Structura mecanică a solului genereaza proprietăţi fizice care au

şi un rol sanitar. Astfel:

a. Permeabilitatea pentru aer = proprietatea sau calitatea
solului de a fi străbătut de aer.
Aerul din sol este denumit aer teluric şi se deosebeşte de aerul
atmosferic având o cantitate mai mică de oxigen şi o cantitate mai
mare de bioxid de carbon; mai cuprinde: alte gaze ca amoniacul,
hidrogenul sulfurat şi altele (provenite prin descompunerea
diverselor impurităţi din sol).
Cu cât compoziţia aerului teluric este mai apropiată de cea a
aerului atmosferic cu atât spunem că solul este mai salubru.
Aerul din sol are rol în descompunerea substanţelor poluante
care pătrund în sol.
Când aerul teluric are mai mult oxigen au loc mai ales procese
aerobe care conduc descompunerea până la produşi finali,
Când cantitatea de oxigen este mică apar procese de descom-
punere anaerobe care nu ajung până la degradarea definitivă a
poluanţilor din sol.
Cantitatea de aer din sol depinde de:
- porozitatea solului,
- cantitatea de apă din sol,
- presiunea atmosferică
- nivelul de poluare al solului.
b. Permeabilitatea pentru apă = proprietatea sau calitatea
solului de a fi străbătut de apă si care depinde de porozitatea solului.
Solurile cu o porozitate mică ca argila sunt greu străbătute de
apa, (reţinută în porii solului) solurile cu o porozitate mare, nisipul
sunt uşor străbătute de apă
Se cunosc 2 tipuri de sol:- soluri permeabile în mare, străbătute
uşor de apă
- soluri permeabile în mic, care reţin
apa sunt străbătute greu de apă.
Din acest punct de vedere solul are o mare importanţă în
protecţia apei subterane: - cele permeabile în mare nu asigură
această protecţie, - - cele permeabile în mic
reprezintă un bun strat de protecţie pentru apele de profunzime.
c. Capilaritatea solului = proprietatea sau calitatea solului de a
permite apei subterane să se ridice prin porii săi, proprietate invers
proporţionala cu permeabilitatea pentru apă:
- Cele cu permeabilitate mică au o mare capilaritate
- Cele permeabile în mare prezintă o capilaritate redusă.
Capilaritatea are rol în construcţia de locuinţe:
- Solurile cu capilaritate crescută permit apei subterane să se
ridice prin porii lor ajungând la nivelul construcţiei si genereaza
igrasia, fenomen neigienic (influenţa asupra clădirii în sine şi asupra
locatarilor: senzaţie de frig, prezintă o rezistenţă scăzută faţă de unele
afecţiuni, mai ales microbiene ca reumatismul, anginele, nefritele,
cardiopatiile şi altele). Asemenea soluri nu sunt recomandate
construcţiilor.
d. Selectivitatea solului = proprietatea sau calitatea solului de a
reţine în porii săi diversele impurităţi care îl străbat, în principal
impurităţilor în suspensie (se trece prin sol o suspensie de germeni, apa
care a străbătut solul poate fi sterilă), Sau impurităţi în soluţie pot fi
reţinute (se trece prin sol o soluţie de fuxină, apa filtrată poate fi
incoloră).
Importanţă în protecţia apei subterane
e. Temperatura solului = proprietate fizică care are implicaţii sub
aspect sanitar, desfăşurarea proceselor biochimice din sol depind de
temperatura sa la fel si viabilitatea diverselor organisme, inclusiv
bacteriile care participa la procesele de autopurificare precum şi
cele patogene.
Temperatura solului depinde de:- radiaţiile solare care cad pe sol,
- - procesele biochimice exogene
care se petrec în sol
- căldura centrală a pământului.
Solul este rău conducător de căldură, de aceea temperatura sa
rămâne în urmă faţă de temperatura aerului, cu câteva grade:
- în cursul unei zile (temperatura maximă la orele 16 — 17 în
loc de 12—13 ca în cazul aerului şi cea minimă la 5—6 dimineaţa în
loc de 2—3 noaptea)
 - în cursul unui an (temperatura maximă în luna Octombrie-
Noiembrie în loc de Iulie-August şi cea minimă luna Aprilie-Mai în
loc de Ianuarie-Februarie).
Cu cât se coboară mai adânc cu atât rămânerea în urma este
mai pronunţată până la 7—8 m adâncime, apoi apare o temperatură
constantă până la 32-33 m, când intervine temperatura centrală
crescând la fiecare 35 metri cu 1°C.
Temperatura solului = importanţă privind adâncimea la care se
amplasează diversele conducte ca cele de apă, pentru a nu avea vara
apă caldă iar iarna apă rece.
In trecut, temperatura solului era folosită pentru păstrarea unor
alimente perisabile prin construirea de pivniţe la clădirile de locuit,
etc.

2. Poluarea aerului şi acţiunea sa asupra organismului şi sănă-

tăţii
Intrucat poluarea mediului este un fenomen din ce în ce mai
frecvent, ea încadrează şi poluarea aerului.
Definitie: poluarea aerului presupune prezenţa în atmosferă a
unor elemente în general străine de compoziţia naturală a aerului în
care prin natură lor, concentraţia în care se găsesc şi timpul cât
acţionează asupra organismului pot fi nocive producând tulburări în
sănătatea persoanelor expuse şi / sau produc disconfort.
A.Poluarea aerului poate fi produsă de o serie de factori naturali
care pot constitui surse de poluare:
- procesul de erodare a solului poate produce poluarea aerului cu
pulberile rezultate şi antrenate de curenţii de aer în atmosferă,
- plantele şi animalele - sursă de poluare cu polen, păr, pene, puf
şi altele asemenea care pot fi prezente în aer,
- erupţiile vulcanice pot arunca în atmosferă pulberi, gaze şi fum
uneori în cantitate mare la distanţe apreciabile şi cu persistenţă
îndelungată,
- meteoriţii care odată cu pătrunderea lor în atmosferă sunt
pulverizaţi, sunt elemente poluante ale aerului. Dar toate aceste surse
naturale nu produc o poluare importantă şi mai ales cu efecte nocive,
nedorite decât rare ori asupra, organismului şi sănătăţii populaţiei.
B. Sursele artificiale rezultate din activitatea social economică a
oamenilor:
I- Arderile de orice natură.
1. Poluarea rezultată din arderi poate fi diferita în funcţie în primul
rând de natura combustibilului care este ars, cel mai poluant este
cărbunele urmat de petrol şi de gazele naturale. Cu cât combustibilul
respectiv conţine o cantitate mai mare de impurităţi cu atât nivelul
poluării şi varietatea sa este mai mare.
2. Cantitatea de oxigen utilizată în procesul arderii. In cazul
unei cantităţi insuficiente de oxigen nivelul poluării creste
3.Compoziţia acesteia mai variată in ceea ce priveşte numărul de
poluanţi. În general din arderi rezulta ca poluanţi: oxidul şi bioxidul de
carbon, oxizii de sulf, oxizii de azot, pulberile, fumul, substanţele
zise oxidante, hidrocarburi diverse, etc..
II Procesele industriale cele mai diverse în afara arderilor. Ele pot
produce astfel o serie de oxizi de fier, de zinc, de crom, de nichel, de
cadmiu; de hidrocarburi, de clor de fluor, sub formă de gaze, vapori
sau aerosoli. Cele mai poluante ramuri industriale sunt siderurgia,
metalurgia neferoasă, industria chimică, industria materialelor de
construcţie, industria constructoare de maşini, industria forestieră,
industria alimentara şi multe altele.
Caracteristica principală a acestor 2 tipuri de surse de poluare
este reprezentată de poluarea limitată la un teritoriu în jurul sursei
respective, de obicei bine delimitat, şi mai uşor de studiat.
III. Cea de a treia sursă importantă de poluare este reprezentată de
transporturi de orice fel:
1. transporturile feroviare care în trecut au reprezentat o
sursa puternică, dar care astăzi ca urmare a înlocuirii
locomotivelor cu aburi, respectiv cărbuni cu locomotive
Diesel, electrice a dus la eliminarea aproape completă a
acestei surse.
2. transportul aerian deşi poluant totuşi datorită unor culoare
bine stabilite de zbor are o extindere limitată
3.transportul naval are o extindere limitată care se realizează
mai ales în zonele portuare şi împrejurimile lor.
4. transportul rutier, ramane poluantul principal în care
autovehiculele reprezintă sursa cea mai importantă. Rezultă o serie de
poluanţi precum: oxidul de carbon, mai ales atunci când motorul
merge, maşina stând pe loc, plumbul utilizat ca antidetonant pentru
benzinele superioare, hidrocarburile policiclice aromatice, oxizii de
azot, pulberi, mai ales la motoarele Diesel etc. In general motoarele în 2
timpi sunt mai poluante decât motoarele în 4 timpi.
In cazul transporturilor poluarea este diseminată pe suprafeţe
mari, mai ales în interiorul oraşelor şi mai dificil de urmărit şi studiat.
Poluanţii atmosferici pot fi de două tipuri:
- pulberi sau aerosoli în care mediul dispersat este gazos, respectiv
aerul iar faza dispersată solidă, respectiv pulberea,
- gazele in care atât mediul dispersat cat şi faza dispersată sunt
gazoşi.

3. Radiaţiile neionizante

a. Radiaţiile infraroşii mai sunt cunoscute sub denumirea de

radiaţii calorice, fiindcă principala lor acţiune este cea calorică. Ele
reprezintă 51 %, din radiaţiile solare. În contact cu organismul uman ele
eliberează energie calorică si trec în radiaţii cu lungime de undă mai
mare. De aceea dacă acţiunea lor se exercită asupra pielii ele produc un
eritem caloric caracterizat prin vasodilataţie locală şi creşterea
temperaturii fenomene care se petrec imediat la contactul cu suprafaţa
cutanată fără însă a produce pigmentaţie. Mai mult chiar la încetarea
acţiunii radiaţiei infraroşii eritemul dispare tot atât de repede pe cât a
apărut. Măsurarea radiaţiei infraroşii se face în calorii pe cm2 si pe
minut. Omul suportă acţiunea radiaţiilor infraroşii fără nici un simptom
pană la 1 calorie pe cm2 şi minut, de la 1,5 calorii pe cm2 şi minut apare
senzaţia" de cald iar de la 2 calori pe cm2 şi minut pot apare arsuri. Cu
alte cuvinte la intensitate mai mare sau timp de acţiune mai îndelungat
pot apare arsuri de diferite grade cu bule, flictene şi care lasă
pigmentaţie. Unii cercetători atribuie radiaţiilor infraroşii şi o acţiune
cancerigenă.
O alta acţiune a radiaţiei infraroşii este asupra ochiului. Ea se
manifestă în primul rând asupra corneei producând pierderea de
substanţă sau ulcer corneian. Chiar fără alterarea propriu zisa a
vederii. In plus radiaţiile infraroşii cu lungime de undă mai mică pătrund
mai adânc până la cristalin, care nefiind vascularizat fixează o mare
cantitate de energie calorică dând naştere la afecţiunea denumită
cataractă, considerată multă vreme ca o boală profesională, mai ales în
cazul suflătorilor în sticlă, care pentru a da o anumită formă sticlei o
apropie foarte mult de ochi, dar poate apare şi la alte persoane nelegate
de profesie.
O ultima acţiune a radiaţiilor infraroşii asupra organismului se
produce datorita faptului că ele străbat cutia craniană şi pot ajunge la
nivel meningeal în special la nivelul piei mater unde de asemenea se
eliberează căldură, şi produce insolaţia. Insolaţia se caracterizează prin
cefalee puternică, vertij, hiperreflectivitate redoarea cefei, fotofobie,
abdomen retractat şi hiperestezie cutanată. Temperatura corpului creşte,
dar nu deosebit cu mult (39-40°C).
Lichidul cefalo-rahidian rămâne clar, ca apa de izvor, dar are o ten-
siune crescută. Apariţia unor modificări ale LCR, ca prezenţa de hematii,
leucocite şi albumina arată o stare gravă a insolaţiei. Menţionăm că
insolaţia poate apare nu numai în cazul expunerii la soare ci şi în situaţii
ca în faţa unei forje, a unui cuptor sau alt element care încălzit produce
radiaţii infraroşii în cantitate mare.
Prima acţiune in caz de insolaţie este decongestionarea meningelor
cu o pungă cu gheaţă pusă pe cap sau o batista cu apa rece, retragerea
persoanei din faţa radiaţiilor (ex. umbră) şintual administrarea de
analeptice cardiorespiratorii în caz de insolaţie mai gravă. Ceea ce apare
însă ca foarte important este sensibilitatea pe care o las[ o insolaţie,
astfel încât chiar la nivele mai mici de radiaţii infraroşii fenomenul se
poate repeta. Pentru a ne feri de acţiunea nociva a radiaţiilor infraroşii se
recomandă purtarea de ochelari de soare, acoperirea capului şi
expunerea la soare gradată fie în timp (ex. 5 minute pe faţa, 5 minute pe
spate în prima zi dublarea expunerii în fiecare zi următoare până la
creşterea la peste 1 oră, oră şi jumătate, fie a suprafeţei corpului, la
început doar membrele apoi şi trunchiul şi în cele din urma capul).
b.Radiaţiile luminoase lungime de undă 0,4—0,7 micrometri
reprezintă 48% din radiaţiile solare. Ele exercită o acţiune generală
asupra organismului acţiune până la un punct valabilă şi pentru celelalte
radiaţii neionizante cum ar fi creşterea metabolismului general, creşterea
metabolismului fosfo-calcic, creşterea capacităţii imunobiologice a
organismului, etc., şi o acţiune specifică asupra ochiului.
Această acţiune specifica constă din influenţa pe care radiaţiile
luminoase le au asupra unor funcţii ale ochiului cum sunt;
- acuitatea vizuală sau calitatea ochiului de a distinge detaliile;
- sensibilitatea de contrast sau calitatea ochiului de a deosebi
obiectele de fondul pe care se găsesc;
- viteza perceperii vizuale sau timpul cel mai scurt necesar ochiului
pentru a vedea clar un obiect;
- stabilitatea vederii sau timpul cel mai lung cât ochiul poate vedea
clar un obiect.
Toate aceste calităţi ale ochiului sunt direct proporţionale cu
calitatea iluminatului.
În cazul unui iluminat insuficient ochiul trebuie să facă eforturi de
acomodare care se manifestă prin cefalee, vertij, lăcrimare dureri în ochi,
vedere neclară, oboseală le din urmă, mai ales în perioada de creştere şi
dezvoltare pot duce la miopie. După cum se ştie miopia este o afecţiune
care are o componentă genetică, dar care cum s-a arătat anterior, se
exteriorizează mai ales în caz de suprasolicitare a ochiului prin
insuficienţa iluminatului.
Invers, în cazul unui iluminat excesiv se produce aşa numitul foto-
traumatism caracterizat prin dureri atroce în ochi, fotofobie, lăcrimare,
blefarospasm, cefalee, vertij, vedere neclară cu posibilităţi de
accidentare mai ales în schiul alpin datorită reflectării puternice a
radiaţiilor luminoase de către zăpadă. Trebuie menţionat faptul că
fototraumatismul este o tulburare trecătoare fără a lăsa leziuni la nivelul
ochiului.
În fine, în caz de variaţii de intensitate a radiaţiilor luminoase apare
fenomenul de nistagmus sau mişcări desordonate ale globilor oculari,
diagnosticat pentru prima oară la mineri datorită lămpilor cu acetilenă,
dar posibil a fi produse şi în alte împrejurări. Unii cercetători afirmă că
această tulburare ar putea degenera în strabism care de asemenea
recunoaşte o componentă genetică, dar care poate fi forţat în cazul
variaţiilor puternice de intensitatea radiaţiilor luminoase.
O altă acţiune a radiaţiilor luminoase o reprezintă acţiunea asupra
scoarţei cerebrale dând naştere anumitor efecte de lungimea de
undă a radiaţiilor luminoase. Astfel cele roşii au efect excitant, în timp
ce cele verzi au efect sedativ, cele galbene şi roşu dau senzaţia de
căldură pe cât timp cele albastru verzi senzaţie de rece. De altfel aceste
influenţe se pot utiliza pentru a indica desfăşurarea anumitor activităţi
(ex. culoare albastră pentru sălile aseptice iar cea roşie pentru cele
septice din spitale, etc.
Din acest punct de vedere trebuie menţionat că sensibilitatea
ochiului este cea mai mare la o lungime de undă la 0,55 micrometri sau
culoarea galbenă, care este vizibilă de la cea mai mare distanţa (vezi
îmbrăcămintea personalului angajat în întreţinerea şcolilor, etc. .
O ultimă influenţă pe care o exercită radiaţiile luminoase asupra
organismului este reprezentată de acţiunea sensibilizantă în cazul
prezenţei anumitor substanţe ca smoala, acridina, picridina etc.
când poate produce efecte alergizante.
Unitatea de măsura pentru radiaţiile luminoase este lucsul, care nu
reprezintă cantitatea de radiaţii ci efectul produs asupra ochiului sau mai
exact efectul produs asupra analizorului vizual de un flux luminos egal
cu un lumen situat la o distanţă de 1 m pe o suprafaţă de 1 m2.
c. Radiaţiile ultraviolete au cea mai mică lungime de undă şi ca
atare sunt cele mai active. Ele reprezintă la nivelul producerii solare 5%
din totalitatea radiaţiilor solare, dar în drumul lor până la pământ sunt
reţinute de vaporii de apă, praful şi pulberile atmosferice, stratul de
ozon ce înconjoară pământul astfel încât la nivelul solului abia ajung 1
% din totalitatea radiaţiilor solare. Dacă la aceasta adăugăm şi reţinerea
lor de îmbrăcăminte, sticla de la ferestre şi murdăria acestora, etc. ne
dăm seama că cantitatea de radiaţii ultraviolete este foarte mică. Şi se
pare că este bine că este aşa căci ele au asupra organismului şi unele
efecte nocive pe care le vom vedea imediat. În prezent scăderea în
anumite locuri în părţile superioare ale atmosferei a grosimii stratului de
ozon poate crea fenomene grave asupra pământului, a faunei şi florei şi
bineînţeles şi asupra omului însuşi. De aici grija deosebită şi măsurile
stabilite prin conferinţe internaţionale pentru oprirea reducerii stratului
de ozon, una din preocupările cele mai importante ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Principala acţiune a radiaţiilor ultraviolete este acţiunea biochimică
care se poate manifesta sub mai multe influenţe ca:
- acţiunea eritemogenă dar nu a eritemului caloric ci a eritemului
biochimic, care are la bază transformarea histidinei din piele în
histamină cu efecte vasodilatatorii. El se deosebeşte de eritemul caloric:
nu apare imediat - trebuie să treacă un timp până la
producerea procesului biochimic - nu dispare imediat ci persistă un
oarecare timp şi mai ales produce pigmentaţie. În ceea ce priveşte
arsurile ele sunt foarte rare şi puţin importante deoarece radiaţiile
ultraviolete nu au putere calorică importantă.
- acţiunea pigmentogenă un alt efect biochimic prin acţiunea radia-
ţiilor ultraviolete asupra dopaxidazei cu transformarea difenil alaninei în
melanină la nivel cutanat pe de o parte şi mobilizarea melaninei- deja
formate pe de altă parte. După unii autori pigmentaţia este un răspuns de
apărare al organismului faţă de acţiunea nocivă a radiaţiilor ultraviolete.
- acţiunea antirahitica tot biochimică prin transformarea
provitaminei D, (dehidrocolesterolul) din piele în vitamina D
(cocalciferomul) cu rol important în metabolismul fosfocalcic şi
prevecopil şi a osteomalaciei la aduTtT Cantitatea de radiaţii ultraviolete
care poatenirea rahitismului la copil şi a osteomalaciei la adult.
Cantitatea de radiaţii ultraviolete care poate preveni rahitismul nu
trebuie să fie mai mare ci doar 1/8-1/10 din doza de eritem. Prin doza
eritem înţelegem acea cantitate de radiaţii care produce un efect
eritemogen.
- acţiunea antibacteriană pe care am văzut-o deja şi am utilizat-o în
dezinfecţia aerului şi apei. La baza acestei acţiuni stă tot un efect
biochimic de împiedecare a multiplicării bacteriene. Această acţiune e
produsă în special de radiaţiile ultraviolete cu cea mai mare lungime de
undă de 0,25-0,20 micrometri. Pentru producerea ei este nevoie de o
doză corespunzătoare, sub această doză poate apare numai un efect
temporar de oprire a multiplicării bacteriene sau efectul bacteriostatic iar
după unii autori la doze şi mai mici s-ar produce efectul invers cel de
favorizare a multiplicării bacteriene. De aceea în folosirea radiaţiilor
ultraviolete ca dezinfectante trebuie să cunoaştem şi să dozăm bine doza
utilizată.
În plus radiaţiile ultraviolete au şi un efect antitoxic de inhibare a
acţiunii unor toxine microbiene bine evidenţiat.
Dar aşa cum am văzut radiaţiile ultraviolete au şi unele efecte
negative ca efectul cancerigen. Fapt bine cunoscut datorită unei puteri
ionizante foarte slabe, dar prezentă radiaţiilor ultraviolete. Cancerul
cutanat (melanomul) apare mai ales în zonele calde cu cantităţi mari de
radiaţii solare inclusiv ultraviolete şi în mod deosebit pe părţile
descoperite ale corpului (faţă, membre). De asemenea se afirmă că
aceste leziuni apar mai ales la persoanele cu leziuni cutanate
preexistente şi cu cantităţi crescute de colesterol. Dar şi în cazul acesta
este nevoie de o expunere îndelungată la soare sau la radiaţii
ultraviolete.
O a doua acţiune nocivă este cea asupra ochiului cunoscută sub
denumirea de fotooftalmie având ca semne dureri în ochi, fotofobie,
blefarospasm, lăcrimare sau cu alte cuvinte aceleaşi cu cele din
fototraumatism, dar nu sunt trecătoare ci persistente şi chiar se complică
cu blefarită, conjunctivă, etc. Ca mijloc de protecţie se recomandă
purtarea de ochelari fumurii în zonele (locurile) în care se folosesc
radiaţii ultraviolete (ex. tratamente antirahitice, sau dezinfecţie cu aceste
radiaţii, etc.).
În concluzie se poate spune că pe câtă vreme radiaţiile infraroşii au
numai efecte nocive, cele luminoase numai efecte benefice, iar cele
ultraviolete şi unele şi altele în funcţie de doză dar mai ales de momentul
şi timpul de expunere.