Antologie PDF

Poezie de dragoste
Antologie de Marian Oprea

2 Antologie de Marian Oprea
Poezie de dragoste 3
Poezie de dragoste
Sexul Frumos
Antologie de Marian Oprea
Timişoara, 2015
Erotica Reloaded...
MARIAN OPREA nu e la prima „abatere”, ca să zic aşa, în poza de

selecţioner al unei echipe de poeţi ce se vrea vrednică; el recidivează cu
această tenacitate de a strânge rândurile în jurul unei chestiuni, a unei idei,
probează perspectivă în a închega un volum colectiv, o antologie, reunind
sub acelaşi titlu poeme şi voci mioritice şi nu numai. Pretextul compoziţiei
de faţă se iţeşte din titlu: Sexul frumos, o tematică extrem de ofertantă
şi laxă, sintetizată nu atât inedit, cât mai ales inspirat într-o sintagmă ce
pare arhi-fumată, dar e şi azi la fel de impactantă. El însuşi poet, MAR-
IAN OPREA veghează periodic la bunul parcurs al liricii de toate vârstele,
registrele şi vânele auctoriale, dând bun de tipar încă unui volum ce
colecţionează lirică, de data aceasta de dragoste. Însă mai mult ca sigur
dragoste e puţin spus, oarecum restrictiv, căci Sexul frumos articulează
poetic o întreagă artilerie a iubirii, cu toate subsidiarele sale evidente ori
absconse, cu toate afiliaţiile temei devoalate din start şi cu toţi protagoniştii
într-ale amorului şi măştile lor diurne şi nocturne. O antologie extrem de
generoasă cu prinderea între coperţile ei a atâţia poeţi şi a atâtor poeme, dar
cu toate acestea netranspirând nici o clipă vreun iz de sentinţă definitivă,
limitativă, căci alţi autori şi-ar fi găsit şi ei locul aici fără doar şi poate.
Erotica este aşadar eroina momentului, o erotică în varii ipostaze şi-n n

limbaje, precum îi stă bine unui astfel de demers cumulativ. De la o erotică
clişeizată ori obvios epigonizată, desuetă la o erotică a substanţei, a mărcii
personale, de la o erotică a cotidianului, a imediatului la una cu rezonanţe
biblice, arhaice, cititorul parcurge distanţe în timp şi spatiu, navighează pe
apele învolburate ale eros-ului şi thanatos-ului în aceeaşi măsură: „ Chiar
dacă faptul de a fi femeie îmi pare o boală/ (o boală a materiei!), îmi plac
al naibii de mult fetele:/ sunt la fel de simple şi de frumoase ca bicicletele”
(MIRCEA BÂRSILĂ); „Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii./
Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.”; „Străinul, care-aseară a
poposit la noi,/ L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline./ I-am aşternut
în grabă un pat de frunze moi,/ N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde
vine.”; „Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii./ Marea e lină,
văzduhul e greu de miresmele verii.” (ZORICA LAŢCU-TEODOSIA); „ce
vietate ce muribund mă mai/ poate ascunde/ ca la o palmă răsfirată priveşti/
ţintuită de un cui ruginit/ înlăuntrul ochiului eşti/ lacrimă trimisă la topit”
(ROBERT ŞERBAN); „un soare albastru răsărit din întunericul nopţii-i
femeia/ o sfioşenie-n halat de mătase care atunci când ţi-e rău îţi/ aduce
ceaiul amar şi-ţi sărută sudoarea, îţi citeşte din psalmi/ şi aprinde lumânări
parfumate (...)” (SORIN GÂRJAN); „venind din ape fără an/ ai fost o
piatră-n Iordan// ai fost o pagină de scris/ cu fum pe pânze de abis// (…)
a mai rămas din ochii ei/ mirosul florilor de tei” (VIOREL MUREŞAN).
Trupul se cere parcă devorat cu viteza luminii, poftit, mângâiat, alintat ori
bruscat, într-o mişcare dublă deopotrivă verticalizată şi orizontalizată, iar
carnalul, nudul se gustă în detaliu, se muşcă şi se sărută tandru-voluptuos
în registre multiple, cu apetenţe pentru detaliu, pentru realul proxim sau
pentru ansamblu – acestea reprezintă ingredientele intrinseci ale ecuaţiei
dragoste-moarte. Astfel, trupul devine imago recurent în variaţiuni de
tonuri şi imagini mai mult ori mai puţin plastice, debordând a senzualitate,
a obsesie, a imperios necesar; în vreme ce îndărătul acestei febrile zbateri
în doze infinit amprentate respiră o sinuoasă căutare a celuilalt/ a celeilalte
menite să împlinească, să compenseze, să vindece ori să defuleze temerile
profunde ce macină sinele auctorial. Cu rimă ori practicând un vers alb,
ironizând, zeflemizând ori pur şi simplu nostalgiind, poemele erotice din
volum îşi vocalizează ba o proiecţie, ba o retrospecţie, tentând totodată po-
etici ba experimentale, ba desuete, când agresive, când angelice – toate într-
o mare a provizoratului, a vulnerabilului absolut uman. - „Să fie o căsuţă,
departe, -ntr-o pădure;/ Şi amândoi acolo; şi numai amândoi!/ Şi-alături,
căprioare uluitor de pure/ Să rumege luceferi în loc de păpuşoi.” (GHEO-
RGHE AZAP); „trupul femeii,/ alb în noaptea camerei/ pâlpâie ca un crin/
şi umerii ei luminează rotund” (ION CHICHERE); „ea poate evada oricând
din acest trup/ dacă îmi lasă mie muntele acesta al lui venus” (AUREL
UDEANU); „Haina ta/ o voi pune în geam/ contra soarelui,/ ca să te diger la
întuneric.” (VIOREL SUCIU) - Cuplul arhetipal eşuează de cele mai multe
ori, cum e şi veridic să se întâmple, protagoniştii săi generici (iubitul şi iu-
bita) se caută şi se curtează la infinit în ode, în blesteme, cu sarcasm, revoltă
şi tandreţe deopotrivă; ei se joacă, se tachinează, se desconspiră, se privesc
în străfunduri, se pierd şi se regăsesc în poetizări diverse, în epicizări şi-n
experimentări insinuate sau nu într-un perpetuu balans dezechilibrat, într-un
tango al senzorialului, auditivului, olfactivului acutizat. Poemele antologi-
zate aici convieţuiesc organic, vociferînd ori şoptind fiecare în funcţie de
abilităţile creative şi de viziunea erotică auctorială proprie, dar absolut toate
articulează ritmul ambivalent al singurătăţii în doi, respectiv al virtualei
împliniri în cuplu. - „Opreşte-mă alături, când e să-mi vină criza/ De a pleca
departe făr’ aparat de bord;/ Ascunde-mi pijamaua, cravata sau valiza;/ Cu
lacrămile tale adu-mă de acord!” (GHEORGHE AZAP); „de joacă am uitat
– apoi prin târg veniseră trei fete din Ardeal/ Suzana Ştefania şi Alina pe
care le-am urcat îndrăgostit pe-un deal” (GELLU DORIAN); „Acum ştiu
ea e femeia muşcând aerul/ mustos ca un pepene” (EUGEN BUNARU);
„Când ne iubim/ ni se topesc organele/ într-o singură aură/ într-un singur
embrion” (ION CHICHERE); „te-am căutat în buzunarul hainei/ pe care nu
o mai îmbrăcasem/ din ziua cu furtuna bizară/ erai între două bucăţi/ dintr-
un ştergar” (DANA CATONA); „ divin etern-adorabil uneori mi se face un
dor de ducă mă gândesc la iubire mă/ pregătesc pentru ea ajung la bazinu’
cu apă termală aici sunt multe fete frumoase/ simt femeia ce are să-mi vină
ca un dar de sus o recunosc o dezbrac din priviri mi-o/ închipui în nesfârşite
orgasme îi spun eşti frumoasă zice mersi îmi face loc pe pătură/ are forme
de asiatică şi o voce atât de plăcută de parc-ar săruta un falus în erecţie (...)”
(MARIAN OPREA); „Într-o secundă, ai rămas cu floarea goală (a ta,/ de-
un rumen palid în galben-cânepiul dimprejur). O vedeam pentru/ întâiaşi
oară (cu toate că, tactil, o mai văzusem). Mă aştepta întredeschisă/ ca o
gură, cu buzele uşor răsfrânte (şi uscate). Bancheta din spate era,/ totuşi,
strâmtă, încât tot ce-am putut să fac a fost să-ţi mângâi floarea cu/ floarea
ceastălaltă, făcând-o să se-acopere de rouă. (…)” (ŞERBAN FOARŢĂ);
„azi noapte l-am visat/ pe liiceanu/ avea o cămaşă albă apretată/ îngheţa
totul în jur/ ”ai un creier frumos ”/ mi-a spus/ vedeţi şi dumneavoastră/ cu
ce se poate lăuda/ o femeie” (NORA IUGA); „am toate motivele din lume/
să fiu fericită şi iubită/ să mă simt frumoasă/ să împart dragoste tuturor/
aşa îmi recitam încântată/ trecând pe tinereţii cu noul meu inel” (MONI
STĂNILĂ); „De dimineaţă până seara/ Visez la şoldul tău, Tamara,/ Cum
să-i gust tainica dulceaţă,/ Cînd o să-l iau, pios, în braţe,/ Iluminat, ca pe-o
icoană,/ Spre-a-mi mântui viaţa-mi vană.” (EMIL BRUMARU) -.
Balaurul auctorial ale cărui capete ţîfnoase şi-n speţă îndrăgostite sunt îm-
blânzite de braţul lui MARIAN OPREA îşi caută cititorul; acesta va alege
şi va culege penelurile care indiferent de generaţia căreia i-au fost cvasi-
artificial circumscrise, indiferent de forma explorată şi dăruită poemului
rezistă nu doar în vremuri de criză, ci esenţialmente sub vremi.
IOANA CISTELECAN
Zorica Laţcu-Teodosia
Străinul
Străinul, care-aseară a poposit la noi,
L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.
I-am aşternut în grabă un pat de frunze moi,
N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.
Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.

Cu poala hainei mele i-am şters de praf piciorul.
Ulei de levănţică pe plete i-am turnat,
Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am urciorul.
Era frumos, cu barba ca floarea de alun,

Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
Oare vreun zeu să şadă pe prispa casei noastre?
El mi-a vorbit, surioară, dar nu ştiu ce mi-a spus.

Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.
Vorbea despre iubirea cea fără de păcat,

De-o patimă, curată ca flacăra de soare,
Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.
Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,

Şi vraja nesfârşită din vorba lui domoală;
În liniştea de seară torceam fuioru-n prag.
Şi lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.
Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, în zori,

Când a plecat „străinul” pe drumul ud de rouă.
Şi mi-au rămas în urmă, ca mirul curs din flori,
Cuvintele lui stranii şi blânde: „Pace vouă!”.
L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,

Privind lumina albă cum îi juca în plete
Şi aşternutul moale cu dor în pumni l-am strâns,
Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.
Epitalam
Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii.
Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.
Torţele ard luminos şi răsună de cântece casa;
Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa.
Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.
Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre.

Mulţi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre,
Mulţi au dorit trupul alb şi buzele dulci ca o floare,
O, Kalliroe; tu ştii că pe mulţi azi în suflet îi doare.

Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele

Albe - şi mrejele lui totdeauna de peşte sunt grele.
Glasul lui dulce în noapte departe pe apă răsună,
Părul lui moale luceşte, când trece sub raza de lună.

Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă.

Tu ai să-i smulgi de pe faţă frumosul ei văl de mătasă.
Noi o să ducem la temple miresme curate şi miere,
Pentru Hymen Hymenaios, Athene şi vajnica Here.

Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belşug fericire.

Zile senine de muncă să cereţi, şi nopţi de iubire.
Braţele albe să fie un leagăn de dulce-alintare,
Pentru micuţul ce vine ca preţ al durerii amare.

Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă,

O, Kalliroe, de-acum vei intra în viaţa cea nouă.
Buzele noastre surâd, dar de lacrimi ni-s genele pline,
Când vă urăm cu iubire un ultim: rămâneţi cu bine.
Tace şi vântul în ierburi şi tace şi marea căruntă.

Haideţi, fecioare din Chios, sfârşit-am cântarea de nuntă.
Înserare
Iubirea noastră merge să se culce
În pat de nori trandafirii şi moi.
A fluturat o clipă înspre noi
Marama ei ameţitor de dulce.
Tu n-ai văzut poteca de lumină
Cu calde străluciri de aur vechi?
Un stol de porumbei, perechi, perechi
Urca bătând din aripi în surdină.
Mi s-a părut că s-au pierdut în soare,
Luând în zborul lor iubirea mea,
Cu fâlfâiri din aripi mici de nea,
S-o ducă până-n patul ei de floare.
Amurgul paşnic s-a-nvelit în slavă
Şi nu-i mai văd condurii de argint.
Pe aşternutul cald cu hyacint,
S-a-ntins acum iubirea mea bolnavă.
În norii albi cu scânteieri de gheaţă
Lumina a-ncrustat dantelă grea.
Se-neacă-n aur vechi iubirea mea
Căci razele o-mbrobodesc în ceaţă.
Ca fumul gros de mirodenii rare
Se-nalţă întuneric violet
Iubirea noastră a murit încet
Ca să renască dincolo de zare.
Ea va renaşte pentru veşnicie,
Senină, castă, cuib de frumuseţi;
Ne va lega sărmanele vieţi
Cu noduri de beteală aurie.
Eu n-oi mai fi, ci mă voi pierde-n tine
Ca două picături într-un pahar.
Va pogorâ spre noi cerescul dar,
Să fim şi noi lumine din lumine.
Vor trece ani şi veacuri şi milenii...
În calde străluciri de aur vechi
Un stol de porumbei perechi, perechi,
Va spinteca fum gros de mirodenii.
Ploaie caldă
Azi-noapte ne-am trezit. Lamprissa zise:
”Mi s-a părut că cerul înflorise
Ca o petală-ntinsă de cicoare.
Se revărsau luminile în zare
Şi iarba moale-mi mângâia piciorul.
Mi s-a părut că se-mplinise dorul
Şi, culegând în poală trandafirii,
Simţeam în piept durerile iubirii”.
Şi i-am răspuns: „Mi s-a părut şi mie,

Că frunza-n pom e toată arămie,
Că-n pârg se-ndoaie ramurile-n două,
Şi boabe mari de struguri ard în rouă,
Iar bruma de pe rod sclipeşte-n lună.
Din spice coapte împleteam cunună
Şi nu mai ştiu: aievea e ori vis e;
Mi s-a părut că viaţa mea rodise”.
Azi-noapte ne-am trezit. Cu picuri grele,

O ploaie caldă ne bătea-n perdele.
Un zeu senin în noapte se avântă
Şi firea toată bine o cuvântă.
Un zeu cuprins de-a ţarinii iubire,
Din cer, coboară ploaie de rodire.
Noi n-am mai zis nimic, ci amândouă,
Cu ochii-nchişi, am ascultat cum plouă.
Mi-aduc aminte
Mi-aduc aminte, Daphnis; când înfloreau lumine,
Pe ţărmul alb, departe pe mare, pe coline,
Eu mă trezeam în cântec de imnuri vechi şi sfinte;
Suflam pe trupul neted argintul din veşminte.
Mergeam cu pasul sprinten prin soare la fântână.
Săltau şi sânii tineri şi amfora din mână.
Dormeam în ierburi coapte sub soarele amiezii.
Uimiţi priveau la mine căpriţele şi iezii.
Smulgând din câmp mănunchiuri de flori, adânc deschise,
Îţi împleteam cunună de frunze şi de vise.
Când singură, prin ierburi torceam, zicând de jale,
Simţeam pe gât pecetea săruturilor tale.
Strângeam în coşuri grele glicinele şi macul.

Ca-ntr-un ajun de nuntă-mi împodobeam iatacul.
Când peste ţărm amurgul creştea, ca o minune,
Creştea din suflet dorul şi cântecul de strune.
În visul meu tu însuţi veneai, tu, dulce mire,
Cu gene-ngreunate de taină şi iubire
Şi mâinile-ţi în tremur îmi desfăceau, uşoare,
Trei noduri împletite în lunga-mi cingătoare.
Dar razele de lună alunecau în casă,
Cu adieri de cimbru. Mă ridicam sfioasă
Şi-ncet trăgeam perdele, ca lungi fâşii de ceaţă,
Mi-aduc aminte, Daphnis: am mai trăit o viaţă.
Mircea Bârsilă
Obişnuita oră de trezire
Chiar dacă faptul de a fi femeie îmi pare o boală
(o boală a materiei!), îmi plac al naibii de mult fetele:
sunt la fel de simple şi de frumoase ca bicicletele
şi femeile-femei din marile oraşe – din metropole
şi din capitale – între douăzeci şi cinci şi treizeci
şi opt de ani, cu părul şi buzele vopsite
nişte insecte – ochii lor – cu tentacule mişcătoare,
bijuterii cutiuţe cu farduri şi sticluţe cu lac de unghii
forfecuţe mărgele
pensete pentru sprâncene şi anticoncepţionale
ciorapi sutiene pălării mătăsuri
du-te, poemule, şi spune-le cât de mult îmi plac,
inclusiv cele tunse scurt, băieţeşte,
dar care nu se sfiesc, aflate în pat, alături de cel iubit,
să-i arate până unde se pot depăşi pe ele însele,
hai, du-te, poate eşti aşteptat,

şi ajută-le, cu un sărut după ureche,
să se trezească mai uşor, dimineaţa, la obişnuita oră a lor de trezire.
Nuferi şi ape
Acum, dacă tot ai venit – şi pentru că este o căruţă de ani,
de când mă duci cu vorba în privinţa acestei întâlniri –
vreau să-ţi ridici fusta şi să-ţi arăţi coapsele albe.
Să dansezi pe masă, închipuind nuferi şi ape. Vreau să râd,
,,vreau să mă distrezi şi să te aplaud’’,

sătul de repetatele vedenii îndurate seara, târziu,
prin falsele temple – crâşmele – şi de tristele istorii cu poeţi
şi poete lunatice. Vreau să te văd închipuind nuferi şi ape,
să aplaud şi să te ating peste fese, fără ruşine
şi, totodată, în pofida gândului cât se poate de frumos
şi de sincer în varianta sa iniţială:
acela de a-ţi sta, fericit, în apropiere, fie şi doar câteva
ceasuri, în felul unui motan în preajma unei regine.
Da, vreau să-ţi ridici fusta şi să dansezi, arătându-ţi coapsele
albe, iar când vom ajunge în pat – dezbrăcaţi –
va trebui să m-ajuţi, fierbinte şi moale,
să trăiesc fiorii unui melc – ai unui limax – aflat la plimbare,
în răcoarea nopţii, pe slaiul de beton al unei fântâni:
o plimbare totuşi nebunească şi care implică, activ,
şi teama de a nu cădea înlăuntru, în adânc,
unde se sfărâmă în cioburi, în zeci de cioburi de aur, luna.
La sfârşitul lui martie

Când fetele încep să umble în pantofi cu tocul înalt,
înseamnă că nu se mai tem de bărbaţi.
Vorbesc despre fetele
din clasele mari de liceu, pline de veselie şi de viaţă
şi care se uită, de sus, la cele mai mai mici decât ele:
nişte fire de cânepă răsărite într-o farfurie!
Ascultaţi cum cântă la pian o fată,
ascultaţi cum cântă la vioară o fată, ea vede un nor de băieţi,
în vreme ce cântă: un nor de băieţi o caută,
vrăjiţi de matinala topică a formelor sale trupeşti,
de ispititoarea sa prospeţime.
Încercaţi să le vedeţi – cu ochiul tot mai leneş al minţii –
cum îşi scot sutienul şi ciorapii cu jartiere,
sub privirile însomnorate ale păpuşilor din copilărie,
exilate pe dulapul cu fuste şi rochii, cu bluze şi rafturi
pentru lenjeria intimă.
Oare ce gândesc penaţii şi uitaţii lari,
în timp ce le contemplă, dezvelite, peste noapte,
în iatacurile lor cu perini şi dantele
şi lacăte, pe lemnul patului, pictate?
Vorbesc despre fetele din clasele mari de liceu
umblând prin oraş cu ochelari de cobră, duminica,
şi în pantofi cu tocuri înalte.
Sânii lor crescuţi într-o singură vacanţă de vară.
Sânii lor crescuţi într-o singură noapte de iarnă.

Şi albii clăbuci din cada emailată – când îşi fac seară
de seară baie, încuiate pedinlăuntru – şi care împodobesc
la sfîrşitul lui martie crengile pomilor.
O nouă generaţie de fete aşteptând semnalul prestabilit,

orânduite în felul unei oştiri înainte de a porni la atac!
Pasăre de pradă
Sunt un ilustru bărbat între două vârste
din vremea imperiilor dispărute,
uneori, subţioara ta este o pasăre de pradă,
uneori, gura ta este un câine de vânătoare
două lebede însorindu-se una lângă alta – sânii,

două strigăte de luptă
în timpul celor câţiva paşi făcuţi înapoi, strategic,
pentru o mare victorie militară,
poate că blondele şuviţe ale pletelor tale

retezate drept, din când în când,
cu foarfeca,
ar fi bune de făcut ţigări din ele,
ar fi bune de fumat la încheierea

– cu lacrimi impare şi aplauze variat colorate –
a ceremoniilor de nuntă
filmate cu telefonul mobil în bisericile de la ţară,
în cercul frumuseţii din jurul tău

mă simt întotdeauna, pe cuvânt de onoare,
cum prada ameţită
de electricitatea otrăvitoare a unei caracatiţe,
lasă-mă să te privesc la fel

ca prin orificiile unei viziere,
lasă-mă să mă îmbrac în rochia ta
spre a semăna şi eu cu o tufă de liliac.
Aceste zile
Aş vrea să ştiu dacă eşti fericită, aş vrea să am ceva
de la tine
fie şi numai pentru câteva zile: un obiect din sfera
acelor frumoase nimicuri frivole – o agrafă,
un capac rotund (cel de la cutia cu pudră, de pildă)

sau un nasture pe care să i-l arăt mamei
şi să-l ţin noaptea sub pernă cum altădată scutul,
pe când eram mercenar într-o legiune romană.
Ţi-aş putea dărui, la rândul meu,

o sticlă de parfum (cu pompiţă),
chiar dacă nu te-am văzut decât o singură dată,
sau – de ce nu ? – nişte versuri încă recente
şi al căror tâlc
are două tăişuri: un surâs şi-o tristeţe. Nişte versuri
pe care le voi împleti într-un sonet, când voi fi liniştit.
O pietricică roşie, în locul numelui mic al tău,

în absintul abstract din pahar –
şi pe care-l aprind, de fiecare dată, cu un chibrit:
dacă nu ia foc, nu-l beau. Dacă nu ia foc
înseamnă că nu m-am gândit destul de intens la tine.
Te-am văzut
o singură dată, în timp ce deschideai fereastra
şi ningea.
Printre blocuri copiii se jucau cu o coadă de diavol.
Aurel Udeanu
în fiecare clipă fiecare dintre noi
suntem fără să ştim dumnezeu.
dar se întâmplă că după o veşnicie
dă buzna în ochiul nostru
coapsa velină a colegei noastre de serviciu
şi ne smulge din starea de dumnezeu.
suntem ce vrem şi nu vrem să fim pe acest pământ.
dar se întâmplă că ne întâlnim fără voia noastră pe stradă
cu nişte sâni minusculi insolenţi de adolescentă
cu nişte gutui pipernicite împungând
cu capul lor aerul pe care-l respirăm
şi scoţându-ne din identitatea cu noi inşine.
suntem tot ce a existat şi va exista în acest univers.
dar se întâmplă că soseşte vine aşa o mireasmă

dinspre grădina umblătoare numită femeie
care ne-aşteaptă oriunde sosim
ne ia de mână şi ne mută alternativ
din nefiinţa în fiinţa noastră
din fiinţa în nefiinţa noastră.
suntem... ce mai contează ce suntem?
dar se întâmplă că seara în aşternut
înainte să descindem în paradisul ăla dintre picioare
ne întâmpină/mustră cu surâsul ei indicibil
iubita amanta soţia
piersica goală veşnicia ce-o ţinem în braţe:
„pe mine cui m-ai lăsat în tot acest timp
cât ai fost dumnezeu
cât ai fost dumnezeu?”
suntem fără să ştim dumnezeu.
cum se poate dumnezeul care suntem
lăsa excedat de ceea
ce nu poate să-l exceadă
întrucât dumnezeu conţine excede
totul?
ea nu are nicio legătură

cu ceea ce ascunde între coapse
şi nu este conştientă că ascunde.
ea poate evada oricând din acest trup
dacă îmi lasă mie muntele acesta al lui venus
catifelat să-l escaladez când am eu chef
dacă pe el mi-l lasă.
poate să călătorească aşa haotică prin spaţii
imaterială – o idee prin eter
ignorând veşnic că nu înseamnă nimic
eu nedorind-o deci nepunând-o în existenţă.
poate să fie deşteaptă sau proastă
poate să fie frumoasă sau urâtă
poate să fie nimfomană sau frigidă
poate să fie exhibiţionistă sau pudică
sferă sau cub ciobit
prismă sau con retezat
orice ea poate fi acolo departe de mine în înalt
câtă vreme lutul ei îmi stă
aici şi acum mi se lăfăie în braţe

iar hormonii mei n-au ieşit încă la pensie.
fiecare încorporează în huma sa
câtă veşnicie poate.
am tot ce a fost şi va fi
am tot ce va fi şi a fost.
abstras din timp stau
şi cu degetul înmuiat în lumina lustrei
îmi desenez chipul pe abdomenul ei plat.
zadarnic flăcăii scoşi de la naftalină
cu mânecile suflecate
îşi scuipă cu sete în palme aşteptând să mă cosească
zadarnic mieii de paşti
mă vor cer în burţile lor
zadarnic viermii sub pământ
scâncesc de foame
stau pregătiţi să mă însuşească!
îmi este suficient triunghiul ei abisal dintre şolduri
mă vindec cu el pe mine de mine
magician scot din el universul
mai strâmt sau mai larg
după cum nefiinţa mea
este în stare
poate să-l umple.
căci ea nu are nicio legătură
cu ceea ce ascunde între coapse
şi nu este conştientă
că ascunde.
ea poate pleca oricând din acest trup
dacă îmi lasă mie ochiul acesta concret de sub burtă
cu care ea vede în cer
ceea ce doar ea poate să vadă
şi egoistă nu deconspiră
nimănui!
ce simte un zeu exilat acolo în înaltul său

(în cerul intelectului meu!)
privind aici jos pe pământ!
ce simt eu cu chiloţeii tăi cu aţişoară
melancolic învârtindu-i pe degete jucându-mă cu ei
după ce tu mi i-ai zvârlit în braţe să-i miros!
zadarnic căruţă cu petale răsturnată goală
umedă toată aştepţi ca palmierul meu
să răsară dintre picioarele mele

să crească să înfrunzească
să ajungă până la tine să te străpungă (în ce scop?).
prea multă humă din care sunt alcătuit
prea repede laptele ne-metafizic de care
trebuie să mă eliberez să-l arunc
din ne-mine în tine –pufoasă o ficţiune!
eliberat de pofte scufundat în mine însumi
eu stau în acest fotoliu
de-o veşnicie de când stau
şi-mi sorb hipnotic chipul
din oglinzi reci interioare:
la-nceput tronezi în ochiu-mi lungă albă răstignită
este-n tine e şi nu e ceea ce numim ispită
totu-n tine se ascunde deşi nimic nu se-ascunde
eşti în trupul tău peste tot peste tot şi pe niciunde.
e prăpastie cavernă? e ocean în a ta carne?
nu e minte să priceapă totu-n tine doarme doarme.
căci e-n tine-un întuneric ca în ziua cea dintâi
geaba palmele-ţi faci cruce dinainte ţi le pui.
îmi scot lutul din spinare şi aştept ah! aştept încă
gata sunt să sar în tine: sinucigaş de pe stâncă.
und’ s-ajungă cel din mine care de mult a ajuns?
mă aştepţi să intru-n tine să odihnesc eu cel uns!
umbra coapselor ah! tale întârzie-a se desface
în tine larg împăcată simulezi eterna pace.
un colet eşti de promisii de tentaţii şi de vise
şi musteşti toată de dorinţi de atingeri interzise.
dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi în creier. iată-l
cum din vulvă face mumă penisu-i devine tatăl...
punctu-acesta de mişcare pâlpâind ca ochiul pumii
este rege fără margini deşi sclav este al humii.
chiar acum negura cărnii crunt o smulge în fâşii
chiar acum mi-ngroapă suntul în cea beznă în stihii...
şi acum şi-n veci şi mâine colonii pofte-mi pierdute
vin în vulva ta vin aprig pe cărări vechi cunoscute
şi în roi întunecate vertij în rut gâfâit
sunt atrase-n grota-ţi neagră toate de-un dor de murit.
toate experienţele epuizate
toţi sorii de pe cer băuţi de ochii mei goi excavaţi.
ajung atâtea ciocârlii brăzdând învinse cerul
visând să se reîntoarcă în ouă în fiecare dimineaţă
ajung atâţia miei în pajiştea surâsului meu
păscându-şi inconştienţi înjunghierea
îmi pun trag pe umeri o câmpie şi mă livrez în sfârşit
mie (mie?). căci ce simte un zeu exilat acolo în înaltul său

(în cerul intelectului meu!)
privind aici jos pe pământ
pe când eu mă joc cu chiloţeii tăi cu aţişoară
melancolic îi învârt pe degete
iar tu alături c-un trandafir aprins în mână
de zor îţi freci clitorisul!
sunt câţiva trandafiri în sexul tău iubito

înfloresc chiar pentru asta am venit să-ţi spun
m-a trimis sfântul
g. bacovia.
înfloresc primii trandafiri între coapsele tale

ignorând ce-i aşteaptă corolele îşi deschid timid
aprilie şi nimeni să-şi astâmpere foamea abstractă
cu ajutorul lor să-şi facă o supă de petale
cum pe timpuri ultimii săraci în satul meu natal
când dă colţul ierbii sosea primăvara.
tu stai leneşă goală dinaintea mea

placidă cu toate apartamentele cărnii deschise stai
e timpul tău încă este (cât?)
te joci dai cu ore în mine
(infernul=a nu ne mai juca!)
surâzi şi surâsul tău îmi seceră văzul
îţi dai silinţa faci tot ce poţi să reînvii
armăsarii pur-sânge
de altădată din mine.
3 meri de la răsărit încălecară 3 fecioare senzuale

urmară neabătuţi steaua singurătăţii
şi veniră să anunţe în această lume
inexistenţa mea
aflat sau neaflat în lanul tău de carne
totuna!
– alo! 511168 doamna moarte?
aici fiul neantului dezabiază-te
sosesc
sunt un leu!
sunt câţiva trandafiri în sexul tău iubito

le interzic aici şi acum să înflorească
pentru că urmează inexorabil
să se scuture
o moarte ratată veşnic –

fiecare scufundare
în femeie!
ai descins în camera mea
te-ai detextilat ţi-ai făcut duşul de rigoare
te-ai şpreiat deodorizat
iar acum goală dezinhibată răstignită în ochiul meu
aştepţi.
„avem palate dulci somptuoase între noi”
promit coapsele tale flexate
desfăcute larg aristocratice dinainte-mi;
„cine intră o dată între noi
nu trebuie să mai iasă vreodată
să se întoarcă în infern”.
„am fântâni răcoroase în mine
cu apa limpede cum cristalul
am capre negre jucându-se acolo sus pe ţancuri”
clamează muntele lui venus a cărei proprietară eşti
(chiar eşti?);
„cine mă escaladează o dată şi-şi depune în mine nimicnicia
nu trebuie să şi-o mai depună o dată şi încă o dată
altcând
şi altunde.”
„avem lucrul acela grozav
pe care tataia ăla de kant l-a căutat aiurea până la moarte
ignorând că acesta se afla de fapt lângă el
în centrul evelor întâlnite când îşi făcea plimbarea legendară”
susţin şoldurile tale de pâine;
„cine se scufundă între noi o dată cel puţin o dată
păsările nu mai concep să explodeze din ouă
în posesia zborului care le aşteaptă deja aflându-se.”
„avem cireşi înfloriţi ore ciripind în zori pe ram
acolo unde te vom duce noi”
îmi spun pupilele tale dilatate luându-mi mâna
şi introducându-mi-o între pulpele tale pufoase;
„cine păşeşte o dată în acest ţinut
nu trebuie să mai încerce zadarnic
să devină identic cu sine.”
„avem universul eternitatea
născutul şi nenăscutul
pe însuşi dumnezeu îl avem” adaugă
în sfârşit fremătând şi buzele tale de pământ
urmând să-mi muşte buzele de pământ până la sânge
în vreme ce mâna ta
îmi cântăreşte expertă în palmă tuberculii;

„cine se uită pe sine şi ne gustă o dată
nu trebuie să mai vadă apoi soarele
răsărind ca să apună.”
ieşirea din transă „pauză de respiraţie”.
după o veşnicie
după ce n-am reuşit să devin un cuvânt privindu-te
iau un crin de plastic din vază şi te torn în el
te dau amărâtului ăstuia de fotoliu să te bea
să-şi înăbuşe cu ajutorul tău
tristeţea că eu gândindu-te
nu mai am timp şi pentru el să-l gândesc
şi deci să-l fac astfel
să existe.
o moarte cucerită veşnic –
fiecare scufundare
în femeie!
Ion Chichere
Noaptea de septembrie
Dragostea de dincolo de dragoste,
partea din scrisoare
rămasă dincolo de uşă
ca şi visul de dimineaţă
din care nu-ţi aminteşti decât umerii
acel rest de lume
care împlineşte lumea ştiută
într-o noapte de septembrie
în camera goală se văd urme de paşi
pe varul alb,
cineva a trecut în vis odată cu zidurile
şi crengile copacului din fereastră
se clatină uşor
- trupul femeii,
alb în noaptea camerei
pâlpâie ca un crin
şi umerii ei luminează rotund
dacă dragostea de pe pământ
ar sta tot timpul împreună cu dragostea din cer
nu ne-am mai putea descleşta mâinile
dragostea de dincolo de dragoste
partea din scrisoare din afara camerei

visul rămas din somn şi trupul
iubitei alb în noapte
pâlpâind ca un crin
iată memoria nopţii de septembrie
apa oglinzii în clar-obscur
şi mâinile femeii
numărând mâinile bărbatului. ..
un sărut ameţitor
ne-a prăvălit inimile în cap
şi frunzele poleite cu lună
pe aleea de sub fereastră
ni se par indulgenţe
dragostea de dincolo de dragoste
partea din cer a sufletelor noastre
ţinându-se de mână
în timp ce aici pe pământ
trupurile ne trec prin pleoape
înspre vederea totală
Puterea iluziei
Când ne iubim
ni se topesc organele
într-o singură aură
într-un singur embrion
timpul rămâne în urmă
ca un ecou
repetat din eon în eon
visul că suntem
este mai tare
decât prezenţa
buzele noastre
trecând prin noi
ating absenţa
lumina pură
fără uitare
şi conţinut
ne scaldă conştiinţa
şi umple fiinţa
cu început
Un trandafir pe calorifer
Aceeaşi pasăre ne-a privit şi astăzi prin geam ?
un trandafir pe calorifer
în camera goală
trupuri mai lungi decât umbrele avem

şi doar albul uşilor care se închid
şi se deschid
luminează coridoarele
cu paşi mici
în vârful picioarelor
treci prin cameră
goală şi serioasă ca un copil
în timp ce te privesc printre gene

în jurul trupului tău frumos
pâlpâie o culoare de lapte
când te întinzi în braţele mele

pari o luntre uşoară
finisată de apă
Cercurile interioare
Ca o veveriţă într-un brad
a urcat inima ta în mine
şi acum aruncă pe aleea din parc totul:
rămurele şi conuri, felicitări scrise subţire
cu clorofilă, părţi din vorbirea cerului,
zăpadă şi cheaguri mari de soare
şi chiar steaua de deasupra
stau vertical şi mirat
în timp ce inima ta din vârf
aruncă chiar nasturii frazelor
pe dalele de piatră
între părţi de umbră
şi mari parcele de soare
o nouă vorbire este între frunzele mele
şi chiar starea de copac mi se modifică
în vârtejuri albe se rotesc deasupra mea păsările
într-un dans ameţitor
ca o veveriţă într-un brad
a urcat inima ta în mine
este o vraişte în coroana mea

este un freamăt mirat în sângele
care îmi urcă-n spirală
prin cercurile vârstelor
o muzică stranie îşi desface sunetele
peste băncile goale ale parcului
şi perechea care şi-a uitat cuvintele
nu şi le va mai aminti
dragostea ta
mi-a încurcat umbra cu anotimpurile-
dacă aş scrie eu toate cuvintele deodată
s-ar modifica hărţile cerului
toate cercurile mele interioare propagă în jur
forţa soarelui şi a apei
şi toata puterea cuvintelor de dinaintea mea
stăm inimă în inimă şi pleoapă în pleoapă
şi nici nu mai ştim al cui este
vuietul surd al sângelui
ca un brad cu o veveriţă în braţe. înaintez înspre cer
şi pământul de jos este atât de departe
încât nici nu-l mai scriu
Poemul din 5 iulie

Ilenei Chichere
Suflet frumos,
ce este timpul
nicicând nu vom şti,
ce este viaţa şi cum
totul în ani se dezleagă.
ah, nu pot şti

nici cum astăzi o zi
cu un mijloc de secol
se-adună
ah, nu mai ştiu

nici măcar
cât din cer e senin,
cât furtună.
Dragostea mea,
nu mai ştiu
cât din soare e lună,
eu ştiu
numai timpul trăit
împreună,
ca o singură zi însorită,
ca o noapte cu lună ...
Eugen Bunaru
Weekend
Am coborat din tren mai întâi eu apoi ea
(îi întinsesem mâna răscolită de dorinţă)
Am mers un timp paralel cu calea ferată
între traverse iarba era neagră-arsă
Bătea vântul fierbinte am trecut pe lângă o casă
spartă ce părea să fi fost gara cea veche
Am trecut pe lângă o fântână moartă
câteva orătănii moţăiau toropite
am trecut pe lângă un camion îngropat în nisip
am ajuns în sfârşit înecaţi în sudoare
ne-am întins pe o pătură sub o salcie
am intrat în râu ne-am zbenguit
prin apă am alergat pe plaja fierbinte
ne-am lipit trupurile unul de altul
ne-am simţit dorinţele irealizabile
ne-am depărtat am mâncat prune şi mere
am răsfoit câte-o carte am discutat
despre prima tinereţe şi despre moarte
La 6 fix am luat-o spre gară pe acelaşi drum:
un camion îngropat in nisip
gara cea veche orătăniile moţăind toropite
fântâna cea moartă în spatele ei ne-am sărutat
până când am simţit o prezenţă străină:
un câine ne privea intens apoi a luat-o
în altă direcţie
În sfârşit trenul în sfârşit am ajuns în oraş
am umblat pe străduţe dosnice
se însera oamenii udau florile
ne-am despărţit la un colţ
Când am trecut prin piaţă am cumpărat
o lubeniţă şi-am început să alerg spre casă
abia aşteptam să-i aud pârâitul
şi să-i muşc miezul dulce până la sânge.
* * *
Toată noaptea
ai gemut şi ai cântat
sub mine
ca o vioară Stradivarius
Am plecat în zori
cu primul tren
din care priveam răsăritul
ca un măcel medieval
împroşcând zidurile şi turnurile
acelei cetăţi blestemate
în care tu ai rămas tânără şi fără sens
scriind poeme
cu sânii ca lupii şi sexul
în flăcări
ca steaua polară
Ea
Acum știu ea e femeia mușcând aerul
mustos ca un pepene
ea e femeia cu care mă contopesc
nevăzut în nopți translucide
ea e femeia în urma căreia
cerul se târăște ca o salcie
planetară
ea e femeia în a cărei tăcere
palpabilă
ochiul meu e vecin cu țipătul
ea e năluca în erecție
umbra ce mă ispitește
proiectându-și chemarea erotică
pe pereții bătrâni ai camerei
Primăvara
Ne-am azvârlit cuvinte copilăroase
şi imemoriale (precum cireşele de mai
furate prin gard) biete cuvinte însetate
de sex
Am traversat laolaltă câteva raze
şi calea ferată devenită – preţ de
un fior ancestral – fierbinte

Am pipăit alături
cărţi doldora de praf şi
celebritate
Am mestecat din aceeaşi pâine
a pocăinţei
tăcută şi dulce
Ne-am proptit - tu, tinereţea
eu, anii - de colbul poeziei
înflorit ici-colo pe morminte
de prieteni
Ţi-ai pus pe pleoape pulbere verde
culeasă vrăjitoreşte direct
de pe trunchiuri gâlgâind păgâne şi calde
Te-ai înveşmântat albă
şi carnivoră în umbră de rugăciune
Ai fost femeia eternă
în blugi plesnindu-ţi pe fese
femeia păşind cu ipocrită smerenie
pe partea cealaltă a străzii.
Nota de plată
Sorbeam din pahare înalte
un fel de otravă verzuie
O muzică lentă
blegea clipa cea repede
Îţi mângâiam nătâng degetele
– erai bosumflată –
tocmai făceai bucăţele-bucăţele
un şerveţel parfumat spulberându-l
în toate direcţiile
O barmaniţă cu picioare nesfârşite
şi buze umed-profesioniste
părea să patroneze (sub un surâs vag)
toată tărăşenia
La plecare i-am pus discret
un bacşiş suculent pe tavă
şi am furat o floare exotică
din vaza ce tremura primejdios
pe marginea mesei
Peste tejghea tocmai o săruta apăsat
lăsând-o puţin în suspans
un mascul blazat şi feroce
între două vârste

Pe stradă am numărat până la zece
gata ca un Julien Sorel
să îţi ating lobul urechii stângi
(bineînţeles cu buzele).
Gellu Dorian
Ascunzişul
toate-s la vedere numai locul tăinuit nu-şi arată chipul decât dacă
bate toaca-n mănăstiri de nuntă şi o mână-n ceruri bate altă toacă
văd atunci cum nurii se ivesc uşor şi-ntre coapse se arată părul
ca dintr-o minciună după jurământ când se spune pururi adevărul
loc mai dulce şi râvnit nu este după cum se spune pîn’ajungi să-l ştii
unii fac din asta taină şi poveste alţii doar hârjoană şi prostii
gard închis tavernă curte fără câini gură desfundată lacăt peste porţi
până când sătulă iese să se-arate ca o miresuică orişicând la toţi
port cu mine gândul subţiat de tot şi fereastra-n care roşie muşcata

stă-n privirea celor ce-o râvnesc şi cred că privind-o totul este gata –
la o masă unde nu se mai aude foşnetul de fustă şi sacâz uscat
stau arcuş ce nu-l mai foloseşte vioristul care-i mort de beat
Sânul
când adorm cu buzele pe sfârcul ei visele se fac în mii de baruri
pe unde-am umblat să mă înec în vin să mă lecuiesc şi de amaruri
lapte de la mama când am supt am ştiut că setea o să-mi fie
cel mai bun alint de pe pământ cea mai mare sfântă bucurie
loc de somn în schimb n-am cunoscut mai odihnitor decât pe sânul

dezgolit de bluză şi amirosind ca-n căpiţă după coasă fânul
şi trezit să-l mîngîi şi să-l muşc până când din somnul ei să sară
să mă ia la trântă şi să simt cum mă nasc a nu ştiu câta oară
apoi să-l aşez la loc în sutienul ca un leagăn de-adormit copii

să-l ascund acolo ca în beciuri vinul cel mai bun pentru chindii
şi când sete iarăşi o să-mi fie să dau cep la buza ei de fragă
să ne ameţim ca doi beţivi cărora viaţa le-a fost dragă
Zvetlana
a venit Zvetlana de la est a siliotcă mirosind şi-a vinuri
eram mort de supărare şi credeam c-o să mor curând - dar cu alint’uri
m-a făcut mai viu decît am fost într-o cîrciumă de lângă puşcărie
unde zac otrepele ca-n stup trântorii‚ ncercaţi de fandaxie
aprindea în mine focul stins ca din lutul galben vin de razachie

ţâţele ei fragede-mi erau la buze cupe rase noaptea când se ştie
că nu-i trup mai dulce de femeie decât trupul fetei care a trecut
pentru o hârjoană pentr-o jucărie podul prea-păzit de peste Prut
se topea cu mine când zdrobeam sfârcurile roze amândouă

şi ţipa ca şarpele în laţ primăvara când e-o viaţă nouă -
şi pleca a treia zi frumoasă ca o lună noaptea pe sub nori
o simţeam prin sânge ca o boare şi prin inimă-mi treceau fiori
Cerc
mă jucam prin târg ca prin lumină îngerii când nu se dau văzuţi
ore-n şir de pleavă şi de tină se lăsau când nu aveam bănuţi
să mă duc la piaţă sub stejarul unde vafele dădeau pe nări fistic
iar sifonul siropea petale dintr-un trandafir rozalb mistic
mai târziu când într-un gang din lumea-n care nici visarea nu intra uşor
am simţit în nară damful de ţigară şi de desfătare într-un foişor
unde doamna Birimbaum – cu regia – mi-arătat un protex violet
şoldul ei robust fără jartele – nu grăbi băiete ia-o ia-o-ncet
lumea s-a tot dat de-a berbeleacul prin trupşorul meu muşcat din el
de guriţa altor fete de pe strada internat cu sore și căţel
pe care-l hrăneam cu jumărele luate-n taină de la tanti Cici
unde adăstam si mai citeam cu privirea-n sticlă doar pe Bertolucci
Inel
de joacă am uitat – apoi prin târg veniseră trei fete din Ardeal
Suzana Ştefania şi Alina pe care le-am urcat îndrăgostit pe-un deal
spre Ipoteşti să le arăt că seara nu are bucium răsunând a jale
nici turme ci doar ceapiste ce-şi duc cu greu picioarele-n sandale
fum cenuşiu acoperea tot şesul iar lacul din pădure era stuf
iubirea sta cu noi la masă – brînză roşii – şi cerul peste noi drept scuf
şi ce ştiam eu de c-o vară-n urmă din foişorul doamnei Birimbaum
am încercat cu toate trei pe rând pe muzică de Arthur Brown
visam desigur când stăteam în casă şi răsfoiam ceasloavele de bac

desi ştiam că în oraş amicii cu-altfel de fapte timpul şi-l prefac
în fericire şi dezmăţ în parcul cu bărci şi berării supravegheate
de ochii vigilenţi ai lumii şi ei scrutaţi de şefii de cetate
Florin Caragiu
Între două clipiri
parfumul tufelor sălbatice ne înfăşoară
ai pielea fierbinte
cu faţa ascunsă mă rogi să-ţi vorbesc
despre curajul de-a înfrunta
un glas rătăcit cu două tonuri mai jos
în visul acesta în care sunt pe deplin treaz
şi simt întunericul
ca pe o pleoapă ce se zbate şi riscul
de a iubi până la capăt
Dumnezeu nu a creat moartea

spaţiul e un sunet ce ne împinge afară
în perna cu ace a nopţii
ochii tăi mi se deschid în piept
plutesc
peste orele din care ţâşnesc peştişori de aur
„bătrâneţea e o încercare prin care trece un tânăr”

spune Ludwig cel orb
oamenii pe care i-am smintit

aşteaptă să mă trezesc
pe buze cu o rugăciune neînţeleasă
ei nu au dorinţe doar aşteaptă
să se întoarcă
un cuvânt rostit demult
mâinile mi se rup şi cresc la loc mai mici

noaptea a aprins un chibrit
peste trupul lucid
într-un vis ce roteşte o paletă de sânge
cui iubeşte mult, mult i se iartă
îmi arunci peste ani o mantie roşie

îmi spui: mergi printre stropii de ploaie
fără să te uzi
idolii nedeplin sfărâmaţi ies din oasele mele
ca nişte roboţi insomniaci
nu eu
nu eu înaintez pe străzile reci
ci ele rostogolesc un soare fără putere
spre locul din spatele meu
unde copiii văd
lumina ce nu mă părăseşte
Agapă în iarbă
printre umbrele scunde la o agapă în iarbă, când visele
spulberă roşiatice lumini, şi peşti se zbat în golfuri, pe frunte
e o iubire despre care nu se poate vorbi. se lasă întunericul.
ce-a fost de mâncat s-a sfârşit. ce-a fost de spus s-a grăit şi
totuşi acum începe unul şi altul să vadă în jur cum altfel?
spaţiul căscat între viitor şi trecut e poate nenumitul chip
ce ne-a strâns laolaltă. printr-o subită rotire a figurilor pe tablă
zâmbetul ei întinde un alt obraz. lacrima lui se zbate uşor
mai la dreapta. cutremuraţi bat din picior în pământ, căci văd
fiecare pe suprafaţa apei din căni un alt chip, mai vârstnic,
sau unul cu mult mai tânăr. întunericul îşi are bortele lui,
pentru cei ce nu se-ndură s-arunce un văl de uitare. în icoana
în care Dumnezeu ne trăieşte trăim viaţa celui de-aproape
însufleţim chipuri şi ne întoarcem în aburii dimineţii.
Nimic
nu mai e nimic între noi care să ne despartă
nici ceasul de bucătărie oprit la ora două din noapte
nici praful ce străluceşte pe mobilă la amiază
beculeţele din brad
sau cărţile adnotate, cu întâmplări de necrezut
dintr-o clădire cu lumina stinsă
ai acea privire care îmi mută gândurile

într-o poveste ce opreşte secera lângă firul de iarbă
am căzut un timp am uitat că eşti lângă mine

ce n-am spus ca un fără de inimă primind lovitura de graţie!
şi tu
nimic zicând mă înconjurai de departe
Gheorghe Azap
Am plâns
Şi tare-i târziu,
Şi n-am mai murit…
Bacovia
Am plâns… La vârsta asta curg ochii de la sine…
Voi desena o ciută de aur pe un geam,
Ca-n ceasurile-amare, să am şi eu cu cine
Schimba vreo două vorbe; şi cui să-i zic: madam.
Voi desena o gură de fată pe fereastră,

–Şi-o să-i aduc alune (şi-o perie de dinţi) –
Să-mi vindece auzul şi inima albastră,
Prin dialogul neted al şoaptelor cuminţi.
Voi desena o gură de iepure de casă,

Lângă omătul iernii să-mi ronţăie vreun lob;
De-acuma înainte să simt că nici nu-mi pasă
Când cearcă insomnia ca să mă facă zob…
În iadul nopţii albe dau cel mai crud examen,

Şi nimenea nu-mi spune cum să ajung în zori;
Dar voi picta o gură, cu niscai ruj ciclamen,
Sau cum îmi vine cheful, că-s meşter la culori.
Opreşte-mă la tine!
Opreşte-mă alături, când e să-mi vină criza
De a pleca departe făr’ aparat de bord;
Ascunde-mi pijamaua, cravata sau valiza;
Cu lacrămile tale adu-mă de acord!
Ogoaie-mi pribegia, când numai lângă tine

Regenerez, sorbindu-ţi mirozna din pafta;
Fixează-mă-n grăunţea cuvintelor caline
Şi leagă-mă de scaune cu anemia ta!
Aprinde-ncălţămintea ce drumului mă cere

Cu gânduri înnodate şi sufletul beteag;
Din tulpiniţa caldă a boiului de miere
Fă-mi piedici iscusite, să dorm la tine-n prag!
Ajută-mă o clipă când zările mă strigă

Spre erezii tixite cu idoli inamici!
Mai fierbe nişte lapte; mai fă o mămăligă!
Opreşte-mă la tine, opreşte-mă! Aici!
Departe, o căsuţă, a ta şi-a mea să fie
Să fie o căsuţă, departe, -ntr-o pădure;

Şi amândoi acolo; şi numai amândoi!
Şi-alături, căprioare uluitor de pure
Să rumege luceferi în loc de păpuşoi.
Să fie neştiută de nimenea. Să-i fie

Cât cărţile poştale – mai mult de două, nu!
Ferestrele prin care doar luna fistichie
Ar descifra ce note babane capeţi tu.
Să fie anotimpul când iarba se ridică

Sau iarnă colilie, ca o pocladă grea;
Să-l vezi pe canis-lupus cum dârdâie de frică,
Pentru că eu o flintă vestită aş avea.
Să fie doar a noastră…batăr aşa: abstractă…

Dacă nu azi ori mâine, chiar când vom fi bătrâni…
Să fim lângă un fluviu, ci fără cataractă:
Ca să nu-ţi scoată ţie auzul „din ţâţâni”.
E doar un trist crepuscul
Se face dimineaţă? Sau mi se face seară?

E doar un trist crepuscul şi nu ştiu ce s-aştept:
Ori erinia nopţii scrâşnind în călimară,
Ori aurora zilei cu sânul înţelept.
Şi iar mi-e dor de tine. Şi nu-nţeleg ce zgură

Îmi suie-n beregată, strigându-te-agitat;
Dorind, ca un luceafăr, o şoaptă de căldură,
Prin iarba suferinţei te cat în jos şi-n lat.
Pogoară-te la mine, cu umeri şi rotule,

Cu oase delicate şi-un miez de suflet sfânt;
Să răsădim iubire sub cerurile nule,
Şi armistiţii albe să-ntindem pe pământ.
O, cât mai creşte dorul în fluviile mele;

Sub lespezi de frunzişuri şi suveniri de fân;
Şi eşti aşa departe, că ai uitat şi cele
Mai tandre octoihuri ce ţi le-am zis în sân.
Aştept
Aştept peripeţia iubirii ce va fi,
Deşi nu pot să bănui cum ar putea să-nfloară.
În orice caz, asupră-i, ca punctul peste i,
Voi sta tixit cu patimi, a nu ştiu câta oară.
De s-o-ntâmpla să fie o fată de liceu,

O leacă chiulangie şi întru-totul cârnă,
Atunci i-oi face iarăşi un autodafeu
Singurătăţii mele masive ca o bârnă.
Iar de-o să fie vreuna cu nazuri de canar

Şi degete nervoase ca un ester fierbinte,
I-aş da cel de pe urmă pitac din buzunar,
Cum procedam cu alte prilejuri înainte.
Sau vreuna cu minciuna intrată-n obicei,

Zvonindu-mi în ureche braşoave inedite,
Mi-aş coborâ genunchii lângă sandaua ei:
Cu mine propunându-i urgent să se mărite.
Ori de-o veni o mânză cu părul despletit,

Căreia să nu-i placă jinarsul nici tabacul,
Am s-o dezmierd în şoapte şi-n preajmă să-i palpit
Până-şi topeşte zimţii luceafărul, săracul…
Să-şi facă acareturi direct la mine-n piept…

Să fie mofturoasă şi lacomă cât zece…
Cu inima în clocot iubirea o aştept,
Deşi mi-ar prinde bine şi-un strop de sânge rece.
Adrian Bodnaru
*
Am iubit-o-atât de tare
că în inimă un soare
mi-a crăpat;
ca un geam la piaţa mare,
dintr-un pumn ce-a făcut floare

şi-a ţipat.
Am iubit-o până-n zări

că puteam: de lumânări
şi de Paşti;
ca pe serile din nări,
cu ţânţari pe trei cărări,
însă caşti.
Am iubit-o-atât de mult
că femeia-n piept mi-ascult
de necaz;
ca pe sticla de pe pult
şi o iarnă de demult,
din pervaz.
Am iubit-o până-n pâine

că-mi cosea de azi pe mâine
vieţii tiv;
ca pe-o blană nouă-n câine
cu stăpânul treaz poimâine
de beţiv.
Am iubit-o-atât de des
că din nopţi uitam să ies,
să n-o las;
ca pe bineînţeles
într-o viaţă pe ales
şi pe ceas.
Am iubit-o până-ncoace
că în sânge n-avea-n pace
neamul rar;
ca-n poveşti fete sărace,
de citit când seara tace,
ele, doar.
Am iubit-o-atât de-ntâi
că-i beam drumul din călcâi,
dar s-a dus;
ca din tălpi cu căpătâi
până-n creştet de lămâi
şi mai sus.
Am iubit-o pân-la urmă

că-n ea-ntreagă noaptea scurmă
cu o stea;
ca pe lâna dintr-o turmă,

când zăpada i se curmă
de pe ea.
*
Numai în dreptul peretelui însorit
îşi oprea, dimineţile, tava,
cu cotul pe geam, cum a mai zâmbit
să râdă uitând ca potcoava
sub nichel, în faţă, pe radiator,

între două, sălbatice, mânze
de gâză cu somnul de veci prea uşor
pentru marea de basme cu pânze
a fetei cu fire roşii din miezuri

de pepeni bătrâni,în loc de cercei,
răsucind cât soarele ochii în viezuri
şi pe amândouă mâinile ei.
Zâmbea s-o vadă cu femeia de-o seamă,

şi surâsul lui o creştea
mare, să n-aibă măcar nicio teamă
în vis, dacă se uită la ea:
cu uşa din dreapta păzită de-un lan

înalt, de porumb, în zăvoare
cu obloanele strânse, şi el, la volan,
adormindu-i genunchii cu-o floare
de floarea-soarelui curăţată pe-ascuns

de seminţele aspre şi gri;
să râdă de ce pană-atunci n-a ajuns
unde nu se mai poate opri.
Singur pleca, apoi, între scânduri,

să asculte cum un pepene crapă
ca oglinda de-afară în câteva rânduri
de crengi, când dădea după apă,
demult, înapoi, se poate-ntr-o iarnă,

în spate, uşor, sau doar cu zăpadă
pe-o ladă de vin şi azi ce-i răstoarnă
o cameră-n gând, de la stradă.
*
Flori din meri se aruncă
pentr-o cronică gri.
Lingurar pe-a ta luncă
sunt şi aş mai muri.
Sub ce braţ îmi ascunzi,

în ce dos de genunchi
un sărut, când te tunzi
peste cap de mănunchi?!
Câinii,-n păr, se destunecă,

înspre vara ce vine.
Pasăre ce alunecă
eşti pe gheaţa din mine.
Odă
De-a lungul fustei, dacă şoldul pensă
Desface ca pâraiele o vară
Să-ți tulbure păstrăvăria densă, —
Mărire ei, cât slavă ţie-n seară !
De-a latul bluzei, dacă sânul cupă

Curbeză ca izlazul după fapte
Să-ți herghelia vină vieţii după, —
Mărire ei, cât slavă ţie-n noapte !
În largul frunţii, dacă părul nimb

Scurteză ca lumina moartea-n pori,
Să-ți doar, la pene, păsăretul schimb, —
Mărire lui, cât slavă ţie-n zori !
*
În duminicile ecluze,
peştilor, după buze de peşti,
le citesc unde eşti
de pe buze,
serile, când măslinele, pe o limbă,
vişinelor cu sânii în sâmburi,
printre gropi de lămâie şi dâmburi
de gheaţă bronzată sub lămpi din piper,
cerceii cu botniţe de albuşuri le plimbă
până la spuma de lână dintr-un palid rever.
Viorel Suciu
Când îţi voi simţi gustul
Când îţi voi simţi gustul,

mă tem că te voi înghiţi fără apă.
Cu încălţările tale
voi ţine uşile deschise larg
şi voi lăsa păsările
să-şi facă cuiburi în ele.
Haina ta
o voi pune în geam
contra soarelui,
ca să te diger la întuneric.
Cu siguranţă îmi vei circula
prea iute prin sânge,
mă vei înnebuni
şi cu un ultim obiect de-al tău,
umbrela roşie,
voi sări de la etaj ca un paraşutist.
Nu mă voi zdrobi de zarzăr,
nici nu mă voi uda
în fântana porumbeilor,
dar o adiere necurată
mă va purta
spre parcuri
cu arteziene fierbinţi
Odă
Pe cele mai iubite pământence le pot ghici uşor

pentru că fac cele mai graţioase gesturi în somn ;
sunt sau arată ca nişte copile,
mâini mlădioase şi degete delicate
graţios se întorc de pe un vis pe altul
iar gura le schiţează un sărut domol;
dacă nu m-aş teme că stric vraja,
mi-aş lăsa degetele să lunece pe obrazul lor.
Ies încet la rampă dragele mele,
zâmbesc în timp ce se gândesc la ceva;
când îşi aranjează agrafa în păr cu exagerată grijă,
îmi leagă fără voia lor vrajă grea,

vorbesc între ele şi înţeleg din gesturi
că au cules fructe mari, o recoltă bogată.
La amiază mi-aduc bucate alese
frumoasele mele
şi scriu poeme homerice
pe scuturile atât de slab reliefate;
cu bărbia în palmă văd cum mă-ncercuiesc,
mă acoperă cu braţele ca nişte arcade;
eu ghicesc parfumul fiecăreia în parte
şi mă simt ca un rege.
Venirea orei de toamnă
O să mă găseşti
învelită în staniol ca o bomboană;
voi reflecta luminiţe delicate prin colţuri.
Ca să nu mut ceasul voi sta nemişcată,
bucuroasă că nu mă va înnebuni
(dar curioasă ce-i drept) o plăcere de o oră.
Se vor opri trenurile-n câmp, avioanele-n aer;
tu vei încremeni într-un picior
în poziţie de start,
dar vei veni cu dor de acadele,
mă voi lăsa desfăcută şi gustată
privind, râzând, incredibile,
delicate luminiţe prin colţuri.
Inimă filmată
Pulsează soarele prin fum

ca o inimă filmată
te voi trezi cu un sunet
de frunză ruptă între degete.
Eu o să mă ridic în picioare
şi zgura acestei dimineţi
leapăd-o tu
de pe mantia mea.
Se scutură aripi deasupra mea
şi uneori ninge
Vor muri clipe
pe care aproape nu le-am trăit.
Scrisul împinge umbra

M-aş apropia de scris,
aşa cum tu iubito,
îţi tragi pe picior
un ciorap de mătase.
Mă împunge dorinţa
să apuc tocul ca pe un peşte
greu de prins, lunecos.
Clipesc cu băşici de lumină
şi trebuie să am grijă
să nu ia foc coala de hârtie.
Scrisul împinge umbra mâinii
dar umbra revine
la fiecare rând nou.
Adormim târziu, goi,
răstigniţi pe spate,
dar Dumnezeu ne vede frumoşi
ca poemul ce ne acoperă ruşinea.
Anca Mizumschi
Despre eroi şi morminte
Tot ce ştiu despre mine
eşti tu
tatuajele pentru orbi scrise pe gleznele tale
muzicale, aerul fierbinte mişcându-se somnoros
mult mai jos de pubis
şi venele subţiri
atât de neliniştit şi flămând
merg pe pielea ta de acasă la birou şi de la birou acasă
cu degetele înfipte adânc în buzunare ca nişte seringi
pline în loc de lichid cu nisipul uşor umezit de transpiraţie
de sub sânii tăi
nu mai ştiu nimic despre mine

nu mai presimt nimic
îmi petrec viaţa fără să fiu întrebat
uitându-mă de fiecare dată aiurit
la instrucţiunile mele de bărbat dictate de corpul tău
scris în Braille
Breaking the waves

Lars von Trier: „Prefer să gîndesc în
idei infailibile. Şi am vrut să fac un film despre
bunătate. Cînd eram mic aveam o carte de
copii intitulată Inimă de Aur (este o poveste
daneză) de care mă leagă o foarte puternică şi
tandră amintire. Era o carte cu ilustraţii
despre o fetiţă care a plecat în pădure cu
bucăţele de pâine şi alte lucruri în buzunar.
Dar la sfârşitul cărţii, după ce a trecut prin
pădure, stă goală şi fără nimic”.
Te apăr culcându-mă cu ceilalţi
la fiecare trecere de pietoni
ca să poţi merge numai tu,
să poţi traversa orice stradă în siguranţă
te apăr şi sânii mei de bodyguard
se lasă tot mai jos cu fiecare atingere
îmbătrânind în faţa ta ca o schiţă
pe care tu prevenit dinainte
s-o treci pe curat
îmbrăcată în pozele tale
ca o femeie sandwich,
care îţi face reclamă
cu mine pre mine călcând
te apăr de moarte
Acvariul
De când ai plecat,
locuiesc într-un acvariu
mă aşez în rând odată cu ceilalţi
să mă uit pe geam la corpul meu
care se culcă din când în când
cu bărbaţi mult mai tineri
de când ai plecat,
mă mişc separat
cu spatele la zidul de sticlă
şi în fiecare zi lumina trece prin mine
ca un glonţ
de când ai plecat,
trăiesc într-o expoziţie de fotografie în care
amprentele degetelor tale pe pielea mea
s-au transformat în vitralii
Reîncarnare
Pe gândurile care se întind între noi, e atâta substanţă, încât
suntem stăpâniţi fiecare
de corpul celuilalt,
celulele mele schimbate
la fiecare şapte ani înainte de a te întâlni
sunt acum pielea ta de bărbat
prinsă subţire pe articulaţii
adormim în fiecare noapte

în zgomotul liniştitor al trenurilor
care ne circulă prin oase
mătăsoşi unul în corpul celuilalt
într-o reîncarnare caldă
şi lipsită de păcat
Staţiile de metrou
Iubirea asta n-are ritm, n-are spaţiu
încalcă toate regulile stabilite
de bunul Dumnezeu
iubirea asta s-a aruncat în mine
fără să se mire de nimic
clipocind în borcanele cu foetuşi de la Mina Minovici
ca să îmi aducă aminte
că au fost şi ei odată iubiţi de cineva
iubirea asta trăieşte în sertarele lăsate libere
în mobilă, în morminte curate
în alveolele de beton de sub
Palatul Parlamentului
care e mult mai nou decât ea
iubirea asta n-are timp, e atât de mare
încât umple la minut orice uter, orice vas,
orice coridoare secrete care ne ţin
departe de ţară
iubirea asta leagă două continente între ele
pe sub ocean
cu staţiile de metrou aproape goale
unde oamenii se întorc cu tot corpul înspre noi
hipnotizaţi de mirosul de iod
prinşi în sare
Gilda Vălcan
Doar azi…
lasă-mă să-mi duc visul până aproape de pielea ta lichidă.
poate nici măcar nu te voi atinge
îmi voi plimba mâna în apropierea chipului tău
şi nici nu te voi privi. voi curge cu gândul
deasupra trupului tău, a viselor ce-ţi înfioară venele,
voi aluneca eu, apă curgătoare, deasupra liniilor
pe care le voi ghici conturându-se
la câţiva centimetri de palma mea.
aşa, foarte aproape, voi mima toate gesturile şi mângâierile
în care te-ar prinde îmbrăţişările mele.
până şi cuvintele s-ar rosti în altă parte.
aici, deasupra şi în jurul trupului tău, va fi doar tăcere.
numai în final îţi voi săruta linia spatelui,
în locul acela – adâncit – deasupra feselor.
Desen
chipul tău se naşte oval sau aproape triunghiular
din cuvântul meu. îl opresc.
îmi pare că, dintr-o ciudată obişnuinţă,
rostesc invers silabele şi-n loc să-ţi arăt
cât de palidă sunt sub pasul tău, te ocolesc.
încerc să tac fără a mă opri din vorbit,
îţi desenez întâmplări care nu au nimic a face
cu sângele meu ce-şi deschide toate celulele
(albe, roşii, negre, albastre, verzi
când cerul e năpădit de zăpezi)
precum porţile vechi şi înalte. intră.
în fiecare zi schimb înfăţişarea încăperilor,
să nu te plictiseşti când citeşti aceleaşi cuvinte:
Eu te adorm pe muchia trupului meu.
nu e necesar să crezi, nu e nevoie să vezi
(în liniştea nopţii îmi pare că
merele se usucă în livezi şi cad.
zgomot de mere uscate rostogolite pe pereţi
şi aer parfumat intrându-mi în pori)
miros a măr acrişor. am început să plutesc,
câţiva centimetri deasupra propriului meu trup.
Tu nu
Azi rămâi cu mine

„poate ar trebui să închizi fereastra
cerul e mult prea aproape, rece şi
clar ca în prima noapte. mă arde.”
sfârcul ei creşte şi se poticneşte în
una din liniile palmei mele
„azi rămâi cu mine”, spun
– nu bănuieşte nimeni –
„crengi uscate de alun au căzut ieri
şi-au înrobit pădurea”
„ce vrei să spui cu asta?”
„nimic. îmi place să cred că pe trupul tău
cresc arbori la umbra cărora mă ascund.”
mă aplec, plec. „să laşi cheia…”
la ultima poartă. nu mă aude.
Prietena mea
prietena mea, despre care mulţi au crezut că mi-e iubită,

m-a găsit cu mulţi ani în urmă pe marginea unui drum, bătrână
cu sufletul ieşit în afară şi biciuit de o ploaie rară
ce cade doar la o mie de ani.
prietena mea m-a cules, m-a privit şi mi-a deschis o poartă
spre cei ce aşteaptă să intre iar în lumea uitată
în care alegi să copilăreşti măcar o singură dată…
Dana Catona
route
nu vedeam semaforul
era ceaţă
doar becul roşu al semaforului era viu
am străbătut nesigur drumul înapoi
cu piciorul înţepenit pe marşarier
aveam senzaţia blîndă pe care o am
atunci când nu dorm
nu visez
şi eşti lîngă mine
----------------------
tatoo
îmi imaginez cum ar fi
să îmi scrijelesc numele tău
pe braţul drept
dacă braţul în mişcare
s-ar înclina uşor
ai putea vedea doar nişte litere
amestecate
abstracte suprapuse
peste barele de metal
iar umbra ca o emoţie fină ar aluneca
peste literele scrijelite
nimic altceva
decît literele numelui tău
pe umărul meu
acum
te-am căutat în buzunarul hainei
pe care nu o mai îmbrăcasem
din ziua cu furtuna bizară
erai între două bucăţi
dintr-un ştergar
cu flori de muşeţel
şi o bucată dintr-o pioneză ruptă
pe care o smulsesem
din talpa pantofului roşu
care îmi făcuse răni în plimbarea
din piaţa lahovary
pioneza e ruptă
muşeţelul e o plantă uscată
din ceaiul băut acum mulţi ani
pantofii sunt ascunşi în debara
pătura verde
sunt înfăşurată în pătura verde
cutele materialului
aşa cum le-ai aranjat tu
atingând pătura cu palma
tulburate de întuneric
nu mă mişc
doar respir încet

şi încerc să păstrez cutele nemişcate
pentru totdeauna
tu şi eu
mi-eşti ca un braţ
atîrnând inert şi totuşi legănat
sau ca o parte din suprafaţa
bătută de soare a
chipului meu întors spre umbră
mi-aş dori să vină drumarii
să îşi întindă găleţile cu vopsea
să deseneze clare linii de
demarcaţie
timp în care ţi-as putea şopti răspicat
tu
şi
eu
Eszteró István
Sunt doamne…
Sunt doamne-a căror gură numai săruturi cere,

pe sâni şi umeri părul le curge în şuviţe
rebele, ce coboară spre tainica plăcere
ca,-n vie, panta cârlionţatei viţe.
Li-i pielea cafeniu balsam, când mâna ţi-o

atinge din greşeală, mai ’naintea
unui consimţământ al lor, – iar zâna-ţi
face să fiarbă sângele şi mintea.
Căci vraja formelor e doar miraza

în care, dulce, se-oglindeşte raza
privirii îndrumându-te, pe ape
domoale,-nspre limanul virtuţii, când pleoape

se lasă-n jos – şi-a rugăciune,-n, lină,
oglinda sufletului, trupul se înclină.
Cei care se sărută

La colţul străzii,-n stânga, ei se sărută încă
şi încă,-ncât nu mai rămâne stâncă
pe stâncă-n lume; soarele-n adâncă
derută; zvon de şarpe tăcerii-i este lângă.
Penumbre se preumblă în jur; verzi, roşii ape
asudă semaforul; iar cerul mai aproape
coboară, ca să-i vadă, impudic, pe sub pleoape
de nori, unde-amoraşii se-ntrec în dulci agape.
Străfulgere,-n zigzaguri de vineţii artere,-i
ţes ploii străvezia ei inimă. Haltere
din arbori, face vântul, smulgându-i cu putere.
Şi-n timp ce se sărută-n delir, – în mica proră
a navei lor, bat valuri cât turnul, ce de-o oră
i-ameninţă, în vreme ce ei doi le ignoră.
Angela
Trei ani de zile,-n vremea când o iubeam pe-Angela,
la Nagyszentmiklos, vara, plecam ca doi transfugi;
era mereu în anotimpu-acela
când murele se înnegresc pe rugi.
Să fi fost, oare, mai frumoasă decât sora-i
ce mi s-a dat întâi?... Mi-aduc aminte
şi astăzi catifeaua trupului ei, la ora
când răsuflarea,-n dalii, i se făcea fierbinte.
La început de august, am mers, în trei, cu ele
până la casa Bartok, pe cea din urmă stradă,
mirându-ne de ploile de stele
ce se opresc,’nainte ca, pe pământ, să cadă.
E ca atunci când după ce faci de multe ori
amor, te prăbuşeşti şi, din plăcere,
rămân câteva foi, câteva flori,
şi poţi să mori ca-n mare, în beznă şi tăcere.
Alte cereşti întreceri încep, însă,
e Aranka mai roşie decât a fost vreodată,
şi se aprinde apa,-ntre două ţărmuri, strânsă,
iar clopotele,-n micul oraş, încep să bată
Ca apa lacului…
Pre Domnul Dumnezeu, izvor a toate
celor de dintre galaxii şi cromozom,
văzutu-L-am întâia oară om
în ochii unei fete cântând mai sfânt ca toate.
Era frumos şi-albastru ca apa unui lac

ce oglindea în străadâncuri plauri
cu lujeri lungi de trestie de aur,
ce,-n luna lui septembrie, în scame se desfac;
planând într-o privelişte divină,

ca-ntr-un omăt invers, toţi aceşti fulgi,
întreţeseau pe-altar celest un giulgi.
De-atunci Te cânt, de când, în ochii fără vină,

a dat în floare trilul unei mierle
pe pajiştea în rouă ca un corsaj de perle.
Traducere de Şerban Foarţă & Ildiko Gabos
Vasko Popa
Departe În Noi
(fragmente)
* * *
Ni se-ntâlnesc
În intersecţii
Vineţiile cearcăne ale zilei
Capul de l-aş întoarce

Soarele ar cădea de pe creangă
Surâsurile îngropatu-le-ai
În palmele mele
Cum să le readuc la viaţă
Umbra mi-e din ce în ce mai grea

Cineva-i leagă aripile
Minunată tu deschizi ochii

Adăpostindu-mă tăcut
Noaptea începe brusc să mă caute
La capătul aleii
Platanul îşi aprinde o ţigară
* * *
Sunt galbenă duşumeaua
Din camera goală în care stai
Umbra ta urmărind să mă consoleze
Sunt scările de lemn
Pe care cobori din cameră în stradă
Cu umbra ta căutând să mă joc
Sunt frunzele uscate
De-a lungul străzilor pe care treci
Umbra spre a ţi-o auzi
Şi stânca goală de lângă drumul
Care te îndepărtează sunt
Umbra ta căutând să mă îmbrace
* * *
Cine-i felinarul din colţ
În noaptea aceasta fără dimineaţă
Cu privirea ta mă-nvăluie
Şi mă urmăreşte până-n orbită locuinţa noastră
Pe pustiile diguri ale arterelor luminând
Şi cine-i pasărea
Acea însingurată pasăre,
De pe cerul plesnit al inimii mele
Cu vocea ta mă cheamă
Căci nu ştie albă
Pe pământ în zbor să coboare
* * *
Ochii tăi de n-ar fi
N-ar exista cer
În locuinţa noastră
Râsul tău de n-ar fi

Din ochi pereţii
N-ar dispărea vreodată
Privighetorile tale de n-ar fi

Tandre sălciile
Nu ne treceau vreodată pragul
Mâinile tale de n-ar fi

În visul nostru soarele
N-ar înnopta vreodată
* * *
Acestea sunt buzele

Pe care i le restitui
Gâtului tău
Acesta este clarul de lună

Pe care îl cobor
de pe umerii tăi
Ne pierduserăm
În nemărginitele păduri
Ale întâlnirii noastre
În palmele mele
apun şi răsar
Pomeţii tăi
Se-aprind în gâtlejul tău

şi se sting
Stelele mele timide
Pe-un podiş de aur

Ne regăsirăm
Departe în noi.
Liana Sabău
Pe blocul cu 11 etaje
De mult îmi doresc asta!
îţi şoptesc la ureche
flămândă de acest eveniment.
Ce frumos strălucesc
corpurile noastre goale
de pe blocul cu 11 etaje.
Mă înnod pe tine
şi te muşc
şi de-aici şi de-acolo
susur un zâmbet satisfăcut
îmi întind braţele ca o antenă
te captez
cu trupul răsfrânt
cu sânii goi în soare
atât de încinsă
aş vrea să mă plouă
să sfârâi încet
soarele mă arde
şi pentru că nu-i de ajuns
încep să mă arzi şi tu
lăsându-mă să muşc voluptoasă
din cer
invocându-l regulat pe Dumnezeu.
Tren de noapte
O să ardem
tot trenul cu trupurile noastre
ţintuieşte-mă pe scăriţa cuşetei
dă perdelele la o parte
doar luna şi câte un bec răzleţ
dintr-o haltă părăsită
să-mi lumineze inima.
Doamne, intră adânc în mine
ca într-o gară de munte
de abia aşteptam să te cunosc
să te sărut să te proptesc
de uşă şi să te muşc
de buză în timp ce te dezbrac
trupul tău sărutat într-un tren de noapte
trupul meu iubit
pe un pat de tren
nu te opri
uuuuuuuuuuuuuuuuu-ci-ci-ci-ci-ci-ci
nu te opri
uuuuuuuuuuuuuuuuu-ci-ci-ci-ci-ci-ci
Pe masa din bucătărie

Sfârşit de noiembrie. Afară ningea.
Noaptea, târziu, pe masa din bucătăria albă eram întinsă
goală languroasă udă mă expuneam flăcărilor aragazului ce-mi
lamentau în albastru umbra corpului în faianţa care asudă

mă mângâiau degetele tale abile
ce cu măiestrie cântau pe sânul de do
pe stângul de re cu frenezie-mi încercai
toate măsurile apoi gura flămândă
vocaliza toate notele şi buzele mieros căutau
o partitură mai încărcată
mai plină mai neagră
până ce limba ţi se
poticni într-o cheie sol.
– Pământ! – ai strigat
şi-ai continuat explorarea.
Frison sexual
Ritualul fertilităţii atât de mult ne-a apropiat

încât ceilalţi se-ntreabă dacă suntem o umbră carnală sau altceva
Dansează-mă unduieşte-mă cu mâinile tale până la podea şi lasă-mă
să mă ridic pe glezna ta
Lascivi cu noaptea înfierbântată de vară ne rotim unul în celălalt
Dansează-mă ritmul nopţii e ca un frison sexual ce ne străbate trupurile
umede, dansânde în arşiţa buzelor cărnoase, flămânde
Vreme de dragoste
Plouă mult
în ultimele seri de vară
plouă frenetic
pasiunea izbucneşte ca un fulger
se stârneşte ca o rafală de vânt
marile picături de apă
se strivesc pocnind de lucruri
corpurile umede se susţin
în ritmul insistent al ploii
degetele şiroiesc pe sânii plini
iar buzele sorb picurii de sudoare
de pe tâmplă ceafă umăr
sunetele ascuţite sunt acoperite
de răpăitul nervos al stropilor
carnea încinsă se răcoreşte
o picătură mai sclipeşte
în noapte vara s-a dus
vreme de dragoste.
Marcel Tolcea
Cetină
La un moment aproape seral de pe strada Paris,
la tehnicianul dentar, domnişoara Milena ar fi declanşat,
fără să ştie, emoţiuni vii, efuziuni şi suspine unui conviv.
Fostul ei profesor de geografie, dl. Sepi Tropez, învăţat cu
marile spaţii, deveni pătimaş, o dansă până-n zori şi,
de bună seamă, dacă nu ar fi fost zidul camerei, dumnealui
ar fi trecut cu ea în braţe Carpaţii.
În vremea aceasta, mai sus-numita, fără să bănuiască nimic,
îi povestea acum, în urmă cu 7-8 ani, îl copiase la teză şi la
un extemporal despre podişuri celebre în lume.
,,Pot să jur că nu vă pasă de lume”, zice partenerul într-o pauză infimă,
ocrotindu-i umărul de o floare haină ce se strecurase în acea
dioramă, lipindu-se de mânerul ferestrei de-alamă, apoi,
spun martorii, retrase tânăra ei făptură de la primejdia acelor
asfinţituri de lună ce întârzie iarna până pe şase:
Adevărul că îmbătrânim mai încet decât merele verzi
ar trebui scris cu litere luminoase.
Senin
Joi, la Debarcader, am cunoscut o artistă.
Era cu amicul D. ce-o purta la braţ
înspre locul unde mă aflam momentan şi
priveam fluviul printr-o clipă de apă deschisă,
cum este toamna, printre lăzile mari, pline de o undă
promisă, aşteptându-i, poate, tocmai peste ei.
Când am făcut prezentările şi am întins mâinile
către respectiva căldură
(a fiinţei sau către o asemenea potrivire?),
mi-au căzut de la piept banii aceia cu seninuri de cer
în care poţi recunoaşte casa mea cu platani de pe
Strada Promisă unde chiar am plecat
atunci când a coborât peste apă întunericul
cu stele din cer.
Apoi am uitat.
Ea a plâns mult,
poate că mi-a presărat peste inimă un praf Olandez
ce îl ţinea ascuns în altă batistă.
Clădirile fermecate
Cu Didina A.M., soţia ceasornicarului M.,

mi-am pierdut tinereţea
şi-n sărutate cu ea n-am respirat nici măcar
jumătate din aerul ce, culmea, se scurgea de la Orologiul
din turn sau poate chiar din balonul enorm
ce nu mai pleca de deasupra oraşului cu
gemenele Adele,
de când ele
aflaseră că, într-o după-amiază, vine în Parc însuşi
Rudolf Valentino cu frate-so, care e încă
şi mai şarmant.
Voi fi fiind, deci, mai aproape de el,
în principiu,
fiindcă iubeam şi, se ştie,
dintre toate sentimentele,
dragostea e cea mai albă şi pieritoare
cum este creta între bazalt şi calcare
cum este roua între oceane şi mare
cum este steaua când se aruncă în mare.
Dar, din păcate, mă ofileam.
La gesturi, cu ochiul, cu gura –
altădată superbe petale –
Tango
A fost odată ca niciodată un mărgean
într-o apă splendidă, dragii mei visători,
un bărbat aproape de 37 de ani al districtului O.
când miliardarul-mărgean se căsătorise cu o
cetăţeancă bogată născută simplu în Argentina
şi fusese, în prima ei tinereţe, regina unor
serate totale unde îţi place să nu mai fie aer
din 1000 de sărutate.
Asta era Delfina, singura fiinţă de la părinţii
aceia din pampă, care moşteni, odată cu respectivele acareturi,
un cont imens într-o bancă
asemănător cu valul de spumă ce poate să-ntoarcă
plante şi om, laolaltă, când se rătăcesc în somn,
lângă Poartă, fără să aibă vreme nici de prima lui întrebare.
Cei doi au reuşit apoi să locuiască undeva
lângă mare şi în primul lor an petrecut împreună

îşi făuriră o casă, o vilă, un sanatoriu sub deal
de unde cerul e dunga prea fină dintr-o furculiţă de-argint.
Când plouă.
Albedo
Între infernul de mangal şi paradisul de
briantină
stai tu, Mimi,
vară-iarnă într-un taior ecosez
pe care noaptea îl ridic din licheni şi rugină.
Totul fiind cuprins de lemnul
cu inimă
privirea ta scade ca un foc fără-o parte
şi, din el, se iţeşte Ziua Senină
unde-o să fii Tu, Mimi-Ceară-Fără-De-Moarte.
Ce îţi mai pasă atunce chiar de Sărutul,
de plimbări peste lutul
ce nu mai e dator să te
prinză?
Diana Manole
Bloc de imigranţi !
- Vecinii mei fac dragoste în fiecare noapte!
mă lamentez, dornică să-i dau toate detaliile.
Gemetele femeii şi icnetele bărbatului
se strecoară sub plăpumioara mea inocentă
garnisită cu frunze de arţar în toate culorile,
alunecă lasciv de-a lungul pijamalei cu pinguini şi gheţari,
umezindu-mi pielea intoxicată cu parfumuri
îmbuteliate pe vapor şi vândute cu preţ redus în magazinele
de mărunţişuri de pe Yonge
până când sfârcurile se întăresc, iar măduva
începe să tremure în oasele din ce în ce mai fierbinţi.
- Bravo lor! mi-o retează bunica, uitându-se la mine
fără nici o urmă de simpatie
ca şi cum ar fi numai şi numai vina mea!
Poate nu m-a înţeles, dar dacă îi explic,
o să mă mângâie pe creştet plină de milă –
- Vecinii mei…
Bunica dă din umeri şi începe să se legene
stânga-dreapta, dreapta-stânga,
o pendulă care măsoară durata poftei de viaţă într-un an
calendaristic. -Poate sunt asiatici, pentru că femeia…
În fiecare noapte, îmi imaginez bărbaţi şi femei care fac dragoste
în cele şaisprezece dormitoare de la etajele superioare
exact deasupra dormitorului meu
în toate limbile pământului.
- Bloc de imigranţi!, se răsteşte bunica exasperată
şi totuşi mă grăbesc să-i răspund.
- Şi ce e rău în…, dar am pierdut momentul pentru că
deodată
începe să cânte la muzicuţă ignorându-mă.
Vecinii mei sunt din ce în ce mai zgomotoşi,
iar sânii mei din ce în ce mai pofticioşi
până când bărbatul începe să plângă,
poate plâng amândoi, poate mi se pare.
Bunica a rămas cu privirea pierdută în zare ca şi cum
şi-ar fi amintit ceva important.
- Te-ai auzit vreodată râzând cu râsul morţilor din tine?
În sfârşit linişte şi o senzaţie familiară
ca amintirea unei îmbrăţişări de pe vremuri.
Îngropat în amintiri
Când îşi îngroapă în sfârşit capul între picioarele unei femei
Are impresia că a regăsit raiul pe pământ
Un pământ abia ieşit din iarnă plin de doruri, seminţe de ghicei
gata să încolţească
şi râme târându-se dintr-un loc în altul, umede, pline de recunoştinţă
şi fără astâmpăr.
Inspiră adânc şi începe să tremure, năpădit de amintirea tuturor femeilor
pe care le-a avut vreodată.
A patra noapte: pe insula Santa Maria

Şi totuşi sunt aici, vântul se prelinge fierbinte şi umed, de-a lungul
trupului meu excitat, iar marea...
Aş vrea să mă alint, să mă răsucesc de pe o parte pe alta
gemând lasciv în semn de recunoaştere, dar abia îndrăznesc
să respir. Docilă.
Da: „N-am spus niciun cuvânt de când am coborât pe plaja albă
a insulei Santa Maria”.
Timidă, ca-ntr-o biserică în care aştept să se întâmple

o minune extravagantă şi să fie televizată
la buletinele de ştiri din lumea toată.
Pietrele sunt calde, iar marea...
„Sunt pe drumul cel bun, dar încă nu pot face asta, nu-i aşa?”
Mă cuibăresc pe pietre şi-adorm iar marea
îşi continuă indiferentă murmurul
ca şi cum ar sta la taclale cu cerul
Anavi Ádám
Hoinăreală
Zvon de chitară,-n adieri. Te bucuri

ca la chermesele cu sticle-n ciucuri
şi panglici. Printre şvezi şi angli, tandra
pereche-a noastră, care umblă vandra.
în şir de câte doi, juni clerici: pasul,
sub pălării trasate cu compasul,
le e tiptil, iar chipurile, grave
cu ale îngerilor care cântă Ave!
Nu-s îngeri, dar se poartă ca atare,
la fete, se hlizesc cu ochi feciori
şi sufletul, în ei, se face tare:
m-aş dedulci, cu tine, de şpe ori!
*
Umblăm de colo-colo… Când remarc
că,-n turn, de şase, ar suna San Marc,
dogitul bronz al căruia de, fix,
cinci ori răsună, însă, lung şi bine,
a şasea oară dând (ca mine!)
chix.
*
Descoperim, când ceaţa se ridică,
o elegantă pizzerie mică
în care, una-ntr-alta, stau perechi
sub, înrămate-n bronz, goblenuri vechi,
pe Gran Canale… La cafea, presimt,
primi-vom linguriţe de argint.
Dinspre noi, oraşul luminând

Asupră-mi pâlpăie şi-mi cheamă ochiul
septemcolorul pod celest. M-apropiu
de tine: stea de-a lungu-i lunecând,
ca să te strâng în braţe, nu în gând,
cum vii din ceruri, aureolată.
Plutim şi, către noi, oraşul, iată,
străfulgeră din turle, poleit
basilical. Întoarce-ni-l, leit,
oglinda apei chipul, într-o doară.
Pentru ca bucuria să nu doară,
ne-o vom striga,-ntr-un glas, peste Rialto.
Picioru-mi, în gondolă, dintr-un salt, o
să i se alipească alui tău…
Cu tine, la Veneţia, n-ar fi rău.
Sonet
Să mi te smulgă, nu mai este cine,
deplină mi-e absorbţia întru tine
în locu-acesta,-n care poţi avea
arome,-n nări, de pizza şi cafea.
De-aş fi Nimrod, aş nimeri cu arcul
abia deschisu-ţi pup de rujă,-n parcul
în care crengi ar tresălta, rozalbe,
iar marea, din albastru,-ar trece-n galben.
Ne-nvăluie o briză de miresme;
asupră-ne, nicio putere este
cât laolaltă stăm aici, iar tu,
plutind în aburi, vii ca de departe
şi pizza mi-o întinzi ca pe-un atu, –
iar roşul ei de ketchup limba mi-arde.
Sonet
Afundă-te în moliciunea unei
sofale şi soreşte-te alene,
privindu-mă cum roata, printre gene,
în zare ai privi-o, a Fortunei.
Rotindu-ne în doi, neabătut,
pe spiţele destinului, ca vechii
păgâni, – care, iubind/urând, perechii
ce suntem, nu-i ştiu crugul străbătut.

De dragul tău, tezaure amân,
statuile,-n palazzo,-n van aşteaptă, –
pun vraja ta, cu-a lor, pe-aceeaşi treaptă,
căci vârful roz al fragedului sân
ţi-e binecuvântat ca un pistil
pe care-l face roua erectil.
Traducere de Şerban Foarţă & Ildiko Gabos
Adrian Chivu
cântec de canar
pe tine te cânt
femeie
tălpile tale mici

cu care încălzeşti
pământul
mâinile tale tăcute

şi liniştite
ca doi porumbei
loviţi de iubire
pe tine te cânt femeie

cu glas de canar:
mijlocul tău îngust

pulpele tale albe şi
fine
ca pulberea de diamant
ca pielea gheţii
pântecul tău adânc

în care somnul
nu-şi găseşte linştea.
miezul tău incandescent

care tânjeşte rubiniu sub
pleoapele nopţii
femeie
pe tine te iubesc
te visez
şi te cânt
de data asta
de data asta hai să ne iubim
din priviri
să nu ne atingem
să nu ne sărutăm
de data asta hai să renunţăm

la vorbe
şi să lăsăm hainele pe noi
doar să gravităm
unul în jurul
celuilalt
ca două planete
ca doi fulgi de zăpadă
albi leneşi
şi moi
uitându-mă la un film vechi

doamne
ce frumos e să agăţi
în stil vechi
să o inviţi la dans
să îi săruţi mâna
să te întâlneşti cu ea
în oraş
la o prăjitură sau
la o cafea
şi acasă să îţi spună

că eşti un bărbat atrăgător
şi poţi avea orice femeie
doreşti
şi tu să-i spui că pe ea
o doreşti
şi ea să-ţi reziste
şi să-ţi spună
să nu vă grăbiţi
şi în final să te alegi cu pungi

sub ochi
şi ceva sculat
şi ceva în inimă
doamne
elegie
pe toţi zeii
azi frumoasa mea
s-a întâlnit cu mădularul
i-am spus
frumoaso nu te ruşina
şi gustă-l
mare păcat ar fi să nu
te-nfrupţi din el
şi gura ei de mură şi
fierbinte s-a ruşinat
dar s-a deschis
şi m-a-nghiţit haaa
aaap
pe toţi zeii
bătrâni sau tineri
morţi sau vii
azi
cu mădularul meu
frumoasa s-a iubit
suflete pereche
am fost suflete pereche
eram ca două boabe de piper
în aceeaşi ceaşcă de ţuică
fiartă
cu aburii tulburători ai iubirii

intrându-ne în nări
şi în ochi
făcându-ne să ne pierdem minţile

asemeni unui copil care primeşte
neaşteptat
jucăria râvnită
după aia
ce se întâmplă de obicei
ni s-a întâmplat şi nouă
sufletele noastre pereche

şi-au găsit alte suflete
în hainele mele de casă

eram în bucătărie
făceam cartofi prăjiţi
ea stătea pe scaun şi mă tot întreba

dacă arată bine dacă eu cred că el
o place dacă a procedat cum
trebuie sunându-l dacă
nu s-a grăbit
şi
iar dacă arată bine şi cum ar trebui
să procedeze
era femeia mea

şi toată situaţia avea un aer hilar
curăţam cartofi
în hainele mele de casă
şi încercam să o liniştesc
arăţi bine
o să te caute
nu eşti disperată
stai liniştită
hai
până se fac cartofii
du-te şi schimbă-te
Floarea Ţuţuianu
Dau un regat pentr-un bărbat
Mici coşmaruri mă pişcă
Stau pe o mie şi unul de ace. Nisipul se mişcă
Solzi argintii strălucesc în ţărână
Văd femeia din şarpe
Un înger vine şi pleacă. Se-apleacă

asupra unei sirene care abia mai respiră prin bronhii
dar îşi acoperă cu mâna sexul (sexul de scoică )
Văd femeia din peşte
Dau un regat. Pentr-un bărbat
Nimic nu se compară cu roua de pe frunte

care-mi cădea pe buze când asuda deasupră-mi
Vai Nonnus nu ai cum înţelege dar zeii mă aprobă
Melopauza
Când a vrut să m-atingă cu mâna
sub lentila prin care priveam
am putut să observ ditamai
verigheta pe falusul său inelar
„E un fel de obiect lipsit de prejudecăţi

care face plăcerea mai mare“
Ne iubim ce ne iubim şi
între două melodii facem o pauză
Scriu şi plâng apoi îmi strâng lacrimile

şi încep să râd – scriu din nou şi
ca totul să fie perfect (să treacă
prin mine) înghit ceea ce scriu
sub forma cocoloaşelor din hârtie
El priveşte uimit şi neputincios:

în curând ai să scrii chiar pe mine
iar apoi ai să mă înghiţi pe bucăţi
(dacă nu mi-ar sta-n gât obiectul acela

lipsit de prejudecăţi)
Anonim
Portretul unei doamne pe la 1450
Sub privirile tale chipul meu
pe pânza de in prinde culoare şi viaţă
Voalul alb al unei tinere femei
mi-acoperă faţa. Sibila Sambetha
aplecată deasupra sânului meu stâng
brodează cu fir de aur pe el:
fără iubire nu poţi să mişti
(s-a-nţepat în deget) un cuvânt (s-a-nroşit)
„Fără iubire nu pot să mişc un cuvânt“
Port o ovală oglindă în mână

primul licorn care-şi recunoaşte
chipul în ea:
o să-i fiu – ori sclavă ori stăpână
Sfântul Francisc şi Clara

De jos pădurea şi cetatea păreau că ard
Apropiindu-mă nu era decât lumina soarelui

al cărui apus sângera
Într-un loc cu verdeaţă se conturau două
siluete stând în genunchi faţă-n faţă
în jurul unui ştergar alb întins pentru masă
Felurite păsărele le ciuguleau din palmă
firimituri de gânduri
Sfântul Francisc îi puse mâna pe

creştetul ras – o dezbrăcă cu privirea
(ea simţi răcoarea privirii pe corp) –
„deasupra tuturor darurilor este acela
de a te-nvinge pe tine“
Şi în acelaşi timp o îmbracă la loc
Clara simţi căldura privirii învăluind-o din nou
Prânzeau fără să se-atingă

de nimic. Sfântul Francisc cu o răsuflare
o ridică în aer uşor ea simţi că pluteşte
o clipă şi apoi o aşeză cu grijă la loc
Netezindu-şi cutele fustei ea mulţumi în gând

pentru acest dar minunat: NENIMICUL prea plin
neîntâmplat între ei
Pădurea şi cetatea continuau să ardă

(mai ales noaptea) – în privirile lor
El este cel care

Cuşca pieptului meu
e cea mai frumoasă vitrină prin care priveşte
şi este privit (lumea-l vede ba trăind ba murind)
El este primul dintre bărbaţi

care ajunge la mine cu gândul pe ape mergând
Sânii mei sunt în mâinile lui

şi desparte cu ei apele de uscat şi cuvântul de semn
Am pentru el (pus deoparte) un mare gol în stomac

ce i se pune în gât când mă vede venind sau plecând
La bine şi la greu el e peştele meu pe uscat

care intră în mine cu vârf la-nceput iar apoi îndesat
Virgil Mihaiu
Învierea prin dans
baletul se petrecea pe scena lumii
Îndepărtat-
-destrămată
dansul tău perfect

în nuditatea-ţi inoxidabilă
binecuvântată de soare lusitan
mi se dăruia
ca beatificare
intim
piele lipită de piele
respiraţie întrepătrunsă-n respiraţie
visare
de frumuseţe
înviată-
-învietoare
Amor e paixao
mă re-
amorezam
de femeie
pornind
de la
detalii:
priviri
atingeri
degete prelungite
muşchii gambelor
părul prins în coadă
umeri de cariatidă
deveneam
arheolog al iubirii
descifrator de semne
resuscitator de juneţe
Suspendată
doarme
plutind peste
lisabona
carnea ei traduce sculpturile lui rodin

între pământ
şi cer
ea şi eu
dezrădăcinaţi ai terrei firma
pe coasta incertă dintre lusitania şi brasil
eu şi ea
în jocul letal
al fiecărei clipe d’amor pierdute
neatinşi
atingându-ne
în adâncimi intangibile
Crepuscul
apuneam
în gura
şi sexul
tău
apuneam
pe câmpia solară
a spatelui tău
nu-ţi trădam cifrul

cred că încercam să mă sinucid
în tine
dar tu te făceai
fecioară
să mă renaşti
Petre Stoica
Pe balconul de peste drum
Pe balconul de peste drum
florile şi plantele rezistă şi iarna
stăpâna lui e-o femeie cu trupul mustind de seve cereşti
din când în când se pleacă spre trecători
arătându-le gloria părului ei de foc
pe balconul de peste drum
seara se aud ritmuri de dans topite
în ritmurile cuburilor de gheaţă din pahare
clătinate de mănuşi luminoase
şi o suflare nepământeană ridică deasupra oraşului
candelabre ce împrăştie fum aromat
noaptea umbrele balconului sunt jaguari în frac albastru
care îmbrăţişează femeia cu părul de foc
multiplicată-n femei-violoncele
şi cuvintele de dragoste au nimburi cristaline
plenitudinea vieţii se repetă clipă de clipă

un orologiu cu mecanism de trandafiri
marchează întemeierea fericirii eterne
totul e trup sănătos aureolă melodie împlinire
totul e departe de tenebre de haos de moarte
răul lumii aparţine deodată altei planete
balconul de peste drum
stă pe stâlpi de jad înalţi cât munţii cei mai înalţi
şi-l străbate meridianul veşniciei
este punctul unde se întâlneşte
febra realului cu luciditatea magiei
de pe balconul meu la ceas cu lună clară
în uniformă de amiral absolut
dirijez spre pântecul femeii cu părul de foc
nave arborând pavilioanele victoriei depline
sunt răsplătit cu sărutul nemuririi
uraganul stelelor îmi scufundă navele
apoi mă privesc în oglindă
sunt în ţinuta muritorului de rând
care mâine îşi mătură odaia aleargă prin birouri
se duce la medic se opreşte în piaţă
şi dacă timpul îi permite îşi admiră ombilicul
noapte bună peisajului de peste drum
din care ies cu metafora portocalei pe buze
O glorie
Doarme goală
între parcele de lumină inegale
părul ei e desfăcut ca un abur de lavandă
gura-i este o tăietură roşie într-un fruct lăptos
sâmburi de măsline sunt sfârcurile sânilor adumbriţi
pântecul este faţa ascunsă a mierii vechi
şi-n inelul lui zvâcneşte scânteia eternităţii
coapsele-i sunt râuri de mătase foşnind în jurul
unei broşe negre
unghiile picioarelor micuţe scoici trandafirii
scufundate în spuma aşternutului
de fapt
trupul ei este o glorie melodioasă o geometrie monarhică
doarme goală
sub privirea mea de înger care cutează
sub răsuflarea mea de linx care se teme
George Lână
În urma noastră
Culegeam măceşe
alături de colegii mei de liceu
risipiţi pe dealurile domoale
ale Mărghitaşului
tulburam liniştea ecosistemului
dominat de graminee
şi pâlcuri mari de ferigă
la sfârşit de septembrie
echilibram în mişcare browniană
cu hainele noastre intens colorate
deficitul de culoare al zonei
căzusem rob scânteierii tale de Smărăndiţă
ochilor tăi mari şi limpezi
în lumina strălucitoare
ne opream în dreptul fiecărui arbust
înainte să-i culegem fructele roşii
îl binecuvântam în tăcere
apoi te sărutam îndelung.
În urma noastră
una câte una tufele spinoase de Rosa Canina
au prins a-nflori.
Răsturnare alături
Cutreieram hotarul
însoţit de doamna economistă
şi evaluam cucuruzul
din ordinul mai marilor zilei
am oprit să bem apă
aproape de Codrul Izgarului
ochii ei mă luară
fără complexe în stăpânire
sânii ei disperaţi
îmi aţâţară simultan
pofta respectul recunoştinţa
am renunţat la principii
porumbul îmbătrânea cu viteza luminii
răsturnate alături
cerul roşietic de august şi codrul cernit
aşteptau de câteva luni
să îşi recapete echilibrul.
Ca în ultima zi
Ca un buncăr inexpugnabil
viroaga din ţarină
tivită cu tufe dese de porumbar
ne înghiţea simultan
din iulie până în septembrie
la recoltatul porumbului
sfidam statutul tău
de femeie măritată în sat
de câteva ori pe zi
ne luam fără complexe în stăpânire
în iarba până la brâu
o nevoie acută de dragoste
fără ecou într-un sat cărăşean
în care se trăieşte după alte rigori
şi se moare de tebece.
Dumnezeule mare
dincolo de această realitate
ochii tăi inconfundabili
şi frenezia perversă de a ne bucura
în ilegalitate unul de celălalt
de câteva ori pe zi
ca în ultima zi
tăinuiţi de viroaga din ţarină.
Ion Cocora
Rochia de mireasă
Rochia de mireasă stă în faţa oglinzii
e numai imaginaţie ochi şi urechi
îşi închipuie mireasa în baie sub duş
vede pielea ei aburind aude susurul
apei când îi dezmiardă sânii
şi tot ce mai rămâne de arătat vederii
ca lumea să meargă înainte
Între smerenie şi păcat

Şoldul tău plin de fantezie
alunecos şiret fierbinte
conştient de propria-i celebritate
îl trec prin toate capcanele textului
vlăguindu-l de orgolii şi indiferenţă

îl întărât cu detalii ca şi când i-aş descrie
liniştea de după împărtăşanie
ori poate numai urmarea unei anestezii
pentru o memorie ce încă mai crede
că dezvinovăţirea e o realitate duioasă
îl târăsc între smerenie şi păcat
până când nu mai poate să îndure
buzele mele deasupra lui fără să-l atingă
nici ochii privindu-l îndelung
de parcă ar privi o litografie
În două cercuri paralele

Mă închin părului tău secret, care este
triunghiul perfect al Divinităţii.
Apollinaire
Am ajuns să o vedem şi pe asta trăim adică în două
cercuri paralele în care ne învârtim până ameţim
tu eşti aceeaşi şi mereu alta ca şi obsesiile muribundului
când sicriul i se târăşte pe trup precum omida
eu nu cunosc fericire mai mare decât atunci
când îţi vedeam părul secret cum creşte ca rogozul
cum acoperă dicţionarele cum acoperă istoriile literaturii
în fiecare sfârşit de săptămână stăteam într-un hamac
departe de sindrofiile cu bufniţe şi şerpi gânditori
e rândul altora acum să-ţi fie credincioşi
ca şi un maidanez portarului de bloc
să privească ploaia să se închine triunghiului
să constate că imaginaţia lor nu face doi bani
să descopere că trebuie să-şi cumpere o umbrelă
Analogii tandre
E o seară senzuală pe care ar trebui
să o scriem împreună pe un perete
şi să locuim în ea
tu să-i numeri semnele diacritice
să-i înscenezi vernisaje
eu să-i descopăr analogii tandre
să-i îmblânzesc himerele
nu te nelinişti că întotdeauna
cu o sacoşă pe umăr şi câteva cărţi
gata oricând să scoată din încurcătură
sunt pregătit de plecare
am să mă întorc
nu se renunţă uşor la o intimitate
cum ar fi aceea când eşti surprinsă
în pat cu capul pe pernă
şi cu braţele goale deasupra plapumei
Ceea ce se uită
Nu poţi să-mi ascunzi nimic
ştiu mai mult decât poţi să-ţi închipui
despre nasturii de la bluza ta
despre nările tale întinse ca două aripi de liliac
peste plantaţiile de tutun
ceea ce se scrie se uită
ceea ce se uită se scrie
nu pot să-ţi spun nimic despre lumea cealaltă
conversez cu tine despre oricare alte teme doreşti
dacă sentimentele ţi se revarsă din trup în cascadă
mă pun de-a curmezişul în calea lor
în criza mea de imaginaţie
fotografia ta mi se lipeşte de ochi
precum un timbru pe o carte poştală
Levente Balint
Mi-e dor de tine
eşti în fiecare dâră de lumină ce trece prin perdeaua dormitorului
la ora 8, ora locală a străzii mele, eşti în strălucirea ce-o aruncă
televizorul când e pus pe ştirile de dimineaţă
eşti în gondola ce pluteşte între staţia de tramvai
şi pana cea mai colorată a vulturului tău personal
eşti parfumul aftershave-ului unui înger matinal ce se grăbeşte la slujbă
eşti complexul semiotic al imaginilor volatilizate din visele
aurolacului ce va dormi în metroul Timişoarei prin 2014
eşti tortura încă neînchipuită de vreo Bathory Erzsebet
eşti imaginarul colectiv al nostru al nescriselor versuri
neîmpărtăşania invalidul ostrogotul ce zace în firea noastră
telenovelă
chiar dacă eşti născută la cenei
sânii tăi sar ca rochiile dansatoarelor de flamenco
ai ceva din apocalipsa Guernicăi
totul la tine e senzual, latino-american

pielea ta curge imberb ca tonalitatea Cesariei Evora
explodezi, dar şi îngheţi atingându-ţi formele sunt ca un adolescent
într-o bibliotecă dornic de a cunoaşte
dar înspăimântat de grandoarea cărţilor
aveam
poate sunt cel mai frumos banc

pe care l-ai auzit vreodată
sau poate nebunia care
n-ai întâlnit-o niciodată
se desfăşoară în faţa ta
ori poate aveam în minte
doar trenurile ce-ţi cântă la fereastră
dacă nu ştiu nimic
este pentru că
atunci când te-am văzut întâiaşi dată
am reînviat ca şi un aparat foto
realimentat cu o baterie puternică
testament
dacă într-o noapte vei vedea un om făcându-ţi cu mâna de pe Lună

să ştii că acela este sufletul meu rătăcind prin Cosmos
căutând Croaţii şi Adriane adria(tice) pe glob
de-aş fi cosmonaut ţi-aş aduce din Cosmos
asteroizi, comete şi rămăşiţe de OZN-uri
Ş-aş trimite un e-mail din baza de date a Paradisului
Şi prin vânt aş arunca puf de aripi de îngeraş
Fruştuc
ce interesant citeşti ziarul

ca şi cum ai developa sufletul unui înger
ce interesant vorbeşti la telefon
ca şi cum ai comunica cu aura unui îndrăgostit
eşti dimineaţă blondă savuroasă ca aripa cerului
prinsă ca o broşă la inima lui Dumnezeu
Adrian Derlea
şi încă
mi-e dor să dorm un somn uşor
să-ţi simt pe piept
urechea ascultându-mă
şi răsuflarea
încălzindu-mi molcomeala
mi-e dor să mai avem
acelaşi vis frumos în care
făpturile să nu ni se desprindă
o zi şi-o noapte şi încă
zi şi noapte
bunicul
câteodată Bunicul şi-aminteşte de femei
pe vremea lui – spunea – se purta
carnea tare
sâni transparenţi şi mijlocul subţire
cât şnurul răsucit din lumânare
câteodată Bunicul şi-aminteşte de Bunica
femeie de casă era – zice – gospodină
avea nişte ochi tulburi şi mari
iar sângele turbat ca o mină
Alexandra Pârvan
Tu expiră, expiră
S-a întâmplat să fim amândoi în acelaşi loc
stăm oblic, fără să ne vedem la faţă şi deodată
ţi-am simţit respiraţia lăsându-se peste mine
ca înserarea peste un câmp de portocali
Am început atunci să-mi mişc corpul cu grijă
să trec înot prin duhul străin fără să-i dau de maluri
uşor, uşor, să nu-i pierd urma, se ştie
sunt lucruri care se destramă la miezul nopţii...
Încă nu pusesei stăpânire pe numele meu

aşteptam să-l rosteşti ca pe-o formulă magică
fiecare literă o firimitură turnată sub paşi

să-mi arate drumul spre casă
Încă nu te vedeam alături, dar tu
stai rezemat cu obrazul de umbrele groase
ce mă acoperă ca un voal de nuntă
şi-o cruce ţâşneşte din întunericul unui suflet
deplin singur
Abia acum, în cale deschisă, îţi pot pierde urma...
Departe, nu te mai pot atinge şi ţi-am uitat trupul

mi-e teamă că n-o să-l recunosc când fac drumul înapoi
ridic firimitură cu firimitură
şi-nghit pâinea uscată a drumului
beau apa rece, dar nu-mi simt paşii
cred că am orbit pentru că nu te văd niciunde
Dar tu suflă-mi peste faţă
şi vei face din mine un om viu.
Luna în Cambridge
Aşa frumos îmi eşti iubite astăzi
că am uitat ce făceam cu o clipă înainte
dacă am venit de departe sau doar eram aici
dacă aveam în mână o carte sau muşcam dintr-o portocală
dacă alunecam în cugetări deşarte sau îmi scoteam bluza de noapte
Văd doar că fulgii de zăpadă s-au făcut mari şi groşi
cum ţi-am venit în braţe
simt mâinile tale ce-mi ţin pat aşa fin
că le-aş atinge deodată cu tot corpul
în schimb
îmi plimb întâi un sân apoi altul
prin adâncimea lor domoală
înot.
Nu ştiu de am uitat ceva

pentru că nu îmi amintesc drumul
văd doar cum ochii îţi devin mari şi uşori
când pui ochelarii deoparte
şi-ţi lipeşti răsuflarea de pieptul meu
îi văd calzi şi rotunzi, iviţi dintr-o copilărie îndepărtată
şi pentru o clipă îmi amintesc de tine
aşa cum nu te-am cunoscut
ajung să năvălesc în corpul tău moale şi leneş
cum m-azvârleam în alte vremuri peste căpiţele de fân
şi ascultam gâzele accentuând liniştea şi cerul.
Aşa frumos îmi eşti tu azi

că nu văd mai departe
de albul blând ce ţi-a cuprins obrazul
când povesteşti întors pe-o parte
să nu îţi simt gura fierbinte
neliniştit întredeschisă de cuvinte
să nu-ţi aud chemarea de alint a părului
ţâşnind întors pe frunte.
Ştiu doar că într-o zi m-am mirat să văd luna

mult mai aproape de oraş aici decât oriunde
am stat în drum când tu ai trecut
şi de atunci văd corpul tău mare
cu care ai acoperit întregul meu pământ.
Un loc pe hartă
Aici iubirea noastră a devenit materie
a creat piatra străveche şi întunecată
ce se-nalţă în pragul mării,
vântul cu soare şi pescăruşii
străbătând tacticos aleile
cu aerul unor cucoane la plimbarea de după-amiază,
a creat verdele izbucnit lângă blocul negru
al clădirilor şcolii, ieşite parcă dintr-o carte
cu poveşti dinainte de inventarea tiparului,
câteva însemne celtice
cu înţeles demult pierdut
în castelul peste care pâlpâiau maiestuos corbii
a creat jalea din turnul catedralei
unde deasupra mării, privind în necuprins
ne-am rătăcit unul de altul
şi ţipete de pescăruş au curs pe dinăuntru
iar vântul în piatră le-a zidit,
a creat şi vocea mea între pereţii casei gregoriene
citind din vârful patului lucrarea în limbă străină
întruna alunecând în afara cuvintelor
spre rostul trupului tău de nestăpânit,
a creat prăjiturile care se preparau în 15 minute
şi berea de chihlimbar cu nume de fată, pe care l-am uitat
geografia mişcătoare săpată de trupurile noastre în cearceafuri
şi goale apoi în liniştea ce se scurgea ore în şir
de sub pielea noastră din când în când arzând,
a creat florile nevăzute ale nopţii
ghidând cu parfum nelămurit

paşii ce ni s-au pierdut
în inima unui oraş prea mic, dar fără capăt
din care n-am mai ştiut ieşi,
un loc pentru oricine de negăsit pe hartă.
Am iubit aşa cum meşterul construieşte o casă
din asta au apărut lucruri, culori, aer de mare
iar dacă am ieşi o singură zi din St. Andrews
ar dispărea cu noi odată un loc de pe hartă.
Ianuarie
Prima ninsoare cu tine am văzut-o în Cambridge
din braţele tale, la fereastră
în timp ce tu-ţi croiai drum prin trupul meu
ca prin troiene
scotocind atent să nu striveşti vreo floare
ascunsă în întunericul apei albe
n-am privit, pesemne, prea mult acea ninsoare
dar acum nu pot vedea nimic altceva
când tu eşti încă acolo, în ţinutul
unde oamenii se simt zăpăciţi de zăpadă
nu ştiu ce să facă cu ea
şi atunci stau numai încurcaţi
să o vadă crescând
în jurul meu am acum oameni
bine gătiţi pentru zăpadă
toţi o privesc cu ură şi aşteaptă
Aştept şi eu
căci zi de zi zăpada tot mai deasă
mi te aduce în faţa ochilor
ca prima oară, la fereastră
când eu priveam afară, în ninsoare
şi tu creşteai în trupul meu fierbinte
floare ascunsă în zăpadă.
Eşti aici, iubite.
Un alt bărbat
La doar trei zile după ce ai plecat
tu într-o parte şi eu în alta
un alt bărbat şi-a plimbat
degetele lungi şi moi
peste conturul sprâncenei mele
cum stăteam aşa, pomeniţi unul lângă altul

ca din întâmplare
cu câte un obraz înfundat în pernă
aşteptând dimineaţa fără un rost anume
pe tăcute.
Am zâmbit acestui bărbat

care a intrat în patul meu
în a cărui casă am intrat eu
şi nu am ştiut ce altceva rămâne
de făcut.
Am plecat când dimineaţa

ne-a izgonit de sub plapumă
şi priviri pe jumătate în aşteptare
„Să fii bine”, am spus
şi am ştiut apoi că acest bărbat
cu obrazul abia lipit de al meu
cu un nume de măr roşu din care
de atâtea ori am muşcat
va veni şi altă dată pe neaşteptate
în patul meu
sub plapuma unde noapte de noapte
îmi trăiesc visele.
Miloš Crnjanski
Cortegiul
Tinereţea-mi trecând, doar,
greu, ciudat, mă cuprinse iubirea.
Întâi, pribeag, ceva zării în cale,
alb şi domol, ca o turmă-n depărtare.
Apoi am întâlnit cireşul,
şi, ca din fluier, am cântat,
dintr-o albastră vale.
Vlaga-mi din cuget rămase puţină,
iar trupul meu fu năpădit
ca de-o sfârşeală.
Şi-un dor mi-a venit să mângâi cu mâna
linia zării, limpede, lină.
Gânduri clare se risipiră,
în sumbru surâs de-o veşnicie.
Şi-ncet-încet de peste tot se iviră

cortegii de cireşi în floare,
cu mine să vie, să vie.
În fruntea lor, surâzând,
din deal în deal,
din vale în vale,
iată, eu, năuc, nepăsător,
dănţuind, zburătăcind.
Traducere de Ioan Radin Peianov
Ioan Palici
Mai ţii minte
îmi plăcea să-ţi desfac nerăbdător nasturii rochiei
încurcându-mă în mătasea moale
aşteptând amândoi izbucnirea în lumină a cărnii brune
mirosul tulburător al lumânărilor stinse dimineaţa
cărţile aruncate împrejur din care citeai la întâmplare
zâmbetul chinuit umezindu-ţi visele când spuneam
că te iubesc şi aşa va fi totdeauna da toate astea
Sancta simplicitas
nimic nu poate fi complicat în aceste zile de vară
când culcată pe braţul meu de gală
fâlfâitul luminii îţi pârjoleşte genele
când nopţile adormiţi încă
dezlipindu-ne moale pleoapele privind luna
cosim iarba cu gesturi hieratice
nimic nu poate fi rău cât dragostea noastră
copiată după filme din veacul trecut
o tipărim pe hârtie de ziar
în tiraje îndestulătoare duioaselor gospodine
Visând cu ochii deschişi

şi tu exişti în jurul meu
ca o plantă exotică îngrijită duios
şi trebuie că-ţi place muzica ce auzi
după cum desfaci florile
răspândind aroma aceea dulce şi obositoare
care mă face aproape să dorm

visându-te cu ochii deschişi
în lumina puţină din casă
erai cumva departe
doar o nălucă ţesută în aerul amar
şi-mi treceam mâna prin părul coborât spre pământ
scâncind ezitant aproape de sfârcul urechii
o şoaptă cu nume regesc.
Risipire
cineva deschide poarta
poftindu-ne înlăuntru pentru întâia oară
lespezile miros a ploaie şi bătrâneţe
cauţi din ochi un loc liniştit
şi îi zăreşti umărul alb
luminat de soare o clipă
ca o iederă sălbatică e zâmbetul
legându-ţi sufletul într-o coroană
cu flori uluitor de suave
ai dori să dormi peste carnea ei caldă
visând cum se desface în somn
picături parfumate
care vântul le poartă
absent şi tăcut departe
Marian Oprea
* * *
divină eternă adorabilă e această unică zi e minunat să-ntâlneşti
o Luminiţă în Domul din Piaţa Unirii la concertu’ de orgă timp sacru
miros de tămâie şi crini Sfântul Anton l-am rugat să-mi găsească sufletul soră
domnişoară doamnă excelenţă aş fi încântat să privim porumbeii sau câinii sau
romane pisici dormind ca la începutul imperiului sunteţi frumoasă v-am întâlnit
la carnavalu’ din Rio balon de săpun e atât de minunat să zburăm împreună să
ne dăruim o stare înaltă cu voia Celui de Sus aş fi bucuros să vă conduc acasă să
bem ceai din flori de lumânăreasă să vă mângâi de la degetu’ mic la tâmplă sunteţi
nespus de frumoasă totu-i mirific divin domnişoară Divin
se aud poeme îmbrăţişate
frumoasă domnişoară ca ziua a şaptea a Domnului
Andra
e dulce (ca un tort cu frişcă) de ea nu te poţi sătura are muntele lui Venus mai frumos
decât cele şapte minuni la un loc ea poate opri războaie bărbaţii devin blânzi când o
văd toată lumina-i în sărbătoare când intră-n tine toată cu paradisu-i dintre picioare
îmbrăţişându-te cu inima ai vrea mereu şi mereu să fie a ta (când o vede Mihăieş
levitează spre ea fresh) de Andra îţi aduci aminte şi după ce ai murit preafericiţi cei care
îi va-cu-ea în veci-călătorí
* * *
divin etern-adorabil uneori mi se face un dor de ducă mă gândesc la iubire mă
pregătesc pentru ea ajung la bazinu’ cu apă termală aici sunt multe fete frumoase
simt femeia ce are să-mi vină ca un dar de sus o recunosc o dezbrac din priviri mi-o
închipui în nesfârşite orgasme îi spun eşti frumoasă zice mersi îmi face loc pe pătură
are forme de asiatică şi o voce atât de plăcută de parc-ar săruta un falus în erecţie o
mângâi îmi spune nu crezi că eşti prea curajos îi spun altu-n locu’ meu râde suntem
fericiţi ajungem acasă vocea ei mă-nvăluie adânc mă încălzeşte e undeva în mine îşi
pune picioarele pe fotoliu îi văd bikineii au danteluţă şi sunt transcendentali o dezbrac
o mângâi celulă cu celulă totu’ s-a transformat într-o dorinţă lentă de beatitudine de
perfecţiune mă sărută cu sânii îi mângâi coapsele cu limba îi dezmorţesc ghiocelu’
(începe să-i curgă nectaru’ divin) se mişcă aproape imperceptibil parcă se desface‑n
două o învăluie un zâmbet de bucurie mă bucur de bucuria ei se ridică pentru a
intra mai adânc e în extaz nu mai există timp iubitule eşti minunat ca pe-un copil
îmi strânge la piept împăratu’ roşu îşi freacă sânii gâtul obrajii de el apoi îl sărută
tandru meticulos nu ne grăbeşte nimeni e vis e realitate flautu’ fermecat se apropie
de poarta sărutului fac în stânga-n-dreapta cerculeţe cu el aş dori să prelungesc la
nesfârşit jocu’ nostru ea urcă-n mine toată e fierbinte n-a mai făcut de mult dragoste
şi vrea să fie iubită mereu
* * *
în vara aia toţi piraţii roiau pe lângă ea cu felu-i şic de-a fi ne-nviora eram pe-acolo-n
trecere când băgător de seamă când ca şi algele al mării trubadur aşteptam (la fel ca
alţii) să mă răcorească umbra-i ce pe faţa mea prindea contur am invitat-o-n mare
cum alţii o invitau la suc dorinţele ni se lipeau de trup am invitat-o-n cort la un masaj
mi-a spus că-s un şăgalnic paj am invitat-o ca să ne cunoaştem bine ca şi oracolu’
mi-a spus cunoaşte-te întâi pe tine am invitat-o să ne armonizăm mi-a spus cam până
unde ai vrea să colindăm ceva ne furnica de sus in jos ce crezi tu despre mine îmi va
oferi extazu’ amoros
* * *
o vuvuzica vuvuzelei se privea prin noi o sorb din ochi cu Nicoleta un aragaz şi un
piţigoi se excitau privind sceneta aici artistele-s la mare căutare cu sfânta Andra
(rugaţi-vă s-ajung la mare) ea are şerveţele parfumate ca papa-i fără de păcate
ne-am căutat singuri ne-am căutat în doi aici şi-n lumea de apoi în tabăra de la
Crivaia e bine când e soare e bine şi când ne sfinţeşte ploaia aici nu vezi picior de
tarantulă doar aeru’ de munte pacea înălţimilor şi vuvuzica iubitei clipocea din gură-n
gură aici pădurile-s rotitoare din avion par raze călătoare aici ca şi la Hollywood
artistele-s pe alese ajută-ne o Indra să le facem bătături pe fese
Constantin Brânduşoiu
Faima privirii tale
Se mişcau boabele de cafea şi ochii tăi jucăuşi priveau
peste valul întunecos şi nu mai ştiam
cine se uită la mine boabele de cafea sau ochii tăi –...–
Mă uitam la arbore sau la chipul tău ce privea să ne dai
câte o ceaşcă de cafea ca şi cândva prin Egipt
când venea vechea ceaşcă şi hieroglifa ei
în timp ce faraonului îi striveau strugurii în pahar
să nu-l otrăvească oarecine el care nu era iubit mai de nimeni –...–
Aş putea să mă uit iar la tine până ar trece veşnicia
de clipa aceea într-un crin sălbatec –...–
Şi Doamne, nu mă mai trimite pe la unul şi pe la altul
că dau aşa nu ştiu cum peste petreceri şi peste fericirea altora
iar eu pe a mea nu mi-o cunosc
mai bine lasă-mă întreg, străin, duşmănit, uitat, neprimenit şi al nimănui
mi-ar fi mai bine la steaua ce se pierde
peste întâia viaţă pe care n-o mai am.
Faima privirii tale m-a ademenit
că pot să stau locului şi să nu mai vii
mişcă boabele şi fă-le fărâmă
du-le câte o ceaşcă la cei care vin şi te supun şi n-au ochi pentru tine
fă-le tu ochi fă-le privirea şi îmbată-i
că sunt în afara valului ce i-ar putea înota
mai la mal sau mai în larg –...–
Aş voi
Cum se desface un palat de oglinzi aş vrea să mi te redea
începutul privirii aş voi să vii iar să rămâi lumina
din noaptea răsăritului –…–
Să intru Catedrală unde mă susţine Crucea mai vie decât viaţa
ce n-o poţi povesti nimănui decât ca o comunicare de suflet –…–
Am să intru in cazinou să beau toate umbrele mişcate
de însăşi mişcarea ta când desculţă mergeai –…–
La zâmbirea ta mai beau o dată din amfora ce o ţin de toartă

am să aud toate valurile dar de câte ori te-ai lovit
şi te-ai întors să-mi iei apa în braţe ca să nu mă iei pe mine
totuşi nu dispari mereu vii şi nu mă laşi să te uit –…–
Să văd frunza să-ţi aud greierii
cum ţi-ar muta fiinţa mai aproape de mine –…–
De la urât la frumos a lăsat Dumnezeu să mergi
ce cale mai e de mers din atât de gol la sunetul tău
tu încă distrugi imaginea ce a colorat Templul –…–
Se zbate marea peştii alunecă din flux în reflux
singură te văd cum spargi fereastra cu zâmbirea ta –…–
Încotro inimă în ce ritm să fiu
dacă m-am oprit la tine şi îmi stai umbră–…–
Mă petrec platonic între Catedrală şi Cazinou
cu toată marea în zbucium până are să vină la mal
amfora de viaţă să te iau cum nu te-am luat niciodată
şi să te beau încet până ţi-o rămâne chipul
imaginat pe lutul ars unde amiroase a vişin şi strugure
din care lacrimi picură pe tot drumul ce n-am mers –…–
Eugen Dorcescu
Sub cerul pustiei
Nu e nimic mai
minunat,
mai sublim,
în lumea creată de
Iah Elohim,
nu e nimic şi
nici nu a fost
vreodată
ceva mai frumos
decât fânul uitat
din Poiana
uitată.
Fânul, greu de
rouă, de
flori,
traversat de raze
şi de triluri, în
zori,
fânul
răsfirat de
zefirul hai-hui,
fânul pur, ne-nceput,
pe al cărui covor
mi s-a părut
a zări,
când şi când,
urma Lui.
Şerban Foarţă
Rembrandt, artistul şi Saskia
Aşchia nu sare departe de trunchi, – nici Saskia de
Rembrandt van Rijn, care,-n tavernă, o leagănă fain pe
genunchi.
Acesta din urmă,-n lumina de-amurg a locantei cu

clinchete vesele, simte, prin lenj, despicându-se fe-sele
Saskiei van Uylenburgh
ca fructul Reginei Claudia

reine-claude, din cuprinsul
grădinilor frânce, sub care
creanga se frânge, iar carnea
femeii uşor prinde plod…
Cu spadă la şold, el e-n cel mai scump strai, şi-i

ca muschetarii de mândru; paharu-i zis flaut ridică-se
întru noroc şi bun trai.
Goldenbough
Dă-mi, doamnă, o crenguţă de vâsc cu boabe albe
ca, atingându-ţi fruntea, să te sărut licit
pe tine,-al cărei nume-l tot bâigui fericit
în fumegaiul ăsta, cu clinchet gros de halbe!
Dă-mi, Doamne, o crenguţă de vâsc…
A……….H!
Când te-am chemat, ieri după-masă prin mobil, erai în patul răcoros,
sub cuvertură. Ţi se făcuse cald şi erai goală. „Cât de goală?” „Goală pe
de-a-ntregul. Tocmai mi-am dat jos şi ultimul dessous: triunghiular şi roşu...”
„De mătase?” „De saten, saten alunecos.” „Cu solzi?” „Nu tocmai, dar
aproape: «dantelă spartă» franţuzească.” Tocmai năpârliseşi, aşadar, de
ultimul tău exuviu: roşu, roşu şi alunecos. N-aş fi putut să las să-mi scape
şansa. „Mângâie-te!”, ţi-am şoptit atunci, – o şoaptă ce-aducea a ordin
tandru. „Mângâie-te,-ţi ordonam în şoaptă: prinde-ţi trandafiriul sâmbure
minuscul între două degete agile şi joacă-te,-ndelung, cu el, ca Diane,
La Maréchale de Balagny, cu eglantina sânului de fildeş al surorii ei,
La Belle Gabrielle… „Mângâie-te!” şopotesc în scoica urechii tale nevăzute,
ceea ce-ţi imperlează, treptat, cealaltă scoică. „Mângâie-te până la durere,
pentru ca ah-urile răsuflării tale să se preschimbe-n ţipătul plăcerii!
Îngăduie-mi să te ascult până la capăt; acelaşi lucru-l fac şi eu, acum.
Extazurile noastre, poate, se contopesc într-unul singur...” Pentru că trebuie
să-nchidem telefonul, amuţim deodată amândoi, subcuvertural şi fără suflu.
– Tăcerea dintre noi o spargi tu, prima, printr-un e-mail tulburător de
simplu, un crit écrit, o interjecţie,-n stare pură, care exprimă „mica
moarte”: A……….h!
Floralia
Feţele de masă erau pline de vaze cu, în ele, un soi de crizanteme
minuscule sau dalii, mici şi cu numai câteva petale. Aduceau mai mult a
margarete. Culoarea le era grena intens, ceea ce scoatea în evidenţă
galbenul miezului lor bombat. Am rupt, cu teamă, una din ele de pe tijă,
punându-mi-o, apoi, la butonieră, cu ostentaţie (ca remediu al temerii mele
iniţiale). După un timp, ai vrut-o tu, care, cu maximă agilitate, ai vârât-o în
despicătura nevăzutului triunghi pubian, de sub puţinul roşu tanga. Mai
apoi, scoţând-o de acolo, mi-ai dat-o s-o adulmec: parfumu-i vegetal
predomina. Mi-am pus verzuiu-i lujer între buze şi am pornit-o spre maşina
din parkingul semipustiu. Într-o secundă, ai rămas cu floarea goală (a
ta, de-un rumen palid în galben-cânepiul dimprejur ). O vedeam pentru
întâiaşi oară (cu toate că, tactil, o mai văzusem). Mă aştepta întredeschisă
ca o gură, cu buzele uşor răsfrânte (şi uscate). Bancheta din spate era,
totuşi, strâmtă, încât tot ce-am putut să fac a fost să-ţi mângâi floarea cu
floarea ceastălaltă, făcând-o să se-acopere de rouă. Apoi, am introdus-o
în gineceu-ţi umed, de nu ştiu câte ori la rând, cu grijă ca petalele-i
grena să nu-ţi rămână-n tainicele-i pliuri. Le scoteam cu degetul impudic,
mestecându-le, pe urmă, între dinţi, – nedându-mi seama decât după,-ntr-un
târziu, că, fie şi dacă nemaivèrgură de mult, te deflorasem cu o floare.
Un fluture sub pântec

Ochiul e prea aproape de obiectiv: nu-l vede. El are,-n schimb, elitre, ca o
lepidopteră. Pleoapele-i mai că le imită pe ale fluturelui, ce sunt, însă,
duble. Regret că ale mele nu sunt astfel, dar e de-ajuns şi-o singură
pereche să bată în lăuntrul florii tale. Fără petale, dar cu gene,-n juru-i, ca
şi acelea ale ochiului meu orb, căci alipit de obiectiv. De obiectivu-i rourat.
De floarea ta întredeschisă…
On the road
Stăteai de-a stânga-mi: conduceai maşina. Când ţi-ai luat drepta, brusc,
de pe volan, nu bănuiam ce ai de gând să faci. Mi-ai luat mâna stângă
într-a ta, făcând-o să gliseze în strâmtul tău intrând. Pe sub fusta neagră,
erai goală. Degetele-mi, indexul şi mediul, făcură, o vreme, triluri
înlăuntru-ţi. (E mai nobil, cred, decât a spune că bătură,-n tine, darabana.)
Urmă un îndărătnic du-te-vino al degetelor mele alipite... Erai tot mai
topită, mai umedă, mai caldă. Oftai de poftă, – eu pofteam, la rându-mi, să
te aud oftând, oftând, oftând. Mâinile-ţi suple, dar tenace, de parcă pe el
l-ai fi ţinut la piept (şi-l chiar ţineai de câteva minute), se făcuseră una cu
volanul, se încleştaseră de nedesprins, – în timp ce V-ul dintre coapsele-ţi
în tremur îşi lărgea unghiul tot mai primejdios... Şoseaua era udă,
lunecoasă. Aveam vreo 90 la oră. „Ce nebună eşti, iubita mea! Ce nebună
eşti...”, ţi-am spus atunci, înteţindu-mi, totodată, jocul... Mi-am amintit de
Kerouac, cu On the Road, – în care, pasămite, beatnikul zicea că „stă cu
degetele-n priza unei fete”! Aşa o fi, dar fata nu conducea maşina, nu
conducea, parcă, nici el, atunci, nicio maşină cu parbrizul
nemaitransparent din cauza duşurilor multor tiruri venind mereu din
contrasens, pe-o ploaie mocănească, în octombrie, pe la vreo şase-şapte
seara, pe o şosea cu striuri şi fisuri, cu serpentine la tot pasul, cu peste 90
la oră, cu degetele mele-n mitra ei... „Ce mai nebună eşti, iubita mea!”
Dan Emilian Roşca

Tangere amandi
în acea taină
în acel întuneric
în care cu voie
celestă pătruns-am
în acel întuneric de lumină,
vocea ta încălzeşte
vocalele numelui tău
mâinile mele îţi ating cercurile
şi apele duc şi aduc bucăţi de pâine

şi trezite boabe de strugure sunt
duse şi-aduse de ape
şi pe deasupra aceloraşi
mereu altelor ape
Dumnezeiască persoană adie
Oniroemă
Într-un anume loc
uneori
mă scald în râul bega
într-un anume loc
apele râului sunt atât de feminine
într-un anume loc
pe care l-am botezat cu
numele tău minunat
apele râului au gustul
inefabil al salivei tale
nu ştiu
când eşti eşti atât de mult
Aceeaşi întredeschidere spre cerul de smarald
wutheringheights
* * *
vatra e plină cu cenuşă
la uşă bate cineva dar
nu e nimeni ce miresme dulci
aduci întotdeauna iubito
din lumea de dincolo
ţipând trece în zbor o
pasăre sau un înger
în seara asta şarpele cel bun
n-a venit să-şi bea laptele
nu vreau nu vreau
să văd cât de frumos
şi de trist
e afară
* * *
şi chiar dacă vei spune
eu nu îl mai caut
şi chiar dacă voi spune
eu nu o mai caut
şi chiar de mă voi uita

şi chiar de te vei uita
visele noastre se vor visa
până la viaţa cea mare
aleasă domina
Liubiţa Raichici
* * *
El a iubit şi alte femei. Ele i-au fost sferturi, treimi, cincimi. Depinde. În cel mai bun caz
– jumătăţi. Şi ca-n toate celelalte previzibile intemperii şi catastrofe deznodământul
acestor legături a fost absolut la fel, într-un neinspirat vers alb. Ele nu aveau cum să
cunoască natura unicităţii lui selecte. Oricât s-ar fi străduit. Afirm că ele s-au străduit
cu adevărat. Şi să fi făcut orice. Mă gândesc aici la sentimente alese şi complicate.
La emoţii, excitări intime. La extaz. Fiindcă el, întotdeauna, s-ar fi strecurat fluid,
prin ochiurile plasei. El nu dormea niciodată. Deşi părea că doarme mult. Chiar şi
programul de zi şi-l petrecea într-o semi-trezie. Frecventa, aşa cum se face asta în
mod tainic, cea mai solicitantă Şcoală Îngerească. Rasă nu purta, dar era novice.
La aceste cursuri a aflat că e printre miluiţii, binecuvântaţii. Că partea sa e întreagă,
neatinsă. Şi e doar a sa. Ea trăieşte sub acelaşi soare. Neocrotită. Într-o crăpătură a
spaţiului. Că s-a închis în sine. Şi că se pregăteşte inconştient pentru el. Concentrată
asupra iluminării. Asupra dezlegării reperelor, direcţiei şi vitezei de dezvoltare
a sufletului lui. Cu creionul în mână i-a studiat pe Tesla, Einstein (de fapt, doar
contribuţia Milevei) şi pe Milutin Milancov, astro-climatolog. A învăţat româneasca
lui. Recita pe de rost din Blaga, Eminescu, Minulescu. Niegoş, Ducici, Şantici, Rachici.
Poetologii. Mondiale şi autohtone. Ca să nu se facă de ruşine în faţa erudiţiei lui, a
învăţat chiar şi tâmpenii. Ea a studiat: sentimentalismul romantic, impresionismul,
neoromantismul, neosimbolismul, primitivismul contemporan, neobarbarismul,
zenitismul, dadaismul, suprarealismul, etnologia, folclorismul şi curentele
mitico-religioase. Transcendenţele lirice. Paleografia. A plâns o Dunăre de la izvoare
la vărsare. Şi a început-o pe a doua. A curăţat aerul din jurul său. A pus sub control
anomaliile timpului. Murea de dorul lui. Ca niciun alt muritor. Şi aştepta.
* * *
Ea a iubit şi alţi bărbaţi. Ei i-au fost clipe, umbre semestriale, lunaticii. Maxim
maximorum – taţii fiilor ei. Ei nu puteau pătrunde cum sufletul acesta nu are uşă,
ferestre, porţi, gard, acoperiş, coş. Că nu are niciuna din binecunoscutele deschizături.
Ei pentru ea au schimbat firul poveştii. Ceea ce, credeţi-mă, nu e puţin. Se dădeau
drept fiii împăratului şi prinţi. Încercau s-o convingă că tocmai papucul lor ar sta ca
şi turnat pe piciorul ei. Ei habar nu aveau cum să-i scrie basmul. Oricine a încercat
să i se apropie, ea ştia negreşit să prevadă sfârşitul. Puţin mai rău decât un prozem
mediocru. Pentru că ea nu dormea niciodată. Însă părea că nu se mai trezeşte. Ştia

ce-i visarea fără de vise. Sfântului ei Înger Păzitor îi era milă s-o lase jos, singură, încât
o ducea Acolo, cu EI. La credinţa Domnului. Cu această ocazie a aflat că este aleasa
miluirii celei mari. Că are întregul său, neatins. Doar al ei, întregul. Şi că el are totul,
în afară de ea. Că deasupra capului poartă cicatricea patronului tuturor războinicilor
a Arhanghelului Mihail. Că e războinic. Că s-a mutat în limba cea mai afectată din
lume. Limba ei. A evitat supra-aglomerarea aducătoare de moarte. Nici Profesorul în
persoană n-a mai înţeles nimic. El scria cursuri. Despre alţii scria mult, prefăcându-se
că el însuşi nu există. Tot ce se lăsa scris, el i-a scris. Nu pot fi enumerate împovărările
lui. Dar, totuna. Ea va publica într-o zi o carte despre asta. El se pregătea s-o atingă
precum flacăra lumânarea. Scrisul i-a devenit tot mai mărunt şi mai rapid. O nostalgie
fierbinte îl gonea. Suferea de gradul cinci de alarmă, ca dinaintea pandemiei. O dorea
cu dorul dorurilor. Ca niciun alt muritor. Şi aştepta.
Marius Aldea
Domnişoara A
Domnişoara merge legănat
domnişoara miroase atât de frumos
încât pereţii întorc capul după ea
albind ca pensionarii la o partidă de şah
domnişoara coboară scările

chiar acum domnişoara coboară scările
ca şi cum ar coborî nişte clape de pian
schimbând gama în care cântă
vecinii obişnuiţi
iar sânii ei se mişcă precum
doi dirijori
nervoşi şi experimentaţi
trec şi eu pe lângă ea
îmi ridic pălăria
îi sărut mâinile şi poimâinile
trag aer adânc în piept
şi rămân îndrăgostit
ascultând cum tocul ei se pierde
ca un metronom interior.
Cu Sara pe deal
totul este frumos
buciumul sună cu jale
când o prind de mijloc

cu braţul meu de macara
o simt cum dospeşte toată
în timp ce sângele îi dizolvă inima
ca pe o bucăţică de drojdie
şi dintr-odată îmi amintesc

de mama mamei mele
şi de mâinile ei care frământau
aluatul pentru cozonacii
de paşti sau de crăciun
cât de frumos este cu Sara pe deal

pe cerul albastru norii sunt înghesuiţi
unul într-altul ca nişte coconi
rochia ei este dezmăţ pentru fluturi
sandalele ei sunt palme de copil
părul ei este biciul cu care vântul
se autoflagelează ca un călugăr
râsul ei sănătos este şi al meu

vorbim puţin clipim rar
dau să o sărut
se retrage râzând chicotind
în timp ce de pe umăr îi alunecă poşeta
de acum exil pentru insecte
fire de iarbă şi două păpădii cu capul greu
îi prind pulpa ca pe o încheietură

de mână de copil când îl treci strada
timpul se pierde în noi

odată cu ceasul ei scăpat
în iarba înaltă până la brâu
când o bruschez
şi îi mângâi craniul mic al genunchiului
boarea coapselor a pântecului
şi mugetul surd al buzelor
acum sunt aproape de ea cu trupul

sufletul nostru este unul singur
răsuflarea noastră una singură
simt cum din nări şi gura între-deschisă
îi iese canicula cărnii şi a dragostei
şi aş putea să o am chiar aici

în sălbăticia asta verde
în seara asta de mai.
Azi-noapte ai respirat
prin pielea mea
dormeai liniştită cu bustul

învelit în părul negru şi moale
peretele se încălzea de coapsa ta
şi respirai uşor ca şi cum
ai fi vrut să dormi o viaţă
într-o noapte
eu te priveam fără chip

cum numai un om prost
rămâne cu pălăria în mână
admirând splendoarea unei
catedrale
şi mă gândeam că-n câteva luni

mi-ai dat tot atâta viaţă
cât numai ai mei
într-o singură îmbrăţişare
acum ai telefonul închis
şi lumina de la cameră stinsă
acum umblu singur prin oraş
şi mă gândesc că peste umbra mea
pot sări dar peste a ta nu.
Pasionat dintr-odată de astrologie

Păcat dragă mare păcat că nu vrei să petrecem
noaptea împreună nu ştiu de ce ţi-e teamă
dar nu sunt prieten cu familia Manson
se vede limpede că-ţi place compania mea
ţi-am pus chiar mâna pe genunchi
aş fi trecut mai departe la pulpe
de nu mi-ar fi atras atenţia sânii tăi
şi era limpede că-ţi place compania mea

dovadă că m-ai lăsat visătoare
să-ţi frământ coapsa ca pe-un aluat de pizza
nu ştiu însă ce ţi-a venit să strici poezia

şi să mă rogi să deschid un geam
dacă se poate să ieşim pe balcon
să ne împuşcăm plămânii cu aer curat la o ţigară.
am râs timid ca orice poet la-nceput de carieră
când încheie slab un poem frumos început
din bibliotecă mă priveau încurajator
villon vian şi stoicovici. de data asta
sânii tăi păreau un cer întunecat. dintr-odată
devenisem pasionat de astrologie
ţi-am şi zis asta ai râs parcă
dar nu ştiu de ce dragă doamnă

nu vrei să petrecem noaptea împreună
atâta timp cât îţi place la nebunie compania mea
şi este limpede asta este limpede
deoarece după bluza ta se face uşor-uşor dimineaţă
iar eu tot nu ţi-am spus ce voiam să-ţi spun
cu adevărat.
Cristian Popescu
* * *
Cînd eram mic aveam o pernă mare, moale, caldă, umplută cu miez de pâine.
Şi am rugat-o pe mama să-mi coasă multe felii de pâine una de alta ca să am
şi-o plapumă. Ştiam eu că femeile sunt pline cu miez, de-asta sunt aşa calde şi
moi.
* * *
CE DACĂ NU TE IUBESC FEMEILE: Unii deturnează avioane. Deturnează şi
tu liftul în care se urcă în fiecare dimineaţă ca să se ducă la servici, fata aia de
la cinci. Cum or să apară chipurile voastre în ea, oglinda liftului o să asude,
va transpira, va izvorî. Să tot beţi unul din chipul altuia şi să nu mai opriţi la
niciun etaj.
ŢUICĂ TARE: Sunt îndrăgostit şi mă îndrept spre locuinţa dragei mele. În jurul
capului mi se învârt gâze, muşte, fluturi ca în jurul felinarului aprins în nopţile
de vară. Ajung la draga mea şi o ţin toată noaptea în braţe. Vârfurile genelor
mele prind rădăcini în marginea pleoapelor ei şi genele ei prind rădăcini în
marginea pleoapelor mele. Şi-atunci gâzele, muştele, fluturii se-nvârt în jurul
capetelor noastre, ale amândorura, ca în jurul felinarelor aprinse în nopţile de
vară.
Mugur Ciumăgeanu
în camera-nvechită
o seară-obişnuită cu nori
de catifea
în camera-nvechită
unde-mi lipseşte
ea
un om de cârpe reci
ce cheamă domnişoare
iar dacă vrei să pleci să nu uiţi
de trotuare
că-n camera-nvechită
eu nu mai stau de mult
să te aştept
ivită
şi să doresc s-ascult
un cântec la-ntâmplare
şi-un zâmbet pironit
pe sâni
de domnişoare
în seară
ameţit
cândva
parchetul cândva
se iubea cu podeaua şi promisiuni
în urechi îi scăpa
iubita mea îşi pune basmaua
din lemn măiestrit meşterită basma
e acolo pe jos neprăjită cafeaua
naivă chiar ţoale iubita-şi scotea
parchetul cândva
se iubea cu podeaua şi noi ne iubeam
şi-apoi beam cafea
acuma e altfel parchetul promite
cafeaua promite iubita iubeşte
naivă iubită ce râde regeşte când sânu-i
se pierde în mâinile reci
în mâini de poet cu gânduri pripite
acuma e altfel şi altfel petreci
Ion Monoran
* * *
Am întâlnit o femeie într-un orăşel din Ardeal.
Peste sicriul Bunicii ne-am aruncat ocheade.
Bunica mea în veşminte de gheaţă
în larma clopotelor retrăgându-se
ca o mierlă cu ochii de floarea-soarelui.
Jumătate veveriţă, jumătate furnică
în urechile unei căprioare de ghips
i-am iubit gâtul lung şi privirea
cu ochii mari
pe schiurile albastre ale picioarelor.
Eu
un şoarece cu blana de coajă de stejar
năpădită de larve şi fluturi
Ea
floarea-soarelui sfâşiindu-şi faţa înnegrită de însingurare.
Marin Lupşanu
Fete din sud
Obişnuite ca şi cele din nord
sau mai ştiu eu, din ce colţ de ţară
doar că uneori par picate din Lună
de pildă
când muşcă un măr la fereastră
şi privesc inexpresiv noroaiele drumului
ori când mângâie caii pe crupă
strivindu-şi discret sânii de gâturile lor catifelate
încât numai de-ai fi medalionul ce le cade pe inimă
ai simţi ce dorinţi le cutreieră
şi cum le vuieşte sângele ca apa ce rupe barajul.
De altfel, se îndrăgostesc o singură dată
dar cu toată puterea fiinţei lor lăuntrice
în care te-ai putea rătăci ca-ntr-o pădure adâncă
de nu te-ar scoate la liman tot cântecul lor
la susurul căruia privighetorile trec graniţa
cu geamantanele pline de singurătate.
Până atunci însă îţi trebuie vreme îndelungată
să le înveţi pe de rost mersul, fântâna de la poartă,

peticul de cer în care se piaptănă dis-de-dimineaţă
iar dacă ai norocul să le surprinzi vara, după apusul soarelui,
intrând în râu cu frumuseţea răstignită pe trup
nu vei îmbătrâni niciodată şi vei înţelege uşor că până şi sălciile
se pot sinucide din pură invidie.
Ştiu călători decent cu tramvaiul, nu suportă câinii de rasă,
n-au aflat (încă) unde-i ţara minunilor ;
sunt, într-un cuvânt, ca şi semenele lor de aiurea

ceva mai triste însă când îşi iau rămas bun
de la berzele vâslind mai spre sud pe deasupra
salcâmilor natali în care râd pe-nfundate copilăriile
şi mai bucuroase dacă prima ninsoare cade într-o duminică
şi mai ascunse faţă de bănuielile mamei
când le vine sorocul şi fug după greucenii lor la oraş
să câştige-mpreună, să le apreteze cămăşile, să nu le dea
prea mulţi bani de buzunar dar nici prea puţini
să lumineze pruncul între ei ca un detaliu de gravură.
Mihai Octavian Ioana

Poem
Sunt atât de singur încât te imaginez
într-o rochie simplă deasupra oceanului
Îndeajuns de visătoare ca să nu mai fie nevoie să vezi.
Tu vei sta dreaptă între multele raze

până când n-o să mai fie zi
Şi te vei lăsa o dată cu întunericul pe case.
O, satele acelea de pescari

se vor trezi în zori ca după o ploaie de vară
Şi vor aduna de sub streşini privirile ochilor tăi albaştri şi mari.
Ce daruri! Sunt semnele dinaintea furtunii!

vor spune şi vor pleca plini de fericire în larg
Târând după bărci nisetrii ucişi şi morunii.
Sunt singur şi mă gândesc la camera ta

la luminile pe care le-ai stins de curând încât întunericul
îţi mai păstrează forma sau măcar o fărâmă din ea.
Robert Şerban
***
tu mă priveşti
de parcă treptat aş dispare
şi ochiul tău
se zbate a mirare
încotro arată cu degetul unde
ce vietate ce muribund mă mai
poate ascunde
ca la o palmă răsfirată priveşti
ţintuită de un cui ruginit
înlăuntrul ochiului eşti
lacrimă trimisă la topit
Ocupat!
când am scos pachetul cu ţigări
şi-am întrebat-o dacă vrea
puştoaica mi-a spus
extrăgându-şi una şi trecându-şi limba
peste buzele niţel uscate
toată ziua am poftit un kent lung
dar aproape nimeni nu mai fumează kent lung
mă bucur să cunosc oameni ca dumneavoastră
am intrat în WC şi era curat

am blocat uşa ne-am aprins ţigările
şi am văzut fiecare cum îi tremură mâinile celuilalt
am tras câteva fumuri fără să ne privim în ochi
poate pentru că amândoi ştiam ce urma să se-ntâmple
dac-o făceam
cineva a încercat uşa fără să bată

a zgâlţâit clanţa de câteva ori
puştoaica m-a fixat cu ochii măriţi
eu mi-am dus arătătorul la buze
şi am strigat cu vocea mea răguşită de kent
ocupat
pentru câteva clipe nu s-a auzit decât

mersul cadenţat al trenului
nu şi paşii care trebuiau să se îndepărteze

fata a vrut să-mi spună ceva
dar i-am acoperit la repezeală gura cu a mea
plină de fum
într-o secundă l-a tras în plămâni
aşa cum făceau puşcăriaşii de altă dată
ca să nu risipească tutunul
iar apoi mi-a umplut gura
cu limba ei
ne-am dezlipit când cel din spatele uşii
a plecat parcă mulţumit de ce auzise
am mai tras fiecare de câteva ori din ţigări

apoi le-am aruncat în vasul metalic al veceului
unde-au plutit câteva momente
una lângă cealaltă
după care au dispărut
sub un jet puternic de apă
Două alune bine prăjite

în ce carte
crezi că mi-ar plăcea să mă regăsesc
în pielea goală
colorat
încordat
cu grupele de muşchi ieşite în relief
cu venele şi arterele dilatate la sânge
bărbat în toată puterea cuvântului
ce transformă sfârcurile oricărei femei
în două alune bine prăjite
nicio carte din lumea asta nu e fidelă

însă cea care îţi cade pe faţă şi te adoarme
oricând te poate orbi
În niciun chip
uneori
aprindem o lumânare
cum fac îndrăgostiţii
când se lasă întunericul
şi nu-şi mai găsesc
în niciun chip
cuvintele
*
* *
simple viori violacee
stârnesc confuzii prin obiecte reci
abur subţire urcă din femeie
ca dintr-un foarte proaspăt loc de veci
capcane fastuoase la vedere
purtând aroma prăzii viitoare
aerul cald şi simpla mea părere
ce umple-un gol rămas dintr-o-ntrebare
sunete rare urmăresc prezenţa
îi dau contururi aspre de învins
nesăţios când intuind clemenţa
într-o capcană stă ascuns întins
Ciprian Măceşaru
Mâna
În scara
blocului,
cineva
ne surprinde.
Mâna mea,
ca o sabie
smulsă
din teacă,
se retrage
fulgerător,
ruşinată,
de sub
tricoul ei
roz.
Frantz Hojdak
Pat violet
Violettfarbenes Bett
În timp ce tu mai dormi
în cine ştie ce ţară iluminată
bei un pepsi cu păstrăvii cei prietenoşi sau exersezi
cu Rahmaninov o sonată pentru pian
stau aşa plictisit e vară

cărţile sunt în concediu
mă uit la ziar la cer la provizia de sticle
şi e deja un eveniment
să constat că nu e tot miercuri ca şi ieri
şi asta-mi dă curaj
pun rapsodia lui Gershwin deschid fereastra
în dimineaţa asta nu sunt mai obosit ca altădată
e doar cam zăduf mă apuc de fumat
şi încetul cu încetul îmi găsesc echilibrul
şi îmi surprind brațul acest obiect cu-adevărat străin
cum zace pe sânii tăi
deschizi ochii şi asta-ţi face goliciunea
şi mai adevărată îi mai ia
din asprime luminii şi-ţi dă siguranţă
felul tău de-a vorbi despre lucruri mă poate
entuziasma chiar şi pentru lalele
totul pare nemaipomenit de nou şi de simplu
dragostea însă nu e o conversaţie despre dragoste
şi certitudinea
înseamnă naivitate şi totul e mai mult
şi totuşi mai puțin
decât ce e cu-adevărat ceea ce este
Chanson
stăm întinşi pe nisip
şoldurile tale frământă soarele
şi-ncerc să-mi amintesc de interviul
dat în vis
lumea e undeva dincolo de sandaua de plastic
şi nu mă-ntrebi unde mă duc
şi nu te-ntreb de unde vii
încât avem dreptate amândoi
şi e aşa de minunat de pustiu
e fără margini şi fără gâlme nisipul
vinul ajunge până în septembrie
şi fiindcă nu ne cunoaştem
nu e nimic
să ne despartă
jeansii i i-am împrumutat lui dumnezeu
nicio prostie nu ne pare de neiertat
ne tatuăm pe trup fiinţe fantastice
şi ne aflăm în treabă
totul e simplu
şi nimic nu contează
ridici privirea şi urmăreşti pescăruşii
în zbor şi capul meu se rostogoleşte sub un cablu
ruginit
şi nu ne mai săturăm niciodată
te face şi mai nesătulă iubirea ta de tine.

mă face şi mai nesătul iubirea mea de mine
restul e mult prea departe
şi ce rămâne la urmă de tot

e doar puţină oboseală
Dan David
Dragostea e un gen literar
Floare de smeură arabă
eşti atât de frumoasă
încât fluturii îşi iau zborul pentru a doua oară din
al doilea poem
pe care aş fi putut să-l scriu la umbra ochilor tăi
astăzi aş putea să-ţi spun că dragostea e un

gen literar
bine cunoscut prin părţile noastre
şedeam pe o bancă, sub castani

nu ştiam ce să-ţi spun
nu ştiam cum să-mi zidesc o idee
eşti atât de frumoasă

încât nici nu ştiu cum să te iubesc
cum să plâng cum să mor în trenul de Comarnic
Nora Iuga
Punct
azi-noapte l-am visat
pe liiceanu
avea o cămaşă albă apretată
îngheţa totul în jur
„ai un creier frumos”

mi-a spus
vedeţi şi dumneavoastră
cu ce se poate lăuda
o femeie
Şi dacă mi se văd jumătăţile

şi bernard pivot mă întreba
care e cel mai frumos cuvânt
îmi venea să spun miraj
dar mi-era ruşine
că mi se văd jumătăţile
în oglindă o femeie permanentă
vede o femeie provizorie
„ce sfârcuri avea
ar fi putut să cânte cu ele la pian”
Nu mai ştiu
nu mai ştiu
pe unde să ajung la trupul tău
mă aflu într-un labirint de oglinzi
pun mâna mereu pe mine
numai pe mine
Moni Stănilă
ia-ţi sania
drumurile pavate abia se topesc sub
paşii mărunţi
lunecăm în coloane spre casele pitice
am tăcut o vreme
ne atingeam
mâinile ascunse sub hainele groase
ne privim zâmbind într-un fel al nostru
când s-au depărtat
uitând de toate
tropăiam bucuroşi
(amintindu-mi parcă de genericul de la gala
desenelor animate)
- marea a îngheţat pentru prima dată anul ăsta -
ia-ţi sania şi hai să navigăm.
gogoaşa şi amnezia
am toate motivele din lume
să fiu fericită şi iubită
să mă simt frumoasă
să împart dragoste tuturor
aşa îmi recitam încântată
trecând pe tinereţii cu noul meu inel
zâmbindu-mi singură în vitrine
şi flendurând gogoaşa
ambalată pe lângă picior
înainte-napoi înainte-napoi
până când m-am prins

că am uitat să-mi iau restul (5 lei noi)
de la doamna din langoşerie
Florentin Sorescu
Femeia care te iubeşte
Femeia care te iubeşte este femeia care te aşteaptă
şi-i pare rău când ajungi acasă târziu
mâinile ei nu-şi găsesc astâmpărul
tresar asemenea unor aripi de fluture
gata gata să îşi ia zborul
(fiecare zgomot aproape nedesluşit
poate însemna sfârşitul unor lungi chinuitoare ceasuri
de nelinişte în care se aud doar bătăile inimii
asemenea unui metronom ticăind pe pian)
ea femeia care te iubeşte
tresare la fiecare sunet de paşi
coridoarele lungi întunecoase ale blocului
le sporeşte ecoul pe ecranul lcd-ului imens
lucrurile par construite din penumbre fluorescente
(acestea se mişcă halucinant hipnotic
haşurând contururi de fiinţe fantastice)
femeia care te iubeşte
priveşte cum toate aceste imagini
al căror înţeles s-a pierdut pentru moment
se topesc în noapte
el bărbatul întârziat
nu ştie toate aceste lucruri
se gândeşte că ea a adormit demult

intră obosit în casă
o priveşte cum doarme pe fotoliu cu telecomanda în mână
timp de câteva clipe îi priveşte chipul
pe care imaginile de pe ecran conturează fiinţe fantastice
se lungeşte în patul gol fredonează
un cântec pe care femeia îl aude
din/ca prin /în vis
Olga Neagu
El stătea adormit…
El stătea adormit în braţele mele
limpede, de cristal, că vedeam cum îi cresc
pletele şi firele-n barbă
sângele brambura prin trupul pământesc
Cum umbla, doamne, ca mercurul

înnebunit alergând prin termometru
pe toate oasele puteam citi inscripţii
şi cuvinte pe fiecare-al pielii centimetru
mi-amorţiseră mâinile, le simţeam amputate

sau cum s-ar zice - nici le simţeam -
Stăruiam cu privirea ca un copil într-o carte
te citeam, te iubeam, te citeam ...
Epilog
cartea mea despre tine se-nfiripă, iubite,
pot spune că mai am puţin de zidit:
două ferestre între gene pitite
şi-o uşă spre un dor infinit
la sfârşit, de argint, o erată

de greşeli din prea multă nobleţe
într-un colţ poza mea vinovată
şi-autograful din câteva beţe
o vei pune-ntr-un raft mai dosit

şi-acoperită, lumina din ea se va stinge
şi n-ai să observi când au fugit
toate cuvintele din ea într-o noapte când ninge…
Virgil Mazilescu
cîntecul lui guillaume
am băut din sîngele ei şi mi s-a părut că e bun
am mâncat din carnea ei şi mi s-a părut că e bună
dar mă întreb şi astăzi cine este ea la urma urmei
şi de ce a trebuit să beau tocmai din sîngele ei
şi să mănânc din carnea ei - şi uneori îmi aduc aminte
„deschide uşa asta la care bat plângând”
Gheorghe Bălan
Macii în armuri
stâncile albe au grădinile lor
prin ele noi trecem
o atunci am rupt de pe lujerul înalt al lacului
dimineaţa şi-am aşezat-o în vaza fluturând a părului tău
eu îţi ştiam umărul dar din feriga-i stufoasă
boabele de rouă ale iubirii nu îndrăzneau să se scuture
era soarele în apus când de pe corăbiile lui
au coborît macii în armuri şi ne-au cucerit
Daniel-Silvian Petre
N-o să te părăsesc niciodată
N-o să te părăsesc niciodată, îmi spuneai
Numai pe mine mă voi părăsi
Numai de mine mă voi lepăda plictisită
ca de-o haină de piele demodată
N-o să te părăsesc niciodată, îmi spuneai închizând ochii
pentru a te putea admira mai bine de dinlăuntru
atentă să nu te deochi
Erai cea mai frumoasă din oraşul acela
ţigăncile se ofereau să-ţi citească gratis trecutul în palmă
Eu mă ofeream să-ţi citesc poezii aproape gratis
N-o să te părăsesc niciodată, îmi spuneai, deşi
mi-e teamă că nu ne potrivim – tu îmi oferi totul
dar eu vreau mai mult
Sindromul Stockholm
Predau bocancii aruncaţi pe câmpul de luptă al dormitorului
Întind mâinile să-mi fie legate la spate
Pactizez cu torţionarul
Pun botul la reeducare
Îţi arăt poze indecente cu fostele iubite (înainte şi după ce s-au îngrăşat)
Îţi arăt preşul sub care ţin cheia de la seiful bine închis al sufletului
Îţi divulg pinul cardului de credit şi parola de facebook
Îmi înmoi cuţitul direct în inimă şi-mi tatuez iniţialele tale pe piept
Sunt cartea ta preferată cu coperţi de piele pe care o poţi răsfoi
noaptea în pat pe ascuns să nu te prindă părinţii
Teddy bear
Îmi place să cred că sunt important,
mai important decât Micul Prinţ
şi decât prima ta noapte de dragoste
Îmi place să cred că aş fi primul lucru
pe care l-ai lua cu tine când ai fugi din casă
în caz de cutremur
Mi-ar plăcea să fiu ursuleţul tău de pluş,
să mă uit la tine de pe noptieră cum dormi
Să-mi ţin respiraţia toată noaptea
Să te sărut numai în somn ca pe-un copil răsfăţat
Dimineaţa să mă găseşti cu capul ţinut gânditor
într-o parte de parc-aş fi înţeles ceva important
Anişoara Odeanu
1937
Casa mea era pe-atunci la al zecelea etaj,
Corabie oprită între apele cerului.
Atunci am iubit pentru ultima dată
Şi-am înţeles că oamenii au soarta ciudată
De-a creşte-n vreme singuri, fiecare.
Eram foarte tânără şi foarte încrezătoare,

Aveam prieteni buni cu care puneam lumea la cale
Şi stam plecaţi, până ne-ntuneca amurgul,
Peste albumele cu reproduceri de picturi medievale.
Inima noastră totdeauna bătea mai arzătoare

Lângă poveştile vremurilor de mult trecute
Şi pentru tainele vremurilor viitoare.
Aşa au trecut umbrele şi lumina mereu

Ca nişte jocuri de atlaz, şi anotimpurile le pierdeam
În tinereţea noastră de atunci, atât de bogată,
Încât o scuturam de pe umeri ca pe un penaj prea greu,
Ce ne împiedeca să zburăm.
Când rămâneam singură, ascultam tic-tac-ul ceasului,

Priveam dungile negre şi cenuşii ale covorului
Ca o noapte vărgată de altă noapte, decolorată,
Îmi potriveam în glastră
Marile crizanteme ruginite de toamnă
Şi aşteptam să răsară stelele în larga fereastră.
Din toate-mi făceam un cântec sau o poveste

Şi-mi plăcea mâna mea care devenea din ce în ce mai albastră.
Încercam să descifrez în nemişcarea degetelor
Minunea prin care puteau face litere atât de cuminte înşirate una lângă alta.
În ceasul acesta, fiecare din prietenii mei

Stătea, înconjurat unul de tomuri vechi, altul de palete şi culori, altul plecat
Pe clapele albe şi negre, ca şirul unor zile şi nopţi cântătoare, ale unui vechi pian.
Fiecare singur, în noaptea ce cădea,
Ne mistuiam clădind, cu ochii la aceeaşi stea.
Şi pentru dragostea asta mai mare decât orice dragoste,

Niciunul din noi altfel nu mai iubeam.
Uneori, de atâta singurătate, de atâta tristeţe şi bucurie senină,
Încremenind cu ochii în lumina dimineţilor lină,
Îmi alunecau lacrimile pe obraz, şi printre lacrimi zâmbeam.
Marcel Turcu
Galopul în jurul sincerităţii
Aerul e în stare de veghe!
Totul e o sinceritate în mişcare.
Fruntea se face arc. Ochii
Se alungesc şi se caută. Braţele
Alunecă de-a lungul. Umerii
Moale se învârt, numai sânii
Aprig roiesc ca albinele

Rotindu-se pe o elipsă anume.
Doar tu, numai tu stai pe loc. Tu,
Odihna mea minunată,
Repaosul meu prelung şi oval...
Aşadar, femeia cu ochi de pădure
Şi păr negru, ocolindu-ţi chipul ca un
Drum ascuns... femeie
Sprijinită-n zâmbet şi coate —
Oblic aşezată-n patul unde te-ai născut,
Fermoarul rochiei subţiri,
Ca un cal tânăr, nărăvaş,
Încoace şi-ncolo aleargă,
De la un capăt la altul al coapsei
Tale nesfârşite şi care
Coboară şi duce-n istorie...
De ce plângi, femeie nesfârşită,
Ce stai oblic acum în patul de naştere?!
Iosif Caraiman
Niciodată
mica mea frumoasă din
porţelan japonez mică
păpuşă mecanică în juru-i
cheltuitori privind seara
într-un pătuţ mic mic de tot i-se
culcă surâsul acoperindu-se cu
trista lui blânda lui ostenita lui poezie anonimă
din care se întrupează domnişoara mariana
să întrebe:
„ce mai faci nea caraiman?” sigur că
toate acestea se întâmplă-n vremea
în care
ziua-i copil, soarele
tânăr poem cântând în inimi neverosimil de
transparente
şi nu când tu
lângă iubire cu mâna pe rouă să juri vei putea
ceea ce, vai, niciodată.
Zoltán Böszörményi
Oh, şi această vară!
Ce povesteşte vara, – după ce-şi face rondul
pe chei şi,-apoi, se-aşază cu noi la plajă,-n timp
ce, brun ca nuca,-n apă fac pluta şi,-n răstimp,
nu uit să trag cu ochiul la sânii-n care blondul
metal i se prelinge, topit?… N-o pierd din ochii

cei nesătui s-o vadă trecând din şort în dres.
De-această fată, vara vorbeşte tot mai des
şi-şi culcă fruntea-n sânii ei albi, ce-i ies din rochii
pe sfert. – Privesc statuia de-argilă ce se coace

la soare, tot mai zveltă şi mai cu vino-ncoace,
fără rival pe plajă, pe chei, în ocean…
Vedeţi ce povesteşte această vară? – care
e prietena mea bună, dar astăzi nu mai are

nici timp, nici chef de mine. Ca şi acum un an.
Jucându-ne cu vântul
Suceşte,-mbibă totu,-n cale, vântul.
Sicriul cărnii mele-l evaporă de seve.
Discerne între vis şi-ndeaieve.
Alăturea de stele umblă gândul.
Subit se iscă pala de vânt: ne izbăveşte

pre înecaţii întru păcat de moarte Domnul.
În noi, Ideea-şi doarme, surpată-n sine, somnul.
Văd azi, bătută-n cuie, nădejdea pre nădejde.
Aducerile-aminte se descompun şi dor.

De gustul mierii tale mi-este dor.
Prin tine, calea-mi ternă îşi regăseşte luciul.
Amprenta-ţi zace, încă,-n nisipul fără ramă.

Ai fi putut fi sfântul meu refugiu.
Mi te aduce vântu-napoi, dar nu te-ntramă.
Lucian Vasiliu
Discopatie XXII
Mi-e dor de lunca ta auriferă
mi-e dor de sânii tăi antonpanneşti
în cerul meu armatele disperă
şi mă întreabă Mierla
unde eşti ?
să mă închin
coapselor tale triumfale,
să mă cuvânte ziua în declin
să uit durerile lombare ...
ci zeii mei să te supună lin

în spaţiul îndulcit cu miere
din care s-a-nfruptat
Miron Costin ...
Ioan Ardeleanu
Sentiment
Seară de somn în casa în care pâlpâie la fereastră
O lumânare galbenă: a căzut toamna, e toamnă,
Nu pot să mai vin la tine, cad brumele, e rece, cade bruma, e groasă
Şi mi se văd urmele. Plecam şi veneam ca într-un pelerinaj ritualic spre poarta
Casei tale de la capătul străzii cu lămpi de epocă...
Nu ştia nimeni, ne ascundeam iubirea, era o taină care ne
Ascundea pe amândoi şi noi îi puteam acoperi urmele,
Acum paşii mei dus şi întors, plecaţi şi veniţi se văd
Cum pe obrajii fetei se văd întâile semne ale
Focului, pe cei ai adolescentului
Primele urme ale vântului. Cad brumele, a venit toamna,
Paşii mei îşi închid periplul, dormi, au adormit paşii,
Care ne duceau unul spre altul,
Dormi, e somnul plin de visurile morţilor,
De flori pe care o să le culegem în somn,
Dormi, cad brumele timpurii,
Se scaldă în culori frunzele toamnei.
Iacob Roman
Ehei!
Ehe hei, he hei
câte pot face picioarele
unei anume femei.
Când iese ea-n stradă
şi se lasă să zburde
trece tramvaiul dar nu se aude;
adolescentele care au strălucit toată noaptea dispar,
ca suflate de vânt,
aurolacii ies de sub poduri, cântând
începe anul solar
câinii comunitari se adună singuri la primărie
afişele, bannerele, reclamele
îşi pun haine noi de hârtie cerată
toate indicatoarele pe ea o slăvesc
Caii lui Sântoader

Cum aş săpa o groapă scriu
cât de frumoasă e fata vecină.
Ea va pleca într-o ţară străină.
Acoperind scheletul acestei frumuseţi,
nisipul ca o lavă coboară prin pereţi.
Pe când voiam să plec şi să o uit
mă-mpiedicai de mersul ei tăcut
ce desfăcea lumina în fâşii.
Aerul rece mirosea a ceară.
Mă priveşte ziua cu sfială,
e singurul ochi ce mă poate zări.
Parc-aş pleca din ţara în care
m-am născut. Sărbătorita-n haină
împărătească trece de mine fără să-mi
zâmbească. Mantia zilei superbă-i arată
trupul ţesut din rază colorată.
Dinu Olăraşu
era frumoasă clar cea mai frumoasă
astfel s-ar fi văzut şi de pe mare
şi din fereastră

dinspre savane dinspre nori venind
vedeam într-o adunătură tainică
izbind cu fruntea valurile adânci
mereu la fel de bine şi de sigur
orânduiala
pietrişul dulce da
pietrişul dulce da
pietrişul dulce ai fost
când eu călcam în rotunjimea ta
pietrişul dulce
înlănţuirea bună
dezlănţuirea calmă
boltind acele zile triste
boltind acele nopţi
pietrişul dulce da
cumva din toate ai împărtăşit
cumva din bunul care-am fost
pietrişul dulce da pietrişul dulce
în preajma căruia am înotat
Sorin Gârjan
& (fragment)
un soare albastru răsărit din întunericul nopţii-i femeia/
o sfioşenie-n halat de mătase care atunci când ţi-e rău îţi
aduce ceaiul amar şi-ţi sărută sudoarea, îţi citeşte din psalmi
şi aprinde lumânări parfumate: inima tristeţii cântă în ea
precum un violoncelist necunoscut pe marginea unei şosele
pustii. aproape, într-un spital cu nebuni şi borcane etichetate,
în care foetuşi de gheaţă se leagănă în bălţi de formol/ cu
pereţii tapiţaţi cu placente uscate/ câte un ţipăt viu face
să tremure venele depărtării, puterea mea să se clatine, ca
atunci, când studenta aceea frumoasă îmi oferea o bibliotecă
de plăceri pe doar o pungă de prune uscate: Doamne,
primăvara lentilelor ei de contact pare fără sfârşit/ iarba
înaltă a fiorului mai adie încă în liniştea lâncezelii de-acum.
Ady Endre
Adio Zsoka
De primul cântec, vorba e rostită:
Zsoka s-a logodit şi se mărită...
Cu ani in urmă,-n fustă scurtă, vie,
fetiţă-a fost, şi-acum va fi soţie.
Aşa e scris în rostul ce-l citesc
şi fiind aşa, e parcă şi firesc.
Cel ce mi-a spus, el nu ştia că este,
în vestea lui, ucisă-a mea poveste
şi că-n acest roman neterminat
Zsoka a fost întâiu-mi vis curat...
Mă prinde-n vrajă clipa înviată
şi parcă-aş fi, din nou, cel de-altădată
parcă şi-acum, acelaşi cânt se lasă
şi Zsoka parcă tot mi-e credincioasă
şi parcă-aş ţese, iar, un vis trăit,
acum, acum, când sufletu-a murit...
Cum, oare, primul cântec a tăcut?
O, Zsoka mea, de agonie,-s mut!
Speranţe, vise, mi le-neacă ceaţa
şi au murit cu tine: mi-au fost viaţa...
Tu te măriţi, o, mică Zsoka mea,
sărutul tău, tu altuia-l vei da!
Acelui altul, aş voi să-i spui
să te-ncălzească-n dorurile lui
cum am dorit, odată,-mbrăţişând,
să te aduc în dorul meu flămând...
De-acum, mor amintiri, vise, ispită,
vreau să uit totul. Zsoka-i logodită...
Traducere de Traian Dorgoşan
Pavel Bellu
Candoare
Îmi place să privesc cum te piepteni.
Ascuns în umbra grădinii, sub ciuperca verde a ulmului,
urmăresc, prin geam, armonia mâinilor tale:
parcă mângâi puiul de vânt iscat din colţul sprâncenei;
parcă plămădeşti (din abur pur) o nouă constelaţie;
parcă deştepţi din somn, un cântec.

Eşti dincolo de cristal, ca dincolo de timp, – leneşă, unduioasă,
aci şi parcă nicăieri, săltând mereu văpaia de aur
de pe un umăr pe altul... dacă vei mai mângâia mult
lumina care te îmbracă din creştet la glezne,
presimt că te vei preschimba în harfă vie – şi, de pe acum,
aud cum aurul tău crud sună, melodios, sub mâna vrăjită a zeului.
Eduard Pamfil
Concert
Sunau în seara-aceea muzici ample
şi tu erai un semn de pace, cald şi blând,
veneam de nu-ştiu-când, de-nu-ştiu-unde
şi ne-ntâlneam în margine de gând.
Din lemnul modelat de dălţi perene

creşteau lumini sonore din descânt;
De câte ori te-am sărutat atunci, plecând?
Doar tu o ştii şi lumea din poeme.
S-au stins în sala de concert stafii sonore

dar sufletul era înalt şi nou în primăvară;
Dormea oraşul vechi învins de ore,
Visam mergând. Şi totul reînvia transfigurat ca-ntâia oară.
Petru Sfetca
V
Iubita mea caldă ca ziua-n amiază
Şi-a tras peste pleoape o ceaţă ciudată;
De la glezne la umeri e-nflăcărată
Şi-ar vrea să danseze ca trează.
Prin somnul ei sângele-adie.
A cărui zefir mireasmă o-mbată?
Că toată, toată se-mbie
Ca o poiană nemângâiată.
Acum e mare-agitată
Şi între şolduri îi joacă un val.
Ce pescăruş luminos, ireal
Îl atinge spuma săgeată?
……………………………….
Iubita mea caldă ca ziua-n amiază
Are ochii languroşi şi e trează…
Alexandru Jebeleanu
Elogiu lângă Criş
Dă-mi sânii să-i sărut – că mai frumoşi
N-am iscodit şi nu m-au îmbiat!
În fildeş, preacucernic, i-am sculptat
Cu dorul meu, sub nori de chiparoşi.
Pietrosul lor văratic de-l trimiţi

Prin verbe sau în sângele-mi ades
Zeiţe şi madone reunesc
Cu sâni superbi, ţipând neprihăniţi.
În frăgezimea lor şi-n iz de munte

Pe-altar miraculos mă-ntineriţi
Cu străluciri şi cu-osârdii rotunde.
Dă-mi să-i sărut smerit şi să-i alint!

Ninsori ca sânii tăi, suav undind,
Porniră-ntr-o văpaie dinspre Criş.
Arhitectonica
Năluci de rodii? Roze? Faguri rari?
Descoperit-am săvârşiri depline!
Obraji şi sâni (febrila prospeţime!).
Cu ce-aş putea în laudă-mi să-i compar?
Triumfătoare feciorie-n sâni!

Divinul ţi-e armonizat de ei!
Asemuiţi în psalmi cu porumbei,
Alb, zborul lor parcă-mi tresare-n mâini…
În sărutări putea-voi să-i cuprind?

Ispititori sub lunecosul timp,
Nu ştiu nici să-i sculptez, nici să-i descriu.
Să mă apropii, poate-i prea târziu,

Dar farmecul dedus, îmbietor
Îl port precaut şi mi-l rotesc în dor.
Duşan Petrovici
* * *
Dacă mi-aş dori vreodată ceva pe lumea asta,
atunci aceasta ar fi o mică femeie, împlinită la trup şi sănătoasă,
iubitoare de bărbat şi tandră– necoruptă de cortegiul mizeriilor familiale
care macină trupul şi sufletul nefericitelor noastre surori.
Un prieten care să nu mă trădeze în spirit,
tocmai pentru că-şi cultivă cu demnitate instinctul
(cuprinzându-l şi pe-al meu) şi-l revelează ca pe-o floare a iubirii,
o femeie, totuşi, care să-mi pună în lumină inteligenţa.
Anghel Dumbrăveanu
Joc de amiază
O fată cu privirea foarte verde trece pe stradă
strada se inhibă şi-o coteşte la stânga
copacii pălesc de emoţie şi-o cotesc la dreapta
tramvaiul îşi fracturează frâna şi dispare pe pod
podul uită de sine şi compune genoflexiuni
în acest timp fata se uită mirată în stânga în dreapta
şi se opreşte lângă contrafortul din colţ
atunci domul cu turnuri începe să tremure
atunci ceasul din turn îşi scapă orele pe trotuar
atunci trecătorul grăbit alunecă pe coaja unei ore
şi schiază ciudat deasupra oraşului
în sfârşit fata intră-ntr-un gang să-şi aranjeze părul
Strada se-ntoarce spre dreapta la traiectoria ei
Copacii se-ntorc spre stânga ocupându-şi locul marcat
Tramvaiul s-apleacă să-şi repare frâna stricată
podul îşi regăseşte temelia sa ştiută
trecătorul grăbit revine sub turn
turnul îşi repune orele calm în cadran
şi totul se reia de la-nceput când fata iese din gang
cu părul adunat deasupra grumazului subţire şi alb.
Gabriela Negreanu
*
* *
Că uneori
luam chipul lui,
că uneori, de departe,
când se gândea la mine
intram în forma umerilor
a coapselor lui, ,
cu inima lui simţeam,
pe el îl iubeam,
cu buzele lui sărutam.
Adrian Suciu
Peronul nouă
S-au risipit nopţile albe.
Ne-au uitat arborii de cafea şi măceşii
prin gările înserate. Femei şi bărbaţi
poartă cămăşi la peronul nouă.
Fiecare îşi poartă cămaşa,
doar eu te privesc
de parca aş fi
inculpat într-un proces nesfârşit.

Eşti atât de frumoasă încât e sigur
că mădularele tuturor bărbaţilor
care au trecut prin tine
miroseau a pajişti înflorite.
Suflete dezbrăcate
În ochii tăi coborâți spre mine zăresc bucuria
martirilor din convingere la vederea instrumentelor de tortură.
În acest pămînt al uitării, ne amintim unul despre altul.
Numai despre noi înșine ne amintim și unul despre altul.
În amintire, e la fel de multă bucurie pentru tine ca și pentru mine.
Toată.
Ne privim și vedem ce suntem:

două suflete dezbrăcate sub cerul frumos.
A nu se dărui femeilor!
O femeie poate construi o casă dintr-o singură
cărămidă. De-aceea nu se dăruiesc femeilor cărămizi:
ar da faliment industria de construcţii.
O femeie poate întemeia o ţară cu popor

fericit pe un fir de nisip. De-aceea nu se dăruiesc
femeilor fire de nisip: nu s-ar găsi destui regi
pentru toate ţările.
O femeie îl poate rescrie pe Dumnezeu cu un pix.

De-aceea nu se dăruiesc femeilor pixuri:
tot ce ştim noi ar fi invers. Trupul s-ar duce la cer
şi sufletul în pămînt, unde ar fi fericit
ca un cuţit de măcelărie căruia i se face milă.
Lucian Valea
Numai în dragoste
Numai în dragoste se moare
frumos : femeia se stinge suav
în bărbat - bărbatul apune
înalt în femeie şi tot aşa până
când nu se mai vorbeşte nimic
despre unul în celălalt; cui
să-i mulţumim pentru morţile
acestea care nu lasă în urma
lor niciodată morminte ? ..
Viorel Mureşan
Pictură pe apă
venind din ape fără an
ai fost o piatră-n Iordan
ai fost o pagină de scris

cu fum pe pânze de abis
pe marea mea cort de pământ

ai fost o catifea în vânt
a mai rămas din ochii ei

mirosul florilor de tei
Traian Dorgoşan
Potopul după Noe
Ce tot să te visez atât !
să meşteresc mai bine-o arcă
de-argint cu parc şi zooţarcă
la ţărmul mării mohorât
pe care să te-aştept de parcă

-ai veni să mă cuprinzi de gât
la ceasul nopţii de urât
cu braţ fosforescent de Parcă..
În zori călări pe-un cal de mare

te-ai destrăma în depărtare ;
un val de spasm mi te-ar aduce

un spasm de val mi te-ar tot duce ...
. . . Să ne iubim o noapte-n voie

şi-apoi - potopul dupe Noe ! ...
Ionel Bota
Întâmplări cu Jacques
pantalonii pe ramul înflorit
peisaj rustic cu flori de nu mă uita
Jacques face curte iubitei –
Întâi şipcile gardului date cu clei apoi
casa părintească jocurile copiilor
şi firma cu rezonanţă genetică este aproape gata
în ordine urmează oale cu supa fierbinte
nu sufla nepriceputule are grijă vântul
de asta nouă ne rămâne să facem
dragoste manie avangardistă

aşa urcăm în poem rând pe rând
simboluri puse cap la cap să nu ne
doară prea tare înţelesurile şi măsurând cu privirea tradiţională
coapsele llenei-Cosânzeana pe care zilnic
o răpim palatului de cleştar
(în urmă Jacques îşi încheie liniştit
pantalonii)
Tudor Creţu
Wing
scria pe geaca ei subţire
cu un roşu aprins sau cu un roz convingător
pulsând ca sângele sub unghii
nu ştiam exact ce înseamnă
doar o vagă bănuială
când neglijentă şi-a aruncat geaca pe pat
şi o (fracţiune de) secundă
am văzut-o plutind lin
ca o aripă
Ioan Pop Bica

* * *
a sosit seara
de frică orizontul
aproape ne-a înconjurat
a sosit seara
şi tu te-nghesui
ca o cheie-n zarul unei uşi
a sosit seara şi tu mă ţii de mână
de parcă m-aş împiedica de toate
umbrele plopilor
care s-au întins
de-a lungul pământului
ca nişte văi îndrăgostite
a sosit seara şi tu îmi repeţi acest lucru
neştiind că singurătatea mea
a rămas în casă cu uşa deschisă
(eu nu mai am cum să te mint)

aşteptam ca un deznodământ
şi târziu te-am văzut stând
răstignită pe trupul meu
ca o icoană
* * *
când vei sta cu mine
am să-ţi arăt simplitatea
îţi voi arăta râuri şi pârâuri
păduri şi câmpuri cu iarbă şi flori
seninul cerului şi stelele nopţii
cu lună plină
forfota gâzelor şi mieii
îţi voi arăta cărările
şi urmele paşilor tăi
de dinainte şi din urmă
şi ca o revelaţie
prin tot ce ţi-am arătat
te voi regăsi în noapte
ţinând în mână o lumânare
ca să te pot vedea
Simona-Grazia Dima
Imn către munte
O, munte, părinte cărunt,
ne închinăm ţie,
apăraţi de bogăţia codrilor.
Ţine-ne mai departe sub cortul străşniciei tale
pe toţi, copiii tăi iubiţi,
acoperiţi de moarte şi mister,
gingaşii, ostaşii neînarmaţi,
arzând de mânie împotriva întunecării,
mistuiţi de credinţa în tine.
Noi, trenă de hârciogi, jderi şi râşi,
pornind clătinat pe aleea pădurii,
cu voaluri de borangic
peste blana deasă şi încăpăţânată
sufletele noastre îmbătate de iubire
se pierd în inima puterii tale!
Octavian Doclin
Şi singură şi incomparabilă
Adei, întotdeauna
Cu un picior deja în penultimul anotimp

încercând bănuitor viaţa ierbii
cu mâna dreaptă scormonind prea nervos
cuvintele acestui penultim poem
mai puţin tot mai puţin imberb
decât ignobil
mă gândesc din ce în ce mai mult la tine
convins fiind că ultimul poem
pe care-l semnez nu destul de târziu
este deja scris în memoria ta
draga mea şi singurul şi incomparabilul meu
cititor.
Sârboaica
Poetei Liubiţa Raichici, prietena mea
Greu se lasă cucerită

femeia sârboaică
şi de-a dreptul de necucerit
dacă nu eşti din neamul ei
sigur ademenitoare sigură pe ea
te-ngăduie în preajma ei
cu politeţuri pe care nu le-ai mai gustat
până atunci ca dulceaţa de nuci verzi cu spumă
din tinereţile tale fantaste
te resemnezi admirându-i negrul
lucios al părului care-ţi
topeşte lumina din ochi
lăsându-i seci de lacrimă
pe veci
oh femeia sârboaică
halucinaţia mereu trează
a vârstelor vieţii mele
Gheorghe Pruncuţ
De Sfântul Nicolae
De Sfântul Nicolae veţi primi
O noapte sexuală-ntr-un papuc,
Virginelor zvâcnind cu străduinţă
A patimă nebună de haiduc!
Preanobilelor mame viitoare,

Cu sânii ca ciupercile sub lună,
Se pare c-aţi bolit îndeajuns
Tot jinduind la dulcea mătrăgună;
Dar Sfântul Nicolae a sosit,

Mai darnic ca o blândă mănăstire,
Deci, să-l primiţi cu părul despletit,
Virginelor, amabile potire.
Nicolae Esinencu
Dragoste
Mi se usucă gura,
Mi se usucă ochii,
Ce lung e drumul tău.
Ce încet te apropii!
Nu vezi, vin ninsorile?!

Nu vezi, cad zăpezile?!
Vino pe de-a dreptul!
Taie drumurile, ogrăzile!
Noi nu putem fi deoparte,

Despărţirea de ce-o acceptăm?
Doar cum ne prindem singuri.
Din nou ne căutăm!
Nu vezi, cad zăpezile,

Peste zăpezi cad zăpezi!
Şi prin zăpezi urme ...
Ale cui să fie? ... Cum crezi?!
Noi nu putem fi deoparte.

Să nu ne mai despărţim.
O să ne despărţim o dată
Şi n-o să ne mai găsim!
Mi se usucă gura.
Mi se usucă ochii.
Ce lung e drumul tău.
Ce încet te apropii!
Nikolaus Berwanger
* * *
dimineaţa
ca o pisică
lângă cuptorul călduţ
te-ai aciuit
azi noapte
lângă mine
deodată
nu te-am mai simţit
lângă sufletul meu
te-ai furişat din pat
văpaia s-a stins
încetişor
şi afară vântul a turbat
abia atunci
mi-am dat seama
că ai rămas
respiraţia ta
s-a prefăcut
într-o floare de gheaţă
care
îmbietoare
ca prima floare
tresare
pe geamul din bucătărie
Slavomir Gvozdenovici
Primăvara în Timişoara, 1993
Două tinere doamne
(două minuni)
mi-au trecut pe alături
ca printr-o voce de preot

acest drum
şi rugăciunea aceasta
în 30 aprilie oamenii dezbăteau
ni s-au întâlnit privirile
în faţa operei timişorene
în mijlocul Europei
(numai o clipă)
în aerul de semne gânditoare preaplin
Zăpezi peste Ithaca

Zăpezile au căzut ca o sabie peste oraş peste copaci peste aripi
tu le strângeai neobosită la piept
prin librării inima ta încălzea guri de aur
în teatru vânturile ţi-au simţit jarul cuvintelor
de genunchi îţi stă rezemată-o biserică
în parc ai dat ocol trandafirului
ai pecetluit cu umărul o poveste de dragoste cu îngerii nepricepuţi
umbra lui Diogene se-ncălzea la tine în palmă
le-ai dat din căciulă din mână aheului furnicii istoriei
ai păşit în cărţi cu o iarnă asemenea
pe când eu treceam prin mulţime necunoscut singur
cu mâinile goale îi întindeam sarea Carthaginei
am ţâşnit la tine-n ierbar invocând ploi de lapte
în zadar te smulgeam din vis din cenuşi
ai străfulgerat din zăpezi ca o sabie
am închis ochii
Adriana Tudor Gâtan

* * *
Cu ce se măsoară nefericirea
cu lucrurile frumoase întâmplate demult
între doi oameni pe o stradă
însorită
de o parte şi de alta a
muntelui
gesturile lor tandre întârziind
înserarea
în ce lumină de toamnă
s-au prefăcut chipurile
lor de atunci
o tristeţe de van Gogh
un anotimp al iertării
până la sfârşitul
privirii
încrustate
în străveziul
clipei
George Nechita
Vizitează-mă,
Te rog, seara.
După ce ai fost pe munte.
Sărută-mă încet.
Şi dă-mi aerul curat în gură.
Cred că sunt omul potrivit, alb, care devine negru în zilele cu soţ.
Cel care cântă la banjo.
Cel care sare în gol, legat de degetul arătător.
Deget care desenează prostii pe peretele parcului, în timp ce
persoane de vârsta a treia zâmbesc în casete de catifea.
Vizitează-mă, te rog, la răsărit, atunci când animalele care au
dormit doar cu un singur ochi se trezesc, se joacă şi cântă cântecul pe care
aş vrea să mi-l cânţi.
Vizitează-mă, te rog, ziua, după ce ai fost în deşert.
Adu-mi nisip cald-inconştient.
Nu mă vizita noaptea
Te rog.
Vasile Rodian
Acul de siguranţă
Eram dincolo de islaz,
mugurii viţei de vie şi soarele
şi ea apărută de niciunde
îşi prinse cu un ac de siguranţă

poala fustei
şi hopa cu picioarele încrucişate
de-a lungul crengii de nuc
acul a sărit, fusta ei lunecase lin neoprită de vânt,

atâta albeaţă mă privea...
Boško Tokin
Bal
Nu îi este dedicat lui Milan Ciurcin
Totul se legăna, se legăna, se legăna aşa

că am şi uitat că se cântă.
Dar la un moment dat, un ton,
din senin, sunetul îndrăzneţ,
care ne-a înşirat toate inimile pe aţă.
Iar ea a dansat, îmbrăcată în negru,
Negru. Şi se legăna, se legăna, se legăna aşa
că am şi uitat că dansează.
Dar deodată, i-au crăpat ciorapii, o gaură,
albă, rumenă, îndrăzneaţă.
şi această gaură ne-a înşirat iarăşi toate inimile pe aţă.
Traducere de Slavomir Gvozdenovici
Adela Dragomir
Nebuniile tale pentru mine. A.
miroşi a suflet
şi…
în timp ce respiri cu mine
aceeaşi noapte
mă adulmeci
laşi urme febrile
în craterele pielii
noastre
intuieşti,
ca întotdeauna,
că îmi place nostalgia
şi rămânerea în urmă
dimineaţa
îmi spui
de două ori
mereu
în altă limbă
ce frumos miros…
Monica Rohan
Dincolo
Iată-mă dragul meu cum harnică tricotez
pentru tine un pulovăr elastic din venele mele
albastre şi foarte întinse mai cu seamă la răscruce
la răspântie (la răspăr) susură dulce
şi distilând aluviunile acestor din urmă zile
când rătăciţii de noi / trişti şi goi
în astă lume streină şi plină de locuri interzise
(vezi Valea Plângerii, ostrovul şi chiar încăperea
cheiţei de aur ş.a.) vezi pe alocuri
stropit ca ouăle păsării măiestre
pulovărul tău e aproape gata şi atât de
fierbinte! în el răsună inima mea
puternic răsună încât sparge pereţii câte unui
cuvânt şi amestecă sensurile
cu zăpada fierbinte a sângelui meu
care domol mă părăseşte în pragul iernii
iată cheiţa de aur…
Ana Ştefănescu
Oameni şi păsări
Falsului Dimitrie
stăteai în soare şi eu în umbră

şi nu eram departe
atât ai zis: „ce mult minţim/ fără să ştim/
întinşi în iarbă”/
îţi tot schimbai locul
voiai să vezi
ce nu era acolo
cascade/ în trepte/ cu apă
„eu sunt singura îmbrăcată
– am zis –
vom înălţa cortul”
erai atât de aproape de parcă
nici n-aş fi fost
picioarele noastre ar fi putut ţine
o masă
la care să mănânce oameni
şi păsări
„aici nimeni nu ne cunoaşte”

mâine
vom uita cine ce a spus
Nana-Ileana Filip
Eros
Petale din trandafirul rupt,
Se regăsesc în apa caldă a băii
Pe covorul din dormitor altele ne aşteaptă
Întâlnire înmiresmată
Atingere senzuală
Pe trupul tău frumos
Cum altul nu-i
Cu sânii tăi ca perlele
Dulci şi întăriţi
De eros.
Dorm şi visez
Zumzetul de muşte
Mă face să tresar
De pe salteaua de lemn.
Dorm şi visez o femeie dezbrăcată
Cum mă atinge în zonele mele sensibile
Realizez că visez
Şi-mi place, doresc să prelungesc clipa
Mă trezesc apoi şi văd că visul meu
E realitate
Continuu
Acum activ
Momentul de plăcere,
Vino, iubito mai des la mine
Fă-mă să vibrez de fericire
Te doresc mai mult decât pe mine
Te primesc în viaţa-mi nejudecându-te.
Nicolae Silade
n
îi spuneam angela şi am iubit-o într-a şaptea
am iubit-o cât şapte şi ea doar îmi zâmbea
mă-nsoţea după ore o-nsoţeam după timp
pe străzile din al cincilea anotimp
o meditam la franceză mereu cu je t’aime

îi scriam bileţele în ora de matematică
era atât de simpatică cea mai frumoasă din bătrânul liceu
şi ce mini avea şi ce decolteu
apoi a plecat cu părinţii la cluj

mi-a mai scris o scrisoare dar fără adresă
şi-am pierdut legătura am pierdut o prinţesă
nu şi zâmbetul ei fără ruj
am iubit-o cât şapte şapte ani după aceea

şi acum parcă iar se reaprinde scânteia
Costel Stancu
* * *
Nu eşti acasă şi îţi sărut uşa
ca pe o icoană din care tu lipseşti
sunt tot mai rare clipele când te văd
peste privirea mea a început
să crească transparenţa unei unghii
exişti mereu în afară
ca şi cum aş bea exteriorul unui ou
strig ca nebunul
se face că stăm pe malul unei bălţi
cu picioarele-n apă, vin peşti mici şi adorm
cu degetele noastre în gură
- pînă mâine va curge lapte, spui
eu tac visul e întrerupt
de o legătură de chei dar nu eşti tu
nu eşti tu nu eşti tu
cu o cruce legată în urma lor
ară pământul două păsări de noapte
şi luna scapă pe furiş câte o lacrimă
în fiecare crăpătură
mă atinge dimineaţa şi fuge
îţi simt mirosul în palmă
cu gheara cocoşului ce a cântat a treia oară
îţi scriu (iubita mea de departe? )
nu te bucura nu fi tristă, moartea-i
o trecere din singurătatea de aici
într-o şi mai mare singurătate.
Damian Ureche
Lucrurile tale
Te-ai despărţit de lucrurile tale,
Mi-ai dat şi mie nişte părţi de cer,
Prin umbra care joacă tremurândă
Să-ţi simt prezenţa-n fiece ungher.
Mi-ai pus pe verticală depărtarea
Şi-un fel de frig cu sunet de Ceahlău,
Nişte nimicuri de uitat uitarea,
Păstrând amprenta şi mirosul tău.
Iar tu priveşti de dincolo de lucruri
Şi m-ai pulveriza ca Niagara,
De n-ar mai fi ecoul din cuvinte;
Nu mă lăsa, spuneai, se lasă seara!
Cât aş fi vrut să ningă-n iarna asta,
Cu lacrimi de mărimea unei mingi,
Peste tăcerea lucrurilor tale
Pe care-o clipă-n an o mai atingi.
În casa-n care-ai fost, şi nu o dată,
În cea mai caldă şi mai sfântă vrajă,
Şi eu sunt un obiect uitat de tine,
Ce n-a mai încăput printre bagaje.
O rochie-n cuier uitată-anume,
Printr-un fior grăbit să n-o observi,
Tot mai păstrează armonia formei
Din trupul tău ce-mi susura sub nervi.
Prin clar de nostalgie sfâşiată,
Poemul neputând abandona,
Stau sub imperiul lucrurilor tale
Ce mă păzesc să nu te pot uita!
Radu S. Ruba
29 februarie – jurnal
Frumoase anotimpuri.
De îndrăgostit
eram îndrăgostit de actriţele de la radio
şi mă uitam fermecat la cutie
la luminiţa verde de strecurat pe degetele fetelor

în chip de inel de logodnă
într-un caiet secret
transcriam toate buletinele meteo
iar capul, meu se culca în direcţia în care
glasurile lor îndrumau ninsoarea şi vântul.
Duioase anotimpuri.
De pionier
mă făcusem pionier
sub steag
singur
unde nimenea nu mă băga în seamă
căci adunarea se uita după nişte cuvinte
ce veneau asupra ei
rânduind-o în bănci
în şcoală şi-n afara şcolii
maturizând-o fără încetare.
Şi dintr-o dată se cânta cu trompeta
drept în faţa minţii mele
mâna mea saluta
ca lucrurile să reintre în normal
ea saluta iar ele reintrau
pâna seara
când tot detaşamentul făcea din cap către dreapta
făcea şi spre stânga,
Şi toţi mă părăseau.
Mie
anotimpul mi se aşeza mai ales pe urechi
şi cu palma mă bătea uşor peste priviri.
Ştia el ce ştia
până şi minutul în care roşeam
în faţa emisiunii
în aşteptarea celor şase semnale
şi mă lăsa acolo
să visez ora exactă.
Nicolae Popa
Dincoace de dincolo
Piaptăn lângă piaptăn – ca la depunerea jurământului
şi agrafa – de ce n-am zice – răspunzătoare de orgoliu
ce ar trebui să îl aibă şuviţa de păr înainte de a trece prin cântarea lui David
De curând îţi mutaseşi oglinda, garderoba într-un lămpaş aprins
şi mă iubeai perfect imaculată ca şi cum atunci ai fi-nvăţat pentru întâia oară

acest fâlfâitor, zburdalnic obicei de a muri
Apoi a venit şi sărutul – cu pârtia lui încărcată
şi ai căzut printre copacii dinlăuntrul tău
şi-ntr-un târziu ai zâmbit– aşa cum era prevăzut în destin:
O, lasă-mă iubite să putrezesc în sămanţa manuscriselor
de pe lume periuţa de dinţi o vei găsi pe piatra funerară
rujul de buze se află
la patru milioane de ani sub pământ
Vasile Mitu
***
soare
îngăduie o clipă ochiului meu să te cuprindă

o clipă doar această minune îngădui-o
şi toate gândurile mele în peşti lucitori se vor schimba
şi toate amintirile mele vor slăvi cu buze de foc răsăritul
peste ierburi zemuind mi-aş culca fruntea obosită
într-un gest de venerare
soare
lună
cu obrazul tău argintat ascute-mi simţurile

tipsia sunând tăcut în odaie
rostogoleşte-o peste pieptul meu
îngemănată cu bulgărele arzător al inimii
să se iubească împătimit şi fără margini
dincolo de unduirea cuvântului să alergăm impreună
lună
Ivo Muncian
În noaptea aceasta te voi visa
În noaptea aceasta te voi visa: de mult îmi doresc să fiu fără griji,
Nicicând n-am fost adeptul tachinărilor,
Nu-mi place să-mi vâr nasul unde nu-mi fierbe oala,
Mă încred în surprize plăcute.
În noaptea aceasta te voi visa: n-o să-mi interzici bucuria asta măruntă,
Se-arată o zi propice luxului, voi dispune, îmi pare, de liniştea necesară,
Cred că se poate face schimb de sentimente.
În noaptea aceasta te voi visa: îmi voi popula sufletul cu minuni,
Mirodeniile lumii îmi vor aparţine, zarea violetă mă va adăposti,
Cu Dumnezeu însuşi voi sta la taifas.
În noaptea aceasta te voi visa: am meritat să fiu acceptat de cei naivi,
Am dovedit că sunt un încurcă-lume sadea,
Cred că îmi pot permite o excursie în împărăţia inocenţei.
În noaptea aceasta te voi visa.
Andrei Novac
Frumos
între ochii mei
şi umbra de la nasturii
unei cămăşi de femeie,
sunt doar mâinile ei,
uneori, atât de frumoase,
alteori, reci,
cum este aşteptarea
care se ghemuieşte
peste altă nelinişte.
suntem copii
care încearcă
să îşi lărgească
orizontul unul altuia
cu o oarecare teamă.
apoi,sunt sute de km
pe care îi parcurgem alergând
tot cu ochii
şi tot cu mâinile
reci sau frumoase
ale unei femei
echilibrând stările de aşteptare
înainte de culcare.
Localizare
mă poţi găsi în acelaşi loc,
pe aceeaşi stradă
peste care se aşază piatră cubică,
în fiecare noapte, cu mîinile goale,

eu nu m-am schimbat foarte mult,
doar că sunt mai atent,
cu toate că, trecerea
mă doare la fel de tare,
răsfoiesc întâmplările
ca pe o carte cu poze,
tu ai pe buzele tale
harta stărilor mele
deasupra căreia
lumea pare mai curată seara,
mă poţi găsi în acelaşi loc,
pe aceeaşi stradă,
îmbrăcat în pijamale.
Ioan Crăciun
Cântec de dragoste
pe EA am întâlnit-o într-o şaretă. nu ştiam că este în criză
sufletească şi nu ştiam că am să-i cedez. mi-a spus atât: am
conjunctivită şi un sistem propriu de valori (era toamna când toate valorile
nu-şi mai dau de capăt) (şoseaua fluiera în vântul albastru al dimineţii) m-am
întors înspre EA, m-am aplecat şi am sărutat-o
caii muşcau din asfalt într-un ritm infernal. nea’ vasile (tată de
profesoară) stătea pe capră mustăcind gândind obscen (poate) despre ce
se înfiripa. la capătul drumului i-am dat întâlnire (nici băşcălios
nici tragic). la întoarcere mi-a spus: domnule profesor regret că nu sunt cu zece ani
mai tânără. atât. apoi a plecat să cumpere nuci. peronul devenise abstract. a sosit
în ultimul moment: „dacă aş avea...” a mai zis
avea să urmeze o altă dimineaţă rece solară (vise, vise ş.a.m.d.)
dar despre asta altă poveste prieteni altă poveste...
Corina Rujan
În văi de lumină
De mult nu mai stau în odihna acestei seri
gândurile ca şi noaptea s-au terminat
pentru mine în văi de lumină
doar marginea chipului tău dezlegată
pasărea cu gheare subţiri trece acum peste lume.
Gabriela Savitsky
Dragostea
Carne fierbinte, sudoare
Sânge lucid, tunele albastre de-a dreptul prin raza de soare,
Însutit, înmiit, abandonul de sine,
Locuim o singură sferă.
Celălalt asumat cu tot ce poate conţine
Cu firele lui depănate până la vrăjitoarea khmeră.
Tu intri în mine râvnitor şi plin de speranţă
Cum intră păcătosul într-o biserică rece de piatră
Tresărind nehotărât ca flăcările în vatră
Cu tălpile goale, înfierbântate…
Eu cresc rotund în jurul sexului tău
Corolă de crin imperial în jurul pistilului,
Desenând stamine.
Toată viaţa se întoarce netrăită în mine,
Parcă maica mea m-ar iubi
Curăţindu-mă cu durere şi drag
De zgură, de bale, de rele trăite, făcute,
De necuviinţe, de piele, de os,
De toate cele găsite pe jos.
Parcă maica mea m-ar iubi
Întinerind în mine cu fiece spasm,
Născându-mă iar şi iar,
Încă o dată şi încă o dată,
Tot mai curată, tot mai limpede,
tot mai subţire
înălţându-mă până la tine
– Supremul ei dar.
Emil Brumaru
Elogiu
De dimineaţă până seara
Visez la şoldul tău, Tamara,
Cel greu şi alb ca un nămete,
Scos de sub rochii pe-ndelete
Şi tăvălit pe largi divane
Ca-n basmele aliotmane.

Cum să-i gust tainica dulceaţă,
Cînd o să-l iau, pios, în braţe,
Iluminat, ca pe-o icoană,
Spre-a-mi mântui viaţa-mi vană.

Lin răsfoind şi monoton:
Baudelaire, Verlaine, Lautreamont,
Rimbaud, Nouveau, Apollinaire;
Ei n-au văzut ce tu-mi oferi!

În casa noastră de chirpice
Din balige de pitulice
Blînd frământate-n brume groase
De-un serafim cu-aripi stufoase.

Cărând senin găleţi cu apă
Din care căni adinei se-adapă,
Băgând surcele sfinte-n plită
Linse de flăcări ce excită.

Precum elevul profesoara
Şi-o-nchipuie-n vacanţe, vara,
De dimineaţă până seara...
Corespondenţă
Ne vom trimite plicuri din ce în ce mai mari,
La început cât numai o petalã,
Apoi cât frunza crudului arţar,
Pe urmã, oh, cât tine-n pielea goalã!
Poştaşii vor înnebuni pe rând

De ce li se întâmplã seara-n tolbe,
Când timbrele-s în flãcãri şi cântând
Scrisorile-şi spun dulci-ni-le vorbe.
Dar nici c-o sã ne pese, ci mereu

O sã ne scriem alintat şi proaspãt
Pînã ce-n mila-i, bunul Dumnezeu
Se va-ndura, iubito, sã-ţi fiu oaspãt !
Chiuitură
Vino, Tami,-umflată-n blugi,
Pe suflet să mi te culci!
Căci mi-e sufletul divan
Din cele cu arcuri fine,
De-abia-ţi ţine
Trupul dulce şi avan:
Coapsele
Întoarsele
De-ţi pocnesc lin capsele
Şi se rup fermoarele
Când ţi-ndoi picioarele,
Şi sânii
Dând ca hapsânii
Buzna-n toiul săptămânii
Peste mine,
Din bluziţă.
Vino, c-o să-ţi fie bine
Ca-ntr-o miere de albine,
Leliţă...
Clipele-s unse cu jazz

Pentru Johnny Răducanu
Localităţi cu vampe ce beau gin,

Bufante pe la sâni şi pe la şolduri,
Trăsnind de insolenţă şi imbolduri
Şi clătinând sub rochii craci sublimi !
Le răsuceam pe-arătătoare părul,

Aveau momeli de târg la orice pas,
Ne-nnebuneau cu cotul roz ca mărul,
Când au plecat ca fleaşca am rămas.
Vai, amintirea lor printre mărare

Ne năruia. C-un pântece bleoştit
Mai stăruiau crini plini de-o rea mirare-n
Pistil. Ne îmbătăm la infini !
Căci nu mai sunt. Piureul de cartofe

Se înverzeşte-n cratiţi nemâncat.
Ne consolăm doar pipăind vechi stofe
Pe care dânsele le-au fluturat...
Aveau, oh !, cur cu dulci subînţelesuri :

Putea fi luat în braţe şi pupat,
Putea fi dat cu pudră şi cu dresuri,
Putea fi tăvălit, pios, în pat,
Putea fi prins lin unde se bulbucă

Şi-ncredinţat să facă ondulaţii,
Putea fi strâns la piept dacă te-apucă
Dorul de el, în văzu-ntregii naţii ! ! !
Sonet XL, (neterminat)

Stai cocoloş în casă pe-un pat cu franjuri vechi,
Portocalii. Genunchii, cu mâinile, la gură
Ţi-i duci, trântit-alene pe una din urechi
Pe când cealaltă-ntr-însa vorbele-mi dulci le fură.
Căci nu mă vezi, cu faţa întoarsă la perete,

Ci doar m-auzi, iubito, cum îţi cerşesc suav
Curul semeţ şi aprig, cel despicat cu sete
În două buci mănoase de sufletu-mi bolnav,
Şi cel luat în braţe şi-atins ca o icoană

Cu degete smerite de-o rugăciune grea,
Oh, celuia ce-n clipa de-amurg îi pun coroană
De buze moi răsfrânte cu însăşi viaţa mea.

Antologie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Antologie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Poezie de dragoste

Antologie de Marian Oprea

MARIAN OPREA nu e la prima „abatere”, ca să zic aşa, în poza de

Erotica este aşadar eroina momentului, o erotică în varii ipostaze şi-n n

Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,

El mi-a vorbit, surioară, dar nu ştiu ce mi-a spus.

Vorbea despre iubirea cea fără de păcat,

Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,

Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, în zori,

L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belşug fericire.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă,

Tace şi vântul în ierburi şi tace şi marea căruntă.

Şi i-am răspuns: „Mi s-a părut şi mie,

Azi-noapte ne-am trezit. Cu picuri grele,

Strângeam în coşuri grele glicinele şi macul.

hai, du-te, poate eşti aşteptat,

,,vreau să mă distrezi şi să te aplaud’’,

La sfârşitul lui martie

Sânii lor crescuţi într-o singură noapte de iarnă.

O nouă generaţie de fete aşteptând semnalul prestabilit,

două lebede însorindu-se una lângă alta – sânii,

poate că blondele şuviţe ale pletelor tale

ar fi bune de fumat la încheierea

în cercul frumuseţii din jurul tău

lasă-mă să te privesc la fel

un capac rotund (cel de la cutia cu pudră, de pildă)

Ţi-aş putea dărui, la rândul meu,

O pietricică roşie, în locul numelui mic al tău,

Printre blocuri copiii se jucau cu o coadă de diavol.

dar se întâmplă că soseşte vine aşa o mireasmă

ea nu are nicio legătură

aici şi acum mi se lăfăie în braţe

ce simte un zeu exilat acolo în înaltul său

să răsară dintre picioarele mele

mie (mie?). căci ce simte un zeu exilat acolo în înaltul său

sunt câţiva trandafiri în sexul tău iubito

înfloresc primii trandafiri între coapsele tale

tu stai leneşă goală dinaintea mea

3 meri de la răsărit încălecară 3 fecioare senzuale

sunt câţiva trandafiri în sexul tău iubito

o moarte ratată veşnic –

îmi cântăreşte expertă în palmă tuberculii;

partea din scrisoare din afara camerei

trupuri mai lungi decât umbrele avem

în timp ce te privesc printre gene

când te întinzi în braţele mele

este o vraişte în coroana mea

Poemul din 5 iulie

ah, nu pot şti

ah, nu mai ştiu

un fior ancestral – fierbinte

între două vârste

port cu mine gândul subţiat de tot şi fereastra-n care roşie muşcata