PREVEDERI GENERALE 

Acte normative şi legislative de referinţă

[1] ГОСТ 27751-88. Надежность строительных конструкций и оснований. Основные
положения по расчету.
[2] СНиП 2.01.07-85. Нагрузки и воздействия/ Госстрой СССР.
[3] СНиП II-23-81*. Нормы проектирования. Стальные конструкции/ Госстрой СССР.
[4] СНиП II-7-81. Нормы проектирования. Строительство в сейсмических районах/ Госстрой
СССР.
Domeniul de folosire a elementelor de construcţii metalice

1. Clădiri industriale. Halele industriale cu
înălţimi şi deschideri mari, dotate cu poduri rulante
de capacitate mare şi regim de lucru greu se
realizează integral din metal. Pentru restul halelor
se pot utiliza soluţii mixte, de exemplu, stâlpii din
beton armat, iar şarpanta – din metal.
2. Structuri pentru acoperişuri de mare
deschidere.
3. Construcţii cu mai multe etaje (15...20 şi
mai multe etaje). Structura metalucă este foarte
avantajoasă când elementele de închidere sunt
realizate din materiale uşoare. Această cerinţă
capătă caracter obligatoriu în cazul terenurilor de
fundare slabe.
4. Construcţii înalte (turnuri sau piloni pentru
susţinerea antenelor TV şi radio, coşuri de fum şi de
ventilaţie, stâlpi de susţinere a liniilor electrice ş.a.).
5. Construcţii din tablă (recipiente cu diferită
destinaţie: silosuri, rezervoare, buncăre; conducte,
coloane tehnologice).
6. Structurile metalice ale utilajelor fixe sau
mobile (macarale, poduri rulante, instalaţii pentru
furaje ş.a.)
7. Alte structuri cu destinaţie specială
(structuri pentru trambuline de schi, rampe de
lansare pentru nave aerospaţiale, radiotelescopice,
structuri de protecţie pentru centrale atomoelectrice

Avantajele şi dezavantajele construcţiilor metalice

Avantaje fapt care conduce la industrializarea avansată a

– Siguranţa în exploatare, ce reiese din
concordanţa dintre calculul teoretic şi comportarea
reală a materialului. Oţelul şi aliajele de aluminiu
posedă un grad înalt de omogenitate, fapt ce
permite asigurarea comportării atât în domeniul
elastic, cât şi în cel elasto-plastic.
– Raportul ridicat dintre rezistenţele mecanice şi
greutatea proprie, care face oţelul net superior altor
materiale de construcţie.
– Etanşietatea, respectiv compactitatea,
caracterizată prin faptul că elementele metalice sunt
etanşe la trecerea lichidelor şi gazelor; îmbinările cu
sudură, de asemenea, pot asigura etanşietatea.
– Posibilitatea de realizare pe cale industrială a
elementelor în uzină, care permite obţinerea unor
elemente cu caracteristici calitative foarte omogene,
operaţiilor de montaj.
Dezavantaje
– Rezistenţa slabă la acţiunea coroziei. Aliajele de
aluminiu posedă o rezistenţă la coroziune mai mare
comparativ cu oţelul. Printr-o compoziţie chimică
adecvată oţelul, de asemenea, poate căpăta o
anumită rezitenţă anticorozivă. În mod obişnuit
protecţia anticorozivă include aplicarea unor
pelicule de vopsea, lacuri, mase plastice.
– Rezistenţa scăzută la acţiunea temperaturilor
înalte. La temperatura de 200 °C se reduc
substanţial caracteristicile mecanice, la 600°C oţelul
nu mai poate prelua eforturi. Aliajele de aluminiu
îşi pierd capacitatea portantă la t = 300 °C.
2 Capitolul 1
Capitolul 1 
MATERIALE FOLOSITE LA REALIZAREA CONSTRUCŢIILOR METALICE
1.1. Caracteristici fizico­mecanice şi structura metalelor
Proprietăţile fizice ale metalelor
• Rezistenţa – proprietatea unui material de a
suporta, de a prelua, fără modificări în masa sa,
acţiunea unei încărcări.
• Elasticitatea – proprietatea unui material de
a-şi modifica forma şi dimensiunile la acţiunea
unei încărcări şi de a reveni de la sine la forma şi
dimensiunile iniţiale după înlăturarea încărcării.
• Plasticitatea – proprietatea unui material de
a-şi modifica forma şi dimensiunile, fără apariţia
fisurilor sau ruperilor, după înlăturarea încărcării.
Revenirea la forma şi dimensiunile iniţiale este
imposibilă, adică materialul obţine deformaţii
permanente importante.
• Tenacitatea – proprietatea unui material de a
se deforma relativ mult, la acţiunea încărcării,
înainte de rupere sau distrugere.
• Fragilitatea – proprietatea unui material de a
se distruge rapid sub acţiunea încărcării.
• Rezistenţa la oboseală – proprietatea unui
material de a prelua acţiunea unor încărcări
ciclice sau alternante fără a-şi modifica masa sa.
1.1.1. Caracteristici mecanice
Stabilirea caracterisiticilor mecanice şi
proprietăţilor fizice se face în baza unor încercări
de laborator, efectuate conform standardelor
respective. Mai răspândită este încercarea la
tracţiune a unor epruvete standardizate, care
constă în aplicarea lentă, progresivă şi fără şocuri
a unei forţe asupra unei epruvete cu dimensiuni
normate (Fig. 1.1.1).
Ao
F F
lo
Fig. 1.1.1: Epruveta standard pentru încercarea
la tracţiune.
 
  
Rezultatele încercării se transpun într-un
sistem rectangualr, unde axa absciselor reprezintă
alungirile specifice ε = [(l − lo ) lo ] ⋅ 100 % , iar axa
ordonatelor – tensiunile σ = F Ao în MPa
(Fig. 1.1.2)
σ 2
1
α
ε
ε r = 0,01%
Fig. 1.1.2: Curba caracteristică tensiune-
deformaţie.
1 – curba oţelurilor cu conţinut redus de carbon; 2 – curba
oţelurilor dure şi aliajelor de aluminiu
Principalele caracterisitici mecanice ale
oţelurilor şi aliajelor de aluminiu, pe care le
furnizează curba caracteristică sunt:
1) Limita de proporţionalitate σp, care
reprezintă tensiunile maxime până la care se
respectă proporţionalitatea dintre tensiuni şi
alungirile specifice. Tangenta unghiului de
înclinaţie determină modulul de elasticitate
E=tg α=2,06·105 MPa;
2) Limita de elasticitate σe, care reprezintă
tensiunile la care epruveta revine instantaneu la
lungimea iniţială sau alungirea specifică
remanentă nu depăşeşte 0,01 %;
3) Limita de curgere σc, reprezintă tensiunile la
care alungirea careşte fără a fi majorată forţa;
4) Limita de rupere σr, reprezintă tensiunile la
atingerea cărora epruveta se distruge.
Pentru oţeluri cu conţinut redus de carbon se
poate observa un palier pronunţat de curgere (v.
 Materiale folosite la realizarea construcţiilor metalice
curba 1). Pentru oţeluri aliate şi aliaje de aluminiu
diagramele σ–ε nu au palier de curgere (curba 2).
În acest caz se va introduce limita de curgere
convenţională σ0,2 care reprezintă tensiunile la
care alungirea remanentă atinge valoarea de 0,2
%.
Pe lângă valorile caracteristicilor mecanice
enumerate mai sus, diagrama σ–ε, furnizează şi
date referitoare la tenacitatea oţelului. Suprafaţa
sub curba σ–ε reprezintă lucrul mecanic consumat
pe o unitate de volum la ruperea epruvetei. Dacă
această suprafaţă este mare atunci este mare şi
lucrul mecanic înainte de rupere şi oţelul se
numeşte tenace. Şi invers, dacă suprafaţa
diagramei este mică, oţelurile au o capacitate
redusă de a înmagazina lucrul mecanic şi se
numesc fragile. Ruperea acestor oţeluri este
casantă fără apariţia unor deformaţii mari.
Încercarea la tracţiune furnizează majoritatea
datelor pe baza cărora oţelurile se încadrează într-
o marcă sau alta.
Din categoria încercărilor obligatorii face
parte încercarea la şoc, cu ajutorul căreia se
determină rezilienţa (tenacitatea la şoc).
Tenacitatea la şoc se determină prin încercări
pe epruvete normalizate de formă
dreptunghiulară, având pe una din feţe o
crestatură de forma "U", "V" sau "T" (Fig. 1.1.3).
şoc b α
10
b = 5; 7,5; 10 mm
Forma “U” Forma “V” Forma “T”
r=1 r = 0,25 r = 0,1
1,5
2
2 (imprimarea) unei bile de diametrul D cu o forţă
1,5
Fig. 1.1.3: Încercarea de rezilienţă.
Încercarea constă în ruperea epruvetei dintr-
o singură acţiune-şoc. Rezilienţa se măsoară cu
raportul dintre lucrul mecanic L consumat la
ruperea epruvetei şi aria secţiunii transeversale a
epruvetei în dreptul crestăturii A
L ⎡ J ⎤
K= ⎢⎣ m 2 ⎥⎦ .
A
Iniţial se considera că mărimea K nu depinde
de dimensiunile epruvetei. Ulterior s-a constatat
că dacă se va lua raportul dintre lucrul consumat
la distrugerea epruvetei şi volumul deformat al
metalului se va obţine o mărime constantă.
Deoarece determinarea acestui volum este
3
dificilă, în calitate de caracteristică a rezilienţei se
ia mărimea K, care în dependenţă de forma
crestăturii se notează prin KCU, KCV şi KCT
respectiv pentru formele arătate în Fig. 1.1.3.
Încercările descrise se efectuează, de regulă,
la diferite temperaturi în intervalul +20...–70°C
(v. ГОСТ 1928-73 ş.a.). Rezilienţa oţelului scade
esenţial la temperaturi joase, după ecruisare şi
îmbătrânire.
Capacitatea de deformare plastică a
materialului se determină prin încercarea de
îndoire la rece (la +20°C) conform ГОСТ 14019-
80 (Fig. 1.1.4). Îndoirea se face în jurul unui dorn
de diametrul D până la formarea unui anumit
unghi α (Fig. 1.1.4, b). În dependenţă de scopul
propus sunt posibile următoarele forme de
deformare plastică a epruvetei: până la unghiul
stabilit de îndoire α; până la apariţia primei fisuri
în zona întinsă a epruvetei cu determinarea
unghiului α (Fig. 1.1.4, a); până când laturile
epruvetei devin paralele sau până la atingerea
reciprocă a laturilor (Fig. 1.1.4, c;d).
a D
t
b d
R α
c d
b
Fig. 1.1.4: Încercarea la îndoire.
Pentru determinarea mărcii oţelului pe o cale
nedistructivă se foloseşte încercarea de duritate
Brinell. Această încercare constă în apăsarea
constantă F într-un anumit interval de timp
asupra unei piese. Conform standardului ГОСТ
9012-59∗ bila din oţel călit de diametrul 10 mm cu
ajutorul unei piese speciale este imprimată în
material cu o forţă F = 30 kN. În Fig. 1.1.5 este
reprezentată schema deformaţiei plastice a
materialului sub bilă.
F
D
d
Fig. 1.1.5: Încercarea de duritate Brinell.
4 Capitolul 1
Duritatea Brinell se notează cu simbolul HB
(Brinell hardness) şi se determină ca raportul
dintre forţa de imprimare F şi suprafaţa amprentei
bilei
2F
HB =
(
πD D − D 2 − d 2
,
) perlită, care reprezintă un conglomerat de ferită
unde D este diametrul bilei, iar d diametrul bazei
calotei.
Pe baza acestor încercări s-au propus o serie
de metode de apreciere a limitei de curgere,
rezistenţei la rupere, energiei de distrugere ş. a.
De exemplu, între limita de rupere a oţelului şi
duritatea Brinell există o relaţie liniară
σ r ≅ 0,36 HB .
care permite aprecierea marcii pe o cale
nedistructivă. În practică sunt folosite aparate
Brinell portative care dau posibilitate de a aprecia
marca oţelului dintr-o construcţie la faţa locului.
1.1.2. Structura oţelului şi componenţa
chimică
Oţelul este un aliaj al fierului (elementul de
bază) cu carbonul şi alte elemente ca: mangan,
siliciu, crom, aluminiu, cupru, nichel etc.
Temperatura de topire a fierului pur este
1535 °C. La răcire se petrece procesul de
cristalizare şi se formează fierul δ, care posedă
reţea cubică cu volum centrat. La temperaturi de
1400 °C fierul trece în starea solidă şi are loc o
nouă transformare: din fierul δ se formează fierul
γ, care posedă reţea cubică cu feţe centrate. La
răcire sub 910 °C din nou se formează cristale cu
reţea cubică volum centrat şi această stare se
păstrează până la temperaturi mai mici de 0 °C.
Ultima modificaţie se numeşte fier α.
a b
Fig. 1.1.6: Tipuri de reţele cristaline.
(a) – reţea cubică cu volum centrat; (b) – reţea cubică cu
feţe centrate.
Dacă în oţel se află carbon, atunci
temperatura de topire scade. La răcire se
formează un amestec al fierului γ cu carbonul, în
care atomii de carbon sunt amplasaţi în centrul
reţelei cu feţe centrate. Acest amestec se numeşte
austenită. La temperaturi mai mici de 910 °C din
austenită se cristalizează ferita, care reprezintă
cristale de carbon în fier α. La temperaturi mai
joase de 723 °C se formează amestecul numit
şi cementită (carbidă de fier, Fe3 C). În aşa fel, la
temperaturi obişnuite oţelurile sunt compuse din
două faze de bază: cementita şi ferita.
ToC
1535o C volum centrat
1500 δ 1400 o
C
feţe centrate
γ
1000 910o C
β
723o C
volum centrat
500 α
timp
Fig. 1.1.7: Curba de cristalizare a fierului şi
tipurile de reţele.
Ferita este moale şi plastică, iar cementita –
dură şi fragilă. Cu cât conţinutul de ferită este mai
mare cu atât au rezistenţa la rupere şi duritatea
mai mici, dar tenacitate majorată. Când procentul
de cementită creşte, se măreşte rezistenţa la
rupere, dar totodată se măreşte şi fragilitatea.
Fig. 1.1.8: Microstructura oţelului.
(a) – oţel carbon; (b) – grăunte de perlită.
Calitătţile fizico-mecanice ale oţelurilor în
temei depind de conţinutul de carbon. Odată cu
creşterea procentului de carbon, cresc limita de
rupere şi limita de curgere, dar în acelaş timp
scad tenacitatea şi sudabilitatea. Pentru
 Materiale folosite la realizarea construcţiilor metalice
construcţii se utilizează oţeluri cu sudabilitate
sporită, deaceea conţinutul de carbon este sub
0,22 ... 0,25 %.
Ameliorarea caracterisiticlor fizico-mecanice
se realizează prin adăugarea diferitor elemente
chimice.
Siliciul – măreşte granulaţia şi influenţează
defavorabil asupra tenacităţii; măreşte
sensibilitatea de fisurare la cald; scade
sudabilitatea şi rezistenţa la coroziune. Măreşte
rezistenţa la rupere şi reduce surplusul de oxigen.
Conţinutul: 0,3 % - oţeluri slab carbonate, 1 % -
oţeluri slab aliate.
Aluminiul – neutralizează acţiunea negativă a
fosforului; ameliorează tenacitatea; elimină
surplusul de oxigen.
Manganul (cel mai răspândit element de
aliere) – majorează rezistenţa, sudabilitatea şi
tenacitatea; acţionează ca un dezoxidant puternic.
Conţinutul: 1,5 ... 1,8 %.
Cuprul – măreşte rezistenţa la coroziune.
Conţinutul: 0,2 ... 0,6 % (cu un procent mai mare
creşte fragilitatea şi fisurarea la cald).
Nichelul, cromul, vanadiul, molibdenul –
finisează şi uniformeazează granulaţia; sporesc
rezistenţa şi tenacitatea.
Azotul – în formă liberă contribuie la
procesul de îmbătrânire şi măreşte fragilitatea la
temperaturi joase. Conţinutul: 0,008 %. Dacă se
găseşte sub formă de nitruri sau carbonituri cu
aluminiul, vanadiul, titanul conduce la finisarea
granulaţiei şi măresc calităţile mecanice.
Sulful – împreună cu alte elemente formează
compuşi cu temperatură joasă de topire.
Conţinutul: 0,05 %.
Fosforul – majorează fisurabilitatea la
temperaturi joase, creşte fragilitatea. Conţinutul:
0,04 %.
Oxigenul – măreşte evident fragilitatea la
temperaturi înalte.
Hidrogenul – pătrunzând în reţeaua cristalină
se aglomerează în regiunile intercristalice şi
provoacă tensiuni ce reduc rezistenţa şi
plasticitatea oţelului.
1.1.3. Tratamentul termic al oţelului
Ameliorarea carcacteristicilor fizico-
mecanice ale oţelului se poate efectua printr-un
tratament termic, adică încălzirea materialului
până la o anumită temperatură, urmată apoi de
răcire. În urma incălzirii şi răcirii controlate se
5
modifică structura oţelului, mărimea grăunţelor şi
solubilitatea elementelor de aliere.
Cel mai răspândit tratament termic este
normalizarea, care constă în încălzirea
laminatelor până la 1000 ... 1100 °C , urmată de o
răcire lentă până la temperatura ambiantă. După
normalizare oţelul are o structură fină şi
uniformă, dispar tensiunile, iniţiale, care la
creşterea rezistenţei, la ameliorarea tenacităţii,
plasticităţii.
Dacă oţelul încălzit se răceşte brusc (în apă
pentru oţelurile carbon sau în ulei pentru oţelurile
aliate), atunci materialul capătă o rezistenţă la
rupere mai mare, dar se reduce plasticitatea, fiind
predispus la rupere fragilă. Acest tratament termic
se numeşte călire şi pentru construcţii nu prezintă
interes, ci din contra, este considerată un defect.
Pentru a înlătura tensiunile remanente produse
prin călire se aplică tratamentul termic numit
revenire. Oţelul este încălzit până la 600 ...
800°C, când pe baza feritei se formează o
structură cu granulaţie fină, urmată de o pauză şi
de o răcire lentă.
1.1.4. Clasificarea oţelurilor
În prezent în construcţii sunt folosite oţeluri
elaborate prin metoda Martin sau metoda LD
(Linz-Donawitz). Calitatea oţelului obţinut prin
aceste metode este aproximativ aceeaşi, diferenţa
constă în timp şi preţ. Oţelul obţinut în cuptoare
Martin sau convertizoare cu oxigen este turnat în
lingotiere tronconice. Masa variază în limitele 3...
40 t.
După nivelul de dezoxidare oţelurile pot fi
necalmate, semicalmate şi calmate.
Oţelurile turnate în lingotiere fierb din cauza
eliminării intense a gazelor. Partea superioară a
lingoului este poroasă şi conţine o mare parte de
carbon, deaceea ea se taie şi se fabrică produse
din oţel necalmat sau se retopeşte. Se taie
aproximativ 5 % din lingou.
Partea rămasă se dezoxidează prin
introducerea siliciului (0,12 ... 0,3 %) sau
aluminiului (1 %). Aceste elemente intră în
reacţie cu oxigenul şi formează silicate sau
aluminate, ce favorizează creşterea centrelor de
cristalizare şi contribuie la formarea unei
granulaţii fine. Din lingou se taie această parte
(~15 %) şi se produc laminatele calmate.
6 Capitolul 1
Oţelurile semicalmate sunt dezoxidate cu
0,05 ... 0,15 % de siliciu şi după calitatea lor sunt
intremediare între cele calmate şi necalmate.
În 1988 a fost aprobat ГОСТ 27772-88 ce
prevede următorul principiu de marcare: se scrie
litera C, urmată de un număr care indică valoarea
limitei de curgere.
Pentru construcţii exploatate în condiţii, care
favorizează coroziunea se folosesc oţeluri slab
aliate. Ele conţin un procent mic de elemente de
aliere ca cromul, nichelul şi cuprul.
Pentru elementele structurilor supuse
solicitărilor atmosferice sunt folosite oţeluri aliate
cu fosfor. Dintre oţelurile rezistente la coroziune
atmosferică pot fi menţionate oţelurile C345k.
Cum s-a menţionat, sudabilitatea oţelurilor cu un
conţinut mare de fosfor scade. În afară de aceasta
la temperaturi joase pot apărea fisuri. De aceea
aceste oţeluri sunt folosite pentru laminate cu
grosimea mai mică de 10 mm.
Alegerea mărcii şi clasei oţelului pentru
construcţii se face în funcţie de următorii
parametri:
– temperatura mediului ambiant în care va fi
exploatată construcţia. Acest factor este
importanta pentru construcţii ce vor funcţiona la
temperaturi joase (–30 ...–60 °C);
– caracterul solicitării (static, dinamic,
variabil);
– caracterul stării de tensiune (întindere sau
comprimare axială, stare plană sau
tridimensională de tensiune);
– modul de îmbinare a elementelor
construcţiei, care determină nivelul tensiunilor
remanente şi gradul de concentrare a tensiunilor;
– grosimea laminatelor (reducerea
caracteristicilor mecanice odată cu majorarea
grosimii).
În dependenţă de condiţiile de lucru conform
normelor [3] construcţiile sunt divizate în 4
grupe:
I. Construcţii sudate care lucrează în condiţii
foarte dificile, fiind solicitate de sarcini
dinamice, vibrante sau mobile. Aceste
construcţii se proiectează din oţeluri cu
calităţi superioare.
II. Construcţii sudate care se află în stare de
tensiune monoaxială sau plană cu tensiuni
de întindere şi construcţiile din I grupă în
lipsa îmbinărilor prin sudură.
III. Construcţii sudate supuse tensiunilor de
comprimare şi construcţiile din grupa a II
în lipsa imbinărilor sudate.
IV. Construcţii sudate auxiliare (contravânturi,
scări, elemente de protecţie etc.) şi
construcţiile grupei a III în lipsa
imbinărilor prin sudură.
Oţelului construcţiilor din grupele III şi IV
exigenţele pot fi limitate numai la rezistenţa la
solicitări statice, iar pentru construcţiile din
grupele I şi II este foarte importantă comportarea
oţelului la solicitări dinamice şi predispunerea la
rupere fragilă.
Oţelurile pentru construcţii sudate
obligatoriu trebuie să posede gradul necesar de
sudabilitate. Cerinţele pentru elementele nesudate
pot fi micşorate.
Mărcile oţelului în dependenţă de grupa şi
regiunea în care se află construcţia sunt stipulate
în [3] (anexa 1, tab. 50, pag. 61).
1.1.5. Aliaje de aluminiu folosite în
construcţii
După proprietăţile sale aluminiul esenţial se
deosebeşte de oţel. Densitatea aluminiului este de
2,7 t/m³ sau aproximativ de trei ori mai mică
decât a oţelului. Tot de trei ori mai mic este şi
modulul de elasticitate longitudinal (E = 71000
MPa) şi transversal (G = 27000 MPa). Aluminiul
nu are palier de curgere. El este foarte plastic, iar
alungirea le rupere este de circa 40...50 %.
Rezistenţa la rupere este mică σr = 60...70 MPa,
iar limita de curgere convenţională σ0,2 = 20...30
MPa.
Datorită caracteristicilor mecanice inferioare
aluminiul pur nu este folosit la realizarea
construcţiilor. O ameliorare esenţială a
proprietăţilor aluminiului se obţine prin aliere. La
aliere sunt folosiţi: manganul, siliciul, zincul,
cuprul. În dependenţă de compoziţia elementelor
de aliere limita la rupere poate fi mărită de 2...5
ori, în schimb alungirea relativă se va micşora de
2...3 ori.
La temperatura ambiantă elementele de
aliere au o solubilitate redusă în aluminiu. Pentru
a păstra aceste elemente în soluţie solidă, care ar
corespunde celei lichide se recurge la o răcire
rapidă (călire). Drept rezultat se obţin aliaje
durificate prin tratament termic.
În urma tratamentului termic rezistenţa la
rupere a aliajelor Al-Mg-Zn este mai mare de 400
 Materiale folosite la realizarea construcţiilor metalice
MPa, alungirea relativă este de 5...10 %.
Tratamentul termic al aliajelor cu compoziţie
dublă (Al-Mg, AL-Mn) nu le schimbă
proprietăţile, aceste aliaje fiind numite termic
nedurificate. Ameliorarea limitei de curgere a
acestor aliaje de 1,5...2 ori poate fi obţinută prin
deformarea lor la rece (ecruisare).
Rezistenţa la coroziune depinde de
elementele de aliere şi agresivitatea mediului.
Aliajele cu magneziu şi siliciu (AL-Mg-Si) au o
rezistenţă sporită la coroziune, limita de curgere
sporită şi o sudabilitate bună.
Starea de furnizare a aliajelor de aluminiu
este indicată după simbolul mărcii prin literele:
ГП – laminate la cald; M – recopt; H – ecruisat;
1/2H – semiecruisat; T – călit şi îmbătrânit în
timp de câteva zile; T5 – călit parţial şi îmbătrânit
artificial.
Din multiplele mărci ale aluminiului în
construcţii se folosesc următoarele:
– nedurificate termic AД1M şi AMцM (tablă);
AMг2M şi AMг21/2H (tablă), AMг2M (ţevi),
– durificate termic AД31T (laminate şi ţevi);
AД31T1 şi AД31T5 (laminate); 1915ГП şi
1915T (laminate şi ţevi); 1925ГП şi 1925Т
(laminate şi ţevi).
Aceste aliaje, cu excepţia aliajului 1925T,
care se utilizează în construcţiile cu nituri, sunt
sudabile.
Datorită greutăţii reduse, rezistenţei înalte
contra coroziunii, rezistenţei înalte la temperaturi
joase şi alte avantaje utilizarea elementelor din
aliaje de aluminiu este de perspectivă, însă preţul
înalt a condus la aplicarea lor limitată.
1.1.6. Protecţia construcţiilor metalice
împotriva coroziunii
Coroziunea produce daune considerabile
construcţiilor metalice, de aceea este necesar de a
aplica măsuri preventive pentru a reduce aceste
daune. De regulă, coroziunea este un proces
chimic sau electrochimic, în urma căruia se
formează oxizi, hidraţi etc. Procesul de coroziune
este determinat în mare măsură de mediul de
exploatare al construcţiilor. Dacă în mediu există
diferite substanţe gazoase, când pe suprafaţa
metalului nimereşte apă se formează soluţii
electrolitice. În urma proceselor de disociere
electrolitică se formează hidraţi de fier, care se
depun pe suprafaţa elementelor, formând pete de
rugină.
7
Coroziunea poate fi continuă - pe întreaga
suprafaţă a construcţiei sau locală - pe anumite
suprafeţe ale ei. Coroziunea poate pătrunde şi în
interiorul cristalelor; această coroziune
intercristalină fiind cea mai periculoasă, deoarece
dacă grosimea secţiunii elementelor metalice este
mică poate avea loc o distrugere bruscă.
Viteza de coroziune depinde de următorii
factori:
ƒ compoziţia chimică a oţelului;
ƒ starea de tensiune a elementului;
ƒ ecruisarea preventivă a oţelului elementelor;
ƒ atmosfera corozivă (industrială, marină etc.);
ƒ temperatura sporită a construcţiilor;
ƒ protecţia anticorozivă;
ƒ forma construcţiei.
Oţelurile slab aliate sunt mai rezistente la
coroziune decât oţelurile cu un conţinut redus de
carbon. Procesul de coroziune electrochimică este
cauzat de formarea unui număr mare de pile
galvanice în sistema metal-electrolit, când
materiale diferite (de exemplu oţel şi cupru) se
află în contact. Unul din aceste metale (cu
potenţialul de electrod mai mic) este anod, adică
trecând în electrolit în formă de ioni se ditruge.
De aceea este preferabil ca materialele îmbinate
să posede potenţiale egale sau aproape egale.
O importanţă mare asupra coroziunii o are
starea de tensiune a elementului solicitat. Se ştie
că tensiunile de întindere favorizează coroziunea
şi pot duce la fisurarea elementului întins (două
exemple de apariţie a fisurilor în zone întinse a
elementelor sunt reprezentate în Fig. 1.1.9.
Fig. 1.1.9: Apariţia fisurilor în zonele întinse,
provocate de coroziunea sub tensiune.
Ecruisarea de asemenea favorizează
coroziunea. Diferite procese de prelucrare a
oţelului (găurirea elementelor prin apăsare,
8 Capitolul 1

pretensionarea etc.) care duc la dereglarea La proiectarea şi exploatarea construcţiilor

structurii oţelului sporesc viteza de coroziune. metalice este necesar să se considere următoarele
Procesul de corozie se dezvoltă intensiv pe recomandări:
suprafeţele orizontale ale elementelor (mai ales – utilizarea corectă a oţelurilor, ţinând cont de
pe partea superioară a acestora). În Fig. 1.1.10 condiţiile reale de exploatare a construcţiilor; în
sunt prezentate câteva exemple de asamblare atmosfera industrială cu agresivitate chimică se
contraindicată a elementelor şi cele recomandate. vor folosi oţeluri slab aliate cu crom, nichel,
a b c cupru, fosfor;
– folosirea elementelor de secţiuni cu suprafaţa
exterioară minimă, reducerea numărului total de
s 10 mm elemente cu secţiuni mici; secţiunile adoptate
s 10 mm trebuie să admită accesul pentru controlul
s 10 mm
d otel rotund e f otel lat periodic, vopsire etc.;
sudura
– respectarea distanţelor maxime dintre niturile
şi şuruburile, care unesc diferite elemente;
– prevederea acoperirilor anticorozive;
controlul sistematic al construcţiilor metalice. În
s 10 mm s 120 mm
caz de deteriorare locală a acoperirii e necesar a
Fig. 1.1.10: Exemple de amplasare a elementelor. restabili de urgenţă stratul de protecţie;
(a), (b) – contraindicată; (c) - (f) – recomandată. – curăţarea periodică (nu mai rar de o dată pe
an) a suprafeţelor construcţiilor, pentru a înlătura
praful, stratul de vopsea veche, urmele de ulei etc.

1.2. Comportarea oţelului la solicitări 

cristaline. Aceste defecte pot fi: punctiforme,

1.2.1. Comportarea elastică şi plastică a
liniare, de suprafaţă şi de volum.
oţelului
Defectele punctiforme sunt (Fig. 1.2.1): lipsa
Reţeaua cristalină a oţelului este compusă unui atom din reţea (vacanţă); prezenţa în reţea a
din granule de ferită între care sunt aranjate unui atom străin, de exemplu a elementului de
incluziuni din perlită şi cementită. Ferita prezintă aliere; deplasarea unui atom în afara nodului
cristale de oţel pur, care este moale şi plastic. reţelei.
Cementita este un aliaj de fier cu carbon; ea este a b c
dură şi elastică. Perlita este un amestec de
cementită cu ferită, care se formează la marginile
granulelor de ferită. După caracteristicile
mecanice perlita ocupă un loc intermediar între
ferită şi cementită.
Teoretic şi practic a fost demonstrat că este Fig. 1.2.1: Defecte punctiforme ale reţelei
cristaline.
mai uşor de a deplasa o parte a monocristalului pe (a) –vacanţă; (b) – prezenţa unui atom străin; (c) – deplasarea
alta, decât a le rupe una de alta. De aceea unui atom.
deformaţiile plastice în granulele de fier au loc
Defectele liniare, numite dislocaţii, pot fi de
datorită deplasării prin alunecare. Cunoscând
mai multe tipuri. Cele mai importante sunt (Fig.
forţele de coeziune poate fi calculată teoretic forţa
1.2.2): dislocaţiile marginale şi cele elicoidale (în
de alunecare. În realitate, însă, această forţă e cu
şurub).
mult mai mică, datorită defectelor reţelei
 Materiale folosite la realizarea construcţiilor metalice
a b
Fig. 1.2.2: Defecte liniare ale reţelei cristaline.
(a) – dislocaţie marginală; (b) – dislocaţie elicoidală.
Defectele liniare au în cristal forma unei
linii; numărul mare de defecte liniare conduce la
defectele de suprafaţă.
Defectele de volum apar în jurul porilor,
incluziunilor străine etc.
Pentru amplasarea unei părţi a cristalului cu
reţea ideală este nevoie de a învinge forţele
interatomare. În cristalul cu reţeaua defectată
deplasarea se produce din cauza mişcării
dislocaţiilor respective.
Rezistenţa monocristalului e determinată de
densitatea dislocaţiilor, adică de numărul de
dislocaţii într-o unitate de volum. Relaţia dintre
numărul dislocaţiilor şi tensiunile tangenţiale este
reprezentată în Fig. 1.2.3, din care rezultă că
sporirea numărului de dislocaţii contribuie la
scăderea tensiunilor τ. Însă, dacă creşte
considerabil numărul de dislocaţii, aceasta
deplasîndu-se în genere, în plane diferite, se
blochează reciproc şi rezistenţa oţelului creşte.
τ distribuţia atomilor elementelor de aliere
n
Fig. 1.2.3: Relaţia dintre numărul de dislocaţii n
şi tensiunile tangenţiale.
Din cele expuse rezultă că ameliorarea
rezistenţei poate fi atinsă prin reducerea
defectelor reţelei cristaline sau prin creşterea
densităţii dislocaţiilor, (de exemplu, prin aliere
sau printr-o deformaţie plastică preventivă).
9
Deformarea plastică a metalelor se produce
prin alunecarea unor zone din cristal de-a lungul
unor plane cu o densitate maximă de atomi,
numite plane de alunecare.
Fenomenele descrise sunt aplicabile
elementelor monocristaline. În realitate oţelurile
sunt formate dintr-un număr mare de cristale –
grăunţi orientaţi haotic. Orientarea diferită a
grăunţelor împiedică deplasarea unei părţi a
piesei în raport cu alta. Alunecarea este
împiedicată şi de graniţele grăunţelor unde
reţeaua atomică este deformată şi sunt diferite
incluziuni. De aceea rezistenţa la deformarea
plastică a fierului este mai mare decât rezistenţa
unui monocristal (grăunte). Orientarea haotică a
unui număr foarte mare de grăunţe contribuie la
aceea ca în stare elastică fierul să se comporte ca
un material izotrop. În timpul trecerii materialului
în stare plastică întotdeauna există plane în care
acţionează tensiuni de forfecare maxime. În
aceste plane va avea loc o curgere plastică.
Materialul dintre planele de curgere intensivă se
află în stare elastică sau slab plastică.
Mărimea grăunţelor influienţează substanţial
asupra caracteristicilor mecanice. Cu cât grăunţii
sunt mai mici, cu atât mai mare este limita de
curgere, deoarece există mai multe bariere contra
alunecărilor.
Deformaţiile plastice sunt determinate şi de
dizolvaţi în reţeaua metalului de bază şi tensiunile
necesare pentru deplasarea dislocaţiilor cresc.
Fenomenul de deformare plastică este însoţit
de apariţia unor benzi înclinate la circa 45° faţă
de axă, în lungul căreia se aplică efortul de
întindere. Ele poartă numele de benzi Lüders.
În urma alunecării pe aceste plane înclinate
piesa se alungeşte. Mecanismul acestei alunecări
este reprezentat în Fig. 1.2.4. În realitate procesul
este mai complicat, deoarece alunecări ca cele din
Fig. 1.2.4 au loc în toate grupele de plane, care
formează cu axa barei un unghi de circa 45°.
10 Capitolul 1

1.2.2. Ruperea plastică şi fragilă a

metalelor
Ruperea sau fragmentarea corpului în două
sau mai multe părţi poate fi plastică sau fragilă.
Ruperea plastică are loc, de regulă, la
solicitări statice şi temperaturi ridicate. Calităţile
plastice ale oţelului se caracterizează prin
alungirea specifică la rupere δ (în %) a epruvetei
Fig. 1.2.4: Schema de alunecare a policristalului standarde. Cu cât δ este mai mare, cu atât
de oţel. materialul este mai plastic.
Fragilitatea este o proprietate a materialului
La întindere planele de alunecare în diferite
de a se rupe fără deformaţii remanente simţitoare.
cristale sunt diferite, de aceea şi alunecările vor
Ruperea fragilă se produce brusc prin separarea
începe la intervale de timp diferite. Ajungând la
materialului după anumite plane bine definite.
graniţele cristalului, dislocaţiile se îngrămădesc,
Această rupere este numită rupere prin clivaj.
apar pachete întregi care caracterizează curgerea
Schema de rupere a unei epruvete de oţel la
metalului. Prezenţa incluziunilor de perlită şi a
întindere este prezentată în Fig. 1.2.6. Înainte de a
carburilor (Fig. 1.2.5) în oţelurile aliate blochează
se produce ruperea ductilă au loc deformaţii
răspândirea dislocaţiilor, ameliorând limita de
plastice mari de întindere şi apare o zonă de
curgere. Dacă încărcarea creşte, materialul începe
gâtuire în jurul rupturii (Fig. 1.2.6, a). La rupere
să se durifice, limita de elasticitate creşte datorită
fragilă au loc deformaţii elastice, suprafaţa de
dezvoltării dislocaţiilor în diferite plane.
rupere este perpendiculară tensiunilor de întindere
Formarea pachetelor de dislocaţii în diferite plane
(Fig. 1.2.6, b)
reţine creşterea alunecărilor. Dacă încărcarea este
a b
înlăturată, apare o deformaţie remanentă. O nouă
solicitare a materialului arată că limita de
elasticitate creşte. Acest fenomen de durificare
prin deformaţie plastică preventivă este numit
ecruisare. Astfel, numărul mic de dislocaţii
durifică metalul formând obstacole contra
deformaţiilor plastice. Dacă densitatea
dislocaţiilor creşte esenţial, are loc distrugerea
materialului şi rezistenţa lui scade. Fig. 1.2.6: Schema de distrugere plastică (a) şi
fragilă (b).

Divizarea materialelor în plastice şi fragile

de obicei se face pe baza încercărilor la întindere
şi şoc:
δ ψ KTU (în
(în %) (în %) MJ/m2)
materiale plastice 6 10 0,5
materiale fragile U3 U6 U0,3
Uneori pentru caracteristica plasticităţii se
Fig. 1.2.5: Fragment al microstructurii oţelului introduce coeficientul de utilizare a rezistenţei ca
în planul de forfecare. raportul dintre limita de curgere şi limita de
rupere
 Materiale folosite la realizarea construcţiilor metalice
σc
Ku = .
σr
Cu cât plasticitatea este mai mică cu atât Ku
este mai mare. Teoretic ruperea fragilă va avea
loc când Ku =1. Pentru laminatele din oţeluri slab
carbonate Ku = 0,65...0,85.
Divizarea materialelor în plastice şi fragile
este convenţională şi depinde de condiţiile de
solicitare. În unele condiţii materialele plastice se
comportă ca cele fragile şi, invers, cele fragile –
ca cele plastice. De exemplu, la o solicitare de şoc
materialele plastice pot manifesta proprietăţi de
fragilitate.
Tendinţa de rupere fragilă depinde nu numai
de viteza de deformare, dar şi de starea de
tensiune. În Fig. 1.2.7 sunt reprezentate
diagramele σ-ε pentru o epruvetă din oţel moale
supusă unei solicitări biaxiale. Din această
diagramă rezultă, că în cazul tensiunilor de
întindere se observă o tendinţă de reducere a
deformaţiilor plastice (curba 2); ruperea epruvetei
va fi fragilă. În cazul când pe direcţia
perpendiculară solicitării la întindere acţionează
tensiuni de comprimare σ2, deformaţiile plastice
cresc; lungimea palierului de curgere este mai
mare (curba 3).
σ2
σ epruvetei (Fig. 1.2.8). Cu cât viteza ruperii este
σ1
500 σ2 = 0
2 σ1
400
1
σ2
300
3
σ1
200
100
ε Fig. 1.2.8: Schema arcelor şevroane pe suprafaţa
5 10 15 20 25 30
Fig. 1.2.7: Diagrame σ-ε pentru o epruvetă.
1 – întindere monoaxială; 2 – întindere biaxială; 3 –
întindere şi comprimare.
La solicitări mai complexe ruperea fragilă
(desprinderea) întotdeauna apare în secţiuni
perpendiculare direcţiei de acţiune a tensiunilor
de întindere principale σ1, ruperea ductilă – în
11
secţiuni care coincid cu planele de acţiune a
tensiunilor maxime de forfecare τmax.
Condiţiile de rezistenţă la distrugere tenace
şi fragilă pot fi exprimate în modul următor:
– la distrugere tenace
σ 1 < σ r , τ max = τ s ;
– la distrugere fragilă
σ 1 = σ r , τ max < τ s ,
unde σr şi τs sunt rezistenţele la rupere şi
forfecare.
Trecerea de la ruperea ductilă la cea fragilă
va avea loc când
τ max τ s
= .
σ1 σ r
Ruperea fragilă pură, teoretic, are loc la o
întindere triaxială când σ 1 = σ 2 = σ 3 > 0 . În
realitate distrugerea fragilă este însoţită în
prealabil de deformaţii plastice. O astfel de
distrugere mixtă este numită cvazifragilă.
Distrugerea fragilă este considerată, de fapt, o
distrugere care nu este însoţită de deformaţii
vădite.
La ruperea cvazifragilă pe suprafaţa rupturii
pot fi observate nişte arce numite şevroane, care
sunt orientate cu circa 72° faţă de muchia
mai mare, cu atât arcele sunt mai dese.
1
sensul de propagare a fisurii
1
de rupere cvazifrgilă.
1 – focarul de unde începe ruperea.
Ruperea începe în punctele unde se observă
o concentrare de tensiuni, adică în punctele unde
tensiunile au valori mai mari decât cele medii pe
secţiune. În aceste puncte se începe formarea
fisurilor care duc la ruperea metalului.
12 Capitolul 1

Caracterul ruperii, tenace sau fragile,
depinde de modul de propagare a fisurilor. Aceste
moduri sunt notate cu cifrele I, II, III în Fig.
1.2.9.
I II III
Fig. 1.2.9: Schemele de propagare a fisurii.
(I) – propagarea prin deschidere (clivaj); (II) - (III) – prin
alunecare.
făcut o încercare de a explica fenomenul ruperii
fragile bazat pe concepţia de energie, care este
necesară pentru extinderea fisurii.
Fie o placă cu grosimea t supusă întinderii σ
în care a apărut o fisură cu lungimea 2l (Fig.
1.2.10). Formarea fisurii duce la descărcarea
regiunii plăcii, care convenţional poate fi
reprezentată ca un cilindru de înălţimea t şi cu
baza în formă de elipsă cu semiaxele l şi 2l.
Suprafaţa elipsei este egală cu 2πl².
σ
y
σy

2l
Modul I corespunde deschiderii fisurii; x
deplasările locale sunt de aşa natură, încât
suprafeţele fisurii se îndepărtează una de alta în
2l
direcţii opuse. Modul II corespunde deplasării
prin alunecare în direcţia perpendiculară marginii
fisurii. Modul III corespunde alunecării, la care
dl l l dl
suprafeţele fisurii alunecă în direcţia paralelă
marginii ei. Cu ajutorul suprapunerii acestor trei σ
moduri poate fi descrisă orice stare de tensiune Fig. 1.2.10: Schema de răspândire a fisurii.
tridimensională în vârful fisurii.
Pentru a explica fenomenul de rupere fragilă Energia potenţială specifică de deformaţie a
e necesar de a renunţa la modelul continuu al plăcii se calculă cu relaţia
materialului. În realitate oţelurile au un şir de 1 1σ2
w = σε = ,
defecte cum sunt microfisurile, incluziunile, 2 2 E
porozităţile, zone afectate termic în îmbinările unde s-a ţinut cont de legea lui Hooke σ = ε E.
sudate etc. În jurul acestor defecte apar Energia totală, care s-a eliberat la formarea
microfisuri, care constituie focare puternice de fisurii are valoarea
concentrare a tensiunilor. Chiar dacă tensiunile
σ2
sunt mici ele se contopesc, formînd macrofisuri. W = w ⋅V = ⋅ 2πl 2 t , (1.2.1)
2E
Fenomenele de rupere a materialelor sunt studiate
în mecanica ruperii materialelor, care se dezvoltă unde V este volumul plăcii, din care s-a eliberat
rapid mai ales în ultimii ani. energia care a provocat formarea fisurii.
Un studiu mai amplu confirmă ipoteza, La formarea suprafeţelor fisurii se consumă
conform căreia ruperea materialelor începe în lucrul
zona defectelor de continuitate. Ruperea L = 2 ⋅ 2ltγ , (1.2.2)
macroscopică are loc din cauza extinderii unde γ este energia de suprafaţă (adică energia
defectelor de continuitate, în esenţă a fisurilor. care se consumă la crearea unei unităţi de
Primele rezultate în mecanica ruperii suprafaţă).
materialelor au fost obţinute de savantul englez
Griffith în două lucrări fundamentale publicate la
începutul anilor 1920. El pentru prima dată a
 Materiale folosite la realizarea construcţiilor metalice 13

Criteriul energetic de răspândire a fisurii, plastică. În Fig. 1.2.11 este reprezentată zona de
adică trecerea de la lungimea ei l la l+dl va avea plastificare, care apare într-o placă întinsă cu o
loc atunci când dW > dL. fisură. La formarea acestei zone se va consuma
Dacă dW=dL fisura se află într-o stare de un lucru suplimentar γp şi relaţia (1.2.5) se
echilibru instabil. Pentru acest caz, folosind modifică în modul următor
relaţiile (1.2.1) şi (1.2.2), se obţine
2(γ + γ p ) E KI
σ 2 σ cr = = , (1.2.6)
2π ltdl − 4tγ dl = 0. (1.2.3) πl πl
E
Din ultima relaţie pentru tensiunile date σ se unde s-a notat K I = 2(γ + γ p ) E .
determină lungimea critică a fisurii Din relaţia 1.2.6) se poate obţine valoarea
2γE K I2 critică a coeficientului KI
l cr = = , (1.2.4)
πσ 2 πσ 2 K I ,cr = σ cr π l . (1.2.7)
unde K I = 2γ E . Pentru o deformaţie plană KI,cr este o
Coeficientul KI corespunde ruperii din Fig. constantă a materialului, care depinde de
1.2.9 (modul I). temperatură. Dacă mărimea KI,cr este cunoscută,
Pentru ruperea prin alunecare (modul II şi III din relaţia (1.2.7) se află tensiunile critice
din Fig. 1.2.9) coeficienţii corespunzători se vor (maxime) σcr, care pot fi admise într-un material
nota: KII, KIII. cu fisură. Dacă tensiunile sunt cunoscute, din
În cazul, când este cunoscută lungimea aceeaşi relaţie se determină lungimea admisibilă a
fisurii 2l se pot afla din relaţia (1.2.3) tensiunile fisurii.
critice Pentru realizarea stării de deformaţie plană
pentru oţeluri cu conţinut redus de carbon, când
2γ E K
σ cr = = I . (1.2.5) zona de plastificare este relativ mare sunt
πl πl necesare epruvete cu o grosime foarte mare. De
Dacă tensiunile σ sunt mai mari ca tensiunile aceea în practică valoarea critică a coeficientului
σcr, fisura se va răspândi mai departe. În caz de intensitate KI,cr se determină prin încercări a
contrar ea se va stopa. epruvetelor de o grosime mică cu fisuri. În acest
σ caz coeficientul KI,cr nu va fi o constantă a
y materialului, dar poate fi folosit pentru aprecierea
σy
rezistenţei elementelor unei construcţii de aceeaşi
grosime. În Tab. 1.2.1 sunt prezentate câteva
valori ale coeficientului KI,cr pentru unele oţeluri
x
folosite în construcţii.
l
Tabelul 1.2.1: Valorile coeficientului KI,cr.
simetrie
axa de

KI,cr, MN/m3/2 ,
Clasa Grosimea,
σ la temperatura de
oţelului mm
–40°C –60°C
Fig. 1.2.11: Zona de plastificare în vârful fisurii. C235 25 55,8 43,4
C345 40 80,6 52,7
Criteriul lui Giffith în forma (1.2.4) sau
C390 20 183 130
(1.2.5) este valabil pentru materiale fragile.
C390K 40 99 80
Folosirea acestui criteriu pentru oţeluri s-a
C375 12 96 68,2
dovedit a fi parţial incorectă, deoarece la
dezvoltarea fisurii în vârful ei apare o deformaţie
14 Capitolul 1

Un studiu mai profund arată că parametrul rezistenţă, care sunt mai fragile şi verifică mai
KI,cr, obţinut din criteriul energetic, care după exact criteriul de rezistenţă (1.2.7).
formă este un criteriu de forţă, depinde de starea Aplicarea mecanicii de rupere a materialelor
de tensiune locală în vârful fisurii. Pentru o stare la analiza stării limită a construcţiilor metalice
de deformaţie plană tensiunile în jurul vârfului din oţeluri ductile cu rezistenţe relativ mici la
fisurii pot fi calculate cu relaţiile rupere prezintă o problemă actuală. Soluţionarera
KI θ⎛ θ 3θ ⎞ ei este anevoioasă din cauza unor dificultăţi
σx = cos ⎜1 − sin sin ⎟; esenţiale. De exemplu, zonele de deformaţie
2π r 2⎝ 2 2 ⎠
plastică sunt mari în comparaţie cu lungimea
KI θ⎛ θ 3θ ⎞ fisurii, de aceea aplicarea rezolvărilor elasticităţii
σy = cos ⎜1 + sin sin ⎟;
2π r 2⎝ 2 2 ⎠ (1.2.8) liniare de tipul (1.2.8) este problematică.
σ z = ν (σ x + σ y ); Admiterea fisurilor vine în contradicţie cu
KI θ θ 3θ normele de proiectare a construcţiilor metalice,
τ xy = sin cos cos , care nu permit apariţia fisurilor în construcţii
2π r 2 2 2
metalice. Utilizarea acestei teorii este împiedicată
unde K I = σ π l . şi de metodele de defectoscopie, folosite pentru
Tensiunile respective şi sistemul de coor- stabilirea dimensiunilor fisurilor atât în timpul
donate (r,θ) sunt reprezentate în Fig. 1.2.12. realizării, cât şi în timpul exploatării construcţiei.
σ Totuşi, aprecierea coeficientului Kcr, prezintă o
y problemă de perspectivă în alegerea argumentată
σ y
şi justă a unei sau altei mărci de oţel pentru
τ xy σx construcţii rezistente la fisurare.
Conform normelor de proiectare [3]
r
θ x
elementele de construcţie supuse întinderii,
încovoierii sau întinderii cu îcovoiere în zonele
l de întindere se vor verifica la distrugere fragilă cu
relaţia
simetrie
axa de

σ unde σmax sunt tensiunile maxime de întindere,
Fig. 1.2.12: Sisteme de cordonate locale (r, θ) şi
tensiunile în vârful fisurii.
În cazul stării de tensiune plană (σz = 0)
coeficientul lui Poisson se va înlocui cu o mărime
respectivă (ν → ν (1 + ν ) ).
Relaţii analogice celor anterioare (1.2.8) au
loc şi în cazul când placa este solicitată la infinit
de tensiuni de forfecare τ. Coeficienţii de
intensitate respectivi vor fi K II = K III = τ π l
(vezi Fig. 1.2.9).
Mecanica ruperii materialelor, ce studiază
rezistenţa corpurilor cu fisuri este în curs de
dezvoltare. Concluziile obţinute în această teorie
au o importanţă deosebită pentru oţeluri de înaltă
σmax U βRu/γu,
provenite din încărcările de calcul fără
considerarea coeficientul dinamic; β – coeficient,
care ţine cont de temperatura cea mai joasă de
calcul, de marca oţelului, forma constructivă şi
grosimea elementului; Ru – rezistenţa de calcul la
rupere a oţelului; γu – coeficient de siguranţă
pentru materiale după limita de rupere (γu = 1,3).
Valorile coeficientului β pentru diferite
scheme constructive sunt date în [3].
1.2.3. Concentrarea tensiunilor în
elementele metalice
La proiectarea construcţiilor metalice o
deosebită atenţie trebuie acordată zonelor de
concentrare a tensiunilor şi deformaţiilor, care pot
 Materiale folosite la realizarea construcţiilor metalice 15

deveni surse de fisurare a materialului şi Influienţa concentratorului de tensiuni se

distrugerii lui. caracterizează prin coeficientul de concentrare al
Concentrarea de tensiuni reprezintă o tensiunilor, care este egal cu raportul dintre
creştere locală a tensiunilor provocată de: tensiunile maxime şi tensiunile medii, calculate
– variaţia dimensiunilor secţiunii sau a formei pe întreaga secţiune transversală
construcţiei cauzate de găuri, canale, crestături σ max
de diferite forme etc; k= . (1.2.9)
σ
– condiţii de solicitare (încărcări concentrate,
Pentru o placă destul de mare
variaţii de temperatură etc).
(a→∞,(d/a)→0), σmax=3⋅σ şi coeficientul de
– factori tehnologici (fisuri, incluziuni, goluri de
diferite forme, care apar la turnarea oţelului). concentrare al tensiunilor k = 3. Pentru o placă cu
Particularitatea cea mai importantă a gaură de formă eliptică (Fig. 1.2.14, a) coefi-
fenomenului de concentrare este formarea în zona cientul k creşte odată cu creşterea raportului
concentratorului unei stări de tensiune triaxială, dintre semiaxele elipsei a1/a2
a b
chiar şi în cazul solicitărilor uniforme, într-o y
σ
y
σ
singură direcţie. În Fig. 1.2.13 este reprezentată
σy
distribuţia tensiunilor într-o placă de lăţimea a cu
o gaură circulară de diametrul d. Gaura conduce
x x
la redistribuirea tensiunilor σy (Fig. 1.2.13, b),
care în lipsa găurii sunt uniform distribuite pe a2 a1

secţiune (Fig. 1.2.13, a).

a y
b y σ σ
σ σ

σy =σ
Fig. 1.2.14: Distribuirea tensiunilor lângă o
σy
σx = 0 gaură eliptică.
σx (a) – în domeniul elastic; (b) – în domeniul plastic.
x x

a1
d k = 1+ 2 . (1.2.10)
a2

σ σ
Dacă a2 se micşorează, maximumul tensi-
d unilor σy creşte, prin urmare, o gaură îngustă
t

a a produce o concentrare mai mare de tensiuni.

c Când a2→0 aceste tensiuni sunt infinite (σy →∞).
k În acest caz gaura capătă forma unei fisuri şi
2,8
coeficientul de concentrare k nu are sens (k →∞).
În realitate, în materialele plastice tensiunile nu
2,6
depăşesc limita de curgere; dacă tensiunile în
2,4 punctul cel mai solicitat ating limita de curgere,
se produce o redistribuire a lor. În acest caz are
2,2
loc plastificarea parţială sau totală a secţiunii
2,0
0 0,1 0,2 0,3 0,4 d/a (Fig. 1.2.14, b).
Redistribuirea tensiunilor nu are loc în cazul
Fig. 1.2.13: Distribuirea tensiunilor într-o placă
cu lăţimea finită. când oţelul este fragil sau a devenit fragil din
(a) – fără concentrator; (b) – cu o gaură circulară; (c) – diferite motive. Dacă concentratorul de tensiuni
relaţia dintre k şi d/a. provoacă stări de tensiune plane sau spaţiale, în
16
care toate tensiunile sunt de întindere atunci el
însuşi contribuie la fragilizarea metalului.
La solicitări statice şi temperaturi normale
concentrarea de tensiuni nu influienţează esenţial
la rezistenţa construcţiilor din oţeluri tenace. De
aceea în condiţiile unor solicitări statice normele
de proiectare [3] nu ţin cont de concentrările de
tensiuni. În schimb la proiectarea construcţiilor,
în special a celor sudate, este necesar de a evita
concentrări mari de tensiuni.
Concentratorii de tensiuni sunt periculoşi
pentru construcţii supuse solicitărilor repetate. În
aceste cazuri este necesară o verificare la
oboseală în dependenţă de tipul de concentrator al
tensiunilor.
Este necesar de menţionat, că elementele
construcţiilor din oţeluri slab aliate şi oţeluri
tratate termic sunt mai rezistente la distrugere
fragilă. Foarte slab rezistă la concentrări de
tensiuni oţelurile ecruizate (întinse în prealabil la
tensiuni mai mari decât limita de curgere, ceea ce
duce la dispariţia palierului de curgere), care se
pot distruge fragil la temperaturi joase chiar în
condiţii de solicitare statică. Nefavorabile şi
periculoase la temperaturi joase sunt solicitările
dinamice, mai ales cele de şoc.
1.2.4. Criteriul energetic de cedare
plastică a metalelor
În cazul solicitării monoaxiale deformarea
plastică începe în momentul, când tensiunile ating
valoarea limitei de curgere. Această valoare poate
fi determinată experimental prin încercarea
materialului la întindere. Situaţia se complică
esenţial dacă există o stare de tensiune plană sau
tridimensională. Curgerea materialului în stare de
tensiune complexă este determinată de mărimea
şi semnul tensiunilor principale σ1, σ2, σ3.
Determinarea pe cale experimentală a stării de
curgere în acest caz este exclusă sau foarte
complicată datorită infinităţii de stări de solicitare
posibile, care pot duce la plastificarea
materialului. Din cele expuse se impune
necesitatea creării unei metode generale de
stabilire a apariţiei curgerii în cazul unei stări de
Capitolul 1
tensiune complexă. Practic problema ar putea fi
rezolvată, dacă ar exista un criteriu, ce ar da
posibilitate de a trece de la o stare de tensiune
triaxială (Fig. 1.2.15, a) la o stare de tensiune
monoaxială Fig. 1.2.15, b) cu tensiuni echivalente
σecv, care conform condiţiei de trecere în stare
plastică corespunde stării spaţiale de curgere.
a σ3 b σ ecv
σ1
σ2
σ ecv
Fig. 1.2.15: Stări de tensiune.
(a) – tridimensională; (b) – monoaxială.
Reieşind din acest criteriu, dacă tensiunile
σecv vor fi exprimate prin σ1, σ2 şi σ3, problema
determinării stării de curgere în caz general va fi
soluţionată. Curgerea va avea loc în momentul
când tensiunile echivalente vor atinge limita de
curgere
σ ecv = f (σ 1 , σ 2 , σ 3 ) = σ c . (1.2.11)
Pentru determinarea relaţiei funcţionale
(1.2.11) sunt folosite diferite ipoteze. Cea mai
răspândită, propusă în anul 1904 de M.Huber şi
completată ulterior de R.Mises şi H.Hencky poate
fi formulată în felul următor: curgerea (în caz
general, distrugerea) are loc când energia
specifică de schimbare a formei în stare de
tensiune spaţială este egală sau mai mare decât
energia specifică de schimbare a formei în
momentul curgerii (distrugerii) epruvetei din
acelaşi material în condiţiile unei stări de tensiune
monoaxială.
Pentru aplicarea acestei ipoteze este necesar
de a calcula energia specifică de schimbare a
formei. Pentru starea de tensiune monoaxială
această energie (energia potenţială) poate fi
determinată cu relaţia
1 1σ2
w = σε = , (1.2.12)
2 2 E
unde σ sunt tensiunile de întindere şi s-a ţinut
cont de legea lui Hooke σ = ε E.
 Materiale folosite la realizarea construcţiilor metalice 17

Energia specifică de schimbare a formei în Relaţiile (1.2.14) – (1.2.16) sunt aplicabile,

caz tridimensional se va calcula cu relaţia când starea de tensiune permite dezvoltarea
1 +ν 2 deformaţiilor plastice. De exemplu, pornind de la
wf =
3E
(
σ 1 + σ 22 + σ 32 − σ 1σ 2 − σ 2σ 3 − σ 3σ 1 , ) relaţia (1.2.14) pentru o stare de tensiune plană
(σ3 = 0) se obţine condiţia de curgere
unde σ1, σ2, σ3 sunt tensiunile principale; ν este
coeficientul lui Poisson. σ ecv = σ 12 + σ 22 − σ 1σ 2 = σ c .
La curgere plastică ν = 0,5; prin urmare
Dacă într-o direcţie tensiunile au atins limita
wf =
1
2E
(
σ 12 + σ 22 + σ 32 − σ 1σ 2 − σ 2σ 3 − σ 3σ 1 .) de curgere (de exemplu, σ1 = +σc), atunci în
cealaltă direcţie materialul nu este în stare să
(1.2.13) preea tensiuni de comprimare.
Conform criteriului Huber Când tensiunile sunt de acelaşi semn şi
w = wf. aproape de aceeaşi mărime, din relaţia (1.2.14)
Folosind relaţiile (1.2.12) şi (1.2.13), se reiese că deformaţia plastică este imposibilă;
obţine criteriul de plasticitate în condiţiile unei materialul se va rupe fragil.
stări de tensiune tridimensională Relaţiile obţinute din ipoteza energiei
variaţiei formei pot fi folosite la aprecierea
σ ecv = σ 12 + σ 22 + σ 32 − σ 1σ 2 − σ 2σ 3 − σ 3σ 1 = σ c . stărilor de tensiune limită a materialelor plastice
(1.2.14) şi dau rezultate mai puţin satisfăcătoare în cazul
Relaţia (1.2.14) poate fi exprimată prin com- materialelor cu rezistenţă diferită la întindere şi
ponentele σx, σy, σz, τxy, τyz, τzx comprimare.

σ ecv = σ x2 + σ y2 + σ z2 − σ xσ y − σ yσ z − a
a − σ xσ z + 3(τ xy2 + τ yz2 + τ xz2 ) = σ c .
(1.2.15)
Pentru o stare de tensiune plană (σz = τxz =
= τyz = 0), relaţia (1.2.15) capătă forma
σ ecv = σ x2 + σ y2 − σ xσ y + 3τ xy2 = σ c . (1.2.16)

Pentru o stare de tensiune plană cu σy = 0,

relaţia (1.2.16) capătă forma
σ ecv = σ x2 + 3τ xy2 = σ c . (1.2.17)

Din ultima relaţie poate fi obţinută condiţia

de curgere a materialului supus unei forfecări
pure (σx = 0)
σ ecv = τ c 3 = σ c , (1.2.18)
unde τc sunt tensiunile de curgere la forfecare
pură.
Prin urmare limita de curgere la forfecare
pură
σc
τc = ≈ 0,58σ c . (1.2.19)
3
18
Capitolul 2 
CALCULUL CONSTRUCŢIILOR METALICE 
2.1. Metode de calcul al construcţiilor metalice 
2.1.1. Generalităţi
Inginerul constructor, de regulă, se ocupă de
rezolvarea a două probleme:
1. Cunoscând toate dimensiunile construcţiei
trebuie să determine încărcarea limită sau dacă
încărcarea e dată, este necesar e nevoie să verifice
rezistenţa, stabilitatea sau rigiditatea construcţiei.
2. Proiectarea construcţiei tebuie efectuată în
conformitate cu cerinţele de tehnologie şi a. În
acest caz e necesar de a alege tipul construcţiei şi
de a calcula dimensiunile ei. Din toate variantele
posibile se va alege cea optimă.
Varianta optimă trebuie să corespundă unor
cerinţe ca:
– exploatărea normală a construcţiei;
– costul minim al construcţiei;
– soluţii cu consum redus de material;
– volum de muncă minim la executarea
construcţiei;
– reducerea duratei de montare.
De obicei construcţiile metalice se verifică la
rezistenţă, stabilitate, rupere prin oboseală şi se
verifică la rigiditate.
Conform actelor normative [1], în prezent la
calculul construcţiilor metalice se foloseşte
metoda stărilor limită. Starea limită se atinge
când are loc pierderea capacităţii construcţiei de a
satisface anumite condiţii necesare în timpul
exploatării sau montării.
La calculul construcţiilor metalice se iau în
consideraţie două grupe de stări limită. Prima
corespunde epuizării capacităţii portante şi (sau)
pierderii totale a calităţilor necesare exploatării
construcţiei. Starea a doua corespunde pierderii
calităţilor necesare pentru exploatarea normală a
construcţiei.
Capitolul 2
În prima grupă stări limită intră: ruperile de
orişice caracter (fragil, de oboseală etc.);
pierderea generală sau locală a stabilităţii
construcţiei; pierderea stabilităţii formei sau a
poziţiei (alunecare, răsturnare); schimbarea
calitativă a construcţiei, transformarea
construcţiei în mecanism; stări care duc la
întreruperea exploatării în rezultatul deformaţiilor
plastice remanente excesive, deplasărilor în
îmbinări etc.
Din a doua grupă stări limită fac parte:
stările, legate cu dificultăţile în exploatarea
normală a construcţiei în urma deformaţiilor
inadmisibile (deplasări statice sau dinamice
excesive, unghiuri de rotire mari etc.).
2.1.2. Încărcări. Grupări de încărcări
La calculul construcţiilor încărcările şi
acţiunile se consideră conform normelor [2].
Clasificarea încărcărilor. După durata
acţiunii încărcările şi solicitările se clasifică în
permanente, temporare de lungă durată şi
temporare de scurtă durată. Construcţiile pot fi
solicitate şi de încărcări excepţionale.
La încărcările permanente se raportă:
– greutatea proprie a construcţiilor;
– greutatea şi presiunea provocată de
terenurile de fundare;
– încărcările provenite din acţiunea
pretensionării.
La încărcări temporare de lungă durată se
referă:
– greutatea proprie a utilajului staţionar;
– greutatea proprie a lichidelor în rezervoare a
materialelor pulverulente în buncăre etc.;
 Calculul construcţiilor metalice
– greutatea pe planşeuri în depozite, bilioteci
etc.
– încărcările provocate de temperaturi în
rezultatul acţiunii utilajului staţionar.
La încărcări temporare de scurtă durată se
raportă:
– încărcări provenite din utilajul de ridicare şi
transportare (poduri rulante, poduri
suspendate);
– acţiuni climatice (vânt , zăpadă);
– încărcările provenite din acţiunile utilajului
în momentele de demarare, oprire sau în
regim de încercare;
– încărcări, care apar la montarea
construcţiilor.
La încărcările excepţionale se raportă:
– încărcări provocate de acţiuni seismice,
avarii tehnologice, tasări de fundaţii,
explozii.
Valorile încărcărilor posibile, care pot
acţiona asupra construcţiei în condiţii normale de
exploatare sunt stabilite de norme de proiectare
[2]. Aceste încărcări sunt numite normate şi
reprezintă media statistică a celor mai mari valori.
Dar deoarece încărcările sunt mărimi
aleatorice atunci în timpul exploatării construcţiei
sunt posibile abateri de la mărimile normate.
Abaterile nefavorabile se consideră în calcul cu
ajutorul coeficienţilor (factorilor) de siguranţă a
încărcărilor γf.
Încărcările normate pot fi notate cu indicele
"n" ― Fn, qn etc. Încărcările normate multiplicate
cu coeficientul de siguranţă al încărcărilor γf
formează încărcările de calcul: F = Fn⋅γf ;q =
=qn⋅γf etc. În tab. 2.1.1 se dau valorile
coeficienţilor γf pentru unele încărcări.
Construcţiile pot fi solicitate în acelaşi timp
la mai multe încărcări, însă, nu toate categoriile
de încărcări pot acţiona concomitent. Pentru
calculul construcţiilor se folosesc grupări de
încărcări, care permit de a stabili posibilitatea
apariţiei celei mai dezavantajoase dintre ele.
Conform normelor [2] se consideră două grupări
de încărcări: fundamentală şi specifică. Gruparea
fundamentală include încărcări permanente,
19
temporare de lungă durată şi una sau mai multe
încărcări e scurtă durată. Gruparea specială
include încărcări permanente, temporare de lungă
durată, temporare de scurtă durată şi o încărcare
specifică.
Tabelul 2.1.1: Valorile coeficientului de
siguranţă γf (extras din [2]).
Elementele de construcţii şi Coeficientul de
tipul terenurilor de fundare siguranţă al
încărcării γf
Construcţii:
metalice 1,05
din beton (cu densitatea 1,1
medie mai mare de 1600
kg/m3), beton armat, zidărie,
zidărie armată, lemn
din beton (cu densitatea
medie mai mică sau egală cu
1600 kg/m3), materialelor de
izolare, straturilor de nivelare
şi finisare, executate:
la uzină 1,2
pe şantier 1,3
Terenuri de fundare:
în condiţii naturale 1,1
depozitate 1,15
Apariţia simultană a mai multor încărcări
maxime e mai puţin probabilă decât apariţia unei
singure încărcări cu valoare maximă.
Probabilitatea mică a apariţiei simultane a celor
mai mari încărcări temporare conform normelor
[2] poate fi luată în consideraţie cu ajutorul
coeficienţilor de grupare (combinare) ψ,
înmulţind la aceşti coeficienţi valorile încărcărilor
temporare sau forţele care corespund acestor
încărcări.
Conform normelor la calculul construcţiilor
după gruparea fundamentală care conţine numai o
încărcare temporară de scurtă durată coeficientul
ψ = 1. Dacă gruparea fundamentală conţine mai
multe încărcări temporare de scurtă durată, ele
sunt înmulţite cu coeficientul ψ = 0,9.
La calculul construcţiilor după grupări
speciale valorile încărcărilor de scurtă durată (sau
forţele corespunzătoare acestor încărcări) se
înmulţesc cu coeficientul ψ =0,8 (în afară de
cazul încărcărilor seismice). În cazul grupării
speciale care conţine încărcări seismice se ia o
20 Capitolul 2

grupare specială prevăzută de normele [4]. Tabelul 2.1.2: Rezistenţele de calcul ale
Conform acestor norme la calculul construcţiilor laminatelor pentru diferite stări de tensiune
metalice (cu excepţia construcţiilor de transport şi (extras din [3]).
hidrotehnice) valorile încărcărilor de calcul se vor
Rezistenţa de
înmulţi cu coeficienţii de grupare care sunt egali

Notaţia
calcul a
Stare de tensiune
cu: ψ =0,9 – pentru încărcări permanente; ψ =0,8 laminatelor şi
– pentru încărcări temporare de lungă durată; ψ ţevilor

=0,5 – pentru încărcări de scurtă durată (pe Întindere, După limita Ry Ry = Ryn/γm
comprimare şi de curgere
planşee şi acoperişe); ψ =1 – pentru încărcări încovoiere După limita Ru Ru = Run/γm
seismice. de rupere
Forfecare Rs Rs = 0,58Ryn/γm
Strivirea suprafeţei frontale Rp Rp = Run/γm
2.1.3. Rezistenţe normate şi de calcul (ajustate)
Strivirea locală în articulaţii Rlp Rlp = 0,5Run/γm
Cele mai importante caracteristici ale cilindrice (pivoturi) cu contact
compact
materialului sunt rezistenţele normate la curgere
Presiune locală pe planul Rcd Rcd = 0,025Run/γm
Ryn şi la rupere Run. Valorile rezistenţelor se diametral al cilindrului (în
stabilesc pe baze statistice cu gradul de asigurare construcţii cu mobilitate redusă)
mai mare de 0,95. Ele se definesc prin relaţii de Întindere în direcţia grosimii Rth Rth = 0,5Run/γm
lami-natelor (cu grosimi până la
tipul [3] 60 mm)
R yn = σ cmed − α ⋅ S ; Run = σ rmed − α ⋅ S , Rezistenţele de calcul pentru unele oţeluri
unde σ cmed , σ rmed reprezintă media aritmetică a sunt date în tab. 2.1.3.
rezultatelor încercărilor; S – abaterea medie
patratică; α – coeficient care depinde de 2.1.4. Coeficienţii de siguranţă după
probabilitatea acceptată anticipat de a obţine destinaţie
rezultate inferioare valorii Rn; pentru o asigurare
Gradul de responsabilitate al clădirilor şi
de 95% (când, de exemplu, din o sută de epruvete
construcţtilor se ia în consideraţie prin
numai cinci pot avea caracteristici mai inferioare)
întroducerea unui coeficient de siguranţă după
α =1,64.
destinaţie care se notează prin γn. Acest coeficient
Rezistenţele de calcul ţin seama de abaterile
permite diferenţierea pericolului care poate avea
posibile faţă de valorile normate şi pot fi calculate
loc în cazul atingerii stării limită. Valorile
cu relaţiile
coeficientului γn sunt date în tab. 2.1.4 în
R yn R
Ry = ; Ru = un , dependenţă de clasa edificiului.
γm γm Coeficientul γn, de regulă, se multiplică cu
unde γm este coeficientul de siguranţă pentru valorile încărcărilor de calcul sau eforturilor
materiale. respective.
Cu ajutorul coeficientului γm se ţine cont de
reducerea posibilă a rezistenţei oţelului din cauza
variabilităţii statistice şi altor abateri, inclusiv a
toleranţelor dimensionale ale laminatelor.
Valorile coeficienţilor γm sunt date în [3].
Rezistenţele de calcul pentru diferite stări de
tensiune se determină prin relaţiile date în tab.
2.1.2.
 Calculul construcţiilor metalice 21

Tabelul 2.1.3: Rezistenţe normate şi de calcul în MPa ale unor oţeluri (conform ГОСТ 27772-88)

Tipul Grosimea, Mărci

Oţel Ryn Run Ry Rp Rs Rwz Rbp
laminatelor mm înlocuite
tablă 2...20 235 350 230 350 135 160 475
C235 ВСт3кп2
laminate 21...40 225 360 220 350 125 160 475
tablă 2...20 245 370 240 360 140 165 475 ВСт3пс6
C245
laminate 21...30 235 370 230 360 135 165 485 ВСт3пс6-1
tablă 4...10 245 380 240 370 140 170 500
ВСт3сп5
laminate 4...10 255 380 250 370 145 170 500
C255 ВСт3Гпс5
tablă 11...20 245 370 240 360 140 165 485
ВСт3пс6
laminate 21...40 235 370 230 360 135 165 185
tablă 4...10 275 390 270 380 155 175 515
tablă 11...20 265 380 260 370 150 170 500 ВСт3сп5-2
C285
tablă 4...10 285 400 280 390 160 180 825 ВСт3Гпс5-2
laminate 11...20 275 390 270 380 155 175 515
2...10 345 490 335 480 195 220 645 10Г2С1
tablă
C345 11...20 325 470 315 460 180 210 620 10ХСНД
laminate
21...40 305 460 300 450 175 205 605 15ХСНД
2...10 375 510 355 500 210 230 670
tablă 14ГАФ
C390 11...20 355 490 345 480 200 220 645
laminate 10ХСНД
21...40 335 480 325 470 190 215 630

Tabelul 2.1.4: Coeficienţi de siguranţă după Coeficientul γc, de regulă, se multiplică cu

destinaţie γn (extras din [2]).
Clasa de importanţă a clădirilor şi
edificiilor
γn
Clasa I Obiectele de construcţie 1,0
care au o importanţă deose-
bită pentru economia naţio-
nală şi/sau societate
Clasa II Obiectele de construcţie 0,95
care au o importanţă mare
pentru economia naţională
şi/sau societate
Clasa III Obiectele de construcţie 0,9
care au o importanţă limi-
tată pentru economia naţio-
nală şi/sau societate
2.1.5. Coeficienţii condiţiilor de lucru
Particularităţile de lucru ale materialului,
comportării construcţiei şi elementelor,
îmbinărilor care au un caracter sistematic, dar
care nu sunt reflectate direct în calcul se vor
considera cu ajutorul condiţiilor de lucru γc. În
realitate acest coeficient dă posibilitate de a
prinde unele particularităţi legate cu folosirea în
calcule a unor scheme simplificatorii, ipoteze de
calcul aproximative, durata şi gradul de repetare
al încărcărilor şi a.
rezistenţele de calcul.
Tabelul 2.1.5: Valorile coeficienţilor condiţiilor
de lucru γc (extras din [3]).
Elementele construcţiilor γc
1. Grinzi cu secţiune plină, elementele com- 0,9
primate ale grinzilor cu zăbrele a planşeelor
sălilor teatrelor, cinematografelor, tribunelor,
încăperile magazinelor, dispozitivelor de cărţi
etc. când greutatea planşeelor este mai mare
sau egală cu încărcarea temporară
2. Stâlpii clădirilor publice şi pilonii castelelor 0,95
de apă
3. Elementele de bază comprimate (cu 0,8
excepţia elementelor de reazem) a grinzilor
cu zăbrele când coeficientul de zvelteţe λ60
4. Grinzi cu inima plină la calculul stabilităţii 0,95
generale
5. Tiranţi, tije, suspensii executate din oţel 0,9
laminat
6. Elementele structurilor din bare ale planşe-
elor şi acoperişurilor:
a) comprimate (cu exceptţia elementelor 0,95
tubulare) în calculul la stabilitate generală
b) întinse în construcţii sudate 0,95
c) întinse, comprimate, eclise de joante în 1,05
construcţii cu şuruburi (cu excepţia
construcţiilor cu şuruburi de înaltă rezistenţă)
din oţel cu limita de curgere până la
440MPa, solicitate de încărcări statice, în
calculul la rezistenţă
22
Elementele construcţiilor
7. Grinzi compuse şi stâlpi cu inima plină,
eclise din oţel cu limita de curgere până la
440MPa, solicitate de încărcări statice,
asamblate cu şuruburi (cu excepţia
îmbinărilor cu şuruburi de înaltă rezistenţă) în
calculul la rezistenţă
8. Secţiunile elementelor laminate şi sudate,
eclise din oţel cu limita de curgere până la
440MPa în secţiunile îmbinărilor, executate
cu şuruburi ( cu excepţia şuruburilor de înaltă
rezistenţă), solicitate de încărcări statice în
calculul la rezistenţă:
a) grinzilor şi stâlpilor cu inimă plină
b) structurilor din bare ale acoperişurilor şi
planşeelor
9. Elementele comprimate dintr-o cornieră
prinse de o aripă (pentru corniere cu aripi
inegale – prinse de aripa mică)
2.1.6. Relaţii de calcul la stările limită
Prima stare limită serveşte, de regulă, la
dimensiomarea construcţiilor. Condiţia acestei
stări limită este ca solicitarea cea mai mare
posibilă să fie mai mică sau egală cu capacitatea
portantă a elementului. Această condiţie poate fi
exprimată prin relaţia
Smax U Φ.
Soilcitarea Smax (forţă axială, moment
încovoietor şi a.) se calculează din cea mai
dezavantajoasă grupare de încărcări.
Capacitatea portantă Φ este funcţie a unei
caracteristici geometrice (aria secţiunii, modulul
de rezistenţă), rezistenţei normate Ryn,
coeficienţilor de siguranţă pentru materiale γm şi
de lucru γc.
De exemplu, pentru o bară cu secţiunea netă
An întinsă de forţele axiale N nin , provenite din
încărcări cu coeficienţi de siguranţă
inegalitatea (2.1.1) va avea forma
γ n ∑ N nin ⋅ γ fi ⋅ψ i U An ⋅ R yn ⋅ γ c γ m ,
i
sau sub forma
γnN
σ= U Ry ⋅ γ c ,
An
Capitolul 2
γc unde N = ∑ N nin ⋅ γ fi ⋅ψ i este forţa maximă care
1,1 i
apare în bară de la cea mai defavorabilă grupare
de încărcări.
În mod analogic pot fi obţinute relaţiile de
verificare a tensiunilor pentru diferite cazuri de
solicitare ale elementului. Cele mai importante
relaţii de verificare sunt date în tab. 2.1.6
A doua stare limită se referă la asigurarea
funcţionării normale a construcţiei în condiţiile
1,1 unei exploatări corecte. Pentru aceasta este
1,05 necesar ca deformaţiile construcţiei să nu
depăşească valorile admisibile. Această verificare
0,75
poate fi exprimată prin relaţia
δ U [δ], (2.1.2)
unde δ este deformaţia (deplasarea) care apare în
construcţie în urma acţiunii încărcărilor normate
(fără coeficienţii de siguranţă γf); [δ] – deformaţia
(deplasarea) admisibilă prevăzută de norme.
De exemplu, pentru o grindă supusă la
încovoiere, inegalitatea (2.1.2) va avea forma
f max ⎡ f ⎤ 1
U⎢ ⎥ = ,
l ⎣ l ⎦ no
(2.1.1) unde fmax/l este săgeata relativă maximă a
grinzii încovoiate, calculată în stadiul elastic din
cea mai dezavantajoasă grupare de încărcări
normate; [f/l]– săgeata relativă admisibilă, care e
stabilită de normele de proiectare în funcţie de
destinaţia barei.
2.1.7. Stări limită a construcţiilor
metalice şi determinarea eforturilor în
elemente
În dependenţă de calităţile materialelor
γfi, utilizate, solicitărilor şi condiţiilor de exploatare,
construcţiile în stările limită pot fi divizate în şase
grupe.
1. Construcţii, la care starea limită este
atinsă, când materialul ei se află în stare elastică
sau elasto-plastică. Acestea sunt construcţiile din
oţeluri plastice cu limita de curgere σc<0,75σr. La
prima etapă de solicitare construcţia se comportă
elastic (sectorul o-a din Fig. 2.1.1).
 Calculul construcţiilor metalice 23

F deformaţiile plastice apar la tensiuni apropiate de

b c limita de rupere. Aceste construcţii pentru ambele
III
stări limită se vor calcula în stadiul elastic de
II
a comportare. Pericolul atingerii stării limită este
I
prevăzut prin coeficientul de siguranţă al
materialului γu, care are o valoare mai mare decât
coeficientului γm, folosit la stabilirea rezistenţei
admisibile după limita de curgere.
f 3. Construcţii care ating starea limită din
o
frem cauza pierderii stabilităţii. De regulă, în acest caz
f deformaţiile construcţiilor nu sunt însemnate, de
Fig. 2.1.1: Comportarea construcţiei la aceea verificarea stabilităţii se efectuează
solicitare. conform primei grupe de stări limită la solicitări
cu încărcări de calcul.
În etapa a doua ― elasto-plastic (sectorul a-
4. Construcţii care ating starea limită din
b), ca rezultat al progresării deformaţiilor în urma
cauza distrugerii fragile. Distrugerea fragilă poate
apariţiei articulaţiilor plastice; în etapa a treia
avea loc în construcţii din diferite oţeluri şi la
(sectorul b-c) cresc esenţial deformaţiile din
solicitări cu încărcări de calcul sau normate. La
cauza extinderii plasticităţii pe toată înălţimea
distrugerea fragilă foarte importante sunt
secţiunii, cele mai solicitate în sistemele static
concentrările de tensiuni, solicitările de şoc,
determinate sau formării unor noi artculaţii
temperatura etc. În aceste cazuri calculul se
plastice în sistemele static nedeterminate. În etapa
efectuează conform primei grupe de stări limită.
a treia în construcţie pot apărea deplasări mari,
5. Construcţii care ating starea limită în urma
care împiedică exploatarea ei normală. Dacă
oboselii. Aceste construcţii se vor verifica
construcţia va fi descărcată când ea se află în
conform primei grupe de stări limită. Acest tip de
etapa a doua sau a treia, vor apărea deformaţii
distrugere poate fi atins când construcţia va fi
remanente (reziduale) – frem. Aceste deformaţii
solicitată de încărcări repetate în condiţii
pot conduce la situaţii când exploatarea
normale de exploatare. De aceea calculul la
construcţiei va fi imposibilă (de exemplu, din
oboseală se efectuează la încărcări normate.
cauza împănarii podului rulant). În prezent aceste
6. Construcţii care ating starea limită în urma
deformaţii remanente nu sunt prescrise de norme.
oscilaţiilor provocate de solicitări variabile.
În schimb, normele [3] limitează deformaţiile
Oscilaţiile pot apărea în urma diferitor solicitări
maxime, care nu trebuie să fie depăşite pentru
provenite din demararea şi oprirea utilajului
construcţiile solicitate de încărcări normate.
tehnic, din acţiunea vântului etc. În special
Aceasta corespunde verificării conform grupei a
trebuie menţionate solicitările cu caracter seismic.
doua de stări limită.
În dependenţă de caracterul fenomenului oscilator
2. Construcţii la care starea limită este atinsă
verificarea se va face conform primei sau celei de
în stadiu elastic de comportare a ei. Din aceste
a doua grupe de stări limită.
construcţii fac parte cele executate din oţeluri cu
rezistenţă înaltă, solicitate de încărcări cu un grad
redus de repetare. În aceste construcţii
24 Capitolul 2

Tabelul 2.1.6: Cele mai importante relaţii pentru calculul elementelor la prima grupă stări limită
Factor
Stare de tensiune Calculul la Efort Relaţia de calcul
geometric
γnN
Întindere axială rezistenţă N An σ= URy γc
An
Compresiune γnN
stabilitate N A σ= URy γc
axială ϕ⋅A
stabilitate în planul γnN
N A σ= URy γc
Compresiune momentului ϕe ⋅ A
excentrică stabilitate în afara γnN
N A σ= URy γc
planului momentului c ⋅ϕ y ⋅ A
rezistenţă la γ nM
M Wn,min σ= URy γc
tensiuni normale Wn ,min
rezistenţă la γ nQ ⋅ S x
Încovoiere Q Sx, Ix τ= URs γc
tensiuni tangenţiale t min ⋅ I x
γ nM
stabilitate generală M Wc σ= URy γc
ϕ b ⋅ Wc
Strivirea capătului γnN
rezistenţă N Ap σ= URp γc
ajustat Ap
γ nF
Forfecare rezistenţă F As τ= URs γc
As
Notă: An – aria netă; A – aria brută; φ – coeficient de flambaj în funcţie de zvelteţea λ; Wn,min – modulul de rezistenţă minim
al secţiunii nete; Sx – momentul static al semisecţiunii; Ix – momentul de inerţie al secţiunii; Wc – modulul de rezistenţă
pentru talpa cea mai comprimată; Ap – aria secţiunii de strivire; As – aria secţiunii de forfecare.

2.2. Calculul elementelor construcţiilor metalice la diferite solicitări 

gusee şi prin urmare, în ele apar momente de

2.2.1. Stări de tensiune în elementele
construcţiilor metalice
La solicitarea construcţiilor apar diferite
tensiuni care pot fi clasificate astfel: tensiuni de
bază, suplimentare, locale şi reziduale.
Tensiunile de bază sunt calculate din
eforturile care apar în construcţie, reieşind din
schema idealizată a ei, fără a lua în consideraţie
tensiunile suplimentare, locale şi iniţiale. De
exemplu, la calculul fermelor barele se consideră
articulate în noduri. În realitate, ele sunt sudate de
încovoiere, care provoacă tensiuni suplimentare.
În urma sudării în aceste bare mai pot apărea
tensiuni iniţiale (remanente) etc.
Tensiunile de bază echilibrează solicitările
exterioare şi determină capacitatea portantă a
construcţiei. De regulă, (cu unele excepţii) aceste
tensiuni sunt utilizate la calculul construcţiilor
metalice.
Tensiunile suplimentare pot apărea în urma
legăturilor suplimentare, care există în realitate
faţă de schema de calcul acceptată. Tensiunile
 Calculul construcţiilor metalice
suplimentare pot cauza supratensionări în unele
puncte (secţiuni) ale construcţiei. Dacă materialul
este plastic, în punctele supratensionate apar
deformaţii plastice, care la rândul lor conduc la
redistribuirea tensiunilor. În acest caz tensiunile
suplimentare se micşorează sau dispar. Drept
exemplu, să reluăm ferma cu barele sudate. Dacă
nodurile au o anumită rigiditate , în barele fermei
afară de forţe axiale apar momente de încovoiere,
care provoacă tensiuni suplimentare. Creşterea
tensiunilor în fibrele cele mai îndepărtate de axa
neutră conduce la dezvoltarea în ele a
deformaţiilor plastice, care la rândul lor conduc la
reducerea momentelor. În starea limită, când toată
secţiunea e supusă deformaţiilor plastice, apare o
articulaţie plastică şi, prin urmare, nodul se poate
roti. Datorită acestui fapt încărcarea limită nu va
fi aceeaşi ca în cazul când nodurile sunt articulate
din capul locului şi în barele fermei apar tensiuni
suplimentare din încovoierea barei. La calculul
construcţiilor (cu excepţia unor cazuri speciale)
tensiunile suplimentare nu se iau în consideraţie.
Tensiunile locale pot apărea ca rezultat al
solicitărilor exterioare sau ca urmare a variaţiei
secţiunii. În primul caz tensiunile locale sunt
echilibrate de încărcările exterioare; în cazul al
doilea ele sunt autoechilibrate.
Fig. 2.2.1: Diagrame ale tensiunilor locale în
inimile barelor.
La tensiuni locale produse de încărcări
exterioare se referă tensiunile care apar în
elemente sub forţe concentrate pe suprafeţe mici
(de exemplu, tensiunile locale în inima grinzii din
Fig. 2.2.1). Aceste tensiuni locale se iau în
consideraţie la calculul construcţiilor.
Variaţia secţiunilor conduce la un alt tip de
tensiuni locale. În Fig. 2.2.2 sunt reprezentate
două exemple de tensiuni locale: lângă o gaură
25
circulară şi într-o sudură frontală. Aceste tensiuni
apar în prezenţa diferitor concentratori de
tensiuni: pori, incluziuni, fisuri etc.
a
p
σ med = p
p
b
τ max
N
interspatiu
τ max
Fig. 2.2.2: Tensiuni locale.
Concentrările de tensiuni la temperaturi
normale şi solicitări statice nu influenţează
simţitor la capacitatea portantă a construcţiei, de
aceea ele nu se iau în consideraţie la calculul
construcţiilor. La temperaturi joase şi încărcări
vibrante concentrările de tensiuni pot provoca
distrugeri fragile ale construcţiilor. De aceea la
temperaturi joase sunt folosite oţeluri mai ductile,
indicate în [3]. Concentrările de tensiuni reduc
esenţial rezistenţa la durabilitate şi în mod
obligatoriu sunt luate la evidenţă în calculul la
oboseală.
Tensiunile care apar în construcţii în absenţa
încărcărilor exterioare sunt numite tensiuni
reziduale (iniţiale). Ele apar ca rezultat al
procesului de laminare, sudare sau deformare
plastică anterioară. Tensiunile iniţiale sunt
întotdeauna autoechilibrate, de aceea diagramele
lor conţin sectoare cu diferite semne. Drept
exemplu, în Fig. 2.2.3, a, sunt reprezentate
tensiunile normale iniţiale într-o bară cu tălpile
sudate de inimă.
26
a b c γnN
+ =
Fig. 2.2.3: Tensiuni normale în grinzi.
(a) –reziduale; (b) – de bază; (c) – sumare.
Tensiunile iniţiale ameliorează tensiunile de
bază (Fig. 2.2.3, b), provenite din încărcările
exterioare; ca urmare rezultanta tensiunilor (Fig.
2.2.3, c) poate să difere esenţial de tensiunile
calculate. Tensiunile sumare pot duce la o trecere
prematură sau întârziată a materialului în stare
plastică şi ca urmare produc o creştere a
deformaţiilor. Acest efect este similar cu
reducerea modulului de elasticitate; această
reducere duce la micşorarea tensiunilor critice la
pierderea stabilităţii. Prin urmare, poate avea loc
pierderea timpurie a stabilităţii elementului
comprimat. De regulă, tensiunile iniţiale nu se iau
în consideraţie la calculul construcţiilor. În
schimb trebuie folosite diferite procedee care
permit reducerea tensiunilor iniţiale.
2.2.2. Calculul elementelor întinse
centric
Întinderea centrică apare în diferite elemente
(barele fermelor, tiranţi etc.), când forţa de
tracţiune (întindere) N este aplicată în centrul de
greutate al secţiunii şi direcţia ei coincide cu axa
elementului. La întindere centrică în secţiunile
normale apar tensiuni care se consideră distribuite
uniform pe secţiunea elementului.
Calculul la prima grupă stări limită se face la
rupere pe secţiunea netă a elementului
γnN
σ= U Ryγ c ,
An
unde N este forţa axială determinată din
încărcările de calcul; An – aria netă a elementului;
Ry – rezistenţa de calcul a oţelului după limita de
curgere; γn – coeficienul de siguranţă după
destinaţie; γc –coeficienul condiţiilor de lucru.
Relaţia de dimensionare a secţiunii va fi
Capitolul 2
An  = . (2.2.2)
Ryγ c
Aria netă a secţiunii An se va calcula cu
relaţia
An = Ab − As ,
unde Ab este aria brută (nominală) a secţiunii; As
– aria slăbirilor, produse de găurile pentru
şuruburi.
Aria brută Ab = ks·An. Pentru construcţii cu
elemente sudate coeficientul ks =1. Pentru
construcţii cu elemente prinse cu şuruburi – ks
=1,15...1,25.
După alegerea secţiunii Ab din sortiment se
ia profilul cu aria cuvenită şi după precizarea
prinderii lui se va calcula aria reală a slăbirilor.
După aceasta se va calcula aria netă şi se vor
verifica tensiunile cu relaţia (2.2.1).
În elementele construcţiilor exploatarea
cărora este posibilă după atingerea metalului a
limitei de curgere şi dacă Ru/γu > Ry, relaţia
(2.2.1) se va înlocui cu
γnN Ru γ c
σ= U , (2.2.3)
An γu
unde Ru este rezistenţa de calcul după limita de
rupere; γu =1,3 – coeficientul de siguranţă pentru
elementele calculate după limita de rupere.
Verificarea rigidităţii elementelor solicitate
axial se face prin respectarea condiţiei
λmax U [λ],
unde λ max = l imin este coeficientul de zvelteţe
maxim al elementului, l – distanţa dintre
prinderile barei, imin – raza de inerţie minimă; [λ]
– valoarea admisibilă a coeficientului de zvelteţe
pentru elemente întinse centric [3] (tab. 20, pag.
25).
(2.2.1)
 Calculul construcţiilor metalice 27

y σ max
2.2.3. Calculul elementelor încovoiate
tw
x

y
2.2.3.1. Calculul elementelor încovoiate

hw
h
c.g.
τ max
în domeniul elastic de comportare a
materialului
Fig. 2.2.5: Diagramele σ şi τ în domeniul elastic.
Elementele solicitate de încărcări normale pe
axa lor se deformează (Fig. 2.2.2) după o curbă, M M
σ max = y max = .
care depinde de modul de solicitare. Ix Wx
q Mărimea W x = I x y max este numită modul
z
de rezistenţă al secţiunii în raport cu axa x. Pentru
l fmax o bară simetrică y max = h 2 .
y
În secţiunile transversale ale barei apar şi
M
tensiuni tangenţiale, care sunt uniform distribuite
ql 2 pe lăţimea secţiunii. Aceste tensiuni pot fi
M max =
8 calculate cu formula lui Juravski
Q ql
Qmax = Q ⋅ Sx
ql 2 τ= ,
Qmax = b⋅ Ix
2
Fig. 2.2.4: Grindă încovoiată. unde Q este forţa tăietoare din secţiunea
transversală, în care se face calculul;Sx –
În secţiunile grinzii apar eforturi – moment momentul static al suprafeţei care alunecă,
încovoietor şi forţă de forfecare, care variază pe calculat în raport cu axa neutră;b – lăţimea
lungimea ei. La calculul grinzilor se admit secţiunii transversale la nivelul la care se
diferite ipoteze, care permit obţinerea unor calculează tensiunile τ.
formule simple de verificare. Una din ele este Rezistenţa elementelor încovoiate în starea
ipoteza secţiunilor plane, care presupune că elastică a materialului se va verifica cu relaţiile
secţiunile transversale în procesul încovoierii γ nM
rămân plane şi perpendiculare pe axa neutră a σ= U Ryγ c ; (2.2.5)
Wx,n
grinzii. Din această ipoteză rezultă legea liniară
de variaţie a deformaţiilor specifice sau a γ n Q S xo
τ= U Rs γ c (2.2.6)
tensiunilor normale pe înălţimea secţiunii. Într-o t ⋅ Ix
fibră la distanţa y de axa neutră tensiunile unde Wx,n este modulul de rezistenţă net al
normale σ se vor calcula cu relaţia
secţiunii; S xo – momentul static (brut) al
M
σ= y, (2.2.4) semisecţiunii în raport cu axa neutră x; t –
Ix
grosimea secţiunii la nivelul axei neutre; Ry, Rs
unde Ix este momentul de inerţie al secţiunii sunt respectiv rezistenţele de calcul la întindere şi
grinzii în raport cu axa x (Fig. 2.2.5). forfecare ale materialului.
Tensiunile maxime la încovoiere apar în Relaţia (2.2.5) se foloseşte pentru
punctele cele mai îndepărtate de axa neutră (Fig. dimensionarea secţiunii
2.2.5). γ nM
W x ,nec  . (2.2.7)
Ryγ c
28
În prezenţa slăbirilor (găuri pentru şuruburi)
valorile tensiunilor τ din relaţia (2.2.6) se vor
multiplica cu coeficientul α = a (a − d ) , unde a
este pasul găurilor; d – diametrul găurilor.
Când pe talpa superioară a grinzii este
aplicată o forţă concentrată şi nu există rigidizări
transversale, care să preia această încărcare,
atunci tensiunile locale se transmit integral inimii.
Tensiunile respective pot fi calculate în ipoteza
unei rezemări a tălpii pe mediu elastic cu relaţia
γ nF
σ loc = U Ryγ c , (2.2.8)
t ⋅ l ef
unde F este valoarea de calcul a forţei
concentrate; lef – lungimea convenţională a
sectorului încărcat; în cele mai frecvente cazuri se
determină cu relaţia l ef = b + 2t f ; tf – grosimea
tălpii superioare, dacă grinda inferioară este
îmbinată prin sudură (Fig. 2.2.6, a) sau distanţa
de la fibra extremă până la începutul racordării
interioare a inimii, dacă grinda inferioară este
profil laminat (Fig. 2.2.6, b).
a curgere în fibrele cele mai depărtate de axa neutră
b
tf
lef t secţiunii. În stadiul limită plastificarea pătrunde
b în Fig. 2.2.7. La descrierea fenomenului de
b extinde până la limita de curgere şi în fibrele
tf
tf
lef
t σc
Fig. 2.2.6: Scheme pentru determinarea lungimii
convenţionale lef.
(a) – în cazul grinzii sudate; (b) – în cazul grinzii laminate.
În punctele inimii alăturate de talpă
materialul poate trece în stadiul de plastificare
prematură, când tensiunile normale sunt mai mici
decât limita de curgere. În general, la stări de
tensiuni complexe normele [3] recomandă
Capitolul 2
verificarea tensiunilor echivalente, reieşind din
criteriul teoriei energiei de schimbare a formei,
admiţând rezistenţe de calcul mai sporite. În
conformitate cu acest criteriu, formula de
verificare este
σ ecv = σ x2 + σ y2 − σ xσ y + 3τ xy2 U 1,15R y γ c ;
(2.2.9)
τ xy U Rs γ c ,
M
unde σ x = y sunt tensiunile normale, paralele
In
cu axa grinzii, în planul median al inimii; σy –
idem, perpendiculare cu axa grinzii, inclusiv şi
σloc; τxy – tensiuni tangenţiale, determinate cu
relaţia (2.2.6).
2.2.3.2. Calculul elementelor încovoiate
în domeniul elasto-plastic de comportare
a materialului
În domeniul elastic diagrama tensiunilor
normale este liniară. Dacă creşte valoarea
momentului încovoietor după atingerea limitei de
încep să intre în curgere treptat şi fibrele vecine.
Pe măsură ce momentul încovoietor se
majorează, plastificarea pătrunde în interiorul
până la axa neutră. Aceste faze de plastificare
pentru o secţiune dreptunghiulară sunt prezentate
plastificare se consideră că domeniul elastic se
extreme nu are loc autoconsolidarea.
a y b
σc
Z
x
h
c.g.
c
Z
b b
Fig. 2.2.7: Fazele de plastificare a secţiunii
dreptunghiulare.
(a) – secţiune parţial plastificată; (b) – secţiune complet
plastificată.
 Calculul construcţiilor metalice 29

Momentul încovoietor, care corespunde Dacă se ţine seama de expresia modulului

plastificării complete a secţiuni constituie plastic şi, înlocuind limita de curgere σc cu
momentul limită şi se numeşte moment plastic rezistenţa de calcul Ry, se obţine relaţia de
Mpl. În secţiune apare o articulaţie plastică ce se verificare a tensiunilor
comportă similar articulaţiei obişnuite. În acest γ nM
caz bara se transformă în mecanism. Dacă σ= U Ryγ c ; (2.2.10)
cWx ,n
încărcarea sporeşte, se observă o creştere bruscă a
deplasărilor (Fig. 2.2.8), ce poate duce la unde Wx,n este modulul de rezistenţă net al
pierderea stabilităţii locale sau generale a barei şi, secţiunii.
efectiv, la distrugerea ei. Formula de dimensionare a barei încovoiate
z γ nM
W x ,nec  (2.2.11)
cR y γ c
l 2 l 2 Pentru calculul modulului de rezistenţă este
y
necesar de a cunoaşte în prealabil valoarea
Fig. 2.2.8: Deplasarea barei după formarea coeficientului c, care la rândul său depinde de
articulaţiei plastice.
dimensiunile şi forma secţiunii. Pentru alegerea
Momentul maxim care poate fi preluat de prealabilă a secţiunii se va utiliza o valoare medie
secţiunea plastificată se poate calcula simplu, de a coeficientului c. De exemplu, la dimensionarea
exemplu, pentru o bară cu secţiunea grinzilor de secţiune dublu T la încovoiere în
dreptunghiulară (Fig. 2.2.7, b). planul inimii se va lua iniţial c○ = 1,10...1,12.
La descrierea fenomenului de plastificare nu
h bh h bh 2
M pl = Z ⋅ =σc ⋅ =σc = σ cW pl , s-a ţinut cont de forţele transversale Q. De regulă,
2 2 2 4 influenţa lor este mică, deoarece în secţiunile cu
unde W pl = bh 2 4 este numit modul de rezistenţă moment încovoietor maxim forţele de forfecare
plastic al secţiunii. sunt egale cu zero. În acelaşi timp în alte secţiuni
Modulul de rezistenţă elastic pentru o cu tensiuni normale mari pot apărea tensiuni de
secţiune dreptunghiulară de dimensiunile b×h va forfecare esenţiale, care pot duce la plastificarea
fi prematură a secţiunii. Conform normelor [3]
tensiunile de forfecare se vor consideraţie numai
Ix bh 3 h bh 2
Wx = = : = . atunci când τ > 0,5 Rs.
y max 12 2 6
Pentru tensiuni τ din intervalul 0,5Rs <τU
Prin urmare, se poate scrie U0,9 Rs verificarea se face cu relaţia

W pl =
1 2 3
bh = W x = c ⋅ W x , γ nM
σ= U Ryγ c ; (2.2.12)
4 2 c1W x ,n
unde c = 1,5 este un coeficient de trecere de la
unde c1 = 1,05β c ; τ = Q (h ⋅ t ) – tensiunile
modulul de rezistenţă elastic la cel plastic. Pentru
tangenţiale medii din inima grinzii;
alte secţiuni coeficientul c va avea alte valori,
care pot fi determinaţi similar. 1 − (τ / Rs ) 2
β= ; α = 0,7 pentru secţiuni
Relaţia de verificare poate fi scrisă în modul 1 − α (τ / Rs ) 2
următor dublu T, încovoiate în planul inimii şi α = 0
M max U M pl = σ c ⋅ W pl pentru alte secţiuni.
În mod analog se va trata problema în cazul
unde Mmax este momentul maxim în bară provenit
încovoierii oblice a barei. Verificarea tensiunilor
din încărcările de calcul.
normale maxime se efectuează cu relaţia
30 Capitolul 2

γ nM x γ nM y Verificarea rigidităţii în formă generală se

σ= + U Ryγ c ; (2.2.13) face cu relaţia
c xW x , n c yW y , n
f M ⋅l ⎡ f ⎤
În acelaşi timp tensiunile tangenţiale nu = γ n U⎢ ⎥⎦ , (2.2.14)
trebuie să depăşească 0,5Rs. Valorile l EI x ⎣l
coeficienţilor c, cx şi cy sunt date în [3] (pag. 74, unde Mn este momentul de încovoiere maxim din
tab. 66)∗. încărcările normate; γ – coeficient, care depinde
În cazul încovoierii pure pe o lungime de originea încărcărilor aplicate şi modul de
oarecare (Fig. 2.2.9) pot avea loc deplasări mari rezemare al grinzii. Pentru grinzi simplu
ale axei barei, de aceea coeficienţii c1, cx şi cy se rezemate, solicitate cu încărcări uniform
vor înlocui, respectiv, cu distribuite γ=5/48≈1/10. Această valoare, cu o
c1m = 0,5(1 + c); c xm = 0,5(1 + c x ); precizie suficientă, poate fi folosită şi pentru alte
încărcări.
c ym = 0,5(1 + c y ).

F F 2.2.4. Calculul elementelor întinse axial

cu încovoiere
domeniu 2.2.4.1. Calculul în domeniul elastic de
plastificat
comportare a materialului
În cazul elementelor solicitate la întindere
axială şi încovoiere (întindere excentrică) axa
Fig. 2.2.9: Domeniu de plastificare la încovoiere
neutră nu trece prin centrul de greutate al
pură.
secţiunii. Diagrama tensiunilor se va obţine prin
Calculul grinzilor în stadiul elasto-plastic însumarea tensiunilor provenite din forţa axială şi
conduce la o economie de oţel de 10...15%. În momentul încovoietor (Fig. 2.2.10).
acelaşi timp încercările arată că mai des barele se y
σN σM σ max
distrug în urma pierderii stabilităţii, înainte de
apariţia deformaţiilor plastice. De aceea normele x N + =
de proiectare [3] recomandă de a considera M
comportarea plastică numai pentru grinzi din
oţeluri cu limita de curgere σcU530 MPa şi numai Fig. 2.2.10: Distribuirea tensiunilor la întindere
axială şi încovoiere.
în cazurile când încărcările sunt statice, fiind
asigurată stabilitatea generală şi locală a grinzilor. Verificarea tensiunilor normale maxime se
2.2.3.3. Verificarea rigidităţii va efectua cu relaţia
elementelor încovoiate γnN γ nM
σ= ± y U Ryγ c . (2.2.15)
An I x ,n
Verificarea rigidităţii corespunde grupei a
doua stări limită şi se va efectua la momentul Dacă bara este solicitată de forţa axială N şi
provenit din încărcările normate, fără a ţine momentele de încovoiere pe două direcţii
seama de efectele dinamice. Normele de reciproc perpendiculare Mx şi My, verificarea se
proiectare [3] limitează raportul dintre săgeata va efectua cu relaţia
maximă şi deschiderea grinzii f/l. γnN γ nM x γ nM y
σ= ± y± x U R y γ c , (2.2.16)
∗
În scopul de a limita deplasările mari, care apar în bare în An I x,n I y ,n
momentul plastificării complete a celei mai solicitate
secţiuni, valorile coeficienţilor c, cx şi cy sunt mai mici
decât cele calculate teoretic.
 Calculul construcţiilor metalice 31

unde An este aria netă a secţiunii; Ix,n, Iy,n sunt y

σc σc
respectiv momentele de inerţie nete în raport cu σc
axele x, y; x şi y – coordonatele punctului cel mai x = + N

h
îndepărtat de axa neutră. M
Verificarea tensiunilor în stadiul elastic cu σc σc
b
relaţiile (2.2.15) şi (2.2.16) se recomandă pentru
elementele construcţiilor solicitate de încărcări Fig. 2.2.12: Plastificarea secţiunii
dinamice şi în construcţii din oţeluri cu rezistenţa dreptunghiulare provenită din eforturile M şi N.
sporită (Ry>530MPa), care nu au palier evidenţiat
de curgere. Pentru o secţiune dreptunghiulară valorile
eforturilor în momentul plastificării integrale
2.2.4.2. Calculul în domeniul elasto- asecţiunii (Fig. 2.2.12) sunt
plastic de comportare a materialului
N = σ c (2ξ − 1)bh; M = σ c ξ (1 − ξ )bh 2 ,
Pentru construcţii din oţeluri cu limita de
unde ξ este un parametru care precizează poziţia
curgere σcU530MPa, solicitate la întindere axială
axei neutre a secţiunii şi variază în limitele
şi încovoiere de încărcări statice, starea limită la
0UξU1.
rezistenţă se va calcula ţinând cont de N
ν=
deformaţiile plastice ale materialului. Fazele de N pl
plastificare a secţiunii sunt similare cu fazele de σc

plastificare la încovoiere pură, cu excepţia că axa

1,0
neutră se deplasează şi nu va trece prin centrul de σc
σc
0,8
greutate al secţiunii. Aceste faze pentru o bară cu
1
secţiunea dublu T sunt reprezentate în Fig. 2.2.11. 0,6 2
Odată cu creşterea momentului sau a forţei axiale 0,4 3
pe una din părţile secţiunii, fibrele marginale întră σc
0,2
în curgere. La creşterea treptată a eforturilor σc
plastificarea pătrunde în interiorul secţiunii. M
0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 µ=
Tensiunile din fibrele plastificate nu depăşesc M pl
limita de curgere. În schimb, cresc tensiunile din
alte fibre până când toată secţiunea se va Fig. 2.2.13: Curbe de frontieră la plastificarea
secţiunilor.
plastifica. (1) – dreptunghiulară; (2) – dublu T cu Af/Aw=1; (3) –
y dublu T cu Af/Aw=2.
σc σc σc

x N Notând cu N pl = σ c bh forţa, şi, respectiv, cu

M M pl = 14 σ c bh 2 momentul, care ar produce
σc σc
separat plastificarea integrală a secţiuni, se obţine
Fig. 2.2.11: Fazele de plastificare ale secţiunii
N M
dublu T. ν = = 2ξ − 1; µ = = 4ξ (1 − ξ ).
N pl M pl
Tensiunile provenite din moment şi forţa
Eliminând parametrul ξ, rezultă:
axială pot fi convenţional divizate în două: o
parte, din centrul secţiunii, sunt generate de forţa ν 2 + µ = 1. (2.2.17)
axială; restul – de moment (Fig. 2.2.12). Relaţia (2.2.17) prezintă curba de frontieră,
când toată secţiunea barei este plastificată. Pentru
alte secţiuni această relaţie se modifică şi poate fi
reprezentată astfel
32 Capitolul 2

ν n + µ = 1. (2.2.18) reduce pe cât e posibil tensiunile tangenţiale, care

apar la răsucire, utilizând o serie de măsuri
unde indicele n depinde de forma secţiunii.
constructive.
Curbele de frontieră pentru secţiuni
Răsucirea poate avea loc în două moduri:
dreptunghiulare (n=2) şi dublu T (n=1,5) sunt
– cu deplanare liberă a secţiunii transversale
prezentate în Fig. 2.2.13.
(Fig. 2.2.14, a), când fibrele nu suferă alungiri şi,
Formula de verificare se va obţine din relaţia
în consecinţă, în element apar numai tensiuni
(2.2.18), substituind ν = N N pl şi µ = M M pl
tangenţiale;
⎛ N ⎞
n
– cu deplanare împiedicată a secţiunii
⎜ ⎟ + M U1, transversale (Fig. 2.2.14, b), când printr-o
⎜N ⎟ M pl
⎝ pl ⎠ alcătuire a elementului sau reazemelor, secţiunile
sau în forma finală nu se pot deplana; în acest caz vor apărea alungiri
n diferenţiate ale fibrelor şi, în consecinţă, tensiuni
⎛ γnN ⎞
⎜ ⎟ + γ nM U1, (2.2.19) normale.
⎜A R γ ⎟ cW x ,n R y γ c
⎝ n y c ⎠ a
Mr Mr
unde N şi M sunt, respectiv, forţa axială şi
momentul de încovoiere din bară, provenite din
încărcările de calcul.
Prin analogie se va scrie relaţia de verificare, b
când bara este solicitată de forţa axială N şi
momente de încovoiere pe două direcţii Mx şi My Mr
n
⎛ γnN ⎞ γ nM y
⎜ ⎟ + γ nM x + U1,
⎜A R γ ⎟ c W R γ c W R γ
⎝ n y c ⎠ x x ,n y c y y ,n y c

(2.2.20) Fig. 2.2.14: Răsucirea unei grinzi de secţiune

Valorile coeficienţilor c, cx, cy, n sunt date în
[3] (pag. 74, tab. 66).
Relaţiile (2.2.19) şi (2.2.20) se vor folosi
pentru verificarea rezistenţei elementelor din
oţeluri cu limita de curgere mai mică de 530MPa,
solicitate de încărcări statice. Dacă în element
apar tensiuni tangenţiale, ele nu trebuie să
depăşească 0,5Rs.
2.2.5.Calculul elementelor la răsucire
Secţiunile elementelor construcţiilor
metalice sunt, de regulă, proiectate din tablă
subţire de metal sau din profile laminate cu
grosimea pereţilor mică. Rezistenţa acestor
elemente la răsucire (torsiune) este redusă.
Răsucirea în elemente apare ca fenomen însoţitor
al altor solicitări, cum ar fi încovoierea,
comprimarea centrică sau excentrică şi.a. De
aceea, la proiectare se urmăreşte scopul de a
dublu T.
(a) – deplanare liberă; (b) – deplanare împiedicată.
2.2.5.1. Răsucirea cu deplanare liberă
Elementele se alcătuiesc cu secţiune deschisă
sau cu secţiune închisă. Grosimea pereţilor este,
de regulă, mică în comparaţie cu celelalte
dimensiuni.
Variaţia tensiunilor tangenţiale pentru o
secţiune dreptunghiulară pe axele de simetrie este
prezentată în Fig. 2.2.15, a. La secţiuni înguste în
raport cu înălţimea se poate considera că
acţionează numai tensiunile după latura mică,
celelalte având valori nesemnificative. Aceste
tensiuni pot fi determinate prin metode studiate în
teoria elasticităţii.
Pentru secţiuni dreptunghiulare cu lăţimea
redusă tensiunile maxime se vor calcula cu relaţia
Mr
τ max = t, (2.2.21)
Ir
 Calculul construcţiilor metalice
unde Mr este momentul de răsucire; Ir –
momentul de inerţie la răsucire; t – grosimea
secţiunii.
a b
b1
t1
t2
h
b2
t3
t b3
Fig. 2.2.15: Tensiunile τ în secţiuni
dreptunghiulare şi dublu T.
Pentru o secţiune dreptunghiulară cu
dimensiunile t×h cu o exactitate suficientă pentru
h4t se poate scrie
1 3
Ir ≅ ht .
3 verticală F.
Pentru secţiuni din profile L, U sau I se
consideră că momentul de inerţie la răsucire este
egal cu suma momentelor de inerţie ale fiecărui
dreptunghi, din care se compune profilul. În acest
caz, momentul de inerţie la răsucire
1
I r = α ∑ hi t i3 ,
3 i
unde α este un coeficient de corecţie şi depinde
de forma secţiunii transversale a profilului: α
=1,3 – pentru profile dublu T; α =1,12 – pentru
profile U şi α =1 – pentru corniere.
De exemplu, pentru profilul dublu T (Fig.
2.2.15, b) momentul de inerţie la răsucire va fi
Ir =
1,3
3
(b1t13 + b2 t 23 + b3t 33 ).
Tensiunile maxime în aceste profile se vor
calcula cu relaţia (2.2.21), unde t = max{ti}.
t2
t1 r x; dimensiunile b, h, t sunt prezentate în Fig.
b
t La profile L, T sau de alt tip compuse din
a două dreptunghiuri, centrul de răsucire c se află la
Fig. 2.2.16: Tensiunile τ în profile închise.
33
Elementele cu secţiune închisă (Fig. 2.2.16)
posedă o alcătuire mai raţională pentru preluarea
eforturilor de răsucire mari. În elementele
alcătuite din profile închise tensiunile au acelaşi
semn pentru secţiuni dreptunghiulare sau inelare
şi se vor calcula, respectiv, cu relaţiile
Mr Mr
τ max = ; τ max = ,
2 Am t min 2π r 2 t
unde: Am este aria suprafeţei închise de linia
mediană a secţiunii; tmin – grosimea minimă a
peretelui secţiunii dreptunghiulare închise; r şi t
sunt, respectiv, raza medie şi grosimea profilului
inelar.
Răsucirea poate apărea şi la încovoierea
elementelor cu secţiuni nesimetrice. În Fig.
2.2.17, a este reprezentată o bară încastrată de
secţiune U, solicitată la încovoiere cu o forţă
a b
F
t
F
C G x
h
e b
Fig. 2.2.17: Bară nesimerică supusă înncovoierii.
Deşi forţa trece prin centrul de greutate al
secţiunii, în bară apare moment de răsucire.
Deplasând forţa F, se poate determina un punct c,
când în bară nu va apărea un moment de răsucire.
Acest punct este numit centru de încovoiere (sau
centru de răsucire). Pentru o bară cu secţiunea U
acest centru se va afla la distanţa e de la axa
inimii (Fig. 2.2.17, b)
b 2 h 2t
e= ,
4I x
unde Ix este momentul de inerţie în raport cu axa
2.2.17, b.
intersecţia medianelor secţiunii transversale.
La proiectarea elementelor cu secţiuni
deschise, care au o rigiditate redusă la răsucire, se
34 Capitolul 2

recomandă ca încărcările să fie aplicate cât mai şi τω au ca rezultantă momente de torsiune care
aproape de centrul de răsucire c. corespund solicitărilor exterioare.
Tensiunile τs, τω şi σω se vor calcula cu
2.2.5.2. Răsucirea cu deplanare
relaţiile
împiedicată
Ms M ω Sω B
Metoda de calcul la răsucirea cu deplanare τs = t; τω = ; σω = ,
Ir t ⋅ Iω Wω
împiedicată se bazează pe teoria lui Vlasov.
Teoria admite că materialul este izotrop, omogen unde : Ms, Mω sunt, respectiv, momentele de
şi în stadiul elastic lucrează conform legii lui răsucire simplă şi împiedicată (încovoiere-
Hooke. Se mai admit şi unele ipoteze răsucire); B – bimoment; Ir, Iω – respectiv,
simplificatorii: tensiunile tangenţiale provenite momentele de inerţie la răsucire şi sectorial; Sω –
din răsucirea pură variază liniar pe grosimea momentul static sectorial al secţiunii; Wω –
pereţilor; pe linia mediană a secţiunii nu apar modulul de rezistenţă la răsucire împiedicată; t –
deformaţii de lunecare (din forfecare); secţiunea grosimea tălpii.
transversală îşi păstrează forma iniţială. Bimomentul B = ∫ M ω dz este o solicitare
La răsucirea cu deplanare împiedicată convenţională, nefiind legată prin relaţii de
elementele secţiunii se vor încovoia (de exemplu, echilibru de încărcările exterioare.
tălpile profilului dublu T). În Fig. 2.2.18 sunt Momentul total de răsucire
reprezentate tensiunile care apar în secţiunea unui
M r = M s + Mω .
profil dublu T.
y y y La o solicitare mai complexă pot apărea
tensiuni provenite din diferite încărcări.
τω σω
Ms Mω x Verificarea la rezistenţă se va face la tensiunile
x
x sumare în cel mai solicitat punct al secţiunii.
τs Tensiunile τs, σω şi τω se suprapun celorlalte
τω σω tensiuni rezultate din încărcări. Relaţiile pentru
Fig. 2.2.18: Tensiuni ce apar la răsucirea cu determinarea tensiunilor totale provenite din toate
deplanare împedicată a unei bare de secţiune solicitările vor fi
dublu T. N M My B
σ= + x + + ;
A W x W y Wω
În afară de tensiunile de răsucire pură
(simplă) τs, în tălpile barei mai apar tensiuni Qy S x Qx S y Ms M S
τ= + + t+ ω ω ,
normale σω, provenind din încovoierea t ⋅ Ix t ⋅Iy Ir t ⋅ Iω
diferenţiată a acestora, şi tensiuni tangenţiale τω, unde Wx şi Wy se vor determina pentru punctul cel
care însoţesc tensiunile σω. Tensiunile σω sunt mai solicitat al secţiunii.
autoechilibrate pe secţiunea barei, iar tensiunile τs

2.3. Stabilitatea elementelor de construcţii 

critice), poate avea loc o schimbare bruscă a

2.3.1. Noţiuni generale
S-a observat că în elementele comprimate ale
diferitor construcţii (stâlpi, elementele fermelor
etc.), dacă eforturile ating anumite valori (numite
formei – încovoiere, voalare locală. Cu toate că
tensiunile în secţiunile elementului pot fi mult
mai mici decât cele admise prin calculul la
rezistenţă, deplasările mari ale formei pot
 Calculul construcţiilor metalice 35

conduce la pierderea echilibrului şi la o distrugere z z

bruscă. Acest mod de distrugere este numit
distrugere provocată de instabilitatea elementului. N N
Acest fenomen foarte important pentru
construcţiile metalice, care sunt, de regulă,
alcătuite din elemente cu secţiuni transversale
relativ mici în raport cu lungimea şi pereţi subţiri

l
faţă de dimensiunile secţiunii.
Pierderea stabilităţii construcţiilor metalice
v(z )
are loc în cazul:

z
– flambajului plan prin încovoiere al barelor
comprimate centric sau excentric; v v
– flambajului lateral al grinzilor supuse la N
încovoiere;
Fig. 2.3.1: Bară comprimată axial.
– flambajului spaţial prin încovoiere-răsucire al
barelor comprimate, încovoiate sau comprimate şi Dacă forţa N este mai mică decât forţa
încovoiate; critică, unica formă de echilibru stabil este cea
– pierderii stabilităţii locale a elementelor rectilinie. Când forţa N este mai mare, forma
construcţiilor cu pereţi subţiri. stabilă este cu linia axială, încovoiată după o
Această clasificare este convenţională. În semiundă.
realitate fenomenul este mai complex. Pierderea Valoarea forţei critice se schimbă în funcţie
stabilităţii locale, de regulă, duce la pierderea de modul de fixare al barei la capete şi poate fi
generală a stabilităţii construcţiei. Studierea exprimată sub forma
stabilităţii locale şi globale se face separat, însă
π 2 EI π 2 EI
construcţia trebuie proiectată în aşa fel, încât sub N cr = = 2 , (2.3.1)
(µ l ) 2 l ef
încărcare să nu aibă loc atât pierderea stabilităţii
locale, cât şi globale. unde mărimea lef = µl este numită lungime de
flambaj (lungime de calcul); µ – coeficient care
2.3.2. Flambajul plan al barelor ţine cont de modul de prindere al barei la
comprimate centric extremităţi. Pentru unele scheme de prindere al
capetelor barei valorile coeficientului µ sunt
Flambajul în domeniul elastic. Fie o bară cu indicate în Fig. 2.3.2.
secţiunea simetrică, de lungime l, supusă la N N N N
comprimare centrică (Fig. 2.3.1).
Dacă forţa N aplicată axial atinge valoarea
critică, bara îşi pierde stabilitatea, îndoindu-se
lateral (Fig. 2.3.1). Valoarea forţei critice poate fi
lef

lef
lef

lef
l

calculată cu relaţia obţinută de L. Euler

π 2 EI
N cr = ,
l2
unde I este momentul de inerţie minim al µ = 1,0 µ = 0,7 µ = 0,5 µ = 2,0
secţiunii barei.
Fig. 2.3.2: Valoarea coeficientului µ pentru bare
cu diferite prinderi.
36 Capitolul 2

Forţei critice Ncr îi corespund tensiunile a b

critice σ M
t N
N cr π 2 EI π 2 E ⋅ i 2 π 2 E σc e
σ cr = = = = 2 , (2.3.2) σt
A A ⋅ l ef2 l ef2 λ σp
unde s-a ţinut seama că i = I A este raza de x' x
1 2
inerţie minimă şi s-a introdus parametrul β α
h1 h2
λ = l ef i – coeficientul de zvelteţe (subţirime) a
x' x
barei.
Fig. 2.3.3: Flambajul în domeniul elasto-plastic
Relaţia (2.3.2) este valabilă numai pentru
(a) – diagrama σ-ε; (b) – repartizarea tensiunilor în
valori ale tensiunilor mai mici decât limita de momentul pierderii stabilităţii.
proporţionalitate, când modulul de elasticitate
este constant. Pentru oţeluri de clasa C235 limita Pentru stadiul elasto-plastic E se v-a substitui
de proporţionalitate σp ≅ 200MPa. Valorile prin modulul de elasticitate echivalent
coeficientului de zvelteţe λ, pentru care relaţia EI 1 + Et I 2
T= ,
(2.3.2) este corectă, se vor afla din condiţia I
σcrUσp. Sau unde I1, I2 sunt momentele de inerţie ale părţii
π E 2
E 2,06 ⋅ 10 5 elastice 1 şi elasto-plastice 2 ale secţiunii în
Uσ p ; λ π = 3,14 ≈ 102. raport cu axa neutră x′; I – momentul de inerţie al
λ 2
σp 200
secţiunii în raport cu axa x (Fig. 2.3.3, b).
Pentru oţel C235 tensiunile critice pentru Forţa critică se va calcula cu expresia (2.3.1),
coeficienţi de zvelteţe mai mici decât 102 sunt în care E se va înlocui cu T, adică
mai mari decât limita de proporţionalitate şi mai
mici decât limita de curgere. În acest interval
π 2TI
N cr = , (2.3.3)
modulul de elasticitate este variabil, materialul se l ef2
află în stare elasto-plastică şi relaţia (2.3.2), care a În mod analog tensiunile critice în stadiul
fost dedusă folosind legea lui Hooke nu este elasto-plastic sunt
valabilă.
π 2T
Flambajul în domeniul elasto-plastic. Dacă σ cr = , (2.3.4)
λ2
axa barei nu mai rămâne rectilinie, la tensiunile
normale, generate de forţa N, se suprapun În expresia (2.3.4) T depinde de modulul
tensiunile generate de momentul încovoietor. La tangenţial Et, iar acesta la rândul său de σcr. Prin
exterior în zona întinsă de moment (domeniul 1 urmare, expresia (2.3.4) poate fi scrisă sub forma
din Fig. 2.3.3, b) se produce o descărcare şi π2
σ cr = T = f (σ cr ) .
modulul de elasicitate E este cel din domeniul λ2
elastic. În zona comprimată (domeniul 2 din Fig. Rezolvarea acestei ecuaţii, care de obicei se
2.3.3, b) la tensiunile de comprimare se adaugă face grafic, permite de a determina tensiunile
tensiunile de încovoiere; materialul în această critice. Pe baza acestor calcule se completează
zonă se află într-o stare elasto-plastică şi se va curba σcr-λ (Fig. 2.3.4).
utuliza modulul Et= tgβ (Fig. 2.3.3, a). Aceste rezultate au fost confirmate prin
Acest fenomen a fost studiat de E.Engesser, încercări, care au justificat valabilitatea celor
T.Karman, F. Iasinski, Ph. Shanley, care au expuse mai sus.
modificat relaţia lui Euler pentru stadiul elasto-
plastic.
 Calculul construcţiilor metalice 37

σ cr [MPa] Considerând coeficientul condiţiilor de lucru

450 şi faptul că cea mai mică valoare a limitei de
400 2
3 curgere se ia ca rezistenţă de calcul, se obţine
350 γnN
344 σ= Uϕ ⋅ Ryγ c ,
300 A
288 1
250 sau în formă finală
200 γnN
192 σ= U Ryγ c . (2.3.6)
150 ϕ⋅A
100 104 Coeficientul de flambaj depinde de zvelteţea
76
85

50 λ şi de limita de curgere. Pentru diferite oţeluri

λ valorile coeficientului φ sunt date în normele de
0 20 40 60 80 100 120 140 150
proiectare [3] (pag. 80, tab. 72).
Fig. 2.3.4: Variaţia tensiunilor critice σcr în Pentru a aplica calculul automat la
funcţie de λ pentru oţeluri cu diferite limite de proiectarea elementelor comprimate centric, pot fi
curgere. folosite relaţii analitice ϕ = f (λ ) , unde
(1) – σc=240 MPa; (2) – σc=360 MPa; (3) – σc=430 MPa.
λ = λ R y E este numită coeficient de zvelteţe
În construcţii reale, practic forţele de
convenţional.
comprimare nu se aplică riguros centric, barele nu
Conform [3] pentru 0< λ U2,5
sunt perfect rectilinii, ceea ce face ca valorile
reale ale tensiunilor critice să fie mai joase decât ⎛ Ry ⎞
ϕ = 1 − ⎜⎜ 0,073 − 5,53 ⎟⎟λ λ ;
cele teoretice. Aceste valori pot fi precizate cu ⎝ E ⎠
ajutorul metodelor statistice, care iau în pentru 2,5< λ U4,5
consideraţie excentricităţile aleatoare şi abaterile Ry ⎛ Ry ⎞
neprevăzute ale axei barei. ϕ = 1,47 − 13,0 − ⎜⎜ 0,371 − 27,3 ⎟⎟λ +
E ⎝ E ⎠
Verificarea stabilităţii barelor comprimate
centric se reduce la compararea tensiunilor ⎛ Ry ⎞
+ ⎜⎜ 0,0275 − 5,53 ⎟⎟λ 2 ;
provenite din încărcările de calcul cu tensiunile ⎝ E ⎠
critice, care iau în consideraţie excentricităţile şi pentru λ >4,5
devierile iniţiale întîmplătoare
332
γ N ϕ= .
σ = n U σ cr , (2.3.5) λ (51 − λ )
2

A
Dimensionarea barelor comprimate centric.
unde N este efortul de compresiune în bară,
La proiectarea barelor comprimate e necesar ca în
calculat din cea mai defavorabilă grupare; A –
prealabil să fie calculate: efortul maxim N,
secţiunea brută a barei.
lungimile de flambaj (în ambele planuri de
În practică este convenabil de a compara
deviere posibilă a axei) λx, λy şi să se precizeze
tensiunile cu rezistenţa de calcul Ry, de aceea
rezistenţa de calcul Ry a materialului. De
partea dreaptă a relaţiei (2.3.5) se modifică astfel
asemenea, trebuie să fie determinată forma
σ cr secţiunii în funcţie de destinaţia barei.
σ cr = ⋅σ c = ϕ ⋅σ c ,
σc Din relaţia de bază (2.3.6) este imposibil de a
unde raportul ϕ = σ cr σ c este numit coeficient calcula aria dacă nu se cunoaşte coeficientul φ,
care la rândul lui depinde de coeficientul de
de flambaj.
zvelteţe necunoscut λ (sau λ ). De aceea în
38
practică sunt folosite diferite procedee de
dimensionare. Unul din ele este următorul.
În prealabil se stabileşte o valoare a
coeficientului de flambaj ϕ 0 = 0,7...0,9 .
Determinarea ariei brute necesare se face cu
formula
γnN
A . (2.3.7)
ϕ0 Ryγ c
După alcătuirea secţiunii cu aria respectivă,
se vor determina coeficienţii de zvelteţe
l ef , x l ef , y
λx = ; λy = , La comprimarea excentrică o influenţă
ix iy
apoi în funcţie de λmax = max{λx, λy} se va preciza
valoarea coeficientului de flambaj φ1, care, în
general, nu va fi egală cu cea luată anterior φ0.
Verificarea la stabilitate se face cu relaţia
(2.3.6)
γnN
σ= U Ryγ c .
ϕ1 ⋅ A
Dacă nu se va satisface inegalitatea (2.3.8)
sau tensiunile σ vor fi cu mult mai mici decât
rezistenţa de calcul Ry, aria secţiunii se va preciza
cu relaţia (2.3.7) în care φ0 se va înlocui cu o
valoare mai exactă ϕ 2 = (ϕ 0 + ϕ1 ) 2 .
După 2 – 3 iteraţii se va obţine secţiunea
raţională.
Este necesar de menţionat, că la barele
comprimate cu secţiuni compuse din elemente
depărtate, coeficientul de zvelteţe în raport cu axa
liberă în realitate este mai mare şi depinde de
modul de solidarizare a ramurilor. Barele
comprimate cu pereţi subţiri trebuie proiectate
astfel ca să nu se producă voalarea locală
(pierderea stabilităţii locale), care duce la
pierderea generală a stabilităţii.
2.3.3. Flambajul plan al barelor
comprimate excentric
Dacă forţa N este aplicată cu o excentricitate
e, în bară apare o încovoiere în planul de acţiune
a momentului M = N·e. Fie o bară cu capetele
Capitolul 2
articulate sub acţiunea forţei N, care este situată la
o distanţă e de axa barei (Fig. 2.3.5, a).
a z b N
N N cr
B
x
ex = e A1
N + δN
N A
y
e f
l
v(z ) δ v(z )
z
f
v
y v + δ v vu
N
Fig. 2.3.5: Bară comprimată excentric.
decisivă o are curbura iniţială a barei, generată de
momentul încovoietor iniţial M = N·e. De aceea
calculul barelor comprimate excentric se
efectuează după schema deformată. Situaţia se
complică esenţial dacă tensiunile în bară depăşesc
limita de curgere a materialului barei. În Fig.
2.3.5, b este reprezentată relaţia dintre forţa N şi
(2.3.8)
deplasarea f = v(l/2). Ramura ascendentă a curbei
N-f caracterizează starea stabilă a barei, iar cea
descendentă – starea instabilă. Forţa critică
corespunde punctului B din diagrama N-f.
Pentru determinarea forţei critice au fost
elaborate un şir de metode (E.Chwalla,
E.Engesser, T.Karman ş. a.), utilizând câteva
ipoteze de calcul şi anume: deplasările se
consideră suficient de mici, fapt ce permite a
considera curbura egală cu derivata de ordinul doi
al deplasării; deformaţiile specifice în secţiune
asculă ipoteza secţiunilor plane; dependenţa
dintre tensiunile normale şi deformaţiile specifice
are forma σ = f (ε ) ; în procesul creşterii
încărcării şi în momentul pierderii stabilităţii
fenomenul descărcării se neglijează, adică
materialul se consideră elastic neliniar (Fig. 2.3.3,
b).
În corespundere cu rezultatele teoretice a fost
elaborată metoda de calcul la stabilitate a
elementelor comprimate şi încovoiate.
Determinarea tensiunilor critice se efectuează
pentru anumite tipuri de secţiuni şi diferiţi
coeficienţi de zvelteţe a barei. În finală tensiunile
 Calculul construcţiilor metalice
critice pot fi exprimate în funcţie de parametrii
mef şi λ
Ry
mef = η ⋅ m; λ = λ , sunt date în [3] (pag. 80, tab. 73).
E
unde η este coeficientul de influenţă a formei
secţiunii (pag. 80, tab. 73 din [3]); m = e ρ –
excentricitatea relativă; λ – coeficientul de
zvelteţe convenţional; λ = l ef i – coeficientul de
zvelteţe a barei; ρ = Wc A , în care Wc este
modulul de rezistenţă al celei mai comprimate
fibre, A – aria secţiunii transversale.
În Fig. 2.3.6 sunt reprezentate pentru diferite
valori ale excentricităţii relative mef diagramele
σ cre − λ pentru o bară de secţiune dreptunghiulară
din oţel C245.
σ cre [MPa]
250
mef = 0
200
mef = 0,1
150
100 mef = 0,5
50
λx
0 40 80 120 160 200
Fig. 2.3.6: Curbele σ cre − λ x pentru o bară cu
secţiune dreptunghiulară.
Coeficientul de influenţă a formei secţiunii
ţine seama de slăbirea secţiunii la pierderea
stabilităţii datorită deformaţiilor plastice. Pentru o
secţiune dreptunghiulară η=1. Pentru secţiuni
dublu T dezvoltarea deformaţiilor plastice este
mai defavorabilă când forţa N are o excentricitate
în planul inimii (Fig. 2.3.7, a). În acest caz η>1.
La încovoiere în planul perpendicular inimii,
secţiunea (Fig. 2.3.7, b) se comportă ca o secţiune
dreptunghiulară, pentru care η=1.
În barele comprimate, alcătuite din elemente
separate solidarizate discontinuu, tensiunile în
ramuri se distribuie aproape uniform şi, practic,
ramurile sunt comprimate centric. Calculul
acestor secţiuni se efectuează reieşind din apariţia
plastificării fibrelor de la margină. Forma
39
secţiunii nu are importanţă, de aceea pentru
secţiuni din elemente separate η=1. Valorile
coeficientului η pentru diferite tipuri de secţiuni
a b
e
e
Fig. 2.3.7: Plastificarea secţiunii într-o bară cu
secţiune dublu T.
(a) – excentricitate în planul inimii; (b) – excentricitate în
planul perpendicular inimii.
Verificarea stabilităţii barelor solicitate la
comprimare excentrică se face cu relaţia
γnN
σ= U Ryγ c , (2.3.9)
ϕe ⋅ A
în care coeficientul φe este analogic cu
coeficientul de flambaj
σ cre
ϕe = ,
Ry
unde σ cre sunt tensiunile critice când forţa N are o
excentricitate e.
Valorile coeficientului φe, în funcţie de mef şi
λ , sunt date în [3] (pag. 82-83, tab. 74-75).
La comprimarea barelor cu secţiuni
asimetrice (de exemplu, în formă de U) se poate
produce suplimentar şi o răsucire. Răsucirea nu
va apare numai în cazul când forţa axială se
aplică în centrul de încovoiere. Această formă de
pierdere a stabilităţii, însoţită de răsucire, este
caracteristică pentru secţiuni cu pereţi subţiri,
care au o rigiditate mică la răsucire. În general, o
bară comprimată îşi poate pierde stabilitatea prin
flambaj obişnuit cu răsucire sau cu încovoiere-
răsucire. Relaţia (2.3.9) nu ţine cont de aceste
posibile forme de pierdere a stabilităţii, care, în
general, sunt spaţiale.
40 Capitolul 2

Conform normelor [3] verificarea la flambaj
spaţial se face convenţional. În cazul unei bare
supuse la comprimare excentrică se recomandă de
a verifica suplimentar stabilitatea în planul
perpendicular planului de acţiune a momentului
cu relaţia
γnN
σ= U Ryγ c ,
c ⋅ϕ y ⋅ A
unde φy este coeficientul de flambaj în planul
perpendicular pe planul de acţiune a momentului
(de obicei corespunde zvelteţei maxime); c –
coeficient care ţine seama de micşorarea
rezistenţei ca rezultat al deformaţiilor plastice
produse de momentul încovoietor.
Pentru a stabili sensul fizic al coeficientului
unde α, β sunt coeficienţi indicaţi în [3] (pag. 17,
tab. 10); φb – coeficient de instabilitate la
încovoiere, care se determină conform pct. 5.15 şi
anexa 7 din [3] pentru o bară cu două sau mai
multe prinderi ale tălpii comprimate; pentru
secţiuni închise φb =1; c5 – coeficient care se
calculează cu relaţia (2.3.12) pentru mx =5; c10 –
(2.3.10) se calculează cu formula (2.3.13) pentru mx =10.
În mod similar se verifică stabilitatea barelor
comprimate şi încovoiate (Fig. 2.3.8).
N
M 1 = M max
F1

l
c, relaţia (2.3.10) la limită se va scrie în forma
F2
N
σ *
= = c ⋅ ϕ y R y = c ⋅ σ cr ,
cr
A M2
unde s-au omis coeficienţii γc, γn şi s-a ţinut cont
că φy =σcr/σc=σcr/Ry. Rezultă că
Fig. 2.3.8: Bară comprimată şi încovoiată.
σ*
c = cr . (2.3.11) Comportarea lor diferă de comportarea
σ cr
barelor comprimate excentric, mai ales în starea
Tensiunile critice σcr se vor calcula după limită pentru coeficienţi de zvelteţe mici. Cu toate
formula lui Euler σ cr = π 2 E λ2y în domeniul acestea, (având o rezervă de rezistenţă) calculul
elastic sau cu relaţia σ cr = π 2T λ2y în domeniul elementelor încovoiate cu forţe transversale şi
comprimate cu forţa N se va face convenţional cu
elasto-plastic. Tensiunile σ cr* prezintă tensiunile
relaţia (2.3.9) cu o excentricitate e=Mmax/N.
critice la pierderea stabilităţii, când M ≠ 0.
Coeficientul c se poate calcula cu relaţia (2.3.11)
sau determina experimental. Valorile
2.3.4. Flambajul grinzilor încovoiate
coeficientului c conform normelor [3] se vor
calcula cu relaţiile: Flambajul lateral are o importanţă decisivă
pentru mxU5 pentru calculul grinzilor fără reazem lateral. Fie o
β consolă acţionată de o forţă F, aplicată la capătul
c= ; (2.3.12)
1 + α mx ei (Fig. 2.3.9).
Pe măsură ce forţa F creşte, treptat se atinge
pentru mx 10
o situaţie când forma consolei în planul (yz)
1 devine nestabilă şi apare o încovoiere laterală,
c= ; (2.3.13)
ϕy însoţită de răsucire. Încărcarea cea mai mică la
1 +mx
ϕb care apare astfel de situaţie critică va reprezenta
pentru 5<mx<10 încărcarea critică pentru grindă. Atât timp cât
încărcarea care acţionează asupra grinzii este mai
c = c5 (2 − 0,2m x ) + c10 (0,2m x − 1) , (2.3.14)
mică ca valoarea critică, grinda se află în
 Calculul construcţiilor metalice 41

echilibru stabil. Determinarea încărcărilor critice 4l efe GI r

(sau a momentelor corespunzătoare, numite
critice) are o mare importanţă la verificarea
stabilităţii grinzilor. Studierea flambajului lateral
a început cu o lucrare a lui L. Prandtl, în care a
fost analizat flambajul unei grinzi de secţiune
dreptunghiulară îngustă (1899). Flambajul
grinzilor cu secţiuni în formă de dublu T a fost
studiat de S.P. Timoshenko în 1910.
α= 2 , (2.3.17)
h EI y
unde h este înălţimea barei.
Valorile critice ale momentului de
încovoiere depind de poziţia încărcării pe
înălţimea barei. Dacă încărcarea este aplicată mai
sus de centrul de greutate al secţiunii (sau de
centrul de răsucire), la pierderea stabilităţii ea
majorează momentul de răsucire (Fig. 2.3.10, b).
Aplicarea încărcării la talpa de jos a grinzii este
mai favorabilă, fiindcă micşorează momentul de
răsucire (Fig. 2.3.10, c).

F
a b c
F y F
x x
z
y
F
Fig. 2.3.9: Flambajul lateral al consolei.
Fig. 2.3.10: Modul de aplicare al
Aceste rezultate au fost sistematizate în încărcărilor.
lucrarea „Teoria stabilităţii elastice”. Pornind de
la rezultatele expuse în lucrare, valoarea Tensiunile critice pentru o grindă simetrică
momentului critic pentru o consolă de secţiune rezemată la capete se vor calcula pornind de la
dublu T simetrică se poate calcula cu relaţia relaţia (2.3.16)
M cr M cr h
γ 1γ 2 σ cr = = =
M cr = EI y GI r . (2.3.15) Wx 2I x
l
Pentru o grindă rezemată la capete astfel γ 1γ 2 h ⎛ π2 ⎞
= EI y GI r ⎜⎜1 + ⎟⎟ =
încât să fie împiedicată răsturnarea ei se poate 2 I x l ef ⎝ α ⎠
scrie 2
γ 1γ 2 l ef I ⎛ π2 ⎞ Iy ⎛ h ⎞
= EG r ⎜⎜1 + ⎟⎟ ⎜ ⎟ .
γ 1γ 2 ⎛ π2 ⎞ 2 h Iy ⎝ α ⎜ ⎟
⎠ I x ⎝ l ef ⎠
M cr = EI y GI r ⎜⎜1 + ⎟⎟ . (2.3.16)
l ef ⎝ α ⎠
Dacă se utilizează notaţia
În relaţiile (2.3.15), (2.3.16) γ1, γ2 sunt γ 1γ 2 l ef Ir G ⎛ π 2 ⎞
coeficienţi care ţin seama, respectiv, de modul de ψ = ⎜1 + ⎟⎟ , rezultă
2h I y E ⎜⎝ α ⎠
distribuire a încărcării de-a lungul barei şi de
punctul de aplicare a ei pe înălţimea secţiunii; lef – 2
Iy ⎛ h ⎞
lungimea barei (sau distanţa dintre punctele de σ cr =ψ ⎜ ⎟ E. (2.3.18)
I x ⎜⎝ l ef ⎟
⎠
reazem lateral al tălpii comprimate); E – modulul
de elasticitate longitudinal; G – modulul de Introducând noţiunea coeficient de
elasticitate transversal; Iy– momentul de inerţie al instabilitate (coeficient de trecere de la tensiunile
secţiunii ]n raport cu axa y, perpendiculară de curgere la tensiunile critice)
planului de acţiune a momentului încovoietor; Ir– σ cr
momentul de inerţie la răsucire. ϕb = , (2.3.19)
σc
Coeficientul α se va calcula cu formula
42 Capitolul 2

se poate scrie relaţia de verificare unde s-a neglijat momentul de inerţie al inimii în
M raport cu axa y şi diferenţa dintre înălţimea totală
σ= U σ cr = ϕ bσ c , a grinzii h şi înălţimea inimii hw.
Wx
Relaţia (2.3.22) capătă forma
care exprimă condiţia ca tensiunile maxime să nu 2
⎛ l ef t f ⎞ ⎛ ⎞
⎜1 + h ⋅ t w
3
depăşească tensiunile critice. Înlocuind în ultima ⎟.
α ≅ 8⎜⎜ ⎟
⎟
relaţie limita de curgere σc prin rezistenţa de ⎜ 2b t 3 ⎟
⎝ bf h ⎠ ⎝ f f ⎠
calcul Ry şi, introducând coeficienţii de siguranţă
după destinaţie γn şi condiţiilor de lucru γc, se Ultima relaţie se foloseşte la determinarea
obţine relaţia de verificare a stabilităţii generale a coeficientului α pentru grinzi compuse, sudate
grinzilor încovoiate în planul inimii [3] sau asamblate cu şuruburi.
Valorile coeficientului ψ din (2.3.21) au fost
γ nM
σ= U Ryγ c , (2.3.20) calculate în funcţie de α; pentru încărcări aplicate
ϕ bWc pe talpa de sus sau de jos a grinzii de secţiune
unde Wc este modulul de rezistenţă pentru fibrele dublu T aceste valori sunt date în [3] (pag. 85,
cele mai comprimate ale secţiunii. tab. 77).
Introducând în relaţia (2.3.19) tensiunile Coeficientul φb este valabil pentru tensiuni
critice din (2.3.18), se obţine expresia critice mai mici decât limita de proporţionalitate,
2 care conform normelor [3] se extinde până la
Iy ⎛ h ⎞ E
ϕ b = ψ ⎜⎜ ⎟
⎟ R
, (2.3.21) σcr=0,85σc. Pentru valori mai mari (σcr >0,85σc
I x ⎝ l ef ⎠ y sau φb>0,85) tensiunile critice trec în faza elasto-
în care s-a considerat σc=Ry. plastică. Modulul E se micşorează, fapt ce reduce
Dacă se ţine cont că G = E 2(1 + ν ) şi ν=0,3 tensiunile critice şi, efectiv, la descreşterea
coeficientului ψ.
(coeficientul Poisson pentru oţel), coeficientul α,
Conform normelor [3] pentru bare de
conform relaţiei (2.3.17), va avea forma
secţiuni dublu T cu două axe de simetrie,
2
⎛ l ef ⎞ Ir coeficientul φb se determină cu formulele:
α = 1,54⎜⎜ ⎟⎟ . (2.3.22)
⎝ h ⎠ Iy – pentru φ1 U0,85 → φb = φ1;
– pentru φ1>0,85 → φb =0,68+0,21φ1 U1,
y unde
tf

2
Iy ⎛ h ⎞ E
ϕ1 = ψ ⎜⎜ ⎟⎟ .
I x ⎝ l ef ⎠ R y
x
h

Stabilitatea generală a barei este asigurată

hw

tw dacă încărcarea se transmite la bară printr-un

platelaj de metal sau de beton armat, care
reazemă pe talpa de sus a barei şi eficient o
bf
tf

solidarizează. Stabilitatea este asigurată şi în

Fig. 2.3.11: Dimensiunile secţiunii unei bare cazul dacă distanţa dintre legăturile de
dublu T. solidarizare a tălpii comprimate nu este prea
mare. Valorile maxime ale raportului l ef b ,
Pentru grinzi de secţiune dublu T (Fig.
pentru care verificarea stabilităţii generale a
2.3.11) momentele de inerţie la răsucire şi în
barelor nu este necesară, sunt date în [3] (pag. 13,
raport cu axa y vor fi
tab. 8).
t f b 3f
Ir ≅
1,3
3
( )
h ⋅ t w3 + 2 ⋅ b f t 3f ; I y ≅ 2 ⋅
12
, Pentru grinzi cu secţiune dublu T cu o
singură axă de simetrie şi pentru grinzi console
 Calculul construcţiilor metalice 43

coeficientul φb se va calcula cu relaţiile prevăzute a plăcii în stadiul elastic de comportare a

de normele [3] (pag. 86, pct. 2).
2.3.5. Pierderea stabilităţii locale
2.3.5.1. Generalităţi
În anumite condiţii pot avea loc diverse
fenomene de pierdere a stabilităţii generale, în
urma cărora forma secţiunii transversale rămâne
neschimbată. De regulă, elementele construcţiilor
metalice sunt alcătuite din tablă subţire de metal,
care îşi pot pierde stabilitatea sub acţiunea
solicitărilor. Acest fenomen de încovoiere locală
materialului este egală
π 2 EI c
Fcr = c ,
b2
unde c este un coeficient care depinde de modul
de rezemare a plăcii şi de caracterul solicitării;
EI c = ( E ⋅ t 3 ) 12(1 − ν 2 ) este rigiditatea cilindrică
a plăcii; ν – coeficientul lui Poisson; b şi t sunt,
respectiv, lăţimea şi grosimea plăcii.
a
F F

b
este numit voalare. În Fig. 2.3.12 este reprezentat
un exemplu de pierdere a stabilităţii locale a tălpii
unei grinzi încovoiate.
σ cr

t
σ cr
Fig. 2.3.13: Pierderea stabilităţii unei plăci
subţiri.

Tensiunile critice vor fi

2 2
Fcr cπ 2 E ⎛ t ⎞ ⎛t⎞
σ cr = = 2 ⎜ ⎟
= κE ⎜ ⎟ , (2.3.23)
t 12(1 − ν ) ⎝ b ⎠ ⎝b⎠
Fig. 2.3.12: Voalarea tălpii superioare a grinzii cπ 2
unde s-a notat κ = .
încovoiate. 12(1 − ν 2 )

Pierderea stabilităţii locale poate avea loc

Valorile coeficientului κ pentru cazuri
până la pierderea stabilităţii generale. Voalarea
concrete de încărcare şi rezemare a plăcii pot fi
unui sau mai multor elemente reduce capacitatea
găsite în literatura de specialitate (de exemplu,
portantă a construcţiei. De regulă, la voalare
S.P.Timoshenko „Teoria stabilităţii elastice”).
secţiunea devine nesimetrică; centrul de
Dacă tensiunile critice depăşesc limita de
încovoiere se deplasează, fapt ce generează
proporţionalitate, mărimea lor poate fi corectată
răsucirea elementului şi duce la pierderea
considerându-se variabilitatea modulului E în
stabilităţii generale.
stadiul elasto-plastic.
La studierea problemelor stabilităţii locale
Pentru ca placa să fie stabilă, e necesar ca
secţiunile elementelor construcţiilor sunt
tensiunile care apar în ea să nu depăşească
reprezentate ca un ansamblu de plăci plane cu un
valorile critice. Dacă tensiunile critice din
mod respectiv de interacţiune între ele. Această
(2.3.23) sunt mai mari sau egale cu limita de
reprezentare permite de a reduce problema
curgere, stabilitatea locală a elementelor este
stabilităţii locale la studierea stabilităţii plăcilor
asigurată. Din această condiţie rezultă
subţiri.
2
Pentru o placă dreptunghiulară comprimată ⎛t⎞
σ cr = κE ⎜ ⎟  σ c , (2.3.24)
(Fig. 2.3.13), forţa critică pe o unitate de lungime ⎝b⎠
44 Capitolul 2

şi valorile maxime ale raportului b/t când I I–I

stabilitatea locală este asigurată σ max σ max
b E
U κ . (2.3.25)

hw
t σc tw
Relaţia (2.3.25) se foloseşte la determinarea σ min σ min
valorilor limită ale raportului b/t pentru diferite I
elemente ale construcţiilor metalice, Fig. 2.3.15: Voalarea inimii sub acţiunea
considerându-se totodată că Ry=σc. tensiunilor normale.
2.3.5.2. Tălpile grinzilor încovoiate
În domeniul elastic deformaţiile sunt
Tălpile comprimate ale grinzilor şi stâlpilor reversibile, dispărând la încetarea solicitării.
pot fi modelate printr-o placă solicitată de Tensiunile critice se vor determina cu relaţia
tensiuni uniforme şi încastrată în lungul inimii ccr R y
(Fig. 2.3.14). Pentru acest caz relaţia (2.3.25) σ cr = , (2.3.27)
λ w2
capătă (cu notaţiile din Fig. 2.3.14) forma
bef E unde λw este coeficientul de zvelteţe
U 0,5 . (2.3.26) convenţional al inimii
tf Ry
Pentru oţeluri slab carbonate valorile limită hef Ry
λw = ; (2.3.28)
bef/tf sunt egale aproximativ cu 15. tw E
I I–I hef este înălţimea de calcul a inimii (se acceptă
σ σ
tf conform Fig. 2.3.16); tw – grosimea inimii; ccr –
coeficient care depinde de modul de încastrare a
bf
bef

inimii.
bf bf bf
σ cr σ cr
tf

tf

tf
hef =hw

I
hw

hef
hef

Fig. 2.3.14: Voalarea tălpilor comprimate a
grinzilor.
Dacă condiţia (2.3.26) nu este satisfăcută, de
regulă, se măreşte grosimea tălpii sau se
micşorează lăţimea ei. Dacă din diferite motive
lăţimea nu poate fi micşorată, talpa se va întări
(de exemplu, cu corniere). Când marginea tălpii
este întărită sau se ţine cont de apariţia
deformaţiilor plastice, expresia (2.3.26) se va
modifica conform normelor [3] (pag. 34, tab. 30).
2.3.5.3. Inimile grinzilor încovoiate
În regiunile cu moment de încovoiere
tw tw tw
Fig. 2.3.16: Dimensiunile de calcul ale grinzilor.
Talpa inferioară a grinzii fiind întinsă, la
încovoiere nu se roteşte şi marginea de jos a
inimii poate fi considerată încastrată rigid. Partea
de sus a inimii nu poate fi considerată încastrată
rigid, deoarece în timpul flambării poate avea loc
o rotire oarecare a tălpii superioare. În acest caz
marginea de sus se va considera încastrată elastic.
Modul de încastrare se ia în consideraţie cu
parametrul
bf ⎛ t f ⎞
3

considerabil inima grinzii poate pierde stabilitatea δ =β ⎜ ⎟⎟ , (2.3.29)

hef ⎜⎝ t w ⎠
locală; deformarea laterală a inimii este mai mare
în zona comprimată (Fig. 2.3.15). unde dimensiunile bf, tf, hef, tw sunt indicate în
Fig. 2.3.16.
 Calculul construcţiilor metalice 45

Când pe talpa superioară reazemă plăci din I F 1 I–I

beton armat, rigiditatea tălpii este foarte mare
(unghiul de rotire este zero) şi β=∞. In celelalte
cazuri normele de proiectare [3] recomandă

hw
acoperitor β=0,8.
Valorile coeficientului ccr în funcţie de δ sunt a1 a
date în [3] (pag. 27, tab. 21) şi variază în limitele
I
30...35,5. Considerând valoarea minimă ccr=30 şi
σcrRy, din relaţia (2.3.27) se determină valoarea Fig. 2.3.18: Grindă întărită cu rigidizări
transversale
coeficientului de zvelteţe convenţional λ w U5,5
pentru care stabilitatea locală a inimii este ⎛ 0,76 ⎞ Rs
asigurată. τ cr = 10,3⎜⎜1 + ⎟ , (2.3.31)
⎝ µ 2 ⎟⎠ λef2
În secţiunile barei din apropierea reazemelor
apar tensiuni tangenţiale esenţiale, la acţiunea unde λef este coeficientul de zvelteţe
cărora inima grinzii poate pierde stabilitatea convenţional
locală (Fig. 2.3.17).
d Ry
σ max λef = ;
τ σ min tw E
max{a1 ; hw }
d = min{a1 ; hw }; µ = .
τ τ d
σ min Inimile grinzilor pot pierde stabilitatea în
σ max
V 45o τ locurile aplicării forţelor concentrate sub acţiunea
tensiunilor locale (Fig. 2.3.18). Valorile critice
Fig. 2.3.17: Voalarea inimii sub acţiunea
ale tensiunilor locale se vor determina cu relaţiile:
tensiunilor tangenţiale.
c1 R y
– dacă a hef U0,8 ⇒ σ loc ,cr = 2 ;
Conform cercetărilor tensiunile critice slab λa
depind de modul de încastrare a inimii în tălpi c2 R y
– dacă a hef >0,8 ⇒ σ loc ,cr = .
Rs λ w2
τ cr = 10,3 , (2.3.30)
λ w2 Valorile coeficienţilor c1 şi c2 sunt date în [3]
unde λ w se determină cu expresia (2.3.28); Rs (pag. 28-29, tab. 23, 23a şi 25); coeficientul de
zvelteţe λ w se va determina cu relaţia (2.3.28), iar
este rezistenţa de calcul a oţelului la forfecare.
Pornind de la condiţia τcrRs, adică se a Ry
exclude pierderea stabilităţii locale, din relaţia λa = ; (2.3.32)
tw E
(2.3.30), se poate calcula τ cr = 10,3Rs λ w2  Rs
unde a este lăţimea panourilor dintre rigidizări
sau λ w U3,2. (Fig. 2.3.18).
Dacă coeficientul de zvelteţe convenţional Prezenţa tensiunilor locale duce la pierderea
λw este mai mare decât 3,2 are loc pierderea mai timpurie a stabilităţii inimii. Această
stabilităţii locale şi inima barei trebuie întărită cu influenţă nu este simţitoare dacă raportul σloc/σ
rigidizări transversale (Fig. 2.3.18). este mic. Valorile limită ale raportului σloc/σ sunt
Tensiunile critice se măresc; relaţia (2.3.30) date în [3] (pag. 29, tab. 24). Dacă raportul σloc/σ
se modifică în modul următor [3] este mai mare decât valorile limită şi a hef >0,8,
tensiunile critice σcr se vor calcula cu relaţia
46 Capitolul 2

(2.3.27), în care coeficientul ccr se va substitui cu Tensiunile tangenţiale se vor determina cu

c2. relaţia
Până acum s-a studiat pierderea stabilităţii Q
locale a inimii grinzii în două cazuri extreme: 1) τ= .
hw t w
tensiunile tangenţiale sunt neglijabile în
comparaţie cu tensiunile normale; această situaţie Tensiunile locale depind de originea forţelor
are loc în secţiunile cu moment încovoietor locale şi se vor calcula cu relaţiile respective, de
maxim; 2) tensiunile normale sunt neglijabile şi exemplu, expresia (2.2.8)
pierderea stabilităţii are loc sub acţiunea F
σ loc = .
tensiunilor tangenţiale; această situaţie are loc în t w ⋅ l ef
grinzi simplu rezemate în apropierea reazemelor,
unde forţa de forfecare este maximă. În alte
2.3.5.4. Stabilitatea tălpilor barelor
secţiuni ale grinzii pierderea stabilităţii locale se comprimate
produce la o solicitare combinată de tensiuni Pierderea stabilităţii locale a tălpilor barelor
normale şi tensiuni tangenţiale. În acest caz comprimate centric, comprimate şi încovoiate
tensiunile critice sunt mai mici decât în cazul, poate fi studiată analogic tălpilor grinzilor. Unele
când fiecare din aceste tensiuni acţionează particularităţi, care apar sunt legate de condiţia ca
separat. Conform normelor [3] stabilitatea locală elementele barei să nu voaleze înainte ca bara să
a inimilor grinzilor cu secţiunea simetrică, întărite flambeze. Aceasta înseamnă că tensiunile critice
numai cu rigidizări transversale, în absenţa la pierderea stabilităţii locale trebuie să fie mai
tensiunilor locale (σloc=0) şi λ w U6, se va verifica mari sau egale ca tensiunile critice la pierderea
cu relaţia stabilităţii generale. Astfel, condiţia (2.3.24) se va
2 2
înlocui prin următoarea
⎛ σ ⎞ ⎛ τ ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ U γ c , (2.3.33) ⎛t⎞
2

⎝ σ cr ⎠ ⎝ τ cr ⎠ σ cr = κE ⎜ ⎟  σ cr* , (2.3.35)
⎝b⎠
unde σcr, τcr se vor calcula, respectiv, cu relaţiile
unde σ cr* sunt tensiunile critice minime la
(2.3.27), (2.3.31); tensiunile σ, τ se vor determina
din valorile medii ale momentului M şi forţei de pierderea generală a stabilităţii barei comprimate.
forfecare Q în limita panoului. N
M
Stabilitatea inimilor la o solicitare combinată
de tensiuni normale, locale şi tangenţiale va fi σ
asigurată, dacă se va îndeplini condiţia [3] σ1
2 2
⎛ σ σ loc ⎞ ⎛ τ ⎞
⎜ + ⎟ +⎜ ⎟⎟ U γ c , (2.3.34)
⎜σ ⎟ ⎜τ
⎝ cr σ loc ,cr ⎠ ⎝ cr ⎠
unde σ, σloc şi τ sunt tensiunile normale, locale şi
tangenţiale calculate la marginea inimii sub forţa x
bef
tw

locală (punctul 1 din Fig. 2.3.18). y

bf

Tensiunile normale în inimă se vor calcula

pe secţiunea brută cu relaţia tf hef =hw tf
M Fig. 2.3.19: Bară comprimată şi încovoiată.
σ= y,
Ix
unde y este distanţa de la axa neutră x până la
marginea comprimată a inimii.
 Calculul construcţiilor metalice 47

Pentru tălpile comprimate ale barei din 2.3.5.5. Stabilitatea inimilor barelor
relaţia (2.3.35) cu t=tf, b=bef (Fig. 2.3.19) se comprimate
obţine Inima unei bare comprimate centric se
bef κE κ E comportă ca o placă încastrată elastic în tălpi.
U = , (2.3.36) Pornind de la inegalitatea (2.3.24), ca şi în cazul
tf σ cr
*
ϕ Ry
tălpilor se vor determina valorile raportului hw/tw
unde s-a ţinut cont că σ cr* = ϕ ⋅ σ c = ϕ ⋅ R y ; φ – când pierderea stabilităţii locale nu va avea loc
coeficient de flambaj. mai înainte de pierderea stabilităţii generale [3]
Din condiţia (2.3.36) se poate determina hw E
raportul limită bef/tf, care exclude pierderea U λuw , (2.3.38)
tw Ry
stabilităţii locale înainte de pierderea stabilităţii
generale. unde λuw este valoarea limită (valoarea cea mai
În inegalitatea (2.3.36) φ este funcţie de mare admisibilă) a coeficientul de zvelteţe a
coeficientul de zvelteţe convenţional maxim inimii stabile dată în [3] (pag. 32, tab. 27).
λ = max{λ x ; λ y }, În inimile barelor comprimate şi încovoiate
(comprimate excentric) tensiunile se repartizează
λ = λ R y E ; λ = l ef i , neuniform pe înălţimea inimii (Fig. 2.3.19). În
şi deci κ ϕ = f (λ ) . acest caz valorile limită λuw depind de forma
Cu o exactitate suficientă pentru practică secţiunii, de coeficientul de zvelteţe λ1 la
f (λ ) se poate aproxima cu o funcţie liniară de pierderea stabilităţii în planul momentului
încovoietor şi excentricităţii relative
forma f (λ ) = aλ + b , sau parabola
m = m x = e x ρ x . Pentru secţiuni dublu T şi
f (λ ) = aλ 2 + b , unde coeficienţii a şi b vor avea
chesonate, valorile λuw sunt date în [3] (pag. 32,
valori diferite pentru diferite moduri de întărire a
tab. 27). Se menţionează numai că aceste valori
tălpilor.
pentru secţiuni dublu T slab depind de mx. De
Notând [b t ]
ef u
= f (λ ) E R y relaţia de aceea valorile limită în acest caz se vor calcula cu
verificare a stabilităţii tălpilor barelor aceleaşi relaţii pentru m=0, în care λ se va înlocui
comprimate, capătă forma cu λ1.
bef ⎡ bef ⎤ Dacă inegalitatea (2.3.38) nu se satisface,
U⎢ ⎥ , (2.3.37) inima îşi poate pierde stabilitatea locală. Pentru a
tf ⎣ t ⎦u evita voalarea inimii, e nevoie de a mări grosimea
unde valorile limită ale raportului bef/tf sunt date ei tw sau de a o întări cu rigidizări longitudinale.
în [3] (pag. 33, tab. 29).
Relaţia (2.3.37) se va folosi şi la verificarea
stabilităţii barelor comprimate excentric,
comprimate şi încovoiate [3].
Examinând relaţiile (2.3.36) şi (2.3.37), se
ajunge la concluzia: dacă se majorează zvelteţea
barei comprimate, poate fi mărit şi raportul bef/tf,
ceea ce înseamnă că grosimea tălpii poate fi
micşorată. Dar dacă creşte rezistenţa de calcul Ry,
grosimea tălpii trebuie mărită.
48 Capitolul 2

2.4. Calculul elementelor metalice la oboseală 

În timpul exploatării încărcările care solicită

σ
a
unele construcţii (grinzile podurilor rulante,
ciclu de
platformele industriale cu transport etc.) pot fi tensiune
variabile în timp. Dacă încărcările au un caracter σ max
variabil periodic, în construcţie tensiunile de
asemenea variază periodic. S-a observat că σm
elementele supuse la solicitări repetate se distrug
la tensiuni mai mici decât în cazul solicitărilor σ min t
statice. Fenomenul de distrugere a materialelor
supuse solicitărilor repetate este numit oboseală. σ b
Capacitatea materialului de a se opune unei astfel σ max
de distrugeri este numită durabilitate, iar valoarea
maximă a tensiunilor la care materialul nu se σm
distruge la un număr oricât de mare de cicluri (de
obicei câteva milioane) se numeşte rezistenţă la t
oboseală.
Tensiunile maxime de rupere depind de σ c
legea variaţiei în timp a tensiunilor în construcţii,
σ max
provenite din solicitările variabile, reprezentate
prin ciclurile de solicitare.
σm t
Admiţând variaţia tensiunilor după o funcţie
sinusoidală, mărimea acestora – pornind de la o
σ min
valoare dată şi până ajunge la aceeaşi valoare –
formează un ciclu de solicitare variabilă sau un
σ d
ciclu de tensiune oscilant (Fig. 2.4.1, a); în
decursul unui ciclu tensiunea trece o singură dată σ max
prin valoarea maximă σmax şi o singură dată prin
valoarea minimă σmin. t
După modul cum variază solicitările în timp,
există mai multe tipuri de încărcări repetate,
reprezentate prin cicluri de solicitare. În Fig.
σ min
2.4.1 sunt arătate diferite tipuri de cicluri. Astfel, Fig. 2.4.1: Tipuri de cicluri.
dacă tensiunile nu îşi schimbă semnul, ciclul se (a) – oscilant; (b) – pulsant; (c) – alternant;
numeşte ondulant sau oscilant (Fig. 2.4.1, a); (d) – alternant simetric.
dacă tensiunile schimbă de semn, ciclul se
În afară de tensiunile maxime şi minime, un
numeşte alternant (Fig. 2.4.1, c). În particular,
ciclu este caracterizat şi prin alte mărimi derivate
dacă valoarea minimă a tensiunii este egală cu
(Fig. 2.4.1, a), cum ar fi:
zero, atunci ciclul este numit pulsant (Fig. 2.4.1,
b); dacă ciclul alternant are valorile |σmax|=|σmin|, σ − σ min
– amplitudinea tensiunii σ a = max ;
atunci el se defineşte ca ciclu alternant simetric 2
(Fig. 2.4.1, d). – variaţia tensiunii ∆σ = σ max − σ min = 2σ a ;
 Calculul construcţiilor metalice 49

σ min + σ max necesar de remarcat că, la creşterea numărului

– valoarea medie a tensiunii σ a = ;
2 grupei rezistenţa la oboseală se micşorează.
– caracteristica ciclului (coeficientul de Conform normelor [3] verificarea la prima
σ min grupă stări limită se va face cu relaţia
asimetrie a ciclului) ϱ = .
σ max σ max U α Rϑ γ ϑ , (2.4.1)

În cazul când ciclul este pulsant ϱ=0, iar unde Rϑ este rezistenţa de calcul la oboseală,
când ciclul este alternant simetric ϱ=–1. care se ia din [3] (pag. 37, tab. 32), în dependenţă
de limita de rupere a oţelului Run şi grupa
Cel mai defavorabil este cazul când ϱ=–1;
elementului; α – coeficient, care ţine cont de
ddin acest motiv, de regulă, încercările se fac în
numărul de cicluri de solicitare; γ ϑ – coeficient
condiţiile unui ciclu simetric. În urma
experienţelor s-a constatat că rezistenţa la care depinde de starea de tensiune şi de
oboseală depinde de numărul de cicluri n de caracteristica ciclului ϱ (pag. 37, tab. 33 din [3]).
solicitare. Reprezentarea grafică a dependenţei Coeficientul α se va calcula cu relaţiile:
dintre numărul de cicluri şi rezistenţa la oboseală a) în cazul când numărul de cicluri n<3,9·106
poartă denumirea de curbă de durabilitate (curba – pentru grupele 1 şi 2
Wöher). Pentru oţeluri o astfel de curbă este ⎛ n ⎞
2
⎛ n ⎞
reprezentată în Fig. 2.4.2. α = 0,064⎜ 6 ⎟
− 0,5⎜ 6 ⎟ + 1,75 ;
⎝ 10 ⎠ ⎝ 10 ⎠
σ [Mpa ] – pentru grupele 3 – 8
400
2
⎛ n ⎞ ⎛ n ⎞
α = 0,07⎜ 6 ⎟
− 0,64⎜ 6 ⎟ + 2,2 ;
300 ⎝ 10 ⎠ ⎝ 10 ⎠
b) în cazul când numărul de cicluri
200 n3,9·106 ⇒ α=0,77.
0,3σ r
Construcţiile metalice solicitate de încărcări
100
variabile trebuie proiectate în aşa mod, încât să
n
nu apară concentrări mari de tensiuni. Produsul
0 2 4 6 8 10 12·106 α Rϑ γ ϑ din relaţia (2.4.1) nu trebuie să
Fig. 2.4.2: Curba de durabilitate. depăşească raportul Ru / γu.

Valoarea spre care tinde asimptotic curba de

durabilitate constituie rezistenţa la oboseală a
oţelului respectiv. Pentru oţeluri cu conţinut
scăzut de carbon, rezistenţa la oboseală este
aproximativ egală cu 0,3σr.
Rezistenţa la oboseală esenţial depinde de
concentrările de tensiuni locale, care au loc în
construcţiile metalice în regiunile cordoanelor de
sudură. Pe baza unor experienţe efectuate pe
piese cu diferite îmbinări sudate s-a făcut o
sistematizare a lor, unificându-le în 8 grupe.
Încadrarea elementului de construcţie sau a
îmbinării sudate în una din cele opt grupe se face
conform normelor [3] (pag. 88, tab. 83). Este
50
Capitolul 3 
ÎMBINĂRILE CONSTRUCŢIILOR METALICE 
3.1. Îmbinări sudate 
3.1.1. Noţiuni generale
Sudarea reprezintă cel mai răspândit mod de
îmbinare a construcţiilor metalice (peste 90% din
construcţiile metalice sunt executate prin sudare).
Din avantajele sudurii pot fi remarcate: reducerea
consumului de metal cu 10...20% faţă de
îmbinările cu şuruburi; caracterul compact al
îmbinărilor; posibilitatea de a forma îmbinări cap
la cap, de colţ, în formă de T şi altele fără ajutorul
unor piese de legătură (platbande, corniere).
Dezavantajele îmbinărilor prin sudură sunt:
metodele dificile de verificare a calităţii sudurii,
viscozitatea mică a înbinărilor, sensibilitatea
îmbinărilor la concentrări de tensiuni, temperaturi
joase şi încărcării dinamice.
Sudarea se efectuează cu ajutorul arcului
electric, care se formează între piesă şi electrod
(Fig. 3.1.1).
2 rolul de conductor de curent.
1
3 furnizor de elemente de aliere necesare îl joacă
5
4 fluxul. Această sudare se efectuează cu instalaţii
6 Alte procedee de sudare. La sudarea
Fig. 3.1.1: Schema procesului de sudură cu
arc electric.
1– electrod, 2 – portelectrod, 3 – sursă de curent,
4 – elementele ce se sudează, 5 – arc electric, 6 – cordon de
sudură.
Electrodul prezintă o sârmă metalică cu
înveliş, care în procesul sudării se topeşte sub
acţiunea căldurii. Se topesc de asemenea şi
marginile pieselor care se sudează. După
Capitolul 3
solidificare materialul topit formează cusătura de
sudură (cordonul de sudură). Învelişul
electrodului are un rol însemnat în procesul
sudării. Topindu-se, el formează zgură, care
protejează metalul topit la acţiunea oxigenului şi
hidrogenului din aer. La sudare se folosesc mai
multe tipuri de electrozi. De exemplu, electrodul
de marca Э42 permite de a obţine cusătură cu
limita de curgere σc410 MPa; pentru electrodul
Э50 – σc490 MPa. La denumirea mărcii
electrodului se adaugă litera A, dacă materialul
electrodului dă un cordon cu plasticitate sporită
(Э42A, Э50A). Sudarea se efectuează folosind
curent continuu sau alternativ; tensiunea de lucru
este între 50...75 V, iar intensitatea curentului
180...500 A.
Sudarea cu arc acoperit cu strat de flux.
Aceasta este o variantă a procedeului cu arc
electric, când electrodul din sârmă neînvelită are
Rolul de stabilizator şi protector al arcului şi
care asigură o sudare automată sau semiautomată.
manuală sau la cea sub strat de flux protecţia băii
este asigurată de substanţele din învelişul
electrozilor sau din fluxurile de sudură, care prin
ardere elimină gaze.
Protecţia băii şi a metalului încălzit poate fi
obţinută şi printr-un curent de gaz inert, care
acoperă arcul format între piesă şi electrod. La
sudarea aluminiului, aliajelor de aluminiu, unor
oţeluri speciale se folosesc în calitate de gaze
inerte heliul şi argonul; în cazul oţelurilor carbon
obişnuite se utilizează bioxidul de carbon (CO2).
Sudarea în atmosferă protectoare de gaze nu
 Îmbinările construcţiilor metalice
trebuie confundată cu sudarea manuală cu gaze,
care se realizează cu flacără obişnuită prin
arderea în oxigen a unor gaze combustibile
(acetilenă, metan, propan etc.). Flacăra este
realizată într-un arzător (suflai), în care are loc
amestecul gazelor cu oxigenul. Ca material de
adaos se foloseşte sârmă de oţel neînvelită.
Calitatea sudurii este joasă, de aceea sudarea cu
gaze nu este utilizată la asamblarea construcţiilor.
Posibilitatea obţinerii unei cusături calitative
se nimeşte sudabilitate, care depinde de
componenţa chimică, regimul de sudare,
condiţiile tehnologice ale sudării ş.a. Sudura se
consideră nesatisfăcătoare dacă la sudare (sau
după) se formează fisuri, care contribuie la
ruperea fragilă a îmbinării.
Comportarea la sudare şi siguranţa sudurii
sunt două proprietăţi pe baza cărora oţelurile se
încadrează în clase de calitate.
Sudabilitatea oţelurilor poate fi estimată prin
carbonul echivalent Ce, care depinde de
elementele de aliere, de coeficienţii de
echivalenţă în raport cu carbonul. Pentru
determinarea carbonului echivalent au fost
propuse diferite relaţii. De exemplu, Asociaţia
Europeană de Sudură propune formula
Mn Cr + Mo + V Ni + Cu
Ce = C + + + .
6 5 15
Normele naţionale din alte ţări recomandă
relaţii similare.
Oţelurile se consideră sudabile, fără
prevederi speciale, dacă carbonul echivalent
maxim nu depăşeşte 0,14UCeU0,45%. Dacă Ce
este mai mare oţelurile sunt predispuse la
formarea fisurilor la rece.
La sudare se folosesc electroade de bună
calitate, care conţin un procent redus de carbon şi
elemente de aliere. Însă procesul de sudare poate
modifica defavorabil structura metalului în zona
influenţată termic, în care pot apărea structuri
predispuse la distrugere fragilă. Fragilitatea se
caracterizează prin energia minimă de rupere a
epruvetelor standarde. În Eurocode 3 sunt
prezentate grosimile elementelor din oţel care
51
satisfac condiţiile de evitare a ruperii fragile în
dependenţă de marca oţelului şi clasa de calitate.
3.1.1.1. Tipuri de îmbinări sudate
Îmbinările sudate se pot grupa în următoarele
tipuri: îmbinări cap la cap (Fig. 3.1.2, a), îmbinări
cu piese suprapuse (Fig. 3.1.2, b), îmbinări
combinate (Fig. 3.1.2, c) şi îmbinări în care
piesele se întâlnesc sub un unghi oarecare (Fig.
3.1.2, d-e).
Legătura dintre piese se realizează prin
cusături de sudură.
a b
c d e
Fig. 3.1.2: Tipuri de îmbinări sudate.
(a) – cap la cap; (b) – cu piese suprapuse; (c) – combinate;
(d) – în unghi; (e) – în formă de T.
3.1.2. Îmbinări cap la cap şi calculul lor
Aceste îmbinări sunt raţionale, deoarece
concentrarea de tensiuni în jurul cordoanelor de
sudură este mai mică. Dacă piesele nu sunt prea
groase (4...8 mm) sudarea este asigurată prin
topirea materialului de bază fără o prelucrare a
marginilor. Dacă grosimea pieselor este mai
mare, pătrunderea sudurii este asigurată numai
când piesele sunt aşezate la o anumită distanţă
una de alta şi marginile sunt prelucrate,
realizându-se şanţuri, care pot fi de forma V, K,
X, U. Forma prelucrărilor marginilor pieselor şi
limitele grosimilor elementelor sudate sunt date
în tab. 3.1.1.
52 Capitolul 3

Tabelul 3.1.1: Tipuri de cordoane de sudură şi grosimea limită t a pieselor sudate, mm

Sudare
Sudare Sudare în gaze
automată sau
manuală după protectoare
semiautomată
ГОСТ 5264- după ГОСТ
Tipul cordonului de sudură Schiţă sub flux după
80 14771-76*
ГОСТ 8713-79
Sudare pe ambele părţi sau pe o parte cu resudarea
rădăcinii
fără prelucrare 2...8 2...20 3...12

t
Cap la cap

în formă de V 10...50 14...34 8...60

t
în formă de X 12...60 20...60 12...120

t
t
În formă de T

fără prelucrare 2...30 3...40 2...40

t

cu pătrundere 12...60 16...40 12...80

Când piesele au grosimi diferite, racordarea

a b
se poate face prin sudură fără prelucrare mecanică
t2

t2
t1

t1
i=1:5
(direct), dacă diferenţa de grosimi este până la 2
mm (Fig. 3.1.3, a). Dacă diferenţa de grosime este
t2 – t1 2 mm t2 – t1 2 mm
mai mare, racordarea se face prin prelucrare
mecanică a piesei mai groase (Fig. 3.1.3, b).
c
Sudarea pieselor groase se execută în mai placute tehnologice
multe treceri. După fiecare trecere se îndepărtează de prelungire
zgura, care se adună la suprafaţa cordonului, apoi
se execută stratul următor. La cusăturile în formă
de V se recomandă resudarea rădăcinii înainte de
a se face depunerea tuturor straturilor. La suduri
în K şi X sudarea în straturi se face alternativ pe o
parte şi pe alta. Fig. 3.1.3: Cordoane de sudură cap la cap
În construcţii care sunt solicitate de (a), (b) – racordarea în cazul plăcilor de diferite grosimi;
încărcării dinamice se recomandă folosirea (c) – folosirea plăcuţelor de prelungire.
plăcuţelor de prelungire (Fig. 3.1.3, c), care
Calculul îmbinărilor cap la cap
permit evitarea concentrărilor de tensiuni la
perpendiculare pe direcţia solicitării se face
începutul şi sfârşitul cordonului de sudură. După
considerând că, secţiunea probabilă de rupere este
sudare plăcuţele se taie.
perpendiculară pe axa elementelor. Relaţiile de
Lungimea de calcul a sudurii se consideră
verificare a cordoanelor de sudură sunt
egală cu (Fig. 3.1.4, a)
următoarele:
l w = b − 2t , (3.1.1) pentru cordoane supuse la întindere sau
unde t este grosimea cordonului de sudură, egală comprimare (Fig. 3.1.4, a)
cu grosimea mai mică a elementelor îmbinate. γnN
σw = U Rwy γ c ; (3.1.2)
t ⋅ lw
 Îmbinările construcţiilor metalice 53

t ⋅ lw3 t ⋅l2 l t2
Iw = , Ww = w , S w = w .
a 12 6 8
În cazul solicitărilor dinamice apare
t
necesitatea de a micşora tensiunile în cordoanele
t σw de sudură. În aceste cazuri pentru a lungi
N N cordonul de sudură se face o îmbinare oblică
lw
b

(Fig. 3.1.5). Tensiunile de întindere (comprimare)

şi tangenţiale (Fig. 3.1.5, b) pot fi calculate în
t

b felul următor
Q σ w = σ rez sin α ; τ w = σ rez cos α .
t

t
t lw t Dacă se consideră că
M Q
N b
c σ rez = ; lw = − 2t ,
σw t ⋅ lw sin α
M
t

Q τw se obţin formulele de verificare

lw

M Q γ n N sin α
t σw = U Rwy γ c ;
t ⋅ lw
t

Fig. 3.1.4: Dimensiunile caracteristice ale γ n N cos α

τw = U Rws γ c . (3.1.5)
cordoanelor de sudură în îmbinările cap la cap. t ⋅ lw

pentru sudurile supuse la forfecare (Fig. a b τw

t

3.1.4, b-c) N N
lw

σw
b

γ n QS w α
τw = U Rws γ c ; (3.1.3)
t

t ⋅ Iw
τw
α σ rez
pentru sudurile supuse la încovoiere (Fig.
σw
3.1.4, b-c)
Fig. 3.1.5: Schema de calcul a cordonului de
γ nM
σw = U Rwy γ c , (3.1.4) sudură oblic.
Ww
unde Rwy este rezistenţa de calcul a materialului Din relaţiile (3.1.5) se obţine unghiul α, când
sudurii la întindere sau comprimare; Rws – cusătura va fi la fel de rezistentă ca şi metalul de
rezistenţa de calcul a materialului sudurii la bază. Acest rezultat se obţine obţine în cazul când
forfecare; t – grosimea celei mai subţiri piese; lw tensiunile în metalul de bază σ = N b ⋅ t = R y .
– lungimea de calcul a cordonului de sudură, Considerând lw≈b/sinα, din prima relaţie (3.1.5)
definită cu relaţia (3.1.1); γc – coeficientul se obţine
condiţiilor de lucru al construcţiei; Iw, Ww, Sw –
Rwy γ c
respectiv, momentul de inerţie, modulul de sin α U .
rezistenţă şi momentul static al semisecţiunii Ry
cordonului de sudură, care se vor determina cu Pentru cusături cu electrozi de tipul Э42
relaţiile: rezistenţa de calcul Rwy≈0,85Ry. Pentru γc= 1 se
– pentru schema de solicitare din Fig. 3.1.4, b obţine
l t3 l t2 t ⋅l2
I w = w , Ww = w , S w = w ; sin α 0 U 0,85 ; α 0 U 68 o .
12 6 8
– pentru schema de solicitare din Fig. 3.1.4, c
54
Practic sudurile se execută cu înclinaţie tgα=
2:1. În acest caz α ≅ 63° < α0 şi ambele condiţii
(3.1.5) sunt respectate.
3.1.3. Îmbinări cu cusături de colţ
Cusăturile de colţ (în relief) pot fi executate
cu cordoane laterale (Fig. 3.1.6) şi frontale (Fig.
3.1.7). În sudurile, supuse la forţe axiale apar
tensiuni tangenţiale. Tensiunile pe lungimea
cordoanelor de sudură se repartizează neuniform,
fiind mai mari spre extremităţi (Fig. 3.1.6).
I II σ2 I–I II–II
σ1
N N
I II
Fig. 3.1.6: Distribuirea tensiunilor în îmbinări cu
cordoane în relief laterale.
Cordoanele frontale transmit tensiunile
uniform pe direcţia lăţimii elementelor sudate şi
foarte neuniform pe secţiunea cordonului de
sudură; tensiunile cresc spre rădăcina sudurii
(Fig. 3.1.7). În domeniul plastic are loc o
redistribuire şi uniformizare a tensiunilor.
A
I–I
N N
I I
Vedere A
N N
Fig. 3.1.7: Distribuirea tensiunilor în îmbinări cu
cordoane în relief frontale.
Cordoanele de sudură laterale şi frontale se
distrug pe plane, care trec prin metalul depus al
sudurii (Fig. 3.1.8, a) sau prin metalul graniţei de
topire (Fig. 3.1.8, b).
Capitolul 3
a
b
Fig. 3.1.8: Tipuri de rupere a cordonului frontal.
(a) – prin metalul depus; (b) – prin metalul graniţei de
topire.
Înălţimea de calcul a cordonului la ruperea
prin metalul depus este βf·kf, iar la ruperea prin
metalul graniţei de topire – βz·kf (Fig. 3.1.9, a).
Pătrunderea metalului topit în metalul de bază
depinde de procedeul de sudare şi poziţia sudurii.
La sudare manuală această pătrundere este mică,
de aceea înălţimea de calcul prin metalul de bază
este egală cu k f 2 ≈ 0,7k f , iar prin metalul
depus – kf, adică βf =0,7 şi βz=1. Pentru alte cazuri
valorile coeficienţilor βf şi βz sunt date în [3] (pag.
39, tab. 34).
a b
2
1
kf kf
βzk f
c d e
kf kf kf
Fig. 3.1.9: Caracteristici de calcul al
cordoanelor în relief.
(a) – înălţimi de calcul; (b) – dimensiunile secţiunii de
calcul prin metalul depus; (c) – secţiune transversală în
cusătură convexă; (d) – idem, concavă; (e) – idem, cu
laturi diferite.
Tensiunile care apar în sudurile în relief au
un caracter complex. Relaţiile de calcul
recomandate în normele [3] reiese dintr-o schemă
simplificată de calcul.
La starea limită, când apar deformaţii
plastice în cordon, se produce o redistribuire a
tensiunilor în secţiunile de calcul. Considerând că
forţa N generează tensiuni uniform distribuite şi,
 Îmbinările construcţiilor metalice 55

admiţând posibilitatea ruperii cordonului pe una Deseori este nevoie de calculat lungimea
din secţiunile convenţionale, se obţin relaţiile de cordonului de sudură cu o grosime adoptată.
verificare a tensiunilor. Reieşind din relaţile (3.1.6) şi (3.1.7)
Verificarea tensiunilor tangenţiale pe γnN
secţiunea metalului depus se face cu relaţia (Fig. ∑l wi 
k f (β Rw )min γ wγ c
, (3.1.8)
3.1.6)
unde (β Rw )min = min{β f Rwf ; β z Rwz }.
γnN
τ wf = U Rwf γ wf γ c . (3.1.6)
β f k f ∑ l wi Conform [3] lungimea maximă a cordonului
de sudură nu trebuie să depăşească lw,max= 85 βf·kf.
În mod analogic se vor verifica tensiunile în În cazul când lungimea calculată din relaţia
secţiunea metalului de bază la graniţa sudurii (3.1.8) depăşeşte valoarea admisibilă, este
γnN necesar de a determina înălţimea cordonului
τ wz = U Rwz γ wz γ c . (3.1.7)
β z k f ∑ l wi reieşind din valoarea lungimii adoptate (sau
maxime):
În relaţiile (3.1.6) şi (3.1.7) kf este grosimea
(cateta) cordonului de sudură (Fig. 3.1.9); ∑ l wi γnN
kf  , (3.1.9)
– lungimea de calcul a cordonului de sudură, care ∑ l wi (β Rw )min γ wγ c
este cu 10 mm mai mică decât cea reală; Rwf – Sudurile frontale (Fig. 3.1.7) solicitate de o
rezistenţa de calcul a metalului depus (a forţă N pot fi calculate similar cu relaţiile (3.1.6),
electrodului); Rwz – rezistenţa de calcul a (3.1.7).
metalului de bază; γwf, γwz sunt coeficienţii a b 1
1
condiţiilor de lucru a îmbinării sudate egali cu 1 τ wN τ wM
pentru construcţii, care sunt exploatate la N M
temperaturi mai mari decât –40°C; pentru
temperaturi mai joase v. [3] (pag. 38, pct. 11.2).
Conform normelor de proiectare [3] (pag. 6,
tab. 3) rezistenţele de calcul Rwf şi Rwz se l
calculează cu relaţiile: 1 d
c τ wM
Rwun τ wQ τ wQ
Rwf = 0,55 ; Rwz = 0,45 Run , σw
γ wm Q
e
unde Rwun, Run sunt, respectiv, rezistenţa normată τ wM τ wN
la rupere a metalului depus şi a materialului de τ wQ σw
bază; γwm este coeficientul de siguranţă al
Fig. 3.1.10: Solicitări ale sudurii în relief şi
materialului, care este egal cu 1,25, când Rwun
diagrame ale tensiunilor.
U490 MPa şi 1,35 pentru Rwun 590MPa.
(a) – cusătură supusă la întindere; (b) – idem, la
Rezistenţele normate şi de calcul ale încovoiere; (c) – idem, la forfecare; (d) – solicitare
metalului depus sunt date în [3] (pag. 70, tab. 56), combinată la forfecare şi încovoiere; (e) – idem, la
iar ale materialului de bază – în [3] (pag. 64, tab. forfecare, încovoiere şi întindere.
51).
La calculul cordoanelor în relief este necesar Dacă îmbinarea este solicitată la încovoiere
în prealabil de a stabili secţiunea de rupere. (Fig. 3.1.10, b), verificarea tensiunilor maximale
Pentru aceasta se compară produsele βf·Rwf şi se face cu relaţiile:
βz·Rwz; cel mai mic va avea o importanţă – prin metalul depus
hotărâtoare. γ nM
τ wf = U Rwf γ wf γ c ; (3.1.10)
Wwf
56 Capitolul 3

– prin metalul de bază y

γ nM
τ wz = U Rwz γ wz γ c , (3.1.11) dF dA
Wwz
r 1
unde Wwf, Wwz sunt, respectiv, modulele de
rmax M x
rezistenţă ale sudurii, respectiv, prin metalul
depus şi de bază:
c.g.
β f k f l w2 β z k f l w2
Wwf = n w ; Wwz = n w
;
6 6
Fig. 3.1.11: Sudură în relief supusă la încovoiere
l w = l − 10 mm ; n w = 2 – numărul cordoanelor.
în planul prinderii.
Când cordonul de sudură este supus forţei de
forfecare Q şi încovoierii cu momentul M, atunci Sub acţiunea momentului M prinderea are
în secţiunea de calcul apar tensiuni din forfecare tendinţa de a se răsuci în jurul centrului de
şi din încovoiere, care sunt perpendiculare între greutate al cordonului. În elementul dA al
ele (Fig. 3.1.10, d). cordonului va apărea forţa dF=τ·dA, unde τ sunt
Verificarea se face la tensiunile rezultante: tensiunile tangenţiale. Tensiunile τ faţă de centrul
– prin metalul depus de greutate (de rotire) conduc la un moment, care
2 2 echilibrează momentul de încovoiere M
⎛γ Q⎞ ⎛γ M ⎞
σ wf = ⎜ n ⎟ +⎜ n ⎟ U Rwf γ wf γ c ; (3.1.12) M = ∫ τ ⋅ r ⋅ dA , (3.1.15)
⎜A ⎟ ⎜W ⎟
⎝ wf ⎠ ⎝ wf ⎠ A

– prin metalul de bază unde integrarea se face pe toată suprafaţa sudurii.

2 2
Fie tensiunile τ sunt proporţionale cu
⎛γ Q⎞ ⎛γ M ⎞ distanţele de la centrul de răsucire r
σ wz = ⎜⎜ n ⎟⎟ + ⎜⎜ n ⎟⎟ U Rwz γ wz γ c , (3.1.13)
⎝ Awz ⎠ ⎝ Wwz ⎠ τ r
= , (3.1.16)
unde Awf=nwβf kf lw; Awz=nwβz kf lw. τ1 1
Similar se calculează sudurile supuse la unde τ sunt tensiunile la distanţa r de centrul de
eforturi pe mai multe direcţii. În acest caz sudura greutate, iar τ1 tensiunile la distanţa r = 1.
în relief este supusă în acelaşi timp la eforturi de Din relaţia (3.1.16) se determină
încovoiere, întindere şi forfecare. Verificarea se
τ = τ1 ⋅ r . (3.1.17)
face la rezultanta tensiunilor din punctul cel mai
periculos (punctul 1 din Fig. 3.1.10). Înlocuind în (3.1.15) valoarea τ din (3.1.17)şi
ţinând cont că că τ1 nu depinde de r, se obţine:
σw = (τ wM + τ wN )2 + τ wQ
2
U Rwγ wγ c , (3.1.14)
M = τ 1 ∫ r 2 ⋅ dA = τ 1 I p , (3.1.18)
unde tensiunile respective se vor calcula în A

secţiunea de calcul prin materialul depus sau prin unde Ip este momentul de inerţie polar, care poate
materialul de bază; Rw este rezistenţa de calcul fi exprimat prin momentele de inerţie axiale
(Rwf sau Rwz); γw – coeficientul condiţiilor de lucru I p = Ix + Iy .
al sudurii (γwf sau γwz).
Sudurile în relief supuse la încovoiere în Din relaţia (3.1.18) se determină tensiunile τ1
planul prinderii pot fi calculate folosind relaţiile M M
τ1 = = .
din teoria de răsucire a barelor. De exemlpu, I p Ix + Iy
prinderea din Fig. 3.1.11, solicitată de momentul
Substituind τ1 în (3.1.17), se obţine formula
M.
pentru tensiunile tangenţiale în orice punct al
sudurii
 Îmbinările construcţiilor metalice
M Catetele minime kf ale cordoanelor în relief sunt
τ= r.
Ip
Tensiunile maxime
M M
τ w,max = rmax = x12 + y12 ,
Ip Ix + Iy
unde x1, y1 sunt coordonatele punctului cel mai
îndepărtat de centrul de greutate al sudurii
(punctul 1 din Fig. 3.1.11).
a P
b Cum s-a menţionat lungimea maximă a
1 1 τ wN
rmax
c.g. N c.g. τ
wQ
M
Q supratensionate.
βfkf
Fig. 3.1.12: Sudură supusă unei solicitări
complexe în planul sudurii.
Sudurile în relief supuse la solicitări
complexe în planul prinderii se verifică la
rezultanta tensiunilor de forfecare din cel mai
solicitat punct al sudurii. Un exemplu de acest fel
este reprezentat în Fig. 3.1.12. Tensiunile în cel
mai periculos punct (punctul 1 din Fig. 3.1.12) se
vor calcula ca tensiunile sumare provenite din
eforturile M, N şi Q. Relaţia de verificare este
σ w U Rwγ wγ c ,
unde Rw este rezistenţa de calcul a sudurii (Rwf
sau Rwz); γw – coeficientul condiţiilor de lucru al
sudurii (γwf sau γwz).
După cum se vede în cusăturile în relief
apare o stare de tensiune complexă. La calculul
tensiunilor sau folosit scheme simplificate de
calcul, care au fost verificate prin încercări. În
relaţiile folosite în normele de proiectare [3] şi
expuse mai sus se utilizează rezistenţa de calcul a
metalului depus, sau a materialului de bază la
forfecare (Rwf sau Rwz).
3.1.3.1. Cerinţe constructive
îmbinări sudate în relief
Dimensiunile cordoanelor în relief sunt în
funcţie de grosimea pieselor care se sudează.
57
date în [3] (pag. 44, tab. 38).
Cateta maximă a sudurii poate fi cel mult
1,2·t (t – grosimea minimă a elementelor sudate).
(3.1.19) Aceeaşi catetă maximă kf=1,2t se admite şi la
sudarea cornierelor. Muchiile profilelor laminate
sunt rotunjite, de aceea cateta cordonului de-a
lungul muchiei se va lua cu 2 mm mai mică decât
grosimea tălpilor.
cordoanelor în relief nu trebuie să fie mai mare de
85βf·kf, deoarece tensiunile tangenţiale cresc spre
τ wM
extremităţile cordonului (Fig. 3.1.6) şi la lungimi
σw
mari ale cordoanelor aceste părţi ale sudurii sunt
3.1.4. Calculul îmbinărilor combinate
Cusăturile combinate cuprind atâît cusături
de colţ (laterale sau frontale), cât şi cusături cap
la cap (Fig. 3.1.13).
a
N
N
b
N N
N N
50
50
Fig. 3.1.13: Întărirea îmbinării cap la cap cu
platbande.
Aceste îmbinări nu sunt eficiente, deoarece
în secţiunile, în care se schimbă înălţimea, apar
concentrări de tensiuni şi prin urmare, poate avea
loc distrugerea elementelor. Totuşi acest mod de
întărire se foloseşte când e nevoie de a ameliora
capacitatea portantă a sudurii. La calculul
îmbinărilor combinate convenţional se admite ca
pentru tensiunile în cusătura cap la cap şi în platbande să
fie egale
58
γnN
σ= U Rwy γ c ,
Ae + ∑ A pi
unde Ae este aria secţiunii elementelor îmbinate;
∑Api – aria totală a platbandelor.
Forţa de tracţiune, care apare în platbandă
Np= σ·Ap este transmisă cordoanelor de sudură în
colţ. Lungimea sudurii necesare dintr-o parte a
îmbinării se va calcula cu relaţia
Np
∑l wi 
(β Rwγ w )min k f γ c
.
3.1.5. Comportarea şi calculul
îmbinărilor sudate la solicitări variabile
Conform normelor de proiectare [3]
verificarea la oboseală se face cu relaţia (2.4.1) în
metalul de bază din apropierea cordoanelor de
sudură, unde poate avea loc ruperea îmbinării
(Fig. 3.1.14).
σ w,max U α Rϑ γ ϑ .
fisura
N c
N
Fig. 3.1.14: Modul de rupere a îmbinării cu
cordoane frontale.
O importanţă decisivă pentru rezistenţa la
oboseală o are concentrarea de tensiuni din
apropierea cordoanelor de sudură, care depinde
de geometria îmbinării şi de defectele
cordoanelor de sudură.
Defectele cordoanelor pot fi aparente sau
ascunse. Printre defectele aparente pot fi: sudurile
nepătrunse (incomplete) (Fig. 3.1.15, a,b);
neregularitatea solzilor (Fig. 3.1.15, c); lipsa
resudării rădăcinii (Fig. 3.1.15, d); crestături
mărginale din topirea metalului de bază (Fig.
3.1.15, e); distanţe mari între piesele suprapuse
(Fig. 3.1.15, f) şi altele.
Capitolul 3
a b
c d
e f
Fig. 3.1.15: Defecte aparente la suduri.
Printre defectele ascunse pot fi: fisurile,
incluziunile de zgură şi oxizi (Fig. 3.1.16, a);
orificii cauzate de pătrunderea incompletă a
sudurii (Fig. 3.1.16, b,c), crăpături, goluri cauzate
de formele constructive incorecte (Fig. 3.1.16, d)
ş. a.
a b
d
Fig. 3.1.16: Defectele ascunse la suduri.
Defectele cordoanelor fac să scadă rezistenţa
la oboseală. Durabilitatea şi rezistenţa la
fragilizare este mai sporită la sudurile cap la cap
cu pătrundere completă şi fără cratere la începutul
şi sfârşitul cordoanelor. Lipsa resudării poate
reduce de câteva ori capacitatea portantă a sudurii
la oboseală. Rezistenţa la oboseală a sudurilor în
relief este cu mult mai mică decât a sudurilor cap
la cap. De aceea la solicitări variabile sunt
recomandate numai cordoane în relief de formă
specială (concave, cu suprafaţa prelucrată ş. a.).
Rezistenţa la oboseală a cordoanelor în
forma K este mai mare decât a cordoanelor în
relief, dar mai scăzută decât la sudurile cap la
cap. Sudarea diferitelor elemente auxiliare (gusee,
 Îmbinările construcţiilor metalice
nervuri etc.) reduc rezistenţa construcţiei la
oboseală.
Rezistenţa la oboseală poate fi esenţial
sporită în urma realizării unor măsuri constructive
de reducere a concentrărilor de tensiuni (Fig.
3.1.17).
a d
b şi pot fi calculate. La proiectarea construcţiilor
c e
Fig. 3.1.17: Exemple de realizare a unor măsuri
constructive de reducere a pericolului de rupere.
(a) – polizarea suprafeţelor; (b,c) – prelucrarea mecanică
a cordoanelor; (d) – apropierea lină de guseu; (e) –
strunjirea platbandelor.
Pentru construcţii solicitate de forţe
dinamice se foloseşte sudarea automată, care
permite micşorarea porozităţii şi de a mări
compacitatea cordonului de sudură.
3.1.6. Tensiuni şi deformaţii remanente
la sudare
În cazul când o tablă se sudează pe una din
margini zona încălzită se dilată. Dilatarea depinde
de câmpul termic provocat de electrod şi este mai
mare în punctele cu temperatura ridicată. Zonele
învecinate mai reci împiedică dilatarea liberă a
materialului încălzit. La răcire zonele încălzite se
contractă. Zonele mai puţin încălzite împiedică
deformaţia zonelor cu temperaturi ridicate şi în
fibrele respective apar tensiuni de întindere.
Tensiunile care apar în piesă după răcire se
numesc tensiuni remanente (reziduale).
Procese similare au loc şi în alte tipuri de
îmbinări. De exemplu, la sudurile în relief se
produce o deformaţie transversală (Fig. 3.1.18, a)
şi o deformaţie longitudinală (Fig. 3.1.18, b).
59
Fig. 3.1.18. Deformaţii generate de suduri în
relief.
Valorile deformaţiilor depind de tipul sudurii
metalice tensiunile remanente nu se iau în
consideraţie, dar trebuie luate măsuri pentru a le
reduce substanţial. Mai jos sunt enumerate unele
măsuri, care dau posibilitate de a reduce
tensiunile remanente.
Măsuri de alcătuire constructivă:
– e necesar de a micşora numărul total de
cordoane, reducându-l la minimum;
– înălţimea (grosimea) cordoanelor nu trebuie
să fie executată mai mare decât cea calculată;
– în construcţii simetrice cordoanele trebuie
proiectate simetric sau amplasată în aşa fel, încât
momentele statice ale cordoanelor de pe ambele
părţi ale axei neutre să fie egale;
– e necesar de a evita intersecţie de cordoane,
aranjarea lor în linii paralele apropiate sau
proiectarea cordoanelor închise;
– cordoanele trebuie proiectate astfel, încât să
fie asigurată tehnologia de sudare, care precizează
ordinea de executare a sudurilor.
Măsuri tehnologice:
– piesele care se sudează, se aşează sau se
deformează în prealabil astfel, încât în final să
ajungă în poziţia cerută de proiect;
– la executarea sudurii la temperaturi joase,
când viscozitatea la şoc a metalului de bază şi a
celui depus este mică, trebuie evitate loviturile
asupra pieselor sudate; e raţional de a încălzi în
prealabil piesele care se îmbină până la 60...70°C;
– executarea cordoanelor se va face cât mai
repede, fără întreruperi, deoarece în acest caz
căldura se concentrează pe o zonă mai redusă;
– trebuie folosite metode speciale de reducere a
defomaţiilor remanenete (încălzirea locală,
normalizarea totală a construcţiei ş. a.)
60
3.2. Îmbinări cu şuruburi 
3.2.1. Noţiuni generale
Îmbinările cu şuruburi au apărut înaintea
îmbinărilor sudate. Simplicitatea îmbinării şi
siguranţa în timpul exploatării permit folosirea pe
o scară mai largă.
Îmbinările cu şuruburi se folosesc la
montare, în îmbinări cu eforturi mari, care nu pot
fi preluate de nituri, în pachete cu grosimea de
peste 5d, în construcţiile demontabile ş. a.
În prezent se folosesc următoarele tipuri de
şuruburi:
– brute (grosolane, nepăsuite, clasa de precizie
C, ГОСТ 15589-70*);
– de exactitate normală (clasa de precizie B,
ГОСТ 7798-70*);
– de exactitate sporită (precise, clasa de precizie
A, ГОСТ 7805-70*);
– de înaltă rezistenţă (ГОСТ 22353-77*, ГОСТ
23356-77*);
– de ancorare (pentru fundaţii)( ГОСТ 24379-1-
80).
Şuruburile sunt alcătuite dintr-o tijă
cilindrică cu un cap hexagonal; la celălalt capăt
tija este filetată şi se poate înşuruba o piuliţă
hexagonală. Dimensiunile caracteristice ale
şurubului, şaibei şi piuliţei sunt indicate în Fig.
3.2.1.
1
H=0,6d 2 are o formă cilindrică.
2d
d0
D
d
0,15d h S care nu trebuie să depăşească +0,3 mm. Cu astfel
Fig. 3.2.1: Şurub cu şaibă şi piuliţă.
Şuruburile brute pot avea o deviere a
diametrului tijei până la 1 mm de la diametrul
nominal, cele de exactitate normală până la 0,52
mm. Diametrul găurii în care se montează şurubul
trebuie să fie cu 2...3 mm mai mare decât
diametrul tijei. La îmbinări cu clasa de precizie A
Capitolul 3
se referă îmbinările, în care găurile se realizează
pe întreg pachetul, pe şabloane în elemente
separate sau, dacă găurile au fost realizate iniţial
în piese separate la diametru mai mic, apoi lărgite
în pachet până la diametrul necesar.
Şuruburile se realizează din oţeluri carbonice
forjate la rece sau cald. După caracteristicile
mecanice şuruburile se clasifică în grupe (clase)
de rezistenţă. Grupa de rezistenţă este notată prin
două cifre (pag. 71, tab. 58 din [3]). Prima cifră
multiplicată cu 10 este rezistenţa la rupere (σr în
kgf/mm2), produsul cifrelor – limita de curgere (σc
în kgf/mm2), iar cifra a doua multiplicată cu 10 –
raportul σc/σp în procente.
Şuruburile brute (grosolane) se folosesc în
îmbinările de montare. Aceste îmbinări sunt
deformative. Şuruburile introduse în găuri cu 2...3
mm mai mari decât diametrul şurubului nu
împiedică alunecarea pieselor, care se pot deplasa
până când se stabileşte contactul între tija
şuruburilor şi pereţii găurilor. De aceea aceste
tipuri de şuruburi nu pot fi recomandate în
construcţii din oţel cu limita de curgere mai mare
de 380 MPa şi în îmbinări de o responsabilitate
sporită, care sunt solicitate la forfecare.
Şuruburile de exactitate sporită (precise),
clasa de precizie A, se realizează de asemenea din
oţeluri carbonate şi se divizează în aceleaşi grupe
de rezistenţă. Tija acestor şuruburi e strunjită şi
Diametrul tijei are toleranţă (abatere) numai
în minus şi este în limitele –0,28...–0,34 mm;
diametrul găurilor are toleranţă numai în plus
de devieri mici şuruburile nu intră liber în găuri,
fiind nevoie de a le bate cu ciocanul. Suprafeţele
găurilor trebuie să fie netede, aceasta obţinîndu-se
numai dacă găurile sunt sfredelite folosind
şabloane. Îmbinările cu şuruburi de exactitate
sporită se comportă bine la forfecare.
Şuruburile de înaltă rezistenţă sunt
confecţionate din oţeluri aliate cu caracteristici
 Îmbinările construcţiilor metalice
mecanice superioare, având exactitatea
şuruburilor normale. La înşurubarea piuliţei, în
şurub apar eforturi de întindere considerabile,
care apasă puternic piesele din îmbinare.
Deplasarea relativă a pieselor este împiedicată de
forţele de frecare, care apar pe suprafeţele de
contact. De aceea astfel de îmbinări sunt numite
îmbinări prin fricţiune. Pentru ameliorarea
forţelor de frecare suprafeţele elementelor trebuie
curăţate de murdărie, uleiuri, rugină etc. cu
ajutorul periilor de sârmă, sablate cu un jet de
nisip sub presiune sau cu alice de metal dur. O
rugozitate suficient de bună poate fi realizată în
urma prelucrării suprafeţelor cu flacără
oxiacetilenică şi apoi curăţării cu o perie de
sârmă.
Şuruburile de înaltă rezistenţă se utilizează în
îmbinări de montare cu forţe mari de forfecare şi
în cazul unor încărcării dinamice sau vibrante
(oscilante).
3.2.2. Comportarea îmbinărilor cu
şuruburi
În îmbinările cu şuruburi obişnuite forţele de
întindere în şuruburi nu sunt controlate, prin
urmare forţele de frecare între piese nu sunt
determinate şi, în majoritatea cazurilor, nu sunt
suficiente de a prelua forţele de frecare.
Comportarea îmbinării poate fi divizată în 4
etape. La prima etapă, când forţele de frecare
între piese nu sunt învinse, şuruburile sunt supuse
numai la tracţiune; îmbinarea lucrează în stare
elastică. În aşa mod se comportă şi îmbinările cu
şuruburi de înaltă rezistenţă. La etapa a doua,
când forţele de frecare sunt învinse, se observă o
deplasare relativă a elementelor îmbinării până
când şuruburile vin în contact cu pereţii găurii.
suprafata
de strivire
N/2
N
N/2
Fig. 3.2.2: Comportarea îmbinărilor cu şuruburi.
61
La etapa a treia forţa de forfecare din
îmbinare se transmite prin presiunea de pe
suprafaţa găurii la tija şurubului (Fig. 3.2.2).
Dacă forţa se măreşte treptat, tija şurubului şi
marginea găurii se strivesc; şurubul se încovoaie
şi se întinde, deoarece capul şurubului şi piuliţa
împiedică încovoierea liberă a tijei. Treptat
forţele de frecare se micşorează şi îmbinarea trece
în etapa a patra, când tija se află în stadiul elasto-
plastic de comportare. Îmbinarea se distruge din
cauza strivirii pereţilor găurilor (Fig. 3.2.2),
forfecării şurubului (Fig. 3.2.3), despicării
platbandei la ultimul şurub sau în urma unui
fenomen de distrugere mixt. În practică este
folosit un procedeu simplificat de calcul, care
consideră două situaţii de distrugere a şurubului:
prin forfecare şi prin depăşirea rezistenţei limită
la presiune locală pe pereţii găurii.
suprafata
de forfecare
N/2
N
N/2
Fig. 3.2.3: Comportarea şurubului înainte de
distrugere.
3.2.2.1. Calculul şuruburilor la forfecare
Capacitatea portantă a şurubului la forfecare
se calculează cu relaţia
N bs = Rbs γ b A ⋅ n s , (3.2.1)
unde Rbs este rezistenţa de calcul la forfecare a
şurubului (pag. 7, tab. 5 din [3]); A=πd2/4 – aria
secţiunii de calcul a tijei şurubului; d – diametrul
părţii nefiletate a tijei şurubului; ns – numărul
secţiunilor de forfecare ale şurubului; γb –
coeficientul condiţiilor de lucru al îmbinării (pag.
40, tab. 35 din [3]).
3.2.2.2. Calculul şuruburilor la presiune
pe pereţii găurii
Tensiunile de contact între şurub şi peretele
găurii se repartizează neuniform (Fig. 3.2.4, a).
La acelaşi tensiuni este supusă şi tija şurubului
(Fig. 3.2.4, b).
62 Capitolul 3

a b c 3.2.2.3. Calculul şuruburilor solicitate la

σp
întindere
σ max
Dacă forţa exterioară care acţionează asupra
σ max
îmbinării este paralelă cu axele şuruburilor,
atunci ele vor fi solicitate la întindere. Calitatea
executării găurilor şi a tijei nu este importantă în
Fig. 3.2.4: Repartizarea tensiunilor de contact. cazul când îmbinarea este supusă solicitărilor
(a) – pe peretele găurii; (b) – pe peretele tijei; (c) –
simplificată.
statice; deaceea rezistenţele admisibile ale
şuruburilor de exactitate normală sau ridicată sunt
Corectă ar fi verificarea tensiunilor maxime aceleaşi. Un exemplu de îmbinare solicitată la
σmax. Deoarece distribuirea acestor tensiuni este întindere este reprezentată în Fig. 3.2.6.
complicată, ele sunt convenţional considerate N
uniform distribuite după diametrul şurubului (Fig.
3.2.4, c). Considerând tensiunile maxime egale cu
rezistenţa de calcul, se obţine capacitatea portantă
a şurubului la presiune locală (strivire) pe pereţii
găurii
N bp = Rbp γ b d ∑ t , (3.2.2)
unde Rbp este rezistenţa de calcul la presiune pe
pereţii găurii (pag. 7, tab. 5 din [3]); ∑ t – suma N
minimă a grosimilor pieselor care alunecă în
acelaşi sens. Fig. 3.2.6: Îmbinare cu şuruburi solicitată la
întindere.
N N Capacitatea portantă a şurubului la întindere
se determină cu formula
N bt = Rbt Abn , (3.2.4)
N/2
unde Rbt este rezistenţa de calcul a şurubului le
N întindere (pag. 7, tab. 5 din [3]); Abn – aria netă a
N/2 tijei şurubului (pe secţiunea filetului).
Ariile secţiunii tijei şurubului brută Ab şi netă
Fig. 3.2.5: Îmbinare cu şuruburi solicitate de
Abn în funcţie de diametrul şurubului sunt date în
o forţă care acţionează în centrul de greutate al
[3] (pag. 72, tab. 62).
grupului de şuruburi.
Numărul necesar de şuruburi în îmbinare
Verificarea îmbinării cu şuruburi la forţa N solicitată de o forţă axială este
care acţionează centric (Fig. 3.2.5) se efectuează N
n . (3.2.5)
considerând repartizarea uniformă a acesteia către N bt γ c
toate şuruburile n
Şurubul solicitat concomitent la întindere şi
N forfecare se verifică separat la întindere, forfecare
N n = U N b ,min γ c , (3.2.3)
n şi la strivire cu relaţiile (3.2.4), (3.2.1) şi (3.2.2).
unde Nb,min = min(Nbs; Nbp); γc este coeficientul
condiţiilor de lucru al îmbinării.
 Îmbinările construcţiilor metalice 63

3.2.3. Calculul îmbinărilor cu şuruburi Forţa maximă în cel mai solicitat şurub, care
solicitate complex se află la distanţa maximă e1=emax în raport cu
centrul de greutate al îmbinării O, va fi
3.2.3.1. Îmbinări supuse la moment de M ⋅ emax
încovoiere N max = N 1 = n
. (3.2.7)

Îmbinări cu şuruburi supuse unui moment ∑e

i =1
2
i

încovoietor se întâlnesc la joncţiunea barelor, Dacă în îmbinare acţionează numai

cadrelor etc. La o îmbinare cu şuruburi momentul
încovoietor produce o rotaţie a ei în jurul
punctului O, centrul de greutate al câmpului de
şuruburi (Fig. 3.2.7).
e1 N1
e2
O
N2
M M
Fig. 3.2.7: Îmbinare cu şuruburi acţionată de un
moment încovoitor.
Se consideră că efortul într-un şurub arbitrar
este perpendicular pe raza care uneşte centrul
şurubului cu centrul de rotire O.
Condiţia de echilibru între momentul
exterior M şi eforturile Ni din şuruburi conduc la
relaţia
momentul M, verificarea şurubului cel mai
solicitat se face cu relaţia
N max U N b ,min γ c , (3.2.8)
unde Nb,min = min(Nbs; Nbp).
Dacă această condiţie nu se respectă, este
necesară o sporire a numărului de şuruburi n.
3.2.3.2. Îmbinări supuse la moment,
forţă de forfecare şi forţă axială
Deseori concomitent cu momentul M
acţionează forţa de forfecare Q şi forţa de
întindere N. În acest caz se determină separat
eforturile provenite din moment, forţa de
forfecare şi forţa axială. Efortul N1 se
descompune în componentele N1x şi N1y (Fig.
3.2.8)
y
N1x
N1
e1

N1y
Q α
M = N 1e1 + N 2 e2 + K + N n en . Q
x
N
(3.2.6) N O N
M M N1x n
Presupunând că eforturile din şuruburi sunt N1y
Q Nrez
direct proporţionale cu distanţele de la centrul O n

se poate scrie
Fig. 3.2.8: Schema eforturilor din îmbinare
N1 N 2 N provenite din moment, forţa axială şi forţa de
= =K n .
e1 e2 en forfecare.
Din ultimele relaţii se obţine
M ⋅ e1 cos α M ⋅ y1
e e e N 1x = = ;
N 2 = N 1 2 ; N 3 = N 1 3 ; K; N n = N 1 n .
e1 e1 e1
∑ ei2 ∑ ei2 (3.2.9)
M ⋅ e1 sin α M ⋅ x1
Substutuind aceste valori în (3.2.6) se obţine N1 y = = .
∑ ei2 ∑ ei2
e12 e2 e2 N n
M = N1 + N1 2 + K + N1 n = 1 ∑ ei2 . Forţa de forfecare Q generează în tijă un
e1 e1 e1 e1 i =1
efort în direcţia axei y, egal cu Q/n. Analogic, din
forţa axială N rezultă o componentă în direcţia x,
egală cu N/n.
64 Capitolul 3

Efortul rezultant în şurubul cel mai solicitat Rbh = 0,7 Rbun , (3.2.12)
va fi (Fig. 3.2.8)
unde Rbun este rezistenţa minimă la rupere (pag.
2 2
⎛ N⎞ ⎛ Q⎞ 72, tab. 61 din [3]). Considerând că forţa N se
N rez = ⎜ N 1x + ⎟ + ⎜ N 1 y + ⎟ .
⎝ n⎠ ⎝ n⎠ repartizează uniform la toate şuruburile se
obţinem formula de calcul a numărului necesar de
Considerând relaţiile (3.2.9) şi din condiţii
şuruburi
geometrice ei2 = xi2 + y i2 , se obţine
N
n , (3.2.13)
⎛ M ⋅ y1
2
Qbh ⋅ k ⋅ γ c
N⎞
N max = ⎜ + ⎟ +a
⎜∑ x + y
⎝
2
i (2
i n ⎟⎠ ) unde k este numărul suprafeţelor de alunecare a
(3.2.10) elementelor îmbinate.
2
⎛ M ⋅ x1 Q⎞ Secţiunile elementelor găurite trebuie
a +⎜ + ⎟ .
⎝
2
i (
⎜∑ x + y 2
i n ⎟⎠ ) verificate la rezistenţă, considerând că jumătate
din forţa care revine unui şurub din secţiunea de
Acest efort nu trebuie să depăşească calcul este transmisă de forţele de frecare.
capacitatea portantă a şurubului (3.2.8). Tensiunile în secţiunea cea mai solicitată, care
trece prin şuruburile marginale, se vor calcula cu
3.2.4. Calculul şuruburilor de înaltă relaţia
rezistenţă γnN ⎛ n ⎞
σ= ⎜1 − m ⎟ U R y γ c ,
Datorită pretensionării şuruburilor, Ac ⎝ 2n ⎠
deplasarea relativă a pieselor este împiedicată de unde nm este numărul de şuruburi din secţiunea
forţele de frecare, care apar între suprafeţele de marginală; n – numărul total de şuruburi; Ac –
contact. Modul de transmitere a forţelor sunt aria secţiunii de calcul care se va accepta: în cazul
diferite în raport cu îmbinările cu şuruburi solicitărilor dinamice – aria secţiunii nete An; în
obişnuite, care transmit eforutrile prin presiunea cazul solicitărilor statice Ac va fi egală cu aria
tijei asupra găurii. Un factor important este forţa secţiunii brute A dacă An0,85A, sau Ac=1,18An
de întindere a şurubului şi calitatea suprafeţelor dacă An<0,85A.
care transmit forţa de frecare.
Efortul care poate fi preluat de fiecare 3.2.4.1. Montarea şuruburilor de înaltă
suprafaţă de alunecare a elementelor îmbinate cu rezistenţă
un şurub de înaltă rezistenţă se calculează cu Efortul maxim de preîntindere în şurub va fi
formula
P = Rbh Abn . (3.2.14)
Rbh γ b Abn µ
Qbh = , (3.2.11) În domeniul solicitărilor elastice momentul
γh
de strângere a piuliţei este direct proporţional cu
unde Rbh este rezistenţa de calcul la întindere a efortul de întindere. Prin urmare, efortul de
şurubului de înaltă rezistenţă; µ – coeficientul de pretensionare poate fi controlat pe baza
frecare (pag. 41, tab. 36 din [3]); Abn – suprafaţa momentului de strângere, care se măsoară cu
netă a şurubului (pag. 72, tab. 62 din [3]); γh – ajutorul unei chei dinamometrice. Strângerea se
coeficient de siguranţă (pag. 41, tab. 36 din [3]); face după ce în prealabil şuruburile au fost strânse
γb - coeficientul condiţiilor de lucru care depinde cu o cheie obişnuită.
de numărul şuruburilor n: γb =0,8 pentru n<5; γb Altă metodă de controlare a efortului de
=0,9 pentru 5Un<10; γb =1 pentru n10. pretensionare se bazează pe strângerea cu un
Rezistenţa de calcul la întindere a şurubului anumit unghi de rotire, care este funcţie de
de înaltă rezistenţă
 Îmbinările construcţiilor metalice 65

alungirea tijei şurubului. Efortul în şurub este a b

proporţional cu alungirea sa.

a2
În prealabil, pentru anularea rosturilor dintre

a3 a2 a2 a2 a2 a3

a3
piese, şuruburile se strâng cu un moment de circa
30...40%, din momentul total. Apoi strângerea se
face cu o rotire a piuliţei la un unghi de 45°...105°
în funcţie de lungimea de strâns şi de diametrul
şurubului.
a 3 a3 a3
3.2.5. Amplasarea şuruburilor
c d e f
Şuruburile, inclusiv şi cele de înaltă

e1
e1
rezistenţă, se amplasează la distanţe prescrise de

h1
e 1 e2
normele [3] (pag. 44, tab. 39). Distanţele minime

e1

se determină din considerente de uniformizare a
concentrărilor de tensiuni care apar în piesele
găurite.
Distanţele maxime se determină din condiţii
de asigurare a stabilităţii pieselor în intervalul
dintre şuruburi şi compacităţii îmbinării. Dacă
aceste distanţe sunt mari, între piese nimereşte
praf, umezeală care contribuie la coroziunea lor
(Fig. 3.2.9).
< 2d
a b
> 4d sau 8t
e1
e
b b
Fig. 3.2.10: Amplasarea şuruburilor.
(a, b) – la table; (c, d) – la corniere;
(e) – la profile U; (f) – la profile dublu T.
În cazul profilelor laminate distanţele
respective sunt prescrise de standardele
corespunzătoare. Pentru corniere aceste distanţe
sunt date în tab. 3.2.1, iar pentru profile U şi
dublu T în tab. 3.2.2. În aceste tabele dmax este
diametrul maxim al găurii; celelate notaţii, v. Fig.
3.2.10, c–f.

Tabelul 3.2.1: Date pentru amplasarea

c şuruburilor în corniere (conform ГОСТ 8509-93
> 8d sau 12t
şi ГОСТ 8510-86)
rugina
Într-un şir În două şiruri
poziţia
b e dmax b e1 e2 dmax
găurii
Fig. 3.2.9: Defectele din îmbinările cu şuruburi.
50 30 13 140 60 45 25 în şah
(a) – distanţă mare dintre şurub şi marginea elementului;
56 30 15 140 55 55 19 obişnuită
(b) – distanţă mică dintre şurub şi marginea elementului;
63 35 17 160 65 60 25 în şah
(c) – distanţă mare dintre şuruburi.
70 40 19 160 60 65 21 obişnuită
75 45 21 180 65 80 25 în şah
Şuruburile la table se aşează în şiruri paralele
80 45 21 200 80 80 25 în şah
(Fig. 3.2.10, a,b), la distanţe prevăzute de 90 50 23 220 90 90 28,5 în şah
normele [3] (pag. 44, tab. 39). La prinderi 100 55 23 250 100 90 28,5 în şah
şuruburile se amplasează la distanţe minime sau 110 60 25
aproape de cele minime; şuruburile de 125 70 25

solidarizare se aşează la distanţe maxime.

66 Capitolul 3

Tabelul 3.2.2: Date pentru amplasarea

şuruburilor în profile dublu T şi U
Profile dublu T
Profile U conform ГОСТ
Nr. conform ГОСТ 8239-
8240-97
profi- 89
lului talpă inimă talpă inimă
b dmax e1 h1 dmax b dmax e1 h1 dmax
10 32 9 30 70 11 30 13 39 68 13
12 36 11 35 88 13 30 17 40 86 13
14 40 11 40 107 13 35 17 45 104 15
16 45 13 40 125 15 40 19 50 122 17
18 50 15 50 143 17 40 21 55 140 19
20 55 17 50 161 17 45 23 60 158 21
22 60 19 60 178 21 50 23 65 175 23
24 60 19 60 196 21 50 25 65 192 25
27 70 21 60 224 21 60 25 70 220 25
30 70 23 65 251 23 60 25 70 247 25
36 80 23 70 302 23 70 25 75 300 25
40 80 23 70 339 25 70 25 75 335 25

Pe desenele proiectelor construcţiilor

metalice şuruburile se reprezintă în modul
următor:
– şurub permanent de exactitate normală
sau sporită;
– şurub temporar de exactitate normală
sau sporită;
– şurub permanent de înaltă rezistenţă.
Structuri metalice cu grinzi 67

Capitolul 4 

STRUCTURI METALICE CU GRINZI 

4.1. Noţiuni generale 

Grinzile solicitate la încovoiere sunt folosite a b c d

la alcătuirea cadrelor, acoperişurilor, podurilor,
estacadelor etc. Pentru deschideri mari sunt
folosite grinzi cu zăbrele (ferme) care au un
consum de oţel mai redus (dar un consum de
manoperă mai sporit); pentru deschideri mici sunt e f g h
folosite grinzi cu inima plină.
În grinzi tensiunile normale sunt mai mari în
fibrele cele mai depărtate de axa neutră. De aceea
la încovoiere este convenabil ca materialul să fie
distribuit cât mai departe de axa neutră. Eficienţa i j k l
secţiunii la încovoiere se va aprecia cu modulul
de rezistenţă W. Un modul de rezistenţă mai
sporit faţă de secţiunile dreptunghiulare au
secţiunile în formă de dublu T, U. Este
recomandabil ca elementele încovoiate să aibă o Fig. 4.1.1: Grinzi cu secţiune plină.
secţiune simetrică faţă de planul forţelor, în acest
mod evitându-se răsucirea.
Elementele încovoiate se pot realiza din
h

profile laminate (Fig. 4.1.1, a, b). În unele cazuri

grinzile pot fi alcătuite din două profile se taie
solidarizate (Fig. 4.1.1, f–h). Dacă încărcările şi
deschiderile sunt mai mari, profilele se vor întări
1,5h

cu alte profile sau platbande, prinse prin sudură

(Fig. 4.1.1, c–e). Grinzile bulonate (Fig. 4.1.1, d)
au o manoperă mai mare şi un consum sporit de
oţel (≈15%) faţă de cele sudate şi se folosesc mai
rar.
În cazul unor solicitări şi deschideri
esenţiale, elementele cu secţiune plină se
alcătuiesc prin asamblarea unor platbande sau
table groase, formând grinzile compuse (Fig.
4.1.1, i–l).
O sporire a modulului de rezistenţă a
laminatelor cu secţiune dublu T poate fi obţinută
prin tăierea şi recompunerea profilului,
obţinându-se grinzi ajurate (Fig. 4.1.2).
Fig. 4.1.2: Grindă cu goluri în inimă.
Grinzile ajurate se obţin printr-o tăiere
specială a inimii după linii în zigzag în direcţie
longitudinală, deplasîndu-se apoi ambele părţi
până la unirea crestelor valurilor care apoi se
sudează. Cel mai optim profil se obţine în cazul
când noua înălţime a grinzii nu depăşeşte 1,5h.
Grinzile ajurate având greutatea egală cu cea a
profilului iniţial, posedă o capacitate portantă şi o
rigiditate mult mai sporită şi pot fi folosite la
68 Capitolul 4

deschideri şi solicitări mai mari. Utilizarea
grinzilor ajurate contribuie la o economie de oţel
de circa 20...30%, necesitând o manoperă de
preparare sporită.
conectori conectori
Fig. 4.1.3: Grindă mixtă oţel-beton.
O eficienţă sporită au barele mixte din oţel-
beton (Fig. 4.1.3). În aceste bare cu ajutorul unor
elemente speciale (fixatori) este inclusă în lucru
şi placa din beton armat. Datorită sporirii
esenţiale a momentului de inerţie se majorează
rigiditatea barei şi se micşorează săgeata, ceea ce
permite micşorarea considerabilă a înălţimii
grinzii. Aceste grinzi sunt folosite când placa de
beton armat este parte componentă a construcţiei.
O reducere suplimentară a consumului de oţel
poate fi obţinută în bare din oţel-beton folosind
pretensionarea. Acest procedeu poate fi folosit şi
în bare obişnuite cu deschideri şi încărcări
considerabile.

4.2. Platforme industriale 

Platforma industrială reprezintă o reţea de Platformele industriale se clasifică în trei

grinzi, pe care reazemă un platelaj din tablă tipuri de: simplificate (Fig. 4.2.2, a), normale
striată sau beton armat (Fig. 4.2.1). Această reţea (Fig. 4.2.2, b) şi complicate (Fig. 4.2.2, c).
este alcătuită din grinzi principale, care reazemă
pe stâlpi, grinzi secundare, care reazemă pe cele
a
principale şi grinzi de platelaj rezemate pe cele 1
secundare. Grinzile platformelor industriale, de
regulă, se proiectează simplu rezemate cu
articulaţii la capete. Încărcările utile sunt
transmise la grinzi prin intermediul platelajului. a a a a
a
b 3
4

A2
1
B
B

A3
B

a a/2 a a a a a a/2
B

A1 c 1 3
B

aaaa aaa

L
2
1

L L
A B C

Fig. 4.2.1: Schema de încărcare a elementelor b/2 b b b b/2

platfomei.
A1, A2, A3 – suprafeţe de încărcare, respectiv, ale grinzii
Fig. 4.2.2: Tipuri de platforme industriale.
(1) – grinzi de platelaj; (2) – grinzi secundare; (3) – grinzi
platelajului, grinzii principale şi stâlpului.
principale.
Structuri metalice cu grinzi 69

Îmbinarea grinzilor poate fi etajată (Fig. obicei, sunt prevăzute în tema de proiectare.
4.2.3, a), de nivel (Fig. 4.2.3, b) şi coborâtă (Fig. Secţiunile elementelor se vor preciza printr-un
4.2.3, c), în funcţie de înălţimea hc, dimensiune în calcul al fiecărui element.
cadrul căreea este necesar să fie încadrată Alegerea variantei reţelei de grinzi optimale
înălţimea planşeului. se face cu metode studiate în teoria de optimizare.
a 2(3) 4
Pentru aceasta se precizează criteriul de
I I–I
optimizare (volumul, masa sau preţul
hc

2(3) 1 construcţiilor) şi sistemul de restricţii. Rezolvarea

I 1
acestei probleme cere un volum considerabil de
b II 2(3) 4 calcule şi, de regulă, poate fi realizată numai cu
II–II
ajutorul calculatoarelor. În practică alegerea se
hc

1 2(3) 1
II face din câteva variante posibile de platforme,
2 folosind drept criterii minimul volumului
c III 2 4 III–III
construcţiilor şi consumului de manoperă.
hc

III 1 3 1
3 4.2.1. Proiectarea platelajului
Fig. 4.2.3: Îmbinarea grinzilor. Platelajul din tablă striată se prinde cu
(a) – etajată; (b) – de nivel; (c) – coborâtă.
sudură de grinzile pe care el reazemă (Fig. 4.2.4,
Realizarea practică a îmbinării depinde de o
a) sau foile se prind între ele cu cusături cap le
serie de factori tehnologici, de gabaritul
cap. Se vor folosi table de oţel cu grosimile: 6...8
planşeului hc şi de schema statică adoptată. În
mm în cazul când valoarea încărcării utile q◦·U10
platforme de tip normal se folosc îmbinări etajate
kN/m; 8...10 mm pentru 11U q◦·U20 kN/m;
sau de nivel ca cele mai simple de efectuat. În
10...12 mm pentru 21U q◦·U30 kN/m şi 12...14
cazul platformelor complicate este folosită
mm pentru q◦·>30 kN/m.
îmbinarea coborâtă, care permite micşorarea
gabaritului planşeului hc. a
1 15...20
Grinzile principale, de regulă, sunt aranjate
t

pe lungimea distanţei maxime dintre stâlpii

2
platformei. Distanţa dintre grinzile de platelaj
este determinată de săgeata admisă şi capacitatea l=a
portantă a platelajului şi se ia 0,6...1,6 m pentru
platelaj din oţel şi de 2...3,5 m în cazul unui
b qo
platelaj din beton armat. H H
z
Grinzile secundare sunt aranjate la distanţe fmax
de 2...5 m, indiferent de materialul platelajului,
dar această distanţă trebuie să fie multiplă l
deschiderii grinzii principale. La alegerea y
distanţei dintre grinzile de platelaj şi secundare c
este necesar de a se tinde spre un număr minim de
t

grinzi. Se va evita amplasarea grinzilor de platelaj

sau secundare în centrul grinzilor principale unde, bo = 1 cm
de regulă, se unesc tronsoanele de expediere. Fig. 4.2.4: Platelaj din tablă striată.
Dimensiunile generale ale platformei (a) – prinderea platelajului; (b) – schema de calcul; (c) –
(distanţa dintre stâlpi, cota superioară a fâşie de calcul.
platformei, înălţimea liberă a încăperii ş. a.), de
70 Capitolul 4

Datorită grosimii mici platelajul are săgeata fo πz

f ( z) = sin , (4.2.1)
considerabilă în raport cu grosimea. Săgeata 1+ αo l
f ⎡f⎤ 1
relativă limită consituie max U ⎢ ⎥ = , unde unde f◦ este săgeata maximă a grinzii simplu
l ⎣ l ⎦ 150
5 pn l 4
fmax este săgeata maximă, l – deschiderea (Fig. rezemate fo = pentru încărcare
384 E1 I
4.2.4, b).
La încărcări uniform distribuite tabla se uniform distribuită cu intensitatea pn= q◦·b◦; E1I =
încovoaie după o suprafaţă cilindrică. Pentru D.
calcul este suficient de a cerceta comportarea unei Coeficientul α◦ ţine seama de influenţa forţei
fâşii cu lăţimea b◦ (de obicei b◦=1 cm), care se orizontale de întindere H la deformarea fâşiei din
consideră articulată imobil la capete (Fig. 4.2.4, tablă. De obicei, acest coeficient este exprimat
b). prin forţa critică Euler
Deplasarea verticală a fâşiei poate fi H π 2 E1 I
αo = ; Fcr = . (4.2.2)
exprimată cu ecuaţia diferenţială Fcr l2
d 2 f ( z) Pentru determinarea coeficientului α◦ (sau a
D = −M ( z) ,
dz 2 forţei de întindere H) se foloseşte condiţia că
EI Ebo t 3 reazemele fâşiei sunt imobile, în rezultatul căreia
unde D= = este rigiditatea alungirea fâşiei ∆l din forţele H va fi egală cu
1 − ν 2 12(1 − ν 2 )
diferenţa dintre lungimea arcului s şi cea iniţială a
1
cilindrică a fâşiei; – coeficient care ţine fâşiei l. Această alungire se poate calcula cu
1 −ν 2 relaţia
seama de lipsa deformaţiilor transversale (în
l ⎛ 2 ⎞ 1 l ⎛ df ⎞ 2
raport cu axa x); t – grosimea platelajului; ν – ⎛ df ⎞
∆l = ∫ ⎜ 1 + ⎜ ⎟ dz − dz ⎟ ≈ ∫ ⎜ ⎟ dz ,
coeficientul lui Poisson şi egal cu 0,3 pentru ⎜ ⎝ dz ⎠ ⎟ 2 ⎝ dz ⎠
0
⎝ ⎠ 0
oţeluri.
(4.2.3)
În reazemele fâşiei vor apărea şi reacţiuni
orizontale (de întindere) H, care depind de unde rădăcina pătrată s-a dezvoltat în serie,
deplasarea verticală şi, la rândul lor, influienţează reţinându-se numai primii doi termeni.
valoarea momentului încovoietor. Introducând în (4.2.3) expresia f(z) din
Momentul de încovoiere într-o secţiune (4.2.1), se obţine
arbitrară va fi π 2 f o2 l
πz
2 2 ∫
∆l = cos 2 dz =
pn l p z2 2(1 + α o ) l 0 l
M ( z) = z − n − H ⋅ f ( z) , (4.2.4)
2 2 π 2 f o2
= .
unde pn= q◦·b◦, iar ecuaţia axei capătă forma 4(1 + α o ) 2 l
d 2 f ( z) ⎛ pnl pn z 2 ⎞ Conform legii lui Hooke
D = −⎜ z − − H ⋅ f ( z ) ⎟⎟ .
2 ⎜
dz ⎝ 2 2 ⎠ ∆l =
H ⋅l
. (4.2.5)
Soluţia exactă a ultimii relaţii este foarte E1bo t
complicată, deaceea în practică se folosesc Egalând expresiile (4.2.4), (4.2.5) şi ţinând
metode mai simplificate. De regulă, se aplică cont de (4.2.2) se obţine ecuaţia pentru
rezultatele obţinute de S.P.Timoshenko în determinarea parametrului α◦
lucrarea „Пластинки и оболочки”, alcătuită cu
3 f o2
Woinowski-Kriger. α o (1 + α o ) 2 = , (4.2.6)
t2
Cu o exactitate suficientă deformaţia axei
poate fi descrisă cu o sinusoidă iar forţa de întindere va fi
Structuri metalice cu grinzi 71

π 2 E1 I Ordinea de calcul a platelajului:

H = α o Fcr = α o 2
. (4.2.7) I. se determină raportul l/t din (4.2.12), fiind
l
dată încărcarea utilă normată q◦;
Valoarea maximă a momentului de
II. se determină grosimea platelajului t (sau
încovoiere în fâşie
deschiderea l), fixând deschiderea l (sau grosimea
d 2 f (l / 2) f oπ 2 Mo t);
M = − E1 I = = ,
dz 2
(1 + α o )l 2
1+ αo III. se determină parametrul α◦ cu (4.2.6), forţa
(4.2.8) de întindere H cu (4.2.7) şi momentul de
unde M◦ este momentul în fâşia cu lăţimea unitară încovoiere cu (4.2.8);
calculat pentru grinda simplu rezemată IV. se verifică rezistenţă platelajului cu relaţia
(4.2.10);
f oπ 2 p n l 2
Mo = = . (4.2.9) V. se determină grosimea cordonului de sudură
l2 8
cu formula (4.2.11).
Verificarea rezistenţei se efectuează cu
relaţia
4.2.2. Proiectarea grinzilor laminate
γ nH γ nM
σ= + U Ryγ c , (4.2.10)
A W Calculul grinzilor încovoiate se face la
ambele stări limită cu relaţiile din pct. 2.2.3.
unde A şi W sunt, respectiv, aria şi modulul de
Dimensiunile secţiunilor transversale se stabilesc
rezistenţă a fâşiei cu lăţimea b◦.
cu relaţiile (2.2.7) sau (2.2.11). Pentru grinzi
Din condiţia de rezistenţă a cordoanelor de
încovoiate într-un plan (de regulă, în planul axei
sudură, care prind platelajul de grindă se va
x) modulul de rezistenţă necesar
determina grosimea lor
γ nH γ nM
W x ,nec  . (4.2.13)
kf  , (4.2.11) Ryγ c
l wi (β Rw )min γ wγ c
Grinzile laminate cu inima plină simplu
unde lw este lăţimea fâşiei de calcul; de obicei, lw
rezemate, confecţionate din oţel cu limita de
= b◦=1 cm; Rw este rezistenţa de calcul (Rwf sau
Rwz); γw – coeficientul condiţiilor de lucru al curgere σcU530 MPa, solicitate static, cu
sudurii (γwf sau γwz). stabilitatea generală asigurată şi tensiuni
Verificarea săgeţii se face reieşind din tangenţiale limitate (τU0,9Rs) se vor dimensiona
condiţia de rigiditate ţinând cont de deformaţiile plastice

f fo ⎡f⎤ 1 1 γ nM
= U⎢ ⎥ = = . W x ,nec  , (4.2.14)
l (1 + α o )l ⎣ l ⎦ no 150 c1 R y γ c

Ultima relaţie poate fi folosită pentru unde c1 este un coeficient care ţine seama de
determinarea raportului (l/t) în funcţie de influenţa tensiunilor tangenţiale τ la plastificarea
încărcarea dată q◦. Relaţia de calcul va avea secţiunii. În secţiunile grinzii, unde τU0,5Rs,
forma c1=c, iar pentru 0,5Rs <τU0,9Rs c1 = 1,05β c ;

l 4 no ⎛ 72 E1 ⎞ 1 − (τ / Rs ) 2
≅ ⎜⎜1 + 4 ⎟⎟ , (4.2.12) β= ; α = 0,7 pentru secţiuni
t 15 ⎝ no q o ⎠ 1 − α (τ / Rs ) 2
care este utilizată la stabilirea preventivă a dublu T, încovoiate în planul inimii şi α = 0
raportului l/t. pentru alte secţiuni; τ = Q (h ⋅ t ) – tensiunile
tangenţiale medii din inima grinzii; c –coeficient
care depinde de forma secţiunii şi nivelul de
dezvoltare a deformaţiilor plastice.
72 Capitolul 4

În funcţie de valoarea modulului de tălpii superioare este mai mare decât valorile
rezistenţă din sortiment se va alege numărul limită (pag. 13, tab. 8 din [3]), se va verifica
profilului necesar. Verificarea rezistenţei grinzii stabilitatea generală a grinzii cu relaţia
selectate se va face cu relaţiile: γ nM
– în stadiul elastic σ= U Ryγ c , (4.2.20)
ϕ bW x ,c
γ nM
σ= U Ryγ c ; (4.2.15) unde Wx,c este modulul de rezistenţă pentru
Wx,n
fibrele cele mai comprimate ale secţiunii; φb se va
– în stadiul elasto-plastic determina cu formulele:
γ nM – pentru φ1 U0,85 → φb = φ1;
σ= U Ryγ c . (4.2.16) – pentru φ1>0,85 → φb =0,68+0,21φ1 U1;
c1W x ,n
2

Tensiunile tangenţiale în secţiunile în care Iy ⎛ h ⎞ E

ϕ1 = ψ ⎜⎜ ⎟⎟ .
forţele de forfecare au valori maxime, se vor I x ⎝ l ef ⎠ R y
verifica cu relaţia Valorile coeficientului ψ sunt date în [3]
γ n Q S xo (pag. 85, tab. 77) în funcţie de parametrul
τ= U Rs γ c , (4.2.17) 2
tw ⋅ I x ⎛ l ef ⎞ I
α = 1,54⎜⎜ ⎟⎟ r ,
unde Ix este momentul de inerţie; S xo – momentul ⎝ h ⎠ Iy
static (brut) al semisecţiunii în raport cu axa unde Ir este momentul de inerţie la răsucire.
neutră x; tw – grosimea inimii. Dacă relaţia (4.2.20) nu este îndeplinită
La încovoierea pe două direcţii verificarea se grinda poate pierde stabilitatea generală. În acest
face cu relaţiile: caz este necesar de a micşora distanţa dintre
– în stadiul elastic punctele de fixare a tălpii comprimate.
Stabilitatea generală este asigurată, dacă
γ nM x γ nM y
σ= + U Ryγ c ; (4.2.18) încărcarea se transmite la grindă printr-un platelaj
W x ,n W y ,n rezemat continuu pe talpa superioară. Verificarea
– în stadiul elasto-plastic stabilităţii locale a tălpilor şi inimilor barelor din
γ nM y profile laminate nu se face.
γ nM x
σ= + U Ryγ c . (4.2.19) Verificarea rigidităţii barelor încovoiate se
c xW x , n c yW y , n
face cu relaţia (2.2.14) la acţiunea încărcărilor
Valorile coeficienţilor c, cx şi cy sunt date în normate. Pentru grinzi simplu rezemate solicitate
[3] (pag. 74, tab. 66) de încărcări uniform distribuite această verificare
Dacă talpa superioară a grinzii încovoiate nu are forma
este solidarizată suficient contra pierderii 5 pn l 3 ⎡ f
f ⎤
stabilităţii generale sau raportul dintre lungimea = U⎢ ⎥⎦ . (4.2.21)
l 384 EI x ⎣l
grinzii dintre punctele de solidarizare şi lăţimea

4.3. Proiectarea grinzilor compuse cu inimă plină 

generală, adică la deschideri şi momente

4.3.1. Stabilirea dimensiunilor secţiunii
transversale
Grinzile compuse sunt folosite în cazurile
când elementele din profile laminate nu satisfac
condiţiile de rezistenţă, rigiditate şi stabilitate
încovoietoare importante. De regulă, grinzile
compuse se alcătuiesc prin sudură. Secţiunea
constă din trei foi de oţel: două orizontale –
tălpile grinzii, şi una verticală – inima grinzii
(Fig. 4.3.1).
Structuri metalice cu grinzi 73

y g
ggr

tf
bef Af
gw
hef
Aw x gf
h

hw
tw
Af h
hopt
bf
tf
Fig. 4.3.2: Relaţia dintre masa grinzii şi
Fig. 4.3.1: Secţiunea grinzii compuse prin înălţimea ei.
sudură.
co M
g gr = g f + g w ≅ 2 lψ f ρ + ht w lψ w ρ ,
Pentru a face economie de oţel, grinzile hR y
compuse cu deschideri mai mari de 12 m sunt
unde l este lungimea grinzii; c◦M – momentul de
prevăzute cu variaţii de secţiune pe lungimea lor.
încovoiere preluat de tălpile grinzii; ρ – densitatea
Stadiul elasto-plastic de lucru al materialului la
oţelului; ψf, ψw – coeficienţi de trecere de la masa
asemenea grinzi nu se admite din cauza că pot
teoretică la masa reală, respectiv, pentru tălpi şi
apărea câteva articulaţii plastice în diverse
inimă.
secţiuni pe lungimea grinzii (în punctele de
Dacă toate mărimile sunt constante, cu
variaţie a secţiunii şi în punctul cu moment de
excepţia înălţimea grinzii h, atunci ggr este funcţie
încovoiere maxim).
de înălţimea h: ggr= ggr(h).
4.3.1.1. Determinarea înălţimii grinzii dg gr
Minimizând derivata , se obţine relaţia
Realizarea secţiunilor raţionale (optime după dh
volum şi manoperă) cere ca între dimensiunile dg gr co M
secţiunilor să existe anumite proporţii. O = −2 lψ f ρ + t w lψ w ρ = 0 ,
dh h 2 Ry
influenţă hotărâtoare la consumul de metal o are
înălţimea grinzii. Folosind condiţii de din care, ţinând seama că W x = M / R y , rezultă
economicitate şi rigiditate se stabileşte înălţimea înălţimea optimă a grinzii
grinzii în general şi a inimii, în particular.
2coψ f Wx Wx
Înălţimea optimă se determină din condiţia hopt = =k . (4.3.1)
consumului raţional al oţelului. Masa totală a ψw tw tw
grinzii compuse constă din masa tălpilor, masa Coeficientul k depinde de îmbinarea tălpilor
inimii şi masa unor elemente de îmbinare (sudură, cu inima şi poate fi determinat pe cale
buloane etc.). La majorarea înălţimii masa tălpilor experimentală. Pentru grinzi sudate se recomandă
se micşorează, iar masa inimii creşte (Fig. 4.3.2). k=1,10...1,15; pentru grinzi bulonate k=1,2...1,25.
Fiindcă funcţiile masei tălpilor şi inimii sunt Relaţia (4.3.1) poate fi folosită numai dacă în
invers proporţionale, evident există o cantitate prealabil se va stabili grosimea inimii tw. Pentru
optimă pentru care masa sumară va fi minimă. calcule preliminare, grosimea inimii se poate
Această cantitate este înălţimea optimă, care utiliza tw≈7+3h [mm], unde h este înălţimea
poate fi determinată în modul următor. grinzii în m (h≈(1/8...1/12)l; l – deschiderea
Masa grinzii pe 1 m liniar se exprimă prin grinzii).
relaţia Relaţia (4.3.1) pentru înălţimea optimă a
grinzii nu ţine cont de variaţia înălţimii în funcţie
74 Capitolul 4

de grosimea inimii (coeficientul k în realitate nu γ n Q S xo

este o mărime constantă, dar depinde de h, ceea tw  . (4.3.4)
Rs γ c I x
ce nu s-a luat în consideraţie la determinarea
înălţimii optime). Ix
Pentru grinzi optime ≈ 0,85h şi relaţia
Al doilea criteriu pentru determinarea S xo
înălţimii grinzii încovoiate este criteriul de (4.3.4) capătă forma
rigiditate, care conform relaţiei (2.2.14) are forma 1,2γ n Q
tw  .
f M ⋅l ⎡ f ⎤ hw R s γ c
= γ n U⎢ ⎥⎦ .
l EI x ⎣l La grinzile simplu rezemate, în care
Pentru grinzi simplu rezemate, solicitate de reacţiunea este transmisă la reazem printr-o
încărcări uniform distribuite γ=5/48 şi efectuând nervură sudată de inimă, forţele de forfecare sunt
unele transformări, se obţine preluate practic numai de inimă, care reprezintă o
secţiune dreptunghiulară cu dimensiunile tw×hw.
f 5 2M n l 5 M n lR y ⎡ f ⎤
= = U⎢ ⎥⎦ , În acest caz verificarea la rezistenţă se face cu
l 48 EW x h 24 EMh ⎣l
relaţia
din care reiese
1,5γ n Q
τ= U Rs γ c .
5 ⎡l ⎤ M n Ry hw t w
hmin  l
24 ⎢⎣ f ⎥ M E . (4.3.2)
⎦ Din ultima relaţie se obţine
Înălţimea grinzii h se va stabili în intervalul 1,5γ n Q
hminUhUhopt (pentru hopt>hmin). Înălţimea inimii tw  . (4.3.5)
hw R s γ c
grinzii hw trebuie să fie concordată cu lăţimea
foilor din tablă groasă. Se recomandă ca inima Grosimea inimii trebuie să fie concordată cu
grinzii să fie alcătuită dintr-o singură tablă de oţel grosimile tablei din oţel. Din considerente
cu lăţimea până la 2000...2200 mm. Dacă constructive grosimea inimii se ia mai mare de 8
înălţimea inimii este mai mare, atunci construcţia mm. Dacă grosimea inimii stabilită preventiv în
grinzii se complică din cauza amenajării unui relaţia (4.3.1) diferă de cea determinată cu relaţia
cordon de sudură cap la cap în lungul inimii. (4.3.3) sau (4.3.5) cu cel puţin 2 mm, urmează ca
în relaţia (4.3.1) să fie folosită grosimea inimii
4.3.1.2. Determinarea grosimii inimii determinată cu relaţia (4.3.5).
Grosimea inimii este alt parametru, care 4.3.1.3. Determinarea dimensiunilor
influenţează esenţial asupra eficienţei secţiunii
tălpilor
grinzii. În inima barei pot apărea tensiuni
tangenţiale mari. Condiţia de rezistenţă la Momentul de inerţie al grinzii în raport cu
forfecare este axa x poate fi determinat cu relaţia (Fig. 4.3.1)
2
γ n Q S xo t w hw3 ⎛h ⎞
τ= U Rs γ c , (4.3.3) I gr = I w + I f ≅ + 2Af ⎜ w ⎟ ,
tw ⋅ I x 12 ⎝ 2 ⎠
unde Q este forţa maximă de forfecare; Ix – unde s-a neglijat momentul de inerţie a tălpilor în
momentul de inerţie; S xo – momentul static al raport cu axele principale proprii.
semisecţiunii în raport cu axa neutră x; tw – Împărţind ambele părţi la hw2 / 2 se obţine
grosimea inimii. 2 I gr t w hw
Din relaţia (4.3.3) se va determina grosimea 2
= + Af ,
h w 6
minimă a inimii din condiţia de rezistenţă la
forfecare sau aria unei tălpi rezultă
Structuri metalice cu grinzi 75

Af =
W x t w hw
− . (4.3.6)
4.3.2. Variaţia secţiunii grinzilor cu
hw 6 inimă plină
Pentru grinzi cu asimetrie nesemnificativă O grindă se consideră optimă dacă distribuţia
2W x t w hw modulului de rezistenţă W urmează diagrama
2Af = − . (4.3.7)
hw 3 momentului încovoietor M. Dimensionarea
grinzii efectuată pe baza momentului de
Grosimea tălpii se ia tf =10...30 mm şi
încovoiere maxim nu asigură întotdeauna
tf U3tw. Lăţimea tălpii se ia în limitele
folosirea raţională a materialului. Din acest
h h
b f = K . Din exigenţe de alcătuire bf motiv, este indicată variaţia secţiunii transversale
3 5
pe lungimea grinzii. O secţiune variabilă necesită
h
180mm şi bf  . un consum de manoperă mai mare, de aceea
10 grinzile slab solicitate şi de lungimi reduse se
Dimensiunile tălpii vor fi concordate cu execută cu secţiuni constante. La grinzi cu
dimensiunile standarde a platbandelor şi se vor deschideri mari, puternic solicitate variaţia
stabili în aşa fel, încât raportul dintre lungimea secţiunii este avantajoasă şi reduce consumul de
aripii şi grosimea ei să nu depăşească valoarea metal cu 10...15 %.
limită calculată cu relaţia
a
bef E
U 0,5 , (4.3.8)
tf Ry
unde bef şi tf sunt, respectiv, lungimea şi grosimea
aripii (Fig. 4.3.1). b
4.3.1.4. Verificarea grinzii compuse
După stabilirea dimensiunilor secţiunii
transversale este necesar să se precizeze
încărcările şi caracteristicile geometrice reale şi i=1:5
b'f

bf
se face verificarea grinzii. Rezistenţa va fi
asigurată dacă se respectă relaţiile c
γ n M max
σ= U Ryγ c ; (4.3.9)
tf
t'f

Wx
t'f

tf

γ n Qmax S xo
τ= U Rs γ c , (4.3.10)
tw I x
d
unde Mmax, Qmax sunt valorile de calcul al
eforturilor interioare maxime, determinate din
încărcările precizate; Wx, Ix, S xo – caracteristici
geometrice reale.
Verificarea rigidităţii grinzilor compuse nu e
este necesară, fiindcă înălţimea grinzii se
determină din condiţia asigurării săgeţii relative se taie
limită.
Fig. 4.3.3: Modele de variaţie a secţiunii
grinzilor.
76 Capitolul 4

Variaţia secţiunii grinzii poate fi realizată Pentru o grindă simplu rezemată, solicitată
prin: modificarea înălţimii grinzii (Fig. 4.3.3, a); de o încărcare uniform distribuită de intensitate q
modificarea lăţimii tălpilor (Fig. 4.3.3, b) sau (Fig. 4.3.4)
modificarea grosimii lor (Fig. 4.3.3, c). q
Modificarea secţiunii grinzilor sudate prin z
micşorarea înălţimii (Fig. 4.3.3, a) este mai
l
complicată, în unele cazuri va fi necesară bf /2
majorarea grosimii inimii pentru a prelua
tensiunile tangenţiale, deaceea în practică se
z1
foloseşte rar. z2
Secţiunea grinzii poate fi modificată prin
micşorarea lăţimii tălpilor (Fig. 4.3.3, b), care se
efectuează printr-o trecere lină de la lăţimea mai M′ Mmax
mare la lăţimea mai mică; micşorarea grosimii
Fig. 4.3.4: Stabilirea punctelor de variaţie a
tălpilor (Fig. 4.3.3, c) generează incomodităţi la
secţiunii.
efectuarea lucrărilor de construcţie-montaj, de
exemplu, la amplasarea şinelor căilor de rulare qz (l − z )
etc. M ( z) = .
2
Grinzile bulonate sau nituite modificarea
Substituind această expresie în egalitatea
secţiunii poate fi efectuată prin mărirea sau
(4.3.11), se obţine o ecuaţie pătrată
micşorarea numărului de table ale tălpilor (Fig.
4.3.3, d). qz 2 − qlz + 2W x′R y = 0 , (4.3.12)
În grinzile simplu rezemate cu lungimi până ce are două rădăcini (distanţe) z1 şi z2. Din aceste
la 30 m se realizează o modificare a secţiunii puncte spre reazem secţiunea poate fi modificată.
transversale (până la axa de simetrie). Realizarea Dacă tălpile se îmbină cu sudură cap la cap, în
altei variaţii a secţiunii nu este raţională, fiindcă relaţia (4.3.12) Ry se va înlocui cu Rwy. Variaţia
efectul economic nu depăşeşte 3...4 %. Un secţiunii nu se efectuează din poziţia secţiunii
consum raţional se poate obţine prin modificarea teoretic rezultată din ecuaţia (4.3.12), dar din
continuă a tălpilor (Fig. 4.3.3, d), însă are loc secţiuni amplasate cu cel puţin bf /2, unde bf este
majorarea manoperei şi deaceea utilizarea nu este lăţimea tălpii nemodificate, spre reazem cu scopul
răspândită. de a include talpa în lucru, începând cu secţiunea
Soluţia frecvent folosită în practică este modificată.
variaţia lăţimii tălpilor. Îmbinările platbandelor Dacă modificarea secţiunii se face prin
tălpilor se realizează prin sudură cap la cap, micşorarea lăţimii tălpii, atunci lăţimea tălpii
transversală sau sub un unghi. În ultimul caz modificate b′f trebuie să satisfacă condiţiile
capacitatea portantă a sudurii este egală cu cea a
platbandei. h bf
b′f 180 mm; b′f  ; b′f  .
Pentru determinarea locului de modificare a 10 2
secţiunii este necesar de a obţine expresia În locul de variaţie al secţiunii se vor verifica
momentelor de încovoiere într-un punct arbitrar z tensiunile echivalente în inimă la nivelul
şi de a o egala cu momentul M ′ = W x′R y , care cordonului de sudură
poate fi admis în secţiunea modificată
σ ecv = σ 12 + 3τ 12 U 1,15R y γ c , (4.3.13)
M ( z) = M ′ . (4.3.11)
Structuri metalice cu grinzi 77

γ n M ′ hw γ n Q ′S ′f hef Ry
unde σ 1 = ; τ1 = ; M′ şi Q′ sunt, λw = U 5,5 . (4.3.16)
W x′ h t w I x′ tw E
sunt respectiv momentul de încovoiere şi forţa de Dacă relaţia (4.3.16) nu este îndeplinită, se
forfecare în punctul de variaţie al secţiunii; I x′ – va micşora înălţimea de calcul a inimii hef,
momentul de inerţie al secţiunii modificate; S ′f – amplasând rigidizări longitudinale.
momentul static al tălpii secţiunii modificate. F

tf
Dacă în locul de variaţie al secţiunii apar
tensiuni locale (de exemplu, pe talpă reazemă tw
grinda de platelaj sau secundară) verificarea la

hef

hw
ts bh
rezistenţă se face cu relaţia
σ ecv = σ 12 + σ loc
2
− σ 1σ loc + 3τ 12 U 1,15R y γ c , bf

tf
a1 a
(4.3.14) Fig. 4.3.6: La verificarea stabilităţii locale.
unde σloc sunt tensiunile locale în inima grinzii.
Dacă inegalitatea (4.3.14) nu este îndeplinită, Dacă coeficientul de zvelteţe convenţional al
inima grinzii sub forţa concentrată se va întări cu inimii λ w este mai mare decât 3,2 (sau 2,5 în
o rigidizare transversală şi se verifică condiţia prezenţa tensiunilor locale), inima poate pierde
(4.3.13). stabilitatea din tensiunile tangenţiale şi trebuie
F întărită cu rigidizări transversale (verticale), care
se vor amplasa la o distanţă aU1,5hw pentru
b λ w >3,2 şi aU2,5hw pentru λ w U3,2 (Fig. 4.3.6).
tf

Dimensiunile rigidizărilor transversale se vor

σ loc stabili în modul următor:
lef – pentru rigidizări amplasate de ambele părţi ale
inimii lăţimea va fi cel puţin
hef
Fig. 4.3.5: Tensiuni locale în inima grinzii. bh ,min = + 40 mm ;
30
Tensiuni locale în inima grinzii apar sub – pentru rigidizări amplasate numai pe o parte a
grinzile de platelaj sau secundare la o amplasare inimii lăţimea va fi cel puţin
etajată a acestora (Fig. 4.3.5). Tensiunile reale hef
bh ,min = + 50 mm .
sunt înlocuite convenţional cu tensiuni uniform 24
distribuite pe lungimea lef =b+2tf (b este lăţimea Grosimea rigidizării ts 2bh R y / E .
tălpii grinzii superioare)
Stabilitatea locală a inimilor grinzilor cu
γ nF
σ loc = , (4.3.15) secţiunea simetrică, întărite numai cu rigidizări
t w l ef transversale, în absenţa tensiunilor locale (σloc=0)
unde tw este grosimea inimii. şi λ w U6, se va verifica cu relaţia (v. pct. 2.3.5.3)
2 2
4.3.3. Verificarea stabilităţii locale a ⎛ σ ⎞ ⎛ τ ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ U γ c ,
grinzii ⎝ σ cr ⎠ ⎝ τ cr ⎠
unde tensiunile σ, τ se vor determina din valorile
Stabilitatea locală a inimii din tensiunile
medii ale momentului M şi forţei de forfecare Q
normale este asigurată dacă se respectă condiţia
în limita panoului;
(v. pct. 2.3.5.3)
78 Capitolul 4

ccr R y ⎛ 0,76 ⎞ R a Ry
σ cr = ; τ cr = 10,3⎜⎜1 + 2 ⎟⎟ 2s ; λa = ;
λ 2
w ⎝ µ ⎠ λef tw E

d Ry max{a1 ; hw } unde a este lăţimea panourilor dintre rigidizări

λef = ; µ= ; (Fig. 4.3.6).
tw E d
Dacă raportul σloc/σ este mai mare decât
d = min{a1 ; hw }; ccr – coeficient în funcţie de
valorile limită (pag. 29, tab. 24 din [3]) şi
parametrul δ (pag. 27, tab. 21 din [3]);
3
a hef >0,8, tensiunile critice σcr se vor calcula
bf ⎛ t f ⎞
δ =β ⎜ ⎟⎟ ; β=∞ când pe talpa superioară substituind coeficientul ccr cu c2.
hef ⎜⎝ t w ⎠
reazemă plăci din beton armat, β=0,8 – în 4.3.4. Legătura dintre inimă şi tălpi
celelalte cazuri.
În cazul prezenţei tensiunilor locale, de La grinzile sudate legătura dintre inimă şi
exemplu, la rezemarea etajată a grinzilor, tălpi se realizează prin cusături de colţ, de regulă,
stabilitatea locală a inimii este asigurată dacă (v. continue. Cordoane întrerupte pot fi folosite
pct. 2.3.5.3) numai pentru grinzi slab solicitate şi încărcări
2 2
statice.
⎛ σ σ loc ⎞ ⎛ τ ⎞
⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ Uγ c ,
⎜σ + σ ⎟ ⎜τ ⎟
a b
⎝ cr loc , cr ⎠ ⎝ cr ⎠
Q T Q
unde σ, σloc şi τ sunt tensiunile normale, locale şi
tangenţiale calculate la marginea inimii sub forţa
concentrată.
R R
Tensiunile normale în inimă se vor calcula
pe secţiunea brută cu relaţia Fig. 4.3.7: Solicitarea cordoanelor de legătură
dintre inimă şi tălpi.
γ nM
σ= y, (a) – lunecarea tălpilor neîntărite în raport cu inima; (b) –
Ix efortul în cordonul de sudură.
unde y este distanţa de la axa neutră x până la
Calculul îmbinării dintre inimă şi tălpi se
marginea comprimată a inimii.
face la forţa de forfecare (Fig.4.3.7, b), care apare
Tensiunile tangenţiale se vor determina cu
în cordoane T=τ·tw, unde τ sunt tensiunile
relaţia
tangenţiale în inimă la nivelul tălpii
γ nQ
τ= . γ QS o
hw t w τ= n x.
tw I x
Tensiunile locale σloc se vor calcula cu relaţia Forţa de alunecare T pe o unitate de lungime,
(4.3.15). preluată de cordoanele de sudură nu trebuie să
Tensiunilor locale critice se vor determina cu depăşească capacitatea portantă a cordonului de
relaţiile: sudură
c1 R y
– dacă a hef U0,8 ⇒ σ loc ,cr = 2 ; TU n w k f (β Rw )min γ wγ c , (4.3.17)
λa
unde nw=1, când talpa se prinde de inimă cu un
c2 R y
– dacă a hef >0,8 ⇒ σ loc ,cr = . cordon de sudură şi nw=2 dacă cordoanele de
λ w2 sudură sunt amplasate pe ambele părţi ale inimii;
Valorile coeficienţilor c1 şi c2 sunt date în [3] (β Rw )min = min{β f Rwf ; β z Rwz }.
(pag. 28-29, tab. 23, 23a şi 25);
Structuri metalice cu grinzi 79

Din ultima relaţie poate fi calculată grosimea F

cordonului de sudură kf
γ nT T1
kf  . (4.3.18)
n w (β Rw )min γ w γ c
V T V
T
Dacă pe talpa superioară a grinzii acţionează
forţe concentrate (Fig. 4.3.8), cordoanele de Fig. 4.3.8: Solicitarea cusăturii la acţiune
sudură trebuie să preia şi forţa verticală (pe o combinată.
unitate de lungime) V=F/lef, unde lef este
lungimea convenţională de repartizare a încărcării Grosimea (cateta) cordonului de sudură se
(Fig. 4.3.5). Cordoanele de sudură se calculează calculează cu relaţia (4.3.18), în care T se va
înlocui cu T1
la rezultanta acestor forţe T1 = T 2 + V 2 .
γ n T 2 +V 2
kf  . (4.3.19)
n w (β Rw )min γ wγ c

4.4. Rezemarea şi îmbinarea grinzilor 

încastrate, capabile de a transmite reacţiuni de

4.4.1. Reazemele grinzilor
reazem şi momente de încovoiere.
Reazemele au rolul de a transmite reacţiunile I–I
I
grinzilor la elementele pe care acestea reazemă. 20 40 40
Modul de alcătuire a tuturor categoriilor de
II II
reazeme depinde de mărimea reacţiunii pe care le h
transmit, de schema statică a grinzii şi de
elementele de care sunt fixate (grinzi, stâlpi,
fundaţii).
16...30

I
15...20 I–I
I
ts II bs II
II–II
h
10...20
h h
–...–
2 3

(rotit)
bh bh

z
tw
16...30

de prelucrat
0,65t w E / Ry ts 0,65t w E / Ry
mecanic
I

II–II Fig. 4.4.2: Rezemarea frontală a grinzilor pe

(rotit) stâlp cu rigidizările deplasate.
z
tw
bs

Rezemarea grinzilor pe stâlpi poate fi

ts 0,65t w E / R y
Fig. 4.4.1: Rezemarea frontală a grinzilor pe
stâlp cu rigidizări la extremităţi.
Reazemele pot fi articulate, capabile de a
transmite stâlpului numai reacţiuni de reazem sau
frontală (Fig. 4.4.1 şi 4.4.2) sau laterală, pe
scaune speciale (Fig. 4.4.3). Reazemele grinzilor
sunt alcătuite din rigiditări transversale,
amplasate la extremităţile grinzii (Fig. 4.4.1 şi
4.4.3) sau deplasate astfel, încât axa rigidizării să
coincidă cu axele elementelor stâlpului (Fig.
4.4.2). Rigidizările de reazem se prind de grindă
80 Capitolul 4

cu cordoane laterale (de colţ), iar capetele Cordoanele de sudură, care prind rigidizările
inferioare sunt prelucrate mecanic (rabotate). de inimă trebuie să preia reacţiunea de reazem.
a Din această condiţie se determină grosimea
I
garnitura I–I sudurii
1,2γ n F

h/4
ts
kf  , (4.4.3)
n w l w (β Rw )min γ wγ c
h
40
unde 1,2 este un coeficient ce ţine cont de o
repartizare neuniformă a tensiunilor în lungul
de prelucrat
25...40 mecanic cordoanelor de sudură; nw – numărul cordoanelor
I
de sudură (nw=2 sau 4); lw=hw–1 cm este lungimea
de calcul a cordoanelor de sudură.
b Îmbinarea grindă-stâlp poate fi proiectată
II II
II–II încastrată, capabilă de a transmite pe lângă efortul
de forfecare Q şi momentul de încovoiere M.
ts Două variante de îmbinare încastrată grindă-stâlp
h

sunt arătate în Fig. 4.4.3. Aceste îmbinări necesită

garnitura de prelucrat suruburi de
un consum de manoperă mai sporit în comparaţie
mecanic inalta rezistenta cu îmbinarea grindă-stâlp articulată, dar are
25...40 avantajul de reducere a consumului de oţel cu
Fig. 4.4.3: Rezemarea laterală a grinzilor pe circa 30%.
stâlp. Pentru a asigura încastrarea la talpa
(a) – rezemare convenţional-rigidă; (b) – rezemare rigidă. superioară se montează plăcuţe de îmbinare (Fig.
4.4.3, b). În acest caz momentul din încastrare M
Rigidizările de reazem, de la extremităţile va fi preluat de şuruburile, care prind flanşa de
grinzilor (Fig. 4.4.1 şi 4.4.3), se vor verifica la stâlp. Cel mai solicitat este şurubul mărginal, care
strivire din reacţiunea F se va verifica la tracţiune
γ nF γ n M ⋅ l max
σ loc = U R pγ c , (4.4.1) N b ,max = U N bt γ c . (4.4.4)
As ∑l i
2

unde As este aria secţiunii transversale a
rigidizării de reazem; Rp – rezistenţa de calcul a
oţelului la strivire: Rp=Ru=Run/γm.
Grosimea rigidizării se acceptă în limitele
ts=14...25 mm; lăţimea ei din condiţii de
stabilitate locală nu trebuie să depăşească
bsU0,5ts E / R y ; lungimea consolei nu trebuie să
depăşească aU1,5ts (de obicei a=15...20 mm).
Rigidizările de reazem se verifică la flambaj
din reacţiunea de reazem ca un montant
convenţional articulat la nivelul tălpilor cu aria
convenţională arătată în Fig. 4.4.1 şi 4.4.2
(secţiunile I–I)
γ nF
σ= U Ryγ c .
ϕ m Aconv
Prinderea scaunului de reazem (Fig. 4.4.3) se
va verifica la efortul N=1,3Q cu relaţia
γnN
τw = U Rw,min γ wγ c ,
β k f ∑ l wi
unde coeficientul 1,3 ţine cont de sporirea
tensiunilor în cordoanele de sudură provenită din
excentricitatea posibilă a efortului Q faţă de
centrul de greutate al cordoanelor.
4.4.2. Îmbinările grinzilor
Îmbinarea grinzilor principale cu cele
secundare (de platelaj) poate fi etajată (Fig.
4.4.4), de nivel (Fig. 4.4.5 şi 4.4.6) sau coborâtă
(4.4.2)
(Fig. 4.4.7).
Structuri metalice cu grinzi 81

În îmbinarea etajată la reacţiuni mari poate a

avea loc îndoirea tălpii, care poate fi prevenită I–I
I I
prin introducerea rigidizărilor în secţiunea de

emax
aa
reazem.
10 Q e1 e2
grinda de platelaj
(grinda secundara)

b
surub de II–II
montare
II II

emax
aa
h
grinda
principala e1 e2
Q
bf

Fig. 4.4.4: Îmbinarea etajată a grinzilor.
Îmbinarea de nivel şi coborâtă permit
transmiterea unor reacţiuni de reazem mari.
Dezavantajul îmbinării de nivel îl constituie
necesitatea tăierii unor porţiuni din talpă şi inima
grinzii secundare (Fig. 4.4.5), ceea ce duce la
majorarea manoperei. Acest dezavantaj poate fi
exclus prin sudare la uzină a unor corniere (Fig.
4.4.6), prin intermediul cărora se realizează
îmbinarea cu şuruburi sau sudură de montare de
rigidizările transversale. În îmbinarea cu şuruburi
sunt folosite şuruburi păsuite; în cazul
reacţiunilor considerabile se folosesc şuruburi de
înaltă rezistenţă.
20 20
45
Fig. 4.4.6: Reducerea volumului de manoperă la
îmbinarea de nivel sau coborâtă a grinzilor.
Şuruburile care prind grinda secundară (de
platelaj) de cea principală se vor calcula la forţa
Q şi momentul M=Q·e1; cordoanele de sudură,
care prind elementul din cornieră de grinda
secundară se vor calcula la eforturile Q şi
M=Q(e1+ e2) (Fig.4.4.6). Prinderile scaunelor de
grinda principală se vor calcula la forţa N=1,3Q,
unde coeficientul 1,3 ţine cont de o posibilă
transmitere neuniformă a reacţiunii grinzii
secundare la scaun.
I 5 5
Q Q

hsc

I l1w e=l1w/2
grinda bh bh grinda de platelaj
principala (grinda secundara) I–I

Fig. 4.4.5: Îmbinarea de nivel al grinzilor.

Îmbinarea coborâtă, de regulă, este folosită

la platforme industriale de tip complicat pentru a
reduce înălţimea planşeului. Astfel de îmbinare Fig. 4.4.7: Îmbinarea coborâtă a grinzilor.
poate fi realizată cu şuruburi (Fig. 4.4.6, b) sau
pot fi folosite scaune speciale (Fig. 4.4.7).
82
Capitolul 5 
STÂLPI ŞI BARE COMPRIMATE CENTRIC 
5.1. Noţiuni generale 
Barele comprimate centric (Fig. 5.1.1) sunt
folosiţi la realizarea diferitor construcţii metalice
ca elemente de susţinere a platformelor
industriale, a platformelor şi galeriilor de
circulaţie, a estacadelor metalice, a conductelor
aeriene etc. Barele comprimate centric pot fi şi
elemente componistice ale structurilor metalice
(grinzi cu zăbrele, cadre, structuri cu cabluri etc.).
Stâlpii transmit încărcarea de la construcţiile
ce reazemă pe ei la fundaţii. Părţile principale ale
stâlpului sunt: capul (partea superioară), corpul
(partea centrală) şi baza sau papucul (partea
inferioară) (Fig. 5.1.1). Secţiunile stâlpilor şi
barelor solicitate la comprimare axială pot fi
realizate atât din profile laminate, cât şi din
elemente compuse din tablă groasă. Secţiunile pot
fi pline sau realizate din două sau mai multe
elemente depărtate unul de altul, solidarizate cu
plăcuţe sau zăbrele.
a b
N N
1 închisă (Fig. 5.1.3).
I I II II
II–II
I–I 2
2 (λx=lef,x/ix, λy=lef,y/iy). La stâlpi cu secţiunea dublu
3 planuri (lef,x= lef,y) această condiţie conduce la
Fig. 5.1.1: Bare comprimate centric.
(a) – stâlp; (b) – bară comprimată a unei ferme.
1 – capul; 2 – corpul; 3 – baza.
Capitolul 5
O comportare mai favorabilă la flambaj o au
barele cu secţiuni în care materialul este cât mai
depărtat de centrul de greutate al secţiunii (pentru
a spori rigiditatea şi a micşora coeficientul de
zvelteţe a elementelor). O bară de secţiune
raţională va avea coeficienţi de zvelteţe egali în
raport cu două axe principale ale secţiunii.
Foarte raţional se comportă la flambaj stâlpii
oţel-beton, care sunt alcătuiţi din ţeavă de oţel
umplută cu beton. Barele mixte oţel-beton sunt
eficiente şi din considerentele consumului minim
de oţel.
5.1.1. Alcătuirea stâlpilor cu secţiune
plină.
Stâlpii cu secţiune plină sunt realizaţi din
profile laminate dublu T, U, ţevi, corniere sau din
profile compuse din tablă groasă, îmbinate între
ele prin sudură. În funcţie de valoarea forţei de
comprimare stâlpii cu secţiunea plină pot fi
realizaţi cu secţiune simplă, cu secţiune compusă
deschisă (Fig. 5.1.2) şi cu secţiune compusă
Secţiunea stâlpului trebuie alcătuită astfel,
încât coeficienţii de zvelteţe în raport cu axele
principale x şi y să fie aproximativ egale: λx≈λy
T şi cu lungimi de flambaj egale în ambele
relaţia ix=iy. Pentru secţiuni dublu T ix≈0,43h,
iy≈0,24b şi din condiţia λx≅λy se obţine 0,43h≅24b
sau b≈2h, ceea ce duce la secţiuni incomode, care
practic nu se folosesc.
 Stâlpi şi bare comprimate centric
a y b y
x x
h
b b
c d
y y
x x
b
b
b b
e
y
x
b
b
f y g y
x x
h
b b
Fig. 5.1.2: Secţiuni deschise de stâlpi cu inima
plină.
Profilul laminat dublu T obişnuit se
utilizează rar, fiindcă lăţimea redusă a tălpilor nu
asigură egalitatea coeficienţilor de zvelteţe în
ambele planuri. Mai frecvent se foloseşte profilul
dublu T cu tălpi paralele (Fig. 5.1.2, a), la care
b≈h.
Secţiunile alcătuite din trei foi de oţel (Fig.
5.1.2, b) sunt raţionale după consumul de material
şi asigură stâlpului rigiditatea necesară. Aceste
secţiuni, de regulă, sunt cel mai frecvent folosite
la realizarea stâlpilor comprimaţi centric.
La solicitări mari se realizează secţiuni
formate din tablă groasă sau din două ori trei
profile laminate sudate între ele. Se pot realiza şi
secţiuni inelare, care au raze de inerţie relativ
mari şi prin urmare, coeficienţi de zvelteţe mici.
Secţiunile compuse sudate, realizate din
profile laminate, necesită un consum de oţel mai
sporit decât cele alcătuite numai din tablă groasă
şi platbande.
83
a b
y y
x x
c d e
y
y
y
x x x
f y g y
x x
Fig. 5.1.3: Secţiuni închise de stâlpi cu inima
plină.
5.1.3. Alcătuirea stâlpilor cu zăbrele.
Stâlpii cu zăbrele solicitaţi la compresiune
centrică sunt alcătuiţi din două sau mai multe
ramuri solidarizate cu zăbrele sau plăcuţe.
Ramurile stâlpilor sunt alcătuite din două profile
U, dublu T sau din corniere şi ţevi (Fig. 5.1.4)1.
Stâlpii cu zăbrele necesită un consum de
manoperă mai mare şi o întreţinere mai
costisitoare, dar consumul de oţel este mai redus
în comparaţie cu stâlpii cu secţiune plină. La
realizarea stâlpilor se folosesc diverse sisteme cu
zăbrele: triunghiulară (Fig. 5.1.5, a), triunghiulară
cu montanţi suplimentari (Fig. 5.1.5, b) şi fără
diagonale, în formă de plăcuţe (Fig. 5.1.5, c).
Stâlpii comprimaţi axial se pot încovoia
datorită unor excentricităţi întîmplătoare şi ca
rezultat, în ei pot să apară momente încovoietoare
şi forţe de forfecare, care sunt preluate de zăbrele.
O rigidizare mai mare a stâlpului se obţine în
cazul solidarizării ramurilor cu zăbrele, însă
această soluţie necesită un consum de manoperă
mai mare în comparaţie cu rigidizarea cu plăcuţe.
Solidarizarea cu plăcuţe se foloseşte în cazul,
1
Liniile întrerupte reprezintă plăcuţe sau zăbrele, care leagă
ramurile.
84 Capitolul 5

când distanţa dintre ramurile stâlpului este până acesteea. Zăbrelele asigură conlucrarea ramurilor,
la 1000 mm, iar eforturile axiale sunt mai mici de stabilitatea stâlpului şi preluarea eforturilor
2000...2500 kN; solidarizarea cu zăbrele se transversale.
foloseşte în cazul eforturilor axiale cuprinse între Pentru evitarea răsucirii stâlpului cu zăbrele,
2500...4000 kN. ramurile lui se solidarizează cu diafragme
transversale (Fig. 5.1.5, b, c), situate la 3...4 m
a b una faţă de alta pe înălţimea stâlpului.
y y
1 1
libera
axa

x axa x 5.1.4. Alegerea schemei de calcul şi a

h

materiala

ix=0,38h
secţiunii stâlpului
100...150 iy=0,44b ix=0,38h
b b iy=0,60b Schema de calcul a unui stâlp este
c d determinată de modul de fixare a lui în fundaţie şi
y y
de modul de rezemare a grinzilor pe stâlp.
x x Prinderea stâlpului de fundaţie poate fi
h

2 2
încastrată sau articulată şi depinde în mare
ix=0,41h ix=0,43h măsură de construcţia bazei stâlpului. Dacă
b b
iy=0,52b iy=0,43b fundaţia este destul de masivă, iar baza stâlpului
e b are o prindere de ancoraj solidă, stâlpul se
consideră încastrat în fundaţie. La calculul
x
stâlpilor slab solicitaţi prinderea stâlpului de
h

ix=0,41h
b

iy=0,41b fundaţie mai frecvent se consideră articulată.

y În construcţii monoetajate grinzile pot
Fig. 5.1.4: Secţiuni ale stâlpilor cu elemente rezema pe stâlpi frontal, ceea ce este la îndemână
depărtate. pentru montare. În acest caz stâlpii se consideră
cu prindere articulată la capul lor.
Dacă grinzile reazemă pe stâlpi din ambele
a b c părţi laterale şi se prind rigid de ei, atunci în
planul grinzilor stâlpul poate fi considerat
35o încastrat; în plan perpendicular prinderea este
lr

considerată articulată. Modul de prindere a

diafragma

lr

stâlpului la capete se ia în consideraţie cu

lr

coeficientul µ. Lungimea de flambaj lef=µ·l, unde

45o
l este lungimea stâlpului.
y y y La alegerea secţiunii stâlplui se ţine seama
de cerinţele de economie a oţelului, valorile
x x x încărcării, condiţiile de exploatare, posibilităţile
de executare şi de disponibilitatea profilelor din
sortiment. În primul rând, se stabileşte tipul
Fig. 5.1.5: Sisteme de zăbrele.
secţiunii stâlpului – cu inima plină sau cu
Centrarea zăbrelelor se face, de obicei, la axa zăbrele.
ramurii; în cazul ramurilor cu tălpi de lăţime mică Stâlpii cu zăbrele, alcătuiţi din două profile
pentru amplasarea cordoanelor de prindere a U se folosesc, de obicei, în cazul eforturilor
zăbrelelor de tălpi este permisă centrarea acestora axiale până la 2700...3500 kN, iar cei alcătuiţi din
la linia mărginală a ramurii sau chiar în afara două profile dublu T la eforturi între 5500...5600
kN. La încărcări ce depăşesc eforturile indicate
 Stâlpi şi bare comprimate centric 85

stâlpii cu zăbrele devin incomozi la executare şi caz de exploatare a stâlpilor în atmosferă

în asemenea caz mai efectivi sunt stâlpii cu
secţiune plină.
Stâlpii din ţeavă de oţel umplută cu beton se
folosesc în cazul unei încărcări mari şi cerinţi
arhitectonice înalte; aceste secţiuni sunt utile în
corozivă.
Stâlpii şi barele comprimate din aliaje de
aluminiu sunt proiectate, de regulă, numai cu
zăbrele, pentru obţinerea unei rigidităţi sporite.

5.2. Calculul stâlpilor 

În relaţiile (5.2.2) lef,x şi lef,y sunt lungimile de

5.2.1. Calculul şi alcătuirea stâlpilor cu
secţiune plină
Stâlpii comprimaţi centric se execută, de
regulă, cu secţiuni constante de diferite forme
(Fig. 5.1.2, 5.1.3). Mai frecvent sunt folosite
secţiunile dublu T, realizate dintr-un profil
laminat (Fig. 5.1.2, a) sau din trei foi de oţel
sudate (Fig. 5.1.2, b).
bef
y
tf
flambaj în planele respective; ix, iy – razele de
inerţie, respectiv, în raport cu axele centrale x, y.
Dimensionarea stâlpilor comprimaţi centric
se efectuează după schema descrisă în pct. 2.3.2.
În prealabil se stabileşte o valoare a coeficientului
de flambaj ϕ 0 = 0,7...0,9 . Aria necesară a
secţiunii se determină pornind din relaţia (5.2.1)
γnN
Anec . (5.2.3)
ϕ0 Ryγ c

După aria obţinută, conform schemei

hef=hw

x secţiunii, se aleg profilele corespunzătoare în aşa

tw fel încât momentele de inerţie (sau coeficientul de
h

zvelteţe în cazul diferitor moduri de prindere la

bf capete în diferite plane) în raport cu axele
tf

principale să fie apropiate. În cazul secţiunii

Fig. 5.2.1: Dimensiunile de calcul al secţiunii proiectate în formă de dublu T din trei foi de oţel
compuse din trei foi de oţel. (Fig. 5.2.1) dimensiunile secţiunii se aleg din
considerentele următoare: pentru tălpi se folosesc
Verificarea stabilităţii se efectuează pentru
foi de metal cu grosimea tf =8...40 mm; grosimea
stâlpii comprimaţi centric de lungimi mari
inimii tw=8...16 mm; înălţimea secţiunii
(lungimea cărora depăşeşte 5...6 dimensiuni
hl/15...l/20, unde l este lungimea stâlpului.
minime ale secţiunii stâlpului). Relaţia de
Lăţimea tălpilor bf nu trebuie să depăşească
verificare la flambaj este
înălţimea secţiunii h, adică bfUh.
γnN
σ= U Ryγ c , (5.2.1) Verificarea secţiunii obţinute se va efectua
ϕ min A cu relaţia (5.2.1), după precizarea coeficientului
unde φmin este coeficientul minim de flambaj; A – de flambaj φmin (tab. 72 din [3]).
aria brută a secţiunii stâlpului. Stabilitatea locală va fi asigurată dacă se vor
Coeficientul minim de flambaj φmin este îndeplini condiţiile:
funcţie de coeficientul de zvelteţe λmax=max{λx, – pentru inimi
λy}, unde hef E
U λuw ; (5.2.4)
l ef , x l ef , y tw Ry
λx = ; λy = . (5.2.2)
ix iy
– pentru tălpi
86 Capitolul 5

⎡ bef ⎤
bef 5.2.2. Calculul şi alcătuirea stâlpilor cu
U⎢ ⎥, (5.2.5)
ramuri
tf ⎣⎢ t f ⎥⎦
unde hef este înălţimea de calcul a inimii; bef – 5.2.2.1. Influenţa forţei de forfecare la
lăţimea de calcul a tălpii egală cu lungimea flambajul stâlpilor cu elemente
consolei (Fig. 5.2.1, a). depărtate
⎡ bef ⎤
Valorile limită ale coeficienţilor λuw, ⎢ ⎥ Corpul stâlpilor cu elemente depărtate este
⎢⎣ t f ⎥⎦ alcătuit din două sau mai multe profile laminate,
sunt date în [3] (tab. 27, 29). solidarizate între ele cu zăbrele sau plăcuţe.
În mod similar se vor alege secţiunile Verificarea la flambaj a stâlpilor cu elemente
stâlpilor comprimaţi centric din profile cu pereţi depărtate se efectuează diferenţiat în raport cu axa
subţiri. Pentru unele profile cu pereţi subţiri x (Fig. 5.1.4, a–c), care intersectează elementele
mărimile hef şi bef, folosite la verificarea secţiunii şi axa y, care nu intersectează aceste
stabilităţii locale cu relaţiile (5.2.4) şi (5.2.5) sunt elemente.
indicate în Fig. 5.2.2. Stabilitatea în raport cu axa y este influenţată
a b de deformabilitatea elementelor de solidarizare
(plăcuţe sau zăbrele). Din cauza deformabilităţii
R acestor elemente forţa critică se micşorează, ceea
t R
hef

hef

ce este echivalent cu sporirea zvelteţei reale în

R R
raport cu axa y. Această reducere a forţelor critice
bef bef rezultă din influenţa forţei de forfecare.
Pentru o bară articulată la capete, deformaţia
c d fibrei medii poate fi aproximată cu o sinusoidă
bef bef
(Fig. 5.2.3)

R R z
hef
hef

Fig. 5.2.2: Înălţimea şi lăţimea de calcul al

ϕ
barelor din profile subţiri.
l
dz

Dacă relaţia (5.2.5) nu este îndeplinită şi

ds

lăţimea aripei nu poate fi micşorată, atunci aripa

se va întări cu corniere. În acest caz valoarea
z

v
⎡ bef ⎤
⎢ ⎥ se va modifica conform tab. 29 din [3]. v(z )
N
⎣⎢ t f ⎦⎥
Inimile stâlpilor cu secţiunea plină cu Fig. 5.2.3: Bară comprimată axial.
raportul
πz
hef E v( z ) = vo sin . (5.2.6)
 2,3 , l
tw Ry
Energia potenţială de deformaţie este egală
se vor întări cu rigidizări transversale, amplasate numeric cu lucrul mecanic exterior
la distanţa de (2,5...3)hef una de alta; fiecare l
1 M 2 dz k Q 2 dz
l

2 ∫0 EI y
tronson de expediere se va întări cel puţin cu + ∫ = N ⋅ ∆l , (5.2.7)
2 0 GA
două rigidizări.
 Stâlpi şi bare comprimate centric 87

unde k este un coeficient care depinde de forma a b

secţiunii.
Q= –12 δ Q= –12
În relaţia (5.2.7) M şi Q sunt respectiv,
momentul şi forţa de forfecare în secţiunea z; N Nd
este forţa de comprimare a stâlpului. Deplasarea
γ

lr

ld
∆l se va calcula ca diferenţa dintre lungimea β β
curbei deformate şi coarda ei
⎛
l
⎛ dv ⎞
2 ⎞ 1 l ⎛ dv ⎞ 2 Q= –12
∆l = ∫ 1 + ⎜ ⎟ dz − dz ⎟ ≈ ∫ ⎜ ⎟ dz .
⎜
⎜ ⎝ dz ⎠ ⎟ 2 ⎝ dz ⎠ c
0
⎝ ⎠ 0

Momentul de încovoiere într-o secţiune Fig. 5.2.4: Deformaţia unghiulară a reţelei la

arbitrară este M ( z ) = N ⋅ v( z ) , iar forţa flambaj.
dM ( z ) dv( z )
transversală Q( z ) = =N⋅ . În acest δ ∆l d
dz dz γ ≈ tg γ = = , (5.2.10)
lr l r sin β
caz relaţia (5.2.7) capătă aspectul
l l 2 unde ∆ld este alungirea diagonalei pentru Q=1.
N2 k ⋅ N 2 ⎛ dv( z ) ⎞
2 EI y ∫0 2GA ∫0 ⎝ dz ⎠
v ( z )dz +
2
⎜ ⎟ dz = Efortul într-o diagonală pentru Q=1 (Fig.
1
2 5.2.4, b): N d = . Alungirea diagonalei
2 sin β
l
N ⎛ dv( z ) ⎞
= ∫⎜ ⎟ dz.
2 0 ⎝ dz ⎠ conform legii lui Hooke
Substituind în ultima relaţie expresia N d ld lr
∆l d = = , (5.2.11)
deplasării v(z) din (5.2.6) şi efectuând integrarea EAd′ sin β cos β EAd
se obţine
unde Ad′ = Ad / 2 este aria unei diagonale şi s-a
N Nπ 2
π 2
ţinut cont că lr=ld·cosβ. Substituind ∆ld în relaţia
+k 2
= 2 ,
EI y GAl l (5.2.10) se obţine
sau 1
γ = ,
π EI y
2 EAd sin 2 β cos β
l2 π 2 EI y şi coeficientul µ din (5.2.8) are forma
N = N cr = = ,
⎛ EI y kπ 2 ⎞ (µ l ) 2
⎜⎜1 + ⎟⎟ π 2I y
⎝ GA l 2 ⎠ µ = 1+ 2 ,
l Ad sin 2 β cos β
unde s-a notat
iar dacă se ţine cont că I y = 2 Ar i y2 = A ⋅ i y2 , se
EI y kπ 2 EI y π 2

µ = 1+ = 1 + γ ; (5.2.8) obţine
GA l 2 l2
π2 A A
k µ = 1+ = 1 + α1 ,
γ = . (5.2.9) sin β cos β Ad λ y
2 2
Ad λ2y
GA
Coeficientul γ reprezintă unghiul de lunecare unde s-a notat
provenit din forţa unitară Q=1, care depinde π2 10l d3
esenţial de sistemul de solidarizare a ramurilor.
α= ≈ . (5.2.12)
sin 2 β cos β c 2 l r
Pentru barele solidarizate cu zăbrele unghiul
Coeficientul de zvelteţe convenţional al
γ poate fi calculat cu expresia (Fig. 5.2.4, a)2
stâlpului cu două ramuri în raport cu axa y se va
2
Forţa Q=1 se repartizează egal la două diagonale
calcula cu relaţia
88 Capitolul 5

A
λef = µ λ y = λ2y + α . (5.2.13)
Ad
–12 δ
–12

lr
Pentru stâlpi comprimaţi, alcătuiţi din patru

lr/2
elemente solidarizate cu zăbrele (Fig. 5.1.4, d) în
I γ
mod similar se va obţine

lr/2
I

lr
⎛α α ⎞ –12 –12
λef = λ + A⎜⎜ 1 + 2 ⎟⎟ . (5.2.14)
2

⎝ Ad 1 Ad 2 ⎠ I–I

dpl
Pentru stâlpi alcătuiţi din trei ramuri (Fig.
c tpl
5.1.4, e) coeficientul de zvelteţe convenţional se b
va calcula cu relaţia
Fig. 5.2.5: Deformaţiile stâlpilor solidarizaţi cu
2A plăcuţe.
λef = λ2 + α 1 . (5.2.15)
3 Ad
Coeficienţii α1 şi α2 se vor calcula cu relaţia λef = µ λ y = λ2y + λ2r . (5.2.18)
(5.2.12) Coeficientul de zvelteţe convenţional pentru
Stâlpii solidarizaţi cu plăcuţe, reprezintă un stâlpi cu patru ramuri (Fig. 5.1.4, d) se va calcula
cadru, elementele căruia la se deformează prin analogie
conform unor curbe în formă de S (Fig. 5.2.5). În
cazul distanţelor egale dintre plăcuţe forţa de λef = λ2 + λ2r1 + λ2r 2 . (5.2.19)
forfecare maximă din deformarea generală a Pentru stâlpi din trei ramuri (Fig. 5.1.4, e)
stâlpului va fi la mijlocul acestor distanţe.
Neglijând deformarea plăcuţelor rezultă, că λef = λ2 + 1,3λ2r . (5.2.20)
unghiul γ corespunde deplasării δ a ramurii, În relaţiile (5.2.19) şi (5.2.20) λ este
considerată consolă, din forţa ½. coeficientul de zvelteţe minim al stâlpului; λr, λr1,
δ 2 1/ 2 ⎛ lr ⎞ l r3
3 λr2 sunt coeficienţii de zvelteţe ale ramurilor în
γ = = ⎜ ⎟ = . (5.2.16) raport cu axele paralele axelor principale ale
l r / 2 l r 3EI r ⎝ 2 ⎠ 24 EI r
secţiunii stâlpului (axele 1–1; 2–2 din Fig. 5.1.4,
Înlocuind valoarea unghiului γ din (5.2.16) în b, d).
relaţia (5.2.9), se obţine Relaţiile pentru λef nu consideră abaterile
π 2 I y ⎛ lr ⎞ 2 iniţiale de la schema geometrică adoptată în
µ = 1+ ⎜ ⎟ . (5.2.17) calcul şi de influenţa forţelor de comprimare în
24 I r ⎝ l ⎠
ramuri la valoarea unghiului γ. Pentru stâlpi
Dacă se consideră I r = Ar ir2 ; I y = 2 Ar i22 , solidarizaţi cu plăcuţe această influenţă este mică
coeficientul de zvelteţe a stâlpului λ y = l / i y şi a dacă coeficientul de zvelteţe a unei ramuri λr nu
este mare (λrU40) şi plăcuţele au o rigiditate
ramurii λ r = l r / ir , relaţia (5.2.17) devine
sporită la încovoiere în raport cu rigiditatea
⎛ λr
2
⎞ I l
2π 2 ⎟ ≈ 1 + λr ,
2
⎜ ramurii, adică s r 5, unde Is este momentul de
µ = 1+ ⎜λ ⎟ Irb
24 ⎝ y ⎠ λ2y
inerţie al plăcuţei în raport cu axa orizontală
şi, prin urmare, coeficientul de zvelteţe principală proprie (Fig. 5.2.5); Ir – momentul de
convenţional în raport cu axa y a stâlpului cu inerţie al unei ramuri în raport cu axa 1–1 (Fig.
două ramuri solidarizate cu plăcuţe se va calcula 5.1.4); lr, b se vor determina conform Fig. 5.2.5.
cu relaţia
 Stâlpi şi bare comprimate centric
I s lr
Pentru cazul când U5 formulele pentru λef se
Irb
vor modifica conform normelor [3] (tab. 7).
5.2.2.2. Dimensionarea stâlpilor cu
elemente depărtate
Stâlpii cu elemente depărtate pot fi realizaţi
din două ramuri cu o axă care intersectează
materialul şi cu trei sau mai multe ramuri cu axe,
care pot să nu intersecteze materialul.
Elementul este proiectat optim, dacă φx≈φy.
Pentru stâlpi cu două ramuri calculul secţiunii în
raport cu axa materială x, care intersectează
materialul (Fig. 5.1.4, a–c), se efectuează
stâlpilor cu secţiune plină. Se stabileşte în
prealabil o valoare iniţială ϕ x , 0 = 0,7...0,9 şi se
calculează aria unei ramuri
γnN
Ar , (5.2.21)
2ϕ x ,0 R y γ c
unde 2 este numărul de ramuri.
Conform sortimentului se selectează un
profil în formă de U sau dublu T cu aria
respectivă şi se calculează coeficientul de zvelteţe
λx=µx·l/ix a stâlpului în raport cu axa materială. În
dependenţă de se precizează valoarea
coeficientului de flambaj φx,1 (tab. 72 din [3]) şi
se verifică stabilitatea stâlpului
γnN
σ= U Ryγ c . (5.2.22)
2ϕ x ,1 A
În caz de necesitate se va face o precizare a
secţiunii cu relaţia (5.2.21), în care φx,0 se va
înlocui cu (φx,0+φx,1)/2.
Dacă aria secţiunii stâlpului s-a precizat
elementele se amplasează la distanţa b în aşa fel
încât să fie îndeplinită condiţia λefUλx.
Coeficientul de zvelteţe convenţional λef se va
calcula cu relaţiile (5.2.13) sau (5.2.18) în
dependenţă de modul de solidarizare a ramurilor.
Pentru stâlpi cu plăcuţe se va accepta în
prealabil λr=30...40 şi pornind de la condiţia
λef=λx cu relaţia (5.2.18), se va determina
λ y = λ2x − λ2r . În toate cazurile este necesar să
se respecte inegalitatea λr<λy. În caz contrar,
89
ramurile pot pierde stabilitatea mai devreme decât
stâlpul.
Dacă coeficientul de zvelteţe λy este
cunoscut, se poate afla raza de inerţie iy=lef,y/λy şi
distanţa dintre ramuri folosind relaţia b=iy/α0.
Coeficientul α0 depinde de tipul secţiunii şi
pentru unele secţiuni este dat în Fig. 5.1.4.
Valoarea b trebuie fixată în aşa fel, încât între
aripile ramurilor să fie un interval de 100...150
mm, necesar pentru vopsirea suprafeţelor
interioare ale stâlpului: b2bf+100...150 mm;
unde bf este aripa profilului ramurii (sau jumătate
de aripă în cazul profilului dublu T). După
precizarea razei de inerţie iy şi coeficientului de
zvelteţe λef, se va verifica condiţia: λefUλx.
În mod similar se vor dimensiona stâlpii cu
trei sau patru ramuri, ţinând cont că, zvelteţele în
raport cu ambele axe sunt convenţionale şi se
calculează cu relaţiile (5.2.15) sau (5.2.20),
(5.2.14) sau (5.2.19).
5.2.2.3. Calculul elementelor de
solidarizare a ramurilor
Elementele de solidarizare (plăcuţele şi
zăbrelele) ale stâlpilor comprimaţi centric se
calculează la forţa de forfecare, care poate apărea
în stâlp în momentul pierderii stabilităţii (Fig.
5.2.6, a).
Reieşind din relaţiile Q=dM/dz; M=N·v(z) şi
aproximînd deformaţia fibrei medii cu o
sinusoidă, se obţine
dv(0) π ⋅ vo k⋅N
Qmax = N ⋅ = N= ,
dz l ϕ
unde v◦ este deplasarea maximă a fibrei medii la
pierderea stabilităţii; ea trebuie să ţină seama de
imperfecţiunile iniţiale; k = π voϕ / l – coeficient
de corecţie.
Coeficientul k în normele [3] este aproximat
cu expresia
⎛ E ⎞⎟
k = 7,15 ⋅ 10 −6 ⎜ 2330 − .
⎜ R y ⎟⎠
⎝
Forţa de forfecare maximă, numită
convenţională, devine
90 Capitolul 5

⎛ E ⎞⎟ N unde c este distanţa dintre axele ramurilor.

Q fic ≡ Qmax = 7,15 ⋅ 10 −6 ⎜ 2330 − . (5.2.23) În secţiunea de prindere a plăcuţei de ramură
⎜ R y ⎟⎠ ϕ
⎝ apare momentul de încovoiere
Această forţă trebuie distribuită egal între
c Q fic ⋅ l r
ramuri. M =T ⋅ = . (5.2.25)
2 4
a z b
Ncr
M T T

dpl
lr

vo tpl
l

θ max Fig. 5.2.7: Solicitarea plăcuţelor.

v
Tensiunile în plăcuţe se verifică cu relaţiile
c (Fig. 5.2.7)
N N
2 2 γ nM
Q fic
σ max U Ryγ c ; (5.2.26)
Q fic W pl
2 T 2
γ nT
τ max = U Rs γ c ,
lr

T (5.2.27)
t pl d pl
Q fic
Q fic
N 2 N t pl d pl2
2
2
c
2 unde W pl = este modulul de rezistenţă al
6
Fig. 5.2.6: Efectul forţelor de forfecare la plăcuţei.
pierderea stabilităţii. Verificarea prinderii plăcuţelor de ramuri se
efectuează la tensiuni sumare în cordoanele
Rezultate destul de apropiate pentru forţa Qfic verticale
pot fi obţinute cu ajutorul tab. 5.2.1, unde A este
aria secţiunii stâlpului în cm². σ ef = σ w2 + τ w2 U Rwγ wγ c , (5.2.28)
unde σ w = γ n M / Ww sunt tensiunile în cordonul
Tabelul 5.2.1: Valorile forţei de forfecare
convenţionale. de sudură din momentul încovoietor;
τ w = γ nT / Aw – tensiunile tangenţiale în cordon;
Ry,
210 260 290 380 440 530
MPa Ww = β k f l w2 / 6 şi Aw = β k f l w – respectiv
Qfic, kN 0,2A 0,3A 0,4A 0,5A 0,6A 0,7A
modulul de rezistenţă şi aria cordonului de
sudură; β – coeficient (βf sau βz); kf – înălţimea
Pentru a determina eforturile în plăcuţe se va
cordonului; lw=dpl–20 mm este lungimea
studia echilibrul în momentul pierderii stabilităţii
cordonului; Rw este rezistenţa de calcul (Rwf sau
a unei părţi a stâlpului, amplasată între
Rwz); γw – coeficientul condiţiilor de lucru al
articulaţiile convenţionale (Fig. 5.2.6, c). Forţa de
sudurii (γwf sau γwz).
forfecare se repartizează egal la cele două ramuri
Eforturile în zăbrele sunt cauzate de forţa de
ale secţiunii. Din ecuaţia momentelor în raport cu
forfecare Qfic şi de deformaţia longitudinală a
un punct arbitrar se obţine forţa de forfecare în
stâlpului (Fig. 5.2.8).
plăcuţe
Q fic ⋅ l r
T= , (5.2.24)
2c
 Stâlpi şi bare comprimate centric
a b
Qfic N EAd′
N d′′
N d′
lr
ld
β β
N N d′′
c = σ d′′ – tensiunile în diagonală; r = cos β ,
Fig. 5.2.8: Solicitarea zăbrelelor.
Efortul în diagonală, provenit din forţa de
forfecare se obţine din ecuaţia de echilibru
Q fic
N d′ = ,
2 sin β
unde s-a ţinut seama că zăbrelele sunt aranjate în
două planuri paralele.
Tensiunile în diagonală, provenite din forţa
de forfecare
N d′ Q fic
σ d′ = = ,
Ad′ 2 Ad′ sin β
unde Ad′ este aria secţiunii unei diagonale.
Contracţia diagonalei ∆ld pe lungimea lr
poate fi exprimată prin contracţia stâlpului ∆ls cu
relaţia (Fig. 5.2.8, b)
∆l d = ∆l r cos β .
Reieşind din legea lui Hooke, se poate scrie
5.3. Calculul capului şi bazei stâlpilor comprimaţi centric
5.3.1. Calculul şi alcătuirea capului
stâlpilor
Capul (capitelul) stâlpului are destinaţia de a
prelua forţele de la elementele ce reazemă pe el şi
de a le transmite corpului stâlpului.
După modul de rezemare a grinzilor pe
stâlpi, se disting îmbinări articulate şi îmbinări
încastrate, iar după poziţia grinzii faţă de stâlp
există îmbinări frontale (grinzile rezemând pe
capătul stâlpului) şi îmbinări laterale.
La îmbinarea articulată stâlpii transmit
numai încărcări verticale; de aceea ei trebuie să
91
N d′′l d N ⋅ lr
∆l d = ; ∆l r = , (5.2.31)
EA
unde A este aria secţiunii stâlpului.
Substituind relaţiile (5.2.31) în (5.2.30) şi
N
considerând că = σ s sunt tensiunile în stâlp;
A
l
Ad′ ld
se obţine
σ d′′ = σ s cos 2 β . (5.2.32)
Verificarea tensiunilor sumare în diagonală
se va face cu relaţia
σ = σ d′ + σ d′′ U R yϕ min γ c , (5.2.33)
unde φmin este coeficientul de flambaj, determinat
în funcţie de coeficientul de zvelteţe maxim a
diagonalei: λmax= ld/imin; coeficientul condiţiilor
de lucru γc=0,75 pentru zăbrele alcătuite dintr-o
cornieră cu aripi egale.
(5.2.29)
Secţiunile zăbrelelor se recomandă de a fi
proiectate din corniere nu mai mici de 40×5 mm.
De aceeaşi secţiune, de regulă, se acceptă şi
montanţii care au destinaţia de a reduce lungimile
de flambaj ale ramurilor. Prinderea zăbrelelor de
ramură se calculează la forţa axială din diagonală
(5.2.30) Nd=σ·Ad.
 
fie consolidaţi contra deplasărilor orizontale în
perioada de exploatare sau montare prin
încastrarea lor în fundaţie sau cu ajutorul unui
sistem de contravântuiri.
Îmbinarea rigidă a grinzilor cu stâlpii
alcătuieşte un cadru, capabil de a prelua
solicitările orizontale şi de a reduce momentele de
încovoiere din grinzi. În asemenea caz grinzile
reazemă pe stâlpi lateral.
Cele mai răspândite soluţii de realizare a
capitelului în caz de îmbinare superioară sunt
prezentate în Fig. 4.4.1 şi 4.4.2. Capitelul
stâlpilor în asemenea caz trebuie să aibă o placă
orizontală aşezată pe partea superioară şi
92
rigidizări, care să susţină această placă şi să
transmită încărcarea verticală la corpul stâlpilor.
Forma construcţiei capitelului se alege în
dependenţă de soluţia reazemului grinzilor, care
se sprijină pe capătul acestor stâlpi. În toate
cazurile de îmbinări superioare este necesar ca
rigidizările frontale ale grinzilor principale să
transmită reacţiunea reazemului direct
elementelor stâlpului (inimă, tălpi) sau nervurilor
de la capul stâlpilor, ceea ce exclude lucrul plăcii
orizontale la încovoiere. Placa orizontală aşezată
pe partea superioară a stâlpilor are menirea de a
realiza legătura între grinzi şi stâlpi. Grosimea ei
se ia constructiv în limitele 16...30 mm.
Şuruburile îndeplinesc numai funcţia de fixare şi
diametrul lor se ia constructiv.
Soluţia de îmbinare laterală a grinzilor cu
stâlpul este reprezentată în Fig. 4.4.3.
Calculul capitelului stâlpului, în caz de
îmbinare superioară se reduce la determinarea
secţiunii rigidizărilor şi a lungimii cordoanelor de
sudură în colţ ce prind aceste rigidizări de
elementele stâlpilor (Fig. 5.3.1).
ts
10...20
16...30
hn
tn
Fig. 5.3.1: Capitelul stâlpului în cazul rezemării
frontale a grinzilor.
Grosimea rigidizării capitelului stâlpilor se
determină reieşind din condiţia de rezistenţă la
strivire a ei din efortul total de comprimare din
stâlp prin relaţia
γnN
tn  , (5.3.1)
l ef R p γ c
unde lef este lungimea suprafeţei de strivire egală
cu lăţimea rigidizării de reazem a grinzii plus
două grosimi ale plăcii orizontale a capitelului
Capitolul 5
lef=bs+2t ; Rp – rezistenţa de calcul la strivire a
oţelului.
Cordoanele de sudură în colţ, ce prind
rigidizările de elementele stâlpului se verifică la
efortul total de comprimare din capitelul stâlpului
prin relaţia
γnN
τw = U Rwγ wγ c . (5.3.2)
β k f ∑ l wi
Înălţimea (lungimea) hn a rigidizării
capitelului stâlpului se determină din condiţia de
amplasare a cordoanelor de sudură în colţ ce le
prind de elementele stâlpului. Considerând
∑ l wi ≅ 4hn , din relaţia (5.3.2) se obţine
γnN
hn  . (5.3.3)
4β k f Rwγ w γ c
După ce s-au adoptat dimensiunile
rigidizărilor capitelului, se face verificarea de
rezistenţă la forfecare cu relaţia
γnN
τ= U Rs γ c . (5.3.4)
2 ⋅ 2hn t n
Dacă grinzile principale reazemă lateral pe
stâlpi (Fig. 5.3.2) reacţiunea verticală se transmite
prin rigidizara de reazem a grinzii la un scaun,
prins cu sudură de tălpile stâlpului. Extremitatea
inferioară a rigidizării grinzii şi muchia
superioară a scaunului se prelucrează mecanic (se
ajustează). Grosimea scaunului de reazem se ia în
limitele 25...40 mm.
Verificarea cordoanelor de sudură, ce prind
scaunul de stâlp se face cu relaţia
1,3γ n N
τw = U Rwγ wγ c ,
β k f ∑ l wi
unde coeficientul 1,3 ţine cont de sporirea
tensiunilor în cordoanele de sudură provenită din
excentricitatea posibilă a reacţiunii faţă de centrul
de greutate al cordoanelor; ∑ l wi este lungimea
totală a cordoanelor de sudură în colţ, ce prind
scaunul de stâlp.
 Stâlpi şi bare comprimate centric
ts
25...40
Fig. 5.3.2: Capitelul stâlpului în cazul rezemării
laterale a grinzilor.
Pentru a evita o atârnare a grinzilor în
şuruburi, rigidizările de reazem se prind de corpul
stâlpilor cu şuruburi amplasate în găuri cu 3...4
mm mai mari decât diametrul şurubului.
5.3.2. Alcătuirea şi calculul bazei
stâlpilor
Baza (papucul) stâlpului are destinaţia de a
transmite fundaţiei solicitările de la stâlpi.
Prinderea stâlpilor de bază poate fi articulată sau
încastrată. Varianta încastrată are avantajul unui
montaj relativ simplu şi unei lungimi de flambaj
reduse pentru stâlpi. La prinderea articulată a
stâlpului baza trebuie proiectată în aşa fel, încât la
apariţia momentelor aleatorice ea să se poată roti
la un unghi oarecare faţă de fundaţie. În cazul
prinderii rigide a stâlpului de fundaţie baza nu
trebuie să admită rotiri.
Pentru stâlpii cu solicitări relative mici
(N=4000...4500 kN) sunt folosite baze cu traverse
(Fig. 5.3.3).
Pentru uniformizarea tensiunilor de contract
dintre placa de reazem şi fundaţie pot fi introduse
rigidizări care sporesc rigiditatea ei (Fig. 5.3.3,
b,d,e). Stâlpii puternic solicitaţi (N=6000...10000
kN) transmit efortul prin intermediul extremităţii
lor frezate la o placă orizontală de reazem cu o
grosime sub 60...80 mm, având suprafaţa de
contact ajustată (Fig. 5.3.3, f).
La rezemarea articulată papucul este fixat în
fundaţie cu şuruburi de ancoraj direct de placa de
reazem. Şuruburile în cazul acesta îndeplinesc
numai funcţia de fixare a stâlpului. Diametrul
şuruburilor de ancoraj se ia constructiv în limitele
20...36 mm şi sunt realizate, de obicei, din oţel
93
rotund. Zvelteţea plăcii de reazem asigură o
oarecare rotire a îmbinării necesară la prinderea
articulată. Numărul şuruburilor de ancoraj se ia,
ca regulă, 2 sau 4.
Fig. 5.3.3: Tipuri de bază ale stâlpilor
comprimaţi centric.
1 – placă de reazem; 2 – traversă; 3 – rigidizări; 4 –
rigidizări în consolă; 5 – diafragmă; 6 – fundaţie.
La îmbinarea rigidă a stâlpului cu fundaţia
şuruburile de ancoraj se fixează de corpul
stâlpului cu ajutorul unor scaune speciale şi se
strîng cu eforturi de valori apropiate de rezistenţa
de calcul la întindere a şuruburilor (Fig. 5.3.3, c).
Acest procedeu se realizează prin strângerea
piuliţelor cu cheia dinamometrică, care permite
controlul efortului de întindere a şuruburilor. În
urma tensionării şuruburilor, placa de reazem este
puternic ataşată către fundaţie şi împiedică
desprinderea ei de fundaţie. Diametrul şuruburilor
de ancoraj trebuie să fie de 24...36 mm.
Pentru comoditatea montajului, diametrul
găurilor din placa de reazem depăşeşte diametrul
şuruburilor de 1,5...2 ori. Aceste găuri sunt
acoperite cu şaibe din oţel cu o grosime de 16...20
mm, avînd găuri ce depăşesc diametrul
şuruburilor numai cu 3 mm. După strîngerea
şuruburilor, şaibele se sudează de placa de
reazem.
94 Capitolul 5

5.3.2.1. Calculul bazei cu traverse şi limitată de traverse şi rigidizări. Aceste sectoare

rigidizări în consolă pot fi rezemate pe 1, 2, 3, sau 4 laturi şi sunt
solicitate de presiunile de contact qf, care se
Calculul bazei stâlpului constă în
consideră uniform distribuite: qf=N/B·L, unde N
determinarea dimensiunilor în plan şi a grosimii
este forţa axială din stâlp, inclusiv greutatea
plăcii de reazem, stabilirea înălţimii şi grosimii
proprie a stâlpului.
traverselor şi ale rigidizărilor în consolă.
Datorită trecerii de la secţiunea metalică a
stâlpului cu rezistenţa de calcul foarte mare la
betonul din fundaţie cu o rezistenţă de calcul mult
mai mică este necesar de a spori dimensiunile
plăcii de reazem pentru a reduce tensiunile de
contact, care nu trebuie să depăşească rezistenţa
de calcul a betonului
N
σ= U Rc1,loc , (5.3.5)
B⋅L
unde N este forţa axială din stâlp; B – lăţimea şi L
– lungimea plăcii de reazem; Rc1,loc – rezistenţa de
calcul la comprimare locală a betonului fundaţiei.
Rezistenţa de calcul a betonului la Fig. 5.3.4: Schema de calcul pentru plăci
comprimare locală (strivire) este mai mare decât rezemate pe două, trei sau patru laturi.]
rezistenţa de calcul a betonului la comprimare
(rezistenţa prismatică) Pentru o simplificare de calcul placa se
divizează în plăci mai mici (sectoare); rigidizările
Af
Rc1,loc = α o Rc 3 , (5.3.6) constituind reazeme pentru ele. Ca rezultat, se
A pl
obţin plăci cu diferite tipuri de rezemare: pe patru
unde α◦=1 pentru beton de clasa C25 şi mai laturi (tip 1), pe trei laturi (tip 2) sau pe două
inferior; Rc – rezistenţa prismatică a betonului; Af laturi (tip 3) (Fig. 5.3.4). În plăcile rezemate pe
– aria fundaţiei; Apl – aria plăcii de reazem. patru laturi valoarea momentului maxim se
Pentru fundaţii se foloseşte beton de clasa calculează cu relaţia
C15; C12,5; C10; C7,5 cu rezistenţele Rc, M = α ⋅ q f ⋅ a2 , (5.3.8)
respective: 8,5; 7,5; 6,0; 4,5 MPa. Lăţimea B se
stabileşte din considerente constructive. unde a este lungimea laturii mici a plăcii (a sau b
Lungimea consolei plăcii de reazem c (Fig. 5.3.3, din Fig. 5.3.4).
b)) se ia în limitele: c=80...100 mm când În plăcile rezemate pe trei laturi
şuruburile de ancoraj se fixează nemijlocit de M = β ⋅ q f ⋅ a12 , (5.3.9)
placa de reazem; c=40...60 mm – în alte cazuri.
unde a1 este lungimea laturii libere (Fig. 5.3.4).
Acceptând în prealalbil 3 A f / A pl =1,2...1,5, Coeficienţii α, β sunt daţi în tab. 5.3.1.
se calculează Rc1,loc şi din relaţia (5.3.5) rezultă Pentru o placă rezemată pe două laturi (tip 3
lungimea plăcii de reazem din Fig. 5.3.4), se poate folosi relaţia (5.3.9), în
N care dimensiunile b1, a1 se iau conform Fig. 5.3.4.
L . (5.3.7) Pentru console cu lungimea c◦ (Fig. 5.3.3, e)
B ⋅ Rc1,loc
momentul maxim
Momentul maxim de încovoiere în placa de
reazem se determină pe fiecare sector al ei,
 Stâlpi şi bare comprimate centric 95

q f ⋅ co2 Înălţimea traversei htr se determină din

M = . (5.3.10) condiţia de prindere a ei de corpul stâlpului cu
2
cordoane de sudură în colţ, presupunând că
Din condiţia de rezistenţă a plăcii la
efortul axial N din stâlp se repartizează uniform
încovoiere
între aceste cordoane.
M 1 ⋅ t pl 2
γnN
σ= U Ryγ c ; W = , htr  + 1 cm , (5.3.12)
W 6 n w ( β Rw ) min γ w γ c
se determină grosimea plăcii de reazem
unde nw este numărul cordoanelor de sudură, care
6M max prind traversele de stâlp (de obicei, nw =4 sau 8).
t pl  , (5.3.11)
Ryγ c Grosimea traverselor se ia în limitele 12...16
mm. Secţiunile de prindere a traverselor de stâlpi
unde Mmax este cel mai mare moment încovoietor
se vor verifica la tensiuni provenite din momentul
în placa de reazem.
şi forţa de forfecare, considerându-se că, traversa
Tabelul 5.3.1: Valorile coeficienţilor α şi β pentru reprezintă o grindă cu două console
plăci simplu rezemate pe patru sau trei laturi γ n M tr 6γ n M tr
solicitate de încărcare uniform distribuită de σ tr = = U Ryγ c ; (5.3.13)
Wtr t tr htr2
intensitate q
Valorile coeficienţilor α γ n Qtr γ n Qtr
Schema de τ tr = = U Rs γ c , (5.3.14)
b Atr t tr htr
rezemare 1,0 1,1 1,2 1,3 1,4 1,5
a
unde Mtr şi Qtr sunt, respectiv, momentul şi forţa
α 0,048 0,055 0,063 0,069 0,075 0,081
de forfecare în traversă
a

b
1,6 1,7 1,8 1,9 2,0 <2 qtr b12
a M tr = ; Qtr = qtr b1 ,
b 2
α 0,086 0,091 0,094 0,098 0,100 0,125
⎛a ⎞
Valorile coeficienţilor β iar qtr = q f ⎜ 1 + t tr + co ⎟ este încărcarea liniară
b1 ⎝2 ⎠
0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0
a1 pe axa traversei.
Dacă baza stâlpului este consolidată cu
a1

β 0,060 0,074 0,088 0,097 0,107 0,112

b1
diafragme sau rigidizări suplimentare, calculul
b1
a1
1,2 1,4 1,6 1,8 2,0 <2 acestora se face similar.
Dacă baza stâlpului este proiectată cu
β 0,120 0,126 0,128 0,130 0,132 0,133 rigidizări în consolă (Fig. 5.3.3, d,e), prinderea
acestora de stâlp se calculează la acţiunea
Grosimea plăcii de reazem se ia, de obicei, în momentului încovoietor şi forţei de forfecare.
limitele 20...40 mm. Dacă momentele Valoarea momentului în planul rigidizării
încovoietoare pe diverse sectoare ale plăcii diferă q f bc l c2
Mc = . (5.3.15)
esenţial unul de altul sau grosimea plăcii 2
calculată cu relaţia (5.3.11) este mai mare de 40 Aici bc este lăţimea suprafeţei de încărcare; lc
mm, pe sectorul plăcii cu valoarea maximă a – lungimea consolei (Fig. 5.3.3, d,e).
momentului se introduc rigidizări sau diafragme Forţa de forfecare în secţiunea de prindere a
de solidarizare suplimentare (Fig. 5.3.4). consolei
Momentele de încovoiere se vor calcula reieşind
Qc = q f bc l c . (5.3.16)
din schema de calcul modificată.
96 Capitolul 5

Cordoanele de sudură în colţ, ce prind

rigidizările de stâlp, se verifică la tensiuni sumare
cu relaţia
σ rez = σ w2 + τ w2 U Rwγ wγ c . (5.3.17)
Dacă aceste rigidizări se prind de stâlpi cu
cordoane de sudură cap la cap, ele se verifică la
tensiuni echivalente
σ ecv = σ w2 + 3τ w2 U Rwy γ c . (5.3.18)
Rezistenţa cordoanelor de sudură în colţ, ce
prind traversele de placa de reazem se verifică cu
relaţia
γnN
τw = U Rwγ wγ c , (5.3.19)
β k f ∑ l wi
unde ∑l wi este lungimea totală a cordoanelor de
sudură ce prind traversele de placa de reazem
minus câte 1 cm la fiecare cordon.