoz) și fabrica de tip ferma de stat (sovhozul).
După 24 de ani de la colapsul URSS din1991, Rusia încearcă, în continuare, să edifice o
economie de piață funcțională și să atingă o creștere economică mai
ridicată. După dizolvarea URSS-ului, primele semne ale refacerii În Rusia ultimilor ani i, a
economice au apărut în Rusia, în 1997, arătând influențele economiei crescut foarte mult
de piață. De asemenea, criza financiară asiatică a culminat în august, în cererea internă de
Rusia, cu deprecierea monedei naționale, rubla. Au urmat creșterea bunuri de larg consum,
datoriei publice și scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte aproximativ cu 12%
a populației. În 1998, recesiunea a continuat și abia în 1999, economia a anual în perioada 2000-
început să se refacă, favorizată de o rublă slabă, importurile fiind tot 2005, ceea ce
mai scumpe iar exporturile au fost stimulate. Între 1999-2005, creșterea demonstrează întărirea
produsului intern brut a fost de aproximativ 6,7%, în special datorită pieței interne. În
momentul de față, Rusia
creșterii prețului petrolului, continuării politicii rublei slabe, dar și
are un excedent
creșterii producției industriale. comercial uriaș, datorat
Dezvoltarea economică a țării a fost extrem de inegală: regiunea barierelor protecționiste
Moscovei contribuie cu 1/3 în valoarea PIB ului, deși acolo este la importuri și corupției
concentrată doar 1/10 din populația țării. Recenta refacere a economiei locale care împiedică
țării datorată creșterii prețului țițeiului, împreună cu eforturile intreprinderile mici și
guvernamentale reînnoite dup anii 2000 ( ducerea la bun sfârșit a unor mijlocii străine să
reforme structurale) au crescut încrederea investitorilor și oamenilor de importe produse rusești
afaceri în șansele Rusiei în al doilea deceniu de tranziție. Cu toate fără intermedierea
acestea, evenimentele de la sfârșitul anului 2014 pe arena geostrategică firmelor locale.
de la granița cu Ucraina, amplificate de anexarea Crimeii au generat,
printre alte o serie de măsuri economice dure pentru Rusia impuse prin deciziile Comisiei și
Consiliului UE, generând o puternica recesiune și căderea valorii rublei pe plan mondial. Rusia a
rămas profund dependentă de exporturile de materii prime, în mod special petrol,gaze naturale,
metale și cherestea, care asigură 80% din totalul exporturilor, lăsând țara vulnerabilă la variația
prețurilor pe piața mondială. Produsul intern brut se apropie de 1.200 miliarde € în 2004, ceea ce
face ca economia Rusiei să fie cea de-a noua economie a lumii și a cincea a Europei, după datele
INED ,. France în 2013. Dacă rata anuală de dezvoltare continuă astfel cum este acum, este de
așteptat ca economia Rusiei să ajungă pe poziția a doua în Europa, după cea a Germaniei, în
numai câțiva ani. Guvernul rus este preocupat de măsurile prin care pot fi încurajate și dezvoltate
întreprinderile mici și mijlocii, în condițiile unui sistem bancar cu o funcționalitate modestă,
dominat de oligarhii ruși. Numeroase bănci sunt deținute de oligarhi locali, care folosesc deseori
fondurile băncilor în propriile afaceri. Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și
Banca Mondială au încercat să inițieze în anii 200, practici bancare normale prin intermediul
investițiilor de capital și al dividendelor, dar succesul a fost limitat.
Dezvoltarea inegală a regiunilor Rusiei sunt printre problemele economiei țării.
Comparativ, aglomerația moscovită continuă să se dezvolte exploziv, nivelul de viață din zona
metropolitană apropiindu-se de cel al celor mai dezvoltate țări europene, pe când cea mai mare
parte a țării, în special în zonele rurale și ale populațiilor minoritare din Asia, au rămas mult în

118
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

urmă. Dezvoltarea economică este mai puternică de asemenea și în alte metropole, ca Sankt
Petersburg, Kaliningrad și Ecaterinburg, ca și în zonele rurale adiacente.
Încurajarea investițiilor străine este, de asemenea, o provocare, datorită barierelor legale,
culturale, lingvistice și anumitor particularități politice ale țării. În ultimul timp s-au înregistrat
investiții importante ale unor mari investitori europeni, favorizate de prețurile scăzute ale
terenurilor și forței de muncă, ca și de ratele de creștere mai ridicate decât în restul Europei.
Nivelurile înalte de instruire și de civilitate ale majorității populației, inclusiv ale femeilor și
minoritarilor, atitudinea seculară, structura de clasă mobilă, foarte buna integrare a minorităților
în curentul cultural principal plasează Rusia între țările puternic dezvoltate, deși acest lucru este
generat mai ales de multitudinea resurselor minerale și în special de cea a explaotării și exportului
produselor petroliere.
Până acum, țara a beneficiat de creșterea prețurilor la petrol și gaze naturale și a fost
capabilă să-și plătească cea mai mare parte a uriașei datorii externe vechi. Redistribuirea
echitabilă a veniturilor din exporturi de materii prime către celelalte sectoare este, încă, o mare
problemă. Totuși, din 2003, importanța exporturilor de resurse naturale a început să scadă în
balanța economică, în timp ce piața internă s-a întărit mult, stimulată masiv de creșterea
volumului construcțiilor și de creșterea cererii pentru diverse bunuri și servicii.

Test de autoevaluare
Resursele Siberiei sunt:
□ a. energetice, minereuri feroase și neferoase, pădurile și apele
□ b. petrol, cărbune
□ c. Pădurile, petrolul și minereul de fier

119
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

UNITATEA DE STUDIU 9

Capitolul V ASIA MUSONICĂ (Lumea Musonică)


Asia Musonică cuprinde următoarele regiuni:
 Asia de Est, care include Japonia, Nord şi Coreea de Sud, China, Mongolia, Taiwan, şi
nenumărate insule;
 Asia de Sud, care include Pakistan, India, Sri Lanka, Bangladesh şi naţiunile din Himalaya:
Bhutan, Nepal şi insulele din vecinătatea țărmurilor asiatice;
 Asia de Sud-Est sau Indochina este terminologic folosit pentru peninsula din colțul de sud-
est al continentului asiatic şi include ţările din Birmania (Myanmar), Thailanda, Laos,
Cambogia, Vietnam, Malaiezia şi Singapore; şi Insulinda, care include ţările din Indonezia,
Filipine, Brunei şi Timorul de Est.
Această regiune asiatică a fost și este leagănul unora dintre cele mai importante vetre
culturale ale
umanității
care au
contribuit
fundamental
la

transformarea peisajului, cu numeroase inovații și modele tehnologice vechi, antice, dar și pe plan
religios, artistic și politic.
Asia musonică este cel mai mare rezervor uman terestru și este, de asemenea, pivotul între
trecut si prezent în inovaţii culturale asiatice şi are un rol semnificativ în economia globală, ceea
ce face ca această regiune să fie un bloc major în procesul globalizării. Regiunea este portretizată
de demografie, de amploarea numărului de locuitori. În Asia Musonică trăiesc aproximativ 55%
din populaţia lumii. Pentru a obţine o imagine reală pentru diversitatea acestei regiuni, este
important de reținut diversitatea de abordare în faţa severului declin economic din perioada 1998
1997, aboradări care au susţinut astfel creşterea.
Acest lucru este, de asemenea, o regiune a hazardelor fizico-geografice imense: cutremurele din
India, China si Japonia; inundaţiile masive din Bangladesh si India; şi ameninţări perene de secetă
din Asia de Sud și sud-est. Există culmi montane în Himalaya de care au fost izolate de secole.
Există fluvii cu rol important atât în viața comunităților în plan agricol ca și religios
Geografii americani (Slater, Hobs, White) definesc acest ansamblu regional asiatic, de la
zona de acţiune a climei tropicale, subtropicale sau temperate de factura musonica. Principalele
cartacteristici ale acestui spațiu geografic poate fi rezumat astfel:

120
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

- Asia musonica are un regim bogat al precipitaţiilor, dar centrat doar intr-o anumita
perioada a anului (sezon cald si umed, sezon rece si uscat). Această trăsătura climatica este
determinată ca urmare a circulaţiei oceanice de vară, deasupra continentului, pe fondul instalării
unor depresiuni barice constante, care determina ca agricultura sa fie legată de perioada umeda a
anului sau de existenta celor mai mari suprafeţe irigate de pe Glob.
- Culturile de orez sunt culturi inundate și au o particularitate legată de apa si de producţii
mari (2-3 recolte pe an). Intre perioadele de recoltare, suprafeţele respective pana la
reănsămânțare devin suprafeţe acvatice folosite in piscicultura. Este o alternanta sezoniera
uitilizarilor agricole.
- Cuprinde: India, Indochina, Insulinda (Indonezia, Filipine, Malaysia), Sud-estul Chinei, Estul
Chinei (Golful Bohay, Coreea, jumătatea sudica a Japoniei). Este una dintre cele mai mari regiuni
asiatice. Circulaţia musonica sau cea pacifica determina umiditatea foarte mare.
- Densitatea foarte mare de populaţie - determinata de climat, agricultura (orez), de
alternanta cu alte cereale (grâu), creşterea porcinelor (in China), resurse in Nord-estul Chinei,
India (cărbune si minereuri feroase), de un specific demografic, o eterogenitate a populaţiei:
hinduşi, brahmani, şintoişti, catolici, musulmani, rasa galbena, mongoloida. Peste 40 o/o din
populaţia Globului traiește aici: China are circa 1,4 mld locuitori, India are peste 1 mld de loc,
Indonezia circa 120 mil. loc.
- Eterogenitatea spaţiului. Fizico-geografic este o regiune foarte eterogena, cu scuturi vechi
(scutul Sinic si Blocul Indian), regiuni alpine (Indochina) si arii de contact dintre ele, transformate
in câmpii de acumulare, de avanfosa ( câmpia Gangelui, Brahmaputrei, câmpia Indusului, marea
câmpie Chineza).
Eterogenitatea înseamnă spatii relativ izolate intre ele: India, Indochina, Arhipelagul japonez,
Coreea, China de Est, Insulinda.
Rezulta ca deşi Asia musonica exista grefata pe o anumita coordonata poziţionala in Asia
(climatica si peisagistica), ea are in componenta subregiuni si regiuni cu trăsături specifice
fiecăreia, cu peisaje diferenţiate. Vectorii diferenţierilor regionale nu apar pe componente doar
cardinale, ci si intre ariile din spatele lor, dinspre interiorul Asiei pentru fiecare regiune si oceanele
si țărmul adiacent acestora.

Repartiţia populaţiei, aspecte geodemografice

Asia, cu populaţia sa de aproape 4, 344 miliarde locuitori, (2014, statistica INED, France)
reprezintă cel mai mare rezervor demografic al umanităţii, care persistă din antichitate până
astăzi, chiar dacă ponderea populaţiei continentului în cea mondială a cunoscut şi perioade de
regres. Rata de creştere naturală a populaţiei, pentru întreg continentul depășește cu mult media
mondială fiind de 9,6 %/an, dar sunt importante diferenţieri regionale. Această valoare medie
este datorată ratei mari a natalităţii în statele Asiei Central-Sudice şi Sud-Estice. Valorilor mari sau
medii ale natalităţii 17,1 %0 (2014, INED) deși sunt la jumătate din valorle înregistrate de Africa,
ele corespund, aproape peste tot, valori mici sau medii ale mortalităţii de 7,2 %0 , față de 11 %0 în
Europa ). Valoarea natalităţii în Asia este uşor mai ridicată decât media mondială, iar diferenţierile
regionale se înscriu, pe de o parte între cele corespunzătoare Asiei de Vest şi Centrale şi cele ale
Asiei Central Sudice (respectiv valori mai mari decât media continentului). În ceea ce priveşte
distribuţia valorilor mortalităţii, situaţia prezintă un grad mai mare de omogenitate, valorile fiind
peste tot mai mici decât media mondială. În aceste condiţii, cea mai mare parte a statelor asiatice
au un bilanţ natural de tip matur, dar există şi state care sunt încă în faza bilanţului natural tânăr.
De remarcat este faptul că doar Japonia pare a se îndrepta destul de rapid spre faza bilanţului
natural de tip senil.

121
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Repartiția populației din Asia musonică (Slater, Hobs, 2003)

Ca urmare a acestui comportament demografic se poate aprecia că populaţia Asiei are o


structură pe grupe de vârste tânără, dominată de tineri şi adulţi, ale căror ponderi sunt foarte
apropiate de media mondială. Ponderi mai mari de populaţie tânără, caracterizează Asia de vest.
Asia Central şi Sudică, ponderi mai reduse, în Asia de Est. Ponderea vârstnicilor de peste 65 ani
este în medie ceva mai redusă decât la nivel mondial, aici înregistrându-se şi cele mai mici valori
de pe glob. (de 1% în Kuweit, Qatar, EAU). Cea mai mare parte a populaţiei Asiei este rurală, dar şi
în această analiză de structură a populaţiei diferenţierile de regionale sunt importante. Se
detaşează, pe de o parte, majoritatea statelor Asiei de Vest, la care se adaugă Japonia, coreea de
Nord şi de Sud, Malayesia cu ponderi de peste 50% ale populaţiei urbane, iar pe de altă parte,
statele Asiei Centrale şi sudice, dominant rurale.
În ceea ce priveşte structura profesională a populaţiei este de remarcat contrastul izbitor
dintre China şi Japonia, pe de o parte doi giganţi demografici, în care peste 70% din populaţie este
ocupată în sectorul primar şi Japonia, Coreea de Sud, statele Golfului Persic în care peste 60% din
populaţie este ocupată în sectorul terţiar. Ca urmare a vastei sale întinderi şi a istoriei diferite,
Asia reprezintă şi un mozaic etno-lingvistic şi confesional.

Test de autoevaluare

Regiunea Asia Musonică se caracterizează prin:


□ a. precipitații bogate, alternante, culturile de orez, densități foarte mari de populație,
eterogenitatea spațiului
□ b. Culturile de orez,diferite confesiuni, densități mari de populație, dezvoltare economică
diferită
□ c. subunitățile componente: India, Indochina, Insulinda (Indonezia, Filipine, Malaysia),
Sud-estul Chinei, Estul Chinei (Golful Bohay, Coreea, jumătatea sudica a Japoniei)
( alegeți varianta corectă)

122
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

UNITATEA DE STUDIU 10

Capitolul VI REGIUNEA ASIEI DE EST


Particularităţile socio-economice ale Japoniei
În Japonia dezvoltarea ariilor metropolitane s-a afirmat mai ales începând din 1930, o dată
cu dezvoltarea industrială a ţării.
Repartiţia numerică şi funcţională a oraşelor a fost însoţită de sporirea gradului de
concentrare a populaţiei în unele centre urbane, de modificări în distribuţia lor teritorială.
Cele mai mari densităţi de oraşe se înregistrează în partea de sud a insulei Honshu, cu
precădere în golfurile Tokyo şi Osaka. Marea concentrare urban industrială Tokaido (70 000 km2,
peste 70 mil. locuitori), în insula japoneză Honshu este printre cele mai dinamice între marile
concentrări urbane ale lumii.
La sud de Tokyo, către Yokohama şi Kawasaki, sau la est către Chiba, peisajul urban se
întinde de a lungul căilor ferate, a drumurilor litorale, în lungul golfului, această zonă fiind una din
cele mai populate. Cele mai mari conurbaţii din Japonia sunt Tokyo - Yokohama şi Osaka - Kobe. În
jurul acestor conurbaţii trăieşte jumătate din populaţia Japoniei. Pe aproximativ 3% din teritoriu,
cât reprezintă regiunea oraşelor, trăieşte peste 60% din populaţie. Populaţia Japoniei este de
aproximativ 127,3 milioane locuitori (2014, INED, France) cu o densitate a populaţiei de 335,3
locuitori pe kilometru pătrat. Majoritatea populaţiei trăieşte în mediul urban, populaţia rurală
scăzând continuu.
Marile oraşe ale Japoniei sunt: Tokyo, cu 8,0 milioane locuitori;Yokohama, cu 3,3 milioane
locuitori;
Osaka, cu 2,5 milioane locuitori;Nagoya, cu 2,1 milioane locuitori;Kobe, cu 1,5 milioane
locuitori.
Japonia, este o ţară cu un grad ridicat de industrializare, a înregistrat de industrializare, a
înregistrat în evoluţia sa economico - socială câteva etape majore de dezvoltare.
În perioada antică s-au format ariile de la Marea Interioară a Japoniei un număr mare de
aşezări (Nara, Kyoto, Osaka, etc.).În aceste aşezări era practicată agricultura (cultura orezului,
sericicultura).
Evoluţia şi tendinţele economiei Japoniei
Economia Japoniei este a doua ca mărime în lume, cu un PIB cca. 17% din produsul
mondial brut. După câteva decenii de creştere rapidă, economia Japoniei a înregistrat o încetinire
drastică de la începutul anilor '90. În 1998, PIB a scăzut cu 2,8% faţă de anul precedent, inclusiv ca
urmare a manifestării în 1997 a crizei financiar-valutare din Asia. Din moment ce contractul social
acceptat în mod tacit în Japonia împiedică marile companii japoneze să opereze concedieri
masive, multe îşi reduc cheltuielile cu forţa de muncă prin pensionări voluntare, îngheţarea
angajărilor sau transfer de personal. Unele companii au mutat producţia peste hotare pentru a
alimenta pieţele de export, mişcare care a avut drept rezultat creşterea exporturilor de piese şi de
maşini unelte. Confruntate pe piaţa internă cu costuri cu forţa de muncă ridicate, din ce în ce mai
multe firme şi-au transferat producţia în ţări cu costuri reduse, precum China, Thailanda şi
Indonezia. De asemenea, acestea au început să caute furnizori de sub-componente mai ieftine în
vederea scăderii costurilor finale.
O tendinţă socială prezentă în Japonia de azi va avea un profund impact economic şi social
în anii următori: populaţia Japoniei îmbătrâneşte cu rapiditate. Întrucât cheltuielile individuale cu
sănătatea sporesc rapid după vârsta de 60 de ani, aceasta îmbătrânire va produce şi o creştere
rapidă a costului îngrijirii medicale în deceniile următoare. Producătorii vor concepe astfel
producţia încât să reducă la minim intrările de forţă de muncă şi să asigure o cerere crescută
pentru producţia intensivă de capital şi cu valoare adăugată ridicată.

123
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Statisticile au arătat ca locuinţele din Japonia sunt de două sau trei ori mai scumpe decât
cele echivalente din SUA şi că numeroşi japonezi nu sunt satisfăcuţi nici de calitatea, nici de
preţurile acestora. În schimb, casele în stil american importate sunt considerate a fi de calitate
superioară, ieftine şi rezistente la cutremure.
Tokyo, sofisticata capitală a Japoniei, şi prefecturile din jur. Ocupă cea mai mare arie de
şes a Japoniei, cu o populaţie de peste 31 de milioane de locuitori.
Tokyo este centrul guvernamental, economic, universitar, informaţional şi mediatic,
cultural şi de modă cel mai important din Japonia. Majoritatea principalelor companii japoneze şi
a asociaţiilor comerciale îşi au cartierul general sau filiale majore în Tokyo. Prezenţa în Japonia, de
regulă, înseamnă prezenţa în Tokyo.
Kansai este regiunea de vest a centrului Japoniei, cu o populaţie de circa 22 de milioane,
concentrată în jurul oraşelor Osaka, Kobe, Kyoto şi Nara. Centrul comercial tradiţional al Japoniei,
au proiecte majore de dezvoltare agresivă ale căror costuri estimative sunt disponibile.

Marile oraşe ale


Japoniei

Nagoya, pivotul regiunii


Chubu, cu o populaţie de 20 de
milioane este a treia
aglomerare urbană a Japoniei
după Tokyo şi Osaka. Chubu
este centrul industriei
constructoare de mijloace de
transport rutier, aeronautice,
de maşini unelte şi de produse
ceramice din Japonia. Împreună
cu prefectura Shizuoka din
vecinătate, regiunea are un PIB
la fel de mare ca al Canadei.
Regiunea Kyushu/Yamaguchi, situată în partea de sud-vest a Japoniei, este cel de al
patrulea centru economic al ţării şi a înregistrat o creştere constantă în ultimii ani. Dinamismul
regiunii se datorează dezvoltării industriilor de vârf. De asemenea, facilităţile comerciale şi de
cercetare în domeniul spaţial, inclusiv centrul de lansare, sunt localizate în sudul regiunii Kyushu.
Partea de vest a Japoniei este şi principalul centru al cercetării de vârf . Domeniile care oferă
oportunităţi deosebite de afaceri în regiune sunt următoarele: electronică şi computerele,
arhitectura, proiectarea şi construcţiile, echipamentele medicale şi produsele agricole.
Kyushu/Yamaguchi realizează 18% din producţia agricola a Japoniei.
Japonia de nord este compusă din regiunile Hokkaido şi Tohoku, cu o populaţie însumată
de 16 milioane. Cele mai promiţătoare sectoare pentru importuri în nordul Japoniei sunt
materialele pentru construcţiile de locuinţe, computerele personale şi produsele anexe şi
produsele destinate petrecerii timpului liber în natură.
Prefectura Okinawa, cu o populaţie de 1,2 milioane. Economia Okinawei este puternic
dependentă de turism, de investiţiile publice guvernamentale, servicii şi construcţii. Guvernul
prefecturii a investit masiv în dezvoltarea infrastructurii turistice.
Producţia agricolă japoneză este în scădere continuă, înregistrând reduceri anuale în
sectoarele principale. Producţiile de cereale, inclusiv de orez, de produse lactate, carne de vită şi
de porc, fructe şi legume împărtăşesc acest declin într-o mai mică sau mai mare măsură. Eficienţa
este frânată de dimensiunile reduse şi fărâmiţarea terenurilor agricole şi de costurile excesiv de
ridicate. Fermierii sunt controlaţi de guvern şi de sistemul de cooperative în luarea deciziilor
privind producţia, preţurile şi marketingul.

124
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Concomitent cu declinul precipitat al producţiei locale, s-a îmbunătăţit accesul pentru


produsele agricole importate.
Excedentul balanţei comerciale a Japoniei şi al contului său curent, cel mai mare din lume,
a început să scadă în 1995 după mai mulţi ani de creştere continuă.
Excedentul balanţei comerciale a scăzut de la 144 miliarde dolari în 1994 la 102 miliarde în
1997 pe măsură ce creşterea rapidă a importurilor a depăşit creşterea exporturilor. Surplusul
contului curent a înregistrat o scădere de la 131 miliarde dolari la 95 miliarde, pe măsura ce
deficitele în creşterea serviciilor şi comerţul invizibil s-au adăugat la declinul excedentului
comercial.
Kanagawa, care include oraşele Yokohama şi Kawasaki, este de departe cea mai bogată
prefectură din Japonia, cu un venit pe cap de locuitor cu aproximativ 50% superior mediei.
Kansai este regiunea de vest a centrului Japoniei, formată din 7 prefecturi cu o populaţie
de circa 22 de milioane, concentrată în jurul oraşelor Osaka, Kobe, Kyoto şi Nara.
Centrul comercial tradiţional al Japoniei, Kansai este un gigant economic al cărui produs
regional brut este de aproximativ 1000 miliarde dolari, mai mare decât al R. Coreea, Taiwanului,
Hong-Kong-ului şi Thailandei la un loc. Guvernele locale din Kansai (îndeosebi prefecturile Hyogo
şi Osaka şi oraşele Kobe şi Osaka) au proiecte majore de dezvoltare agresiva (circa 400 miliarde de
dolari în 625 de proiecte dintr-un total de 917) ale căror costuri estimative sunt disponibile.

Test de autoevaluare

Care au fost factorii care au contribuit la dezvoltarea industriei din Japonia?


 Pozitia geografica la Poarta Asiei de Est, navigația
 Traditiile preindustriale și industriale
 Cultura și tradițiile
 Relatiile economice externe
 Calitatea produselor industriale
 Politica concernelor industriale si relațiile cu statele definite ca dragonii Japoniei.

UNITATEA DE STUDIU 11

Capitolul VII AFRICA DE LA SUD DE SAHARA


IV.1 Profil geografic al Africii de Sud sud -Sahariene
Spaţiul geografic şi populaţia
Particularităţi fizico-geografice şi adaptarea umană
Rolul reţelei hidrografice în cunoaşterea şi dezvoltarea regiunilor sud sahariene.
Contexte culturale şi istorice, caracterizare economică

125
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Trăsături geopolitice
IV.2 Trăsăturile şi apartenenţele ţărilor sud-sahariene.
Spațiul geografic sud african ( Africa
Diferenţieri regionale
Sud Sahariană) este analizat pe baza
Sahelul şi Regiunea Sudan. Africa de Vest şi Africa caracteristicilor continentale de
Central- Vestică. Africa de Est. Africa de Sud ansamblu, asociate particularităților
geosistemice și ale celor ale
Particularităţile geografice socio-economice ale Africii dezvoltării economice, pe fondul
sunt determinate fundamental de apartenența la Lumea geodemografic specific ansamblului
Veche, precum și de complexitatea raporturilor între factorii continental. Chiar dacă lumea sud
fizico-geografici şi cei socio-economici. În acest context trebuie sahariană africană este deosebită de
analizate elementele asociate adaptării populației la condițiile cea nordică, Sahariană și
extreme ale ”lumilor africane”. magrebiană, argumentele abordării
contextului fizico-geografic general
de formare a tipologiilor peisagistice
1. Analiza trăsăturilor fizico-geografice ale este general continental.
Africii
Diferenţierile de peisaje fizico - geografice la nivelul continentului african sunt
rezultate din desfăşurarea imensă a spaţiului. Masivitatea continentului (dată de poziţia
geografică, raportul de extindere latitudinală şi longitudinală, particularităţile reliefului,
mărimea şi evoluţia paleogeografică) determină zonalitatea bio - climatică africană. Clima, la
rândul ei, diferenţiază şi nuanţează peisajele fizico - geografice (marile landshaft-uri) din Africa:
 peisajul deşertic (Sahara, Namib, Kalahari);
 peisajul pădurilor tropicale umede (bazinul Congo, bazinul Guineii Superioare),
peisajul de savană (între pădurile tropicale şi deşerturi);
 peisajul munţilor marginali cu influenţe mediteraneene (Atlas, Cap);
 peisajul munţilor vulcanici - horsturi impresionante (Podişul Abisinian,
 Peisajul marilor lacuri (cele mai înalte vârfuri africane) şi a lacurilor tectonice
învecinate - grabene inundate (Victoria, Rudolf, Tanganika, Nysa, Albert).
Masivitatea Africii a fost determinată de mai mulţi factori fizico - geografici, din
această caracteristică a continentului derivă alte consecinţe decisive pentru repartiția
elementelor fizico-geografice, cu reflexe în repartiția populației din regiune.

Caracterizarea structurii geologice şi reliefului Africii. Africa tectonică sud shariana


Africa este legată de Eurasia sub raport geologic. Marea Roşie este un accident tectonic,
astfel că adevărata limită estică ar putea fi considerat Golful Persic aşadar la Marea Roşie este o
limită convenţională). 96% din Africa este reprezentată de soclul precambrian (placa africană)
acoperit în mare parte de sedimentar paleozoic-mezozoic şi neozoic (faţă de Australia - 77%,
America de Nord - 66% şi Eurasia - 36%. 4% din suprafaţa continentului aparţine structurilor
hercinice (zona Magrebului - Nordul Africii - structuri alpine şi sudul -zona Capului). Soclul este
alcătuit din gnaisse, graniţe vechi, şisturi şi calcare cristaline, cuarţite feruginoase - cuprinde
printre cele mai vechi structuri terestre - peste 4 mild. de ani - scuturile Transvaal, Rhodesian şi
Rasain au 2 mild ani. Cu toată rigiditatea soclului precambrian sunt arii care au fost şi sunt încă
afectate de accidente tectonice foarte importante: Fosa Benue axată în zona Golfului Guineei
pe afluentul Nigerului, Benue. În nordul ei, toate structurile sunt dispuse în sensul paralelelor pe
când, în sud, în sensul meridianelor - parcă ar fi fost o rupere a Africii (spre desfacere sau spre
constrângere). Insulele din preajma Fosei Benue ca şi vulcanismul din Camerun demonstrează
activitatea tectonică actuală şi azi, aici, dar cu o vechime mare (depozitele mezozoice din
Camerun au fost ulterior cutate). Sunt depozite terţiare pe scutul african, cutate (în zona
Lacului Rudolf - depozite cutate din neozoicul inferior.
In limitele scutului african se produc rupturi asociate cu plisări epiplatformice (fără a
anula regimul de platformă existent - sinonim cu scutul chinez, sinic, cu cutările yenshaniene. De

126
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

aceste plisări se leagă numeroase bogăţii subsolice, dar fără a fi labilitatea avansată ca în scutul
sinic pentru a justifica existenţa cărbunilor.
În rândul dislocaţiilor precambriene sunt horsturi (de-a lungul oftului Est African),
formându-se munţi bloc (Ruwenzori - 5.119 m). În lungul acestor rupturi au apărut
vulcanismul foarte activ (Kilimanjaro, Kanja, Mern, Virunga, Ruwenzori), cele mai mari uscaturi -
Depresiunea Afar - tectonica observabilă la zi.
2. Scutul african, tectonica globală și evoluția Africii
Trăsăturile scutului african sunt atât de bine păstrate până în prezent, pentru că ele nu au
suferit modificări importante. Scutul african este foarte asemănător cu scuturile mari ale Terrei
(brazilian, antarctic, australian, arabic). Aceste scuturi separate de oceane astăzi au fost piesele
importante ale tectonicii globale. Dezmembrate din supercontinentul Pangeea, aceste blocuri
rigide au format Gondwana. Dezmembrarea lor din Gondwana a început aproximativ acum 135
milioane de ani dar a devenit mai evidentă acum 65 mil. ani, în Cretacic, când se individualizează
placa africană, care reprezenta nucleul Gondwanei. Deci, celelalte blocuri se ocupă de placa
Africană, ea culisând uşor spre N şi spre S (pivotând pe un ax meridian).
Dorsala medio-atlantică ar reprezenta o linie de desprindere a blocului brazilian de cel
african (ca şi cele ale Australiei - desprinse mai de timpuriu), Indian şi acum cel Arabic - ocean
în formare - Marea Roşie.
Blocul african a înregistrat cea mai uşoară deplasare spre E. Astfel, evoluţia Africii în
precambrian, paleozoic şi prima parte a mezozoicului a fost sinonimă cu a Gondwanei.
Problema Gondwanei a fost foarte diferit privită. Dezmembrarea a fost interpretată printr-o
mişcare de translaţie dar şi printr-o mişcare de apariţie a marilor spaţii oceanice (Atlantic şi
Indian) datorită jocului pe verticală.
A fost acceptată ideea wageneriană (deşi apăruse cu 100 de ani înainte de Antonio
Schneider). Teoria translaţiei continentelor a fost fundamentată ştiinţific de A. Wegener
(1912). În Africa, în 1967, Hurley şi colab. (The Conflrmation of Continental Drift, în Scientific
American, vol. 52, 1968, p. 53-64) au descoperit o structură ce se continuă în America de Sud.
O regiune de roci vechi de 2 mild. de ani din proeminenţa vestică a Africii, cunoscută sub
denumirea de Scutul Saharian, prezintă o imbricare succesivă a zonelor structurale, similară cu
inelele de creştere de la copaci, pe o scară vastă şi pe o direcţie aproximativă N-S, care se
curbează apoi spre vest şi debutează în Atlantic (lucru observabil şi prin fotografiile satelitare ale
acestei zone Sahariene). Imediat la est de aceste roci foarte vechi există o altă zonă de roci a
căror vârstă este de numai 550 mil. ani. Limita dintre rocile cu vârste diferite este foarte clară în
Ghana (aproape de Accra). Oamenii de ştiinţă de la Institutul Tehnologic Massachusetts (MIT) au
descoperit în Brazilia, în nordul şi sudul Guyanei, zonă corespunzătoare scutului Guyanez, o
discontinuitate sinonimă cu cea din Africa, dovedind tocmai continuitatea structurii africane
din Scutul Saharian, originară din perioada când cele două spaţii continentale erau unite în
cadrul Gondwanei (au vârste identice, datate radioactiv).
În Arhaic şi Proterozoic este greu de precizat un anumit tip de peisaj datorită lipsei florei
şi faunei în fosile. Prin evoluţia geologică în cadrul scutului african s-au putut separa în
precambrian trei faze orogenice (Protoafricide, Mezoafricide, Neoafricide), dezvoltate în
alternanţă cu fazele de calm tectonic, în care predomina denudaţia. În Precambrian în sudul
Africii era un climat arctic, ceea ce a împiedicat să existe o vegetaţie, deci şi a unor fosile, ceea ca
face dificilă separarea acestor faze orogenice pentru întreg continentul.
Paleozoicul a fost marcat de evenimente când spaţiul de atunci, corespunzător Africii,
aparţinea Gondwanei. În nord, Gondwana era învecinată cu Laurasia, faţă de care era separată de
geosinclinalul acoperit cu apă (o zonă labilă, în continuă sedimentare). În acest geosinclinal
se vor plămădi structurile mezozoice şi neozoice. Mişcările tectonice de cutare şi plisare vor
afecta doar zonele marginale Africii de atunci, cele de geosinclinal propriu-zis în periferia S (zona
Cap) şi NV (zona Magrebiană). Aceasta se datorează faptului că mişcările adevărate de plisare (de
geosinclinal) nu se produc decât pe marginile scuturilor (în zonele labile, de contact extern). Astfel
s-au format capidele şi în nord, mişcări sincrone celor hercinice din Europa. În NE au fost cutări

127
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

caledonice (Europa avea structuri cristaline extinse spre S. Structurile caledonice au fost extinse
până în S, în zona Magrebului). Există păreri după care, structura caledonică a definitivat
structura soclului cristalin. Mişcările hercinice, păstrate până în Mezo Europa au afectat zona
Atlas, deci erau extinse din Europa până în N Africii. În interiorul scutului African mişcările de
plisare din prima parte a paleozoicului, echivalente mişcărilor caledonice din Europa (în parte),
sunt semnalate în Sahara rezultând structura sahariană (chiar se presupune existenţa
geosinclinalului caledonic orientat N-S din Algeria până în zona Golfului Guineea). Dar nu s-au
produs într-un geosinclinal propriu-zis ci s-au produs mişcări de cutare (plisare mai corect)
paraplatformice sau epiplatformice de largă amplitudine. Aceste cutări largi au loc în rădăcinile
unor munţi şi se pare că au fost caledonice. Un geosinclinal asemănător era şi în Transvaal (SE
Africii). Cele două tipuri de structuri paleozoice, cunoscute sub denumirea de Saharide (N) şi
Transvaalide (S), au definitivat structura scutului cristalin african.
În restul continentului, în paleozoic şi mezozoic dominau procesele de denudaţie ce
accentuau morforfosculptura regiunilor înalte şi acumulările în regiunile joase. Apar astfel
sedimente continentale de tip karoo (cu mare răspândire în jumătatea sudică a Africii:
Transvaal, Veldul înalt, Karoo Mare, Karoo Superior). Structura lor iniţială tabulară sau uşor
monoclinală sunt o dovadă a relativei stabilităţi tectonice a continentului african (grosimea
mare - 8000 m - dovedeşte stabilitatea alcătuirii din gresii şlefuite glaciar şi calmul tectonic
îndelungat).
Alte structuri sedimentare sunt cele de Koundelungu, la periferia Bazinului Congo - 2-3 km
grosime (mai ales în zona Shaba Zair), răspândite în S Africii. Vârsta structurilor KAROO -
Jurasia Superior.
Clima în paleozoic - Ecuatorul era în N Europei; de fapt Europa şi deci şi Africa
(structurile rigide ale lor) se deplasau spre Sud. Astfel, continentul african, în zonarea de
atunci, cu Arabia şi Insula Madagascar, era undeva în zona Polului Sud. Astfel, migrarea ei pe
meridian spre poziţia actuală (până în mezozoic a fost această translaţie spre Nord). Evident că
deplasarea translaţională s-a făcut împreună cu celelalte componente ale Gondwanei până în
mezozoicul mijlociu (cretacic) şi abia apoi a avut evoluţie solitară. Astfel, în paleozoicul inferior,
Polul Sud era centrat aproximativ pe paralela de 10° S. Apoi, blocul continental s-a deplasat astfel
că în paleozoicul superior blocul african abia mai atingea cercul polar de Sud, iar partea central-
sudică a Africii beneficia de un climat continental.La sfârşitul paleozoicului (în NV Africii),
clima s-a mai încălzit, devenind mai temperată. Peisajul Africii era dominat în S de gheţari
(prezenţa tilitelor de grosimi foarte mari - 200 m), în cuprinsul bazinelor sedimentare
Koundelunga, sunt o dovadă a glaciaţiei în S Africii.
Mezozoicul şi Neozoicul se caracterizează prin ample mişcări tectonice. In regiunea Cap se
desfăşoară cutarea sistemului capidelor (orogeneza capidelor) ce poate fi raportată la cea
hercinică europeană, cu deosebirea că orogeneza capidelor s-a desfăşurat din Paleozoicul final
până în Triasic. In prezent Munţii Cap se prezintă puternic faliaţi pe direcţia NV-SE. Conform cu
aceştia sunt orientate şi majoritatea crestelor montane, paralele cu ţărmul în general. Regiunea
Atlas din NV Africii s-a plămădit într-un geosinclinal ce funcţiona aici încă din Cambrian. Este
ultima porţiune ce s-a adăugat scutului African prin mişcări de încreţire echivalente fazelor
kimerice de la începutul orogenezei alpine (zona face parte din periferia geosinclinalului alpin).
Este singura zonă ce cuprinde un sistem de munţi cutaţi în neozoic. Intre lanţurile de munţi
cutaţi au fost prinse blocurile rigide hercinice (Meseta -Meseta Algeriană, Marocană -
asemănătoare cu cea Iberică). Este, de fapt, o prelungire sudică a Dinaidelor. Este o zonă de
tranziţie, lipită de scutul african (de Gondwana), între acesta şi zona alpină.
La sfârşitul Neozoicului, anterior formării Strâmtorii Gibraltar, zona Atlas era strâns legată
de Sierra Nevada din Peninsula Iberică, formând împreună un arc muntos. În V Africii au avut loc
importante falieri şi deplasări orizontale permiţând, în felul acesta, izolarea Africii de vestul
Gondwanei (de fapt de Scutul Brazilian, de America de Sud de mai târziu), continuată până în
mezozoicul superior.

128
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

In jurasic şi cretacicul mijlociu s-au desfăşurat mişcări epiorogenetice de basculare a


Scutului african, ce alternau cu faza de denudare (evident în cazul unor ridicări
epiorogenetice), favorizând peneplenizarea generală a reliefului de atunci al Africii, cu
accentuarea fragmentării.
O astfel de peneplenă este cea post-jurasică (corespunzătoare unei faze mai
îndelungate de calm tectonic) şi cea din sfârşitul-cretacicului, ce se continuă spre neozoicul
inferior.
Deplasarea blocului african, în mezozoic, spre nord, clima s-a încălzit treptat
(premezozoic, cercul polar de sud traversa continentul prin S acestuia). În cretacic, totuşi,
Ecuatorul avea o poziţie mult mai la N de Africa, majoritatea suprafeţei Africii era în
domeniul climatului tropical.
In Neozoic mişcările de cutare se reduc la NV continentului în regiunea Atlas (care au
început în mezozoic), cu fazele de paroxism eocene şi miocene (fazele pirenaice şi alpine
neogene), când s-au înălţat Atlasul Înalt, Mijlociu, Saharian şi Tellian şi Rifean. Restul platformei a
suferit mişcări de basculare a blocurilor rigide, de dislocare, plisări de tip epiplatformic, mai ales în
G. Guineei. În zona Cap mişcările de cutare încetează, zona se ataşează scutului african. Soclul
cristalin fiind prea rigid pentru a se cuta, platforma s-a rupt în mai multe blocuri.
Mişcările tectonice s-au manifestat prin puternice ridicări monoclinale, boltiri largi
(megaanticlinale) sau prăbuşiri, rupturi însoţite de vulcanism. Se desăvârşeşte în neozoic structura
în bazine (sineclize) foarte caracteristice spaţiului african. Bazine mai importante, deschise s-au
accentuat pe locul celor conturate în mezozoic: Bazinul Congoului (Zair), Bazinul Kalahari,
Bazinul Nigerului şi Ciad, Bazinul Nilului Mijlociu, Bazinul Karoo. Unele s-au colmatat, altele sunt
în curs de sedimentare şi azi (de exemplu în Bazinul Ciad este Lacul Ciad, iar în Bazinul Zair a
existat un lac până la începutul cuaternarului. Sedimentarul ce acoperă scutul african se păstrează
mai bine în aceste bazine, conturate tectonic şi separate clar de praguri. Acestea sunt ridicări în
care depozitele sedimentare au fost erodate şi astfel cristalinul apare la zi.
Mişcări de ridicare mai puternice au avut loc la periferia continentului, în timp ce
blocurile învecinate, astăzi bazine oceanice, s-au scufundat (şi corespund, de fapt, mişcărilor de
formare a blocurilor continentale de azi, ce intrau în componenţa Gondwanei). Ţărmurile înalte
corespund, în parte, şi unor falii sau structuri faliate, astfel că platformele (oceanice) continentale
(şelful) sunt foarte înguste. Relieful redresat monoclinal al scutului african determină şi o
înclinare dinspre exterior spre interiorul Africii.
Cueste tectonice gigant se găsesc în Bazinul Kalahari: marginea sa sud-estică este
puternic redresată, formându-se astfel Munţii Drakchensberg (2000-3600 m). Versantul sudic
corespunde unei imense flexiuni tectonizate. Marginea vestică a Bazinului Kalahari (Damara şi
Angola) are versanţii abrupţi spre Oceanul Atlantic, ca şi sud-vestul Bazinului Nigerului, Podişul
Fouta Djalon.
Alte cueste se găsesc în: Adamoa (Cuesta Cameruneză), Adrarul Mauritanian şi în zona
Ahaggar: cueste concentrate în jurul Masivului, cu individualizarea a două zone depresionare,
la est şi vest de Ahaggar (Bazinul Toudeni şi Bazinul Libiei).
Africa de Est a cunoscut cele mai puternice mişcări tectonice. Astfel, legat de
separarea Madagascarului, a Peninsulei Arabice, de scutul african propriu-zis, este bineînţeles
scufundarea zonei corespunzătoare astăzi Oceanului Indian şi, deci, divizarea spre est a
Gondwanei. Apoi, în legătură cu această imensă scufundare s-au produs boltiri uriaşe, alungite,
anteclize imense, întinse din Siria până în Africa de Sud la gura fluviului Zambezi, afectând scutul
vechi cristalin, dar şi formaţiunea sedimentară superioară, ca de exemplu Karoo.
Părţile superioare ale boltirilor s-au scufundat apoi, pe linii de falii, formându-se
grabene sau rifturi pe mii de kilometri (sistemul Riftului Est African), născându-se astfel, una din
cele mai mari crăpături din scoarţa terestră.
Zona aceasta de grabene se extinde pe 7000 km din Siria - Armenia până în Valea
Jerichonului, săriturile faliilor marginale ajungând la peste 3000m (4500m) în zona Mării Roşii.
Lacul Tanganika, cu o lăţime de aproape 80 km se găseşte la - 1435m; la aproape 700m sub nivelul

129
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

mării este fundul lacului, iar munţii din jur au peste 2000-3000 m înălţime. Zona marelui rift
cuprinde două sisteme de grabene: unul din zona Asiei sud-vestice - Marea Roşie, Depresiunea
Aprer (Danakil) - Lacul Malau, Lacul Rudolf; al doilea, arcuit spre vest, se desfăşoară din
regiunea Nilului Superior până în zona Lacului Albert, Edwa, Kinri, Tanganika, Malawi şi este
puternic rupt printr-un sistem secundar de fracturi, în nord Lacul Malawi.
În afara evenimentelor tectonice, dar evident în strânsă legătură cu acestea au fost
erupţiile vulcanice, scurse pe mari suprafeţe. Podişul Etiopian şi Africa Estică (lave bazaltice în
cazul Etiopiei au format platouri întinse). Emisia de lave bazaltice a încetat în momentul
scufundării grabenului abisinian, iar revărsările ulterioare au format vulcani stratificaţi,
asemănători cu Kilimanjaro (6010 m - 5895 m, stinşi), Kenia (5194 m, stinşi), Virunga şi
Danakil (cei mai activi, în zona grabenului est african, alături de cei din Aprer, în zona Golfului
Aden, azi un lac de lavă, Pico de Teyele - 3711, Insulele Capului Verde (Togo -2829 m), în
Oceanul Indian vulcanul Khartala de 2560 m, Insulele Comore şi Insulele Reunion.
După efuziunile lavelor postmezozoice sau postpaleogene au rezultat dislocări în
Cuaternar. Dar nu tot riftul este cuaternar pentru că în cuaternar mişcările foarte recente au
determinat doar formarea unei părţi neînsemnate din relieful actual din zona grabenelor est
africane. Este vorba de o reactivare târzie ce trebuie privită ca o ultimă fază a unei istorii
geologice complicate, ale cărei începuturi se pot urmări până la începutul mezozoicului (triasic
şi chiar jurasic). Deci, configuraţia scutului african ar fi primit-o la începutul mezozoicului în
jurasicul mediu - superior.
Mişcările de basculare uşoară (ridicări şi, respectiv, prăbuşiri), asociate cu deplasarea spre
nord şi est a scutului african (mişcări înregistrate şi astăzi) întreţin mişcări seismice (cu toată
rigiditatea continentului: în vecinătatea grabenului şi în nord-vest, în zona de geosinclinal.
În cuaternar, corespunzătoare etapelor de ridicare, peneplenizarea era deosebit de activă. În
Sahara, glaciaţiei din Eurasia i-au corespuns nişte epoci pluviale (deci această zonă, azi deşertică,
avea o vegetaţie
In linii generale, teoria tectonicii în plăci s-a constituit în abundentă în cuaternar).
jurul câtorva principii clare: suprafaţa Globului este compusă din Referitor la flora
plăci litosferice rigide, groase, ce plutesc pe astenosfera; plăcile se tropicală africană, aceasta
nasc în lungul dorsalelor de pe fundul oceanelor, ca urmare a cuprinde în prezent
proceselor magmatice, corelate cu circuitele largi ale curenţilor de
aproximativ 13.000 de
convecţie subcrustali. În riftul axial al dorsalelor medio-oceanice
se ridică magma din astenosferă şi se consolidează pe pereţii
specii, faţă de cea
laterali. Repetarea necontenită a acestor procese şi deplasarea amazoniană cu 40.000 de
laterală a marginilor liftului, datorită curenţilor subcrustali specii, aceasta şi datorită
divergenţi, contribuie la înnoirea continuă a crustei bazaltice şi la vechimii mai mari a celei
expansiunea fundului oceanic; regenerarea plăcilor bazaltice şi sud-americane. Aceasta se
migrarea lor laterală, fără să se deformeze, nu contribuie la datorează şi faptului că
creşterea în aceeaşi măsură a circumferinţei Globului, deoarece Africa terţiară şi
concomitent, are loc un proces compensatoriu de consum a lor în cuaternară s-a deplasat în
zonele de subducţie. Acest proces se realizează la periferia lungul unui "ax" meridian,
bazinelor oceanice, în cuprinsul foselor şi a gropilor abisale;
faţă de America care şi-a
continentele şi celelalte fragmente de scoarţă silaică, mai
schimbat poziţia foarte
uşoare se deplasează o dată cu plăcile din care fac parte. În
regiunile de impact dintre plăci materialul continental rămâne la puţin în sens meridian şi
suprafaţă, este cutat şi se înalţă sub forma unor lanţuri doar paralel. Flora tropicală
muntoase; mişcările relative ale plăcilor sunt supuse legilor africană este puţin diferită
geometriei calotelor sferice. de cea terţiară.
S-a dovedit că teoria plăcilor tectonice este capabilă de a In mileniul IV-III î.Hr.
explica trăsăturile majore ale continentelor şi oceanelor de fauna savanei în Sahara
ordinul I şi multe lanţuri de munţi de ordinul II şi structuri faliate apare în picturile rupestre.
şi cutate de ordinul III, dar şi unele structuri de ordinul III-IV, cum
ar fi alinierea marilor fluvii ale lumii de-a lungul unor linii de
fractură ale scoarţei (de exemplu Gangele, Mississippi, Niger şi Rin).

130
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Evoluţia teritorială a Africii - suport pentru mecanismele geostructurilor actuale


În cazul Africii avem de a face cu procese ale tectonicii intracontinentale şi anume cu
procese de extensie. Starea de tensiune în crustă poate avea loc la scări variate, de la cea
locală, determinată de decompresiunea exercitată asupra unor roci prin îndepărtarea unor
structuri geologice limitrofe (prin eroziune normală sau artificială, de pildă săparea unei
galerii de mină) până la scara cea mai mare. aceea a tracţiunii exercitate de manta asupra unei
plăci litosferice. Efectul în toate cazurile este o rupere a continuităţii materiei, dar şi aceasta la
scara respectivă: în cazul local tensiunea duce la apariţia fisurilor şi a diaclazelor, în cel de-al
doilea, la apariţia unor mari rupturi în crustă, cele din urmă putând fi de importanţă variabilă, de
la falii de distensie, ce afectează crusta pe o adâncime oarecare, până la marile rupturi ce taie
litosfera pe toată grosimea ei.
Din punct de vedere geologic marile rifturi africane constituie un sistem complex de
fracturi tectonice în "Y" în cadrul căruia se evidenţiază mai multe segmente distincte grupate în
două subsisteme:
• subsistemul est-african (situat la est de Lacul Victoria) cuprinde fosele (cuvetele lacustre
sau depresiunile tectonice: Depresiunea Afar, Fosa Etiopiana, Fosa Kenya (Gregory);
• subsistemul occidental (situat la vest de Lacul Victoria) cuprinde o serie de cuvete
lacustre și depresiuni tectonice: Albert, Edward, Kiwu, Tanganyika, Rukwa;
• la SE de Lacul Rukwa ramura occidentală se întâlneşte cu prelungirea ramurii
orientale prin sistemul de falii Ruaha. După locul de întâlnire se desfac din nou două ramuri: Fosa
Luangwa (la est) și Fosa Malawi (la est).
Plăcile continentale sunt mai puţin rigide ca cele oceanice. Ele se pot deforma, fractura şi
dezmembra. În acest sens se poate cita exemplul regiunii Afar din estul Africii. Cu
perspectivele favorabile dezmembrării uscatului. Această situaţie este explicată prin oprirea
deplasării laterale a continentului, încă acum 30 milioane ani, când au început şi fenomenele
vulcanice. Blocul african masiv este înconjurat din trei părţi de zone de expansiune, fără nici o
zonă de subducție. De aceea în adâncurile scoarţei sale s-au format numeroase punere fierbinţi
(vetre cu materie topită, aflate în grabene profunde; topitura tinde să se urce la suprafaţă,
dezvoltând erupţii vulcanice active) care preced fragmentarea. Din totalul de 122 puncte fierbinţi
(hot-spots) cunoscute pe Terra (53 pe fundul oceanelor şi 69 pe continente), Africa deţine 25.
Concentrarea mai mare sub placa africană, decât în alte părţi ale globului, a acestor hot-spot-uri
a dus la formarea în profunzimea zonei de rift a unei ridicări a astenosferei, a unui astenolit.
care a înlocuit cu un material mai puţin dens partea litosferică a mantalei. În acest proces a fost
antrenată şi baza crustei, generatoare prin topire parţială, a magmelor alcaline.
Corespunzător cu vârsta tot mai nouă, formarea rifturilor intracontinentale se află în stadii evolutive
diferite:
- stadiul riftului cu adâncime mică: Fosa Tanganyika;
- stadiul riftului cu adâncime mare: Fosa Etiopia;
- stadiul de rifting (stadiul spargerii crustei cu invazia mantalei la suprafaţă): fosa Afar;
- stadiul de spreading (stadiul disjuncţiei plăcilor prin apariţia unui culoar cu crustă oceanică): Marea
Roşie.
Magmele au venit în decursul timpului de la adâncimi tot mai mici:
- acum 45 milioane ani de la 180 km adâncime;
- acum 30 milioane ani de la 85 km adâncime;
- în prezent de la 40 km adâncime.
Subminată de un vulcanism intens, crusta continentală a plăcii africane este pe cale să fie
spartă şi împărţită în mai multe plăci mici (cum deja s-a şi
întâmplat în Depresiunea Afar), partea de est a Există însă controverse în ceea ce
continentului urmând să se desprindă şi să devină un fel de priveşte ideile tectonicii globale în
Africa, având în vedere faptul că în
nou Madagascar. Procesul este în curs de desfăşurare, fapt
apropierea ţărmurilor Africii nu există
evidenţiat de formarea rifturilor care progresează de la zone de subducţie ci doar zone de
nord la sud astfel că evenimentele magmatice şi acreţie care mărginesc placa africană.

131
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

tectonice au debutat în: Afar în oligocen (acum 45 mil. ani), Gregory la limita miocen/pliocen
(acum 10 mil. ani), fosa Tanzaniană în plio-cuaternar (acum 2 mil. ani).
Cel mai vechi rift activ continental este segmentul Afar care reprezintă extremitatea
nordică a sistemului de rifturi est-africane fiind localizat în dreptul Golfului Aden. S-a constatat că
riftul s-a format datorită termicii ridicate date de un punct fierbinte, ce a dus ta ridicarea mantalei
într-un dom şi topirea crustei pe dedesubt. Rezultatul a fost o structura extrem de complexă din
punct de vedere geometric, cinematic şi litologic (Bleahu, 1986). În Afar există o triplă joncţiune
unde se întâlnesc rifturile submarine din Golful Aden şi Marea Roşie şi cu cel emers al Africii de
Est.
Caracteristicile Depresiunii Afar și ariilor adiacente:
Morfologic, se prezintă ca o depresiune de 250 km lărgime maximă, denivelata negativ cu câteva
sute de metri fată de platourile limitrofe, în cadrul ei aflându-se alte depresiuni mai mici, îmbinate, de
forma unor grabene alungite; - limitele dintre diversele trepte sunt falii normale; - depresiunile au un
fiind plat, punctat de conuri vulcanice.
Geologic, zona este aproape integral formată din roci vulcanice: 1. serii stratoide (pânze de bazalte
suprapuse); 2. creste axiale (aparate vulcanice bazaltice aliniate NNV-SSE); 3. unităţi marginale (strato -
vulcani cu caldere situate pe aliniamente transversale având bazalte alcaline şi diferenţiate ce merg până
la riolite; - vârsta complexelor vulcanice este tânără, primele roci având 25 milioane ani, majoritatea fiind
însă mai tinere de 4 milioane ani.
Tectonic - zona este într-un regim tensional, manifestat prin falii normale ce pot avea şi 1.000 m
săritură verticală; - faliile afectează stivele de bazalte prezentând la suprafaţă spaţii deschise de
ordinul metrilor; - extensia se realizează acum cu o viteză de l cm/an;
Seismic, sub depresiune s-a detectat o crustă de tip oceanic cu o manta anormală foarte largă; -
zona de topire a mantalei este apropiată de suprafaţă, situată sub crestele vulcanice axiale;
Geofizic, zona este alcătuită din microplăci separate de falii normale şi transversale: - sloiurile de
crustă de tip oceanic prinse în acest canevas nu sunt însă rigide, ca plăcile litosferice, ci deformabile,
putând prelua presiunile şi tensiunile determinate de sistemul cinematic general.
Imaginea generală a depresiunii Afar este a unui rift oceanic exondat. Fosa sau
depresiunea Afar este, cum am mai spus, fosa cea mai „vârstnică", cele situate mai la sud aflându-
se în stadii de evoluţie tot mai tinere.

Morfologia principalelor fose şi rifturi din Africa


Trăsătura caracteristică a platformei africane o constituie marile fracturi însoţite de
vulcanismul neozoic. Cea mai importantă astfel de fractură o constituie Marele Rift African care a
apărut în partea de est a continentului. De asemenea sunt fracturile profunde din zona
Camerun-Ciad şi din regiunea masivelor Ahaggar şi Tibesti. Acestea, însă, nu ating
dimensiunile impresionante ale primei fracturi menţionate.
Marele Rift este de fapt un imens sistem de fracturi tectonice ce se desfăşoară pe mii de
kilometri, din Mozambic până la Marea Roşie, prelungindu-se cu grabenul în care este instalată
Marea Moartă.
Spectaculosul graben, numit şi „Rift Valley", începe de la gura de vărsare a Fluviului
Zambezi. Pe primul tronson al riftului se grefează valea Râului Shire şi Lacul Malawi (Nyasa) la
nord de care acesta se bifurcă în două ramuri care încadrează depresiunea tectonică ce
adăposteşte Lacul Victoria. Ramura occidentală poartă lacurile Rukwa, Tanganyika, Kiwu,
Edward şi Albert (Mobutu), iar cea orientală adăposteşte o serie de lacuri mai mici: Eyasi,
Magadi, Naivasha ş. a. Ramura orientală se continuă cu cuveta Lacului Turkana (Rudolf),
străbate Depresiunea Danakil (Afar) pentru ca apoi să se despartă iar pe două direcţii
rectangulare, ram ura orientală formând grabenul Golfului Aden, iar cea occidentală grabenul
Mării Roşii. Acesta se continuă în Asia de SV cu grabenul Mării Moarte.

Tectonica și rifturile africane


Sunt în fapt două sisteme de grabene:

132
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

- primul sistem începe în Asia de SV prin depresiunea tectonică a Siriei şi Palestinei; se


continuă prin Marea Roşie, Depresiunea Afar (care este înconjurată de horsturi faţă de zonele
învecinate mai scufundate), grabenul abisinian, în prelungirea căruia este regiunea Lacului
Turkana, apoi prin Africa de est (grabenul est-african) până la Lacul Nyasa;
- al doilea sistem (grabenul central-african), uşor arcuit spre vesteşte bine conturat prin lacurile
care ocupă zonele mai coborâte. Începe cu regiunea Nilului superior, cuprinzând lacurile Albert,
Edward, Kiwu, Tanganyika şi Nyasa, continuându-se spre sud până la Zambezi (prin regiunea
Râului Shire).
La nordul Lacului Nyasa există un sistem complicat de grabene secundare şi
ramificaţii.
Rifturile formează depresiuni înguste şi alungite, tăiate profund, în trepte, uneori cu
peste 1000 m, în platourile est-africane, ridicate în unele locuri la 3000 m. Există şi mări
aparate vulcanice, unele încă active (Kilimandjaro, Kenya, Elgon, Ruwenzori, Karisimba etc. situate
însă în afara rifturilor, pe platourile adiacente. Există şi vulcani mai mici în interiorul rifturilor, fără
sa aibă o dispunere sistematică, legată de falii. Acestea, foarte numeroase, sunt totdeauna
longitudinale, fiind de tip normal, dar şi invers, denotând un proces extensional pe falii normale
ce se închid în jos, ceea ce determină ridicarea unor blocuri pe falii inverse. Morfostructura
generală este aceea a unui mare dom cu raza de curbură largă şi cu bolta spartă în ax, în detaliu
putându-se identifica diferite tipuri morfologice.
Dimensiunile grabenelor (adâncime şi lăţime) variază. Bazinul Mării Roşii atinge 2000m
adâncime, marginile grabenului având între 1000 şi 2500 m altitudine absolută.
Lacul Tanganyika are o adâncime de 1435 m (fundul lacului fiind situat cu 680 m sub
nivelul mării), lăţimea maximă a lacului este de 80 km. iar munţii care înconjură lacul
depăşesc 2000-3000 m, In alte regiuni grabenele sunt mai puţin adâncite, mai slab marcate în
relief. Structura lor internă este complicată prin falii longitudinale în trepte şi falii
transversale.
Alte sisteme de fracturi profunde:
Fosa Benue din regiunea Camerun-Ciad se prezintă sub forma unui aliniament de
fracturi SV-NE. Pe prelungirea acestei fracturi se găsesc insulele Fernando- Po şi Annobon.
Fracturile din zona masivelor Ahaggar şi Tibesti, situate mai la nord de Fosa Benue, au o
orientare submeridiană.
Fosa Benue este în continuarea structurilor din Golful Guineei, iar pe sub Depresiunea
Ciad face joncţiunea cu fracturile din regiunea Tibesti-Ahaggar.

Test de autoevaluare

Care au fost elementele genetico-evolutive ale paleo-reţelei africane


□ a. evoluţia depresiunilor tectonice africane;
□ b. evoluţia scutului african;
□ c. specificul agriculturii africane;
□ d. sistemul de transporturi navale.

133
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Clima Africii
Poziţia geografică a Africii este corespunzătoare climatelor tropicale şi subtropicale
(37°21'N - 35°S fără insule - din care 2/3 între tropice. Deşi se află la aceeaşi latitudine,
comparaţia cu America de Sud evidenţiază importante diferenţieri de natură climatică:
- Africa este mai extinsă în emisfera N;
- regiunea Atlas este situată pe latitudinea sudului Americii de Nord, a Cotton Belt-
ului;
Absenţa unor lanţuri muntoase de mare desfăşurare în Africa determină circulaţia
maselor de aer nestingherită, rezultând astfel schimbări climatice graduale din loc în loc şi o
foarte grea diferenţiere a regiunilor climatice deosebit de strict (limitarea foarte exactă a
tipurilor de climă).
În schimb, platourile înalte din est, centrul şi sudul Africii moderează considerabil
temperatura locală (iată de ce populaţia albă s-a stabilit (colonizarea albă) pe platourile înalte din
aceste regiuni). În zonele unde predomină musonul de SE care bate peste Somalia şi are ca efect
o slabă umezire a părţii estice a Africii.
Dinamica maselor de aer este un factor climatogen determinant în Africa. Africa se
încadrează în limitele climatelor calde (75% între 30°lat). Excepţie fac regiunile cu etajarea
impusă de relief - care evident modifică toţi parametrii climatici obişnuiţi din zonalitatea
latitudinală şi longitudinală normală.. Oricum, zonalitatea latitudinală este determinantă în
modificarea zonală a climei în Africa, mai pregnant ca în oricare alt continent. Dinamica maselor
de aer ca factor climatogen este favorizată de situaţia barică şi circulaţia maselor de aer, precum
și de masele oceanice din jurul Africii şi relieful.
Din punctul de vedere al dinamicii atmosferice, se disting două brâie de mare presiune de
natură dinamică, la nivelul tropicelor, centri barici care se deplasează sezonier spre nord sau
spre sud. Datorită poziţiei cvasi - centrale a Africii la nivelul ecuatorului, se detaşează (în regiunea
ecuatorială) un brâu de presiune joasă (D), care pare să aibă o origine termică. Pe oceanele din
jur, în ariile de presiune ridicată se formează nişte nuclee barice anticiclonale (în vest: anticiclonul
Azorelor, în sud - anticiclonul din Atlanticul de sud şi în est: anticiclonul insulei Mauritius). În
aceste condiţii, se nasc nişte fluxuri de deplasare a aerului, orientate diferit şi plasate la diferite
latitudini.
În regiunea ecuatorială aerul nu este imobil ci apare un flux ecuatorial de vest
(Western lies) ce îşi modifică direcţia şi aria de acţiune, de la un sezon la altul. Vara, se lăţeşte,
desfăşurându-se mai mult la N de ecuator, atingând 12° lat. N; iarna se îngustează şi suferă o
inflexiune spre sud (12° lat. S). În aceste condiţii, mare parte din Africa ecuatorială se află sub
influenţa permanentă a unei circulaţii de origine atlantică, ce antrenează mase de aer umed
dinspre vest. În funcţie de sezon, masele de aer umed pendulează la N şi S de ecuator,
cuprinzând şi zonele subecuatoriale. Western lies-ul acţionează preponderent între cele 2 brâie
de presiune mare de la tropice corespunzătoare ariilor de convergenţa intertropicală nordică şi
convergenţa intertropicală sudică: N.C.I.T., S.C.I.T.). Calmul ecuatorial are un caracter
discontinuu şi s-a constatat că la nivelul continentului african nu există un calm ecuatorial tipic şi
că acesta este prezent mai mult deasupra oceanelor înconjurătoare.
Diferenţele de presiune datorate celor două brâie anticiclonale tropicale generează
vânturi uscate, regulate numite alizee, având, în urma abaterii cauzate de rotaţia Pământului,
direcţie NE - SV în emisfera nordică şi SE - NV în cea sudică. Când ajung în zona calmelor
ecuatoriale, masele de aer transportate de alizee sunt antrenate în mişcarea ascendentă
specifică acestei zone, luând astfel naştere precipitaţii bogate.
În troposfera înaltă de deasupra regiunilor intertropicale din Africa (şi din restul
Globului) sunt caracteristice vânturile geostrofice de est (direcţia este - V), iar alizeele de NE şi SE
nu sunt decât o reflectare, la suprafaţa terestră, a acestor vânturi.
Musonul de SV apare ca o prelungire a alizeului de SE din emisfera sudică (în timpul verii),
iar alizeul de N se prelungeşte mult spre sud, aducând uscăciune (în timpul iernii boreale).

134
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

In zona ecuatorială datorită intensei încălziri se formează curenţi ascendenţi de


convecţie termică, care ajung până la 8 km înălţime. La această înălţime, sub influenţa
gradientului baric, masele de aer se îndreaptă spre tropice sub forma a doi curenţi de
altitudine.
Această circulaţie a aerului, permanentă, spre latitudini mari, menţine în zona
ecuatorială, în tot timpul anului un regim baric depresionar - în sensul clasic de formare a
zonei calmelor ecuatoriale (fără vânturi ) dar în care apar ploile torenţiale urmare şi a
mişcărilor termo-convective, însoţite de furtuni violente constituie p particularitate. Sub influenţa
Forţei Coriolis cei doi curenţi de altitudine suferă o abatere treptată spre dreapta în emisfera
nordică şi stângă în sud. Depresiunea maselor de aer spre cei doi poli încetează producându-se o
îngrămădire a lor la latitudini subtropicale.
În urma acestor aglomerări de aer se dezvoltă o mişcare descendentă generalizatori
ceea ce face ca în ambele emisfere să apară 2 brâie subtropicale. Gradienţii barici sunt orientaţi
astfel spre minima D ecuatorial, iar ca urmare a forţei Coriolis curenţii de aer se vor deplasa
dinspre sud est spre nord vest în alizeele: alizeul primar este originea alizeelor din
troposfera inferioară, caracterizat printr-o mişcare descendentă a aerului, un grad avansat de
uscăciune. În fond alizeul primar este un inel circumterestru component al circulaţiei generale a
atmosferei, în care se regăsesc, la altitudine acei jet (de la 40°N-S).
Astfel, în prezent, circulaţia generală a atmosferei în Africa nu este concepută ca
datorându-se în exclusivitate contrastelor de temperatură şi implicit distribuţiei geografice a
presiunii atmosferice pe suprafaţa globului, ci are cauze mult mai complexe de ordin dinamic, care
duc, de exemplu, la formarea curenţilor fulger la mari altitudini. În plus s-a tras concluzia că
distribuţia presiunii depinde de aceşti curenţi nu invers - vânturile de la sol sunt rezultatul
diferenţelor de presiune dar faptul că aceste vânturi sunt în ultimă instanţă consecinţa
vânturilor.
Alizeele sunt componente de nord est (în emisfera nordică) şi de sud est (în emisfera
sudică) a curentului Estic de altitudine - numit alizeul primar.
Extremităţile de NV şi SV ale Africii intră, datorită poziţiei sale geografice, sub influenţa
periodică a vânturilor de vest ce apar la latitudini mijlocii, având o circulaţie mai consistentă iarna
(când favorizează apariţia maximului de precipitaţii de tip mediteranean).
Ecuatorul termic al Africii este deplasat cu cca. 5° mai spre N de cel matematic , iar
ecuatorul pluviometric este situat mai spre S faţă de cel matematic, toate acestea datorită
masivităţii continentului.
Interferenţa alizeului de nord est cu cel de sud est are loc în apropierea Ecuatorului, într-
o zonă de intensitate mică a forţei Coriolis, diferenţele de presiune inexistente iar aerul
efectuează o deplasare spre verticală în sens ascendent. Această zonă poartă numele de zona
de convergenţă intertropicală.
Între cele două ramuri ale zonei de convergenţă intertropicală apar vânturile de vest
ecuatoriale - fluxul ecuatorial de vest (western lies). În timpul verii boreale această zonă a
vânturilor de vest ecuatorială se extinde între Ecuator şi 15-20°N, deasupra Africii. În timpul iernii
boreale, această zonă NCIT şi SCIT se regăseşte de la Ecuator la 15 - 20°S deasupra Africii. Poziţia
latitudinală a Africii însă favorizează ca în anumite regiuni fluxul ecuatorial de vest să acţioneze tot
timpul anului.
Extinderea pe verticală a fluxului Ecuatorului de vest este relativ redusă (max. 3000 m în
zona ecuatorială.

Relieful ca factor climatogen


Masivitatea de ansamblu a Africii este generată de relieful monoton, de podiş care
contribuie la accentuarea caracterului de omogenitate a zonelor de climă în regiunile înalte (M.
Atlas,, M. Cap - Scorpiei, Pod. Etiopiei) însă etajarea este exprimată mai ales prin creşterea
cantităţii de precipitaţii.

135
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Dispoziţia unităţilor de relief favorizează uscăciunea relativă a platourilor din estul


Africii, datorată şi poziţiei periferice a culmilor şi masivelor muntoase, care determină condensări
pe versanţii exteriori. Masivele izolate (Kenya, Kilimanjaro, Camerun, Tassili, Tibasti, Ahaggar) au
precipitaţii mai bogate ca zonele din jur. Orientarea masivelor - Atlas - favorizează precipitaţii mai
bogate faţă de regiunile învecinate, în timp ce bazinele depresionare - corespund mai bine ariilor
puternic continentalizate.

3. Principalele regiuni morfoclimatice din Africa

Regiune - alterarea intensă a rocilor şi formarea unei scoarţe de alterare


morfoclimatică ferallitice fără cruste de oxidare;
intertropicală permanent - dezagregare slabă;
umedă - procese de eroziune difuză în timpul ploilor torenţiale;
- alunecări de teren de proporţii pe versanţii puternic înclinaţi
Regiune - alterarea rocilor şi formarea unei scoarţe de alterare ferallitice
morfoclimatică însoţită de cruste de oxidare ferugionoase şi bauxitice;
intertropicală cu două - dazagregări granulare şi exfolieri datorate alternanţei
sezoane sezoanelor;
- amplificarea şiroirii difuze şi concentrate în sezonul umed;
- dinamica versanţilor şi abrupturilor stâncoase este mult mai
activă decât eroziunea fluviatilă
Regiunea - alternanţa proceselor fizico-mecanice cu cele bio-chimice
morfoclimatică semiaridă datorită succesiunii anotimpurilor;
- procesele de eroziune şi dezagregare prin insolaţie sunt
favorizate de caracteristicile vegetaţiei;
- intense procese de spălare în suprafaţă, şiroire şi transport
bogat de aluviuni în sezonul umed (intensă degradare a
versanţilor prin rigole, ravene etc)
Regiune - procese de natură fizico-mecanică dominante;
morfoclimatică aridă - scurgerea în pânză şi scurgerea fluvio-torenţială sunt deosebit
de intense în timpul averselor violente de ploaie;
- procese eoliene (deflaţia, coroziunea) intense;
- formarea crustelor de sulfaţi, carbonaţi, cloruri şi săruri
(sebkha, patina deşertului) prin capilaritate şi evaporaţie;

4. Africa de Sud
Teritoriile situate la sud de podişurile Lounda şi Katanga (Bazinul Congo) şi la sud de cursul
inferior al fluviului Zambezi prezintă caracteristici generale proprii. Din punct de vedere climatic, se
inversează repartiţia umidităţii între ţărmul vestic şi cel estic, în contrast cu restul continentului.
Originalitatea climatului zonei tropicale din Africa de Sud trebuie legată de poziţia acestei unităţi naturale
între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian, respectiv de circulaţia atmosferică realizată între centrele de
presiune situate pe continent şi ocean. Un rol deosebit îl joacă relieful (prezenţa Marelui Rim) şi curenţii
oceanici. Astfel, de la vest către est, se pot delimita trei regiuni morfoclimatice: una aridă,
corespunzătoare Deşertului Namib, una semiaridă, corespunzătoare în mare Bazinului Kalahari şi una
tropicală cu două sezoane, caracterizând podişurile estice (Matabele, Veldul Înalt, Veldul Jos) şi Câmpia
Mozambicului.
Principalul furnizor de precipitaţii în Africa de Sud este alizeul de SE; efectele sale sunt
accentuate de curentul cald al Mozambicului, peste care trece înainte de a acţiona asupra litoralului estic,
în general puternic înălţat. Dispoziţia reliefului contribuie la scăderea umidităţii de la periferie spre
interior. Pe litoral şi versanţii estici, precipitaţiile se menţin obişnuit între 1000-2000 mm/an, pe
podişurile estice cad 750-500 mm/an, iar în partea centrală şi sudică a Dep. Kalahari, sub 250

136
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

mm/an. Din aceste cantităţi, cea mai mare parte revine verii australe (oct.-mart.), perioadă în care se
resimte şi influenţa westerlies-ului. În timpul iernii australe, Dep. Kalahari funcţionează ca o arie
anticiclonală iar curenţii de aer continental care se formează nu pot condiţiona precipitaţii. Ariditatea
Deşertului Namib se poate explica mai bine prin analiza circulaţiei atmosferice din zonă, decât prin
prezenţa curentului rece al Benguelei, care însoţeşte coasta şi în zona gurii de vărsare a fluviului Congo
sau în zona oraşului Cape Town. Diferenţele de precipitaţii dintre Cape Town şi East London (situat în
zona curentului Acelor, curent cald) nu sunt foarte mari. Regimul lor anual diferă, ceea ce trădează
influenţa dinamicii maselor de aer.
In strânsă legătură cu particularităţile climatice stau procesele de modelare a reliefului. În Namib
caracteristice sunt dezagregarea, deflaţia şi coraziunea, în timp ce procesele fluviale sunt minime. Ele
cresc în intensitate în regiunile morfoclimatice mai bogate în precipitaţii, unde în sezonul umed se
produc spălări areale, ravenări etc. În acelaşi timp scade intensitatea meteorizării mecanice în
detrimentul meteorizării chimice (adâncimea de dezagregărilor descreşte de la 25 m în savana mai
umedă la cca. 6 m în arealele mai uscate).

Test de autoevaluare
Care sunt zonele de vegetaţie specifice climatului intertropical alternant african ?
□ a. savanele, ierboasă, savana împădurită, stepele pădurea parc, savana mixtă;
□ b. pădurea veșnic verde;
□ c. doar în oaze;
□ d. vegetația capabilă să reziste secetelor din sezonul uscat.

Amplitudinile termice din Africa sunt:


□ a. mari, în ciclu diurn în regiunile ecuatoriale;
□ b. mari in Sahara in ciclu diurn;
□ c. minime la ecuator in ciclu anual.

137
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

UNITATEA DE STUDIU 12

Capitolul VIII PROFILE GEOGRAFICE ÎN STATELE UNITE ŞI CANADA


America de Nord, este considerat cel mai adesea un continent separat de restul spațiului
geografic al Americilor ( Centrală și de Sud). Opiniile conform cărora continentul american este
format din componentele sudică, centrală şi nordică sau, a doua după care Americile cuprindă
două spaţii geografice, Anglo şi frnacofon şi al doilea Latino –American sunt tot mai des vehiculate
în tratatele de geografie regională.
1. Particularităţi fizico-geografice ale Americii de Nord
America de nord este prin coordonatele ei fizico-geografice un continent extins în
emisfera nordică, cu o dispunere a peisajelor specifice mediului cordilier şi celui extra-cordilier.
Aceste două dimensiuni ale peisajelor geografice au determinat ţi ritmuri ale populării şi ocupării
Americii de Nord de către europeni, pe sensul
dominant de Est spre Vest. Deşi aparent avem impresia unei desfăşurări
predominant latitudinale America de Nord
spre deosebire de cea centrală şi de Sud se
Aşezare geografică. Ţărmurile, desfăşoară dublu, in longitudine, N- S = 67°
dimensiunile continentului între extreme şi 113° pe direcţia E-V iar cu
Continentul N. American se desfăşoară arhipelaguri ajunge să se desfăţoare pe
între 83° 39` şi 16° N, continent boreal. De fapt aproximativ 161° longitudine.
cea mai mare parte a Americii cu subcontinentele
(sau continentele: America N., Centrală, Sudică) se desfăşoară în emisfera boreală.
America de Nord este extinsă în exclusivitate în emisferele nordică și vestică, mărginit
spre E șși V de cele 2 oceane, Atlantic și Pacific, iar la nord de Oceanul Arctic și la sud de Marea
Caraibelor și istmul central america o separa de America de Sud. America de Nord are o suprafață
de 24.709.000 km², care reprezintă aproximativ 4,8% din suprafața Terrei, sau 16,5% din uscat.
Populația continentului a fost estimată în iulie 2008 ( www. Wikipedia.com) la aproape 529 de
milioane de locuitori. Este al treilea continent ca suprafață, după Asia și Africa și al patrulea ca
populație după Asia, Africa și Europa. Dacă se consideră continentul american ca un întreg,
cuprinzând atât America de Nord și Centrală, cât și America de Sud (care este situată
preponderent în emisfera sudică), atunci Americile au o suprafață totală de peste 42.000.000
km2, suprafață care este foarte apropiată de cea a Asiei. Ambele Americi sunt situate în emisfera
vestică a planetei noastre.

Depăşind cu mult Cercul Polar de N ( doar la 6° şi 20' de Polul N) şi Tropicul de Nord (Racului) cu 6° şi
30' , America de Nord este desfăşurată pe 67 0 în latitudine (elongare N-S);
Extremitățile continentului sunt :
 83° 39`N în Arhipelagul Nordic Canadian, în Insula Ellesmere;
 16°N, extremitatea sudică, în Istmul Tehuantepec;
 Peninsula Alaska (arhipelagul Aleutinelor aparţine SUA) la 173°35'V;Capul Prince o f Walles 168° V;
 Peninsula Labrador Capului Charles 55°40' V;

America de nord se desfăşoară pe 6400 km N-S şi 4680 km V-E, echivalent cu 127°


latitudine, desfăşurarea continentală şi 113° E-V ca desfăşurare pe longitudine.
America de Nord este separată de 5000 km de Europa prin Oceanul Atlantic iar prin
Oceanul Pacific de 9000 km de Japonia, deşi de Asia de Nord est, prin arh. Aleutinelor doar 86 km
(42 m adâncime în Bering). Oceanul Arctic caldă ţărmurile Nordului continentului.
Structura şi evoluţia geologică ale Americii de Nord

138
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Americii de Nord îi este specifică simetria în oglindă, faţă de Europa: structurile de scut şi
de platformă ocupă părţile estice ale continentului pe când cele de orogen, dominant cele estice.
I. Scutul canadian şi platformele. Structuri vechi, la zi, în NE Canadei, Peninsula Labrador,
iar la Sud, în E SUA și sunt acoperite de depozite paleozoice şi spre V, de cele mezozoice. Ele apar
cu structuri vechi, în Canada și mai ales în nordul Marilor Lacuri, iar spre Vest până la longitudinea
Lacurilor Canadiene L. Sclavilor L. Renilor, Urşilor, Saskatchewan Principalele particularităţi ale
acestuia sunt legate de poziția geografică, fiind situat în partea centrală şi Nordică. Acestea sunt
legate, prin intermediul unor structuri submerse de structurile din Groenlanda, fiind alcătuit din
structuri vechi, de şisturi cristaline, granite, gnaisse şi este acoperit de un sedimentar paleo –
mezozoic subţire. Spre V (în prerie), în SV şi S, formațiunile vechi și foarte vechi sunt acoperite cu
structuri mai noi, în contact cu orogenul Stâncoșilor din vest şi cu cele Appalachiane, în est.
Sedimentarul platformic este acoperit cu depuneri mezo – neozoice în vest; (calcare și marne
specifice pentru depozitele continentale în bună măsură).
În marile câmpii şi podişuri din centrul Nord American (SUA), depozitele paleozoice
acoperă transgresiv fundamentul cutat al scutului. În preriile nord americane, domină la zi
sedimentarul paleozoic şi mezozoic și neozoic; în profilul transversal al scutului Canadian se
remarcă scufundarea axială, corespunzătoare G. Hudson,
II Orogenul caledonic
Acest orogen s-a format Paleozoicul inferior, la nivelul când plăcile americane erau unite
cu cele euroasiatice și formau împreună Laurasia. Caracteristicele de repartiţie ale acestora sunt:
 cuprind spațiul geografic dintre litoralul Groenlandei și scutului Labradorian și
platformele nord americane;
 sunt faliate marginal;
 au depozite peleozoic inferioare foarte
În cuaternar în afara glaciațiilor
groase și sunt străbătute de intruziuni
continentale și ca urmare a exharației
granitice,în Nordul Munţilor și tectonici, se formează, postglaciar,
Appalachi,Insula Terra Nova etc.;. cascada Niagara, emblematică
III Orogenul hercinic apare în marginea pentru America de Nord, la granița
platformei, în Munţii Appalachi, la contactul cu dintre SUA și Canada. În aria dintre
Câmpia Mississippi şi Podişul Tenessee, spre cascada Niagara şi Marile Lacuri au
platformă, orogenul suportă depozite care maschează fost evoluţii paleogeografice care
depresiunea prehercinică; în S- SV sunt structuri sunt dominate de glaciaţiile
hercinice îngropate sub o stiva groasă a sedimentelor cuternare. În structura regiunii
pragului Cascadei Niagara, se pot
mezozoice şi neozoice. Tot în Paleozoic, se schiţează
separa:
geosinclinalele Appalachian şi al Stâncoşilor (Rocky
 fundamentul precambrian,
Mountains), cu o tectonică activă, rezultând falieri şi acoperit de depozite sedimentare
activitate vulcanică foarte intense, conturându-se ca fluvio-glaciare ale căror grosime
zonă de orogen, în jurul cratogenului canadian. În creşte de la N spre S, fără a
Ordovician se conturează avanfosa hercinică acoperi integral fundamentul
(ulterioară) din faţa Appalachilor, unde se vor depune vechi;
strate de sare, în cute diapire, depozite carbonifere de  unele porţiuni din structurile dure
care se leagă în zona avanfosei Appalachiene, cu (structură tip Trenton) din
importante zăcăminte de hidrocarburi – ca cele din fundament, siluriene, formează
bazinele missisippiene). praguri în profilul longitudinal al
IV Orogenul Alpin cuprinde cordiliera nord fluviului Sf. Laurenţiu sau între
Lacuri – între L. Erie şi Ontario
americană, corespunzătoare Munţilor Coastelor
Cascada Niagara de 49 m înălţime
(litoralul pacific şi a Munţilor Stâncoşi, dispusă în (Horse Shoe);
marginea vestică a Scutului Canadian. Regiunea Alpină  spre Vest şi Sud, toată zona
corespundea în Mezozoic celor două arii de Marilor Lacuri este mărginită de
geosinclinal, una a Munţilor Stâncoşi şi cealaltă pentru şiruri de morene glaciare, cu
segmentul vestic din lanţul: M. Cascadelor – Coastelor lăţime mare la S de Lacul Michigan
– Sierra Nevada. Între cele două regiuni este o zonă de (zona Chicago).

139
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

cutări largi, mezozoice şi mai vechi care astăzi corespunde unor Podişuri intramontane înalte, ca
Podişul Marelui Bazin.
Diferitelor perioade mezozoice le sunt echivalente structuri geologice specifice:
 Triasicului: migrarea ariilor geosinclinale spre vest (unde se conturează de fapt
geosinclinalele la marginea scutului canadian care, devine astfel o regiune de acţiune
subacvatică, puternic rigidizată (zona domurilor mississippiene);
 Jurasicului îi corespund formațiunile generate prin noile transgresiuni, sub forma de braţe
marine avansate spre vest şi disecţiile N-S, separându-se o zonă exondată, de uscat; în E era
geosinclinalul Stâncoşilor, neclădiţi încă, scutul canadian (acoperit cu sedimentar mezozoic în
podişul Preriilor );
 Cretacicului superior, ca şi în Europa, le corespund fazele orogenezelor alpine; 2 uscaturi se
desfăşurau între: Scutul Canadian şi Munţii Appalachi, în E și, în V, Munţii Stâncoşi,
cuprinzând structurile laramice şi nevadiene; la marginea E au fost de ridicări puternice
epiplatformice.
Neozoicul a reconfigurat importante uscaturi nord american: Un culoar marin: podişurile
preriilor N. Americane şi Câmpiile centrale. Se separă Groenlanda de continent (apare structura
submarina Davis) şi G. Baffin. Extinderea spre America S prin aşa numitul prag al Floride. Un
exemplu de configurare a uscatului corespunde cu perioada cuaternară, când glaciaţiile au
acoperit cu platoşe groase de gheață mare partea nordului continentului nord american.
În originea cuvetelor lacustre se remarcă faptul că acestea sunt în mare amajoritate a lor,
tectono-glaciare, axate pe linii de falii și ulterior creionării tectonice, regiunile depresiunilor
tectonice au fost puternic sculptate glaciar, gheţarii au umplut zonele depresionare, accentuând
excavarea lor prin exharație. Apa lacurilor provine din topirea calotei glaciare sau din reţeaua de

Iniţial în zona Marilor Lacuri şi Sf. Laurenţiu, erau două lacuri: unul vestic, cuprindea L. Superior şi
Michigan (drenat de Mississippi - L. Algonkian ) şi Lacul Estic, cu L Irochez (cuprindea L. Hurron, Erie,
Ontario), care s-au fost drenate de Mohowak şi Hudson. Producându-se o ruptură. Apele acestor lacuri
s-au scurs, unele rămânând conturate în zonele mai adânci – cele cinci lacuri mari: L. Superior şi
Michigan, L. Hurron, Erie, Ontario, astăzi cel mai important volum de apă dulce de pe Terra.
suprafaţă.

2.Canada
Amplitudini mari şi extreme socio-economice.
Suprafaţa Canadei este echivalentă cu Europei, 9.976.139, deci aproape 10 mil. km2 fiind
al II-lea pe glob, ca suprafaţă. Ocupă partea nordică a Americii de Nord, este o replică a emisferei
occidentale a spaţiului boreal Euro-Asiatic. Dezvoltarea în latitudine între 41°43' şi 83°07' N,
echivalentă cu desfăşurarea pe 42° latitudine, depăşind Cercul Polar de Nord acesta, fiind situat
doar la 25° latitudine de limita extremităţii sudice a Canadei – ½ din teritoriu este în zona
climatului rece (polar, subpolar, temperat continental rece). În longitudine Canada se extinde
între 141 şi 52°, pe aproape 90°longitudine, deşi varietatea condiţiilor climatice sunt mai puţin
evidente, pe aceste coordonate.
Ţărmurile sunt diferite morfologic și genetico-evolutiv. Cel pacific este dantelat,
fragmentat de văi cu fiorduri, liber
Succesiunea unităților de relief de pe teritoriul Canadei sunt:
tot anul de gheţuri, faţă de cel
 Câmpia Înaltă şi Podişul Preriilor;
atlantic. Ţărmul estic, cu estuarul
 Podiş înalt Labradorian;
adânc a fluviului Sf. Laurenţiu, cu  Podişul Mackenzie,
Insula New Foundland, dominat de  Munţii Stâncoşi
cea mai mare peninsulă canadiană,  Munții Coastelor și Munții Cascadelor
Peninsulă Labrador. Ţărmurile E şi  Câmpia litorală periferică îngustă
V sunt diferite şi genetic (sisteme  Câmpia Arctica

140
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

orogenice diferite) faţă de structura de scut modelate de inlandisul canadian (calota glaciară) şi
acoperite de formaţiuni periglaciare, cu ţărmuri joase fragmentate puternic.
Relieful Canadei
Cuprinde două ansambluri morfologice uriașe, Cordiliera și Extracodiliera. Acestea sunt
reprezentate de o succesiune de unităţi și subunități de relief, suprapuse în mare parte unor
morfostructuri specifice, succedate de la est la vest și având în zona centrală un aspect de culoar
prelungit spre sud, pe teritoriul SUA. Acesta este format din cele două arii deprimate, Hudsonia
(Golful Hudson) în nord, în limita scutului Labradorian și Golful Mexic, în sud.
Cordiliera canadiană, ca ansamblul modelului cordilierei americane, cuprinde două șiruri
de lanțuri montane, edificate succesiv de la vest spre est, separate de podișuri interne cu
formațiuni mai vechi. Sistemul Stâncoşilor au între 600-800 km lăţime, prin ramificaţiile nordice şi
ocupă 1/6 din teritoriul Canadei (Stâncoşii propriu-zişi, şi podişurile interne, echivalente: Pod.
Jukon, Fraser, Columbia (1000-1800 m) și lanțurile pacifice M. Coastei și Cascadei.
Clima şi apele Canadei
Climatele canadiene sunt influenţate de masele de aer arctic reci, în ½ N a ţării. Ca urmare
, climatele canadiene sunt mult mai reci ca în Europa, la aceeaşi latitudine. De asemenea, sunt o
serie de particularităţi climatice specifice:
 continentalismul apare ca urmare a extinderii V-E a ţării: temperată rece, în
centru şi mai umedă pe ţărm;
 asimetriile latitudinale de dispunere a zonelor climatic corespund rolului celor
două categorii de curenți oceanici care influențează climatele, cei calzi Pacifici, și
cei reci, groenlandezi;
 masele reci ajung în sud, prin intermediul curenţilor reci ai Labradorului şi
Groenlandei;
 pe coasta pacifică clima este umedă, cu precipitaţii de 1400 mm/ an;
 Marile Lacuri corespund unei zone climatice temperat- moderat, umede.
Se întâlnesc următoarele zone de climă:
1.Climatul arctic este întâlnit în Arhipelagul canadian, N. Canadei. Caracteristici generale
sunt determinate de influența maselor reci arctice: t° C VII de 10° C, precipitații de 200 – 250mm,
vânturi puternice, permafrostul atinge până la 2-7 m şi se dezgheaţă puţin în timpul verilor.
2. Climatul subarctic din N Peninsulei Alaska, în M. Stâncoşi se caracterizează prin veri cu
valori termice de peste 10° C;
3. Climatul temperat continental este dezvoltat în cea mai mare parte a Canadei
continentale şi în Sudul Peninsulei Labrador. Este caracterizat prin ierni reci şi uscate, geruri,
vânturi din N, cer senin, (mai uşor de suportat ca cele siberiene sau central Europene)cu veri
calde, zile lungi, însorite. Climatele de acest tip sunt desfăşurate până la latitudinea Podişului
Preriilor şi a ţărmul sudic al Golfului Hudson, din M. Stâncoşi, precum şi în vestul Marilor Lacuri.
Precipitaţiile ajung la 400-500 m, de vară (climat temperat tipic) cu zăpezi abundente. Climatul din
nordul Marilor Lacuri este diferit, pe ţărmuri faţă de zonele interioare, el este mai blând decât în
sudul Marilor Lacuri.
4. Climatul temperat atlantic canadian cuprinde zona estuarului Sf. Lawrence, Insula
Newfowlland, Peninsula New Scotland. Înspre est se resimte influenţa curenților reci ai
Labradorului şi Groenlandei. Valorile elementelor meteorologice sunt diferenţiate sezonier: ierni
reci, cu temepraturi medii de -4° C-, -6 C°, iar verile sunt reci (12 ,16° C) dar, se înregistrează
precipitații abundente, de până la1400 mm/an.
5. Climatul montan din Stâncoşii Canadieni, etajat se desfășoară în cadrul climatului
temperat continental rece , iarna fiind valori de -14° C, -28° C /iar vara de +13+16°C.

Rețeaua hidrografică este specifică spațiului Nord American, fiind caracterizată prin:
 copie liniile majore de relief, fiind influențată de acestea în orientarea generală;

141
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

 desfăşurată cu orientarea preponderent meridian, reflex al dispoziţiei structurilor


geologice, diferite și a evoluţiei paleogeografice și paleogeomorfologice
cuaternare, postglaciar;
 este major determinată în regimul alimentării și scurgerii de zonalitatea şi
etajarea climatică;
 densitate considerabilă a reţelei hidrografice;
 bazine hidrografice foarte extinse în arealul american nordic;

Caracteristici generale ale reţelei hidrografice:


1. preponderent tributare Oceanului Atlantic, prin Golful Hudson si sistemului Marilor Lacuri
2. văile au profile longitudinale în trepte, cu numeroase cataracte şi cascade, pante abrupte şi cu curs
tumultuos, orientate pe vechi văi glaciare;
3. râurile din ținutul nordic sunt îngheţate 7-8 luni;
4. traversează complexe lacustre tectono- glaciare, legate prin emisari sau praguri şi cascade- fenomen de
difluenţă.
5. lacurile glaciare au malurile festonate, cu râuri şi păraie (creeck –uri) legate între ele formând fenomene de
difluenţă;
6. cumpenele de apă dintre bazinul Atlantic / Golful Mexic / Oceanul Arctic; între Atlantic / Pacific, pe M.
Stâncoşi.
7. În Oceanul Atlantic se varsă râuri scurte de pe versanţii Estici ai Appalachilor și în St. Lawrence (între Marile
Lacuri -cascada Niagara (Erie / Ontario).

 vaste sisteme lacustre


 gheţari actuali, extinşi în arealele montane, cu varietatea tipurilor de alimentare şi

De identificat pe hartă:
Marile fluvii nord americane, cu peste 2000 Km sunt din sistemele hidrografice: Mackenzie, St.
Lawrence, Yukon, Sasketchewan, Nelson,Colorado; Mississippi împreună cu Missori, Rio Grande aparţin
drenajului spre Oceanul Atlantic şi Golful Mexic. Yukon, Snake și Colorado se varsă în Pacific.
Marile complexe lacustre – Marile Lacuri - Superior, Michigan, Huron, Erie, Ontario; Lacurile din
complexele canadiene, Sclavilor, Renilor, Urșilor, Sasketchewan etc.
de scurgere a reţelei hidrografice.

Diferențieri teritoriale biogeografice


Neozoicul marchează începutul
formării covorului vegetal (când era legată Tundra este formată din muşchi, licheni, arbuşti- NE Labrador, P.
America de N. de Asia). În cuaternar răcirea Alaska, între G. Hudson N I. Terra Nova. Înaintează spre S prin
climei a favorizat o flora abundentă în depăşirea cercului N Polar, în insulele arhipelagurilor nordice.
1. Silvotundră pin+ mesteacăn+ plop+ brad balsamic
spaţiul Californian. Post glaciar – avansarea 2. Taigaua – (Păd. Conifere) se extinde până la 50° N, în
Orientarea generală a limitelor sudică Centrul Estic şi avansează în Stâncoşi mult în S. - 40° N (până în
și cea nordică a pădurii de confere, pe direcția California) deci între fluviul St. Lawrence – ţărmul Pacific P.
Labrador – vestul, Centrul Canadei
nord-vest – sud-est, ca urmare a asimetriei
climatice în sens latitudinal. Astfel, se observă
o decalare a repartiției zonelor forestiere în spre N a coniferelor şi tundrei. Arhipelag fără gheţuri
centrul Canadei față de estul acesteia, unde, – au aceiaşi floră din triasic (tundra) care prin
limitele arealelor biogeografice avansează influenţa curenţilor reci a înaintat spre S, până la 50°
mult spre sud. Limita N. a zonei forestiere de
N.
conifere este arientată clar pe direcţia NV-
SE,de la latitudinea L. Urşilor – ocolind câmpia 1. Tundra: Barren Grounds (terenuri
G. Hudson – atinge ţărmurile sudice ale G. sterile), mlăştinoase, domeniul permafrostului.
James şi cuprind S Pen. Labrador. Limita S a Tundra cu muşchi şi licheni înaintează mult mai mult
zonei forestiere de conifere se desfăşoară spre Sud ca în Eurasia, ajungând latitudinal în vestul
între L. Superior – Est. Fluv. Sf. Laurenţiu – S.L. Golfului Hudson, în nord și estul Peninsulei.
Winnipag – Poalele Stâncoşilor Labrador, extinzându-se până la 50° N. Solurile sunt
de tundră şi podzolice. Fauna cuprinde ursul alb ,

142
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

vulpea polară, iepurele alb, potârnichi)


2. Pădurile de conifere: ocupă
Sunt următoarele succesiuni ale zonalităţii latitudinale
1,6 mil km2 mai redusă în suprafață ca
ale arealelor biogeografice:
N – pinul, bradul, molidul; cea siberiană,. de 2 mil. km2 , dar
S - amestec cu plop, mesteacăn, fag şi stejar; asemănătoare cu aceasta. Fauna: -
V – păduri de codri înalţi şi brazi (100 m elanul, lupul, vulpea, castor,
înălţime) – în zonele climatului temperat umed. hermelină, zibelină
Tranziţia în SV arealului prin
silvostepă şi apoi stepă în Pod. Preriilor
2. Preeria (stepa nord americană): este extinsă de la V. de L. Winnipeg până la poalele
Stâncoşilor
În cuprinsule ei sunt culturi de grâu şi areale cu păşuni.
3. Pădurile coastei pacifice sunt răspândite în Bazinele Mackenzie şi Yukon, până la
Munții Stâncoşi.
Componenţă este de asociaţii de pin – brad – Canada, bradul – Alaska, în Stâncoşi – Tsuga,
Pseudotsuga, Thuja, Sequoia sampervirus (arbore roşu) Sequoia gigantica (arbore mamut)

Disparităţi socio-eeconomice. Diferenţieri regionale în Canada.

Popularea Canadei
Principalele etape ale populării Canadei pot fi cuprinse schematic astfel:
 perioada precolumbiană, când se apreciază că erau peste 300.000 indieni;
 normanzii debarcă în Vinland, în Terra Nova, conduși de Leif, în jurul anului ~1000 d.Hr.;
 în 1497, John Cabot atinge ţărmurile Canadei (italian în serviciul Regelui Henry al VII-lea);
 colonizarea propriu – zisă este marcată la începutul sec. al XVII-lea, de acţiunea lui Pierre du
Guase, care pune bazele lui Post Royal (1605) şi a localităţii Quebec- Noua Franţă, acțiune
legată de exploatarea pământurilor arabile;
 1642- se înfiinţează misiunea catolică Montreal. Populaţia franceză cuprindea 60.000
loccuitori (stabiliţi în Quebec) şi extinsă în sec. XVIII până la limita provinciei Ohio;
 după 1783, 40.000 loialişti coroanei britanice s-au stabilit în Canada rezultând primul val de
imigranţi de limbă engleză;
 după 1900, populaţia Canadei era de 5,3 milioane de locuitori (1,.620 milioane imigranţi între
1867-1950);
 se înființează noile provincii după1870: Ontario, iar British Columbia – 1871;
 rolul deosebit al calea ferată, transcanadiană, din 1885 care a permis popularea vestului
(prerie);
 dezvoltarea industriei, mai ales perioada interbelică (pe baza resurselor minerale).
De la începutul secolului, resursele Albertei şi Saskatchewan ului, în paralel cu
desţelenirea preeriei şi apoi punerea în valoare
a resurselor Stâncoşilor. Rutele de acces În milioane locuitori, evoluţia populaţiei:
terestre, spre ţinuturile nordice se dezvoltă 13,3 (1950);
după al II lea război mondial, mai ales după 17,9 (1960);
1945-1970. Ramificaţii noi ale transcanadianului 21,3(1970);
24 (1980);
spre nord se permit extinderea oicumenei
24 (1980);
canadiene.
26,5 (1990);
În evoluţia numărului locuitorilor, de-a 30,1 (2000)
lungul istoriei acestei naţiuni, un rolul important 32 (2008)
l-a avut dinamica populației prin imigrație,
precum și valorile mari ale sporului natural.
Astfel, creșterea populației a fost considerabilă după război, echivalentă ca ritm cu perioada

143
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

interbelică. De la 14 milioane de locuitori (1951) la 20 milioane locuitori (1967) și la 26,7 milioane


locuitori (1991), pentru ca în 2008 să fie de peste 32 milioane locuitori. Cea mai numeroasă
populație au provinciile Quebec, British Columbia, Alberta și Saskectchewan:
Sporul natural – diferit al populaţiei francofone ca al celei anglofone
1991 – N ‰ = 13 ‰ (scădere de la 28-25 ‰ în 1950-1960)
M ‰ = 8 ‰ – 1974 = 7,4 ‰
Sp. nat. = 5 ‰ ( în 1974 = 8,5 ‰)
Mi = 7‰ faţă de 9‰ în Sud şi 39.5‰ în Mexic
Creşterea anuală – 0,9 %
Creşterea prin migraţii a numărului locuitorilor:
1898-1912 – 2,2 milioane locuitori
1945-1957 – peste 1,5 milioane locuitori
1969-1973 – 150.000 / (1973 – 184.200 (Marea Britanie, SUA, Hong Kong)
În migrația internă se remarcă ca și în SUA, deplasare spre oraşele mari (în trecut spre prerie) şi
spre vestul şi NV ţării.
Structura populaţiei
Populaţia ocupată astăzi în agricultură este sub 4% (deşi permite obţinerea unei părți
importante din PNB), faţă de 11% în 1954.
Durata medie a vieţii: 77 ani (74 Bărbaţi, 81 femei)
Structura naţională (57% anglofoni, engleza ca limbă maternă – deşi originea lor poate fi
din întreaga lume, nu exclusivă pentru Marea Britanie (anglocanadieni sunt 45% din totalul
populației) și 28% francofoni, iar canadienii de origine franceză sunt aproximativ, 29%. Aceștia
din urmă populează mai ales provincia Quebec precum și în regiuni din New Brunswick, estul și
nordul Ontario, Saskatchewan, țărmul sudic al Nova Scotia și sudul Manitoba. Dintre cei care
vorbesc franceza, 85% trăiesc în Québec. Franceza este desemnată ca limbă oficială în provincia
Québec, unde guvernul provincial nu promovează folosirea englezei. New Brunswick este singura
provincie oficial bilingvă. Engleza este desemnată ca limbă oficială în toate celelalte provincii.
Structura populaţiei active (agricultură – 5%; industrie 23%; servicii 72%)
alţi europeni – 23% (germani, italieni, ucraineni, români)
amerindieni (370.000), eschimoşi 26.000 (inuiţi)
Populaţia urbană depăşeşete 77% , (61% în 1950), SUA 64%/1950 – apoi 75%

Ritmurile de creştere ale populaţiei urbane din marile metropole canadiene (milioane
locuitori)
Aglomerația urbană 1994 2001
Toronto – 3,5 mil. loc. 3,8 4,2
Montreal – 2,9 mil. 3,1 3,3
Vancouver – 1,3 mil. 1,603 1,8
Edmont.. – 0,8 mil. 0,84 0,8
Calgary – 0,7 0,754 0,8
Winmi… - 0,650
Quebec – 0,6 0,7
Halifax 0,321
Ottawa 0,921 1,1

Valorile PNB sunt peste 19.000 $ / locuitor, din care, structural, agriculturii îi revine 3%,
industriei 21 %, (17% din cea prelucrătoare) şi 76% din sfera serviciilor)

Evoluţia densităţilor de populaţie loc/km2


1950 1960 1970 1980 1990 2000

144
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

America 8 9 11 12 13 14
Canada 1 2 2 2 3 3
S.U.A 16 19 22 24 27 28

Repartiţia populaţiei în Canada, particularități contrastante , pe


2
fondul în care densitatea generală a populaţiei este sub 3 loc. / km
2
Cea mai mare parte a teritoriului - sub 1 loc. / km .
În sud sunt câteva zone cu densităţi mai ridicate, între 50-100 loc/ km2,între
care se remarcă
a. regiunea de SE, cuprinzînd:
o de o parte şi de alta a estuarului fluviului Sf. Laurenţiu
(Quebec – Montreal – Ottawa)
o În nordul Marilor Lacuri Erie, Huron, Ontario) cu centrele
importante la Sudburry, Toronto, Windsor
o În vestul. Lacului Superior, Thunder Bay.
o Pe țărmul Noua Scoţie: Halifax, Sydney
o Ţărmul estic al Insulei Newfoundland
b. în regiunea centrală (între 10-15 loc / km2)
o Manitoba Sudică – centrul Winnipeg
o În Saskatchewan – central – Regina şi Saskatoon
o în Alberta: Edmonton – Calgary
c. în SV –zona British Columbia – Vancouver – a II mare concentrare
Economia Canadei este foarte dezvoltată, statul canadian fiind membru al Organizației
pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD) și G8. Ponderea cea mai importantă o au
serviciile în edificare PNB, ocupând 75% di populația activă a țării Totuși, Canada și- dezvoltat
industriilor bazate pe exploatarea resurselor forestiere, extractive de hidrocarburi și care sunt
două dintre cele mai importante ramuri industriale. Canada este dependentă de comerțul
exterior, în special cu Statele Unite. Canada deține o industrie producătoare de autovehicule, cu
centrul în sudul provinciei Ontario, unde industria este printre cele mai dezvoltate.
Canada de astăzi este o țară industrializată bogată, asemănându-se mult cu Statele Unite
în ceea ce privește nivelul de dezvoltare a economiei de piață, producția și nivelul de trai ridicat.
În ultimul secol, creșterea impresionantă a industriei producătoare, mineritului și a sectorului de
servicii a transformat națiunea dintr-o economie eminamente rurală într-una predominant urbană
și industrială. Canada are depozite vaste de gaze naturale pe coasta de est și în vest, și o
multitudine de alte resurse naturale care contribuie la independența energetică.

Diferențieri regionale şi provinciile Canadei


Canada are un guvern federal care leagă cele
10 provincii, Teritoriile de Nord-Vest, Yukon, şi- Canada se confruntă pe lângă provocarea de a
Nunavut sunt principalele regiuni politice. Această determina rolurile constituţionale ale
organizare teritorial administrativă a fost decisă de guvernelor sale federale şi provinciale. Mai
către Marea Britanie în 1867, Actul de Confederaţiei, multe încercări de a reconcilia dorinţele
unind diferitele părţi ale ceea ce a devenit Canada locuitorilor din Quebec cu cele din alte provincii
modernă, în faţa unei ameninţări percepute militar este evidenţiat de problemele legate de o
constituţia federală, în care provinciile au, în
din partea Statelor Unite ale Americii, după Războiul
multe feluri, puteri mai mari decât guvernul
civil încheiat în 1865. În 1982, Canada a încheiat
central. Această situaţie contrastează cu faptul
legăturile sale administrative şi tutelare legale cu că, în Statele Unite ale Americii, Constituţia a
Marea Britanie, deşi aceasta a rămas în cadrul fost generată intern cu aproape un secol mai
Commonwealth-ul Naţiunilor. devreme ca în Canada. Statele componente ale
Provinciile canadiene SUA sunt în general mai mici în dimensiuni
Întindere longitudinală din sudul Canadei pe decât provinciile canadiene şi au pierdut mult
aproximativ 3000 de mile (5500km) între Victoria, din puterea legiuitoare în faţa guvernului
British Columbia, în sud-vest de pe coasta Pacificului federal, după 1900.

145
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

la Halifax, Noua Scotie, pe coasta de sud-est a Canadei Atlantic. Populaţia Canadei este distribuită
în primul rând de-a lungul acestei axe longitudinale într-o centură concentrată în apropierea
frontierei sudice cu Statele Unite. Concentrarea liniară a populaţiei canadiene de-a lungul graniţa
SUA ar putea sugera probabilitatea de canadieni care interacţionează mai mult cu oraşe şi sisteme
de peste graniţă, în Statele Unite decât cu cele interne. Deşi canadienii nu interacţionează cu
sistemele urbane prin frontiera lor, locuitorii interacționeză mult pe plan intern, în cadrul
subregiunilor interne precum şi la nivel de ţară, prin intermediul guvernului federal şi conservă o
puternică identitate naţională. Grupurile distinctiv subregionale, în cadrul graniţelor Canadei
includ locuitorii din Provinciile atlantice, popoarele de limbă franceză din Quebec, populaţia
multiculturală din Ontario şi în special cea din Toronto.
Provinciile canadiene au fost create un secol după state din SUA, sunt în general mult mai
mari, şi au o mai mare control intern politic decât state din SUA face cu privire la guvernul federal.
Proximitatea geografică a oraşe canadiene a permis dezvoltarea comercială în Statele Unite şi o
acoperire extinsă pe piaţa internă de
mass-media de divertisment şi ştiri.

Peisaje canadiene
Oraşul Quebec este singurul
oraş canadian cu un miez istoric, cu
clădiri datând din mai devreme de
1800. Cele mai multe oraşe din Toronto
spre vest au fost construite aproape în
întregime în 1900. Alte diferenţe
majore între oraşele canadiene şi
americane includ nivele de planificare
implicate şi relaţiile dintre unităţile
administraţiei publice în cadrul
centrelor metropolitane. Toronto este
cel mai mare oraş canadian cu peste
2,6 mil. locuitori şi centrul de servicii
Provinciile canadiene
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Canada#mediaviewer
financiare şi industria grea canadiană,
/File:Map_Canada_political-geo.png) precum şi capitala provinciei Ontario,
una dintre provinciile bogate ale
Canadei. Când Toronto a început să se extindă cu suburbiile din jurul nucleului oraşului, în 1950,
administraţia provinciei Ontario a încercat să elaboreze un plan de integrare a serviciilor
metropolitane în construcţia drumurilor regionale. Creşterea în continuare a ariei metropolitane
Toronto, a fost încurajată în jurul nucleelor de conexiuni din afara oraşului, inclusiv cu cea din Nord
York şi a zonei adiacente de aeroportul internaţional. Toronto a fost capabil să facă faţă creşterii
numărului grupurilor de imigranţi care se stabilesc în suburbiile interioare, pe națiuni: italiană,
portugheză, greacă, chineză şi districte care formează enclave etnice distincte. Oraşul mizează pe
diversitatea crescândă a rezidenţilor săi. Restaurante, magazine, galerii de artă, festivaluri şi
reflectând patrimoniul International vast al cetăţenilor. Toronto păstrează un centru ocupat şi
suburbiile înconjurătoare mai vechi, şi are cea mai scăzută rată de criminalitate dintre oraşele
mari din America de Nord, cu un sistem de educație de înalt nivel, sisteme de transport public
performant, şi un control prin planificare a expansiunii urbane. Multe oraşe din Statele Unite
invidiază planificare teritorială din Toronto, deoarece acestea au probleme de jurisdicţii multiple
şi o planificare limitată, care afectează doar câteva funcții.

1. Provinciile Atlantice
Tensiunile politice canadiene sunt deseori exacerbate prin diferenţieri regionale în ceea ce
priveşte particularităţi statale, economice şi culturale. Litoralul de est, cu provinciile mici, cu relief
deluros, de la Atlantic a fost primele atinse de coloniştii europeni şi formează, subprovinciile,

146
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

districtele: Newfoundland (care are jurisdicţie asupra Labradorului, ţinut aproape nelocuit), Nova
Scotia, Insula Prince Edward, şi New Brunswick.
Economia la scară mică din aceste zone, se bazează şi acum pe pescuit şi agricultura,
activităţi care au fost dezvoltate la nivel local. Sunt urmate de minerit şi de activităţi terţiare şi de
baza navală de la Halifax. Aceste provincii rămân beneficiarii principali ai ajutoarelor regionale
federale.
În anii 1980 şi începutul anilor 1990, regiunea a fost lovit grav în activitatea tradițională în
regiune este pescuitul marin, de scăderea stocurilor de peşte pe Grand Banks (bancuri de pescuit
codul, renumite în întreaga lume nord americană şi vest europeană). Aproximativ 30.000 de
locuitori, de la pescari la muncitorii din fabricile de prelucrarea ale peştelui au pierdut locurile de
muncă pentru că practic, resursele de cod au dispărut. Şomajul în Newfoundland a crescut la
peste 20%. Puţine industrii noi au fost atrase de eforturile guvernului. O sursă de speranţă ar
putea fi pentru a comuta capacităţile de pescuit spre activităţi de navigaţie comerciale de tip
container. Alte perspective au fost luate în calcul, cum ar fi pomparea de hidrocarburi din
Hibernia, teritoriu situat la 315 km (200 mile) offshore, deşi sunt gheţuri plutitoare, efortul fiind
considerat foarte costisitor şi riscant pentru mediu.
Dezvoltarea exploatărilor miniere de nichel şi cobalt, importante la scară mondială, sunt
dezvoltate în Labradorul estic, la Voisey Bay12, cu rezerve estimate la peste 1,4 milioane tone, cu o
concentrație de peste 1,6% nichel, a început în anul 2000 și este în producţie din 2011. Acest
zăcământ va aduce în timp, relansarea economică a regiunii. Deşi Provinciile Atlantice cuprind
comunităţi de vorbitori de franceză, în special în New Brunswick şi în Nova Scotia, Insula Prince
Edward sunt într-o măsură mai mică. În New Brunswick se dezvoltă industria turismului într-o
încercare de a înlocui componentele pierdute ale economiei. Nova Scoţia are o industrie turistică
bine structurată şi cuprinzătoare care să acopere geografic toate părţile provinciei. Noile locuri de
muncă în regiune pot fi găsite în hotel cu amănuntul, şi servicii de restaurant.
2. Quebec
Provincia Quebec a fost stabilită la scurt Combinaţia de cultură francofonă, de majoritatea
timp după primele aşezări formate pe litoralul populației vorbitoare de limbă franceză cu cea de
Atlanticului de către francezi care au dezvoltat religie romano-catolică, a creat o puternică
un tip distinct de soluţionare a terenurilor pe loialitate regională, care s-a mutat în activismul
loturi, de-a lungul celor două maluri ale fluviului politic, în anii 1900, ca o reacţie împotriva
St. Lawrence. Quebec a devenit parte a British controlului anglo-canadian. Dificultatea de
Canada în 1759, cu capitala la Quebec City. comunicare în limba franceză de restul Canadei, cu
imigranții noi, a soluţionat printr-o rezoluţie,
Colonişti francezi-şi descendenţii lor Quebecois
aspecte de neconceput în Quebec. Ca urmare a
erau nemulţumiţi de viaţă sub cuceritorii lor, acestor activităţi politice, limba franceză a fost
britanicii. Economia regiunii asigura doar acceptată ca limbă naţională, egală cu limba
subzistenţa, dar comercianţii de blănuri au engleză şi Quebec a câştigat alte concesii din
format o clasă puternică după 1800. Provincia partea celorlalte provincii ale Canadei, în pofida
Quebec acoperă o suprafaţă mare, ce se extinde faptului că nu recunoaşte limba engleză ca limbă
spre nord pentru a include cea mai mare parte a alternativă, dar în decurs de acceptare în Quebec.
peninsulei la est de Golful Hudson.
Majoritatea populaţiei trăieşte de-a lungul fluviului și estuarului St Lawrence .Oraşe mai
mari sunt Quebec si Montreal, care au o serie de industrii şi de servicii care le afirmă printre
metropolele mondiale. O serie de oraşe au dezvoltat industria hidroenergetică locală, pentru
industria lemnului, fabrici de celuloză şi hârtie, producția de aluminiu, industria de rafinare a
petrolului.
Performanțele economice și nivelul de trai au crescut constant în Quebec-ului, de la
sfârşitul anilor 1980, odată cu creșterea producţiei de pastă de lemn (celuloza pentru fabricarea
hârtiei) prin extinderea cererii pe piaţa globală, alături de dezvoltarea zonelor agricole. La nord de

12
înlocuind importul de cobalt din Africa, din Republica Democrată Congo

147
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

estuarul râului St Lawrence, peisajul este tern, purtând urmele exharaţiei şi modelării glaciare.
Este un teritoriu acoperit de păduri de conifere, lacuri, şi tundra.
Una dintre cele mai importante resurse ale Quebecului este dat de potențialul
hidroelectric, investițiile noi în instalaţii hidroenergetice permite să exporte curent electric în
Statele Unite. Quebec produce 25 % din producţia de energie electrică a Canadei.
3. Ontario
Subprovincia Ontario de Sud, este extinsă între Lacurile Huron, Ontario, şi Erie are un
climat temperat relativ blând, având în vedere poziţia sa în interiorul continentului nord-
american. Climatele regionale sunt influenţate de lacurile foarte mari şi de faptul de a fi
poziţionată mai la sud decât alte părţi din Canada. Solul şi clima sunt potrivite pentru păşuni,
culturi de cereale, şi tutun, ceea ce a făcut această regiune dintre cele mai atractive pentru
agricultori imigranţi în anii 1800 din Canada. Cea mai mare metropolă, Toronto, apărut în 1800 şi
apoi, s-a dezvoltat foarte mult de la mijlocul anilor 1900, atunci când deschiderea estuarului
Lawrence Seaway l-a transformat într-un port la ocean. Politicile în limba franceză din Quebec au
condus oameni de afaceri vorbitori de limba engleză la vest de fostul său rival, Montreal, Toronto
având rolul lui de capitală a provinciei Ontario extins.
Subprovincia Ontario de Nord se extinde până la ţărmurile Golfului Hudson, în aria
corespunzătoare scutului labradorian, cu peisaje sculptate glaciar, prin exharație,şlefuite prin
acţiunea gheţarilor şi acoperite de păduri de conifere. Cele mai multe din aşezările din nordul
Ontario sunt aşezări miniere, inclusiv complexe rezidențiale mari, în jurul minelor de nichel din
Sudbury. Canada este una dintre ţările mai exportatoare de minereu de nichel. Astfel sunt aşezări
permanente în zonele de vest şi de la nord de Sudbury.

4. Provinciile preeriilor canadiene, marilor câmpii centrale


Provinciile de preerie sunt: Manitoba, Saskatchewan și Alberta şi au fost populate şi luate
în cultură spațiile lor imense de stepe nordice, fertile, mai ales în urma construcţiei căii ferate
trans-Pacific canadian şi a infrastructurii naţionale, de la sfârşitul anilor 1800. La începutul anilor
1900, aceste provincii au devenit domenii majore de cultură ale grâului. Culturile de grâu de
primăvara este maturată în sezonul de creştere scurt, care permite coacerea în 90 de zile. Spre
vestul preeriilor, unde nu exista umiditate suficientă pentru grâu, şi s-a dezvoltat creşterea
bovinelor. Zona este, în esenţă, o prelungire spre nord a Marile Câmpii din Statele Unite. Multe
dintre cartierele agricole populate de imigranţi, au fost depopulate, mai ales după anul 1950, ca
urmare a mecanizării agriculturii şi de închidere a fermelor marginale. Winnipeg, Regina,
Edmonton, Saskatoon, si Calgary au avut și au încă un rol important pe pieţele de cereale şi carne,
şi trei dintre ele au devenit capitale provinciale, rol de puteri economice fiind asigurat de calea
ferata naţională care le traversează.
După 1950, descoperirea de cărbune, petrol, gaze naturale în Alberta a determinat infuzii
masive de capital, dezvoltându-se industria extractivă şi industria prelucrătoare şi atrăgând
imigrări masive în această provincie. Distanţele mari de est şi vest în porturile canadiene, au
ridicat preţul de export şi a condus la orientarea distribuţiei spre unele din principalele pieţe de
energie spre sud, în Statele Unite.
5. Litoralul Pacific
British Columbia este situată de-a lungul litoralului Canadei, cu trăsături geografice
specifice: relieful accidentat de la Stâncoşii Canadian şi Munţii Coastei, este o provincie care a
concentrat activitate economică, minerit, pomicultura, şi turismul în zonele joase, înguste, pe
litoral, care sunt separate de munţi înalţi. Majoritatea locuitorilor locuiesc in zona Vancouver, cu
extinderea arealului urban spre Vancouver Island. Oamenii din British Columbia se simt depărtaţi
de restul Canadei. Unii dintre ei au atitudini mai britanice decât britanicii înşişi, cu ritualuri
elaborate de ceai după-amiază, comune în Victoria, în timp ce alţii subliniază conexiunile peste tot
mai mare spre Asia de Est, de unde provin mulţi imigranţi din Vancouver. Comunităţile asiatice în
creştere, diversifică în continuare peisajele culturale ale metropolei.

148
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

6. Nordul Canadei. Teritoriile nordice


Arhipelagul arctic canadian
Cuprinde insulele pe platforma continentală, între ţărmul nordic al Canadei şi Groenlanda.
Aceste arhipelaguri compun Teritoriul Nordic Canadian și grupurile de insule:
 în apropierea ţărmului N : Banks, Victoria; King William; Prince de Walles;
Somersat; Baffin;
 grupa centrală: Prince Patrick; Eghinton; Melwille; Bathurst; Devon.
 grupa nordică: I. I. Ellsmare ( cu formațiuni cutate caledonic), Axel – Heiberg,
Cornwall, Borden, Brock, Mackenzie; King.
Insulele aparţin structural scutului canadian fiind acoperit înspre vest cu depozite
paleozoice;țărmurile foarte articulate domină canale, golfuri, braţe insulare. Climatul aspru se
caracterizeză prin medii termice negative sau ușor pozitive (formându-se poduri de gheaţă între
insule ), sunt vânturi puternice. Este un domeniu al tundrei şi spre Sud – sivotundră; domeniul
gheţurilor perene acoperă insulele nordice (estul I. Ellesmere, și estul I. Devon centrul montan al
I. Baffin). Tundra domina în zona vestică a insulelor şi pe ţărmurile insulelor. Silvotundra doar în
sud iar fauna specifică este formată din boul În cadrul regiunii este o activitate minieră:
moscat, renul caribou, lupul, vulpea polară,  aur: Yellowknife (N L. Sclavilor), Donsson Major;
iepurele polar, potârnichea albă.  uraniu : Port Radim (Marele L. Ursi..), Uranium
Regiunea Arctică City;
Cuprinde 50% din teritoriul canadian și are  cupru: Pain Point;
 petrol: Fort Norman (rafinării) ;
doar 60-70.000 locuitori, dezvoltându-se în
limitele spaţiului sub și anoicumenic. Căi
comunicaţie: Alaska Highway; Grimshaw Highway – Hay River;
O activitate importantă este cea de vânătoare: de care se leagă prelucrarea pieilor; sunt
ferme de creştere a animalelor pentru blană (Alberta, Saskatchewan), de creşterea (caribu)
cariboou, renilor, de către eschimoşi, inuiți. Oraşele importante ale Nordului canadian sunt:
Dowson, Whitehouse (Jukon Teritory); Fort North, Yellow Knife
Groenlanda, trăsături geografice generale
Reprezintă cea mai mare insulă terestră (a Terrei) ;
fiind de fapt o continuare a scutului canadian, spre nord, pentru că abia în Cretacicul
inferior ( de altfel plin de evenimente paleogeografice), s-au format strâmtoarea Davis şi Golful
Baffin separând insula de continent (în momentul creionării şi arhipelagului Arctic); legătura cu
continentul este menţinută sub forma unui prag submarin (de la adâncimea de 680-700m ) ce
leagă Golful Cumberland de SV Groenlandei; de altfel este o altă punte de legătură spre est, aflată
la 1000 m adâncime, strâmtoarea daneză spre Islanda. (avem de a face cu o structură de scut
continentală, dezvoltată spre SE şi SV). Ţărmurile Groenlandei sunt foarte articulate, mai ales spre
SV iar cele estice au numeroase fjorduri. Insulele reprezintă adesea ţărmuri festonat, terminale
ale gheţurilor ce coboară din calotă. În nord sunt peninsule mari, Hall, Peary, Christiansland.
Particularitatea dominantă a Groenlandei est dată de faptul că 4/5 din suprafaţă (80%)
este acoperită de o imensă calotă glaciară, foarte groasă. Doar pe 16 % din teritoriu este vizibil
uscatul Groenlandei de sub calotă de-a lungul litoralului şi nu depăşeşte 60-150 km spre interior.
Adevărata calotă glaciară nordică este în Groenlanda. Grosimea calotei glaciare este în jur de 1600
m (medie), dar ajunge în partea centrală la 3000 m; Calota este centrul de dezvoltare a unor arii
permanente de presiune ridicată (Anticiclonul Groelandez). În centrul insulei grosimea calotei
glaciare era cu 2000 m mai mare la nivelul cuaternarului.Prin topirea gheţii până la grosimea
actuală, s-a produs o basculare a scutului, astfel în SV s-a înălţat cu 100 m, iar spre Str. Smith cu
320m (lucru dovedit de nivelele teraselor de abraziune). Din această calotă glaciară se îndreaptă
spre ţărm peste 100 de gheţari foarte mari ( gheţarul Humboldt (100 Km) din Pen. Washington).
Din zona de litoral, din sud-vest, între 69-73° N, se desprind iceberguri. Acestea sunt transportate
de curenţii reci ai Groenlandei de V şi curenţii Labradorului până la 47-50° N, în dreptul Insulei
Terra Nova constituindu-se un real pericol pentru navigaţie.

149
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Este o insulă inospitalieră, doar eschimoşii adaptaţi acestor teritorii cu resurse din
vânătoare şi pescuit.
Localitatea Gothab este situată la 78° N și este singura aşezare stabilă, importantă bază
aeriană a SUA.
Zona accesibilă pentru locuit – În SV zona de acces a sud estului unde apele marine
îngheaţă rar.
Relieful de sub calotă este larg ondulat. Alt. maximă M. Tungertok, de 3253 m, Mont
Forvel, 3360 m, SE – Giunjorm Filld, 3370m, Gungbjörn field la 3700 m.
Clima Groenlandei este dominant polară, mai ales în partea Nordică şi centrală şi ceva mai
blândă în SV
La Gothab mediile sunt de -9,8°C (ian.) şi 6,6°C (iulie). Pe calotă: în ianuarie sunt doar -
41,7° C pentru ca în iulie să se înrregistreze -10,8°C, fiind astfel polul frigului american (min. abs.
foarte coborâte, sub -65°C)
Teritoriile Yukon sunt formate din teritoriile cele mai nordice ale Canadei, fiind o zonă
controlată federal, în cazul în care puţini oameni locuiesc permanent în afară de indienii americani
şi de inuiţi (eschimos) ca grupuri de americani nativi. În 1999, Nunavut a devenit un teritoriu
aşezări miniere în care se exploatează o serie de minereurilor metalifere. Sunt puţine de
comunicaţii în această zonă pustie în afară de cele care leagă mine de centrele de desfacere
pentru acestea.
În Canada și teritoriile nordice, permanent sunt descoperite resurse noi de minereuri, cele
mai multe înarii greu accesibile: La sfârşitul anilor 1990, s-a deschis o mina de diamante lângă
Yellowknife. În viitor Teritoriile de Nord-Vest, vor acoperi 3 % din cantitatea de diamante
exploatate din lume. Mina diamant trebuie să răspundă preocupărilor comunităţii locale, mai ales
cele de mediu: de exemplu ocolirea căile de migrare a turmelor de caribu şi biodiversităţii
specifice..

Test de autoevaluare

Succesiunea de la est la vest a unităților de relief de pe teritoriul Canadei sunt:


□ a. Podişul Labradorian, Câmpia Înaltă şi Podişul Preriilor, Munţii Stâncoşi, Podişul Mackenzie, Munții
Coastelor și Munții Cascadelor, Câmpia litorală periferică îngustă, Câmpia Arctica;
□ b. Câmpiile interne și litorale, podișurile pe structuri de scut și platforme, unitățile montane din
Cordiliera Vestică;
□ c. Preeria, Podișurile și Unitățile montane;
□ d. Munții Coastelor și Munții Cascadelor Munţii Stâncoşi, Podişul Mackenzie, Câmpia Arctica, Câmpia
litorală periferică îngustă, Câmpia Înaltă şi Podişul Preriilor, Podişul înalt Labradorian.

Provinciile canadiene sunt:


□ a. Atlantice, Quebec, Ontario, Provinciile preeriilor canadiene, marilor câmpii centrale,Litoralul
Pacific, Teritoriile nordice;
□ b. Alaska, Quebec, Ontario și Preeria canadiană;
□ c. Atlantice, Pacifice și centrale înalte și joase, Groenlanda.

(Alegeți varianta corectă)

150
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

UNITATEA DE STUDIU 13

3. Statele Unite: peisajele geografice transformate. Diferențieri regionale .


1. Appalachia
Regiune muntoasă şi deluroasa ce cuprinde Munţii Appalachi.
Acestei regiuni îi corespunde cu partea de mijloc a Centurii Manufacturiere
(Manufacutring Belt) şi se extinde și pe litoralul atlantic. Fiecare parte a Appalachiei, regiunii
applacheiene are particularităţi economice distincte. Aceste subunităţi teritoriale corespund cu :
 Eastern Kentucky,
 West Virginia,
 Virginia de vest, de est şi
 Tennessee
În regiunea Tennessee, unde extracţia cărbunelui continuă să fie oarecum important,
aceasta este supusă fluctuaţiilor de preţ semnificative, care produc condiţiile specifice regionale.
O măsură de diversitate economice a fost introdus în sudul Aria dintre Florida,m Țărmul
regiunii Appalachia cu producţia de energie electrică ieftină, Golfului Mexic și Claifornia, a
prin crearea celui mai vechi și unul dintre cele mai fost încadrată în termenul
importante sisteme hidroenergetice Autoritatea Tennessee generic de "Sun Belt". Denumire
Valley, creată la sfârşitul anilor 1930. Mai importante fabrici generică ,are conotaţii fizico-
din aluminiu şi facilităţile federale, (cum ar fi laboratoarele geografice cu referiri la Sud SUA,
de cercetări ale energiilor nucleare de la Oak Ridge şi Rocket cu ierni blânde si mai „fericit”,
Center din Huntsville) s-au alăturat la sistemele industriale mai prosper – pe un fond de
climate tropicale sau
tradiționale. Oraşe, cum ar fi Asheville, Knoxville,
subtropicale, în contrast cu
Chattanooga, Huntsville şi-au extins şi sunt în curs de "Centura Frost " centura
dezvoltare o gamă largă de industrii şi de servicii. Contraste îngheţată, din nord-estul SUA,
dintre ariile bogate, cu resurse naturale şi cu valenţe supranumită și Rust Belt sau
industriale reale, infrastructură, sănătate, şi a oportunităţilor centura ruginii. Sensul a venit,
educaţionale rămân între centrele urbane şi din jur, mai prin comparație de la
mult material sarace comunitati rurale de munte. dezvoltarea tradițională a
2. Midwest-ul SUA ramurilor industriei grele, față
( regiunea marilor câmpii şi podişuri. ( Heartland: de cea a sudului, unde sunt mai
Midwest şi Great Plains) ales centre specializate în
industria aeronautică, IT, chimie
Zona de câmpie dintre Appalachians şi Rockies (
de sinteză, rafinării, ramuri mai
Munții Stîncoşi), la nord de râul Ohio şi Munţii Ozark este o dinamice șși mult mai prospere
regiune în esenţă cu dominarea peisajelor culturale agricole. în economia SUA actuală. Deşi
Midwest- termenul este aplicat cu precădere la cele acest termen a fost, de
opt state din centura de culturi a porumbului13 şi zona asemenea, aplicat şi mult mai
Marilor Lacuri. Se suprapune partea de est cu Centura departe, spre vest, ca element
manufacturieră, astfel încât se cuprind mai metropole ca: specific creşterii economice
Chicago, Detroit, Cleveland, Cincinnati şi stau în mijlocul asociate cu Centura Soarelui, a
arealelor de producţie industriale şi agricultură. fost mai mult exemplificat
Marile Câmpii (Great Plains) includ statele Dakota de geografic ca neuniform- în fapt,
un set de "pete de la soare",
Sud şi Nord, Nebraska, Kansas, Oklahoma, şi părţi din
decât cel echivalent prosperității
Montana, Wyoming, Colorado, Texas . economice, ca dispoziţie spațială
de zonă, de centură, cu toate că
13 mutaţiile din regiune au fost
Centurile agricole- agricultural belts- sunt arii identificate ca zone bioclimatice care au o anumită dominare
reale şi de durată.
de culturi agricole: centurile de culturi pentur porumb, grâu, bu,bac, etc

151
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Funcţiunea economică agricol-comercială aproape leagă de nevoi tehnologice pentru


agricultură, activităţi agricole, precum şi prelucrarea şi comercializarea produselor agricole.
Acestea au făcut ca agricultura americană să fie o parte integrantă a unei industrii mult mai mare.
În ciuda productivităţii agricole mari şi în creştere din această regiune, au apărut probleme
economice în ultimele decenii. Mulţi fermieri care şi au pierdut locurile de muncă, au avut locuri
de muncă în afara fermei, arendează o parte din terenurile lor altor agricultori, sau apelează la
vânzarea terenurile lor băncilor şi alte întreprinderi financiare, în scopul de a face plăţi de
împrumut şi a acoperi costurile lor. Mare parte din teritoriul agricol, cu fermele de familie a
devenit proprietatea colectivă. Probleme de populaţie în scădere şi ocupaţii puţine alternative au
copiat alte regiuni rurale, altădată cea mai bogată regiune agricolă a ţării în anii 1980. Marea zonă
de câmpie, în special în zona de la poalele şi din interiorul Munților Stancosi din Colorado, a
devenit un important centru de industrii de înaltă tehnologie, bazat iniţial în jurul instalaţiilor de
federal în Denver şi, la Universitatea din Colorado din Boulder. Populaţia zonei a crescut rapid la
începutul anilor 1990, dar a încetinit târziu în deceniu ca poluarea aerului, lipsa apei, şi şcoli
aglomerat descurajat unele din deplasează în regiune.
3. Sudul SUA
Reiunea Sud-americană este cunoscută ca secvență regională a Sun Belt-ului nord
american, se extinde de la câmpia de la litoralul Atlantic spre vest, spre sud de râul Mississippi şi
în Texas. Regiunii îi sunt proprii identităţi culturale comune. Acestea provin de la modelele de
migraţie coloniale şi a practicilor agricole, precum şi de state membre al Confederaţiei statelor în
timpul războiului civil. Cele mai multe regiuni din Sud au fost dominate de economia agricolă de
plantaţii, cu origini în vremuri coloniale. Toate statele din sud au suferit după Războiul Civil, care s-
au confruntat cu zeci de ani de sărăcie, în timp în timp ce statele din nord au făcut progrese
uriaşe în extinderea zonelor industriale şi a acumulat bogăţie materială semnificativă. Sclavii negri
au fost "eliberaţi" de rezultatul războiului civil, dar au devenit în curând sclavii datoriilor, a
terenurilor agricole pe care au avut nevoie de mână de lucru.
Descendenţii afro-americani ai foştilor sclavi nu au câştigat politic şi nici nu aveau drepturi
sociale, pentru mai mult de 100 de ani, până la mişcarea pentru drepturile civile din anii 1960.
Această evoluţie socio-culturală a coincis cu construirea sistemului de autostrăzi interstatale care
a deschis o mare parte din Sud, creând noi oportunităţi economice şi a permite extinderea de
oraşe, cum ar fi Miami, zona de concentrare urbană cu mari metropole de la Charlotte la Atlanta,
New Orleans, Houston, Dallas-Fort Worth, Memphis , şi Louisville. Sectorul economic de servicii,
precum şi cel industrial, a fost atras în această zonă, generând bogății și prosperitate.
Zonele rurale rămân cele mai sărace părţi din Sud, cu Câmpia Mississippi, Delta fluviului
care formează una dintre zonele cele mai contestate din punct de vedere economic din Statele
Unite. Regiuni joase, deltaice prelungite până pe valea Mississippi, din Louisiana şi Mississippi prin
Arkansas şi în sud-estul Missouri. Delta a fost un domeniu major de producţie de bumbac până la
mijlocul anilor 1900. Astăzi, regiunea rămâne săracă, cu infrastructură relativ mai puţină şi mai
puţine oportunităţi educaţionale.
Cei mai mulţi locuitori ai Sudului au de lucru în industriile de prelucrare şi de servicii. În
împrejurimile Greenville, Carolina de Sud, se remarcă producţia de anvelope Michelin (din
Franţa), BMW (din Germania), Lucas electronice auto (din Marea Britanie), şi electronice Hitachi
(din Japonia) unde se oferă locuri de muncă pentru mulţi locuitori. Astfel de investiţii s-au bazat
pe percepţia de această regiune ca având forţă de muncă calificată, de multe ori fără sindicate,
sprijin bun local pentru industrie, precum şi condiţiile de mediu plăcut pentru management.
In Texas, stat cu o puternică industrie, s-a dezvoltat în paralel cu acumularea de averi din
extracţiile de petrol şi dezvoltarea serviciilor în jurul Houston, Dallas- Fort Worth, şi Austin parţial
legate de National Aeronautics and Space Administration (NASA) cu centrul său în Houston,
precum şi cu dezvoltarea de alte industrii de înaltă tehnologie şi de cercetare. Activităţile generate
de sectorul de servicii în Sudul SUA se numără turismul, în care Peninsula Florida conduce detaşat
în numărului de vizitatori şi de venituri din turism, sănătate, educaţie şi servicii financiare. Unele
industrii de servicii plătesc salarii mai mari decât în industria prelucrătoare.

152
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Mai multe uragane puternice au ajuns deasupra uscatului în statele din sud- de-a lungul
coastei americane din Golful Mexic, ca cle din 2004 şi 2005. Cea mai distructivă şi costisitoare
furtună din istoria Statelor Unite, uraganul Katrina, a lovit sud-est- ul Louisiana şi Mississippi de
sud la 29 august 2005. Katrina a generat mai mult de 1.000 de oameni morţi şi a produs zeci de
miliarde de dolari în daune. Statele de pe coasta Golfului, de la Texas la Florida vor avea nevoie de
mai mulţi ani pentru a recupera integral de la distrugere.
4. Regiunea Cordilierei nord americane
O treime din vestul Statelor Unite ale Americii este o regiune muntoasă. Cele mai înalte
culmi sunt Munţii Stâncoşi la est şi Sierra Nevada din California şi Cascadelor la vest. Acestea sunt
separate de platouri largi şi depresiunile interne. Munţii bloc împiedică aceesul în mai mare parte,
a vânturilor umede vest, care provin de deasupra Oceanului Pacific, determinând formarea de
zone aride şi arii situate umbra de precipitaţii în întregul interior. Ca urmare, efectele acestor
climate semiaride şi aride se concentrează asupra agriculturii irigate şi a unor sisteme moderne de
valorificare a resurselor de apă.
Oraşele au crescut ca pieţe de desfacere, centre de minerit, sau noduri pe căile ferate
trans-continentale. Mare parte din terenuri în această regiune sunt deţinute de către guvernul
federal, inclusiv mai mult de 70 % din statul Nevada. Cele mai multe dintre sursele de apă
disponibile în regiunea este pe munţi, ca zăpada şi generează primăvara fluxuri pe mari artere
hidrografice. Multe proiecte de fonduri federale de irigaţii a gestiona această alimentare cu apă,
cu cel mai mare grup de proiecte de-a lungul râului Colorado din sud şi râul Columbia în nord.
Irigate de energie electrică agricultura şi ieftine a creat o serie de oaze de producţie care a format
baza pentru dezvoltarea de oraşe, cum ar fi Las Vegas, Nevada, Phoenix, Arizona, şi Salt Lake City,
Utah. Rapid de creştere metropolitane Las Vegas continuă să profite de jocurilor de noroc şi
industria de divertisment, însorită şi a climei uscate, şi apropierea de parcuri naţionale şi bazele
militare de stat, care sunt şi mari angajatori. Zona metropolitană Las Vegas se bucură de un climat
de afaceri sănătos şi un cost relativ scăzut de trai, deşi regiunea metropolitană creştere
economică a încetinit în 2009, ca urmare a SUA şi criza economică globală. În partea de sud a
regiunii, hispanicii alcătuiesc o mare parte a populaţiei. În bazinul nordic a lui Rio Grande, la
graniţa cu Mexicul este în mare parte un deşert muntos, spaţiu dominant sub-şi an- oicumenic.
Oraşele de frontieră sunt înfrăţite.
5. Regiunea costieră pacifică
Regiunea este denumită American Pacific Coast, și corespunde cu al doilea nucleu de
dezvoltare economică la nivelul SUA, într-o creștere constantă, mai ales după construirea căii
ferate transcontinentale între anii 1870 şi 1880. Un alt factor favorizant la dezvoltării a fost
strategia de apărarea naţională, care, încă din perioada celui de al doilea Război Mondial, şi-a
dispus centrele industriale strategice pe coasta pacifică.. Puget Sound în nord şi San Diego, în
partea de sud a devenit mai importante centre navale.
Seattle a crescut ca urmare a dezvoltării sale ca centru de producţie pentru aeronave
militare şi comerciale. La Seattle, înainte de anii 2000 au fost adăpostite multe firme de software,
aici este inclusiv sediul companiei Microsoft. Los Angeles, în partea de sud a arie costiere pacifice
nord americane a avut, de asemenea, mari producători de aeronave şi o industrie de servicii în
expansiune.
Atât San Francisco cât şi Los Angeles au atras companii de servicii financiare, după al
doilea război mondial şi, într-un nou val, de la mijlocul anilor 1990, generând noi locuri de muncă
de înaltă tehnologie, o gamă mai diversificată de industrii de servicii, din sectorul quaternar (IT)
iar exporturile au crescut foarte mult. Economia Los Angeles-ului, la începutul anilor 2000 a fost
mai puternică decât economia din Coreea de Sud. Metropola are o industrie înfloritoare mişcare-
imagine, un port în creştere majoră, şi locuri de muncă mai multe legate de sectorul quaternar, de
software-uri în Silicon Valley, cel mai cunoscut-high-tech centru situat la sud de San Francisco.
California, centru al economiei mondiale şi a opta cea mai puternică economie dintre statele SUA
are, și una dintre cele mai productive agriculturi.

153
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Importantă pentru creşterea economică, în Statele Arizona, California, Nevada


jumătatea de sud a Californiei a fost aprovizionarea cu concurează pentru apa dulce din bazinul
apă, mai ales că zona sudica este în mare parte aridă. râului Colorado. Aceste state au semnat
Fondurile guvernamentale federale si ale statului un acord care limitează consumul
California au sprijinit de proiecte de distribuţie și stocare fiecărui stat la un procent alocat de
a apei, pentru 2 sisteme, pentru oraşele Los Angeles apele fluviului. Prin Sistemul
(Owens Valley) şi San Francisco (Hetch-Hetchy). Anii de hidroenergetic Proiectul Arizona Central
seceta din anii 1980 şi 1990 au solicitat mult resursele se livrează aproximativ 1,5 milioane de
limitate de apă. Fermierii, care folosesc 85% din apa mc de apă pe an din fluviul Colorado
pentru mai multe teritorii din Arizona.
pentru a produce mai puţin de 1/10 din producţia
Las Vegas este una dintre zonele cu cea
economică a statului, este preconizat ca pe viitor să mai rapidă creştere metropolitană din
plătească mai mult pentru apă, în speranţa că vor utiliza Statele Unite. Creşterea cererii de apă în
apa mai riguros. În prezent, agricultorii plătesc doar Las Vegas depăşeşte capacităţile
jumătate din costul de livrare a apei, comparativ cu regionale, ca urmare a creșterii
locuitorii oraşelor ale căror costuri pentru apă au crescut numărului de locuitori dar și de turiști,
în ultimii ani de peste 20 ori. Pe Coasta de Vest sunt permanent . Deoarece este o nevoie în
polarizate activități importante și un volum tot mai mare creștere de apă în California de Sud,
de schimburi și afaceri regiunea Asia Pacific. Seattle şi guvernul și autoritățile locale sunt în
mai ales Los Angeles / Long Beach sunt acum printre căutarea unor surse alternative.
marile porturi ale lumii. Coasta de Vest atrage cele mai
multe investiţii din Asia, în creştere în tot cuprinsul SUA. Multe dintre cele mai mari bănci din
California sunt cu capital japonez şi chinezesc, fiind în continuă expansiune.
Firmele cu asiatic, în special japonez, susţin centre de design auto, corporaţii industriei
mass-media şi industria de agrement. Jumătate din cele 1.400 de companii din Taiwan sunt cu
sediul în California, şi au legături de cercetare-marketing-producție in spațiul economic Pacific.
Apropierea Californiei de in Mexic, si legăturile economice și comerciale cu întreaga Americă
Latină, continuă să atragă locuitori hispanici de la sud de granița cu Statelor Unite. California de
Sud are cea mai mare parte a americanilor hispanici din SUA.

6. Alaska şi Hawaii
Alaska şi Hawaii, au fost adăugate mai târziu Statelor Unite ale Americii. Ele contribuie la
varietatea mediilor extreme şi a resurselor în Statele Unite. Alaska este o regiune nordică, care a
fost cumpărată de la Rusia, în 1867. Cuprinde munţi înalţi, ghețari actuali care flanchează coasta
de sud. Zonele interioare joase, ca Podişul Yukon are ierni lungi reci, ca și la nord, pe aliniamentul
montan Brooks unde sunt orientate spre Oceanul Arctic care sunt chiar mai reci. Agricultura este
foarte limitată de condiţiile climatice. Ariile joase ale Podişului Yukon se extind spre vest, până la
țărmul Mării Bering, unde sunt puţine aşezări miniere sau cu ieșire la Marea Bering. Peisajul
montan sălbatic atrage dezvoltarea unei industrii turistice în creştere.
Regiunea Alaska- Pacific şi proximitatea faţă de Rusia determină o poziţie strategică
pentru baze militare americane. Alaska are, de asemenea, depozite vaste de resurse naturale,
inclusiv combustibili si minereurilor metalice. Descoperirea de petrol de pe versantul nordic a
Munților Brooks a forţat să se dezvolte în sistem federal pentru popoarele indigene din Alaska,
care trăiesc în principal în zonele de coastă, precum şi pentru populația alogenă, dintre care
majoritatea trăiesc în Anchorage, pe țărmul sudic.
Descoperirile de petrol, şi mai ales accidentele şi catastrofele generate de deversări de
petrol, ca cele prin naufragiul în 1989 a petrolierului Exxon Valdez, a prioritizat problematica de
conservarea mediului în Alaska. Deşi controversa este de actualitate, privind prevenirea demarării
unui foraj în Arctica, pe litoralul de nord est al Golfului Prudhoe, extracţia petrolului este
înfloritoare ca și în alte bazine din Alaska Nordică (Nordic Slope_Versantul Nordic).
Hawaii a fost de mult timp un centru de basculare al comerțului Statelor Unite în Pacific,
un port important şi o sursă de produse agricole, cum ar fi ananasul şi zahărul de trestie. Spaţiul
est comparativ cu Alaska, dar cu mai mulți locuitori, are o industrie turistică de talie

154
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

internațională. Hawaii a experimentat provocări economice la sfârşitul anilor 1990 şi începutul


anilor 2000, cu şomaj ridicat după care a intervenit criza anilor 2008 și acum o tendință de
redresare economică și ancorarea în comerțul din spațiul pacific. Industria turistică a suferit
reduceri de personal prin rolul jucat de spaţiul economic circumpacific, de faptul că yenul a
pierdut din valoare etc. De asemenea, producţia de trestie de zahăr a scăzut / uşor ce priveşte
concurenţa din Asia şi SUA schimbarea obiceiurilor de consum. Hawaii, de asemenea, suferă de un
climat de afaceri slab datorită unor sisteme locale de susținere a educației dar mai ales a izolării
sale geografice și față de sistemele de afaceri conectate. la nivel global Zonele de coastă a statului
atrage pensionarii bogați de pe continent, din Statele Unite şi din alte părţi ale lumii, creând
diferenţe dramatice în valorile imobiliare şi bogăţia materială și posibilitățile populației locale.

Test de autoevaluare
Principalele ansambluri regionale din SUA sunt:
□ a. Appalachia, Midwest-ul SUA , Sudul SUA, Regiunea Cordilierei nord americane, Regiunea costieră
pacifică, Alaska şi Hawaii
□ b. Marile Câmpii Centrale, Podișul Preeriilor, unitățile montane din vest, litoralul atlantic și pacific;
□ c. Sudul ( Sunn Belt) și Nordul ( Rust Belt);
□ d. Nord Vestul și litoralul Atlantic, Vestul Mijlociu, Far West și California.

Alege varianta acorectă

155
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

UNITATEA DE STUDIU 14

Capitolul IX America Latină

Profile geografice ale Americii Latine


Relieful are ca principală particularitate faptul că unitățile de relief sunt mai înalte în vest,
ca în America de Nord . Se dispun următoarele unități majore de relief:
 Vest: Cordiliera Andină desfășurată pe 7500 km lungime totală.
 Centru , câmpiile: Orinoco, Amazon, La Plata.
 Est: podişurile Guyanei, Braziliei, Patagoniei
A. Cordiliera Andină, spațiul geografic andin
Cordiliera Andină are desfășurări diferite și est eun lanț tânăr, în plină dezvoltare; fiind
mai îngustă ca şi Cordiliera nord americană. De asemenea are altitudini mai mari, având frecvent
peste 6000m, altitudini maxime; include cel mai lung Sistem montan planetar din Alaska – Ţara de
Foc
1. Anzii nordici
Cuprind unităţi montane, lanţuri cu dispunere în evantai şi cu orientări diferite.
Cordiliera Nordică – columbiană cuprinde 3 şiruri de munţi, separaţi prin valea Magdalena
şi Golful Maracaibo şi valea Canca. Din nordul montan Nodo di Pasto, pe ecuator se produce o
divergenţă orografică nordică, cu înălţimi de peste 4500-5000 m. Cordiliera Orientală şi Cordiliera
Merida de unde izvorăşte fluviul Orinoco. Are în alcătuire şisturi cristaline şi formaţiuni sedimente
la periferie; altitudinea maximă este în Sierra Nevada (5453 m). Aceste lanţuri sunt separate în
două braţe:
Cordiliera centrală se extinde la E de valea Magdalena iar în V are un vulcanism activ, cu
vulcani care ajung la peste 5000m. Cordiliera occidentală – Canca şi v. Altrato - lit. Pacificului care
delimitează America de Sud de Centrală – vf. Trujilo –4138 m dincolo de valea Altrato cord.
Coasta
Cordiliera de Coastă, începe în Insula Trinidad şi se compune din Sierra Nevada de St.
Marta (în nordul Columbiei, Peace de Bolivar, 4042 m), Caracasul, capitala Venezuelei este în
această cordilieră fiind situat la 1042 m. Spre interior este Sierra interioară, alcătuită din
formaţiuni cristaline , pe când în Cordiliera exterioară sunt preponderente formaţiunile
sedimentare. În est, Cordiliera Merrida apare ca o prelungire nordică a celei columbiene orientale,
limita N este la Nodo di Pasto iar, limita sudică la Nodo di Sao Francisco.
Cordiliera columbiană propriu-zisă se despleteşte spre S într-o cordilieră vestică
conglomerată - drenată de Esmeralda şi cu aspect de platou. În E – predomină rocile cristaline, cu
numeroşi vulcani activi Chimboralo (6272 m) şi Cotopaxi (5892), Sangay (5410 m).Quito este la
peste 2200 m.
2. Anzii Centrali
Anzii Peruani sunt orientaţi NV – SE, cu limita la Cerro de Pasco, la 20º lat. S . Principalele
secvenţe teritoriale andine au o dispunere .vest –est evidentă, închizând depresiuni sau podișuri
de altitudine în interior.
Lanţul Andin de Ccoastă este mai fragmentat de depresiuni, întrerupt spre litoral cu o
zona aridă centrală. În Peru, Anzii ajung la ţărm, iar fâşia de câmpie litorală este îngustă (30-
50Km), aridă. Aspectul general al câmpiei, într-o regiune de nisipuri, pietrişuri, traversată de văi
torenţiale care coboară din Anzi. Pe această câmpie îngustă şi aridă este Lima.

156
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Anzii Peruani sunt separaţi în 2 lanţuri de cursul superior a lui Maraňon (cel mai vestic
afluent al Amazonului : în vest, cordiliera de 4000 m (Vf. Huascaran – 6768 m, pe cumpănă de ape
între Pacific şi Atlantic ) iar cea Estică – mai joasă.
Anzii Bolivieni (centrali) sunt cuprinşi între Cerro de Pasco şi aprox. paralela 20° S. Prezintă
un contrast clar faţă de Anzii Peruani, în primul rând prin dezvoltarea longitudinală mai mare la S
de Lacul Titicaca, la 18° S cu alt medii 6000m. Trăsăturile specifice de ariditate în zonele joase şi în
podişurile intramontane înalte, cu o vegetaţie dominant stepică (cactuşi, prerie de altitudine, cu
ierburi mari) Este vegetaţia de PUŇA. Ariditatea şi t°C coborâte (cu amplitudini diurne ridicate,
determină o dezagregare puternică astfel că pantele din Anzii Bolivieni, Anzii Centrali sunt
îmbrăcate în mantii groase de grohotişuri. Relieful glaciar este extins. Vulcanismul intens, apărut
pe o serie de linii de fracturi este prezent în masivele: Aillampu, 6550 m; Coropuňa, 6613 m,
Ampato, 6310 m; Misti, 5810 m.
Anzii peruvieni au două lanţuri paralele, ce închid Podişul Bolivian sau Altiplano la 3-4000
m altitudine.
Într-un profil transversal V-E, se succed următoarele forme de relief:
 Câmpia litorală este o fâşie îngustă şi
aridă, cu puţine cursuri permanente , Loa.
 Cordiliera de coastă numită şi
Precordilierii, este fragmentată în masive
izolate de la N-S. Doar de la latitudinea
oraşului Antofagasta sunt mai masivi.
Tranziţia între Precordilieri apare
fragmentată de câmpia litorală, se face
prin intermediul unei regiuni piemontane
foarte vaste cu resurse de apă reduse.
 Deşertul Atacama este cuprins între Deșertul cel mai arid al Terrei, Atacama
Precordilieri şi Câmpia litorală aridă şi (www.google.ro/search?q=Atacama)
deşerturi şi se caracterizează cu ploi chiar
o dată la 100 ani. Salpetrul fiind printre puţinele resurse minerale ale regiunii. (azotat de
Na).
Cordiliera occidentală are altitudine medie de 6300 m, cu vulcani activi: Llulaillaco – 6273
m, Sayama – 6250 m. Limita zăpezilor veşnice la altitudini de peste 5000m – 5200 – 5800 datorită
precipitaţiilor foarte reduse.
Podişul Boliviei (altiplano) este cel mai întins podiş de mare altitudine – 3000 – 4500 m,
după Tibet.
precipitaţii rare – vegetaţie de puňa de Atacama. Prezintă (ca şi Tibetul) grohotişuri unde
evaporaţia este foarte puternică. Ca urmare se formează sărături, depresiuni mici acoperite de
cruste de sare numite salinas care sunt exploatate. Vegetaţia puňei cuprinde graminee şi
mărăcinişuri.
Cordiliera Real – la 4 - 5000 m cu versanţii E mai bine împăduriţi. Altitudinile Famantina
(6250) S-va Aconquila S-va de Cordoba 2048 m

3. Anzii sudici
Sunt cuprinşi între 32° S și Terra del Fuegos (Ţara de Foc).
Anzii Chilieni se desfășoară latitudinal până la I. Chloe. În cadrul lor este o zonare perfectă
E-V
 În V – Cordiliera andină chiliană costieră, cu altitudini reduse, pentru că au suferit o reînălţare
după glaciaţia cuaternară, dovadă multiplele terase marine cu altitudini relative de 300 m.
 În centru – depresiunea alungită în Vale Central (vale longitudinal) este o depresiune
tectono-erozivă – este zona cea mai populată a statului Chile, apărând de fapt sub forma
unor bazinete izolate cu altitudini moderate – Santiago (700m), Tenco(200m)

157
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

 Cordiliera estică – înaltă, cu numeroși vulcani dintre care 80 sunt în Chile, cu înălțimi
impreisinante, printre cei mai înalți vulcani de pe Terra: Aconcagua, 7021 m (6960m sau 7021
m), cel mai înalt vârf al Americilor, Tupungato, 6830 m.
Spre S, trecerea spre Patagonia, printr-o zonă de Precordilieri cu alternanţe de Sierra şi
depresiuni. La S de 38° S, tot lanţul andin a fost puternic sculptat de glaciaţia cuaternară.
3. Anzii Patagoniei
Se desfăşoară spre sud de latitudinea I. Chloe. Se îngustează mult, ajungând la altitudini
de doar 2-3000 m. Anzii patagonezi sunt puternic afectați de galaciaţiune, recunoscându-se
urmele a trei faze glaciare iar ţărmul este sculptat în fiorduri adânci. Cantitatea de zăpezi este
specifică Anzilor patagonezi şi clima este deosebit de umedă, fiind în calea deplasărilor
depresiunilor barice din Pacific spre Atlantic.
4 Anzii din Terra del Fuegos , Ţara de Foc
Orientarea insulelor spre est, confirmă tectonica globala, respectiv deriva plăcilor
tectonice, cu acea rămânere în urmă în deplasare continuă spre și reprezintă o continuitate a
Podişului Patagoniei; orientarea cordilierei este V-E.
B. Estul extra-andin
Spațiul geografi extrandin cuprinde podișuri și câmpii:
 Podişul Guyanelor, Podişul Braziliei, Podişul Patagoniei
 câmpiile: Orinoco, Amazon, La Plata
Podişul Guyanelor cuprinde structuri precambriene, peste care s-au depus sedimente
paleo şi mezozoice este afectat de falii transversale spre C. Orinoco. Altitudinea medie de 5-600
m, mişcările de ridicare neotectonică continuă și în prezent, fapt dovedit de eroziunea puternică
din mezozoic şi terţiar, care a scos la suprafaţă fundamentul precambrian ca în Sierra de Parimu,
cu altitudini de 1500m (orientarea generală este NV –SE). În vestul podişului sunt izvoarele
Orinoco-ului, în partea centrală Sara de Pacaraima (Roirama, 2810 m). Aceasta este cumpănă de
ape între Amazon şi Orinoco. În zonele de
podiş cu falii profunde sunt iviri vulcanice, Sinteza tipurilor de climate din America de Sud
granitice; de-a lungul faliilor se formează  clima ecuatorială – Amazonică, are temperaturi
bariere greu de trecut pentru ape, apărând foarte ridicate, uşor diferenţiate sezonier spre S;
cascade uriașe, cum este Angel cu 979 m,  clima subecuatorială alternant umedă este
cea mai înaltă cascadă din lume. răspândită în Podișul Guyanelor şi nordul Braziliei
sezonul secetos este în iarna emisferei respective.
Podişul Braziliei este o unitate de
 clima subecuatorială aridă apare în Columbia de
platformă extinsă ce a suferit mişcări de NV și în NE Podișului Brazilian, cu valori scăzute de
basculare repetate mai ales în NE, precipitații;
determinând o eroziune puternică a  clima tropicală relativ umedă – la E de Parana, la
fundamentului cristalin, vizibil într-o serie de N de Uruguay, sunt 2 anotimpuri din iulie începe
masive şi podişuri. Subunităţile Podişului iarna australă, secetoasă;
Braziliei: NE, SE, S, Centrală, N  clima tropical uscată este în Matto Grosso
Podişului Patagoniei îi este specifică  clima subtropical oceanică, la est de Parana şi din
o dominanta climatică aspră, de sorginte ce în ce mai continentalizată spre vest, în Chile (în
antarctică și de adăpost andin în fața Podişul Andin – subtropical continentalizat;
maselor umede pacifice. Cantitatea medie  clima temperat în Sudul continentului, este
de precipitații este de 150 mm. Ca urmare puternic continetalizată în Pampasul argentinian;
 clima montan aridă – podişurile intramontane:
este nevoie de irigaţii pentru agricultură. În
oprin evaporarea intensă sunt formate
Sud – Anzii îşi reduc din înălţime – p –800m
Salinas Grandos – la V. De Sierra de
C. Câmpiile Americii de Sud Cordoba
Câmpia Amazonului este cea mai opampasul uscat – folosită în agricultură
mare câmpie de pe glob (5 mil. km2). Are o mai puţin irigată.
climă umedă şi caldă de tip ecuatorial, oN-S – oaze cu agricultură irigată
favorabilă pentru o vegetaţie densă, greu de oTrestia zahăr (Tucaman) în culturi irigate
traversat. Este un adevărat „infern verde” o oViţa de vie: Catamarca, Larioha, Mendoza,
pădure mlăştinoasă densă. San Raphael

158
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Morfotectonic, Câmpia Amazonului este un fost golf marin uriaș care are a suferit o serie
de mişcări neotectonice, scufundări lente şi cvasi-permanente, în axul câmpiei. Acestea au
determinat depunerea de aluviuni groase. Astfel, grosimea sedimentelor atinge 2000 m (Insula
Marajos sunt de peste 2230 m grosime). Altitudinile medii sunt cuprinse între 25 – 100 m. Spre
est, altitudinea scade şi câmpia se pierde în ţărmul jos , deltaic .Delta Amazonului are din cauza
aluviunilor puternice un aspect de estuar cu insule, datorită mareelor şi fenomenului de spălare
continuă. Dimensiunile câmpiei sunt uriaşe:
Amazonia are peste 2000 km lăţime, pe direcţiile V-E şi N-S (Vest de Manaos).
Prin golful fluviului Madeira (cu Manose) Câmpia Amazonului pătrunde sub forma unui
golf între zona Preandină şi Mato Grosso. Pe Rio Vaglo, golful format se înserează printre P.
Guyan și Câmpia Orinoco .
Cu toate uniformitatea sunt distinse etaje altitudinale care intră mai greu sub incidenţa
apelor, la ape mari şi revărsări:
 Terra Ferma, neinundabilă, cea mai propice pentru aşezările omeneşti;
 A II-a treaptă – nivelul Varzea este la revărsări ale fluviului sau afluenților,
inundată, fiind sub ape şi ca urmare casele sunt aşezate pe piloni;
 Cea mai joasă este Igabo – sub ape – ridicată etajat.
Vegetaţia este luxuriantă, corespunzând selvas-ului.
Câmpia Orinoco are peste1,5 mil km², fiind un fost golf la origine care, prin transgresiuni
repetate s-a colmatat în terţiar.Cu forma monotonă, pe direcţia V şi N , se dezvoltă o unitate
piemontană la contactul cu Anzii (Ulanos Altos). Prelungirile către sud, spre Câmpia Amazonului
unde este o clima bi-sezonieră, cu un anotimp secetos şi unul ploios, favorabil vegetaţiei de
savana. Sezonul secetos este dn noiembrie în martie când vegetaţia savanei se usucă.
Câmpia Paraguay – Câmpia La Plata este cuprinsă între Anzi (V.) şi Podişul Braziliei la N
şi NV şi ţărmul Oceanului Atlantic. Câmpia La Plata cuprinde subunităţi în extremităţi, în nord este
Gran Chaco, sectorul Anzi – Paraguay şi Panama E şi Rio Salado. În cea mai mare parte corespunde
unei câmpii aluvionară – sedimentară.
Zona Chaco are un climat tropical, cu lipsa apei şi este un ţinut endoreic cu soluri fertile,
cultivare de bumbac. Al II-lea sector al Câmpiei – Entre Rios, desfăşurat între Parana şi Uruguay, se
întinde pe 1000 km. Este mai înaltă în N , spre S bogat aluvionară fiind un important areal agricol
al Argentinei, definită ca Mesopotamia argentiniană.
Clima este sectorizată – N- tropicală; S – subtropicală (temperată – S).
Pampasul este teritoriul cuprins între V. Parana – Sierra Rio Mare, N- Rio Salado.
Pampasul are două subunităţi, identificate climatic, un sector umed şi Pampasul uscat. Peisajul de
o mare uniformitate areala bază un strat de loess gros. Cima este subtropicală şi chiar temperată,
spre sud. Precipitaţii uniforme. Arealele umede sunt în zonele de influență atlantică, dezvoltându-
se al II-lea grânar al Argentinei. Zootehnia are un puternic caracter extensiv.
Resursele minerale
America de Sud este foarte bogată în resurse minerale:
-resurse legate de trei regiuni naturale – Podişul Braziliei, Podişul Guyanelor şi regiunea
preandină în special (Fe, Mn, polimetale, petrol). Resursele de Fe sunt cantonate în depozite
matamorfice ale regiunilor cu structuri vechi din sud (Espinhasa, Bello Horizonte, şi Podişul
Guyanelor). Resursele de mangan se găsesc în Podișul Braziliei NE şi Podişul Guyanelor. Depozite
de bauxită, metale rare ( Zn, Li, Au, diamante) se găsesc mai ales în structuri tectonice vechi.
În regiunea andină sunt importante resursele de metale colorate, polimetale rare, legate
de activitatea vulcanică a Anzilor – exploatate mai puţin (Cu – Peru, Bolivia, Chile, de la sudul
Lacului Titicaca, exploatarea (Hg, metale rare). Petrolul este exploatat în bazinele Maracaibo,
Columbia, Salvador, Argentina şi pe coasta braziliană respectiv în Statele Virginia, dar şi în Carolina
şi Georgia.

159
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Test de autoevaluare

Principalele ansambluri regionale din SUA sunt:


□ a. Appalachia, Midwest-ul SUA , Sudul SUA, Regiunea Cordilierei nord americane, Regiunea
costieră pacifică, Alaska şi Hawaii
□ b. Marile Câmpii Centrale, Podișul Preeriilor, unitățile montane din vest, litoralul atlantic și
pacific;
□ c. Sudul ( Sunn Belt) și Nordul ( Rust Belt);
□ d. Nord Vestul și litoralul Atlantic, Vestul Mijlociu, Far West și California.

Alege varianta acorectă

Bibliografie selectivă
Bacci, Massimo, 2003, Populaţia în istoria Europei, Polirom, Iasi
Baleste, M., Boyer, Jean-Claude, et al. 1993, La France, Les 22 regions, Armand Colin, Paris
Bran Florina, Manea Gh., Ioan Ildiko, Rădulescu Carmen, 2012, Globalizarea. Manifestări şi
reacţii. Ed. economică,
Brunet, Roger, Ferras, R., Thery, R., 1993, Les mots de la Geographie –dictionaire critique,
Reclus-Documentation Frnacaise, Paris.
Chiriţă, V., 2003, Geografia Europei, Ed. Univ. Stefan cel Mare Suceava
Demangeot, J., 2000, Les millieux naturels du globe, Armand Colin, Paris,
Fisher, J., 1984, Geography and Development, -A world regional Approach, Merril Publishing
Co. Lomndon_Melbourne, Canada, UK
Foucher Michel, 1993, Fragments d`Europe, Atlas de l`Europe mediane et orientale, Fayard,
Paris
Geacu, O. 2012, Asia, Oceania şi Australia, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea
Gourou, P., 1970, L`Afrique, Hachette, Paris
Hârjoabă I., Caloianu N., Gârbacea V., Iancu S., Marin I. (1982)- Geografia continentelor-
Europa, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti.
Larion , Daniela, Geografia continentelor, Europa, Colecţia GEEA, Iaşi
Marin, I., 1995, Continentele, Geografie regională. Europa şi Asia, Editura Universităţii
Bucureşti, Bucureşti
Marin, I., 1999, Geografie regională. Europa şi Asia, Ed. Fundaţiei România de Maine, Univ.
Spiru Haret, Bucureşti.
Marin, I., 2005, Europa . geografie regională, Editura Universitară, Bucureşti
Marin, M., Gherasim, C., 2002, Continentele. Probleme speciale de Geografie Regională, Ed.
Fundaţiei România de mâine, Curureşti, Univ. Spiru Haret, Bucureşti
Popa, N., 1997, Asia, Perspective geografice regionale, Ed. Mirton, Timişoara
Pulsipher Mihelic Lydia, Pulsipher Alex, et al., 2006, The World Regional Geography, Global
Patterns, Local lives, Freeman co., New York, USA
Raisson Virginie, 2012, 2033-Atlas des Futurs du Monde, Ed. Robert Laffont,
Rusu, E., 2003, Asia. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

160
Viorel Chiriță Geografie Regională Mondială, curs pentru învățământ la distanță

Rusu, E.,1998, Geografia continentelor. Australia şi Oceania, Ed. Didactică şi Pedagogică,


Bucureşti
Salter Ch, Hobs, J. 2003, Essentials of World Regional Geography, Thomson, Australia, Canada,
USA
Ungureanu, Al., Velcea, I. , 1993)- Geografia economică mondială a lumii contemporane, Ed.
Şt. şi Tehn., Bucureşti.
Wackerman, D., coord.2009 L`Europe, CAPES, Agregation, Paris
White George, Dymond Joe, Chaco Elisabeth, Bradshow M., 2011, Essential of Worlkd
Regional Geography, snd ed, McGraw Hill, USA
WeltAtlas, 2008, Buchclub Exlibris, Zürich, Suisse.
* * * - Oxford Hammond- Essential Atlas of the World, Oxford Universsity Preos, 1994
* * * Restructuration Regionale : Analyse, Principe d'Action et Prospective, O.C.D.E., Paris,
1986

161