PRINCIPESA ILEANA – COPILA CU OCHI ALBAŞTRI

Formula AS Magazine
Nr. 945 20-26 November 2010

English Version: The Child With The Blue Eyes

Stimata doamna Sanziana Pop, director al revistei "Formula AS", Am obtinut de la

Maryhill Museum of Art SUA (http://www.maryhillmuseum.org) copia unei povestiri
scrise in 1931 de Regina Maria, despre Principesa Ileana. Aceasta povestire este
proprietatea muzeului si am primit acceptul oficial de a o traduce. As vrea ca textul
acesta sa ajunga la inima cititorilor romani, prin intermediul unei publicatii indragite si
de larga circulatie, cum e "Formula AS", o revista in care au fost scrise admirabile
articole despre aceasta figura luminoasa a istoriei moderne a Romaniei, care a fost
Regina Maria. Pentru ilustrar ea articolului, am luat legatura cu Thomas Kinter, care
ingrijeste o frumoasa colectie de fotografii si amintiri. Astept cu incredere acceptul
dvs. M-as bucura ca prin acest aport modest, pentru care nu cer nici un fel de plata, sa-
mi aduc contributia la restituirea catre romani a imaginii minunatei Regine Maria si a
imaginii Principesei Ileana (de la a carei moarte se implinesc, in curand, 20 de ani).
Cu deosebita consideratie,
Prof. univ. FLORIN SANDU - Brasov
Si-a luat zborul in lumea larga - copila noastra cu ochi de un albastru adanc - copila
Romaniei, Ileana Cosanzeana. Si-a deschis aripile si, desi stia ca isi smulge radacinile
din inimile noastre, si-a luat zborul. Caci vine timpul cand cei tineri trebuie sa-si
deschida aripile, cand pana si cuibul cel mai iubit ramane prea mic in fata chemarilor
vietii, a chemarii iubirii, a chemarii destinului. Si asa, copila cu ochi mari, albastri, si-a
intors fata spre alte zari, iar cel care insemna acum mai mult pentru ea, ca noi toti
ceilalti, a luat-o cu el si - pentru ca o iubeam - am lasat-o sa plece. Am zambit chiar.
Sau, daca am plans, ne-am ascuns lacrimile sa nu-i impovareze zborul.

Multe cuvinte frumoase s-au scris despre copila mea cu ochi albastri. Toti au iubit-o si
totusi azi, cu mult dor, as vrea sa vorbesc despre ea, asa cum numai o mama poate
vorbi, cea care a cunoscut-o cel mai bine; cea care o stie de cand era mititica si
neajutorata, cea care i-a auzit primul scancet si care a vazut, prima, cat de mari si cat
de albastri erau ochii pe care i-a deschis spre lume.

Putini copii au ochii mari chiar in ceasul venirii lor pe lume, dar ochii acestei fapturi
stranii au fost de la inceput ca niste stelute. Cufundandu-mi privirea in adancul lor,
puteam citi atatea taine pe care inca nu mi le putea spune, asa cum nici eu nu-i puteam
spune inca acestui suflet dat in grija mea tot ce viata ma invatase. O mica straina, si
totusi mai apropiata de mine decat oricine altcineva pe lume. Si am numit-o Ileana.
Ceilalti patru copii pe care-i nascusem primisera deja nume pe masura cerintelor
regale, omagiu traditiilor de familie, dar de aceasta data, mi-am cerut dreptul sa aleg
numele pe care eu il voiam - o recompensa pentru lunga mea supunere de pana atunci.
Nu mai eram copila de saptesprezece ani, venita dintr-o tara indepartata, care a trebuit
mereu sa asculte si sa se supuna, eram acum femeie, cunoscusem bucuria si durerea,
dar si povara regala a rabdarii, si puteam sa cer si eu in sfarsit o favoare, dreptul de a
da un nume pe masura acelor ochi albastri... Ileana; si la inceput, parul ei era balai, si
era o micuta atat de inimoasa! Chiar de mica, a trait nu doar pentru ea, ci si pentru
ceilalti - cei care aveau nevoie de dragostea ei. A parut dintotdeauna sa inteleaga
lipsurile celorlalti, lasandu-le la o parte pe ale sale. De la bun inceput, Ilenei i-a placut
sa daruiasca.

Ileana. Pentru mine, numele acesta era muzica si, crescand, ea a crescut in mine tot mai
mult si mai mult. Numele acesta n-a fost niciodata nepotrivit, a fost mereu al ochilor
sai albastri si al dorului din ei... Desi Ileana putea fi atat de compatimitoare, a fost o
fetita voioasa si fericita, interesata, ca si ceilalti copii, de pajistile insorite, cu flori si
animale, de cer si de munti, de lingurita cu dulceata pe care o primea inainte de
culcare.

Si Ileana isi iubea mama, cu o dragoste care ne-a contopit. Ne-am inteles in toate si
intotdeauna, fara ca vreuna din noi s-o dezamageasca, vreodata, pe cealalta.

Adesea cand sedea tacuta alaturi de mine, cu ochii aceia mari albastri largi deschisi,
imi puneam mana pe mainile ei: Ileana, stiu la ce te gandesti – ii spuneam la ce se
gandea si niciodata Ileana nu s-a mirat ca ii stiam gandurile.

Spuneam mereu: Ileana are dreptatea in ea, nimeni nu trebuie s-o invete ce e bine sau
rau, Ileana stie.

Toate aceste pot suna ca si cum Ileana a fost prea asezata, dar nu era asa – era pur si
simplu ca toti ceilalti copii.

Si cand Mircea a venit pe lume, Ileana a devenit imediat ca o mamica. Mircea era
cateodata un baietel neastamparat, dar Mircea si Ileana isi apartineau unul celuilalt.
Mircea iubea papusile lui Ileana, tot asa de mult pe cat le iubea si ea, mai ales pe una
pe care el o numea "Foica" si care era imbracata ca un bebelus englez, intr-o camasa
foarte lunga, cu dantele. Mircea o insfaca pe "Foica" sub bratul lui si camasuta ei lunga
matura podelele. Odata stateam si ma uitam la Mircea si la Ileana, punandu-si papusile
la culcare. Patuturile erau asezate in sir si, dupa ce fiecare papusa era asezata cu grija la
locul ei si invelita, Mircea se apleca, cu piciorusele lui grasute departate, si-i dadea
fiecareia un pupic; Mircea era un mic strengar si se prefacea ca n-o iubeste pe nici una.
O iubea insa pe Ileana si papusile sale.
Apoi a venit razboiul si, desi Mircea nu era soldat, razboiul ni l-a luat. In lupta lui cu
Moartea, Mircea n-a incetat sa strige dupa "Ilana...Ilana..." chiar cand nu mai stia de el,
continua s-o cheme: "Ilana...Ilana...".

A trebuit sa treaca mult timp, pentru ca Ileana si cu mine sa capatam puterea de a vorbi
de moartea lui Mircea. Nu aveam cuvinte sa-i lamuresc pierderea lui Mircea si, intrucat
copila cu ochi albastri intelegea ca n-as fi putut sa-i explic de ce Mircea nu mai era, nu
m-a intrebat niciodata despre el. Cand a trebuit sa ne refugiem la Iasi, am luat cu noi si
calutul caraghios de lemn al lui Mircea, si pe "Foica". Dar Ileana nu s-a mai jucat
niciodata cu "Foica". "Foica" doar statea pe un scaunel si privea fix, fara sa vada, intr-o
lume care acum se schimbase. Cateodata, cand nimeni n-o vedea, Ileana se ascundea
dupa soba mare, romaneasca, si se juca cu calutul lui Mircea.

Multe imagini ale razboiului s-au perindat prin fata ochilor mari, albastri, ai Ilenei -
prea multe pentru ochi atat de tineri. Fara sa vrea, a ascultat nesfarsite povesti de jale,
aduse de cei veniti in camera mamei, in timp ce copilul se juca cu un creion, o carte
sau cu o pensula. Desigur, nu intelegea toate detaliile, dar intelegea ca soldatii nostri
erau inghetati si infometati, ca multi mureau si ca o mare suferinta coborase peste
lume. Toate acestea i s-au afundat adanc in subconstient.

Auzind de toata aceasta suferinta, mica, asa cum era, Ileana a vrut si ea sa fie de ajutor.
Asa ca a inceput sa mearga pe strazi, cu un cos plin cu paine stransa de la masa
noastra, dand roata, de la unul la celalalt, rugandu-i sa cedeze bucata lor de paine
soldatilor infometati. Dadaca ei a trebuit s-o insoteasca, ducand un termos cu ceai cu
rom, si astfel, prea-tanara Ileana, s-a obisnuit cu chipul mizeriei si chiar cu chipul
mortii. Ma urma, de asemenea, prin spitale si, intr-unul din acestea, s-a imprietenit cu
un tanar ofiter cu ochii mari, ca ai ei. Suferise rani cumplite, si Ileana statea alaturi de
el, tinandu-i mana.
Cateodata, reuseam, totusi, sa ne desprindem de tristetea din noi si sa plecam calare pe
dealurile de langa Iasi. Ileana purta haine cazacesti, cu o caciula inalta, de astrahan,
brumarie; calarea foarte semeata si, desi era mica, arata foarte hotarata, astfel ca mama
era foarte mandra de copila ei. Desigur, calul meu era mai iute, dar cand ajungeam pe o
inaltime, ma opream s-o astept si s-o privesc galopand spre mine, pe micul sau ponei
negru, cu ochii ei stralucind, cu obrajorii ei imbujorati.

Stand alaturi si privind unduirea dealurilor, ii povesteam de toate cate le lasasem

"acolo", in Bucuresti si in regiunile Romaniei cazute sub puterea dusmanului. Asa a
inceput sa inteleaga adevaratele sensuri ale cuvantului "patrie", si parca vedeam cum
radacinile ei se afunda si mai adanc in pamantul nostru romanesc.

In vara lui 1918, cand a trebuit sa oprim tunurile noastre, am plecat sa locuiesc cu ea
intr-o mica baraca construita din lemn, deasupra raului Trotus. Acolo, Ileana m-a
insotit prin sate, sate foarte sarmane, unde am intalnit o alta fata a mizeriei, unde ea s-a
imprietenit cu patru mici pastori - in mod straniu, toti purtau acelasi nume, Ion; Ion cel
inalt, Ion cel scund, Ion cel brunet si inca un Ion, al carui nume distinctiv nu mi-l mai
amintesc. Mai erau si Dumitru si sora lui, Stanca, si toti acesti prieteni desculti, care se
tineau dupa noi, in toate plimbarile, pe cararile abrupte dintre dealuri. Cand eram
obosite, ne asezam sub copacul nostru preferat, un tei foarte frumos, singurul care
crescuse prin partile acelea, si le spuneam copiilor de tarani de cat de departe veneam
si le povesteam despre alte tari; Ileana insa le vorbea despre Dumnezeu si despre
Sfinti. Copiii ascultau cu solemnitate si apoi, la randul lor, cei patru Ion si Dumitru si
Stanca, ne istoriseau despre animalele lor si despre Baba Elisaveta, care era bunica lui
Dumitru, si despre sarmana Maria, care se prapadea de tuberculoza si, desigur, a
trebuit sa le vizitam pe Baba Elisaveta si pe biata Maria, si apoi am mers in multe din
celelalte bordeie din sat, ducand mereu cu noi un cos mare, plin cu de-ale gurii,
intrucat nimeni nu prea avea ce manca in vremea aceea.

A fost grea clipa despartirii de casuta noastra de lemn si de prietenii nostri desculti.
Apartin zilelor noastre de razboi, impreuna cu curtea bisericii de peste Trotus unde a
trebuit sa inmormantam atatea vieti tinere pe care nu le-am mai putut salva.

In ultimele zile ale razboiului, Ileana a avut o altfel de companie - un barbat mai
varstnic, de origine irlandeza, un om care isi croise drum prin viata ca un adevarat
pionier. Principiile sale erau robuste si avea o credinta simpla si imensa in bine, in
onoare si adevar. In plina putere, omul fusese lovit de un atac cerebral, in timp ce
zbura intre doua zone de razboi. Caderea lui a fost ca prabusirea unui stejar batran. In
timp ce el se lupta sa-si revina, copila cu ochi albastri a intrat in viata lui si au devenit
prieteni. Nu aveau nevoie de multe cuvinte spre a se intelege. Copila nu voia sa-l
oboseasca pe urias si, desi limba lui era amortita la inceput, ii ramasesera vorbe destule
s-o invete principiile simple si solide care l-au calauzit in viata. El este cel care a trezit
in ea dorinta de a fi de folos. Desi barbatul a murit inainte de maturitatea copilei, a
apucat sa sadeasca adanc, in sufletul ei, multe seminte care au gasit un sol fertil...

Parca ii vad pe cei doi, mana in mana, cutreierand cocioabele taranilor, lasand ici un
dar, colo o vorba buna, si astfel Ileana si-a dezvoltat obiceiul de a darui...

Ileana nu voia sa fie o persoana privilegiata. Voia sa dobandeasca totul pe merit. De

aceea a insistat mereu sa fie examinata ca oricare alt elev. Aceste examene erau ocazii
solemne si emotionante. Erau luate foarte in serios. Institutorii au indragit-o mult, dar
fara ca ea sa simta vreo usurare a indatoririlor. Ea i-a obligat moralmente sa fie tot atat
de seriosi pe cat era si ea.

Incet, incet, copila cu ochi albastri crestea, treptat, fara hopuri, fara vreo perioada din
care sa lipseasca armonia. Pe masura ce deveneau tot mai adanci, ochii ei nu-si
pierdeau din stralucire. Imi pareau ca doua fantani in care scufundase toate viziunile
suferintei adunate in timpul razboiului. Le scufundase in suflet. Anii aceia o
maturizasera, fara ca tineretea ei sa paleasca. N-a fost o copila trista. Raspandea veselie
si voie buna in jurul ei; era sportiva si energica, viata curgea prin venele ei precum
lumina soarelui, dar, in spatele veseliei sale, ramanea acel spirit justitiar atat de rar la
cei tineri. Ileana era sanatoasa, energica, impetuoasa, dar nimic din ea nu era brutal; ce
simteau ceilalti era mai important pentru ea decat simtamintele proprii; aceasta facea
din ea un perfect companion. Avea in ea o indrazneala de pionier, un fel de foarte
tanara si moderna Ioana dArc, crezand in "bine" si gata sa se lupte pentru el. Nu i-a
fost niciodata teama sa se ridice pentru convingerile ei; nu s-a temut de ridicol si nici
lipsa de incredere proprie varstei nu i-a zdruncinat convingerile. Prietenii ei tineri si cei
din jur ascultau de ea si, putin cate putin, au inceput s-o considere o conducatoare, atat
era de stralucitoare, de hotarata, de convinsa.
Cu toate acestea, urmandu-si dorinta de a invata la fel ca ceilalti, a decis sa se rupa de
caminul sau iubit si de tara ei si sa mearga, pentru un timp, la o scoala din Anglia. Desi
regala in toata faptura sa, dorea sa-si insuseasca disciplina adevarata, sa fie una dintre
cei multi, sa nu dobandeasca nimic prin favoruri, ci doar pe merit.

Viata scolara a fost grea pentru ea, mai ales din cauza unei oarecare ostilitati pe care i-
o aratau colegii, simtind instinctiv ca ea era straina si dintr-o alta casta. Regalitatea ei,
in loc de a-i netezi parcursul, i l-a facut, din contra, mai spinos; dar copila cu ochi
albastri era tenace si s-a luptat cu ostilitatea latenta nu prin cuvinte, ci rabdand in
tacere, abtinandu-se, castigand putin cate putin respectul instructorilor si al elevilor,
lasand o impresie buna in urma ei, la plecare.

Daca am fi trait in vremuri bune, ar fi trebuit sa urmeze dupa aceea o perioada de

distractii, baluri, petreceri, si acele placeri obisnuite pentru tineri, dar Ileana s-a intors
sa asiste la mari suparari. Caminul ei nu mai era asa cum il lasase. Un loc era gol,
acum, si aceasta urma sa aduca o serie nesfarsita de necazuri, ce prelungeau tristetea
anilor de razboi care ii insemnasera copilaria. Si ea nu putea sa priveasca suferinta
altora fara a le intinde o mana de ajutor. Prietenie insemna pentru ea un infinit
devotament, grija apropiata pentru vietile intretesute cu a ei, un interes viu si constant;
insemna rabdare cu cei bolnavi, ajutor pentru cei in nevoie, incurajare pentru cei fara
nadejde; insemna continua cautare a binelui pentru cei dragi; insemna abnegatie in
cheltuirea fiecarei clipe si a fiecarui banut pentru ceilalti; insemna, totodata, renuntarea
la propriile dorinte - ale celorlalti trebuind sa treaca pe primul plan. Observand-o
matern, m-am intrebat daca nu vor urma si perioade mai egoiste, dar n-a fost asa
niciodata, intrucat copila cu ochi albastri intelesese vechiul adevar, ca a darui e mult
mai binecuvantat decat a primi, asa incat, cu generozitate, continua sa daruiasca si sa
daruiasca...

Inca era copil cand am aflat, odata, ca petrecea fiecare ora libera, dupa lectii, la
capataiul institutoarei sale, care era pe moarte. Vorbea cu doctorii si-i incuraja, platea
infirmiera si proteja de discutii neplacute ultimele ore ale acelei femei ce muncise din
greu, toata viata ei. Cu o intuitie mult peste varsta ei, Ileana intelegea dramatismul unei
existente care insemnase numai munca, fara nici o bucurie, fara nici o recompensa
macar; intelegea cum acea faptura disperata se agata de mica printesa ce adusese o
ultima raza de lumina in viata ei, care se stingea. Cand a murit, in cele din urma, Ileana
a ingropat-o si merge mereu pe la mormantul lui "Sioara".

Si fiindca eram tovarasa ei, cati prieteni bolnavi, suferinzi si nevoiasi nu mi-a adus
Ileana, fie pentru o vacanta de vara, pentru un coltisor insorit din casele mele, pentru
pace, odihna, consolare sau pentru o ultima sansa de a-si recapata sanatatea. Toti cei
amarati pareau sa ajunga la Ileana si ea gasea timp pentru fiecare. Cu infinita rabdare le
asculta necazurile, sarea sa lupte in locul lor, ii ajuta sa iasa din impas, rezona cu toate
dezamagirile si reusea sa le insufle curajul unui nou inceput.

Incet, incet, am ajuns sa caut si eu sprijin la copila cu ochi albastri, asa cum la inceput
si ea se bizuia pe ajutorul meu si, cand bunul nostru Rege a murit, si multe s-au
incheiat pentru noi, prietenia si intelegerea noastra au devenit aproape o legatura sacra.
Aveam acum mai mult timp pentru noi decat inainte, indatoririle noastre nu mai erau
atat de oficiale, nu mai era atata graba, dar ramasese, totodata, un mare gol, pe care a
trebuit sa il umplem cu dragoste, cu nevoia crescanda a uneia de cealalta.

Bran si Balcic au devenit refugiile noastre preferate si, in timp ce eu gaseam consolare
in a le infrumuseta pe cat posibil, copila mea umplea cu viata aceste frumuseti.
Continua sa-i aduca la mine pe cei care aveau nevoie de ajutor sau simpatie, dar, pe
masura trecerii anilor, conceptiile ei se largeau si, odata cu aceasta, a venit dorinta de a
face binele pe o scara mai larga. Simtea cu putere presiunea timpului, lupta crancena
dintre bine si rau. Punctul ei de vedere era modern; ca toti cei din generatia ei, avea
curajul de a aborda problemele direct; nu ocolea realitatea, nu se iluziona, dar n-a vrut
niciodata sa se dezica de principiile care ne calauzisera pe noi, parintii ei. Credea in
Dumnezeu, ii respecta pe cei varstnici, si politetea era legea ei de a fi; isi infrana
dorintele pentru a se feri de egoism sau indiferenta. "Noblesse oblige" a fost deviza ei,
cum fusese si a noastra.

Vazand ca tinerii generatiei sale aveau nevoie de o voce care sa-i uneasca, sa le arate o
cale noua, a simtit imediat ca, in ciuda timiditatii ei naturale, in ciuda regalitatii sale, ce
presupunea mai multa retinere, trebuia sa iasa in fata cu curaj si sa devina acea voce pe
care o asteptau. Cinstea ei innascuta, corectitudinea ce a caracterizat-o dintotdeauna o
faceau cea mai potrivita pentru aceasta si, desi erau destule care s-o sperie si sa o
descurajeze, s-a tinut tare, infruntand criticile si neincrederea, gasind curaj in propriile
convingeri si in marea ei dorinta de a face bine. Desigur, eram prima ei confidenta, cea
care o incuraja, dar si aceea care i-a cunoscut suferintele si dezamagirea, pentru ca in
vremurile acelea era mai multa tristete decat bucurie; tineretea Ilenei a cunoscut si
piedici - nu e asa usor sa fii un precursor - desi unii te urmeaza bucurosi, nu esti
totdeauna inteleasa. Au fost si ceasuri cand cutezatorii ochi albastri isi pierdeau din
stralucire sau cand stralucirea lor era a lacrimilor ce stateau sa curga; unele revelatii
sunt mai greu de suportat, dar eram doua sa le induram, ea cu tineretea si cu speranta,
eu cu rabdarea pe care o capata cei ce cunosc viata. Pe langa toate acestea, iubeam
viata, Balcicul era asa de frumos si, atat la Balcic cat si la Bran, ne inconjuram de tineri
adunati in tabere de vacanta; devenisem nucleul lor, datorita noua puteau petrece
vacante fericite in aer curat, departe de praful oraselor. Eu eram protectoarea lor, dar
Ileana era spiritul care ii aduna si ii purta spre idealuri curate, stiind cum sa le
vorbeasca, cu cuvinte pline de convingere si speranta.

Incet, incet, si-a dezvoltat un real talent de a vorbi in public. Fara teama, putea face
fata unei audiente dintre cele mai dificile si mai critice, sustinuta fiind, in ciuda
timiditatii sale, de puterea convingerilor. Cand o vedeam astfel, ridicandu-se hotarata,
cu capul sus, cu privirea neobisnuit de stralucitoare, de fiecare data imi venea in fata
ochilor imaginea micutei copile, in picioare, langa focul arzand in semineu, recitandu-i
cu insufletire mamei sale "Little Boy Blue", si simteam cum mi se ridica lacrimile in
gat.

Dar cea mai mare pasiune a copilei cu ochi albastri a fost marea. Era un atavism din
familia mamei sale. A devenit o inotatoare de mana intai si, cu dorinta ei de a face totul
temeinic, s-a apucat sa studieze navigatia; asa cum facea si in copilarie, a insistat si
acum sa fie supusa unei examinari adevarate, in fata unei comisii navale, ca si cum ar
fi fost un ofiter.

Adesea, la Balcic, stand pe terasa mea de deasupra marii, imi priveam copila taind
valurile cu micul si viteazul sau velier "Isprava", cu panzele intinse in vant, precum
aripile unei pasari mari si, din cand in cand, o durere imi strafulgera inima, gandindu-
ma ce ar fi insemnat pentru mine ca, in loc sa se intoarca la lasarea serii, aripile acelea
s-o rapeasca din viata mea pe Ileana, copilul meu, tovarasa mea, iubirea mea.
Intelegerea dintre noi fusese absoluta, viata noastra fusese atat de armonioasa!
Niciodata, in nici un fel, nu incercasem sa-i limitez libertatea, nu dorisem sa-i cer
vreun sacrificiu, n-o impovarasem cu apasarea vreunei obligatii. Imi daduse din timpul
ei doar atat cat a vrut. Niciodata nu i-am impus prezenta mea si n-am dorit sa intervin
in prieteniile sale; dar la sfarsitul zilei, am fost totdeauna acolo, sa-i ascult planurile, s-
o ascult cum se entuziasmeaza sau sa discut cu ea problemele prea grele, pe care nu le
putea rezolva singura. Incepusem sa observ ca viata ii dadea ghes tot mai mult -
cautarea se vedea in ochii ei, fiecare zi aducea noi asteptari, era nerabdatoare sa-si
implineasca destinul.

E mereu un moment dramatic, cand o mama isi da seama ca vechiul cuib a devenit
neincapator pentru copilul caruia i-a daruit toata dragostea ei, ca puiul isi va intinde
aripile intr-o buna zi si ca o va lasa in urma. Mama stie ca iubirea poate fi doar o
masca, si ca cei tineri pot fi atrasi in capcana, ca sunt atat de creduli, incat vad in toate
ceea ce ei cred a fi un ideal, ca e nevoie doar de un mic impuls, de cateva vorbe
mestesugite, pentru a impinge o inima increzatoare spre inaltimi de care se poate
zdrobi. Nimic nu e mai trist decat sa-i spui unei fete ca ceea ce ea credea ca este aur nu
e decat zgura; e crud sa inabusi o astfel de iluzie. E ca si cum ai sterge pulberea de pe
aripile unui fluture si, totusi, a trebuit s-o fac si am vazut durerea in ochii cei albastri, o
durere care parea ca i se scufunda adanc in suflet - era ca si cum o vedeam cum se
scufunda si numai Dumnezeu stie care din noi a suferit mai mult, ea sau eu!

Dar, in cele din urma, nu aripile "Ispravei" au scos-o pe copila cu ochi albastri din
viata mea, ci una din acele pasari puternice, inventate de om, si care il poarta prin
ceruri ca pe Icarus, sus, deasupra norilor, tot mai aproape de soare; si barbatul care a
luat-o cu el era puternic, solid si de incredere, iar pentru Ileana chipul sau era chipul
iubirii...

Dar in ziua in care soarta ei a fost pecetluita, cand pasarea cea mare a purtat-o spre o
tara indepartata, la mare distanta de pamantul in care se nascuse, desi i-am
binecuvantat fericirea, eu, mama ei, pana ieri tovarasa ei, mi-am intors fata la perete si
am plans...

MARIA
August, 1931