ALEXANDRU LĂPUȘNEANUL

Rezumat

1.”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”

Incipitul nuvelei îl surprinde pe Alexandru Lăpușneanu, însoțit de vornicul Bogdan și o
numeroasă armată turcă, intrând în Moldavia. Armata, pe care o obține după ce este înfrânt de
două ori consecutiv de oștirile Despotului (Iacov Eraclid) și se refugiază în Constantinopol,
era alcătuită din 7000 de spahii(ieniceri și călăreți turci) și „vreo 3000 oaste de
strânsură”(formată din țărani,târgoveți și boieri cu slugile lor), însă, pe lângă aceștia, avea
poruncă împărătească către hanul tătarilor Nogai, ca să-i ofere „oricât ajutor de oaste va cere”.

Alexandru dorea să îl izgonească pe Ștefan Tomșa, care îl omorâse pe Despot cu o lovitură de

buzdugan, și să-și ia înapoi scaunul, pe care nu l-ar fi pierdut, dacă n-ar fi fost vândut de
boieri. În timp ce vorbea cu vornicul Bogdan despre boierii care erau ținuți în viață doar de
frica morții, aceștia ajung aproape de Tecuci, unde decid să poposească la o dumbravă.

După ceva timp, Alexandru este întâmpinat de patru boieri trimiși de Tomșa: vornicul Moțoc,
postelnicul Veveriță, spătarul Spancioc și Stroici. Aceștia se apropie de Alexandru-Vodă și i
se închină până la pământ, fără a-i săruta poala, conform obiceiului.

Alexandru îi salută, silindu-se să le zâmbească și îi informează pe aceștia de faptul că a auzit

că țara o duce rău, iar el a venit acolo cu scopul de a o mântui, și că este sigur că aceasta îl
așteaptă cu bucurie. Vornicul Moțoc îl contrazice, spunându-i că țara este foarte liniștită și că
este posibil ca el să fi auzit lucruri neadevărate, întrucât, susține Moțoc, obiceiul poporului
este acela de a face din țânțar, armăsar; Moțoc îi mărturisește că motivul pentru care ei au fost
trimiși la el este acela de a-l lămuri cu privire la faptul că poporul nu-l vrea, poporul nu-l
dorește și că Alexandru ar trebui să se întoarcă înapoi de unde a venit.

Alexandru îl întrerupe pe Moțoc, spunându-i că dacă ei nu-l vor, el îi vrea, iar dacă ei nu-l
iubesc, el îi iubește și va merge să-și recapete tronul cu sau fără voia lor, iar despre
întoarcerea sa afirmă că „Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt”.

Spancioc intervine în discuție și îi spune lui Alexandru că datoria lor este de a-i transmite
adevărul. Acesta mărturisește că boierii sunt hotărâți să se refugieze la unguri, la leși și
munteni , la rude și prieteni și că se vor întoarce cu alte armate străine, fapt ce ar declanșa un
război între ei, lucru care, susține Spancioc, nu-i va fi bine lui Alexandru și că doar Tomșa
este cel care îi poate ține în frâu pe boieri.

Alexandru îl întrerupe și pe acesta, întrebându-l dacă Tomșa l-a învățat să vorbească cu atâta
îndrăzneală, înfuriindu-se și apucând buzduganul din mâna lui Bogdan. Îl întreabă pe
Spancioc, încă o dată, dacă ticălosul de Tomșa l-a învățat, însă este întrerupt de Veveriță, care
susține faptul că Tomșa nu poate fi numit ticălos, întrucât a fost învrednicit a se numi „unsul
lui Dumnezeu” . Acest lucru îl înfurie și mai tare pe Alexandru și îi întreabă pe boieri dacă el
nu poate fi numit unsul lui Dumnezeu, întrucât ei i-au jurat credință de pe vremea când era
doar stolnicul Petre, ei l-au ales, el nu a vărsat sânge și nu a lăsat pe nimeni să plece de la ușa
lui, fără să câștige dreptate și mângâiere, iar acum vin tot ei să-i spună că nu-l vor și că nu-l
iubesc.

Stroici îi întrerupe râsul mânios și îl întreabă, dacă armata pe care el o conduce va prăda și
pustii țara, peste cine va mai domni, iar Spancioc îl susține, întrebând cu ce va sătura lăcomia
„acestor cete de păgâni”. Alexandru le răspunde amândurora că va rezolva orice problemă de
asemenea factură cu averile lor, ale boierilor, nu cu averile țăranilor pe care ei îi seacă de
bani( „Voi mulgeți laptele țării, dar au venit vremea să vă mulg și eu pre voi. ”), după care le
spune să se întoarcă la cel care i-a trimis și să-i transmită să se ferească de el, „de nu vrea să
fac din ciolanile lui surle, și din pelea lui căptușeala dobelor mele”.

Toți boierii ies din cort, după acest mesaj, cu excepția lui Moțoc, care îi cere iertare lui
Alexandru, căzând la picioarele sale, rugându-l să intre în țară fără armată străină, căci va
avea sprijinul boierilor și al poporului și cerându-i acestuia să aibă încredere în ei.
Domnitorul, însă, nu se încrede în vorbele amăgitoare ale bătrânului vornic, mărturisindu-i
acestuia că a auzit și el de vechea zicală moldovenească: „Lupul părul schimbă, iar năravul
ba” și îi aduce aminte că el, Moțoc, „învechit în zile rele”, l-a vândut pe Despot, l-a vândut și
pe Lăpușneanu și, cel mai probabil, îl va vinde și pe Tomșa, iar el ar fi un nătărău, dacă s-ar
încrede în vorbele sale, însă îl iartă pe acesta și îi făgăduiește că sabia sa nu se va mânji cu
sângele lui, căci îi era folositor în a-l ușura de „blăstemurile norodului”.

Moțoc îi sărută mâna și iese din cort, mulțumit de faptul că obținuse acea făgăduință din
partea domnitorului, fiind convins că Lăpușneanu va avea nevoie de un intrigant precum el.

2. „Ai să dai samă, doamnă!”

Tomșa nu este capabil să-i facă față lui Alexandru și se retrage în Valahia, lăsând astfel cale
liberă lui Lăpușneanu. Cel din urmă este întâmpinat de către popor cu bucurie și nădejde,
amintindu-și de prima sa domnie, în care nu a avut timp să-și dezvăluie latura întunecată a
caracterului său.

Spre deosebire de popor, boierii nu se bucurau, ci, dimpotrivă, tremurau datorită promisiunii
făcute de Alexandru celor patru boieri. Aceștia erau conștienți de faptul că poporul îi ura, iar
domnitorul știa că ei nu-l iubesc, motiv pentru care Lăpușneanu porunci să fie umplute cu
lemne toate cetățile Moldaviei, mai puțin Cetatea Hotin, și le arse, dorind să demoleze zidul
nemulțumiților, care, de multe ori, sub adăpostul acelor ziduri, complotau împotriva sa,
stârnind revolte. Mai mult decât atât, dorindu-și să spulbere definitiv influența boierilor, le
confiscă acestora averile sub tot felul de pretexte, lipsindu-i de singurul mijloc prin care
puteau ademeni și corupe poporul.

Cu toate acestea, tot i se părea că nu este de ajuns planul său, iar din acest motiv îi omora din
când în când, pentru cea mai mică greșeală, cea mai mică plângere, orice bănuială, fondată
sau nefondată; poruncea ca vinovatul să fie spânzurat în poarta curții, cu un bilețel pe care era
scrisă fapta pentru care era pedepsit, iar el nu apuca să putrezească, căci alt cap îi lua locul.

Nimeni nu îndrăznea să vorbească împotriva lui și, cu atât mai puțin, să pună la cale vreun
complot. Sub conducerea sa, numeroși mercenari de origine albaneză, sârbă, ungurească, ce
au fost izgoniți pentru faptele lor odioase, au fost iertați și plătiți, astfel încât, în vremuri rele,
să-i asigure spatele, iar oștirile moldovene erau acum conduse de căpitani aleși chiar de el,
oameni în care avea încredere.

Într-una din zile, în timp ce domnitorul stătea de vorbă cu Moțoc, de pe o ușă lăturalnică, intră
în sala palatului domnesc doamna Ruxandra.

După moartea tatălui său, Petru Rareș, care, cu multă tristețe din partea tuturor, a fost îngropat
în mănăstirea Sfânta Probota, zidită de el însuși, Ruxandra a rămas, la o vârstă fragedă, sub
tutela celor doi frați mai mari, Iliaș și Ștefan. Iliaș, moștenitorul tronului tatălui său, după o
scurtă și desfrânată domnie, pleacă la Constantinopol, unde se convertește la mahomedanism,
iar tronul îi rămâne fratelui său, Ștefan. Cel din urmă este mai rău decât fratele său: își începe
domnia prin a obliga străinii și catolicii să renunțe la religia lor, iar din acest motiv, multe
familii bogate decid să părăsească țara, fapt ce aduce țara într-un stagiu în care negoțul
aproape că se desființează, iar locuitorii sunt din ce în ce mai săraci. Precum fratele său, și
Ștefan era un desfrânat și nu scutea nicio femeie frumoasă de patimile sale. Într-o zi, când se
afla la Țuțora, nemaiașteptând sosirea boierilor care părăsiseră țara, boierii care îl însoțeau au
tăiat frânghiile cortului sub care stătea și l-au ucis.

Astfel, doar Ruxandra era singura care mai rămăsese în viață, din familia lui Petru Rareș, iar
din pricina acestui lucru, boierii care îl omorâseră pe Ștefan au hotărât ca ea să fie soția unuia
numit Jolde, cel pe care el îl aleseseră ca domn, în locul lui Ștefan. Dar Lăpușneanu, domnul
ales de către boierii care părăsiseră țara, îl confruntă pe Jolde, îl învinse și, prinzându-l, îi tăie
nasul și îl dădu călugărilor, iar ca să atragă de partea sa oamenii în inima cărora era Petru, se
căsători cu Ruxandra.

Când intră în sală, îi sărută mâna, iar Lăpușneanu o apucă de mijloc, o ridică asemenea unei
pene și o așează pe genunchii săi. El o întreabă, sărutând-o pe frunte, ce veste o aducea acolo
în acea zi, în care nu era sărbătoare. Ruxandra îi mărturisește că venise la el din pricina
lacrimilor pe care femeile de rând le varsă pentru oamenii pe care el îi spânzură. El își
deschide brațele, posomorât, iar ea îi cade la picioare, spunându-i că ,omorându-i pe boieri, nu
face bine, că nu-i strică și îl amenință subtil, spunându-i să judece că după viață există și
moarte și că el însuși este muritor. Alexandru, inițial, strigă la ea, apoi îi explică, domolindu-
și vocea, că nu știe ce s-ar putea întâmpla, dacă ea mai rostește vreodată astfel de vorbe,
amenințând-o, la rândul său, și cerându-i să îi mulțumească Sfântului Mare Mucenic Dimitrie
Izvorâtorul de Mir, al cărui hram îl purta biserica de la Pângărați, că l-a oprit din a comite un
păcat, amintindu-i că ea este mama copiilor lor.

Dar Ruxandra nu se oprește. Îi povestește lui Alexandru despre cum, cu o zi înainte, când voia
să intre, o femeie, însoțită de cinci copii, s-a aruncat în fața trăsurii sale și a oprit-o, arătându-i
un cap agățat de poarta curții, amenințând-o: „Ai să dai seamă, doamnă!, că lași pre bărbatul
tău să ne taie părinții, bărbații și frații…”, arătându-i încă o dată capul sângeros, iar capul,
povestește dânsa, se uita la ea. Îi spune că de atunci nu se poate odihni, iar Alexandru o
întreabă zâmbind ce dorește. Ruxandra îi răspunde hotărât că vrea să nu mai verse sânge, să
înceteze cu omorul și să nu mai vadă capete tăiate, iar Alexandru îi promite că peste două zile
nu va mai vedea capete tăiate, iar în ziua următoare îi va oferi un leac de frică.

Aceasta, confuză, îl întreabă ce vrea să spună, iar Alexandru o trimite să-și vadă de copii, să
caute de lucru prin casă, asemenea unei bune gospodine, și să gătească un ospăț, căci plănuia
să dea o masă în cinstea boierilor chiar a doua zi.

3.” Capul lui Moțoc vrem...”

Cu o seară înainte, s-a dat de știre tuturor boierilor să se adune a doua zi la Mitropolie, loc în
care va fi prezent și Alexandru-Vodă, să asculte Liturghia, iar apoi să vină cu toții la curte
pentru a lua prânzul cu domnitorul.

Alexandru sosește la slujbă abia după ce aceasta începe și toți boierii se adună. Contrar
obiceiului său, acesta era îmbrăcat „cu toată pompa domnească. Purta corona Paleologilor şi peste
dulama poloneză de catifea roşie, avea cabaniţa turcească. Nici o armă nu avea alta decît un mic
junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă.” După ce a ascultat
slujba, acesta a coborât din strană și s-a închinat icoanelor, apropiindu-se de racla Sf. Ioan cel
Nou, s-a aplecat smerit și a sărutat moaștele Sfântului, apoi se întoarce cu fața către boieri
spunându-le că, de la a doua sa urcare pe tron și până în prezent, a fost aspru cu mulți. S-a
arătat rău, mânios, vărsând sângele multora, iar doar Dumnezeu știa cât de tare se căiește și în
momentul de față pentru faptele sale. Mărturisește că motivul pentru care a luat aceste decizii
cu privire la uciderea boierilor a fost acela că se temea ca ei să nu comploteze asasinarea sau
vinderea sa, precum au făcut-o în timpul primei sale domnii. În schimb, în acea zi, treburile
stăteau altfel și, spune el, boierii și-au învățat lecția, conștientizând faptul că turma nu poate
sta fără păstor. De aceea, Alexandru le spune că, începând din acel moment, ar trebui să
trăiască în pace, iubindu-se precum frații, așa cum spune una dintre cele 10 porunci, pentru că
ei toți sunt muritori. Sfârșindu-și acest discurs, merge în mijlocul bisericii, se închină
poporului și le cere iertare, fără ca aceștia să bănuiască motivul pentru care rostea acele vorbe,
toți, cu excepția lui Spancioc și Stroici, care au căzut pe gânduri, fără ca cineva să-i ia în
seamă.

Lăpușneanu iese din biserică, îndemnându-i pe boieri să-l urmeze la palat pentru a lua prânzul
împreună. Boierii îl urmează, fără a sta prea mult pe gânduri, toți, cu excepția celor doi,
Spancioc și Stroici, care se sfătuiesc unul pe celălalt să nu meargă azi la masă, la Vodă.
Spunând acestea, cei doi se amestecă în mulțime și fac cale întoarsă.

La curte era agitație mare din pricina veștii care spunea că domnitorul se împăcase cu boierii,
iar boierii se bucurau de asta, sperând că după ziua aceasta își vor recupera posturile și vor
putea să-și strângă din nou averi de pe spatele țăranilor. Cât despre popor, acesta era
indiferent, căci nu aștepta vreun bine din această împăcare, dar nici nu se aștepta la ceva rău.
Poporul era de acord cu deciziile lui Vodă, dar erau nemulțumiți cu privire la ministrul Moțoc,
căci utiliza influența de care dispunea pentru a umili poporul, cu fiecare ocazie ivită, și, deși
erau numeroase plângeri la adresa sa, deoarece jefuia oamenii de rând, Lăpușneanu le ignora.

Se apropia ora prânzului, iar boierii începeau a sosi călare, însoțiți fiecare de câte două-trei
slugi. Aceștia conștientizează faptul că întreaga curte era împânzită de mercenari înarmați și
patru tunuri erau îndreptate spre poartă, dar se gândesc că erau așezate acolo cu scop
decorativ sau pentru a celebra, conform tradiției, ceremonia prin saluturi de acest fel. Chiar
dacă unii dintre ei bănuiau că aceea era o capcană ce avea să le aducă pieirea, era prea târziu,
căci, odată intrați, nu mai puteau ieși, din pricina faptului că porțile erau păzite, iar gărzile
aveau poruncă să nu lase pe nimeni să iasă de acolo.

Astfel, se adună în total 47 de boieri, iar Lăpușneanu se așează în capul mesei, având în
dreapta sa pe logofătul Trotușan, iar în stânga pe vornicul Moțoc. La porunca sa, începură a
cânta din surle, iar bucatele sunt aduse numaidecât.

La vremea aceea, în Moldavia, nu se știa de mâncăruri alese în timpul adunărilor de acest fel,
astfel că cel mai mare și bogat ospăț cuprinde doar câteva feluri de bucate: „[...]După borşul
polonez, veneau mîncări greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc, şi, în
sfîrşit, fripturile cosmopolite. Pînza mesii şi şervetele erau de filaliu [11] ţesute în casă. Tipsiile pe
care aduceau bucatele, talgerile şi păharele erau de argint. Pe lîngă părete sta aşezate în rînd mai multe
ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobeşti şi de Cotnar[…].În curte, pe lîngă două junci şi patru
berbeci fripţi, erau trei poloboace desfundate, pline de vin; slujitorii mîncau şi beau; boierii mîncau
şi beau.”

Vinul începe să-și facă efectul, căci boierii chiuiau și făceau urale zgomotoase, la care adesea
răspundeau mercenarii (lefegii) prin chicote și tunurile prin bubuit. În momentul în care erau
aproape de a se ridica de la masă, Veveriță ridică paharul, dorind să închine în cinstea
domnitorului, zicându-i să trăiască întru mulți ani pentru că a hotărât să nu-i mai omoare pe
boieri, dar nu apucă să-și termine vorbele, căci este lovit drept în frunte de buzduganul
armașului, deoarece cel din urmă a afirmat că ei îl ocărăsc pe domnitor. În mai puțin de un
minut de la această întâmplare, toți slujitorii de la spatele boierilor au început să-i lovească ,
iar căpitanul mercenarilor a adus alți ostași în încăpere, care s-au năpustit asupra boierilor, cu
săbiile.

Cât despre Lăpușneanu, acesta îl trage pe Moțoc după el prin masacrul ce se desfășura în
încăpere, ducându-l lângă o fereastră deschisă, pentru a privi împreună acel carnaj.
Domnitorul râdea, iar Moțoc, forțându-se a râde pentru a nu-l supăra pe Vodă, simțea cum
părul i se zbârlește, iar dinții încep a-i clănțăni. Îi era groază de ceea ce vedea în sala prea
mică, în care, mai mult de o sută de oameni, se luptau între ei. Boierii erau surprinși mișelește
din spate și, neavând cu ce să se apere, cădeau, fără a opune rezistență. Cei mai bătrâni dintre
ei mureau, făcându-și o cruce, iar cei mai tineri încercau în zadar să se apere, transformând tot
ceea ce prindeau în arme, de la scaune, până la tacâmuri și farfurii. Unii dintre ei, deși răniți,
își adunau toată puterea pentru a se încleșta cu furie de gâtul ucigașului lor, vrând a-l sufoca.
Mulți dintre mercenari muriseră, dar, în final, niciunul dintre cei 47 de boieri nu supraviețuise.
Concomitent cu măcelul din sală, începuse și cel din curte. Slugile boierilor, atacate brusc de
către soldați, au încercat să fugă, crezând că vor scăpa. Puținii, care au scăpat cu viață, sărind
peste zidurile cetății, au alergat către casele boierilor, dând de veste tuturor celor din popor
despre ceea ce s-a întâmplat cu boierii la curtea lui Vodă, fapt ce a declanșat o revoltă,
întrucât tot orașul aleargă la poarta curții, după care încep a o tăia cu securile.

Lăpușneanu este înștiințat de asta și îl trimite pe armaș să întrebe mulțimea ce vrea și ce cere,
după care îl întreabă pe vornicul Moțoc dacă a făcut bine că a omorât boierii, scăpând țara de
acei oameni răi. Moțoc îl aprobă pe acesta, susținând că el însuși voia să-i propună această
decizie, dar se pare că înțelepciunea lui Vodă i-o luase înainte. Lăpușneanu sesizează că
armașul întârzie și îi mărturisește lui Moțoc că voia să poruncească oamenilor săi să dea cu
tunurile în mulțimea de la poartă, după care îi cere părerea cu privire la această decizie. Moțoc
îl aprobă și de data aceasta, considerând că nu este vreo pagubă dacă vor muri câteva sute de
țărani, din moment ce au murit atâția boieri. Vodă îi zice că se aștepta la un asemenea
răspuns, dar tot vrea să știe ce își dorește mulțimea.

Între timp, armașul întreabă mulțimea ce își dorește, de ce anume se află acolo, iar ei îl
privesc confuzi, întrebându-se între ei despre motivul pentru care se aflau acolo. Toți veniseră
,fără să știe pentru ce și ce voiau. După un timp, încep a striga că vor ca taxele să fie
micșorate, să nu mai fie jefuiți, până când, conștientizează cu toții, că vor ca Moțoc să moară,
întrucât el este cel care îi jefuiește. Apoi, mulțimea parcă turbează și cere moartea vornicului
Moțoc : „Moţoc să moară! — Capul lui Moţoc vrem!”. Armașul se întoarce la Vodă și îi spune
acestuia că mulțimea dorește capul vornicului Moțoc. Auzind asta, vornicul, speriat, îl
contrazice pe armaș, spunându-i că nu a auzit bine, că este surd și că mulțimea nu are ce face
cu capul său, iar Vodă intervine, luând apărea armașului și îndemnându-l pe Moțoc să asculte
singur strigătele mulțimii de afară, întrucât se aflau lângă fereastră.

Ascultând cu propriile-i urechi, Moțoc se întreabă ce le-a făcut el oamenilor aceia, rostind tot
felul de rugăciuni și promisiuni Fecioarei Maria, și îl îndeamnă pe Vodă să tragă cu tunurile în
ei, căci el este boier mare, iar ei sunt niște proști, care merită să moară. Lăpușneanu îi
răspunde calm acestuia, că ei sunt proști, dar sunt mulți și ar fi păcat să omoare o mulțime de
oameni pentru un singur om. Îl îndeamnă pe Moțoc să moară pentru binele moșiei sale,
mulțumit fiind de modul în care poporul îl răsplătea pentru că i-a vândut oastea generalului
ungur, Anton Sechele, și pentru că a trecut de partea lui Tomșa. Auzind acestea, Moțoc cade
la picioarele lui Vodă, implorând și plângând pentru viața sa, cerând să fie lăsat să se
spovedească. Faptul că plânge îl înfurie pe Alexandru, iar acesta îi ordonă lui Moțoc să
înceteze să mai plângă precum o femeie, spunându-i că nu are motive să se mai spovedească,
întrucât știa toată Moldova că este un tâlhar și un vânzător. Spunând acestea, Alexandru
poruncește ca Moțoc să fie luat din fața sa, să fie dat poporului și să transmită acestuia că în
acest fel plătește Alexandru-Vodă celor ce jefuiesc țara.

Astfel, Moțoc a fost târât și dat poporului, care l-au făcut bucăți, iar în acest timp, Vodă
porunci să fie tăiate capetele celor 47 de boieri morți, aflați în sală, să le fie aruncate trupurile
pe fereastră, iar capetele lor să fie așezate în mijlocul mesei, cu grijă, în așa fel încât capetele
boierilor de rang mai mic să se afle la bază, iar deasupra lor să fie așezate capetele boierilor
mai mari în rang, formând astfel o piramidă, în vârful căreia se afla capul unui mare logofăt.
După ce aranjează căpățânile, Vodă se spală pe mâini, apoi trage zăvorul unei uși lăturalnice,
care ducea în apartamentul doamnei Ruxandra. O găsește pe aceasta în fața icoanei, rugându-
se, alături de copii. Se sperie la vederea bărbatului și îl întreabă pe acesta, îngrijorată fiind, ce
s-a întâmplat afară, întrucât a auzit țipete. Alexandru îi spune că zgomotele au fost pricinuite
de cearta slujitorilor, care acum s-au potolit, și o cheamă pe aceasta să-i dea leacul de frică
promis cu o seară înainte. Femeia îl urmează, iar în momentul în care vede capetele
însângerate, așezate în mijlocul mesei, sub forma unei piramide, aceasta scoate un țipăt
asurzitor, după care leșină. Alexandru consideră că ar fi trebuit să se bucure, nu să se sperie,
apoi o ia pe brațe, zâmbind, și o duce înapoi în dormitorul său, după care se întoarce înapoi în
sală și poruncește ca trupurile lor să fie aruncate peste zid, iar capetele lor să fie luate de pe
masă și înșirate pe zidurile cetății, iar armașului îi spune să îi găsească pe Spancioc și pe
Stroici.

Însă Spancioc și Stroici fugiseră până aproape de Nistru, iar ostașii îi ajung în momentul în
care ei trec hotarul. Spancioc se întoarce și le spune oștenilor să îi transmită lui Vodă că se vor
vedea înainte ca acesta să moară.

4. „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…”

Au trecut patru ani de la scena petrecută la ora prânzului, vreme în care Alexandru și-a ținut
cuvântul dat doamnei Ruxandra și nu a mai omorât niciun boier. Dar, pentru a nu-și uita dorul
său tainic de a vedea oamenii suferind, inventă tot felul de torturi. Scotea ochi, tăia mâini,
mutila și omora pe oricine, la cea mai mică bănuială, iar nimeni nu îndrăznea să vorbească în
fața sa.

Cu toate astea, îl chinuia gândul că n-a putut să-i prindă pe Spancioc și pe Stroici,care stăteau
la Camenință. Le scrisese acestora de mai multe ori, promițându-le în diferite moduri că nu le
va face nimic, dar cei doi știau cât își prețuiește acesta promisiunile. Cu scopul de a-i
supraveghea mai îndeaproape, Alexandru se mută în Cetatea Hotinului, căreia i-a dublat
apărarea. Însă aici se îmbolnăvește de o boală febrilă gravă (lângoare). Boala se răspândește
repede în organismul său, astfel că în câteva luni se vede la ușa mormântului. În timp ce avea
frisoane, delira, aducându-și aminte de toate faptele sale crude și injuste făcute atât pe seama
boierilor, cât și a oamenilor de rând (în ultimii patru ani). Aceste fapte îl îngrozeau teribil și îi
anunțau plecarea către judecata Dumnezeului dreptății și în zadar se zvârcolea „în patul
durerii, căci nu putea afla răgaz”.

Îi cheamă la el pe mitropolitul Teofan, pe episcopi și pe boieri și le spune acestora că i se

apropie sfârșitul, apoi își cere iertare de la toți, umilindu-se în fața lor, după care cere să aibă
milă de fiul său, Bogdan, căruia îi lasă moștenire scaunul domnesc, și să-l ajute pe acesta,
căci, aflându-se la o vârstă fragedă, înconjurat fiind de dușmani puternici, nu se va putea
apăra nici pe sine și nici țara, dacă boierii se vor alia și nu-l vor iubi sau nu i se vor supune.
Cât despre el, cere să fie dus călugărilor, la mănăstirea Slatina, dacă se va ridica din boală,
unde să-și petreacă restul zilelor, iar dacă îl vor vedea aproape de moarte să-l tundă călugăr,
dar nu apucă să termine de vorbit, căci intră iar în convulsii, apoi leșină, fapt ce îi determină
pe cei prezenți să creadă că sfârșitul său se apropie și îi îndeplinesc dorința. Astfel, Alexandru
Lăpușneanu-Vodă devine călugărul Paisie, după numele Petru, nume pe care îl avusese
înainte de a deveni domnitor. După asta, o proclamă pe doamna Ruxandra regentă, deoarece
fiul său nu avea vârsta necesară pentru domnie, iar pe Bogdan l-au proclamat domnitor.

Pe la apus, după ce toată Moldova aflase vestea despre noul domnitor, sosesc înapoi în țară
Stroici și Spancioc. Descalecă și aleargă grăbiți către cetate. Aceasta era mută și pustie „ca un
mormînt de urieş. Nu se auzea decât murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stîncoasele ei
coaste, sure şi goale şi strigătul monoton a ostaşilor pe lungile lor lance.” Intrând în palat, rămân
surprinși de faptul că nu întâlnesc pe nimeni, iar apoi se arată o slugă care îi îndrumă către
camera bolnavului. Vor să intre, dar aud un zgomot și se opresc la ușă, ascultând. Lăpușneanu
se trezise din leșinul său și, deschizând ochii, observă doi călugări stând lângă el: unul la cap,
altul la picioare, neclintiți, precum două statui de bronz. Dorește să se ridice, însă dă cu mână
de niște metanii din lână și renunță. I se pare că visează și închide din nou ochii, dar îi
redeschide la scurt timp și, spre surprinderea sa, vede aceleași lucruri: „metaniile, potcapul,
călugării”.

Unul dintre monarhi îl întreabă cum se mai simte, numindu-l frate Paisie, apelativ ce-i
amintește de întâmplările petrecute anterior, făcându-i sângele să fiarbă și îndemnându-l să se
ridice până la jumătate. Lăpușneanu țipă la călugări, îi amenință cu moartea și azvârle
potcapul în capul unui călugăr. La auzul țipetelor, doamna Ruxandra, Bogdan, mitropolitul,
boierii și slugile intră în odaie, iar când îi vede, Lăpușneanu îi acuză pe Ruxandra și pe fiul
său de faptul că l-au călugărit fără voia sa, gândind că vor scăpa de el. Nu apucă să-și ducă
fraza până la capăt, că este întrerupt de mitropolit, care îi amintește că este în ceasul morții și
că nu ar trebui să vorbească de rău pe femeia din fața sa, căci acum este monarh, nu domn.

Lăpușneanu nu îl ascultă pe mitropolit și îl jignește și pe acesta, spunându-i că el l-a

mitropolit și tot el îl desmitropolește, iar cât despre „căţeaua asta”(doamna Ruxandra), spune
că o va tăia în patru, împreună cu fiul său, pentru că a ascultat de vorbele mitropolitului și ale
dușmanilor săi. Le spune tuturor celor din încăpere că el nu este călugăr, ci domn, Alexandru-
Vodă, apoi strigă să fie omorâți cu toții și cade pe spate mânios.

Doamna și mitropolitul ies afară, unde îi întâmpină Spancioc și Stroici. Spancioc o apucă de
mână pe doamna Ruxandra, îi spune că Alexandru trebuie să moară imediat și îi oferă un praf,
pe care ea ar trebui să-l pună în băutura sa. Ruxandra conștientizează înfiorată că Spancioc îi
oferise otravă, iar Spancioc îi spune femeii că, dacă Alexandru nu va muri imediat, viața ei și
a copilului vor fi în pericol. „Moară tatăl ca să scape fiul.” În timp ce vorbeau, o slugă iese și le
spune că bolnavul cere apă și pe fiul său.

În acel moment, Spancioc îi spune femeii că nu are vreme de gândit, ci trebuie să acționez
imediat dacă vrea să supraviețuiască copilul. Femeia cere Cuviosului Teofan. Mitropolitul îi
spune că ar trebui să facă ceea ce crede de cuviință și că el se duce să pregătească cele
necesare întâmpinării noului domnitor.

Ruxandra ia un pahar de argint, plin cu apă, și, silită mai mult de boieri, lasă otrava să cadă în
pahar. Se duce înăuntru, iar Alexandru întreabă de fiul său, cerând în continuare de băut,
refuzând-o pe femeie. Ruxandrei îi tremura mâna, iar cei doi boier priveau de afară, prin
deschizătura ușii. Într-un final, Lăpușneanu acceptă să bea, iar Ruxandra iese afară, galbenă la
față, tremurând. Aceasta spune boierilor că ei vor da socoteală înainte lui Dumnezeu pentru
ceea ce au pus-o să facă, iar apoi pleacă însoțită de mitropolit, Alexandru rămânând pe mâna
celor doi boieri.

Spancioc și Stroici intră în încăperea unde zăcea muribundul domnitor. Otrava încă nu
începuse să-și facă efectul, iar Alexandru stătea întins cu fața în sus, liniștit, dar slăbit de orice
putere. Când îi observă pe cei doi, nu-i recunoscu și îi întreabă cine sunt și ce vor de la el. Cei
doi se prezintă și îi spun că sunt acolo ca să-și țină promisiunea față de el. În timp ce Spancioc
îi spune că, din pricina faptelor sale, nevasta sa a ajuns să cerșească, împreună cu copiii, pe la
ușile creștinilor, otrava începe să-și facă efectul, iar Alexandru mărturisește că-l arde un foc
pe interior și se ține cu mâinile de pântece.

Spancioc dezvăluie faptul că l-au otrăvit, iar Alexandru, disperat, întreabă unde este doamna
și copilul lui. Cei doi îi spun că a fost părăsit și lăsat pe mâna lor. Auzind asta,
Alexandru,dorindu-și să scape de durerile resimțite pe măsură ce otrava își făcea efectul, îi
cere lui Stroici să-i curme suferința și să-l înjunghie, însă acesta îl refuză.

Durerile creșteau, iar Alexandru se zbătea printre convulsii. Le cere celor doi apă sau orice
altceva de băut, iar Spancioc ia paharul de argint de pe masă și îi ofere să bea restul apei
otrăvite. Alexandru refuză și își încleștează dinții, însă Stroici îl apucă, imobilizându-l, în timp
ce Spancioc își scoate cuțitul din teacă, îi desparte maxilarele și îi toarnă pe gât restul băuturii
otrăvite. Alexandru încearcă să se întoarcă, însă boierii îl opresc, spunându-i că este pedeapsa
lui să-i privească, să învețe să moară, el, cel care știa doar să omoare. Și îl apucară amândoi,
imobilizându-l și forțându-l să-i privească zâmbind.

Alexandru se zbătu în brațele celor doi, făcu spume la gura, dinții îi scrâșneau și privea cu
ochii însângerați pe cei doi, până când „o sudoare îngheţată, tristă a morţii prevestitoare, ieşea ca
nişte nasturi pe obrazul lui”.

După jumătate de oră de chinuri, muri, în sfârșit, pe brațele călăilor săi.

„Acest fel fu sfîrşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sînge în istoria Moldaviei. La
monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale.”