Consilierea educaţională a părinţilor este:

• educaţie a educaţiei copilului;

• un studiu al creşterii şi educării copilului;
• formare a abilităţii de comunicare şi de analiză a acestora;
• un examen cognitiv al sarcinilor secvenţiale ale părinţilor în creşterea, dezvoltarea
copilului.
Consilierea familiei poate presupune şi acţiuni de informare şi implicit de transmitere şi
primire a unor cunoştinţe, idei şi teze importante pentru asigurarea succesului în comunicarea
intrafamilială şi în rezolvarea situaţiilor conflictuale.
Activitatea de consiliere psihopedagogică a părinţilor cuprinde şi elemente de educaţie a
părinţilor. În programele de consiliere psihopedagogică a părinţilor / familiilor există
componente de educaţie a acestora.
Educaţia familiei şi educaţia părinţilor vizează acţiuni îndreptate spre exersarea funcţiei
educative, spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare şi interacţionare în familie,
fiind considerată componentă a consilierii familiei. Literatura de specialitate nu realizează o
clarificare a diferenţelor dintre cele două tipuri de acţiuni.
Considerăm că o diferenţă majoră ar fi specificul activităţii fiecăreia:
• consilierea vizează rezolvarea unei situaţii critice, de criză, conflictuale;
• educaţia familiei şi a părinţilor (când nu este o componentă a consilierii) propune
activităţi menite a dezvolta aptitudinile, deprinderile, atitudinile familiale şi parentale,
având şi scop preventiv, atunci când nu se manifestă situaţii de criză.
Educaţia părinţilor se referă în general la susţinerea parenţialităţii deja manifestate. De
aceea trebuie să facem distincţie între educaţia părinţilor şi educaţia parentală.
Educaţia parentală este şi educaţia prin care pregătim tânăra generaţie în vederea
preluării modelelor de parenţialitate. Educaţia parentală este un câmp de cercetare şi acţiune
interdisciplinar şi relativ recent. Educaţia parentală, care poate fi mai bine exprimată în termenul
de formare parentală, desemnează o tentativă formală de creştere a conştiinţei părinţilor şi de
utilizare a practicilor parentale.
Considerăm ca formare parentală orice acţiune educativă de sensibilizare, învăţare,
antrenare, clarificare a valorilor, atitudinilor şi practicilor parentale de educaţie.
Educaţia familială se referă la construirea deprinderilor, valorilor, normele vieţii în
familie şi îi are în vedere pe toţi membrii acesteia, cuprinzând o sferă mai amplă decât educaţia
parentală. Duming (1990, 1994) defineşte educaţia familială ca fiind un ansamblu de practici
sociale puse în mişcare de părinţi, în cadrul grupului familial, în direcţia copiilor, prin
intermediul intervenienţilor sociali, în direcţia părinţilor – formare parentală, a copiilor –
intervenţie educativă de sprijin sau de suplinire a grupului familial.
Argumente în consilierea educaţională a părinţilor
În literatura de specialitate există preocupări de a găsi acele argumente care să sprijine
existenţa programelor de consiliere a părinţilor. Aceste argumente pornesc de la perceperea
părintelui ca fiind principalu1 responsabil de creşterea şi dezvoltarea iniţială a copilului, precum
şi de la cerinţele sociale crescute în favoarea unei conştientizări şi Consilierea şcolară ca şi
componentă a curriculum-ului poate fi abordată detaşat de rigorile metodologiei de desfăşurare a
unei lecţii, dacă avem în vedere că în aceste activităţi se încearcă rezolvarea unor probleme ale
elevului şi nu predarea - învăţarea unor cunoştinţe. Consilierea în şcoală prin diversitatea
posibilităţilor sale de abordare ar trebui să se constituie într-o punte între consilierea şcolară ca
asistenţă specializată şi curriculum-ul şcolar.
În acest sens, enumerăm câteva argumente în favoarea acţiunilor de consiliere
educaţională a părinţilor:
• părinţii doresc să se informeze asupra dezvoltării copilului lor şi asupra rolurilor
educative pe care le au;
• există suficiente informaţii şi competenţe utile care pot fi sistematizate şi transmise
părinţilor;
• implicarea părinţilor în educaţie îmbogăţeşte calitatea relaţiilor interindividuale în
comunitate;
• lucrul cu părinţii amplifică rezultatele obţinute în activităţile socio-educative
desfăşurate cu copii în şcoală sau în alte instituţii educaţionale;
• consilierea părinţilor favorizează emanciparea adultului şi a copilului în
interdependenţă şi activează autonomia, îmbogăţeşte personalitatea, încurajează
maturitatea prin dezvoltarea responsabilităţilor sociale;
• părinţii devin în mod obligatoriu parteneri atunci când copilul manifestă tulburări de
orice natură;
• studiile demonstrează eficacitatea consilierii educaţionale a părinţilor, în special în
ceea ce priveşte traiectul şcolar al copilului;
• consilierea educaţională a părinţilor este o formă de emancipare a adulţilor şi de
conectare a lor la cunoaşterea şi descoperirea de sine;
• activităţile desfăşurate cu părinţii sprijină şi flexibilitatea legăturilor dintre generaţii;
• consilierea educaţională dintre generaţii sprijină şi flexibilitatea şi respectarea
drepturilor copilului, realizând puntea necesară între tradiţii şi modernism în educaţie.
Principiile consilierii părinţilor
Unicitatea soluţiilor la problemele educaţionale ale familiei poate fi sesizată şi pornind de
la unicitatea cestei instituţii umane. Fiecare părinte este unic aşa cum fiecare copil este unic. De
aceea este imposibil să faci recomandări precise de soluţii în situaţiile de viaţă cu care se
confruntă părinţii şi copiii.
Comun poate fi setul de principii pe care trebuie să se construiască activitatea de
consiliere a părinţilor. Din multitudinea abordărilor în educaţia părinţilor, menţionăm drept cele
mai acceptat următoarele principii (prelucrate după Pugh, G. Erica De Ath şi Celia Smith, 1994):
• Dezvoltarea copilului este dependentă de calitatea relaţiilor dintre el şi părinţii lui.
Prima grijă a părinţilor trebuie să fie cunoaşterea nevoilor copiilor lor. Este de
remarcat faptu1 că nu există numai un mod absolut bun de a creşte copiii şi nu există
o familie perfectă, de aceea este important să se cunoască şi să se respecte modele
diferite de familii şi de părinţi.
• Abilităţile parentale reflectă nivelul individual de încredere în propriile forţe,
cunoştinţe, abilităţi. Consilierea părinţilor cere profunde cunoştinţe, valori şi
 construirea pe fundamentul propriilor deprinderi, experienţe şi abilităţi pentru a nu
induce dependenţă şi sentimentul de vinovăţie.
• Toţi părinţii au nevoie de sprijin şi ajutor în anumite perioade, nevoile lor fiind
diferite în perioade diferite, de aceea identificarea şi rezolvarea problemelor
educaţionale necesită căi diferite.
• Parenţialitatea este un proces continuu.
• Calitatea de părinte trebuie învăţată şi perfecţionată. A fi părinte nu înseamnă doar
o conducere a creşterii copilului, ci o interacţiune constantă între părinţi şi copii,
care se dezvoltă permanent.
• Creşterea copiilor este văzută în orice context ca o necesitate fundamentală, ce
presupune sprijin financiar, îngrijiri în instituţii potrivite şi căldura căminului
familial.
• În societăţile multietnice, diversitatea culturală este exprimată prin diversitatea
modelelor de creştere şi educare a copiilor, ca şi prin perspectivele diferite de a
vedea viaţa, lucru care trebuie respectat în orice sprijin dat părinţilor.
Stilurile educative ale părinţilor – coordonată a consilierii educaţionale
Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în familie este
stilul educativ al acesteia.
Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acţiunilor educative în familie,
amprenta subiectivă ca e caracterizează mediul respectiv.
Insistăm asupra faptului că fiecare familie are stilul ei educativ. Acesta este în principal
dependent de stilul parental, cu care se confundă de cele mai multe ori.
Există o multitudine de determinate ale stilului educativ în familie. Acestea se referă
la coordonatele exterioare şi la ale celor doi părinţi.
Considerăm că acest concept este o sintagmă utilizată în mod raţional, vizând natura şi
caracteristicile raporturilor familiare în cadrul cărora se realizează procesul educaţiei, iar analiza
sa se poate realiza în funcţie de următoarele dimensiuni:
• socio-culturale şi de clasă, cum ar fi: mediul general, modelele culturale şi educative
generale şi particulare, tradiţiile, instrucţia primită, gradul de cultură, condiţia socială,
structura familiei etc. ;
• socio-economice, dependente de profesiile dezvoltate de părinţi;
• psihologice individuale, unde identificăm anumite caracteristici date de personalitatea
părinţilor şi a copiilor din familie;
• psihologice – interindividuale, care se descriu în funcţie de modul de relaţionare tipic
în familie şi de tradiţia interiorizată a modelelor culturale şi educative.
Tipurile (modelele) de stil educativ se pot clasifica în funcţie de două axe de analiză (E.
Stănciulescu , 1997, p.76):
• relaţia autoritate - liberalism (constrângere - permisivitate);
• relaţia de dragoste - ostilitate (ataşament - respingere);
 Indicatorii utilizaţi pentru analiza primei axe reflectă constrângerile impuse de părinţi în
activitatea copiilor, responsabilităţile ce le sunt atribuite acestora, modul de realizare a
controlului parental, rigoarea cu care se aplică, controlul regulilor.
În a doua axă, indicatorii pot reflecta:
1 gradul de angajare al părinţilor în activităţile copiilor;
2 sprijinul acordat copiilor;
3 timpul alocat pentru educaţie;
4 receptivitatea la problemele tinerei generaţii;
5 stările emoţionale raportate la nevoile copiilor.
Cele două variabile importante: controlul parental şi sprijinul parental, se pot combina în
trei tipuri de stiluri educative (D. Baumrind, 1980):
Permisiv, caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu identificarea stărilor
emoţionale ale părintelui şi ale copilului. Controlul este slab, iar responsabilităţile şi normele de
conduită sunt puţine.
Autoritar, care asociază un control puternic cu o susţinere slabă în activitatea copilului,
căruia i se impun reguli, norme şi responsabilităţi foarte rigide.
Autorizat, care îmbină controlul sistematic cu sprijinul parental. Părinţii formulează
reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun. Aceşti părinţi sunt deschişi la schimburi
verbale cu copiii, explicându-le raţiunile pentru care trebuie să respecte regulile şi situaţiile în
care se aplică, stimulând în acelaşi timp autonomia lor în gândire.
Precizăm acum că există cercetători care identifică stiluri directive (autoritare) şi stiluri
non - directive (literale).
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul său anumite
aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un
viitor nou. Indiferent de posibilităţile copilului şi ţinând de particularităţile personale, părinţii
consideră propriul copil o şansă de a nu repeta greşelile pe care le-au făcut ei în viaţă.
Majoritatea repetă modelul educaţiei pe care au primit-o, sau încearcă să creeze un model nou,
dacă au fost nemulţumiţi de propriii părinţi.
Toţi părinţii îşi iubesc foarte mult copiii, însă forma de exprimare este diferită şi mai mult
sau mai puţin ascunsă de forme specifice şi personale. Pentru fiecare părinte, copilul său este ,,o
bijuterie", fiind în acelaşi timp cel mai frumos, cel mai bun, remarcabil. Unii o recunosc deschis,
alţii se feresc sau se tem să o arate, deşi valorizarea copiilor şi încrederea în forţele proprii se
realizează în primul rând în familie.
Tipuri parentale
Tipul parental se referă la modul părinţilor de acţionare asupra copiilor şi este o unitate
armonică sau dizarmonică între stilurile personale de educaţie ale celor doi părinţi.
Tipul permisiv
Părinţii sunt centraţi pe nevoile lor, dovedesc egoism, arată lipsă de interes şi căldură.
Adesea, acest tip de părinţi sunt înalt inconstanţi în utilizarea disciplinei în educarea copiilor lor
Copilul are, în general, un comportament agresiv şi necontrolat, fiind indiferent la rândul
lui la nevoile celorlalţi.
Tipul control rigid
Părinţii sunt restrictivi şi de cele mai multe ori duşmanoşi, nepermiţând copiilor să-şi
arate ostilitatea faţă de ei sau faţă de hotărârile lor.
Copilul va fi un copil timid şi închis social (inhibat), anxios, nevrotic, manifestând adesea
tendinţa de a se autodepăşi.
Tipul democrat
Părinţii sunt calzi, suportivi, stabilesc limitele şi regulile împreună cu copilul. Este
utilizat adesea conceptul de sfat al familiei, copilul participând activ la luarea deciziilor în
familie. Acest tip de părinţi arată încrederea pe care o au în copil şi cooperează cu acesta.
Copilul este original, creativ, comunicativ şi independent. Succesele sale sunt considerate
plata eforturilor lor fiind mereu încurajaţi să aibă iniţiativă. Sunt consideraţi de unii scandalagii,
neascultători, nesupuşi, "needucaţi".
Tipul autoritar
Părinţii au un sistem de reguli înalt structurat şi limite în beneficiul copilului. Părinţii de
acest tip sunt metodici în deciziile pe care le iau, stabilesc standarde înalte de perfecţiune (în
limitele posibilităţilor copiilor), împingând copilul să se manifeste la vârful abilităţilor lor. În
general, sunt calzi, încrezători, suportivi şi orientaţi spre succes.
Copilul este ceea ce în mod obişnuit este denumit prin sintagma "copilul model". Acesta
are o conştiinţă puternică, deosebit de binevoitoare, respectă oamenii în general, persoanele care
au autoritate asupra lor în mod special.
Tipul rejectant
Părinţii se simt adesea străini de lume şi îşi percep copilul ca fiind sursa principală a
temerilor lor.
Copilul reflectă anxietatea părinţilor. Este adesea motivat să îndeplinească diferite
comportamente antisociale, agresive, simţindu-se adesea neînţeles, manifestând mereu tendinţa
de însingurare şi de autoizolare.
Tipul dictatorial
Părinţii sunt înalt restrictivi, îşi pedepsesc adesea copilul, asemănându-se cu părinţii care-
şi controlează rigid şi exagerat copilul. Ei încearcă să-şi liniştească anxietatea lovindu-şi copilul,
încercând astfel să-şi impună voinţa uzând de forţă. Anxietatea şi frustrarea sunt cauzate de
factori din afara familiei, fără nici o legătură cu aceasta.
Copilul va fi timid şi închis social (inhibat), anxios nevrotic, manifestând adesea dorinţa
de a se autopedepsi.
Tipul hiperindulgent
Părinţii se tem că îşi vor frustra (dezechilibra) copilul şi prin urmare nu impun nici un fel
de limite sau restricţii. Aceşti părinţi cedează întotdeauna la toate dorinţele copilului.
Copilul este foarte independent, manipulativ, agresiv, mai ales atunci când nu i se
îndeplinesc dorinţele, antisocial. Acest copil are o slabă dezvoltare a conştiinţei, fapt ce cauzează
o scădere a înţelegerii.
Tipul supraprotector
 Părinţii trăiesc centraţi complet pe copil. Aceştia nu utilizează pedeapsa fizică, făcând
însă uz de retragerea dragostei şi manipularea emoţională pentru a-şi controla copilul. Stabilesc
standarde deosebit de înalte de realizare, îndepărtează obstacolele care pot cauza comportament
nedorite.
Copilul îşi stabileşte scopuri nerealiste în încercarea neîncetată de a-şi mulţumi părinţii.
Manifestă un grad mare de înţelegere, dar şi o mare dependenţă faţă de părinţi. Aceştia dovedesc
o conştiinţă puternic dezvoltată pentru a se proteja împotriva retragerii dragostei părinţilor.
Apare tot mai evident faptul că este necesară o educaţie a părinţilor pentru a fi un părinte
bun şi pentru realizarea calităţii vieţii de familie. Acest lucru se poate realiza prin activităţile de
consiliere educaţională realizate de dascăli în cadrul şcolilor şi nu numai.
Conceptul pe care vrem să-l clarificăm acum este acela de părinte bun sau acel
părinte încrezător în forţele proprii. Prezentăm în acest sens, concepţia lui Bruno Bettelheim
(1987, p.16), conform căreia părintele bun este acela care face tot ce este mai bun pentru copilul
său, adică vine în întâmpinarea nevoilor acestuia. Se naşte firesc întrebarea: Care sunt nevoile
copilului pe care un părinte bun trebuie să le satisfacă?
Pentru a lămuri acest lucru, apelăm la schiţa realizată de Mia Kellmer Pringle(1975),
conform căreia copilul are următoarele nevoi:
• fizice de bază, cum ar fi, nevoia de căldură, de hrană adecvată şi odihnă, de îngrijire
şi igienă, precum şi de ocrotire;
• afective, care includ:admiraţia şi tandreţea;răbdarea;timpul acordat;atenţia şi
observarea comportamentelor, aprobarea şi compania în diferite situaţii;contactul
fizic.
• de securitate care implică:îngrijire permanentă;mediu predictibil;modele de îngrijire
permanenta şi respectarea unor reguli elementare;o familie unită şi stabilă;un grup de
familie armonios.
• de stimulare a potenţialului înnăscut:încurajarea curiozităţii şi comportamentelor de
explorare;dezvoltarea deprinderilor de participare la joc şi de a răspunde la
întrebări;promovarea ocaziilor de dezvoltare.
• responsabilizare, care are în vedere atragerea copilului, la început în lucruri mici, şi,
gradat în implicarea lui în luarea deciziilor.
• direcţionare şi control se referă la deprinderea copilului cu deprinderi sociale
adecvate printre care şi disciplina.
• independenţa, se referă la a lua propriile decizii, la început în lucruri foarte mici, dar
încurajându-l în tot ce face.
Studiile au demonstrat că părintele bun este acela care reuşeşte să răspundă adecvat
nevoilor copilului sau să dezvolte respectul individualităţii şi autonomia de la vârste cât mai
fragede.
Precizăm că definirea unui părinte bun, trebuie să aibă în vedere următoarele dimensiuni:
• cunoştinţe;
• deprinderi sau calităţi;
• dezvoltarea înţelegerii şi conştiinţei de sine.
 Cunoştinţele părinţilor trebuie să se refere la:
• sănătate şi dezvoltare umană, cu accent pe dezvoltarea copilului şi pe ceea se
aşteaptă de la fiecare vârstă;
• cum să procedeze în caz de accidente, unde să caute sprijin;
• drepturile părinţilor şi ale copiilor;
• sistemul educaţional.
Deprinderile sau calităţile părinţilor vizează deprinderi sociale, care ţin de dezvoltare
personală şi care asigură o funcţionalitate adecvată în societate:
• să asigure o autoritate optimă, fără a fi prea autoritari, permisivi sau supra supra-
protectivi;
• să ofere copiilor dragoste şi acceptare;
• să formuleze aşteptări realiste;
• să rezerve timp pe care să-l petreacă împreună;
• să promoveze un mediu stabil, sigur, cu reguli clare, care trebuie respectate;
• să comunice întotdeauna cu sinceritate cu copiii, să-i asculte, să facă împreună
aprecieri;
• să manifeste încredere în munca şi abilităţile copiilor;
• să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului;
• să nu permită pedepse dure şi să permită întărirea pozitivă a comportamentelor bune
(E. Vrăjmaş, 2002, p.87).
Am precizat aceste calităţi, deoarece, aşa cum este precizat în diverse studii, ele oferă
imaginea ideală a părintelui bun. Acest "profil psihologic ideal" al părintelui bun ar trebui să ne
facă să reflectăm şi să ne determine să oferim servicii de sprijinire, consiliere şi educaţie pentru
părinţi . Insistăm asupra acestui lucru, întrucât este demonstrat atât de cercetările în domeniu cât
şi de practica şcolară, că există suficienţi părinţi care au comportamente neadecvate, ce afectează
dezvoltarea personalităţii copilului:
• lipsa unor reguli clare între relaţiile dintre părinţi şi copii;
• cerinţe vagi/confuze faţă de copii;
• disciplina rigidă;
• ignorarea comportamentelor adecvate şi pedepsirea aspră a celor inadecvate;
• lipsa unor comunicări între părinţi şi copii;
• conflictele între părinţi;
• lipsa unui sistem de sprijin pentru părinţi;
• aşteptări prea mari în raport cu particularităţile copilului;
• incapacitatea unor părinţi de a fi empatici faţă de nevoile copilului;
• încrederea puternică în valoarea pedepsei;
 • rolul inversat - unii părinţi caută în copii împlinirea propriilor nevoi
Ni se pare firesc, în condiţiile în care părinţii sunt primii educatori ai copilului, ca ei să-şi
cunoască foarte bine responsabilităţile şi să dezvolte practici educaţionale adecvate, dar părinţii
ar putea adresa întrebările:
• Este calitatea de părinte o adevărată profesie care trebuie învăţată?
Răspunsul este categoric afirmativ, pentru că şi una şi alta se asimilează în mod
organizat, sistematic, se deprind şi se perfecţionează cu timpul, presupunând efort continuu de
autoinstruire şi de auto-perfecţionare, se exercită vreme îndelungată şi implică o responsabilitate
socială şi morală. Ambele se bazează pe ştiinţă şi artă, presupun o anumită vocaţie şi, mai ales,
multă dragoste faţă de „obiectul” activităţii desfăşurate (I. Jinga, I. Negreţ, 1999, p. 69).
Cine şi cum îi învaţă pe părinţi să-şi crească şi să-şi educe copiii?
Îndrăznim să formulăm un posibil răspuns, pe care suntem convinşi că mulţi părinţi îl vor
considera de prisos, în speranţa că şi aceştia îl vor accepta, măcar ca pe o provocare: şcoala şi
societatea. Dezvoltând ideea, concluzionăm că părinţii pot fi sprijiniţi prin:
• dezvoltarea unor probleme educative la nivelul societăţii civile, al comunităţii, al
şcolilor, care să asigure sprijinul necesar familiei şi părinţilor aflaţi în dificultate.
• proiectarea unui curriculum şcolar care să aibă în vedere, de la vârstele mici, nevoia
educaţiei parentale – educaţie în favoarea familie şi a comportamentelor specifice în
cadrul acesteia.
Insistând asupra nevoii de a-i ajuta pe părinţi să fie părinţi, vom încerca să demonstrăm
că învăţătorul / institutorul poate şi ar trebui să vrea să realizeze programe de consiliere
educaţională a părinţilor măcar la nivelul clasei a cărei activitate o coordonează, dacă nu la
nivelul întregii şcoli.
Direcţii de acţiune ale consilierilor şcolari asupra comportamentului copilului
Introducerea ariei curriculare Consiliere şi orientare răspunde unor cerinţe sociale şi
economice noi, care doreşte să atenţioneze asupra importanţei asumării de către şcoală a unei
sarcini sociale suplimentare, aceea de a asigura şi buna inserţie socio-profesională a elevilor
pregătiţi în instituţiile de educaţie.
Noua arie curriculară trebuie să se constituie drept o instanţă de comunicare cu o
intenţionalitate precisă, realizată prin informare, exerciţiu, simularea situaţiilor cotidiene, un
mijloc de învăţare a flexibilităţii, mobilităţii intelectuale, adaptabilităţii continue etc.
Aria curriculară Consiliere şi Orientare reprezintă una din modalităţile esenţiale prin care
şcoala trebuie să-şi urmeze scopul - de proces formative centrat pe elev, capabilă să valorifice
tipuri diverse de elevi şi abilităţi, să răspundă nevoilor comune şi să ofere societăţii personalităţi
competente pentru viaţa privată, profesională şi publică.
Aria curriculară Consiliere şi Orientare tinde să rezolve din prezent, simultan următoarele
aspecte:
• dezvoltarea personalităţii şi înzestrarea elevilor cu cunoştinţe şi abilităţi necesare
pentru managementul propriei vieţi;
• informarea elevilor privind oportunităţile de educare şi formare profesională;
• sprijinirea bunei inserţii socio-profesionale viitoare a tinerilor;
 • ameliorarea continuă a procesului de utilizare a resurselor umane de care societatea
dispune.
Activitatea de Consiliere şi orientare poate oferi şcolii o eficienţă ridicată şi un prestigiu
dorit de întreaga echipă de cadre didactice. Acest lucru se poate realiza atunci când direcţiile de
acţiune ale consilierilor şcolari, învăţătorilor, profesorilor sunt pe deplin coordonate cu intenţiile
copiilor, părinţilor, şcolii şi societăţii prin:
• asigurarea educaţiei şi formării profesionale de calitate;
• continuarea studiilor după absolvire în niveluri şi trepte superioare;
• angajarea in sarcini / posturi pentru care elevii sunt pregătiţi, le-au dorit, le aduc
satisfacţii etc. (M. Jigău, 2001, p.7).
Reacţia şcolii ca instituţie de educaţie, formare şi orientare, la mobilitatea socială şi
economică trebuie să fie de adaptare rapidă a conţinutului, structurilor şi funcţiilor sale, de creare
a premiselor favorabile pentru elevi, care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea,
iniţiativa şi rezolvarea de probleme.
Dacă pare exagerată, deocamdată, aprecierea că orientarea şcolară şi integrarea socio-
profesională reprezintă scopul însuşi al învăţământului, atunci cu siguranţă că este de datoria sa
asumarea de sarcini sociale externe, care să vizeze sprijinirea intrării în piaţa forţei de muncă a
"produselor" sale. Acest proces trebuie înţeles ca o evaluare şi validare a pregătirii iniţiale
furnizate de instituţiile educative.
Şcoala trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ
prin stimularea intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor şi a trăsăturilor lor de
personalitate.
Procesul de educaţie şi formare desfăşurat în şcoală constituie puntea necesară trecerii
spre viaţa socială adultă.
În această întreprindere, Consilierea şi orientarea nu trebuie să se constituie ca un obiect
de studiu sau disciplină şcolară în accepţiunea sa clasică, ci un mecanism educativ al schimbului
de informaţii între parteneri, de autocunoaştere realistă, de învăţare socială, de comunicare, de
cunoaştere a ambianţei sociale, culturale şi economice, ca o arie de aplicaţii, dezvoltări
practice, experienţe şi atitudini care trebuie învăţate a fi exersate în viaţă.
Învăţarea în sfera consilierii şi orientării şcolare trebuie să aibă sensul de a învăţa pentru
a şti să faci şi nu a învăţa pentru a şti.
Consilierea şcolară ca şi componentă a curriculum-ului poate fi abordată detaşat de
rigorile metodologiei de desfăşurare a unei lecţii, dacă avem în vedere că prin aceste activităţi se
încearcă rezolvarea unor probleme ale elevului, şi nu predarea - învăţarea unor cunoştinţe.
Consilierea în şcoală prin diversitatea posibilităţilor sale de abordare ar trebui să se constituie
într-o punte între consilierea şcolară ca asistenţă specializată curriculum-ul şcolar.
Implicarea membrelor comunităţii în consiliere şcolară este benefică întrucât elevul este
prins într-o reţea de tipul parteneriatului local (familie, şcoală, poliţie, primărie, etc.). Prin
reprezentanţii săi, atâta vreme cât aceştia îl vor considera o persoană imatură, intervenţiile lor
vor fi la nivel superficial. Reala apreciere a elevului ar însemna conceperea unor proiecte de
colaborare autentică, de exploatare a disponibilităţilor tinerei generaţii.
Implicarea elevilor de la diferite niveluri şi forme de şcolarizare în elaborarea şi derularea
planurilor comunitare ar aduce la acelaşi numitor cererea şi oferta de studiu, de petrecere a
timpului liber, de pregătire pentru viaţa profesională, de învăţare socială.
Bibliografie:
• Berge, A. (1977), Profesiunea de părinte. De la căsătoria părinţilor la căsătoria
copiilor. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
• Doise, W.,Deschamps, J. C., Mugny, G. (1999), Psihologie socială experimentală, Iaşi,
Editura Polirom
• Jigău, M.(coord.), (2001), Consiliere şi orientare - ghid metodologie, Bucureşti,
Consiliul Naţional pentru Curriculum.
• Jinga, I., Negreţ, I.,(1999), Familia, acest miracol înşelător, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică.
• Osterrieth, Paul. (1973), Copilul şi familia, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
• Stănciulescu, Elisabeta, (1997), Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Editura Polirom.
• Vrăjmaş, Ecaterina - Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti,
Editura Aramis.