PROIECT INSTALAȚII DE RECICLARE A DEȘEURILOR

Managementul mediului si instalatii pentru obtinerea biogazului

in fermele suinicole

Profesor coordonator: Student:

Ș.L. Dr. Ing. Nicoleta UNGUREANU Radu Costin

- 2020-
CUPRINS
Definiţia Biogazului ........................................................................................................................ 5

1.1. Factorii ce influenteaza proucerea biogazului ..................................................................... 6

1.1.1. Materia primă .................................................................................................................... 6

1.2. UTILIZAREA BIOGAZULUI .......................................................................................... 10

1.3. Combustia directă şi utilizarea căldurii.............................................................................. 11

1.4. Generarea combinată a energiei (CHP) ............................................................................. 11

1.4. Microturbine cu biogaz ...................................................................................................... 13

1.5. Biogazul, combustibil pentru autovehicule........................................................................ 14

Capitolul 2. INSTALATII DE BIOGAZ FOLOSITE IN ROMANIA ......................................... 16

2.1. Modele de instalaţii de producere a biogazului ................................................................. 21

2.2.1.Obţinerea biogazului prin metanizarea dejecţiilor în fermele suinicole ...................... 21

CONCLUZII ................................................................................................................................. 30

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 32

2
 INTRODUCERE

Una dintre principalele probleme de mediu ale societăţi de astăzi este creşterea continua a
cantiăţii de deşeuri organice. În multe ţări, managementul durabil al deşeurilor, precum şi
prevenirea acumulări şi reducerea canti ăţi acestora au devenit priorităţi politce majore, aceasta
reprezentând o contribuţie importantă la eforturile comune de reducere a poluări, a emisilor de
gaze cu efect de seră şi diminuări schimbărilor climatice la nivel global.Practicile din trecut ale
evacuări necontrolate a deşeurilor nu mai sunt astăzi aceptabile. Chiar şi depozitarea pe
platforme de gunoi sau incinerarea deşeurilor organice nu reprezintă cele mai bune practici,
deoarece standardele de protejare a mediului au devenit mult mai stricte în prezent, iar
recuperarea energiei şi reciclarea nutrienţilor şi a materiei organice un lucru necesar.

Producerea biogazului prin digestie anaerobă (AD) este considerată a fi tratamentul optim
în cazul gunoiului animal, precum şi în acela al unei largi varietăţi de deşeuri organice pretabile
acestui scop, deoarece astfel respectivele substraturi sunt transformate în energie recuperabilă şi
în îngrăşământ organic pentru agricultură. În acelaşi timp, eliminarea fracţiei organice din
cantiatea totală de deşeuri creşte atât eficienţa conversiei energetice prin incinerarea deşeurilor
rămase, cât şi stabiltatea haldelor.

Digestia anaerobă reprezintă un proces microbiologic de descompunere a materiei organice, în

lipsa oxigenului, întâlnit în multe medi naturale şi aplicat astăzi la scară mare pentru producerea
de biogaz în reactoare-cisternă, etanşe împotriva pătrunderi aerului, în mod obişnuit denumite
digestoare. O largă varietate de microrganisme sunt implicate în procesul anaerob, în urma căruia
rezultă două produse finale: biogazul şi digestatul. Biogazul este un gaz combustibil, care constă
din metan, dioxid de carbon, şi canti ăţi mici de alte gaze şi microelemente. Digestatul reprezintă
substratul descompus anaerob, bogat în macro- şi micronutrienţi şi care poate fi utilzat, prin
urmare, drept îngrăşământ pentru plante.

Producerea şi colectarea biogazului rezultat în urma unui proces biologic a fost pentru
prima dată documentat în Marea Britanie în anul 1895 (METCALF & EDDY, 1979). De atunci,
acest proces a fost continu dezvoltat şi aplicat pe scară largă, în scopul tratări apelor reziduale şi
a stabilzări nămolurilor. Criza energetică de la începutul anilor ’70 a adus o nouă provocare cu
privire la utilzarea combustibilor regenerabil, inclusiv a biogazului rezultat din procesele
digestiei anaerobe. Interesul pentru biogaz a crescut până astăzi, datorită eforturilor globale de
înlocuire a combustibilor fosil utilizaţi pentru producerea energiei cu unii regenerabili, precum şi
a necesităţi găsiri unor soluţi sustenabile pentru tratamentul şi reciclarea gunoiului de origine
animală şi a deşeurilor organice.

3
 În prezent, cea mai importantă aplicaţie a proceselor digestiei anaerobe o reprezintă
producerea de biogaz în instalaţi speciale, prin procesarea substraturilor provenite din
agricultură, precum gunoiul animal, rezidurile vegetale, culturile energetice sau deşeurile
organice rezultate din activităţile agro-industriale şi din industria alimentară. Conform Agenţiei
Internaţionale pentru Energie (IEA), un număr de câteva mi de fabrici agricole care utilzează
procesul de digestie anaerobă sunt funcţionale în Europa şi în America de Nord. Multe dintre
acestea sunt reprezentate de instalaţi avansate din punct de vedere tehnologic, construite la scară
mare, numărul lor cunoscând o creştere considerabilă în ultimi ani. Numai în Germania, mai
mult de 3.70 de fabrici pentru biogaz funcţionau în anul 207. În Asia, câteva miloane de
digestoare mici, simple, pentru biogaz, sunt funcţionale în ţări precum China, India, Nepal şi
Vietnam, acestea producând combustibil pentru gătit şi luminat.

Biogazul produs prin procesul de digestie anaerobă este ieftin şi constiuie o sursă de
energie regenerabilă, acesta producând, în urma combustiei, CO2 neutru şi oferind posibiltatea
tratării şi a reciclării unei întregi varietăţi de reziduuri şi produse agricole secundare, a diverselor
bioreziduri, a apelor reziduale organice provenite din industrie, a apelor menajere şi nămolurilor
de canalizare, pe o cale sustenabilă şi “prietenoasă” cu mediul înconjurător. În acelaşi timp,
biogazul aduce un mare număr de beneficii de natură socio-economică, atât pentru fermieri
implicaţi în mod direct în producerea acestuia, cât şi la nivelul întregi societăţi. Din toate aceste
motive, biogazul rezultat prin procesele digestiei anaerobe constiuie una dintre principalele
priorităţi ale strategiei europene privitoare la biocombustibil şi energie regenerabilă.

4
 Definiţia Biogazului

Biogazul este amestecul gazos format din metan (CH4- max.80%) si dioxid de carbon
(CO2- min.20%), alături de care se întȃlnesc cantiăţi mici de hidrogen, hidrogen sulfurat,
mercaptani, vapori de apă, urme de amoniac si azot.

Producerea biogazului prin digestie anaerobă (AD) este considerată a fi tratamentul optim
în cazul gunoiului animal, precum şi în acela al unei largi varietăţi de deşeuri organice pretabile
acestui scop, deoarece astfel respectivele substraturi sunt transformate în energie recuperabilă şi
în îngrăşământ organic pentru agricultură. În acelaşi timp, eliminarea fracţiei organice din
cantiatea totală de deşeuri creşte atât eficienţa conversiei energetice prin incinerarea deşeurilor
rămase, cât şi stabiltatea haldelor.

AD reprezintă un proces microbiologic de descompunere a materiei organice, în lipsa

oxigenului, întâlnit în multe medi naturale şi aplicat astăzi la scară mare pentru producerea de
biogaz în reactoare-cisternă, etanşe împotriva pătrunderi aerului, în mod obişnuit denumite
digestoare. O largă varietate de microrganisme sunt implicate în procesul anaerob, în urma căruia
rezultă două produse finale: biogazul şi digestatul. Biogazul este un gaz combustibil, care constă
din metan, dioxid de carbon, şi cantităţi mici de alte gaze şi microelemente.

Digestatul reprezintă substratul descompus anaerob, bogat în macro- şi micro- nutrienţi, care
poate fi util zat, prin urmare, drept îngrăşământ pentru plante.

La proces participa urmatoarele grupuri de bacterii:

 bacterii hidrolitce, care descompun macromoleculele biodegradabile in substante mai
simple;
 bacterii acidogene, care utilzeaza ca substrat compusi organici simpli eliberati de
bacterile hidrolitce si produc acizi organici cu lant scurt, care la randul or reprezinta
substratul pentru grupurile urmatoare de bacterii;
 bacterii acetogene, producatoare obligate de hidrogen (OPHA: ObligateHydrogen
Producing Acetogens), care utilzeaza ca substrat produsele din bacteri acidogene dand
nastere la acetat, hidrogen si anhidride carbonice;
 bacterii omoacetogene care sintetizeaza acetat plecand de la anhidride carbonice si
hidrogen;
 bacterii metanigene, diferentiate in doua grupe:
a) cele care produc metan si anhidride carbonice din acid acetic, numite acetoclastici;

5
b) cele in timp ce metanul este eliberat aproape complet in faza de gaz vazuta find scazuta sa
solubiltate in apa, anhidrida carbonica participa la echilbrul carbonatilor prezente in biomasa in
reactie.

Reactia chimica este umatoarea:

C6 H12O6 + n(H2O)  3 CH4 + 3 CO2 + m (H2O)

1.1. Factorii ce influenteaza proucerea biogazului

Pe baza experienţei îndelungate acumulate de către cei care, în decursul timpului, au cercetat
şi urmărit producerea biogazului, următorii factori sunt determinanţi în producţia de biogaz:
 Materia primă
 Temperatura
 Presiunea
 Agitarea
 pH – ul

1.1.1. Materia primă

Materia primă trebuie să asigure mediul prielnic dezvoltări şi activităţi microrganismelor
ce concură la digestia substratului şi, în final, la producerea biogazului. Acest mediu trebuie să
satisfacă următoarele condiţi:
- Să conţină materie organică biodegradabilă
- Să aibă o umiditate ridicată, peste 90%
- Să aibă o reacţie neutră sau aproape neutră (pH = 6,8 – 7,3)
- Să conţină carbon şi azot într-o anumită proporţie (C/N = 15 – 25)
- Să nu conţină substanţe inhibitoare pentru microrganisme: unele metale grele,
detergenţi, antibiotice, concentraţi mari de sulfaţi, formol,
dezinfectanţi, fenoli şi polifenoli etc.
Pentru obţinerea biogazului se pot utilza materi prime organice de provenienţă foarte
diferită: deşeuri vegetale, deşeuri menajere, fecale umane, dejecţi animaliere, gunoiul de grajd,
ape reziduale din industria alimentară şi din zotehnie, etc. Producţia specifică, medie, de biogaz,
ce se poate obţine din diverse materi prime, raportată la substanţa uscată a lor, este cea din
tabelul următor:

6
 Tabelul 1.1.Materii prime folosite la obținerea biogazului
BIOGAZ CONŢINUT MEDIU
DENUMIREA OBTENABIL DE METAN, ÎN
Paie de grâu, întregi 3 7
Idem, tocate la 3 cm 3 8
Idem, tocate la 0,2 cm 4 8
Lucernă 4 7
Ierburi diferite 5 8
Frunze de sfeclă furajeră 4 8
Frunze de sfeclă de zahăr 5 8
Lujeri de roşii, tocaţi 6 7
Tuleie de porumb, tăiate la 2 cm 2 8
Frunze de copac 2 5
Paie de orz 3 7
Paie de orez 3 7
Tulpini de in sau de cânepă 3 5
Dejecţii de bovine 260 – 280 50 –
Dejecţii de porc 4 6
Dejecţii de cal 200 – 300 6
Dejecţii de oaie 3 6
Dejecţii de păsări 5 6
Fecale umane 2 5
Nămol din staţii de epurare 3 50 –
Drojdie de la distilerii de spirt 300 – 600 5

Temperatura

Producţia de biogaz este influenţată puternic de temperatură.

Din punct de vedere al temperaturii la care îşi desfăşoară activitatea, microorganismele ce
concură la producerea biogazului, îndeosebi cele metanogene, se împart în trei mari categorii:

Criofile, caracterizate printr-o activitate care poate avea loc la temperaturi cuprinse între
12 –240C , zonă caracteristică fermentării în regim criofil.

Mezofile, caracterizate printr-o activitate care poate avea loc la temperaturi cuprinse intre
35-400 C, zona caracteristica fermentarii in regim mezofil.

7
Termofile, caracterizate printr-o activitate care poate avea loc la temperaturi cuprinse intre
50-600C, zona caracteristica fermentarii in regim termofil.

Ca întotdeauna în biologie, aceste limite nu reprezintă nişte praguri de netrecut iar fermentaţia
metanogenă, în cazuri mai rare, se întâlneşte şi puţin în afara acestor limite.
În diagrama de mai jos se pot vedea cele trei zone termice caracteristice regimurilor criofil,
mezofil şi termofil precum şi modul în care temperatura influenţează producţia de biogaz.

Presiunea

Presiunea are o mare importanţă în procesul de metanogeneză. S-a dovedit că, atunci
când presiunea hidrostatică în care lucrează bacteriile metanogene creşte peste 4-5 metri coloană
de apă, degajarea de metan, practic, încetează. Ea reîncepe atunci când presiunea hidrostatică
scade la valori mai mici. Această constatare este foarte importantă la proiectarea

8
fermentatorului. La fermentatoare cu ax vertical, care pot atinge înălţimi de zeci de metri,
degajarea de metan se produce numai în partea superioară, până la o adâncime de maximum
cinci metri iar restul spaţiului ocupat de substrat, nu produce biogaz. Acest „rest” de spaţiu poate
fi foarte mare uneori, în funcţie de dimensiunile fermentatorului, putând ajunge la 85-90% din
volumul total. Prin recirculare permanentă, obligatorie la acest tip de fermentatoare, porţiunile
de substrat aflate sub limita de degajare a metanului, sunt aduse în zone superioare unde
degajarea reîncepe.

Pentru înlăturarea acestui inconvenient major, au fost realizate fermentatoare în flux orizontal, la
care înălţimea substratului nu depăşeşte 3,5 metri degajarea de metan producându-se în întreaga
masă a materialului supus fermentării.

Agitarea

În interiorul fermentatoarelor au loc nu numai procese biochimice despre care s- a scris

mai înainte ci şi unele procese fizice. Astfel se constată că, în cursul fermentaţiei are loc o
segregare a materialului supus fermentării. Microbulele de gaze care se degajă în masa
substratului antrenează, prin fenomenul de flotaţie, particulele mai uşoare de suspensii, spre
suprafaţa lichidului. Se formează repede o crustă cu tendinţă de întărire şi deshidratare chiar dacă
materiile organice din ea nu au apucat să fie degradate prin fermentaţie. O altă parte a
suspensiilor, mai grele prin natura lor, sau fracţiuni care au fermentat şi sunt parţial sau total
mineralizate, au tendinţa să se lase spre partea de jos a fermentatorului. Între aceste două straturi
se găseşte un strat de lichid în care fermentarea şi epuizarea materiei organice continuă din ce în
ce mai lent.

Aciditatea

În primele etape de fermentare a materiilor organice în vederea producerii

biogazului, predomină microorganismele din grupa celor acidogene, pentru care aciditatea
mediului, exprimată în pH, este cuprinsă în intervalul 5,5 – 7,0. În etapele finale de fermentare,
bacteriile metanogene care consumă acizii cu molecule mici rezultaţi din etapele anterioare,
lucrează bine la o aciditate care corespunde unui interval de pH de 6,8 – 8,0. Se poate întâmpla
ca, din diferite motive, activitatea bacteriilor acidogene să fie mai intensă decât a celor
metanogene, fapt care duce la o acumulare a acizilor organici ce determină o scădere a pH-ului
inhibând şi mai tare activitatea bacteriilor metanogene. În astfel de situaţii se constată că

9
producţia de biogaz scade până la dispariţie şi este nevoie de intervenţia operatorilor pentru a
redresa situaţia. Corecţia acidităţii excesive se face, de obicei, cu lapte de var, prin care pH-ul se
readuce în limitele de echilibru dintre cele două grupe de populaţii, acidogene şi metanogene,
adică între limitele 6,8 – 7,6.
S-a arătat deja că aceste inconveniente apar în cazul fermentatoarelor cu amestecare
totală a materialului conţinut, în care aciditatea trebuie menţinută într-un echilibru de compromis
între preferinţele celor două populaţii de microorganisme. Evitarea problemelor legate de
aciditatea substratului se poate face fie prin sistemul de fermentare în două faze, cu recipienţi
separaţi, fie, mai bine, adoptând sistemul de fermentare în flux orizontal.

1.2. UTILIZAREA BIOGAZULUI

Biogazul numără o serie de utilizări în domeniul energetic, în funcţie de natura sursei şi
de cererea locală de energie. În general, biogazul poate fi folosit pentru producerea de
căldură prin ardere directă, pentru producerea de energie electrică prin intermediul pilelor
electrice sau a microturbinelor, pentru co-generarea energiei electrice şi termice în unităţi CHP
sau drept combustibil pentru autovehicule.

Fig. 1.1. Utilizarea complete a biogazului

10
1.3. Combustia directă şi utilizarea căldurii

Cea mai simplă cale de utilizare a biogazului este arderea sa directă în boilere sau
cuptoare, metodă folosită pe scară largă în ţările dezvoltate, în cazul biogazului provenit
din digestoare mici, familiale.

În ţările dezvoltate, de asemenea, este folosită şi combustia directă în cuptoare pentru gaz
natural. În scopul generării căldurii, biogazul poate fi supus combustiei fie la locul producerii
sale, fie transportat prin conducte către utilizatori. Pentru încălzire, biogazul nu trebuie
îmbunătăţit, iar nivelul de contaminare nu limitează utilizarea acestuia atât de mult, precum în
cazul altor aplicaţii. Totuşi, biogazul necesită, ulterior producerii, un pre-tratament constând în
condensare şi deshidratare, înlăturarea

particulelor, comprimare şi răcire.

1.4. Generarea combinată a energiei (CHP)

Generarea combinată a energiei (numită şi co-generare) din biogaz este considerată o

utilizare foarte eficientă a acestuia. Înainte de conversia în CHP, biogazul este degazat şi uscat.
Majoritatea motoarelor cu gaz prezintă limite maxime admise pentru hidrogenul sulfurat,
hidrocarburile halogenate şi siloxanii conţinuţi în biogaz. Motorul generatorului CHP are un
randament de până la 90% şi produce aproximativ 35% electricitate şi 65% căldură.

Cea mai frecvent întâlnită aplicaţie a unităţilor energetice în co-generare CHP este
reprezentată de către uzinele de tip cuplat termo-electrice (BTTP), constând din motoare
termice (de combustie) cuplate la un generator electric. Generatoarele prezintă, de obicei, o
turaţie constantă (1.500 rpm), pentru a fi compatibile cu frecvenţa reţelei. Motoarele
termice pot fi de tip Otto cu gaz, Diesel cu gaz sau motoare cu injecţie Pilot cu gaz. Atât
motoarele Diesel cât şi cele Otto cu gaz funcţionează fără motorină pentru aprindere, conform
principiului Otto. Diferenţa dintre cele două motoare constă numai în raportul de

compresie. Prin urmare, ambele motoare vor fi numite, în restul textului, motoare Otto cu gaz.
Alternative la BTTP-urile menţionate mai sus sunt microturbinele cu gaz, motoarele Stirling şi
pilele electrice. Totuşi, aceste tehnologii se află încă în faza de

dezvoltare, sau chiar numai la stadiul de prototip. Toate aplicaţiile CHP sunt descrise mai
detaliat în capitolele următoare.

11
 Fig. 1.2. Cuptor cu biogaz pentru producerea căldurii (AGRINZ
GmbH, 2008)

Electricitatea produsă din biogaz poate fi utilizată drept energie de procesare pentru
echipamentele alimentate cu energie electrică, precum pompele, sistemele de control şi mixerele.
În multe dintre ţările care oferă tarife mari pentru energia electrică regenerabilă introdusă în
reţea, toată energia electrică produsă este comercializată, iar cea necesară procesului tehnologic
este cumpărată şi preluată din aceeaşi reţea de distribuţie.

O chestiune importantă privitoare la randamentul energetic şi economic al unei fabrici de

biogaz este utilizarea căldurii produse. De obicei, o parte din căldură este utilizată pentru
încălzirea digestoarelor (căldură de procesare), aproximativ 2/3 din totalul energiei produse fiind
disponibilă pentru necesităţi externe. În trecut, multe dintre fabricile de biogaz au funcţionat
exclusiv cu scopul producerii energiei electrice, fără utilizarea şi a căldurii generate în cursul
acestui proces. Astăzi, folosirea căldurii este considerată a fi de foarte mare importanţă pentru
economia fabricii. În condiţiile unor preţuri crescute ale mărfurilor (de exemplu, cel al
porumbului), doar comercializarea energiei electrice nu este suficientă pentru sustenabilitatea
economică a fabricii de biogaz. Din acest motiv, proiectarea viitoarelor fabrici trebuie să ia în
considerare, întotdeauna, şi utilizarea căldurii rezultate în urma operării acestora.

Căldura provenită din biogaz poate fi folosită pentru procesele industriale, în activităţile
agricole sau pentru încălzirea spaţiilor. Cel mai potrivit utilizator de căldură este industria,
deoarece cererea este constantă pe tot timpul anului. Calitatea căldurii (temperatura) reprezintă
un factor important pentru aplicaţiile industriale. Utilizarea căldurii din biogaz pentru încălzirea
locuinţelor şi a construcţiilor, în general, (mini-reţea ori reţea de cartier), reprezintă o altă
opţiune, deşi această aplicaţie este împărţită într-un
sezon slab, pe timpul verii, şi unul intens, pe cel al iernii. Căldura produsă din
biogaz poate fi folosită, de asemenea, şi în scopul uscării recoltelor, a aşchiilor de
lemn sau pentru separarea digestatului. În cele din urmă, căldura poate fi utilizată în sisteme “de
cuplare a energiei termice cu răcirea”. Acest proces este cunoscut, de exemplu, în cazul
frigiderelor şi este folosit fie pentru păstrarea alimentelor, fie pentru condiţionarea aerului.
Energia de intrare este reprezentată de căldură, răcirea realizându-se printr-un proces de sorbţie,

12
spre deosebire de procesul de răcire prin adsorbţie şi de cel prin absorbţie. Avantajele răcirii prin
sorbţie sunt: uzura scăzută a echipamentelor, datorită unui număr redus de componente
mecanice, şi consumul mic de energie comparativ cu cazul răcirii prin compresie. Utilizarea
principiului cuplării energiei termice cu răcirea în fabricile de biogaz este testată, în prezent, în
cadrul câtorva proiecte pilot.

1.4. Microturbine cu biogaz

Fig. 1.3 Structura unei microturbine

În turbinele cu biogaz, aerul este comprimat într-o cameră de combustie, la

presiune ridicată, şi amestecat cu biogazul. Amestecul aer-biogaz este supus combustiei şi,
datorită creşterii temperaturii, amestecul gazos se destinde. Gazele fierbinţi sunt eliberate printr-
o turbină, conectată la un generator electric. Structura schematică a microturbinei este prezentată
în Figura 5.4.. Puterea electrică tipică a unei microturbine se află în jurul valorii de 200 KWel.
În prezent, microturbinele cu biogaz sunt prea scumpe pentru a fi competitive din punct de
vedere economic, dar sunt implementate sub forma unor experimente cu biogaz, în viitor
aşteptându-se o reducere a costurilor.

13
1.5. Biogazul, combustibil pentru autovehicule

Utilizarea biometanului în sectorul transporturilor reprezintă o tehnologie cu un mare

potenţial şi care determină importante beneficii la nivel socio-economic. Biogazul este deja
folosit drept combustibil pentru autovehicule în ţări precum Suedia, Germania şi Elveţia.

Numărul autovehiculelor pentru pasageri, al celor destinate transportului public şi al

camioanelor care funcţionează pe gaz lichefiat se află într-o creştere accelerată.
Biometanul poate fi folosit drept combustibil pe aceleaşi autovehicule care folosesc şi
gazul natural. Un număr din ce în ce mai mare de oraşe europene îşi înlocuiesc parcul de
autobuze diesel cu unul format din autobuze care funcţionează pe bază de biometan.

Cele mai multe dintre automobilele care funcţionează pe gaz sunt automobile obişnuite, pe
combustibil fosil, adaptate pentru a folosi gazul prin adăugarea unui rezervor
pentru gaz lichefiat, amplasat în portbagaj, şi a unui sistem de alimentare cu gaz a motorului,
simultan cu păstrarea capacităţii de funcţionare pe combustibil clasic.
Autovehiculele proiectate în mod special pentru a folosi gazul sunt optimizate în scopul
obţinerii unei eficienţe crescute în funcţionare, precum şi a unei amplasări mai convenabile a
rezervoarelor de gaz, astfel încât să nu se piardă din spaţiul destina bagajelor. Gazul este stocat
la 200-250 bari, în recipiente presurizate construite din oţel sau din materiale compozite,
având ca bază aluminiul. În prezent, mai mult de 50 de fabricanţi din lumea întreagă pun la
dispoziţie un număr de aproximativ 250 de modele de autovehicule de pasageri, ori destinate
transportului de mărfuri uşoare sau grele, care funcţionează pe bază de gaz.

Autovehiculele destinate transportului mărfurilor grele pot fi adaptate pentru a funcţiona

numai pe gaz metan, însă în unele cazuri sunt folosite şi motoare duale, capabile să funcţioneze
simultan pe gaz şi pe combustibili lichizi clasici. Un astfel de motor utilizează un sistem de
injecţie diesel, gazul fiind aprins prin injecţia unei mici cantităţi de combustibil diesel.
Motoarele duale necesită o proiectare mai puţin specială şi sunt capabile de performanţe egale
cu cele ale motoarelor diesel clasice. Cu toate acestea, valorile emisiilor nu sunt la fel de
satisfăcătoare precum cele din cazul autovehiculelor similare dedicate pe gaz, iar tehnologia de
construcţie a motoarelor duale rămâne un compromis între aceea a motoarelor cu aprindere prin
scânteie şi cea a motoarelor diesel.

Autovehiculele care funcţionează pe bază de biometan prezintă avantaje substanţiale

comparativ cu cele care folosesc motoare pe benzină sau diesel. Emisiile totale de dioxid de
carbon sunt drastic reduse, în funcţie de natura materiilor prime utilizate şi de originea
energiei electrice (fosilă sau regenerabilă) folosită în procesul de îmbunătăţire a biogazului,
precum şi în comprimarea acestuia. Emisiile de particule şi de funingine sunt, de asemenea,
reduse în mod drastic, chiar şi în comparaţie cu motoarele diesel de ultimă generaţie, echipate cu

14
filtre de particule. Emisiile de NOx şi de hidrocarburi non-metan (NMHC) sunt şi acestea reduse
în mod semnificativ.

Fig. 1.4 .Comparaţie între diverşi biocombustibili, sub forma distanţei parcurse de către un
automobil care funcţionează pe bază de biocombustibili produşi din
culturi agricole, pe hectarul de teren arabil. Sursa: (FNR, 2008)

15
 Capitolul 2. INSTALATII DE BIOGAZ FOLOSITE IN ROMANIA

A) Instalatii de mica capacitate

1. Instalatia avand o capacitate de 14 m3 a fost conceputa de un colectiv de la facultatea
de Hidrotehnica a Institutului Politehnic Iasi condus de dr.ing. Mihai Dima si a fost realizata in
gospodarii rurale din judetele Iasi, Botosani si Suceava.

Este compusa dintr-o camera de alimentare, un bazin de fermentare, gazometrul si

camera de evacuare.

De la baza peretelui exterior al camerei de alimentare pana la baza camerei de evacuare

se realizeaza o diferenta de nivel de 1,1 m care permite deplasarea gravitationala a materialului
supus fermentarii (podeaua camerei de alimentare si a fermentatorului se constituie intr-un plan
inclinat). Camerele de alimentare si evacuare au forma unor camine de vizitare, cu capace de
lemn si accesul pe trepte metalice.

16
 Fig. 2.1. Instalatie de biogaz de mica capacitate

1 – podea de lemn; 2 – agitator; 3 – perete exterior; 4 – conducta de evacuare gaz;

5 – lest de balast pe podea de lemn; 6 – clopot de tabla (gazometru); 7 – burlan de evacuare; 8 –

bucsa de bronz; 9 – canal de evacuare;

10 – perete interior al camerei de alimentare; 11 – perete interior al camerei de evacuare.

Instalatia functioneaza la temperatura mediului ambiant, izolarea facandu-se cu un strat

de paie si gunoi de grajd. Productia de biogaz stagneaza daca temperatura in fermentator scade
sub 8  10C.

Pentru accelerarea procesului de fermentare se prevede un agitator cu palete care

actioneaza pe fundul fermentatorului. Actionarea agitatorului este manuala prin intermediul unei
manivele.

17
 Captarea gazului combustibil se face prin doua guri, una situata sub clopot iar cealalta in
spatiul de refugiu al fermentatorului unde se inmagazineaza gaze rezultate din biomasa aflata in
deplasare spre caminul de evacuare.

In conditii normale de functionare, instalatia poate furniza cca 3 m3 gaz combustibil pe zi.

2. Un alt tip de instalatie de capacitate mica (3 ÷ 5 m3) a fost proiectata de C. Baron si

functioneaza in comune din judetul Teleorman.

Schema acestei instalatii este prezentata in figura.

Fig.2.2.Instalatie de biogaz de capaciate mica

(proiectata de C. Baron in 1979)

Fermentatorul este semiangropat, are forma cilindrica si este alimentat discontinuu.

Materia prima este constituita din amestec de balegar de bovine, dejectii de porc si de pasari,
resturi menajere, frunze etc.

18
 La prima umplere a cuvei se adauga 1 ÷ 2 galeti de must de balegar, amestecat cu 3 ÷ 4
galeti de apa pentru inocularea materialului organic cu bacterii metanogene active. Pentru sarjele
urmatoare se pastrează ca inocul 10 ÷ 20% din materialul fermentat anterior.

Fermentatorul se umple cu materii organice circa 85% din capacitate prin scoaterea
clopotului glisant. Clopotul poate culisa pe verticala, etansarea sa realizandu-se cu ajutorul unei
garzi acvatice (garnitura cu apa). Producerea biogazului incepe dupa circa 3 zile, in acest timp
volumul materiei organice crescand cu 10 ÷ 15%.

B) Instalatie de capacitate mijlocie

Instalatia a fost proiectata de un colectiv din cadrul Institutului de Chimie Alimentara
Bucuresti.

Schema instalatiei este prezentata in figura .

Capacitatea fermentatorului este de 25 ÷ 50 m3, instalatia avand doua componente

principale: cuva de fermentare, cilindrica cu ax vertical, izolata termic si un clopot
multifunctional, care poate culisa pe verticala in cuva de fermentare. Cuva de fermentare este
semiangropata, astfel ca cel putin 1,5 m din inaltimea ei este deasupra solului. In interiorul cuvei
exista patru opritoare metalice, care limiteaza pozitia inferioara a clopotului.

Instalatia functioneaza in regim mezofil, fiind prevazuta posibilitatea montarii unui

schimbator de caldura interior.

Diluarea materialului se face cu apa calduta. Alimentarea cu materiale organice se face

printr-un tub care patrunde prin axul clopotului, iar evacuarea materialului fermentat se
realizeaza prin preaplin, cu tub de evacuare.

C) Instalatie de capacitate mare

Statiile de biogaz de mare capacitate au fost proiectate de colectivul Institutului de Studii
si Proiectari de Constructii pentru Agricultura si Industria Alimentara (ISPCAIA) pe baza
tehnologiei stabilite de un colectiv de cercetare din cadrul Institutului de Chimie Alimentara
(I.C.A.).

19
Fig2.3. Instalatie de biogaz de capacitate mijlocie (25 – 50 m3)

20
2.1. Modele de instalaţii de producere a biogazului

Există o varietate foarte mare de instalaţii de producere a biogazului. Tipurile de instalaţii

diferă în funcţie de procedeele de fermentare, de ţară sau continent, de mărime, de natura
materiei prime, de factori climatici etc. Aici vor fi prezentate principiile unor instalaţii tipice ca
procedeu, apoi vor fi grupate, din punctul de vedere al capacităţii, în instalaţii mici, mijlocii şi
mari. În fiecare din categorii se vor arăta şi realizările din România. O parte din instalaţiile
prezentate în acest capitol pot fi considerate ca având un caracter istoric, dar au fost reţinute
pentru că şi ele pot cuprinde motive de inspiraţie tehnică pentru cei care vor să conceapă şi să
proiecteze o instalaţie de biogaz întrucât conţin soluţii ingenioase pentru diferite componente ale
instalaţiei de biogaz.

2.2.1.Obţinerea biogazului prin metanizarea dejecţiilor în fermele suinicole

Fig. 2.3. Obţinerea biogazului prin metanizarea dejecţiilor în fermele suinicole

21
Instalaţie de biogaz dupa sistemul Darmstadt

Fig. 2.4. Instalaţie de biogaz dupa sistemul Darmstadt

22
Instalaţie de biogaz sistem UASB – Vageningen (Anaerob de contact, Olanda
1979)

Fig. 2.5.Instalaţie de biogaz sistem UASB – Vageningen (Anaerob de contact, Olanda 1979)

23
Instalaţie de biogaz sistem Schimdt – Eggersgluss

Fig.2.6. Instalaţie de biogaz sistem Schimdt – Eggersgluss

24
 Fig.2.7. Instalație de biogas

Fig. 2.8. Instalație de biogas tip KVIC

25
Fig. 2.9. Generator de biogaz din Polonia

26
27
\

28
29
 CONCLUZII

Bio-energia este văzută ca o soluţie cheie pentru încurajarea dezvoltării durabile a zonelor
rurale, care poate susţine producţia de bunuri ne-alimentare şi cultivarea cu plante energetice şi
împădurirea terenurilor abandonate.

Din analiza rezultatelor se observă că România prezintă un potenţial foarte ridicat în ceea
ce priveşte generarea materialelor utilizabile ca materie primă pentru producţia de
biogaz:

1) prezintă un potenţial foarte mare în ceea ce priveşte producţia de biogaz prin utilizarea
deşeurilor provenite de la producţia primară;

2) potenţialul pentru producţia de biogaz din deşeuri animaliere este ceva

mai scăzut;
3) potenţialul pentru producţia de biogaz din deşeuri urbane solide este de
asemenea foarte ridicat;
4) foarte ridicat este şi potenţialul pentru biogaz obţinut din nămolurile de
canalizare;

5) ceva mai scăzut este potenţialul pentru biogaz din deşeuri de la procesarea
alimentelor.

În scopul atingerii cerinţelor pentru dezvoltarea durabilă, se pot considera două

30
categorii de biomasă ca fiind cele mai potrivite pentru a fi utilizate în special pentru producţia
de biogaz: A. deşeuri organice din agricultură – rezultate atât din producţia primară cât şi din
cea secundară;

B. alte reziduuri organice – deşeuri urbane, reziduuri de la industria alimentară şi nămoluri de

canalizare.

În ceea ce priveşte deşeurile provenite din agricultură, potenţialul României este ridicat şi
în legătură cu diversitatea de tipuri de fermă, de la cele cu culturi permanente, la

cele de plante de câmp şi diverse tipuri de ferme animaliere şi mixte, aceste ultime două tipuri
având o pondere numerică semnificativă. Ponderea bună în schimb e contrabalansată de gradul
de fragmentare ridicat. Însă, tendinţa de scădere a fragmentării fermelor prin agregare şi
arendarea terenului constituie un factor pozitiv pentru
implementarea / dezvoltarea proiectelor pentru biogaz.

În cazul fermelor animaliere instalaţiile de biogaz pot reprezenta totodată o soluţie foarte
avantajoasă pentru managementul deşeurilor. Bineînţeles că cele mai bune zone
sunt cele cu un număr mare de capete şi un număr mic de ferme, cum este cazul regiunii de sud-
est a României.

Soluţii pentru amplasarea uzinelor de biogaz

1) în zonele de producţie agricolă (din sudul şi sud-estul ţării) care să utilizeze potenţialul
generat de producţia primară şi de materii organice solide;

2) pentru zonele din nordul ţării, ca materie primă pentru obţinerea biogazului –
nămolurile de canalizare.

31
 BIBLIOGRAFIE

1.[http://www.scritub.com/tehnica-mecanica/Biocombustibili55479.php]

2.[http://www.nikolicivasilie.ro/lucrari-stiintifice/Biogaz%20curs.pdf]

3.[http://www.biogasheat.org/wpcontent/uploads/2013/04/BiogasHeat_Handbo

ok_RO.pdf]

4.www.bioenergywiki.net/index.php/Anaerobic

5.www.novaenergie/iea-bioenergy-task37/index.htm

6.www.gdrc.org/uem/energy/cd-contents/chapter_07_CS_unepf.pdf]

32