PRINCIPII GENERALE PRIVIND ÎNTOCMIREA ACTELOR MEDICO-

LEGALE

Potrivit art. 9 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor

şi a altor lucrări medico-legale, actele medico-legale sunt:
a)certificatul medico-legal;
b)raportul de constatare medico-legală;
c)raportul de expertiză medico-legală;
d)buletinul de analiză;
e)avizul medico-legal.
Principiile generale pentru întocmirea actelor medico-legale sunt:
a) actele medico-legale, în tot ansamblul lor, trebuie să fie redactate şi să răspundă
necesităţilor actului de justiţie;
b) redactarea actelor trebuie făcută, pe cât posibil, în termeni pe înţelesul persoanelor
fără pregătire medicală de specialitate;
c) se vor respecta cu stricteţe normele metodologice unitare medico-legale, privind
descrierea leziunilor traumatice sau anatomo-patologice de orice tip;
d) expertul medico-legal nu are dreptul de a face încadrarea juridică a faptei în actele de
expertiză întocmite de el sau de alţii;
f) în situaţia când este necesară întocmirea unui raport de constatare, atunci când există
riscul dispariţiei sau degradării unor probe, expertul are obligaţia înregistrării cât mai fidele
cu putinţă a tuturor observaţiilor sale, fără omisiuni, chiar şi în situaţia când ele par, la
prima vedere, fără importanţă;
g)concluziile actelor medico-legale trebuie să fie clare, concise, în strictă concordanţă
ştiinţifică cu materialul cercetat avut la dispoziţie şi cu epuizarea tuturor examenelor
complementare necesare şi utile, alături de alte mijloace ştiinţifice prevăzute de lege;
h) în situaţia în care, după epuizarea tuturor mijloacelor de studiu medico-legale,
expertul medico-legal este pus în situaţia de a nu putea răspunde la întrebările care i-au
fost puse de organele judiciare ori de instanţă, el trebuie să prezinte foarte clar motivele
pentru care nu poate da răspuns la problemele ridicate şi solicitate de speţa respectivă.
Atunci când există posibilitatea ca, în urma cercetării medico-legale, să fie necesară
prezentarea mai multor răspunsuri privind interpretarea faptelor, acestea vor fi consemnate
pe larg, cu precizarea valorii lor ştiinţifice.

CERTIFICATUL MEDICO-LEGAL

1
Face parte din categoria actelor medico-legale ce se eliberează persoanelor în viaţă, alături
de constatarea medico-legală şi expertiza medico-legală.
Definiţie. Se eliberează la cererea unei persoane, interesată să dovedească o stare de
fapt, cu caracter medical, necesar şi utilizabil numai in justiţie ca mijloc de probă.
Certificatul medico-legal are un caracter privat.
Condiţiile de eliberare. Examinările şi cercetările privind persoane în viaţă se
realizează după verificarea de către medicul legist a identităţii persoanei, pe baza cărţii de
identitate, adeverinţei temporare de identitate sau a paşaportului, ale cărui serie şi număr
se menţionează în certificatul medico-legal.
In cazul în care persoana examinată nu prezintă actele prevăzute mai sus, faptul se
menţionează în certificatul medico-legal, pentru identificare luându-se impresiunile
digitale de la indexul mâinii stângi pe documentul prin care se solicită examinarea sau prin
orice mijloc ştiinţific de identificare aflat la îndemna medicului legist (art. 13 din Norme).
Persoanele aflate în stare de reţinere vor fi examinate în prezenţa personalului de pază de
acelaşi sex.
Minorul se examinează în prezenţa unuia dintre părinţi sau a reprezentantului său legal
ori, în lipsa acestora, în prezenţa unui membru major al familiei, de acelaşi sex cu minorul
(art. 14 din Norme).
In toate situaţiile, examinarea se face în prezenţa asistentului medical legist, pe lângă
celelalte persoane prevăzute de lege, şi totodată cu respectarea celor prevăzute privind
sexul.
Examinarea la domiciliul sau reşedinţa persoanei examinate se aprobă, în mod excep-
ţional, de conducătorul instituţiei medico-legale (art. 19 din Norme).
Situaţiile în care se eliberează certificatul medico-legal (art. 15 din Norme):
a) constatarea virginităţii, capacităţii sexuale, vârstei, conformaţiei sau dezvoltării fizice în
circumstanţe precum constatarea virginităţii sau deflorării, violului, perversiunii sexuale,
obţinerea pentru minore a dispensei de vârstă în vederea căsătoriei, precum şi constatarea
stării obstétricale în cazuri de sarcină, viduitate, avort, naştere, lehuzie;
b) constatarea leziunilor traumatice recente, înainte de dispariţia leziunilor externe, dar nu
mai târziu de 30 de zile de la data producerii;
c) constatarea infirmităţilor de boală consecutive leziunilor traumatice certificate conform
lit.b
d) constatarea capacităţii psihice, în vederea stabilirii capacităţii de exerciţiu necesare
pentru întocmirea unor acte de dispoziţie şi în cazul bolnavilor netransportabili, cu suferinţe
evolutiv letale sau aflaţi în stare gravă în condiţii de spitalizare;
e) constatarea stării de sănătate, având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a
exercita o anumită activitate sau profesie.
Persoanele care au dreptul de a cere şi obţine certificatul medico-legal:
- persoana în cauză, dacă a împlinit vârsta de 16 ani;
- părinţii, pentru copiii sub vârsta de 16 ani;
- tutorele sau autoritatea tutelară, pentru persoanele puse sub tutelă, precum şi curatorul,
în cazul în care s-a instituit curatelă;
- persoanele care îi îngrijesc pe minori, altele decât cele care au fost enumerate mai sus;
- directorul unităţii, pentru persoanele internate în cămine, spitale, internate şcolare,
precum şi în alte asemenea instituţii;

2
 - comandantul locului de deţinere, pentru persoanele condamnate şi organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată, pentru persoanele aflate în stare de reţinere sau de deţinere;
- orice altă persoană, pentru copiii găsiţi, pentru persoanele debile mintal, precum şi
pentru cei care nu se pot îngriji singuri şi nici nu sunt în îngrijirea cuiva;
- orice persoană juridică, pe bază de contract pentru asiguraţii sau angajaţii săi.

Părţile componente ale certificatului medico-legal.

A.Partea introductivă cuprinde: preambulul; date necesare privind identitatea persoanei;
istoricul datelor cu caracter medical.
In preambul se consemnează: numele şi calitatea medicului care face examinarea: data
examinării. în situaţia în care fapta s-a petrecut cu mai puţin de 24 de ore în urmă faţă de
ora examinării, se va consemna obligatoriu ora şi minutul examinării.
Identificarea persoanei examinate se va face potrivit Normelor procedurale medico-
legale (art. 13).
In ceea ce priveşte istoricul datelor cu caracter medical, se va înscrie cât mai mult cu
putinţă ordinea cronologică a faptelor, tipul suferinţei medicale, eventual locul producerii,
îngrijirile medicale primite (sau nu) până în momentul examinării medico-legale.

B. Partea descriptivă sau cuprinsul reprezintă examinarea medicală şi medico-legal

propriu-zisă.
Ea respectă toate regulile de bază ale unei examinări medicale de rutină. Astfel se începe
de la cap, gât, membre superioare, torace, abdomen şi membre inferioare.
Se face întâi descrierea suferinţelor situate pe partea anterioară a acestor segmentelor şi
apoi în partea posterioară.
Dacă în cursul examinării medicul legist simte nevoia unei clarificări de diagnostic sau de
susţinere a diagnosticului său, procedează la efectuarea examenelor complementare, care
constau în diferite examene clinice sau paraclinice, efectuate fie de medicul legist, fie de
alţi specialişti din alte unităţi sanitare.
Examinările complementare nu constituie expertize sau constatări medico-legale,
indiferent cine le-a efectuat [art. 17 alin. (2) din Norme].
In cadrul acestui capitol, se acordă o deosebită atenţie descrierii leziunilor de violenţă,
precum şi a celorlalte suferinţe, potrivit metodologiei medico-legale.
Pentru leziunile de violenţă se vor menţiona:
- felul leziunilor: echimoză, hematom, excoriaţie, plagă, luxaţie, entorsă, fractură etc;
- localizarea leziunilor: regiunea anatomică mare, segmentul anatomic, distanţa faţă de
un reper anatomic fix;
- numărul leziunilor de acelaşi tip;
- culoarea leziunilor;
- forma leziunilor (fantă, stelată etc);
- dimensiunile, care se exprimă în cm;
- direcţia leziunilor, mai ales când ele au un ax mare şi unul mic: oblic, transvers,
orizontal, vertical;
- marginile plăgilor;
- conţinutul plăgii, atunci când conţin corpuri străine: pământ, cioburi de sticlă, aşchii
de lemn etc;

3
 - adâncimea plăgilor se exprimă prin menţionarea planului anatomic ce formează
fundul plăgii. Sondarea acestor plăgi este interzisă, deoarece poate duce la false traiecte,
producând diverse perforaţii sau hemoragii;
- semne de tratament: aparate gipsate, pansamente, suturi etc.
în final, se vor consemna acuzele subiective ale persoanei, dar cu multă prudenţă şi
discernământ vizavi de tendinţa firească a celor examinaţi de a-şi augmenta suferinţa.
Pentru celelalte tipuri de certificate medico-legale ce pot fi solicitate potrivit art. 15 lit.
a), c), d) şi e) din Normele procedurale medico-legale se procedează la fel, adică la o
examinare medico-legală obişnuită, dar accentul se pune pe examenele complementare
efectuate de alţi specialişti din diferite domenii medicale: ginecologi şi obstetricieni,
neurologi, psihiatri, ortopezi, chirurgi, internişti etc.
In aceste situaţii, persoana este trimisă către un medic de specialitate, care are obligaţia
să consemneze în biletul medical eliberat persoanei în cauză, după consultarea acesteia,
următoarele date: diagnosticul stabilit; tratamentul necesar şi cel aplicat; durata
tratamentului; prognosticul evolutiv al afecţiunii; eventuale complicaţii.
Aceste bilete medicale împreună cu alte eventuale explorări de imagistică medicală
(radiografii, CT etc.) sunt prezentate medicului legist, care va consemna conţinutul lor
împreună cu rezultatele examinărilor complementare efectuate în cuprinsul certificatului
medico-legal.
Toate aceste acte, împreună cu copia actului medico-legal, se vor păstra în arhivle
instituţiei medico-legale care 1-a eliberat, pe timp nedeterminat.
In situaţia când mediul legist vede victima după ce aceasta s-a prezentat mai întâi la
medicul de specialitate, va consemna în certificat acest lucru, inclusiv conţinutul tuturor
documentelor medicale legate de suferinţa petentului şi prezentate de acesta, la nevoie
făcând copii după original.
Responsabilul unităţii sanitare unde victima a primit îngrijiri medicale are obligaţia să
instruiască personalul de specialitate ca, în cauzele ce implică şi o cercetare medico-legală,
leziunile traumatice să fie descrise după regulile semiologie medico-legale, în mod detaliat
(art. 43 din Hotărârea Guvernului nr. 774/2000).
Medicul legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participa 1a
efectuarea unei noi expertize medico-legale sau la redactarea unui raport de expertiza în
aceeaşi cauză (art. 7 din Norme).
C. Concluzii. Metodologia redactării concluziilor certificatului este specifică fiecăru tip
de certificat în parte.
După cum am văzut mai înainte, criteriile de stabilire a gravităţii leziunilor traumatice
suferite comportă două aspecte:
a) cele stabilite de lege potrivit Codului penal al României;
b) criterii specifice medicinei legale, care pot fi:

- vârsta victimei - este cunoscut faptul că majoritatea leziunilor se vindecă mult mai
repede în perioada de tinereţe decât la vârsta senectuţii;
- sexul victimei - vindecarea se prelungeşte la femeile aflate la ciclu menstrual, în timpul
sarcinii etc;
- ocupaţia victimei - devine deosebit de importantă la anumite persoane care, prin
specificul profesiei, au obligaţia de a lucra direct cu publicul (artişti, avocaţi, cadre
didactice, prezentatori la televiziune etc). în această situaţie, localizarea leziunilor 1a faţă

4
prezintă un prejudiciu estetic temporar, care la rândul lui produce o incapacitate de muncă
temporară consecutivă, chiar dacă leziunile nu necesită sau necesită un anume minim de
zile de îngrijiri medicale;
- starea fiziologică - prezenţa la victimă a unui teren patologic preexistent, în legătura
sau nu directă cu traumatismul, conduce aproape întotdeauna la prelungirea timpului
necesar vindecării.
Astfel, la cei care au afecţiuni hepatovasculare, vasculopatii etc., chiar traumatisme
minore (echimoze) pot conduce la mărirea timpului de vindecare.
Atragem atenţia însă că, în asemenea situaţii, medicul legist are obligaţia de a specifica
în concluziile certificatului care ar fi timpul normal de vindecare şi care este timpul necesar
vindecării pe fondul afecţiunii de care suferă victima.
Un alt aspect pe care îl semnalăm este acela în care victima, cu bună ştiinţă sau din
ignoranţă, îşi agravează suferinţele fie prin refuzul tratamentului adecvat, fie prin
autotratament empiric şi neadecvat. La fel ca în situaţia prezentată mai sus, expertul va fi
obligat să specifice timpul real de îngrijiri medicale prelungit, determinat de starea de fapt.
Aceeaşi atitudine trebuie să o aibă medicul legist atunci când victima primeşte un
tratament medico-chirurgical neadecvat.
Criteriile medico-legale, prin care numai medicul legist poate estima gravitatea unui
traumatism asupra organismului uman, sunt prevăzute de Codul penal, fiind reprezentate
prin:
a) criteriul direct, şi anume numărul de „zile de îngrijire medicală" menţionat în
C.pen. sub formă de zile de îngrijiri medicale (în
continuare va fi expusă şi motivaţia raţiunii folosirii singularului);
b) criteriile indirecte menţionate în art. C.pen. reprezentate prin:
- infirmitate;
- sluţire;
- punerea în primejdie a vieţii persoanei;
- avortul.

Aşa cum am văzut, criteriul de bază al aprecierilor gravităţii vătămărilor corporale a fost
stabilit prin lege şi este exprimat prin numărul de zile de îngrijiri medicale necesare
vindecării.
Prin această noţiune trebuie să înţelegem timpul efectiv în care traumatizatul a fost în
directă supraveghere şi tratament medical, indiferent în ce constă acesta: tratament
ambulator, după externare, imobilizare în aparat gipsat, tratament fizioterapie recuperator,
tratamentul eventualelor complicaţii apărute în legătură directă cu traumatismul etc.
Timpul de îngrijiri medicale nu poate fi suprapus sau confundat cu:
- timpul de vindecare anatomică;
- timpul de concediu medical;
- timpul de spitalizare.
In cazul în care coexistă mai multe leziuni traumatice, timpul de îngrijiri medicale se acordă
pentru leziunea cea mai gravă, deci timpul cel mai lung.
Incadrarea juridică, în funcţie de valoarea numerică stabilită, reiterăm, exclusiv de
medicul legist, sub forma zilelor de îngrijire medicală, poate fi făcută:
- când numărul zilelor de îngrijire medicală este mai mic sau cel mult egal cu 20, în
conformitate cu prevederile art. C.pen. (acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea

5
prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, atunci când fapta este săvârşită asupra
membrilor familiei; împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală producându-şi efectele
şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu);
- între 21 şi inclusiv 60, în conformitate cu prevederile art.C.pen. (acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, atunci când fapta
este săvârşită asupra membrilor familiei; împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală
producându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu);
- mai mare de 60 (deci începând cu 61) în conformitate cu prevederile artC.pen. (acţiunea
penală se pune în mişcare fie la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, fie din oficiu;
împăcarea părţilor nu înlătură răspunderea penală; tentativa faptei săvârşită în scopul
producerii consecinţelor menţionate se pedepseşte);
- mai mare de 10 (deci începând cu 11) în conformitate cu prevederile C.pen.
[împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală numai pentru faptele prevăzute în alin. (1)
şi (3) şi pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate].

C.pen. stipulează faptul că urmarea faptei comise ce conduce la pierderea unui simţ sau
organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea,
avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei se pedepseşte mai grav comparativ cu
articolele precedente.
Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată, pe baza criteriului timpului
necesar vindecării leziunilor traumatice diferite, fac încadrarea faptei într-unul din
articolele C.pen. Precizăm că în cadrul C.pen., împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală.
Din punct de vedere medico-legal, criteriile medicale prevăzute în cadrul articolului 182
C.pen. au următoarele înţelesuri:
A. Pierderea unui simţ sau organ ori încetarea funcţionării acestora. Pentru început,
considerăm necesar să definim, prin prisma medicinii legale, noţiunea de organ. Acesta
reprezintă „o formaţiune anatomică diferenţiată morfo-funcţional, având un ţesut propriu,
o vascularizaţie şi o inervaţie proprie şi care îndeplineşte independent sau împreună cu alt
organ simetric ori cu alt ţesut sau organ o anumită funcţie specifică".
Aşa cum se ştie, corpul omenesc are, în cea mai mare parte, organe duble, ca: rinichi,
plămâni, urechi, ochi, testicule etc, ceea ce face ca, în cele mai multe cazuri, în lipsa unuia
dintre ele, funcţiile acestora să fie compatibile cu viaţa. Privind din acest punct de vedere,
pierderea unui organ nu echivalează întotdeauna cu pierderea funcţiei organului respectiv
şi invers, chiar când considerăm funcţia respectivă diminuată sau mult diminuată.
Considerăm necesar să semnalăm că, relativ des în practica medico-legală, se întâlnesc
situaţii de pierdere a unuia sau mai multor dinţi. Desigur, un dinte se poate încadra lesne
în noţiunea de organ, el făcând parte totuşi dintr-un ansamblu numit dentiţie, ansamblu ce
participă la funcţia de foraţie şi masticaţie.
Punctul de vedere unitar al medicilor legişti români în aceste cazuri este acela că, în
toate situaţiile de pierdere a unui dinte sau chiar a mai multora, există posibilitatea reală a
protezării, urmată de îndepărtarea, în cea mai mare măsură a prejudiciului estetic şi
funcţional.
O situaţie controversată se întâlneşte în cazurile când, în urma traumatismului suferit de
victimă, este necesară splenectomia, adică scoaterea chirurgicală a splinei. Splina este un

6
organ unic, dar pe planul său funcţional, rezultatul este practic inexistent. Nu acelaşi aspect
se întâlneşte în histerectomiile posttraumatice (extirparea chirurgicală a uterului la o femeie
ce a suferit un traumatism abdomino-pelvin), în care funcţia coexistă cu pierderea
organului. La fel se întâmplă şi în cazul amputaţiei traumatice a penisului la bărbat.
Oricare ar fi aspectele prezentate pe scurt mai sus, important este că litera legii
pedepseşte ambele situaţii prezentate (pierderea de organ sau de simţ).

B. Infirmitatea permanentă fizică sau psihică. Reprezintă o consecinţă directă a

traumatismului suferit sau prin apariţia unor complicaţii, urmare directă, condiţionată, sau
indirectă a leziunii suferite.
Infirmitatea reprezintă un prejudiciu permanent, ce poate fi de ordin morfologic,
morfofuncţional sau numai funcţional.
Potrivit legii penale, numai infirmitatea este incriminată şi pedepsită, faţă de
invaliditate, care reprezintă un deficit funcţional, obligatoriu chiar în lipsa unei modificări
morfologice. Invaliditatea unei persoane se rezolvă pe cale civilă, prin stabilirea gradului
sau procentului de invaliditate.
Este necesară multă prudenţă din partea expertului medico-legal în ceea ce priveşte
infirmitatea psihică, deoarece, în cele mai multe cazuri, afecţiuni psihice fireşti, dovedite
în antecedentele victimei, sunt puse pe seama traumatismului suferit.
Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecinţelor
posttraumatice, ce constă într-o vătămare corporală gravă, totală (completă) sau parţială
(incompletă), cu caracter permanent, ce presupune existenţa unei urmări de natură
morfologică, morfo-funcţională sau numai funcţională, ce produce un handicap fizic şi/sau
psihic şi care generează persoanei respective o stare de inferioritate.
Handicapul fizic poate fi reprezentat prin:
- pierderea unui organ şi/sau încetarea sau diminuarea semnificativă şi permanentă a
funcţionalităţii acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă şi permanentă a unui simţ;
- lipsa unui segment corporal (a unei părţi corporale importantă ca mărime) şi/sau
paralizia ori alterarea semnificativă (permanentă) a sensibilităţii locale.
Handicapul psihic, indiferent de forma şi intensitatea sub care se manifestă, trebuie să
aibă un substrat organic care să poată fi obiectivabil (spre exemplu cicatricea meningo-
cerebrală).
Infirmitatea se poate constitui:
a) imediat posttraumatic, când gravitatea iniţială a leziunilor traumatice este deo-
sebită şi permite acest lucru (spre exemplu un traumatism de trafic rutier cu ampu-
tarea unui membru pelvin, o agresiune urmată de amputarea pavilionului urechii sau
a unui deget etc.)
b) după un interval de timp de la traumatism, şi anume:
- după aplicarea măsurilor terapeutice impuse de situaţie [spre exemplu un traumatism
abdominal cu hematom splenic (se constituie în zile!) şi splenectomie de necesitate] sau
- după epuizarea metodelor terapeutic-recuperatorii prin care s-a încercat remedierea
consecinţelor posttraumatice [spre exemplu cicatricele întinse, retractile, după arsuri post
agresiune, scurtarea unui membru pelvin după o fractură iniţial consolidată vicios ce a
necesitat (re)intervenţie chirurgicală etc.]

7
 Deci apariţia stării de infirmitate este urmarea gravităţii traumatismului suferit de
victimă şi este influenţată atât de corectitudinea tratamentului aplicat posttraumatic, cât şi
de particularităţile de evoluţie specifice organismului în cauză ce sunt influenţate de vârstă,
patologie preexistentă, sex, stare de nutriţie etc.
Pentru a putea fi interpretată drept infirmitate, consecinţa posttraumatică trebuie să aibă
caracter de permanenţă, adică să nu mai fie susceptibilă de refacere, în sensul că, nici pe
cale naturală şi nici ca urmare a vreunei intervenţii medico-chirurgicale nu se va mai putea
obţine remedierea. Ori de câte ori urmările nefaste ale traumatis mului pot fi corectate
(indiferent de perioada de timp necesară şi de metoda terapeutică folosită) nu se acceptă
folosirea noţiunii de infirmitate. în astfel de situaţii, pentru a atenţiona totuşi organul
judiciar asupra gravităţii crescute a traumatismului suferit de victimă, medicul legist poate
utiliza alte noţiuni cum ar fi, spre exemplu: prejudiciu fizic, deficienţă, alterare etc., până
la vindecare/recuperare sau, din contră, până la constituirea infirmităţii.
Apare astfel cel puţin de neînţeles de ce, uneori, se foloseşte sintagma „infirmitate
permanentă" care, pe lângă faptul că reprezintă un pleonasm, lasă să se înţeleagă că
persoana respectivă nu cunoaşte sensul noţiunii de infirmitate. Mai mult, prin utilizarea
pleonasmului menţionat (infirmitate permanentă) se poate subînţelege (în mod speculativ)
că ar exista şi o altă formă de infirmitate, respectiv infirmitatea temporară, ceea ce este în
dezacord nu numai cu semnificaţia noţiunii de infirmitate, dar şi cu sensul pe care
legiuitorul a vrut să-1 imprime conţinutului art. C.pen., şi anume de vătămare corporală
gravă.
Deoarece infirmitatea posttraumatică fie s-a constituit (deci există), fie nu (deci nu
există) această vătămare corporală gravă nu poate fi cuantificată în grade sau în procente.
Cu alte cuvinte, în concluziile oricărui document medico-legal traumatologie (indiferent
dacă este certificat, raport de expertiză, raport de nouă expertiză, aviz) nu se admite
exprimarea procentuală (X prezintă o infirmitate de 30%) sau sub formă de grade (X
prezintă o infirmitate de 25°) a infirmităţii, ci se precizează dacă în evoluţia posttraumatică
a apărut sau nu starea de infirmitate.
Dacă la data formulării concluziilor medicul legist nu este convins de caracterul de
permanenţă al consecinţei posttraumatice, în sensul că aceasta ar fi definitivă, imposibil de
remediat, va solicita reexaminarea persoanei respective (de regulă după un interval de timp
mai îndelungat de 6 sau 12 luni) astfel încât să se poată pronunţa bazându-se pe elemente
obiective, şi anume după epuizarea metodelor medico-chi-rurgicale terapeutic-
recuperatorii.
Infirmitatea presupune, aşa cum am arătat, existenţa unor urmări grave posttraumatice,
ceea ce justifică folosirea sintagmei de vătămare corporală gravă (însăşi titlul art. C.pen.),
în definirea noţiunii, tocmai pentru a contura fără echivoc gravitatea deosebită a
traumatismului ce a generat infirmitatea şi care permite aplicarea prevederilor art. C.pen.
In vederea evitării nuanţelor de interpretare a modului de materializare obiectivă a
infirmităţii au fost precizate situaţiile în care considerăm că se poate vorbi de infirmitate
posttraumatică, şi anume atunci când handicapul, generat de traumatism şi imposibil de
remediat, se manifestă prin:
- pierderea unui organ şi/sau încetarea ori diminuarea semnificativă şi permanentă a
funcţionalităţii acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă şi permanentă a unui simţ;
- lipsa unui segment corporal, respectiv a unei părţi corporale importante ca mărime;

8
- paralizia sau alterarea semnificativă şi permanentă a sensibilităţii unei regiuni corporale;
- o manifestare psihică (epilepsie posttraumatică, encefalopatie posttraumatică, demenţă
posttraumatică, diabet insipid) cu, în mod obligatoriu, substrat organic care să poată fi
evidenţiat în mod obiectiv (paraclinic - imagistic, electroencefalogramă etc.).
Intrucât reprezintă diferite modalităţi de manifestare ale stării de infirmitate post-
traumatică situaţiile prezentate, deşi sunt menţionate în mod individual în conţinutul
art.C.pen., nu reprezintă, de fapt, criterii independente de evaluare medico-legală
traumatologică, deoarece se regăsesc în conţinutul noţiunii de infirmitate.
In legătură cu noţiunile de organ şi, respectiv, de parte/segment corporal se impun o
serie de precizări care ar permite, în opinia noastră, să se înţeleagă diferenţa dintre cele
două sintagme astfel încât să se poată evita o serie de consecinţe juridice nemotivate însă
şi din punct de vedere medico-legal.
Deoarece consecinţele posttraumatice care favorizează interpretări diferite între
domeniul de activitate juridic şi cel medico-legal sunt cele care interesează în special
regiunea buco-maxilo-facială şi mai ales structurile dentare, ne vom raporta la aceste
elemente pentru explicarea noţiunilor respective.
Astfel, dacă din punct de vedere juridic, conform literaturii de specialitate, prin pierdere
de organ se înţelege că victima a fost lipsită complet de o parte a corpului său care
îndeplinea un atribut fiziologic (Loghin) sau o anumită funcţie (Nistoreanu şi colab.), se
ajunge la acreditarea ideii că organul este echivalent cu o parte a corpului şi deci lipsa unui
dinte (care este o parte a corpului) poate fi considerată drept pierdere de organ în sensul
cerinţelor legii penale, având în vedere ca fiecare dinte „îndeplineşte un atribut fiziologic."
Acceptarea unei astfel de interpretări, neconformă cu realitatea, atât din punct de vedere
medico-legal, cât şi medical, deoarece nu are în vedere definirea corectă, a termenului de
organ (aşa cum este perceput în sectorul medical), poate genera situaţia ca, pentru o
agresiune de relativ mică intensitate (soldată, spre exemplu, cu pierderea unui dinte) să se
poată aplica de către instanţele de judecată prevederile art. 182 C.pen. când, în mod
obiectiv, fapta ar putea fi încadrată în conformitate cu prevederile art. 180 C.pen.
Pentru a putea exclude înţelesul diferit al noţiunii de organ, în mediul juridic faţă de
sectorul medical, altfel spus, pentru a se putea respecta şi punctul de vedere medical (axat
pe teoria şi practica din lumea biologică), dar şi exigenţa legii penale (conform Codului
penal), considerăm că se impune o demarcare netă între cele două noţiuni relativ
echivalente de: „parte corporală' şi „organ".
Din acest punct de vedere prin:
- parte corporală se poate înţelege orice fragment, indiferent de dimensiune şi
localizare, ce aparţine corpului uman, cum ar fi, spre exemplu, un segment de membru
toracic sau pelvin, o unghie, o mică porţiune tegumentară, dintele, urechea
etc, în timp ce
- organul, ca parte corporală, este definit, conform literaturii de specialitate „o
formaţiune anatomică cu o topografie precisă, bine diferenţiată şi individualizată formată
dintr-un ţesut specific cu o vascularizaţie şi o inervaţie proprie ce îndeplineşte independent
sau împreună cu un alt organ, de acelaşi fel ori diferit, sau cu un alt ţesut, o anumită funcţie"
şi, adăugăm noi, prin a cărui protezare/înlocuire (în caz de necesitate) nu se mai poate
reface status-ul anatomo-funcţional iniţial (natural) şi se induce/favorizează apariţia
fenomenelor de incompatibilitate (histoincompatibilitate).

9
 Deci termenul de „organ" este inclus în noţiunea generică, mult mai vastă, de „parte
corporală" şi nu invers. De fapt. considerăm că legiuitorul a avut în vedere

C. Sluţirea. Se defineşte ca o deformare morfologică sau estetică evidentă a unei

regiuni anatomice a corpului omenesc, indiferent de localizarea sa, care creează
traumatizatului un prejudiciu fizic sau psihologic indubitabil, şi care are un caracter
permanent.
în mod obişnuit, diagnosticarea stării de sluţire necesită perioade lungi de timp de la
producerea traumatismului şi numai în urma epuizării tuturor mijloacelor medico-
chirurgicale de îndepărtare a prejudiciului.
Din punct de vedere medico-legal, nu poate fi considerată sluţire pierderea chiar a
tuturor dinţilor (edentaţie completă post traumatică), deoarece există posibilitatea
protezării, prin diferite mijloace stomatologice, urmată de îndepărtarea prejudiciului.
Există situaţii când, pentru îndepărtarea prejudiciului, este necesară aplicarea unor
mijloace medico-chirurgicale ce pot reprezenta un risc pentru victimă. în acest caz,
persoana nu poate fi obligată să suporte actul medical posibil sau probabil reparatoriu.
Obligaţia medicului legist este aceea de a preciza acest aspect în concluziile certifi-
catului medico-legal, mai ales a urmărilor rezultatului intervenţiei medico-chirurgicale.
Nu acelaşi lucru se poate spune în situaţia în care tratamentul medico-chirurgical nu
are nici un risc pentru persoana în cauză, conducând la un rezultat cert de îndepărtare a
prejudiciului, iar persoana refuză acest tratament.

D. Avortul. Se referă la producerea avortului ca urmare a unui traumatism. Dovedirea

medico-legală a acestei stări de fapt implică următoarele cercetări din partea expertului:
- prezenţa şi vârsta sarcinii în momentul producerii traumatismului; este cunoscut că
sarcinile de până la trei luni (inclusiv) nu sunt vizibile evident, deoarece uterul este protejat
natural de scheletul bazinului, care îi conferă o oarece protecţie şi face grea posibilitatea
unei acţiuni directe a agentului vulnerat;
- localizarea şi felul traumatismului suferit fie la vârstă mică sau mare a sarcinii, deci
stabilirea realităţii traumatismului;
- data primelor semne de iminenţă de avort, evoluţia acestuia, în situaţia de stabilizare
şi/sau oprire, fie la producerea lui pe cale spontană sau ca urmare a necesităţii unei
intervenţii chirurgicale;
- mecanismul producerii leziunilor traumatice suferite de victimă;
- starea generală a gravidei după producerea traumatismului, deoarece nu rare sunt
situaţiile când traumatismul induce stări de hipoxie prelungită, stare de şoc, colaps etc,
situaţii care conduc implicit la suferinţă fetală şi la declanşarea avortului;
- stabilirea legăturii de cauzalitate între traumatism şi producerea avortului.
Considerăm că, în afara situaţiilor exprese, stabilirea avortului traumatic este dificil de
probat.
E. Punerea în primejdie a vieţii victimei se referă la situaţiile când, în urma trauma-
tismului suferit, evoluţia vieţii victimei ar conduce inexorabil la deces în lipsa unui
tratament medico-chirurgical adecvat, competent şi urgent.
Intervenţia medicală salvatoare nu poate conduce la înlăturarea răspunderii penale a
făptuitorului.

10
 Medicul legist are obligaţia, atunci când în urma examinării persoanei, în cadrul
eliberării certificatului medico-legal, la capitolul concluziilor să înscrie că leziunile suferite
au pus în primejdie viaţa solicitantului şi să anunţe procurorul de serviciu pe raza căruia îşi
desfăşoară activitatea instituţia medico-legală.
Dovedirea punerii în primejdie a vieţii victimei nu are legătură sub nicio formă cu
numărul de îngrijiri medicale necesare vindecării. De cele mai multe ori, acest număr este
relativ mic.

11