Motivul lumii ca teatru

(surse posiible ale Glossei eminesciene)

Comedia cea de Obște de Oxenstierna- fragment

(publicat de Eminescu în Curierul de Iași – 13 Iunie 1976)
<<Lumea este priveliște, oamenii sînt comedianți, norocul împărtășeste jocurile și
întâmplările le alcătuiesc. (...) Nebuniile alcătuesc întocmirea câtecelor și vremea trage
perdeaua...Lumea vrea să se înșele, înșele-se dar. Deschiderea comediei începe din lacrămi și din
suspinuri. In lucrarea cea dintîiu arată princinele cele nebunești a oamenilor. Cei făr’ de simțire
bat în palme ca să arate a lor bucurie, cei înțelepți flueră jocurile. (...) Schimbarea princinilor îi
zăbovește puțin pe privitori. Impletiturile cele bune sau rău împletite fac să râdă filosofii(....) in
scurt:acest fel este comedia lumei acesteia și cela ce vrea să aibă zăbava cu liniște să se puie
într’un unghiu mic, de unde să poată cu odihnă, ca să fie privitoriu și unde să nu fie nici de cum
cunoscut, ca să poată fără de grijă a o batjocori după cum i se cade>>.1

Pentru pustietatea sau singurătate ( Din cugetările lui Oxenstierna. Traducere din 1750)

<<Fericit acela, ce se depărteazî de învăluiturile cele turburătoare ale lumei, pentru că se

bucură cu desfătările unei dorite singurătăți și a căruia cea mai aleasă tovărășie este o dulce
întâlnire cu sine numai (...) . El știe a cumpăni vremea și privește statele vieții sale urzite cu fir și
cu mătase. Răsponedenția sa o are cu ceriul, la care gândurile sale îl poartă neîncetat. Nu are nici
o dorire de lucrurile aceștei viețe, pentru că o cunoaște deșartă;nici ohtează făr’ numai pentru cele
cerești, la care-și hotărăște toate dorințele sale; și în scurt așteaptă moartea făr’ a o dori și făr a se
teme de dânsa>>2

Variante ale Glossei (Opere,III ,pp.86, 88-89- selecții

Vreme trecem vreme vine Unul une altul alte De-te ating [tu] dă-te’n laturi

1
Mihai Eminescu, Opere vol. III Poezii tipărite în timpul vieții.Note și variante: de la „Doina” la „Kamadeval”.
Ediție critică îngrijită de Perpessicius. Fundația „Regele Mihai”, București, 1944, pp.83-84
2
Mihai Eminescu, op.cit., p.84
Celor vechi urmează nouă
Una e în amândouă
Tot ce vezi pricepe bine
Prea puține-s de v’o samă
Val e tot ce ca el trece
La schimbări rămâi-mi rece
Și de ele nu ai teamă
Multe-ți trec pe dinainte
În icoane, vorbe multe
Cine-ar sta să le asculte
Și poveri să-ți pue’n minte
Când p’o clipă toți se ceartă
Regăsește-te pe tine
De-o pot lasă-i s’o ’mpartă
Vreme trece, vreme vine
Nici părerea ta s’anine
De o parte sau de altă
Las să scoată ei din baltă
Fața lunii cei senine
Căci în toți de o potrivă
E o patimă sau două
Înțelesu’n toate aste
Celor vechi urmează nouă
EN SPECTATEUR ( Opere, III, 92)
Făr de preț sunt cele zise
Tălmăcite, spuse, scrise
Stând deoparte vezi încalte
Egoiști sunt toți în toate
Lucru vechi în formă nouă
Vezi curat dacă se poate
Una este ‘n amândouă
Unu ’mbrac‘ a lui pornire
În cuvinte lustruite
Unul în adânc simțite
Altu’n rîs, altu ‘n mâhnire
De s’ar ști pe sine înșiși
Mai la toți li-ar fi rușine
Să se certe între dânșii
Tu ce vezi pricepe bine
Doi se bat pentr’o corona
Doi se ceartă pentru o nucă
L’amândoi e o nălucă
Când o prind o văd că-i vană
Cel nemulțămit cu una
Este astfel și cu zece
Vremea duce tot ce-adună
Val e tot ce cu el trece
De hulesc tu taci din gură
Tu să-ți aibi a ta măsură
Și să-ți știi a tale sfaturi
Treacă’n lume cine-o trece
Zică toți ce ar vre să zică
Tu să nu admiri nimică
Și rămâi la toate rece
Nu da mult nici chiar pe tine
Nu privi mult în oglinde
S’ar pute că te-ai surpinde
Mult mai rău de cum îți vine
Drumul vieții pân la vamă
Pe furiș de poți măsoară
Căci din tot ce te’n conjoară
Prea puține-s de v’o samă
 Multe-ți trec pe dinainte
Și’n urechi ni sună multe
Cine-ar sta să le asculte
Să le ține toate minte-
Tu să stai în colț de o parte
Regăsindu-te pe tine
Cu-a ei coji în veci deșarte
Vremea trece, vremea vine

Nici [î]ncline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirei
Pentr’o lume a n[lucirei
Care fuge și se schimbă
Să n’n anin[i] vr o dată gândul
Pentru unele din doup
Totu-i rău de-i trece rândul
Toate-s vechi și toate nouă
 Note de subsol ale Glossei - selecții
Opere III, p.93
Mecanisme de ceasornic
Sunt a gloatei inimi toate
Să întoarc’ ori cine poate
Gândul ei cel nestatornic
Egoismul este miezul
Numai el este de samă
De le știi odată crezul
Nu serpa și nu ai teamă
Opere, III, p.96
Ci curat s fie gândul
De-a iluziilor rouă
Totu-i rău, de-i trece rândul
Toate-s vechi și toate nouă
Căci un om e omenirea
De-i [în] China, în Egipet
Sunt mașini cu acelaș scripet
Cum voi să-i facă firea
Fiecare pentru sine
E mai mult, e mai de samă
De-i privești cum se cuvine
Nu spera și nu ai teamă
Are ’ncapăt începutul
Și pe el nu-l amenință
Miezul vechiu în coaja nouă
Când gândire și voință
Sunt aceleași amândouă
Notă de subsol a Glosei, pagina 98.

Vremea trece, vremea vine

Celor vechi urmează nouă
Sunt aceleași amândouă
Însă nu te-ating pe tine
Nu spera și nu ai teamă
Ce e val ca valul trece
Când ndejdile îi chiamă
Tu rămâi la toate rece

Cu zâmbirea mândrei Circe

Lumea ‘ntinde lucii mreje
Te momenște în vârteje
Cu nimica, cu te miri ce
Ocolind te furișează
Drumul vieții pân’ la vamă
Lasă alții să se ‘ncrează
Când plăceri deșerte-i chiamă

Cum mai poate să se mință

Lumea veche, lumea nouă
Căci a rodului semințe
Rele-au fost în amândouă
Când cu sgomote deșerte
Vreme trece, vreme vine
 Importanța axiologică a teatrului. Dicționar de termeni eminescieni3
Irimia, Dumitru (coordonator) Dicționarul limbajului poetic eminescian: Semne și sensuri
poetice,vol I: Arte, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2005)

ACTOR – Nucelul semantic al semnului poetic actor este „lipsa de autenticitate” a trăirii.
Actor, la singular fără determinați metaforă pentru individ în alegoria lumii ca teatru, implică
sensul înscrierii în existența ca deghizare: „De s-ar face-actoru-n patru/ Totuși tu ghici-vei
chipui-i” (Opere, IIII, 93). Numai cel rămas în afara spectacolului abosurd al vieții poate
discerne adevărul de falsitate, esența de formele întâmplătoare pe care le îmbracă.

Plurarul actori, fără determinanți, îi desemnează pe cei care se lasă atrași într-o trăire impusă și
inautentică, în urma cedării la tentațiile lumii: Cu un cântec de sirenă/Lumea-ntinde lucii mreje/Ca
să schimbe-actori-n scenă/ Te momește în vârteje” (I, 196). Actorii sunt ființe constrâse de
prescripțiile roului oferit spre interpretare.(...) Atragerea în cercul existenței ca reprezentație
teatrală se petrece de-a lungul generațiilor, fără întrerupere; moartea nu afectează manifestarea
fenomenului.

MASCĂ – Cu deosebire frecvent în ceațiile din jurul anului 1876, semnul poeteic mască, dezvoltă
sensuri înscrise în antinomia aparență-realitate.

Termenul mască, în metaforă genitivală, uneori cu intersiune între determinat și determinant

sugrerează sensul de „înfățișare iluzorie, himeră”: „Nici încline a ei limbă/ Recea cumpăn-a
gândirii/Înspre clipa ce se schimbă/Pentru masca fericirii”. (O. I, 194). Măștile sunt aparențe
individuale multiple, care deghizează un individ unic, într-o desfășurare de spectacol esențial
mecanic.

3
Pentru explicarea termenilor scenă, teatru, actor, piesă și mască s-au consultat următoarele pagini din Irimia,
Dumitru (coordonator) Dicționarul limbajului poetic eminescian: Semne și sensuri poetice,vol I: Arte, Editura
Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2005): paginile 9-10 pentru termenul actor, paginile 173-174 pentru
termenul mască, paginile 198-199 pentru termenul piesă, paginile 209-210 pentru termenul scenă și paginile 235-
236 pentru termenul teatru
Într-o dezvoltare semantic, guvernată de alterarea ironiei metafizice cu atitudinea satirică, semnul
poetic mască, întrebuințat la plurarul deriziunii4, se integrează într-o reprezentare alegoric-
metarofă a lumii ca treatru, menită să determine refuzul de a participa la spectatoclul lumii în care
nu esete loc pentru individualitatea autentică: „Alte măști, aceeași piesă, /Alte guri, aceeași
gamă,/Amăgit atât de-adese,/Nu spera și nu ai teamă” (O.I, 196)

Caracterul prescris al piesei limitează libertatea individuală; esența fenomenului rămâne imuabilă,
este o combinație existențială unică ce se oferă spre interpretarea unor măști diferite, iar măștile
înseși sunt tipare cu caracter constrângător. (...)Fiind prescris rolul, măștile preiau caracterul de
inautenticitate a trăirii, ca fatalitate a intrării în mecanica existenței.

PIESĂ- Sensul metaforic dezvoltate de semnul poetic piesă, component al câmpului semantic
generat de alegoria lumii ca teatru, este cel de combaniție existențială unică, prescrisă, care se
desfășoară una și aceeași, în mod continuum pe scena lumii, cu schimbarea doar a participanților.
„Alte măști, aceeași piesă/ Alte guri. Aceeași gamă/ Amăgit atât de-adese/Nu spera și nu ai teamă”
(O, I 196). Aranjamentului prestabilit de roluri, pe care îl reprezintă piesa, individul trebuie să-i
opuna rezistență, spre a-și dovedi înțelepciunea, dacă înțelege corect dinamica universală.

SCENĂ- Component al lexiciului poetic fundamental, semnul poetic scenă, funcționează, în

general, ca metaforă pentru existență, viață, înscriindu-se în viziunea alegărică, de largă circulație,
a lumii ca teatru

Impus de atitudinea filosofică, termenul scenă, în general, fără determinanți, dezvoltă sensul de
„îngrădire existențială, condiționare restricție”; scena delimitează un spațiu mărginitm
constrângător al libertății desfășurării prestabilite. Acest sens caracterizează numeroase variante
ale poemului Glossă: „Unul naște, altul moare /Și se schimb-actori-n scenă” (O. III, 88), „Ca un
cântec de sirenă/Glasul celor trecătoare/Unul naște altul moare/Și se schimb-actori-n scenă.”
(O.III, 91).

E în logica predestinării ca indivizii să fie atrași spre spațiul vital ca scenă, manifestare a unei
existențe cu dimensiuni fixe și având drept caracteristică repetabilitatea.

4
Luare în râș, derâdere, batjocură (franțuzism)
TEATRU- Semnificațiile ontologic-metafizicice ale termenului construiesc în sefra semantică a
semnului poetic teatru o dimensiune filosofică, în care se impune a fi percepută din perspectiva
raportului autenticitate/inautenticitate și esențial( numeral)/(fenomenal).

Întrebuințat alegoric, termenul teatru își subordonează în desfășurarea narativ-metaforică

o serie de termeni din care își constituie propria paradigmă: piesă, actor, comedie, mască ;
semnificațiile circumstanțiale ale termenului sunt adâncite și nuanțate prin relațiile intra
paradigmatice. Astfel, din perspectiva raportului semantic piesă-actor, termenul teatru, exprimă
ideea reductibilității lumii, considerată în fenomenalitatea ei, la invarianta numerală, absolută.

Termenul teatru, în forma de singular, fără determinări, semnifică- în metafora lexicală- „lumea”:
„Privitor ca la teatru/Tu în lume să te-ncipui/Joace unul și pe patru/Totuși tu ghici-vei chipu-i”
(O.I, 194). Capacitatea de a distinge arhetipul de sub fața proteică a prezentului ( „Joace unul și
pe patru”) determină caracterul minimal al contactului cu lumea-teatru, redus la privire, mod de
existență afirmat în exteriorizarea lumii-obiect. Privirii îi corespunde colțul; teatrul se definește
prin opoziție al retragerii în sine , care constituie în expresia spațială a unei etici non-participative,
a atitudinii de refuz.: „ Că privești tu să-ți închipui/ Pe actorul din teatru/ Fără chiar pe dracu ‘n
patru/ Totuși tu ghici-vei chipui” ( O. III, 100).

Caracterul antiiluzionist al metaforei subînțelege o viziune lucidă, sceptică, în perspectiva căriea

se înscrie refuzul înscrierii în automatismul lumii.
Receptarea critică a Glossei

„Cine vrea să desprindă din opera lui Eminescu poetica sa latentă, teoria care o străbate și
o delimitează, e izbit de aerul uscat ce învăluie romantismul lui sedus de abstracțiuni (în sensul
filozofiei idealiste germane), sublimarea imaginii în conceptul ei; deoarece el își închipuia actul
poetic ca un fel de circumscriere a focului conceptelor și rezultatul acestei activități nu putea fi
decât în virtuozitatea de sentințe ce și-a atins prototipul în Glossă.”5

,,Poezia e o confesiune, dar deghizată în forme clasice, hieratice și prin aceasta, cu atât
mai impresionantă pentru cel care știe să pătrundă sub sclipirea lor impersonală, spre fondul de
nobilă suferință, spre documentul uman pe care-l constituie Glossa: document al inadaptării genial,
al unei mari sensibilități ultragiate.”6

5
Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, Editura pentru Literatură, 1980, p.25
6
Matei Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, Editura pentru Literatură, 1964, p.126 G
Eminescu,Schopenhauer și Kant:Geniul- de la idei la receptarea intrisecă a acestuia

„Arta este creația geniului, iar geniu este acea personalitate excepțională care, printr-un
efort dureros reușește să sustragă intelectul de sub tirania voinței, a tuturor pornirilor instinctive,
și astfel, nemaifiind agitat de ele, s–e poate deda contemplației lucrurilor.”7

„Geniul este talentul (darul naturii) care prescrie reguli artei. Întrucât talentul însuși, ca
facultate productivă înnăscută a artistului, aparține naturii, am putea spune că geniul este dispoziția
înnăscută a sufletului (ingenium) prin care natura prescrie reguli artei.”8 : „Tot ce-a fost or o să
fie/ De apururi față este/ Stingerea pe vecinicie/ E părere și poveste” , „Căci natura e o Doamnă /
Care n’are timp și goluri / Stoluri sboară de cu toamnă/ Dar se ’ntorc la anul stoluri” , „Toate
lumile-și urmează/ A lor sferice ocoluri/ Iar natura strălucește/ Fără timp și fără goluri” (Glossă,
var. III, 106).

„Imaginaţia lărgeşte deci raza de vedere a geniului, ea o extinde dincolo de obiectele care
se prezintă efectiv persoanei sale, şi aceasta atât din punctul de vedere al calităţii, cât şi al cantităţii.
Prin urmare, o putere extraordinară de imaginaţie este corelativul şi chiar condiţia geniului9.
„Înzădar un soare pare / A peri în noaptea spumii/ Tot atuncea el răsare/ Pe o altă față a lumii/ Și
de dincolo de mare/ O mulțime-am auzi-o/ Milogind cu nerăbdare/ După noapte, zori de zio”
(Glossă, var., III, 116).

,,Înalta valoare a imaginației ține de faptul că ea este pentru geniu un instrument

indispensabil. Căci numai cu ajutorul ei geniul poate după exigențele de înlănțuire a operei sale
plastice, poetice sau filosofice, să-și reprezinte fiecare obiect […] printr-o imagine vie.10”: „ Ca
să facă schimb de scenă / Lumea ’ntinde ai plasă/ Cu cântare de Sirenă/ Te îndeamnă mângâioasă”
(Glossă, var., III, 107).

7
Liviu Rusu, Eminescu și Schopenhauer, Editura pentru literatură, 1996, p.18
8
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, Editura Științifică și Enciclopedică București, 1981, p.202
9
Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, vol. I, Editura Moldova, 1995, p.202
10
Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, vol. III, Capitolul XXXI: Despre geniu, Editura Moldova,
1995, p. 189
Vreme trece, vreme vine, Nici înclină a ei limbă

Toate-s vechi și nouă toate; Recea cumpă’n a gândirii

Ce e rău și ce e bine Înspre clipa ce se schimbă

Tu te’ntreabă și socoate; Pentru masca fericirii,

Nu spera și nu ai teamă, Ce din moartea ei se naște

Ce e val ca valul trece; Și o clipă ține poate;

De te’ndeamnă, de te chiamă Pentru cine o cunoaște

Tu rămâi la toate rece. Toate-s vechi și nouă toate.

Multe trec pe dinainte Privitor ca la teatru

În auz ne sună multă Tu în lume să te’n chipui

Cine ține toate minte Joace unul și pe patru

Și ar sta să le asculte?... Totuși tu ghici vei chipu-o

Tu așează-te de-o parte, Și de plânge, de se ceartă,

Regăsindu-te pe tine, Tu în colț petreci în tine

Gând cu sgomote deșarte Și ’nțelegi din a lor artă

Vreme trece, vreme vine. Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul Nu spera când vezi mișeii

Sunt a filei două fețe, La izbândă făcând punte,

Vede ‘n capăt începutul Te-or întrece nătărăii,

Cine știe să le ’vețe; De-ai fi cu stea în frunte;

Tot ce-a fost ori o să fie Teamă n’ai, căta-vor iarăși

În prezent le-avem pe toate, Între dânșii să se plece

Dar de-a lor zădărnicie Nu te prinde lor tovarăș:

Te întreabă și socoate. Ce e val, ca valul trece

Căci acelorași mijloace Cu un cântec de sirenă

Se supun câte există, Lumea ’ntinde lucii mreje

Și de mii de ani încoace Ca să schimbe actorii în scenă

Lumea-i veselă și tristă; Te momește în vârteje;

Alte măști, aceeași piesă, Tu pe-alături te strecoară

Alte guri, aceeași gamă, Nu băga nici chiar de seamă

Amăgit atât de-adese Din cărarea ta afară

Nu spera și nu ai teamă. De te’ndeamnă, de te chiamă

De te-ating, să feri în laturi, Tu rămâi la toate rece,

De hulesc, să taci din gură; De te’ndeamnăm de te chiamă;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Ce e val, ca valul trece,

Dacă știi a lor măsură; Nu spera și nu ai teamă;

Zică toți ce vor să zică, Te întreabă și socoate

Treacă ’n lume cine-o trece;, Ce e rău și ce e bine;

Ca să nu ’ndrăgești nimică, Toate-s vechi și nouă toate:

Tu rămâi la toate rece Vreme trece, vreme vine.

(Glossă)

Eminescu, Mihai, OPERE, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieții. Introducere. Note și variante.
Anexe. Ediție critică îngrijită de Perpessicius. Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”,
București, 1939, pp. 194-198
 Schema lecției

Geniul eminescian Motivul lumii ca teatru Glossă

Mască
Intuița obiectivă și
Actor
reflecția –caracteristici
specific geniului (după Piesă
Schopenhauer)
Teatru
Imagini ale geniului
Scenă asupra lumii și existenței
analizate în maneieră rece
și senină

Caracterul teatral al lumii

*lipsă de autenticitate
individuală*