Ion Creanga

Boboc Valentin
Fisa biografica

1. Primii ani
1837-03-01   Se naste, dupa cum marturiseste singur, Ion Creanga, intaiul din cei opt copii ai lui Stefan a
Petrii Ciubotariul si ai Smarandei Creanga, "razesi fara pamanturi" din satul Humulesti, tinutul Neamt.

1839-05-10   Data nasterii lui Ion Creanga dupa actul din mitrica satului Humulesti, mosia manastirii
Neamtului, Ocolul de sus, tinutul Neamtului, partea I

1839-09-06   Se naste Smarandita, fiica preotului Ioan Humulescu, personaj din Amintiri din copilarie.

2. Anii de formare
1846   septembrie. Ion Creanga incepe cursul primar in satul natal, la scoala infiintata de preotul Ion
Humulescu (Nemteanu) cu dascalul Vasile a Ilioaei (Vasilicai)

1847   primavara. Dascalul Vasile fiind luat la oaste cu arcanul, Nica a lui Stefan a Petrii trece in grija
batranului dascal Iordache farnaitul.

1848   Moartea dascalului Iordache de holera. Creanga trece la scoala invatatorului Nicolae Nanu din
Brosteni.

1849   Pana in primavara invatza la Brosteni, apoi cu un psalt de la Biserica Adormirea din Targul
Neamt.

1852   ianuarie. Stefan sin Petre Ciubotar capata de la Iasi o patenta pentru negutatorii de starea a treia.

1853   Creanga termina clasa a treia primara la scoala publica de la Targul Neamt, avand ca profesor pe
Isaiia Teodorescu, "popa Duhu".

1854   Creanga, numit acum Ion Stefanescu, termina clasa a patra si toamna se inscrie la scoala de
catiheti din Humulesti, "fabrica de preoti".

1855-08-29   Catihetul tinutului Suceava, Nicolae Conta, fratele lui Vasile Conta, elibereaza adeverinta
lui Ion Creanga si altor noua "clirici", printre care si Zaharia Simionescu, spre a se inscrie la seminarul
de la Socola, Iasi.

1855-11-06   Ion Creanga, Zaharia Simionescu, Stefan Posa si Ioan Bradul cer staretului Manastirii
Neamtului sa fie primiti in internatul scolii din Tg. Neamt. La recomandarea lui Nicolae Conta, catihetii
sunt admisi in anul al II-lea la seminarul de la Socola.

1858   Moare pe mosia Facutii, tinutul Iasi, Stefan a Petrii Ciubotariul si este inmormantat la biserica din
satul Prigoreni la 30 iunie. Creanga absolva cursul inferior al seminarului.
3. Maturitate
1859-07-01   Smaranda, vaduva lui Stefan a Petrii din Humulesti, cere sa fie scutita de impozitul pentru
patenta. Creanga obtine o marturie a preotului de la biserica Patruzeci de Sfinti din Iasi pentru a-si
scoate peci de cununie cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu. Nunta are loc pe 23 august.

1859-11-05   Poporenii de la biserica Patruzeci de Mucenici din Iasi dau marturie lui Ioan Creanga spre
a fi hirotonisit preot.

1860   Diaconul Ion Creanga depune la 13 ianuarie jalba la mitropolie impotriva socrului sau Ioan
Grigoriu de la biserica Patruzeci de Sfinti, pentru insulte, lovituri si tentativa de asasinat ("orele batute
unul dupa 12 noaptea, au venit si stapanul casei, aflandu-ma eu dormind, pe cand toata suflarea se
odihneste, langa a mea sotie; fara sa stiu cand au intrat in casa, s-au repezit si mi-au pus unghiile in gat -
ghiarale - de a ma sugruma cu totul !..") Arestat si depus la dicasterie, Creanga cere peste trei zile sa fie
pus in libertate spre a nu muri de foame si, eliberat, depune o noua jalba pentru umilinte indurate din
partea socrului care-i poprea si sotia.
La 20 aprile incheia insa contract cu epitropia bisericii Patruzeci de Sfinti spre a sluji da diacon, semn ca
pentru moment conflictul familial era lichidat. La inceputul lui mai, diaconul obtine carte de mutare de
la Biserica Sfanta Treime, unde fusese hirotonisit, la biserica Patruzeci de Sfinti.
La 26 octombrie il gasim inscris ca student in anul I la facultatea de teologie din Iasi. La 19 decembrie
se naste fiul sau Constantin.

1863-03-22   Diaconul Ion Creanga cere mutarea la manastirea (biserica) Barboi din Iasi. Contractul cu
noua biserica se va incheia a doua zi. Diaconul primise inainte 700 de lei pe an, acum va primi 48 de
galbeni chesaro-craiesti.

1864   Absolvind un an de studiu la Institutul normal vasilian, Creanga se inscrie la concursul pentru

ocuparea postului vacant de intitutor la sectiunea a II-a a clasei intaia de la scoala primara vasiliiana Trei
Ierarhi. La 13 noiembrie primea decretul de numire in post.

1865-01-10   Creanga isi incepe activitatea de institutor.

1866-04-30   Diaconul Creanga este numit definitiv la biserica Golia din Iasi.

1868   Ziarul Conventiunea nr 14 din 26 februarie ataca pe preotii care merg la teatru, fara a numi pe I.
Creanga. Asemenea Curierul de Iasi nr. 6 publica articolul "Tragerea la tinta si vanatul de pasari in
mijlocul orasului" , vizandu-l pe diaconul de la Golia, tot fara a-l numi.
In august apare in 4.000 de exemplare "Metoda noua de scriere si cetire pentru uzul clasei I primare" de
Ion Creanga, C. Grigorescu, G. Ienachescu, N. Climescu, V. Raceanu si A. Simionescu.

1870-10-20   Creanga este mutat la Scoala sucursala primara de baieti nr. 1 din Iasi (mahalaua Sararie),
in locul lui G. Ienachescu, care trece in locul sau.

1871   Dat in judecata consistoriului, in septembrie, pentru conduita sa, e oprit de la "lucrarea de

diaconie", "pana va da probe de indreptare". Era invinuit de a fi mers la teatru, de a fi tras cu pusca
asupra bisericii, de a trai de mai multi ani despartit de sotie si de a se fi tuns.
Apare "Invatatoriul copiilor - carte de cetit in clasele primare de ambele sexe cu litere, slove si buchi,
cuprinzand invataturi morale si instructive" de C. Grigorescu , I. Creanga si V. Raceanu.

1872   La 1 iulie Ministerul Instructiunii Publice si al Cultelor destituie pe Ion Creanga din postul de
institutor la scoala sucursala nr. 1 baieti din Iasi. Destituirea venea in urma excluderii diaconului Ion
Creanga din randul clericilor. Apare a doua editie din "Invatatoriul copiilor"
1873   februarie. Creanga cere despartire legala de sotie.

1874   Apare a III-a editie din Invatatoriul Copiilor. Pe data de 1 septembrie este numit institutor la
clasele I si II-a de la Scoala primara de baieti nr. 2 din Pacurari.

1875   Numit intr-o comisie de examinare a cartilor didactice din Iasi, M. Eminescu face cunostinta cu
Ion Creanga. Introdus de poet la Junimea, Creanga publica, in Convorbiri literare, Soacra cu trei nurori
(1 octombrie) si Capra cu trei iezi (decembrie).

1876   Apare "Povatuitoriu la cetire prin scriere dupa sistema fonetica" de Gh. Ienachescu si Ion
Creanga, iar in Convorbiri literare povstile : Punguta cu doi bani (1 ianuarie), Danila Prepeleac (1
martie) si Povestea porcului (1 iunie)

1877   Creanga tipareste intai in brosura apoi in Convorbiri literare nuvela Mos Nichifor Cotcariul, apoi
numai in revista Povestea lui Stan Patitul (1 aprilie) si Fata babei si fata mosneagului (1 septembrie)

1878   Apar in Convorbiri literare : Ivan Turbinca (1 aprilie) , Povestea lui Harap Alb (1 august), si
Povestea unui om lenes (octombrie)

1879-06-25   Ecaterina Vartic cumpara cu bezman locul si bojdeuca din Ticau, unde se stabilise mai
inainte I. Creanga. Apare "Geografia judetului Iasi", de V. Raceanu, Gh. Ienachescu si Ion Creanga.

1880   Apare in albumul macedo-roman anectoda Mos Ion Roata si Unirea.

1881   In ianurie Creanga isi ia o luna concediu de la scoala. In Convorbiri literare apare prima parte din
Amintiri , datata : Bucuresti, septembrie 1880 si dedicata domnisoarei Livia Maiorescu. In aprilie apare
a doua parte a Aminitirilor. In octombrie, Creanga isi da impreuna cu Ileana consimtamantul la casatoria
fiului lor cu Elena Adamescu din Bucuresti. In Convorbiri literare (1 noiembrie), publica Popa Duhu.

1882   Apare in Convorbiri literare a treia parte a Amintirilor, datata : septembrie 1881

1883   Apar in Convorbiri literare, 1 ianuarie, poezia Impresiuni le Lina Catalina, auzita la Spitalul
Brancovenesc, la 1 martie , Cinci paini, iar in Almanahul Societatii academice Romania juna din Viena,
Mos Ion Roata si Voda Cuza. In noiembrie i se aproba un concediu medical de 3 luni.

1884-05-30   Se aproba institutorului Creanga un concediu de 2 luni.

1885-10-15   Obtine un concediu medical de 6 luni.

1886   In concediu de boala prelungit pana la sfarsitul vietii.

1887   septembrie. Necazuri cu un vecin, Vasile Coca, pentru care se plange primariei acum si in anul
urmator ca i-a astupat trecerea pe din dosul casei si este primejdie de incendiu.

1888   Creanga citeste in Cercul literar al lui Beldiceanu ultima parte a Amintirilor.

1889-12-31   Moartea lui Ion Creanga in noaptea de ajun, in urma unui atac de epilepsie.

1890-01-02   Inmormantarea lui Ion Creanga la cimitirul Eternitatea din Iasi. Apar la editorul H.
Goldner din Iasi "Scrierile lui Ion Creanga, Povestile, vol I, cu o prefata de A. D. Xenopol si o biografie
a autorului de Gr. I. Alexandrescu (volumul contine povestile publicate in Convorbiri literare intre 1875-
1878)
Fisa bibliografica

Poveşti

 Capra cu trei iezi (1875)

 Dănilă Prepeleac (1876)
 Fata babei şi fata moşneagului (1877)
 Făt Frumos, fiul iepei (1877)
 Povestea lui Harap-Alb (1877)
 Ivan Turbincă (1878)
 Povestea lui Ionică cel prost (1877)
 Povestea lui Stan-Păţitul (1877)
 Povestea porcului (1876)
 Povestea poveştilor (1877-1878)
 Povestea unui om leneş (1878)
 Punguţa cu doi bani (1875)
 Soacra cu trei nurori (1875)

Povestiri

 Acul şi barosul (1874)

 Cinci pâini"' (1883)
 Inul şi cămeşa (1874)
 Ion Roată şi Cuza-Vodă (1882)
 Moş Ion Roată şi Unirea (1880)
 Păcală (1880)
 Prostia omenească (1874)
 Ursul păcălit de vulpe (1880)

Nuvele

 Moş Nichifor Coţcariul (1877)

 Popa Duhul (1879)

Romane autobiografice

 Amintiri din copilărie (1879)

Fragmente din “Amintiri din copilarie”
. ,,Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vreo câţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul,- căci
eram şi eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat pe capul talei să-mi
facă şi mie un buhai, ori de nu, batâr un harapnic.
- Doamne, ce harapnic ţ-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea! Vrei să te buşească
cei handralăi prin omăt? Acuş te descalţ!
Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de porc,
nu cumva să-mi ieie tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarăşilor. Şi nu ştiu cum s-a
întâmplat, că niciunul dintre tovarăşi n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu?
În sfârşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar
cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi pe după toacă, şi pornim pe la case.
Ş-o luăm noi de la popa Oşlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul...
Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară şi cum a văzut că ne aşezăm la fereastră şi ne pregătim de
urat, a început a ne trage câteva naşteri îndesate şi a zice:
-De-abia s-au culcat găinile, şi voi aţi şi început? Ia staţi oleacă, blăstămaţilor, că vă dau eu.
Noi, atunci, am şterpelit-o la fugă. Iar el zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era un om
hursuz şi pâclişit popa Oşlobanu. Şi din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să
avem când îi zice popii:

Drele pe podele
Şi bureţi pe păreţi;
Câte pene pe cucoşi
A tâţia copii burduhoşi,

cum obişnuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.

-Măi! al dracului venetic şi ceapcân de popă, zicem noi, după ce ne adunăm cu toţii la un loc,
îngheţaţi de frig şi spărieţi! Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vede-l-am dus pe năsălie
la biserica Sfântului Dumitru de sub cetate, unde slujeşte; curat Ucigă-l-crucea 1-a colăcit să vie şi să-i
facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie preoţii noştri aşa, că nu te-ai mai înfrupta cu
nimica de la biserică, în vecii vecilor! Şi până-1 mai menim noi pe popă, până-1 mai boscorodim, până
una-alta, amurgeşte bine.
-Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să intrăm ici în ograda asta - zise Zaharia lui Gâtlan - că ne trecem
vremea stând în mijlocul drumului.
Şi intrăm noi la Vasile Aniţei şi ne aşezăm la fereastră, după obicei. Dar parcă naiba vrăjeşte: cela
nu sună coasa, că i-i frig; celuia că-i îngheaţă mâinile pe cârecie; văru-meu Ion Mogorogea, cu vătrarul
subsuoară, se punea de pricină că nu ură, şi numa-ţi crăpa inima-n tine de năcaz!
 -Ură tu, măi Chiriece - zic eu lui Goian - şi noi, măi Zaharie, să prufnim din gură ca buhaiul; iar
iştialalţi să strige: hăi, hăi!
Ş-odată şi începem. Şi ce să vezi? Unde nu se ie hapsina de nevasta lui Vasile Aniţei cu cociorva
aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul să deie colacii în cuptior.
-Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă, zise ea, burzuluită grozav; dar cum se cheamă asta? în obrazul
cui v-a învăţat!
Atunci noi, la fugă, băieţi, mai dihai decât la popa Oşlobanu...
-Dar bun pocinog a mai fost ş-aista, zicem noi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul
satului, aproape de biserică. Încă una-două de-aiestea, şi ne scot oamenii din sat afară, ca pe nişte lăieşi.
Mai bine să mergem la culcare. Şi după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ să umblăm tot
împreună, ne-am despărţit unul de altul, răbigiţi de frig şi hămisiţi de foame; şi hai fiecare pe la casa cui
ne are, că mai bine-i pare. Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela…”
(Ion Creanga- ,,Amintiri din copilarie”)
 "Amu cicã era odatã într-o tarã un craiu, care avea trei feciori. Si craiul acela mai avea un frate mai
mare, care era împãrat într-o altã tarã, mai depãrtatã. Si împãratul, fratele craiului, se numea Verde-
Împãrat; Si împãratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Multi ani trecuse la mijloc de când acesti frati
nu mai avuse prilej a se întâlni amundoi. Iarã verii, adicã feciorii craiului si fetele împãratului, nu se
vãzuse niciodatã de când erau ei. Si asa veni împrejurarea de nici împãratul Verde nu cunostea nepotii
sãi, nici craiul nepoatele sale: pentru cã tara în care împãrãtea fratele cel mai mare era tocmai la o
margine a pãmântului, si crãia istuilalt la altã margine.
Dar ia sã nu ne depãrtãm cu vorba si sã încep a depãna firul povestii.
Amu cicã împãratul acela, aproape de bãtrânete, cãzând la zãcare, a scris carte frãtine-sãu craiului, sã-i
trimitã grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoti, ca sã-l lase împãrat în locul sãu dupã moartea sa. Craiul,
primind cartea, îndatã chemã tustrei feciorii înaintea sa si le zice:
- Iaca ce-mi scrie frate-meu si mosul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împãrãti peste o tarã
asa de mare si bogatã ca aceea, are voie din partea mea sã se ducã ca sã împlineascã vointa cea mai de pe
urmã a mosului vostru.'
Atunci feciorul cel mai mare ie îndrãznealã si zice:
- Tatã, eu cred cã mie mi se cuvine aceastã cinste pentru cã sunt cel mai mare dintre frati; de-aceea te
rog sã-mi dai bani de cheltuialã, straie de priminealã, arme si cal de cãlãrie, ca sã si pornesc, fãrã
zãbavã."
(Ion Creanga- ,,Harap-Alb”)

Ilustratii

Semnatura
Alfabetul personajelor

B- boierul, baba
C- capra cu trei iezi, cocosul, Cuza Voda, calul lui Harap-Alb
D- Danila Prepeleac
F- Fata babei, fata mosului, Fat-Frumos
H- Harap-Alb
I- iezii, Ivan Turbinca, Ion, Ionica cel prost, Irinuca
L- lupul
M- mosul, Mos Ion Roata, Matusa Marioara, Mos Vasile, Mos Nichifor
N- Nica
O- omul lenes
P- Pacala, pupaza, Popa Duhul
S- spanul, Smaranda, Sfanta Vineri
S- Stefan Ciubotariu
U- ursul
V- vulpea

Corespondenta lui Creanga cu Eminescu

,,Bădie Mihai,

Ai plecat şi mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă şi amăreală. Să deie Dumnezeu să fie
mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ş-apoi dă, poate nu-
s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu. Dar, iartă şi
mata, căci o prietinie care ne-a legat aşa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia
care rămâne singur. Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde
mata, uitându-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar
coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit
acele nopţi albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea
mare pentru Ieşul nostru uitat si părăsit de toţi. Şi dimineaţa când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de
aghiazma cea fără de prihană si atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce
nelegiuire am făptuit şi noi. Ţi-as scrie mai multişor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul
la tipografie.

Cu toată dragostea,
Ionică”
Iesi, 1877, decembre
,, Bădie Mihai,

Ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Ieşul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viaţă
burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiţi prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că
şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a
pregătit de toate si mai ales „sarmalele“, care ţie îţi plăceau foarte mult. Eu am început, de, ca prostul, să
scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu ştiu. Atâta ştiu, că subiectul e copiat, aşa cum
prea bine ştii că pot copia, e luat din viaţa de măhăla, unde stau de când am părăsit Humuleştii. M-am
întâlnit cu fratele Conta. La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai
frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.

Te sărut pe frunte,
Ionica”

,, Bădie Mihai,

Slavă Domnului c-am primit veşti de la tine! Eu te credeam mort si mă luam de dor cu amintirile,
când eraţi în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta şi alţii, cari acum vă fuduliţi prin căpitală,
alături cu ciocoii, mânca-i-ar cânii, că sunt fiii lui Scaraoţchi, şi pe voi norocul şi binele. De ce laşi pe
Veronica să se zbuciume? Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar… beşteleu, feşteleu, că nu pot striga
văleu, şi cuvântul s-a dus, ca fumul în sus, şi de venit n-ai mai venit… Aferim… Dar noi, adică
Ienăchescu, Răceanu şi alţi muşterii pentru mâncărică şi băuturică bună, am tras un bairam de cel
turcesc, cu vin grecesc de la Amira. Apoi ne-am dus cu sania afară din oraş, si acolo pune-te din nou
masă! A doua zi la fel; de-abia a treia zi ne-am zburătăcit, ca vrăbiile, fiecare pe la vatra lui. Acum stau
lângă horn cu pisicele mele si mai pun rânduială în cele însemnări. Tu, te cerţi cu politicienii prin
Timpul; ce-ai păţit de te-ai făcut aşa războinic?

Sănătate şi voie bună,

Ionică”
Casa memoriala din Humulesti si Bojdeuca din Iasi
Sub acoperişul larg de draniţă,
pereţii duraţi din bârne groase
peste care s-a aşternut un strat de
lutuială, delimitează o singură
încăpere cu ferestre înguste şi o
tindă unde abia puteai să te învârţi.
Intrarea scundă este adăpostită de
ploile repezi printr-o prispă lată de
câteva palme, iar în spatele casei
un acoperământ de scânduri cu
pantă repede protejează mai multe
obiecte gospodăreşti şi unelte
agricole cu certă valoare
etnografică.
exemplu,întotdeauna a avut o pisică pe nume
Construită în 1833 de către
Petrea Ciubotariul, bunicul marelui
povestitor, casa în care s-a născut şi a
copilărit Ion Creangă a fost
amenajată ca muzeu în anul 1951.
Devenită unul dintre cele mai
vizitate muzee memoriale, aceasta
reprezintă, dincolo de semnificaţia sa
istorico-literară şi sentimentală, un
produs cert al arhitecturii populare
specifice perioadei şi ariei etno-
culturale în care se încadrează.
Bojdeuca lui Ion Creangă este o casă din
cartierul Ţicău, Iaşi, în care a locuit între anii
1872 şi 1889 marele povestitor Ion Creangă.
Pragul acestei case a fost trecut şi de Mihai
Eminescu, bun prieten al lui Creangă. Căsuţa,
având două camere dispuse de o parte şi de
alta a unui antreu, a devenit muzeu memorial
la 15 aprilie 1918, restaurări având loc în anii
1942 şi 1985.
La vremea sa, Ion Creangă era recunoscut
pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea
un grup destul de mare de pisici (aproximativ
30), iar fiecare purta câte un nume asociat unei
persoane reale din viaţa sa. Spre
Marioara, ca şi mătuşa sa zgârcită din satul natal…
Referinte critice

 "În Creangă trăiesc credinţele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, filosofia poporului. Povestea
valorează cât valorează talentul celui care povesteşte. Şi Creangă a avut aşa de mare talent, încât
în toate poveştile sale oamenii trăiesc cu o individualitate şi cu o putere de viaţă extraordinare.”
(G. Ibrăileanu)
 "Realismul rezultat din cultivarea detaliului şi punerea în evidenţă a unei individualităţi stilistice
aparţine artei de scriitor a lui Creangă. Întâi Creangă fixează o dată pentru totdeauna textul,
făcând imposibilă o altă ediţie. Secretul la Creangă stă în studiul efectelor, în cuvântul rar, în
fixitate. "
(George Călinescu)
 "Trebuie sa observam ca vitalitatea eroilor, patosul si elanul cu care ei se daruiesc faptei confera
evenimentelor proportii hiperbolice. Cand se fugaresc sau se harjonesc, cand se bat, cand plang
si cand rad, cand le e foame si sete si frig, personajele cheltuiesc o mare cantitate de energie."
(G. Tohaneanu)

Poezii
Naşterea Mîntuitorului
Ion Creangă

În Betleem colo-n oraş

Dormeau visînd locuitorii
Iar lînga turmă, pe imaş
Stăteau de pază, treji, păstorii.

Si-n miez de noapte dulce cînt

Din cer cu stele-a răsunat

Se rumenise cerul sfînt

Păstorii s-au cutremurat.

Din slăvi un înger coborî:

’’Fiţi veseli’’- îngerul le-a spus
’’Plecaţi, şi-n staul veti găsi
Pe Craiul stelelor de sus!’’

Păstorii veseli, în oraş

Spre staul cu paşi iuţi porniră
Si-un prunc atît de drăgălaş
Acolo-n paie ei găsiră.

Nici leagăn moale, nici vreun pat

Doar fîn mirositor pe jos,
Pe fîn, în iesle sta culcat
Micuţul prunc: Iisus Hristos.
 El, Fiul Domnului şi Crai
Al stelelor de farmec pline
De-atunci cu drag, la voi, din Rai
Cu fiecare iarnă vine!…

Păsărica în timpul iernii

de Ion Creangă 

Iarna ninge şi îngheaţă,

Frigul creşte tot mereu.
Păsărica cea isteaţă
Nu-şi mai zice cântul său.
 
Când afară viscoleşte,
Ea s-ascunde tremurând
Într-un colţunde găseşte,
Nu ca vara ciripind.
 
Ci zbârlită şi-întristată,
Singură ca vai de ea.
Pe la drum mâncarea-şi cată
Sărmănica păsărea.
 
Dumnezeu care-a creat-o
Pe dânsa ca şi pe noi
O hrăneşte şi-o păzeşte.
El o scapă de nevoi

Proverbe si zicatori

 “Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”.

 “Fiecare pentru sine, croitor de pane.”
 “Apara-ma de gaini, ca de caini nu ma tem.”
 “Is mai aproape dintii decat parintii.”
 “Au tunat si i-au adunat.”
 “Mi-e mila de tine, dar de mine mi se upe inima.”
 “Ursul nu joaca de bunavoie.”
 “Daca toata lumea ar invata carte, n-ar mai avea cine sa ne
traga ciubotele.”
 “Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos.”
 “Voinic tanar, cal batran, greu se-ngaduie la drum.”
 “Ai auzit vorba aceea ca golatatea inconjura, iar foamea da de- a
dreptul…”
Abecedarul lui Creanga

Cunoscut si îndrãgit de generatii în sir mai ales ca

autor al Amintirilor din copilãrie, Ion Creangã s-a
dovedit în scurta sa carierã de dascãl drept educator priceput, cu reale calitãti pedagogice. Desi relatiile
tânãrului institutor cu învãtãceii lui nu au fost întotdeauna senine, însusirea buchiilor si învãtarea tablei
înmultirii s-a fãcut cu usurintã si cu spor. Iar preocupãrile tânãrului Creangã pentru metodica predãrii
rezultã si din activitatea editorialã depusã în acest sens. Concret: în anul 1868, cu 142 de ani în urmã a
apãrut asa-numitul „Abecedar Creangã”, care dovedeste negru pe alb preocupãrile serioase ale
institutorului.

Împãrtitã pe trei capitole, cartea cuprinde o parte de abecedar

propriu-zis, din care pot fi învãþate literele alfabetului. În
partea a doua poate fi însusitã citirea pe silabe si cuvinte,
putând fi învãtatã concomitent împãrtirea cuvintelor în silabe.
A treia parte a manualului cuprinde mici istorioare,
poezii, proverbe. Prin aceastã micã antologie se poate
recunoaste cel mai bine spiritul lui Creangã. Pildele,
proverbele, istorioarele au toate concluzii întelepte,
definite umoristic, asa cum numai Creangã a fost în stare sã
le exprime. În fine, ultima parte a cãrtii cuprinde alfabetul
chirilic în comparatie cu cel românesc, urmat de câteva
pagini scrise cu caractere chirilice. Urmeazã apoi un sumar
„Manual de rugãciuni” cu principalele rugãciuni din timpul
zilei si cu Simbolul Credintei”. Abecedarul se terminã cu
tabla înmultirii. Prin structura manualului, Abecedarul
Creangã dovedeste, cum puteau însusi copiii de acum mai
bine de un veac scrisul, cititul, socotitul, cu ajutorul unui
dascãl destoinic si a unui singur manual, bine gândit,
priceput conceput
Afise ale spectacolelor realizate dupa operele lui Creanga
Ilustratii de pe copertele cartilor lui Creanga
 Imagini din Iasi

Teiul lui Eminescu

Palatul Roznovanu
Amintiri din copilarie- rezumat
Partea I:
Ion Creangã, adult, incepe povestirea amintirilor din propria copilarie.
Incã de la inceput, naratorul fixseaza locul, satul Humulesti si timpul, varsta fericita a copilariei.
Incepe prin a prezenta scoala din Humulesti.
Copiii nu inteleg rostul scolii, sunt indaratnici si de aceea parintele Ioan “om vrednic si cu
bunatate”, le aduce ca “dar de scoala noua” pentru a -i sili spre invatatura, “Calul Balan” si pe “Sf.
Nicolai”. Preotul a instituit regula ca, in fiecare sambata sa fie ascultati la lectiile predate in saptamina
respectiva apoi sa fie pedepsiti in functie de greselile facute. Prima pedepsita a fost chiar Smarandita,
fiica preotului. Urmarea a fost ca toti scolarii au inceput sa invete.
Intr-una din zile primarul scoate oamenii la reparat drumul. Badita Vasile iese cu elevii sa dea o
mana de ajutor. De fapt era un pretext pentru a –l lua pe Badita Vasile la armata. A fost prins cu arcanul,
pus in catuse si dus la Piatra Neamt.
Pentru a urma scoala, Nica este trimis de mama sa Smaranda, sa continue scoala la Brosteni. Este
dus la aceasta scoala impreuna cu verisorul sau Dumitru. Este dus intr-o lume complet noua careia
copilul nu i se adapteaza. I se intampla o serie de fapte inedite : caderea in Ozana, taierea pletelor, statul
in gazda la Irinuca unde se umple de raie urmat de daramarea casei acesteia urmata de fuga inapoi acasa
cu pluta pe Bistrita.

Partea a-II-a
In aceasta parte scriitorul nareaza cateva din intamplarile foarte cunoscute ale copilariei sale: “La
cirese “, “Pupaza din tei”, “La scaldat”
La cirese.
Nica se hotaraste sa se duca la varul sau Ion pentru a manca cirese. Pretextand ca vrea sa –l ia pe
Ion la scaldat afla de la matusa Marioara ca acesta nu este acasa. Isi ia ramas bun de la matusa dupa care
se strecoara in gradina si se urca in cires. Matusa Marioara il zareste, incepe sa -l ameninte, iar drept
urmare Nica sare din cires si, pentru a scapa, incepe sa alerge printr- o plantatie de canepa. Urmarit de
matusa, cei doi reusesc sa culce la pamant toata canepa cultivata. Nica a reusit sa scape sarind gardul,dar
seara mos Vasile impreuna cu primarul au venit la parinti pentru a cere daune pentru canepa si cirese.
Nica primeste “o chelfaneala “ zdravana de la tatal sau pentru stricaciunile produse de el.

Pupaza din tei.

Intr-o dimineata mama lui,Smaranda, il trezeste pe Nica inainte de rasaritul soarelui,cand era
somnul mai dulce, ca sa nu-l spurce “ cucul armenesc”. Smaranda il trimite pe Nica sa duca mancare
oamenilor angajati la prãsit. Pe drum ,Nica se abate pe la teiul in care isi avea pupaza cuibul cu gandul s-
o prinda. Cand o vede, se sperie de creasta ei si ii da drumul in scorbura.Pune in gura scorburii o lespede
si pleaca sa duca mancare lingurarilor. La intoarcere prinde pupaza si o ascunde acasa in pod.Dupa doua
zile, de frica sa nu fie prins ,Nica se duce cu pupaza la iarmaroc sa o vanda. Un mosneag, sub pretext ca
vrea sa cumpere pupaza,o dezleaga si ii da drumul. Nica ii cere mosneagului sa ii plateasca pasarea.
Mosneagul incearca sa-l potoleasca si-l ameninta in final ca-l va duce la taica-sau. Speriat,Nica fuge
acasa. Ajuns acasa,fratii ii spun ca parintii sunt plecati la targ,iar matusa Mariuca ridicase tot satul din
pricina pupezei.Dar tocmai atunci, se aude pupaza, care canta.

La scaldat.
Intr-o zi,Smaranda il roaga pe Nica sa o ajute. El promite sa stea acasa,dar in gandul lui planuieste
sa plece la scaldat.Smaranda vazand ca baiatul nu mai este acasa, se duce la balta si-l vede tolanit in
pielea goala pe nisip. Ea asteapta sa intre in apa, apoi ii ia toate hainele. Nica se gandeste cum sa ajunga
acasa fara haine. O ia prin papusoi, prin gradinile oamenilor, il latra cainii, apoi ajunge, cu chiu cu vai,
in ograda casei sale.Dupa aceasta intamplare, Nica devine ascultator si harnic,pana cand, impresionata,
Smaranda il iarta.
Partea a III – a
Nica este acum adolescent,urmeza cursurile Scolii Domnesti din Targu Neamtului, apoi pe cele de
la Scoala de Catiheti din Falticeni. Desprinderea de sat se realizeaza pentru o perioada mai lunga,
urmarind procesul formarii lui Nica, raporturile lui cu viata sociala, cu noii colegi de scoala, intre care
Ion Mogorogea, varul sau, Gatlan, Trasnea, Oslobanul, impreuna cu care statea in gazda la Pavel
Ciubotarul, unde isi aduceau merinde de acasa si se ingrijeau iarna de lemne de foc.

Partea a IV – a
La inceputul acestui capitol se fixeaza timpul actiunii, toamna anului 1855 si spatiul, satul
Humulesti. Dorinta Smarandei era ca baiatul ei sa devina popa si de aceea insistã sã plece la Seminarul
de la Socola. Nica pleacã impreuna cu Zaharia lui Gatlan, ducandu – i mos Luca. Sosire la Socola, intr-
un tarziu, noaptea si rãmânerea in caruta trasa sub un plop mare, deci sub cerul liber, simbolizeaza
lumea necunoscuta in care urma sa intre Nica si in care se simte stingher.
Finalul acestui capitol si al “Amintirilor” exprima filozofia relativitatii timpului ce se scurge ireversibil,
lãsând in urma o viata bogata in trairi si sentimente pure.

Cinci pani
Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum.
Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le
foame, poposesc la umbra unei
răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se
pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.
Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut,
îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se
roagă să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica
merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.
— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi
călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi
al treilea.
Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a
mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc
tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.
După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce
avusese trei pâni, zicând:
— Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămită de la mine
, pentru că mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu
banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea
înaintea ochilor de flămând ce eram.
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la
o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum
. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce
avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:
— Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie
îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale
de mari, după cum ştii.
— Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni
se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămânea?
— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la
trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi
avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă
împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul...
— Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne
judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.
— Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească
dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.
Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se
înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit
întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a
mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţămită şi
cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.
Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:
— Şi nu eşti mulţămit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?
— Nu, domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gând să luăm
plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit
întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit
oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.
— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu
istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.
— De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu
îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că
dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi
judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
— Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa.
Ai avut dumneata două pâni?
— Da, domnule judecător, două am avut.
— Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni?
— Da, domnule judecător, trei a avut.
— Udătură ceva avut-aţi vreunul?
— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală şi apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o
acolo, în calea trecătorilor.
— Dinioarea, parcă singur
mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?
— Aşa este domnule judecător.
— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă pâne a mâncat. Să
zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care
spui că avuşi două pâni?
— Şese bucăţi aş fi avut, domnule judecător.
— Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni?
— Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.
— Acum, câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?
— Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.
— Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne?
— Trei oameni, domnule judecător.
— Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om?
— Câte cinci bucăţi, domnule judecător.
— Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta?
— Şese bucăţi, domnule judecător.
— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?
— Cinci bucăţi, domnule judecător.
— Şi câte ţi-au mai rămas de întrecut?
— Numai o bucată, domnule judecător.
— Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte
bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale?
— Nouă bucăţi, domnule judecător.
— Şi câte a mâncat el de toate?
— Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.
— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?
— Patru bucăţi, domnule judecător.
— Bun! Ia, acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată
de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu
patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?
— Taman cinci, domnule judecător.
— Este adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat
cinci lei drept mulţămită?
— Adevărat este, domnule judecător.
— Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, şi
aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar
tovarăşul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă
bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las'
dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât aceasta!
Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de
rău, şi pleacă ruşinat.
Cel cu trei pâni însă, uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare:
— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din faţă, cei ce n-au
dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.
Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de
muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă...
Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.