Cum ne-am împrietenit cu SUA: Diplomatul român care a ştiut să vorbească pe

limba americanilor
Alexandra Şerban,

Relaţia dintre România şi SUA a devenit o prioritate în perioada postcomunistă, mai ales după ce s-a
anunţat public ideea unui Parteneriat Strategic. Cel care a înţeles potenţialul din spatele acestei expresii a
fost Mihnea Constantinescu, aşa că a lucrat pentru a concretiza acest concept într-o colaborare pe termen
lung, care durează până în prezent.

La moartea lui Mihnea Constantinescu nu s-a intrat în regim de breaking news. Nu s-au întrerupt
programele, nu s-au scris ode, cel mult s-au publicat reacţiile celor care l-au cunoscut. Publicul larg n-a
ştiut cine a fost şi cu s-a ocupat. Nici nu prea avea cum. Mihnea Constantinescu a fost un înalt funcţionar
public. Numai că nu ca aceia din romanele lui Ilf şi Petrov – ci o rotiţă esenţială în mecanismul
administraţiei statului român în ultimele trei decenii.

Iată ce spunea amabasadorul SUA la Bucureşti, pe 18 noiembrie 2018, în memoria lui: „A fost un
diplomat desăvârşit, un patriot român şi nu am cunoscut un susţinător mai puternic al Parteneriatului
Strategic SUA-România. Numeroasele contribuţii pe care le-a adus, atât României, cât şi comunităţii
internaţionale, inclusiv recenta preşedinţie a Alianţei Internaţionale pentru Memoria Holocaustului, nu vor
fi uitate. Sfaturile înţelepte pe care mi le-a oferit mie şi predecesorilor mei s-au dovedit nepreţuite în
încercarea noastră de a reprezenta cât mai bine America în faţa poporului român“. Iar elogiul său era
completat de acela al principesei Margareta: „Pentru 20 de ani, el a fost un mare sfătuitor al Regelui Mihai
şi al meu, dar şi un prieten de neînlocuit. A început, cu mulţi ani în urmă, primele vizite NATO ale tatălui
meu, alături de Jonathan Eyal, Simina Mezincescu, Mihnea Motoc şi Constanţa Iorga. A fost unul din cei
mai constanţi şi mai solizi, mai discreţi şi mai profesionişti membri ai Casei mele“.

Însemnătatea muncii lui Mihnea Constantinescu nu stă însă în necrologuri. Parţial, se regăseşte în CV: în
1996, a intrat în Ministerul Afacerilor Externe, devenind director de cabinet al ministrului, apoi a fost
director general pentru afaceri politice, secretar de stat, director de cabinet al mai multor premieri,
ambasador şi reprezentant cu însărcinări speciale pentru securitate energetică. Însă cea mai bună hârtie de
turnesol o reprezintă istoria recentă, iar unul dintre cele mai bune exemple îl reprezintă rolul pe care l-a
jucat în legarea Parteneriatului Strategic al României cu Statele Unite, una dintre cele mai importante
direcţii de politică externă ale ţării, care s-a dezvoltat dinainte de aderarea la NATO şi Uniunea
Europeană.

Foto: Mihnea Constantinescu, în tinereţe; Sursa: arhiva familiei Constantinescu / „Omul care a schimbat
România...“

O politică de consolare

Primul succes diplomatic de anvergură al României postcomuniste a început cu o sincopă de politică

externă. Demersurile României pentru aderarea la NATO au început în 1994, când am semnat
Parteneriatul pentru Pace. În 1997, când a avut loc Summitul de la Madrid, România n-a fost invitată să
devină membră a Alianţei Nord-Atlantice. Numai Cehia, Ungaria şi Polonia au primit undă verde. În timp
ce NATO semna cu Rusia „Actul fondator“, un angajament reciproc ce presupunea o mai bună colaborare
între cele două forţe, SUA se opunea extinderii organizaţiei către Est.
Discuţiile despre aderare rămâneau însă deschise, iar România trebuia să fie considerată o ţară poziţionată
geostrategic pe harta Eurasiei. Aşadar, în vara lui 1997, preşedintele Bill Clinton făcea o vizită oficială la
Bucureşti. Atunci, în Piaţa Universităţii, anunţa public, avându-l alături pe Emil Constantinescu, că cele
două state lansează un parteneriat strategic.

Poate că la acel moment expresia nu însemna mare lucru, dar avea să capete o importanţă aparte. Cel care
a făcut ca acestea să nu rămână vorbe goale, diplomaţie a prafului în ochi, o măslină aruncată pentru a
alina durerea neadmiterii în NATO a fost Mihnea Constantinescu. Cum s-a întâmplat?

Mai mult decât o frază pompoasă

Cu câteva luni înainte de Summitul NATO

de la Madrid, în Departamentul de Stat al
SUA, Mircea Geoană, ambasadorul român
la Washington, discuta cu doi înalţi
funcţionari americani, dintre care unul era
Strobe Talbott (foto dreapta), adjunctul
secretarului de stat. Atunci s-a rostit prima
dată „parteneriat strategic“. După ce s-a
lansat în spaţiul public, Mihnea
Constantinescu a avut flerul de a înţelege
potenţialul din spatele măslinei. „Ei (n.r. –
americanii) aveau ideea de a ţine România
în orbita interesului de a adera la NATO.
Dar a deveni aliat bilateral cu America
este altă mâncare de peşte. Şi aici Mihnea
şi-a dat seama de valoarea acestui
instrument şi a fost extrem de atent ca
indiferent de cine venea la putere la
Bucureşti, de jucătorul politic intern sau
extern, să punem întotdeauna un pic mai
multă concreteţe“, a declart Mircea
Geoană într-un interviu cu Iulian
Comănescu, pentru volumul „Mihnea
Constantinescu – Omul care a schimbat
România fără ca noi să ştim“.

Cu perseverenţă, Mihnea Constantinescu

a continuat să tatoneze posibilităţile în
care s-ar fi putut concretiza acest parteneriat strategic – acelaşi lucru insuflându-l şi celorlalţi colaboratori
ai săi din cadrul MAE. N-a durat mult până când el a început să fie folosit de amândouă părţile. Iar un an
mai târziu, publicul românesc auzea despre aceste planuri chiar de la Talbott, invitat la Bucureşti în martie
1998: „E mult mai mult decât o frază pompoasă şi nu e în niciun caz o abstracţiune. Mai degrabă,
Parteneriatul Strategic se referă la un demers sistematic şi un efort comun, către scopurile pe care le
împărtăşim“. Asta însemna, desigur, integrarea în structurile NATO şi în comunitatea occidentală, în sens
mai larg, precum şi realizarea demersurilor necesare pentru stabilizarea vecinătăţii – cu accent pe
normalizarea relaţiilor cu Ungaria şi implicarea în războiul din Kosovo. În timp, obiectivele şi strategiile
abordate în cadrul Parteneriatului s-au redefinit şi continuă până în prezent.

Un loc la masa de onoare

Când România a apăsat puţin pedala de acceleraţie pe rezolvarea obiectivelor de pe agenda aderării la
NATO, omul de legătură dintre ambasada SUA şi guvernul României a devenit Mihnea Constantinescu,
care devenise director politic în cadrul MAE, condus de Geoană. El a supervizat, practic, procesul de
atingere a fiecărui obiectiv necesar aderării. „Mihnea a devenit persoana la care mă duceam cu regularitate
să verific stadiul lucrurilor, să pun întrebări de genul: «Aţi agreat să faceţi asta. Unde ne aflăm din punctul
ăsta de vedere?»“, explică fostul ambasador american la Bucureşti, între 2001 şi 2004, Michael Guest, în
volumul „Mihnea Constantinescu – Omul care a schimbat România fără ca noi să ştim“.

În toamna lui 2002, preşedintele George

W. Bush a venit la Bucureşti – la două zile
după ce România fusese invitată să adere
la NATO, în timpul Summitului de la
Praga. Vizita sa a fost programată prin
intervenţiile ambasadorului Guest (foto
dreapta), dar în organizare n-a fost
singur. „Mihnea a jucat un rol intern, în
pregătiri. Ştiind că ştia pe toată lumea,
presupun că se tot uita pe lista de oaspeţi
şi se gândea cine va fi aşezat lângă cine.
Am avut o problemă cu prim-ministrul
(n.r. – Adrian Năstase), care voia să fie pe
agendă. Şi era vizita unui preşedinte. Aşa
că interlocutorul natural era preşedintele
(n.r. – Ion Iliescu). Aşa funcţionează
relaţia noastră, în mod normal, prim-
ministrul se vede cu vicepreşedintele (n.r.
– SUA) şi aşa mai departe. A trebui să fiu
foarte atent, împreună cu Mihnea, ca să
mă asigur că nimeni nu se va supăra“, mai
povesteşte Guest din culisele celei de-a
doua vizite oficiale a unui preşedinte
american în România postcomunistă.

„Ziua de 23 noiembrie 2002 a fost

ploioasă şi gri la Bucureşti. Cu toate
acestea, zeci de mii de persoane au venit
în Piaţa Revoluţiei pentru a marca decizia
de admitere a României în NATO, un
eveniment remarcabil pentru o ţară care,
cu doar 15 ani înainte, era un stat-satelit al
URSS şi un membru al Pactului de la
Varşovia. (...)În momentul în care preşedintele Ion Iliescu mă prezenta, ploaia s-a oprit şi a apărut un
curcubeu foarte clar. S-a întins pe cer până în spatele balconului care era luminat ca memorial al libertăţii.
A fost un moment uimitor, iar eu am şoptit: «Astăzi, Dumnezeu ne zâmbeşte»“, scria şi G.W. Bush în
memoriile sale, „Decision Points“.

Patru luni la Bagdad

Până la aderarea propriu-zisă la NATO, Mihnea Constantinescu a mai avut un rol important, însă mai
puţin pentru statul român şi mai mult pentru statul irakian. În august 2003, după ce Saddam Hussein a fost
îndepărtat de la putere din Irak – operaţiuni la care România nu a luat parte – Mihnea Constantinescu a
fost trimis special, timp de aproape patru luni, la Bagdad. Misiunea? Împreună cu toată administraţia
irakiană, şi Ministerul lor de Externe trebuia refăcut. De acest proces s-a ocupat Susan R. Johnson – senior
advisor din partea SUA pentru reconfigurarea ministerului irakian şi fostă membră a staff-ului Ambasadei
SUA la Bucureşti. Ea l-a chemat pentru a o ajuta cu programele de training pentru tinerii diplomaţi
irakieni şi recrutarea lor: „Mihnea Constantinescu a fost de acord să vină la Bagdad ca «adjunct» al meu.
Mă consider norocoasă, am făcut echipă. A fost fascinat de o experienţă care era destinată să furnizeze
oricărei fiinţe gânditoare percepţii despre animalul uman, despre absurditatea, cruzimea şi compansiunea
lui. A câştigat repede încrederea tinerilor diplomaţi irakieni. Era tot timpul calm, răbdător, atent, tăcut – un
mare ascultător. Toatea acestea contribuiau la abilităţile lui analitice superioare“, spune ea în interviu cu
Iulian Comănescu.

Unul dintre oamenii regelui

Sursa foto: Casa Regală a României/ Daniel Angelescu

În 2001, Mihnea Constantinescu devine liaison diplomatic pentru Casa Regală, iar preşedintele Iliescu îl
invită oficial pe regele Mihai să revină în ţară. Această reconciliere cu monarhia, chiar dacă poate fi
suspectată de puţine sincerităţi, a însemnat şi o oarecare colaborare, cu beneficii pentru viitorul României.
Este binecunoscută implicarea regelui în discuţiile pentru aderarea ţării la NATO. „Cel mai important rol
l-a avut (n.r. – Mihnea Constantinescu) atunci când domnul preşedinte împreună cu regele Mihai au
demarat un proiect foarte important pentru ţară, Majestatea Sa având bunăvoinţa de a accepta să facă
lobby pe lângă casele regale din Europa pentru accederea României în NATO. Sigură că eu coordonam,
dar cel care s-a ocupat efectiv de acest lucru a fost Mihnea Constantinescu“, spune Simona Miculescu,
consilieră a lui Ion Iliescu la acel moment, într-un interviu cu Iulian Comănescu.

Cât de mult l-a apropiat munca aceasta pe Mihnea Constantinescu de Casa Regală se vede în 2010, când a
fost invitat să facă parte din Consiliul Regal – un grup de sfătuitori apropiaţi de familia regală care sunt
chemaţi ad-hoc ori de câte ori e necesar. De altfel, un an mai târziu, pe 25 octombrie 2011, s-a implicat în
momentul istoric în care regele Mihai a ţinut discursul din faţa Parlamentului: pentru că existau
parlamentari PD-L care se pronunţaseră împotriva organizării acestui eveniment, Mihnea Constantinescu
s-a ocupat ca voturile necesare să fie primite cu ajutorul PSD, povesteşte Iulia Scântei. Oricum, acela a
fost momentul în care regele Mihai şi-a rostit public testamentul şi speranţele pentru România – după
aceea, starea sa de sănătate s-a înrăutăţit, până ce a hotărât, în 2016, să se retragă din viaţa publică. În
2017, în semn de mulţumire, a fost decorat cu distincţia regală Nihil Sine Deo, înmânată însă de
principesa Margareta.

A absolvit facultatea cu media 10,50

Mihnea Constantinescu s-a născut pe 13 decembrie 1961, fiind cel mai mic dintre cei trei băieţi ai familiei.
Mama, Petruţa, era gospodină, iar tatăl, George, maistru, o lungă perioadă pe şantierul de la Brazi. A
copilărit în Mahalaua Cărămidarilor, pe Strada cu Duzi, un microunivers frumos, cu case şi grădini
îngrijite de oameni vrednici, români, evrei şi romi. Astăzi, nu se mai găseşte nimic din toate acestea. Peste
Mahala s-a ridicat cartierul Tineretului. Aşa a vrut Ceauşescu. Într-o duminică, în 1978, dictatorul a venit
în Mahala şi nu i-a convenit. Trei zile mai târziu, buldozerele dădeau năvală pe Strada cu Duzi, lăsându-le
oamenilor două-trei ore să-şi strângă ce aveau prin case şi gospodării. Familia Constantinescu a fost
mutată la bloc, în Berceni.

A pus mâna pe carte

Până atunci, cu tatăl plecat mai mult pe şantier şi cu mama mereu trebăluind prin gospodărie, Mihnea a
căzut în grija fratelui mai mare, Aurel. El a fost, aşadar, primul care a auzit de la învăţătoarea mezinului că
este un învăţăcel-model – ceea ce era adevărat şi, totodată, era şi meritul fraţilor mai mari. Au fost un
exemplu uşor de urmat. Când ei citeau, el puneam mâna pe cărţile lor de oameni mari încă din copilărie.
Alături de ei, citea şi câte trei cărţi pe zi – concomitent, nu că le termina. De altfel, şi când ieşea pe stradă
la joacă, obişnuia să facă pe profesorul în faţa celorlalţi copii. Îi educa şi le dădea note. Era bun mai ales la
matematică – dar începuse să înveţe de unul singur şi altele, ca franceza şi germana, să citească poezie şi
să cânte în corul bisericii din cartier.

Era mai degrabă introvertit şi preocupat de cărţi, pe când fraţii lui erau atleţi, cu olimpiade în palmares. „O
singură dată a intrat şi el într-o echipă [de fotbal] şi şi-a spart arcada. Deci, practic, nu avea veleităţi
sportive“, spune fratele mijlociu, Sandu, citat în volumul „Mihnea Constantinescu – Omul care a schimbat
România fără ca noi să ştim“. Şcoala i-a deschis şi graniţele ţării: la 14 ani ieşea pentru prima dată din
România comunistă. Sigur, tot în graniţele Cortinei de Fier, în Republica Democrată Germană, însă a fost
şi aceasta o fereastră către o viaţă mai bunicică. Sigur, abia în 1979, avea să vadă Siria, unde tatăl său
fusese trimis cu munca, iar contactul cu lumea arabă, cu deşertul, cu istoria Orientului Mijlociu aveau să
însemne prima aventură a tinereţii.
Foto: Vacanţă în Siria, o aventură din copilărie; Sursa: arhiva familiei Constantinescu

„Un element excepţional“

După ce a absolvit Liceul de Informatică, în 1981, Mihnea a fost admis la Energetică, în cadrul
Politehnicii, la secţia Centrale Neclearo-Electrice. Şi-a petrecut studenţia învăţând cu sârg, iar asta i-a
adus o oarecare notorietate. Petre Roman, viitor prim-ministru şi personaj important în dezvoltarea
carierei lui Mihnea, dar care atunci nu era decât cadru universitar în Politehnică, şi-l aminteşte de pe
băncile facultăţii: „La un moment dat, devenise o figură în facultate, pentru că lua numai note de 10, deci
era, cum spuneam noi, un element excepţional. Şi în acelaşi timp, era un băiat foarte iubit deja, pentru că
era prezent în multe activităţi cultural-artistice, cum se numeau pe atunci, acum se numesc socializări“,
declară Roman în cartea „Mihnea Constantinescu...“. Celelalte activităţi extraşcolare însemnau
comunicările ştiinţifice, poezia şi revista „ING“ a politehniştilor, pe care a condus-o până la absolvire.

Necazurile începutului de carieră

În 1986, Mihnea Constantinescu a absolvit Energetica cu 10,50. Nu e Kafka. Se poate să dai peste 100%:
a avut 10 pe linie şi a primit 0,50 de sutimi de la Asociaţia Studenţilor Comunişti pentru merite
ideologice. A fost, aşadar, şef de promoţie absolut, pe toată universitatea. Dar, unde-a dat asociaţia a luat
partidul: la repartiţie, autorităţile au decis să-l trimită la Cernavodă. În '86, centrala era în construcţie, iar
oraşul, o fundătură. E uşor de înţeles că n-a fost deloc fericit să ajungă în no man's land-ul dobrogean.
Descurajarea iniţială n-a dat în deznădejde, iar în 1989, cu câteva săptămâni înainte de Revoluţie, a reuşit
să obţină un post de asistent suplinitor la Politehnică, cu sprijinul lui Petre Roman. Nu a privit răsturnarea
regimului comunist cu sufletul la gură, ci mai degrabă cu scepticism. Şi şi-a văzut înainte de lucru: în
ianuarie 1990, s-a titularizat prin concurs. Sfârşitul anului avea să-l găsească însă în cabinetele guvernului.

„Am început să lucrez lângă prim-ministrul Roman în octombrie 1990, când m-a chemat la Guvern să fiu
asistentul lui personal. Nu aveam nicio experienţă guvernamentală, eram cel mai tânăr colaborator al lui,
dar, probabil, cel în care avea, la vremea aceea, cea mai multă încredere. Mă lega de Petre Roman o relaţie
de respect, în primul rând de el ca dascăl, îl ştiam ca profesor, îi cunoşteam familia şi, într-un fel sau altul,
mi-a schimbat destinul propunându-mi să lucrez alături de el“, povestea Mihnea Constantinescu în
volumul „Vocile puterii“. N-a trecut mult până când a fost numit purtător de cuvânt al Guvernului, funcţie
în care a rămas până în toamna lui 1991.

Iulian Comănescu, ziarist, analist şi consultant media: „În spate, era Mihnea Constantinescu, fără
de care nu mişca aproape nimic la Externe“

Sursa foto: Facebook Iulian Comănescu/

Maria David

Viaţa diplomatului Mihnea

Constantinescu a fost pusă pe hârtie de
jurnalistul Iulian Comănescu şi e
cuprinsă în volumul „Mihnea
Constantinescu – Omul care a schimbat
România fără ca noi să ştim“ (editura
Curtea Veche, 2019). Biografia acoperă
toate drumurile fostului înalt
funcţionar: din Mahalaua
Cărămidarilor, acum dispărută, până
în birourile Ministerului Afacerilor
Externe şi cancelariile premierilor.
Pentru că Mihnea Constantinescu a fost
un persoanj-cheie al istoriei
postdecembriste a României, scrierea
vieţii sale este şi un prilej pentru a
aduce în discuţie cele mai importante
evenimente din ultimele trei decenii –
de la orientarea occidentală a politicii
româneşti până la criza jurnaliştilor
răpiţi în Irak, în 2005, şi la respingerea lui Mihnea Constantinescu în funcţia de ambasador al
României la Chişinău. Iulian Comănescu vorbeşte despre felul în care a decurs documentarea vieţii
fostului diplomat român, despre contextul şi meritele lui în dezvoltarea României, precum şi despre
emoţia apropiaţilor care şi-au povestit amintirile în interviuri.

„Weekend Adevărul“: Cum a venit ideea acestei biografii?

Iulian Comănescu: Meritul nu e al meu, ci al grupului de iniţiativă compus din Alexandra Gătej, Dragoş
Bucurenci, Mariana Gheorghe, Simona Spinaru, Virginia Gheorghiu şi Dana Dărăban. Cu alte cuvinte, un
comando de diplomaţi, oameni din administraţie, comunicare şi energie care au fost foarte apropiaţi de
Mihnea şi au avut ideea de a face ceva concret – cum îi plăcea şi regretatului diplomat – în memoria lui.
Rememorarea s-a transformat într-un fel de celebrare, iniţial cartea era programată să apară la un an de la
moarte, pe 18 noiembrie, dar pe măsură ce aflam lucruri despre Mihnea Constantinescu, mi s-a părut un
personaj luminos şi vesel, aşa că am lansat-o de ziua lui, pe 13 decembrie. Ceea ce e bine, fiindcă aşa,
captiv şi aproximativ în paginile unui volum, omul care n-a vrut să se vadă public niciodată s-a născut şi
trăieşte a doua oară.
Ce ştiai despre Mihnea Constantinescu dinainte de documentare?

L-am cunoscut demult de tot, în epoca revistelor studenţeşti, prin 1987 sau 1988. M-am mai intersectat cu
el doar de vreo două-trei ori, ca jurnalist – mi-aduc aminte că prin 2004 eram la Realitatea, iar el media
relaţia cu Adrian Năstase, o treabă al naibii de grea fiindcă Realitatea era percepută ca pro-Băsescu, oricât
de ciudat pare azi. Eram pro-Băsescu pe naiba, încercam să ne facem meseria într-un peisaj media turcit
de Năstase. Sunt convins că Mihnea a înţeles asta, fiindcă nu ştiu să ne fi pus prea multe beţe-n roate. La a
doua mână, indirect, Mihnea Constantinescu era perceput ca o eminenţă cenuşie, fiindcă se ştia că e foarte
influent şi refuză apariţiile publice. N-a fost însă nici eminenţă, fiindcă nu a deţinut o poziţie propriu-zis
de forţă, şi nici, deloc, cenuşie, fiindcă toţi cei care l-au cunoscut îi ştiu umorul şi carisma de spaţii mici.
Interacţiona cu un mare număr de oameni, n-avea nimic tenebros. Ştia însă să se şteargă foarte bine din
peisajul public, inclusiv prin vestimentaţia hipercorectă, total neutră. Mai ştiam despre el ceea ce ştia
multă lume, faptul incredibil că a fost moştenit de Călin Popescu-Tăriceanu ca şef de cancelarie de la
Adrian Năstase. Unii ne mai amintim bine ce schimbare tectonică a avut loc în 2005, supravieţuirea în
funcţie a unui personaj de asemenea rang e o performanţă greu de trecut cu vederea.

Importanţa de a tăcea atent

Cum a decurs documentarea? Viaţa lui

e scrisă dintr-un puzzle de interviuri cu
oameni care l-au cunoscut. Au vrut
oamenii să vorbească, le-a fost uşor?

Au vrut, slavă Domnului. Zic pe undeva

că abilităţile de networking ale lui Mihnea
Constantinescu au funcţionat şi după
moarte, fiindcă nu ştiu dacă cei peste 50
de intervievaţi ar fi acceptat conversaţii pe
alte subiecte. La început a fost foarte greu,
fiindcă n-aveam o percepţie foarte clară a
locului pe care l-a avut în maşinăria
adminstrativă şi în cea diplomatică. În
acest gen de lucruri trebuie să fii tăcut şi
atent, am fost reporter-ficus zeci de ore,
ascultând ce au oamenii de spus – şi, oho,
aveau. A fost greu o vreme, fiindcă genul
acesta de documentare are puţine în
comun cu interviul jurnalistic, destinat
publicării sau transmisiei video ca atare,
pe care ştiu să-l fac. Însă a-mi ţine gura şi
a rămâne cu obstinaţie atent a fost cea mai
bună idee. Singurul lucru pe care l-am
cerut mereu a fost poveşti, anecdote,
situaţii-limită. Fiindcă altfel, toţi
interlocutorii erau unanim superlativi în
privinţa lui Mihnea Constantinescu şi vă
imaginaţi cum ar fi arătat 200 sau 300 de pagini de „funcţionarul public desăvârşit“?

Au fost şi dintre cei care n-au dorit să apară în carte?

Ştiu doar de Nicolae Văcăroiu, singurul premier în mandatul căruia Mihnea a lipsit din Guvern. Nu l-am
contactat eu direct însă, o parte din uşi mi-au fost deschise de grupul de iniţiativă menţionat. Au mai fost
oameni pe care mi i-am dorit, dar pur şi simplu nu am reuşit să mă întâlnesc cu ei în timp util, după
diferite amânări ale lor – la un moment dat trebuia să trag linie. Pe unii pur şi simplu nu am avut când să-i
contactez, trebuia să scriu, ştiam că am cartea şi basta, chiar dacă ar fi fost mai bine să-i am şi pe ei. Cred
că am reuşit să duc la capăt proiectul tocmai fiindcă am încercat să conştientizez limitele şi să mă mişc în
funcţie de ele.

Despre reorientări externe şi interne

Ce revelaţii ai avut în urma acestui proces?

Aş cita două. În primul rând, m-am întrebat dintotdeauna cum de Ion Iliescu a devenit atât de pro-
occidental în al doilea mandat – de fapt, după Declaraţia de la Snagov, din 1995. Acum am aflat că de
nevoie, mare nevoie. La începutul anilor ’90, Ion Iliescu voia în Pactul de la Varşovia, care s-a desfiinţat,
şi încheia un tratat cu Uniunea Sovietică, dar şi ea s-a desfiinţat. Comunismul se ducea naibii peste tot,
inclusiv în Albania, prin 1992, Ramiz Alia – un fel de Jaruzelski, lider de tranziţie, luminat – începea să
fie dat la o parte. Numai la noi se punea la cale Patrulaterul Roşu, cu Văcăroiu la Victoria. Izolarea
României atingea cote maxime, ulterior Iliescu n-a mai găsit ciudaţi la fel ca el, cu care să pună la cale
democraţii originale şi ce-i mai trecea lui prin cap. În cazul lui, instinctul de supravieţuire politică a primat
asupra propriilor convingeri, oricât i-ar mai da acum pe ITAR Tass cu social-democraţia şi altele. E un
bun epitaf pentru comunismul românesc, care a fost mai degrabă o formă de oportunism decât una de
mare profunzime ideologică. Era vorba aceea cu care Lucreţiu Pătrăşcanu s-a condamnat la moarte:
„Înainte de a fi comunişti, suntem români“. Pentru rest e valabil: „Înainte de a fi comunişti, suntem în
fruntea bucatelor“. În al doilea rând, guvernarea Convenţiei n-a fost în niciun caz atât de rea pe cât ni s-a
părut la vremea respectivă. Sigur, există destule exemple de diletantism, dar în acei ani se produce o
prăbuşire economică de neevitat. De fapt, la noi comunismul a căzut în 1996, şi nu în 1989, până atunci
lucrurile fuseseră tergiversate, ba chiar revitalizate într-un mod înspăimântător. Să ne gândim că Vadim şi
Păunescu erau senatori, parte din puterea statului, după ce, până în 1989, fuseseră doar măscăricii lui
Ceauşescu, chiar dacă primul fioros, iar al doilea talentat şi amândoi privilegiaţi. În orice caz, în toate
ţările estice a avut loc un crah economic postcomunist şi, din păcate, cei care au avut naivitatea şi în
acelaşi timp curajul de a şi-l asuma au fost reformiştii, anticomuniştii. Şi au decontat de fiecare dată
electoral această asumare. În acelaşi timp, România se prindea în reţeaua angajamentelor occidentale, prin
Consiliul Europei, la care am aderat în 1993, şi paşii decisivi făcuţi către UE şi NATO din 1996 încolo.
Or, aceşti paşi reorientau şi politica internă. Nu se mai ştie azi că ultimul capitol de negociere cu UE a fost
legat de Sidex, unde nişte scutiri de taxe acordate de Guvernul Năstase erau considerate de Bruxelles
ajutor de stat şi ni se solicita imperios eliminarea lor. Cu alte cuvinte, UE ne-a privatizat Sidex-ul, devenit
ArcelorMittal, iar mai apoi „gaura neagră a economiei româneşti“ a devenit un monstru profitabil, timp de
mai mulţi ani. Foarte multe din lucrurile care s-au întâmplat în România au fost determinate extern. În
carte apare un episod în care MAE cere MAI să le facă romilor buletine, fiindcă se apropia momentul
liberei circulaţii. Şi, desigur, în toate aceste episoade, undeva, în spate, era Mihnea Constantinescu, fără de
care nu mişca aproape nimic la Externe.

Dar greutăţi ai avut?

La capitolul dificultăţi n-aş putea să nu repet ce-am spus în Cuvântul înainte, că m-am lovit cu capul de
două tipuri de secret: cel de stat, diplomatic şi cel corporatist. Primul e mult mai al naibii decât al doilea.
Dar ele, secretele, şi faptul că am avut un timp limitat pentru documentare au dus la aproximaţii şi lacune
inevitabile. Cartea stă în picioare aşa cum e, dar în ea nu e nimic despre preşedinţia OSCE pe care
România a avut-o în 2001, de exemplu. În alte locuri – Iugoslavia –, am sărit puţin peste cal cu ce-am
aflat, sper să nu le căşuneze pe mine domnilor de la DIE, SIE, CIA şi aşa mai departe.

„Era insider-ul prin excelenţă, inclusiv pentru insiderii cu care a lucrat“

Foto: Alături de ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, şi premierul Tăriceanu, în epoca 2004-2008; Sursa:
arhiva familiei Constantinescu

Cartea reia istoria ultimilor 30 de ani. Nu e o poveste cu eroi, dar, totuşi, am putea să-l consideram
pe Mihnea Constantinescu un erou, atât cât poate duce România postdecembristă?

Ideea cu contextul istoric o am de la Dragoş Bucurenci. Eu am fost iniţial un pic reţinut cu treaba asta,
deşi îmi tot venea s-o fac, fiindcă nu se lega în mod direct de protagonist. Dragoş mi-a spus însă:
„Gândeşte-te că sunt oameni de 30 de ani care vor citi cartea asta, în 2000 aveau 10 ani“. Avea dreptate.
De altfel, m-am oprit cu contextualizările istorice prin 2005, la victoria Alianţei DA, fiindcă de atunci
încoace, lucrurile sunt destul de proaspete în mintea tuturor. În privinţa eroismului, Mihnea
Constantinescu a avut destule decoraţii, de la Legiunea de Onoare la cele ale Casei Regale. Nu sunt însă
eu omul care să poată spune că a fost sau n-a fost un erou în sens propriu. Am preferat să îl văd ca pe un
erou în sens literar, narativ, şi mă bucur că mi-a ieşit aşa ceva. Sunt oameni care l-au cunoscut cu adevărat,
am avut privilegiul de a vorbi şi cu familia pentru carte – şi toată lumea a perceput în ce-am scris un
personaj coerent şi consecvent, deşi e unul foarte aparte şi greu de descifrat.

În privinţa lucrului cu diferiţi lideri politici, Mihnea avea o rezilienţă umană fantastică. E drept, îşi
dădea ochii peste cap destul de des, dar cred că reuşea cumva să ia lucrurile aşa cum sunt şi să facă
optimul într-o situaţie dată, cu un calm pe care i-l remarcă toţi colaboratorii.

A fost dificil pentru tine slalomul printre regimuri şi partide de diferite coloraturi şi reputaţii? Şi se
poate spune că a fost Mihnea Constantinescu un liant pentru politicile şi agendele lor? Sau, altfel
spus, cum îţi explici faptul că a lucrat bine cu şi pentru lideri politici atât de diferiţi?
Cel mai dificil a fost să termin cartea în mai puţin de şase luni, care au inclus şi interviurile destul de greu
de programat în primă fază. La început am cam bătut pasul pe loc. De scris am scris vreo două luni la ea,
cu furie. Mi-amintesc de o zi în care am executat 33.833 de semne – numărul e uşor de reţinut, fiindcă e
simetric. Aşa că slalomul printre regimuri n-a fost o problemă chiar atât de mare – mi-am dat seama destul
de repede care au fost băieţii buni şi care, cei răi. Scriind anii ’90, mi-am revizuit radical amintirea de
decepţie şi scârbă atotcuprinzătoare. Roman a fost în mod decis băiatul bun, cu toate caraghioslâcurile şi
limitele lui, iar ceea ce i – şi ni – s-a întâmplat în septembrie 1991 a fost o lovitură de stat şi un început de
restauraţie în toată regula, parafat un an mai târziu, sub Patrulaterul Roşu. Convenţia a fost, cum spuneam,
mult mai benefică pentru România decât ni se părea pe atunci. Iar Năstase a fost un politician redutabil,
mi-e şi teamă să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă în 2005 n-ar fi pierdut alegerile. Faţă de el, Ponta e
un personaj negativ de telenovelă, iar Dragnea un combinator local, judeţean. În privinţa lucrului cu
diferiţi lideri politici, Mihnea avea o rezilienţă umană fantastică. E drept, îşi dădea ochii peste cap destul
de des, dar cred că reuşea cumva să ia lucrurile aşa cum sunt şi să facă optimul într-o situaţie dată, cu un
calm pe care i-l remarcă toţi colaboratorii. De la un punct încolo, a fost pus în situaţia de a alege şi s-
a orientat către Externe şi diplomaţie. Aici s-a simţit cel mai acasă. Miniştrii noştri de Externe n-au fost,
îndeobşte, nişte cretini, orice s-a spus în public despre ei. Gândiţi-vă că Mircea Geoană a ajuns secretar
general adjunct al NATO – în carte, în capitolul despre această instituţie, găsiţi, printre rânduri, o
explicaţie pentru asta.

Dacă ar fi să-i găseşti un defect lui Mihnea Constantinescu care ar fi acela? Şi invers: ce ai admirat
mai abitir la el?

Defect – poate faptul că a evitat tot timpul pasul către politică şi asumarea unui rol vizibil. Tot bricolând la
viaţa lui, mi-am dorit de mai multe ori să se înfurie şi să facă pasul în faţă. Însă faptul că nu l-a făcut a
fost, probabil, o baftă pentru România. Altfel, mi-a plăcut cel mai mult felul cum ştia să demonteze
maşinăria statului, pe cea a politicii şi a diplomaţiei, aşa cum am încercat şi eu să le demontez în carte. Era
insider-ul prin excelenţă, inclusiv pentru insiderii cu care a lucrat.

Ce moment biografic sau discuţie cu interlocutorii tăi te-a impresionat cel mai mult?

Mai mulţi dintre ei – şi nu doi sau trei – au avut, pur şi simplu, lacrimi pentru Mihnea Constantinescu în
timpul discuţiilor. Şi am discutat cu diplomaţi, politicieni, manageri de top, oameni care nu-şi pun sufletul
pe masă imediat. Legat de biografie – cred că povestea cu repartiţia la Cernavodă. Te achiţi ireproşabil de
tot, termini facultatea cu media 10.50, incluzând bonusul de 50 de sutimi de la Asociaţia Studenţilor
Comunişti, iar Partidul te trimite la dracu’, la o centrală-vis, care nici nu s-a construit şi avea să intre în
funcţiune vreo zece ani mai târziu, în democraţie. Chestia asta s-ar putea să-l fi marcat pe Mihnea
definitiv, să-l fi învăţat să-şi exercite conformismul la modul Zen, distanţat de isteria politică şi fără
convingeri în această sferă, pentru nişte idealuri care erau chiar marile obiective pe termen lung ale
României.

Ai inclus şi experienţe personale în explicarea contextului vremurilor. De ce ai făcut alegerea asta şi

cât de greu sau uşor a fost? A fost o chestiune de empatie?

A fost o alegere simplă, dictată de necesităţile textului. E un fel de a pune culoare pe diferite epoci. Sunt
contemporan cu Mihnea Constantinescu, iar existenţele noastre au fost, vag, paralele, chiar dacă diametral
opuse. Am trecut amândoi pe la aceeaşi revistă studenţească, iar ulterior, amândoi ne-am ocupat cu statul
român, el dinăuntru, ca funcţionar şi diplomat, iar eu din afară, ca jurnalist. Dar n-am inclus numai
amintiri personale. Pentru capitolul de început, cu copilăria, m-am plimbat prin fosta Mahala a
Cărămidarilor şi pe la Abator, am scotocit prin monografii de nişă şi planuri vechi ale Bucureştiului. Am
vrut să văd cu ochii mei birouaşul în care lucra – ridicol de mic, dar vizavi de ministru. Am injectat un pic
de culoare şi percepţie personală ori de câte ori am putut. Chiar şi atunci când n-am avut decât relatările
din interviuri, am pus accentul pe dialoguri, detaliile de culoare ale intervievaţilor, modul cum şi-au etalat
particularităţile emoţionale. În citate am încercat să păstrez colocvialismele şi frazarea tuturor. Am preluat
conversaţii de Whatsapp. Nu de alta, dar restul e Wikipedia. Care e în linii mari foarte adevărată, dar s-ar
putea să mai fie ceva adevăr şi pe lângă ea.