Nicole Bacharan Dominique Simonnet

Cum să explicăm iubirea copiilor noştri

Era una din serile acelea frumoase, în Provence, când te simţi mai uşor şi mai
apropiat de stele ca niciodată, o noapte senină, propice confidenţelor... Cine oare a
abordat primul, sau prima, subiectul? în orice caz, dragostea a ajuns punctul de
interes al discuţiei.
Erau acolo, toţi cinci, cu figurile lor delicate de adolescenţi. Patru fete şi un băiat.
Cu vârste între 13 şi 18 ani, ei reprezentau cele două părţi ale familiei noastre
reunite, de bine de rău, într-o configuraţie adesea variabilă şi puţin cam agitată.
Despre iubire, toţi aveau o părere. Unii dintre ei aveau chiar şi experienţe. Aveau
vise si poate deja şi decepţii... De obicei, despre asta nu se vorbeşte, şi mai ales cu
părinţii. Dar cum să nu-si pună întrebări atâta timp cât mama unora îl iubeşte pe
tata celorlalţi, iar fiecare dintre ei se regăseşte alături de ceilalţi copii, făcând parte
împreună dintr-un trib „recompus"?
Noi le-am vorbit despre proiectul acestei cărţi, iar ei ne-au privit consternaţi. „Să
explici iubirea, chiar aşa?" în general atât de diferiţi unul de celălalt, atât de rebeli,
erau, de data aceasta, cu toţii, de aceeaşi părere: proiectul era fără rost. Inutil. Şi
puţin cam jenant, de asemeni. „De acord, iubirea e importantă. Insă de aici până la
a vorbi în public despre ea..."
Şi apoi, foarte repede, discuţia s-a animat, întrebările au explodat: cum poţi şti
dacă iubeşti? Dacă eşti iubit(ă)? Putem face distincţia între dorinţă, prietenie,
afecţiune, pasiune, poate? Să mai crezi în marea iubire? Se poate să faci dragoste
fără dragoste? Să iubeşti pe cineva fără să-1 şi doreşti?
Nevoia de iubire, plăcerea în dragoste, lipsa iubirii... Mereu, iubirea... Am vorbit,
am vorbit şi iar am vorbit. Conversaţia noastră s-a prelungit mult în noapte, apoi
de-a lungul serilor petrecute împreună cu prietenii copiilor, şi mai târziu după
aceea, când cei cinci adolescenţi ai noştri au reluat, au comentat şi adnotat cu
minuţiozitate manuscrisul nostru.
Să explici iubirea copiilor noştri, chiar aşa? Nu a fost uşor pentru noi, ca părinţi, să
vorbim deschis despre un asemenea subiect, însă, da, am încercat s-o facem. Am
vrut să le transmitem adolescenţilor două sau trei mici lucruri,
pe care noi credem că le-am înţeles, despre bărbaţi şi femei, pentru a-i ajuta si
nu se rătăcească pe drumul sinuos care se deschide în faţa lor. Şi pentru ai ajuta
să găsească aceasta comoara redutabilă: libertatea de a iubi. Iată cum a început
această conversaţie puţin ieşită din comun...

Nevoia de iubire
— Ascultaţi mai întâi aceasta: „Cunosc fericirea de a iubi, îşi spuse ea într-o zi,
cuprinsă de o bucurie incredibilă. Iubesc, iubesc, e limpede! Da, dragostea cu toate
miracolele ei este cea care va domni în inima mea; simt focul ei cum mă animă..."
E frumos, nu credeţi?
— Puţin cam preţios... „Miracolele", „focul"... A folosit cam prea multe din astea.
Cine e această exaltată?
— Mathilde, eroina romanului lui Stendhal, Roşu si negru. Ea a descoperit
dragostea. Sau cel puţin, aşa crede ea.
— Sper totuşi că nu aveţi de gând să ne ţineţi un curs!
— Nu, staţi liniştiţi, însă dragostea e un lucru destul de ciudat. Fuge atunci când
încercăm să ne apropiem de ea, ne alunecă printre degete ca un săpun. Tocmai de
aceea ne fascinează atât de mult, pentru că este imposibil de prins. Nu o putem
vedea, nu o putem măsura, nu o putem închide într-o definiţie foarte clară. Aşa că
romanele, poezia, filmele, arta — tot ceea ce ne povesteşte despre dragostea altora
ne poate ajuta să vedem mai limpede ce este ea.
— Toată lumea vorbeşte despre dragoste, de acord! Dar nimeni nu spune acelaşi
lucru.
—— Eu am fost îndrăgostit când eram mai mic. In fine... Aşa credeam eu. Acum
nu mai sunt atât de sigur de asta.
— ... Crezi că eşti îndrăgostit pentru că vrei să fii îndrăgostit. Dar îţi faci iluzii.
De fapt, nimeni nu ştie ce înseamnă iubirea!
— Şi totuşi, iubirea există cu adevărat! Este un sentiment complex, un ansamblu
de emoţii, o stare de spirit care se manifestă diferit pentru fiecare om. De aceea
este greu s-o identificăm.
— îmi iubesc părinţii, îmi iubesc surorile — în sfârşit, în zilele mele bune... îmi
iubesc pisica... Nu-i acelaşi lucru.
— întotdeauna este vorba de un sentiment. Putem să-1 numim cum vrem noi:
afecţiune, ataşament, legătură, dorinţa de a fi împreună, de a te refugia lângă
cineva, de a primi şi de a dărui tandreţe... îi putem spune dragoste, dacă vrem.
Suntem trişti atunci când nu-i merge bine celui pe care îl iubim, neliniştiţi la
gândul că i s-ar putea întâmpla ceva rău. Ne simţim responsabili pentru el. Vă mai
amintiţi de Micul Prinţ şi de vulpea lui? „Vom avea nevoie unul de celălalt; voi fi
pentru tine unică în lume..."
—„M-ai domesticit...", da. Asta nu-i dragoste adevărată.
— Este o formă de iubire. Animalele domesticite sunt capabile de fidelitate, se
întristează atunci când sunt abandonate, se bucură atunci când îşi regăsesc stăpânii.
Animalele ne iubesc şi ele, în felul lor. Dar desigur, între ele, ceea ce acţionează
este mai degrabă instinctul si atracţia sexuală. Ele n-au nevoie să se îndrăgostească
pentru a se reproduce. Noi, animalele umane, suntem mai complicate. Nu ne
limităm la o „perioadă de împerechere", nu resimţim pulsiuni sexuale la date fixe
sau dorinţe care să ne provoace călduri la începutul primăverii...
— Deşi... (Râsete.)
— Bineînţeles, ne supunem şi noi instinctelor, inventăm strategii de seducţie, o
facem pe şmecherii pentru a atrage obiectul dorinţei noastre...
— Fetele se pisicesc si se machiază...
—... iar băieţii se maimuţăresc arătându-şi muşchii!
— Da, numai că noi mai avem şi ceva în plus: capacitatea de a ne pune întrebări
despre noi înşine, de a ne depăşi pulsiunile, de a avea emoţii, de a ne imagina, de a
visa... Adevărata iubire este profund umană. Proprie numai oamenilor. Este un
cadou care ne vine o dată cu lunga poveste a Omului, un cadou de la strămoşii
noştri cei mai îndepărtaţi.
— Si australopitecii se iubeau?
— Probabil, dar cum am putea găsi mărturii ale dragostei în fosilele strămoşilor
noştri? Este sigur însă faptul că totul s-a schimbat din momentul în care omul a
inventat limbajul, conştiinţa, civilizaţia. Este posibil ca dragostea să se fi născut o
dată cu ideea morţii, atunci când omul a înţeles că dispariţia unuia dintre cei
apropiaţi lui era definitivă, fără întoarcere.
— E amuzant...
— Iubirea înseamnă fericire, dar şi suferinţă. Una fără cealaltă nu se poate, vom
mai discuta despre asta... Unii cercetători consideră că iubirea a apărut acum trei
milioane de ani. Atunci când primele fiinţe omeneşti au început să meargă pe două
picioare, perioadele de graviditate au devenit probabil mai scurte; era cu atât mai
mult necesar ca creierul puilor de om să crească în volum.
— Si atunci?
— Copiii se năşteau mai devreme, până în nouă luni. Erau prin urmare mai fragili.
Fiecare mamă era obligată să se ocupe de bebeluşul ei, să-1 îngrijească. Pentru a-1
ajuta, pentru a-1 proteja, tatăl a trebuit să se apropie mai mult de mamă...
Sentimentele dintre bărbat şi femeie ar fi putut lua naştere în tot acest timp... Dar
aceasta nu e decât o ipoteză, desigur!
— S-ar putea deci ca iubirea să fi fost inventată datorită bebeluşilor?
— Acest lucru pare verosimil. Şi astăzi, în continuare, fiecare micuţ se naşte
vulnerabil, neterminat. El are nevoie de iubire pentru a putea trăi din plin, pentru a
se iubi pe el însuşi, pentru a învăţa să iubească. Prima lui iubire este mama sa.
— Şi dacă mama sa nu-l iubeşte?
— Aşa ceva nu prea se întâmplă, în afara unor excepţii rare, mama îşi iubeşte
copilul. Pur şi simplu. Spontan. Ea nu-şi pune întrebări. Dacă acest lucru nu e
posibil sau dacă mama nu mai există, trebuie să sperăm că acel copil va primi
afecţiunea tatălui său sau a altor adulţi. Fără aceasta îi lipseşte esenţialul, în secolul
XIX, au fost descoperiţi copii sălbatici, care crescuseră în natură, departe de
oameni. Ei bine, ei nu mai puteau deveni cu adevărat fiinţe umane. Cunoaşteţi
experienţa lui Frederic al II-lea ?
— Nu. Cine este acesta?
— împărat al Prusiei în secolul al XVIII-lea. El voia să descopere care era limba
„naturală" a fiinţelor umane, cea pe care acestea ar vorbi-o spontan dacă nu ar auzi
pe nimeni vorbind în jurul lor. El a avut ideea îndoielnică de a dispune creşterea
unui grup de nou-născuti de către doici care să nu le vorbească acestora niciodată.
Rezultatul: după doi ani, aceşti nefericiţi nu vorbeau deloc şi au murit apoi în scurt
timp. Din lipsă de căldură umană, cu siguranţă.
— Fermecător, împăratul...
— O vreau pe ma-ma mea... (Râsete.)
— Se spune că, până la şase luni după naştere, bebeluşul este tot una cu mama sa,
el nu ştie nici măcar că e o persoană diferită. Când îşi dă seama de acest lucru, îl
cuprinde o angoasă teribilă. De-a lungul întregii sale vieţi el păstrează nostalgia
acestei perioade binecuvântate când era mereu la adăpost, protejat de dragostea
mamei sale. Din fericire, el va căuta apoi dragostea în altă parte, în general la
cineva de sex opus. Acesta este un altfel de iubire, de o altă natură, care are ceva
în plus: erotismul, dorinţa... Un fel de atracţie naturală care îi împinge în mod
irezistibil pe bărbaţi şi femei unii către ceilalţi. Dintotdeauna!
— Dintotdeauna? Suntem siguri de asta?
— Toate epocile istorice ne-au lăsat poeme, scrisori, cântece care celebrează
dragostea. Sentimentul iubirii exista desigur cu mult înainte de inventarea
scrisului, chiar dacă nu avem dovada materială a acestui lucru, în acelaşi fel în
care este prezent şi astăzi în acele rare societăţi care nu au memorie scrisă, ca
nomazii tuareg, ca unii indieni din Amazonia sau din Papua Noua-Guinee...
Iubirea este universală pe planeta noastră. Cele dintâi texte, cele ale sumerienilor
şi ale egiptenilor, vorbesc despre dragoste. Biblia, de asemeni, este plină de
pasiuni tumultuoase. Şi miturile antice reiau poveşti care îşi au originea în timpuri
şi mai vechi şi care vorbesc despre trădări, răzbunări şi pasiuni teribile. Vă mai
amintiţi marile mituri despre iubire?
—-Isis si Osiris...
— Orfeu si Euridice... Ei se iubesc. Ea moare. El o va căuta chiar si în infern.
Este ceva măreţ!
— Orfeu este fiul lui Apollo, zeu al dragostei, mare seducător al nimfelor şi al
muritoarelor. Şi amintiţi-vă de Venus, pe care grecii o numeau Afrodita: zeiţa
dragostei, născută din spuma mării, înfăţişată mereu ca provocatoare, irezistibilă...
Şi Elena, soţia infidelă care determină declanşarea războiului troian... Toată
mitologia vorbeşte despre aceasta: dragoste, dragoste şi iar dragoste!
— Totuşi lucrurile s-au mai schimbat de-atunci...
— Ceea ce s-a schimbat este rolul bărbaţilor şi femeilor, ideea de cuplu... Altădată
dragostea nu stătea la baza familiei. Nu te căsătoreai din iubire, ci pentru a-ţi spori
terenurile, pentru a-ţi înmulţi bogăţiile, pentru a face să se perpetueze o linie
nobilă. Adolescenţii, mai ales fetele, erau bunuri care puteau fi negociate, în
vremea Imperiului roman, ca şi în Evul Mediu, femeile erau fie soţii, fie
prostituate. Dacă un soţ şi soţia sa erau în plus şi prieteni, cu atât mai bine pentru
ei! Dar acest lucru nu era considerat necesar.
— Dragostea cavalerilor din Evul Mediu era totuşi mai nostimă.
— Cavalerii, prinţesele si tot tacâmul...
— Nu vă faceţi prea multe iluzii: era o dragoste, adesea platonică, pentru o femeie
inaccesibilă, în legendele trubadurilor, cavalerii săvârşeau fapte de vitejie în
război, pentru ca fiecare să fiede Dulcineea lui. în general, doamna era măritată cu
altcineva... Star ei căutau febra dorinţei şi apoi lucrurile se opreau aici. , *» —
Frustrant!
^** — Femeile erau mereu închise în Casele lor. Dacă o femeie şi-ar fi înşelat
bărbatul, acesta ar fi avut dreptul să o omoare... Dragostea se regăsea mai degrabă
în afara căsătoriei, iar erotismul era privit ca o nenorocire, ca un păcat. Mai târziu,
femeile presupuse ca prea senzuale aveau să fie arse pe rug, fiind tratate drept
„vrăjitoare".
— Voi ne ţineţi un curs de istorie!
— Istoria iubirii rămâne să fie scrisă... Mult timp, căsătoria a fost ceva, iar
dragostea cu totul altceva. Soţia, mama nu trebuiau să cunoască plăcerile
dragostei. Până când, într-o zi, femeile s-au răzvrătit... Romeo şi Julieta, cuplul
simbol, sunt deja moderni: ei se iubesc şi fac totul să se căsătorească! Pe vremea
lui Shakespeare, aceasta era o idee provocatoare. A fost nevoie de mult timp ca aşa
ceva să devină o obişnuinţă. Femeile sunt acelea care, emancipându-se, au făcut
totul pentru a le da copiilor lor un tată care să fie în acelaşi timp si bărbatul iubit
de ele.
J*.

—încercare ratată! Astăzi, un cuplu din două divorţează.

— Depinde de ţară. Ai văzut femeile talibane la televizor...
—Acoperite cu văluri din cap până-n picioare, închise... Acolo nu există divorţ!
— Şi cu siguranţă nici iubire! însă, dacă vreţi acest lucru, nu vom vorbi aici decât
de Occident. Chiar şi aici e deja destul de complicat... La noi se încearcă reunirea
dragostei şi a căsătoriei si nu întotdeauna cu succes... Tocmai aceea trebuie să
încerci să vezi clar lucrurile înainte de a te angaja într-o relaţie şi înainte de a face
copii. Voi mai aveţi timp...
— Si dacă am rămâne celibatari...
— „Ah! dacă ne-am putea lipsi de celălalt!", visa Roland Barthes, unul dintre
gânditorii care au scris cel mai bine despre acest subiect. Ei bine, nu, nu ne putem
lipsi! Toată lumea are nevoie de dragoste, chiar şi cei care nu o mărturisesc.
„Priveşte-mă, vorbeşte-mi, ocupă-te de mine, iubeste-mă!" Iată ce spunem noi în
taină, din prima până în ultima zi a vieţii noastre.
—Povestea dumneavoastră e teribilă! Ce rămâne atunci de făcut dacă nu avem
norocul să ne îndrăgostim? Ne aruncăm pe fereastră?
Nu suntem obligaţi să ajungem la aşa ceva! Din fericire pentru noi, putem
-
împărţi dragostea cu familia noastră, împrietenii. Dar s-o recunoaştem fără ine:
suntem mai puţin fericiţi atunci ,d nu suntem îndrăgostiţi... E normal: dragostea
este lucrul cel mai important în viaţa unui bărbat şi a unei ,femei. Numai că ea nu
este un colet, nu soseste prin poştă!
Eu nu sunt sigur că într-adevăr în povestea asta cu dragostea, nu sunt sigur nici
măcar că o să mi se întâmple într-o zi... Si dacă asta n-ar exista cu adevărat?
Dacă toată lumea spune minciuni?
— De altfel, dacă părinţii se despart, e clar că n-au găsit reţeta potrivită! In fond,
consider că prietenii sunt mult mai importanţi. Ei contează mai mult pentru noi.
— Cât despre sex, nu e nevoie pentru asta să cunoşti „focul" dragostei, acea
dragoste la prima vedere, marea iubire şi tot restul...
— Stop! Inutil s-o faceţi pe cinicii cu noi, nu merge! O faceţi pe şmecherii cu
prietenii voştri când vă uitaţi la clipurile de la televizor şi la filmele acelea cu sex
şi sânge în fiecare secvenţă, aflate la limita pornografiei... Dar sunteţi terminaţi
atunci când eroul din Titanic moare alături de iubita lui, scufundându-se în apele
îngheţate ale Atlanticului...
— Pe mine chestia asta nu m-a impresionat deloc!
— Pe mine da!
— Nu sunteţi atât de insensibili pe cât vreţi să o arătaţi. Băieţii, ca şi fetele, toţi
visează la marea iubire. Dar nu e uşor să mărturiseşti aşa ceva. însă de ce să
încerci să disimulezi? în fond, e o pierdere de timp în conversaţia noastră!
Să revenim mai degrabă la esenţa problemei...

Îndrăgostiţi
— Pentru mine, esenţa problemei cum spuneţi voi, este să ştii când eşti
îndrăgostit, când iubeşti cu adevărat. —A! iată-ne ajunşi aici... Mai întâi, o
distincţie: „a fi îndrăgostit" si „a iubi" nu sunt unul si acelaşi lucru. Este vorba de o
diferenţă de intensitate, de durată. E puţin ca în jocurile video: mai întâi, există o
primă lume în care te îndrăgosteşti, apoi alte lumi care se succed, în care iubirea
devine mai profundă, mai puternică, mai durabilă.
— Se complică lucrurile si mai mult! Să fii îndrăgostit, asta nu e cu adevărat
dragoste?
— A fi îndrăgostit este, la început, un sentiment mai degrabă egoist: înseamnă să
doreşti pe cineva şi mai înseamnă să încerci minunatele emoţii pe care acesta le
trezeşte în tine însuţi. Vrei să te simţi viu, fericit... Joci de asemeni un rol, cel al
îndrăgostitului. Eşti în sfârşit „ales", preferat, te simţi mai important.
— Şi a iubi?
— Asta înseamnă să dai, să oferi. Să vrei întru totul binele celuilalt, în mod
sincer... Când eşti îndrăgostit, eşti mai degrabă pentru tine. Când iubeşti, e şi
pentru celălalt. Ştiţi cum se spune „Te iubesc" în italiană?
— Eu ştiu! „Ti voglio bene."
— Exact: „îţi vreau binele", „Vreau binele tău".
—Aşteptaţi o clipă! Ne-aţi spus adeseori câ trebuie să nu ne încredem în cei care
vor cu orice preţ să le facă bine celorlalţi: ei se comportă uneori ca nişte
dictatori!
— E adevărat, dar aceia nu iubesc cu adevărat. Să o spunem acum deschis: a vrea
în realitate binele cuiva, înseamnă înainte de toate să-1 laşi liber, să-1 respecţi, în
acest caz, „te iubesc" semnifică: sunt plin de bunăvoinţă faţă de tine, mă bucur de
bucuriile tale si nu pot suporta să-ţi fie rău. Şi mai mult decât atât: te iubesc aşa
cum eşti, îţi accept personalitatea, sunt fericit că exişti.
— Nu e prea uşor... Este ceva de-a dreptul creştinesc.
— Sau budist...
— Iubirea poate să apară oricum, fie că tu crezi în Dumnezeu sau nu, fie că
practici o religie sau nu. Ea priveşte sentimentele noastre intime, ideea noastră
despre noi înşine, „valorile" noastre. .. Să iubeşti cu adevărat ar însemna să iubeşti
ca un copil, fără condiţii. Iubirile lungi şi fericite fac parte cu siguranţă din această
categorie: cea a altruismului, a adevăratei iubiri pentru celălalt. Dar aceasta vine
mai târziu,după ce te maturizezi, după ce ai împărţit deja o bucăţică de viaţă cu
celălalt…
- Cât timp trebuie pentru asta? Timpul pentru ca cei doi să se cunoască, cu
adevărat, profund... Cu condiţia ca, o dată cu trecerea timpului, iubirea să nu
dispară, ceea ce întâmplă frecvent.
-Poţi să cunoşti marea dragoste atunci când eşti adolescent?
— Unele persoane se întâlnesc foarte devreme şi rămân împreună tot restul vieţii
lor, iubindu-se cu adevărat. Este o şansă extraordinară. Dar rară. Când eşti tânăr,
crezi întotdeauna că trăieşti dragostea cea mare, adevărată şi definitivă. De fapt,
resimţi doar primele înflăcărări ale inimii. Este deja un sentiment exaltant.
Adolescenţa este vârsta descoperirilor, a emoţiilor noi. Rar este vârsta unei iubiri
care să dureze o viaţă întreagă.
— Mie toate astea îmi fac oarecum
/• • w

frica...
— Este normal să fii neliniştit. Adolescenţa este perioada în care te simţi cel mai
vulnerabil. După cum spunea atât de frumos Frangoise Dolto, adolescentul
seamănă într-o anumită măsură cu un homar aflat la ora când îşi schimbă
carapacea: dezarmat si fragil... Nimeni nu este pregătit pentru a se îndrăgosti.
— Dar asta când se întâmplă? Ce se întâmplă atunci când eşti îndrăgostit?
— Are loc o mică revoluţie în viaţa noastră şi, mai întâi de toate, în corpul nostru:
inima ne bate mai repede, suntem tulburaţi, resimţim o emoţie puternică. .. Uneori
aproape o stare de rău. Ne îndrăgostim brusc, cădem în mrejele dragostei, pur si
simplu. „Căderea" este mai mult sau mai puţin brutală. Ne putem îndrăgosti de
cineva progresiv, pe măsură ce-1 cunoaştem, în viaţa de zi cu zi. Ne putem însă
îndrăgosti si violent, de la prima întâlnire.
— Bum! Dragoste la prima vedere! Există cu adevărat aşa ceva? Nu e oare doar
un truc de romancier?
— Să spunem că e vorba de un moment magic în care doi necunoscuţi încearcă
sentimentul inexplicabil că se recunosc, că sunt făcuţi unul pentru celălalt.
Ascultaţi-l pe Solal, iubitul lui Ariane din Belle du Seigneur, unul dintre cele mai
celebre romane despre dragoste scrise vreodată: „Era ea, cea aşteptată si cea mult
aşteptată, aleasă de soartă, în această seară, aleasă o cu prima zbatere a genelor
sale lungi şi întoarse... Altora le trebuie săptămâni şi luni ca să ajungă să iubească,
să iubească doar puţin, le trebuie întălniri şi gusturi comune şi cristalizări.Mie nu
mi-a trebuit decât o clipă, cea a unei zbateri a pleoapelor. Numiţi-mă nebun, dar
credeţi-mă pe cuvânt. O zbatere a pleoapelor, ea m-a privit fără mă vadă şi apoi au
urmat gloria şi primăvara şi soarele şi marea călduţă si limpezimea sa în
apropierea ţărmului şi tinereţea mea revenită..."
— O, la, la... tipul ăsta pluteşte!
— Bine, dar toate astea se întâmplă totuşi într-un roman.
— Trăim cu toţii o dragoste la prima vedere măcar o dată în viaţă?
— Probabil că nu. Nu-i de ajuns o întâlnire frumoasă. E nevoie să fii pregătit
pentru emoţii foarte puternice. Unii sunt mai emotivi decât alţii. Trebuie de
asemeni să resimţi un fel de lipsă, de nevoie... Când te îndrăgosteşti, înseamnă că
ţi-ai dorit în secret lucrul acesta, chiar dacă nu-1 recunoşti nici faţă de tine însuţi...
— Cum aşa?
— Uneori, raţiunea noastră ne spune: „Nu cred asta, nu e momentul..." Dar o parte
din tine, acea parte profundă, tainică, indisciplinată, îţi spune contrariul si strigă:
„Mă sufoc în mica mea lume de acum, vreau să trăiesc, vreau să iubesc!". Tocmai
acest instinct al vieţii este cel care preia comanda în momentul întâlnirii!
— Poţi simţi doar tu o dragoste la prima vedere şi celălalt nu?
— Din păcate, da. Dacă iubeşti numai tu, atunci mai bine pleci, în acest caz, chiar
dacă relaţia ajunge să se înfiripeze, vei păstra mereu sentimentul că iubeşti mai
mult, că doreşti mai mult... Vei sfârşi prin a suferi din această cauză.
— Dar nu te poţi îndrăgosti obligatoriu în acelaşi timp cu celălalt!
— E adevărat. Uneori, această dragoste la prima vedere este împărtăşită, dar unul
dintre cei doi îşi dă seama mai repede decât celălalt că e îndrăgostit. Se pare că
bărbaţii sunt un pic în întârziere faţă de femei din acest punct de vedere. Ei se
dovedesc a fi mai puţin intuitivi şi au nevoie de un timp mai lung pentru a-şi
înţelege sentimentele.
— O dragoste la prima vedere reprezintă începutul unei mari iubiri?
— Dragostea la prima vedere este înainte de toate izbucnirea bruscă a
sentimentului că iubeşti, dar nu certitudinea unei mari iubiri. Mai apoi poţi trece
sau nu — de la euforia dintâi la adevărata dragoste pentru celălalt. Minunatele
intuiţii ale începutului pot confirmate sau urmate, în mod nemilos,.de o decepţie.
De exemplu, Solal şi Ariane se iubesc oare cu adevărat? Criticii literari mai
discută încă asupra acestui aspect!
— Ei nu sunt fericiţi împreună?
Dragostea nu este o garanţie a fericirii. Ei trăiesc o poveste foarte pasionantă care
sfârşeşte însă rău...
— Cum arată o poveste de dragoste care sfârşeşte bine?
— Poate e o poveste care nu se sfârşeşte niciodată...
Până când moartea îi va despărţi... Pfui!
—Atunci, dragostea la prima vedere e ca un cadou"? încă un truc?
— Un cadou otrăvit! ' — E un moment în care destinul cuiva se poate schimba.
Iată de ce romancierii şi cineaştii iubesc atât de mult acest moment, într-o clipă,
viaţa eroilor se metamorfozează, toate dorinţele lor ating apogeul. Dar staţi
liniştiţi, poţi foarte bine să te îndrăgosteşti şi fără această dragoste la prima
vedere.
— Dar cum poţi şti că te-ai îndrăgostit, cum poţi fi sigur de asta? Chestia cu
inima care bate puternic o cunosc, mi s-a întâmplat de atâtea ori. Am crezut de
fiecare dată că „asta e", dar a doua zi totul era sfârşit, nu mai exista nimic.
— Dacă te întrebi „sunt oare îndrăgostit?", asta înseamnă că nu eşti. Când te
îndrăgosteşti, o ştii pur şi simplu. Nu-ţi mai pui întrebări. Nu mai eziţi între mai
multe persoane... Este sigur el sau ea. Adormi seara îndrăgostit şi te trezeşti
dimineaţa la fel. Asta-i tot. Chiar dacă nu ţi se întâmplă pentru prima dată, eşti din
nou tulburat, tânăr şi naiv, gata să iubeşti. Romeo o întâlneşte pe Julieta şi se
întreabă: „Oare inima mea a iubit vreodată până acum? Ochilor, spuneţi că nu, căci
înainte de această noapte, eu n-am văzut adevărata frumuseţe..."
— Dar mai exact, ce simţi?
— Acest sentiment de certitudine, desigur. Dintr-o dată, începi să trăieşti lucruri
importante, adevărate. Gata cu trasul de timp, cu greutatea de a te ridica dimineaţa
din pat: viaţa devine pasionantă şi te simţi incredibil de viu.
— E posibil să-ţi faci şi iluzii, nu-i aşa ?
— Da, este adevărat. Dacă ne întoarcem pentru o clipă la Mathilde a noastră, iată
cum ne descrie Stendhal momentul în care ea se îndrăgosteşte: „Din clipa în care
s-a hotărât să-1 iubească pe Julien, ea nu s-a mai plictisit, în fiecare zi se felicita
pentru hotărârea pe care o luase de a-si dărui o mare pasiune. Această distracţie are
destule pericole, se gândea ea. Cu atât mai bine! fără această mare pasiune, aş fi
fost terminată de plictiseală în cel mai frumos moment al vieţii mele."
— Ea „decide" să se îndrăgostească!Asta se decide?
— Cu siguranţă nu. Mathilde însă este atât de nerăbdătoare, încât începe i se joace
de-a dragostea. Unii oameni nu-şi doresc decât atât: marea tulburare pe care o
aduce noul, întâlnirea. Ei nu apreciază decât începuturile unei poveşti de iubire.
Atunci ei se joacă de-a dragostea, iar şi iar. Asta le dă valoare, face importanţi: se
cheamă că sunt îndrăgostiţi. Ideea dragostei îi atrage mai mult decât persoana
peste care o Suprapun.
— Uneori te crezi îndrăgostit de o vedetă...
— A, da! Julia Roberts, Cameron Diaz...
— Mi-as dori să fiu în locul lor.
— A visa este un fel de a „încerca" sentimentul dragostei, de a-i cunoaşte emoţiile,
atunci când marea întâlnire se lasă aşteptată... Dacă vă ambalaţi pentru o vedetă de
cinema, o campioană sau un cântăreţ, aceştia rămân inaccesibili. Ceea ce vă
permite să îi imaginaţi perfect potriviţi pentru voi! în plus, celebritatea, prestigiul
atrag. Eşti mai uşor sedus de monitorul de la ski sau de cea mai frumoasă fată din
liceu, pentru că privirile celorlalţi îi face pe aceştia mai interesanţi şi îi înconjoară
cu o aură. Fiecare caută să fie ales, să fie sigur de el însuşi.
— Oricum, acest gen de povesti nu durează.
— Când luminile se sting, idolii noştri îşi pierd strălucirea... Atunci, cel mai bine
este să-ţi mărturiseşti repede că te-ai înşelat, fără să faci din asta o dramă. Aceste
iubiri „steluţe", care se aprind şi se sting în faţa celui mai mic obstacol, nu au
viitor. Dacă o iubeşti pentru că e sexy, seara, în fustă scurtă, şi a doua zi o găseşti
mai puţin interesantă în blugii ei cei vechi, înseamnă că e o problemă...
— Eşti întotdeauna puţin nebun atunci când te îndrăgosteşti?
— Da. Toţi îndrăgostiţii din lume resimt această senzaţie atât de preţioasă: trăiesc,
trăiesc, viaţa e atât de pasionantă! Şi ce persoană interesantă sunt! E o perioadă de
euforie, te simţi plin de energie, sensibilitatea ta freamătă, scrii poeme, asculţi
muzică, legi arta mai profund. Vibrezi, trăieşti mai intens. Te iubeşti pe tine însuţi.
-Nu devii puţin idiot? Fericirea nu este niciodată ridicolă, Cu atât mai rău pentru
cei care îşi bat joc! Ce importanţă au ei, dacă tu te simţi atât de bine, atât de feri-
cit!Când dragostea este împărtăşită,atenţia celuilalt ne face să strălucim, ne face
magnifici! Suntem în sfârşit aleşi, eliberaţi de greutatea imperfecţiunilor si
îndoielilor noastre. Da, suntem îndrăgostiţi de noi înşine înainte de a fi de celălalt,
care pare să corespundă perfect — pentru moment — dorinţelor noastre. Julieta lui
Shakespeare i se destăinuie lui Romeo: bunătatea mea nu mai cunoaşte margini, ca
marea, iubirea mea e atât de profundă. Da, cu cât dăruiesc mai mult, cu atât am
mai mult, şi una şi alta sunt nesfârşite..." \- — Julieta îl iubeşte cu adevărat pe
Romeo din moment ce îşi doreşte să-i dăruiască totul. Aceasta este iubirea
adevărată, nu-i aşa?
— Cu o zi înainte să se îndrăgostească, Julieta era o fetiţă capricioasă şi răsfăţată şi
iat-o schimbată. Asta pentru că s-a îndrăgostit. S-a îndrăgostit de Romeo şi de ea
însăşi, îl iubeşte ea cu adevărat pe Romeo al său? Ea şi-1 imaginează fără defect,
crede că el îi împlineşte toate visele. Dar ea nu-1 cunoaşte pe adevăratul Romeo,
cel complex, schimbător, imperfect. Shakespeare nu-i lasă timp să-1 descopere.
Oare ar fi continuat ea să-1 iubească dacă ar fi supravieţuit? Rămâne să răspundeţi
voi.
— Ei sunt sinceri amândoi, aleg să moară din dragoste, nu e puţin lucru. Eu cred că
ar fi continuat să se iubească.
— Poate... Poate că trecerea timpului nu i-ar fi decepţionat? Poate că ar fi trecut de
la minunatul „a fi îndrăgostit" la veritabilul „a-1 iubi pe celălalt"? în orice caz, ne
place să credem că ar fi putut fi aşa.
—Numai că e un lucru rar, asta vreţi să spuneţi, nu-i aşa?
— Da. Odată cu trecerea timpului, celălalt îşi pierde puţin câte puţin din magia sa.
Adesea, el se dovedeşte a nu fi la înălţimea aşteptărilor noastre... în realitate, la
începutul unei poveşti, în ciuda nebuniei, a fericirii, în ciuda unui sentiment
profund de intimitate, totuşi e vorba de doi necunoscuţi care se îndrăgostesc unul
de celălalt.
- Voi prezentaţi lucrurile ca si cum a te
îndrăgosti" este ceva în mod automat reciproc. întâlneşti pe cineva si te simţi sublim
În-general, nu se întâmplă aşa. Te îndrăgosteşti şi... ea nici măcar
nu se uită la tine!
,Ce să faci atunci când el nu te iubeşte?
Să încerci să fii mai frumoasă, \ amuzantă, mai inteligentă? Sau dimpotrivă mai
distant, un pic dispreţuitor?
-Există ceva mai simplu: să laşi să ti se întrevadă sentimentele si dacă nu ai parte
de nici o reacţie din partea celuilalt, atunci să pleci...
• Iată într-adevăr un sfat părintesc! Dar nu te poţi debarasa de o iubire aşa la
comandă!
Cu siguranţă, însă a persevera spunându-ţi „O înţeleg foarte bine" sau iubesc atât
de mult încât va sfârşi a mă iubi şi el!" te va aduce până la urmă într-un impas.
Nimeni nu poateforţa pe altcineva să iubească. Dacă două vise nu se întâlnesc,
nimic nu poate fi schimbat.
>»—Atunci de ce fiecare se agaţă cu atâţa putere de visul său? — Pentru că
emoţiile provocate de dragoste, de îndrăgostire sunt preţioase, exaltante. Să renunţi
la ele îţi poate da impresia că mori. Şi apoi, a suferi, a plânge, a încerca speranţa
şi disperarea reprezintă în acelaşi timp un fel de a trăi intens, de a te descoperi
şi de a-ţi proba limitele. După ce trăieşti aşa ceva, nu mai ai chef să redevii ca
„înainte". Iubirile nefericite îi inspiră pe artişti... şi constituie materialul multor
jurnale intime! Dar spun încă o dată, asta e cu adevărat dragoste?
— De ce n-ar fi asta dragoste?
— Nu poţi şti acest lucru până nu împărtăşeşti intimitatea cu persoana iubită. Ea
îţi rămâne în parte necunoscută. Nu-i ştii visele secrete, neliniştile, felul de fi
trist, de a se supăra. De altfel, poate că, sub o aparenţă înşelătoare, ea este
incapabilă să iubească? Sau cel puţin incapabilă să ne iubească.
— Există oameni incapabili să iubească?
— O, da! Şi mai ales nu trebuie să încerci să schimbi pe cineva care are sufletul
de piatră! Ceva trebuie să se fi întâmplat cu el, ceva care 1-a făcut să fie infirm
în dragoste.
—Asta se tratează?
— Poate că da. Sau poate că nu. Dacă persoana respectivă îşi doreşte acest
lucru, ea poate consulta un psihanalist care o va ajuta să se întoarcă până în
copilăria sa cea mai îndepărtată. Dar, cel mai adesea, ea nu încearcă nevoia
de a merge la un medic. Stendhal vorbea încă din vremea lui despre sufletele
„vulgare, insensibile", cele care nu pot iubi. Este un pic brutal, dar avea drep-
tate! în zilele noastre, nimic nu s-a schimbat.
—Adesea, aceste suflete „insensibile" le au tocmai cei mai frumoşi băieţi...
— Sau super-drăgălasele pe care le vrea toată lumea.
— Poate nu eşti iubită, aleasă, pentru că nu eşti destul de frumoasă...
— Frumuseţea atrage atenţia, nu dragostea. A iubi presupune adevărata
întâlnire dintre două personalităţi şi nu doar un joc de aparenţe. Băieţii frumoşi
şi „super-drăgălasele", cum spuneţi voi, sunt doriţi de toată lumea, dar oare îi şi
iubeşte toată lumea? Mai ales fetele foarte „sexy" sunt dorite ca nişte trofee.
Ele servesc drept decor, dar asta nu înseamnă că sunt şi iubite. Ele au chiar mai
puţine şanse de a fi iubite.
— De ce?
— Ele îi atrag în mod automat pe cuceritori, pe Don Juan-i, pe cei care nu se
gândesc decât la „victorie". Dar sunt oare aceştia cu adevărat cei mai in-
teresanţi? Prin simpla lor prezenţă, ei îi descurajează pe băieţii mai timizi si mai
sensibili, pe cei pe care fetelor le-ar plăcea poate să-i întâlnească, dar care nu
îndrăznesc nici măcar să le facă acestora curte.
— Asta auzim uneori spunându-se printre băieţi: dacă o vrei, trebuie să acţionezi,
trebuie să o agăţi...
— Nu ne lua chiar pe toţi drept nişte macho! Astăzi, mai degrabă fetele sunt cele
care agaţă.
— Poate, dar mulţi băieţi sunt dispuşi la orice numai „să se culce" cu cineva. Fac
asta pentru a iubi? Cred că e vorba mai degrabă de o plăcere egoistă, de putere, de
vanitate, în acest joc, orice mijloc e bun. Cel mai utilizat e probabil acela de a-i
spune unei fete exact ceea ce-i place ei să audă: „eşti cea mai frumoasă, te prefer
tuturor celorlalte", în plus există argumentul impar,abil: „Te iubesc". Un Don Juan
ştie să se folosească de toate slăbiciunile victimelor sale.
— El minte de nevoie?
— Cei mai buni mincinoşi cred în minciunile lor şi de aceea acestea sunt foarte
eficiente... Pentru a obţine ce vrea, un Don Juan — sau oricare băiat puţin mai
cinic — este în stare să se arate foarte tandru „înainte". Dar „după", totul s-a
sfârşit, se îmbracă din nou şi îşi reia felul obişnuit de a fi. în acest gen de situaţii,
poate se vorbeşte despre iubire, dar nu există iubire.
Fetele se înşeală crezând că trebuie să accepte neapărat experienţa sexualităţii
pentru a avea parte de tandreţe şi de afecţiune. Privind cu atenţie comportamentul
cuiva, putem înţelege mai mult decât dacă îi ascultăm discursurile sale frumoase.
— Seducţia înseamnă întotdeauna manipulare?
— Adesea. A te prezenta în cea mai bună formă a ta pentru a iubi şi pentru a fi
iubit e un lucru. Iar să seduci voluntar, cu cinism, pentru a „poseda", este altceva.
Un Don Juan e popular. Străluceşte adesea în mijlocul prietenilor săi. Poate părea
amuzant, sportiv, inventiv... Sau poate alege altă cale: o face pe fragilul pentru a-şi
atrage simpatia, chiar mila. Dar din clipa în care interesul său intră în joc, el
redevine dur, distant şi fără milă. Un egoist fără sentimente.
— Există si fete care se comportă ca nişte adevărate stricate.
— Bineînţeles. Unele mint, trădează, manipulează şi fac să sufere cu acelaşi
cinism. Şi ele sunt capabile să spună „te iubesc" fără să creadă un cuvânt.
— Dar nu orice „te iubesc" este totuşi o minciună!
— Din fericire! Când o fată sau un băiat spune „te iubesc" poate fi ceva sincer.
Totuşi, spus chiar şi cu sinceritate, „te iubesc" exprimă uneori altceva. E o
întrebare, o cerere disimulată: când spui „te iubesc", aştepţi şi răspunsul,
aproape în mod automat...
— Un „şi eu de asemeni"?
— Da. „Te iubesc" este o declaraţie de dragoste, dar şi o rugăminte să ţi se
răspundă cu dragoste. Vrei să auzi cuvintele magice, atât de aşteptate: „Şi eu te
iubesc", pentru a te simţi în sfârşit liniştit, în siguranţă. Este aceasta o iubire
pentru tine însuţi, o iubire pentru celălalt? Numai timpul şi o privire fără
complezentă asupra propriei persoane ne pot aduce răspunsul la această în-
trebare.
—Atunci, cum să ieşim din această dilemă?
— Făcând eforturi reale ca să înţelegem. Ştiind că toate acestea constituie un
joc de oglinzi deformatoare între tine şi ceilalţi, încercând să distingi seducţia
tandră de manipulare. A seduce pe oricine nu are prea mare legătură cu
dragostea. Dar să te apropii de cineva de care eşti atras, să încerci să-i vorbeşti,
să-1 cunoşti, acesta poate fi începutul unei poveşti frumoase. Important este să
rămâi sincer.
— Şi dacă nu ştii să faci aşa ceva? Dacă eşti prea timid?
— Pai da, cum să faci asta? Să-i priveşti,pe băieţi în ochi? Să pozezi indiferenţa?
Dacă nu încerci nimic, nu se întâmplă nimic.
—— Ne e frică să ne apropiem de ceilalţi!
— E adevărat, nu e un lucru uşor. Dar faceţi totuşi acest efort, nu rămâneţi
singuri! Toată lumea e pe aceeaşi corabie. Şi fetele, şi băieţii. Şi toată lumea
face ceva. Unii se prefac, adesea pentru a-şi ascunde timiditatea; unii joacă un
rol, încercând să-şi inventeze o personalitate... Nimeni nu se simte foarte în
largul său în această poveste. Nici măcar cei care o fac pe şmecherii sau cele
care se dau drept fâşneţe: toţi ascund adesea o mare fragilitate.
— De ce unii sunt atraşi de o persoană de acelaşi sex cu ei?
— în adolescenţă, resimţi adesea emoţii faţă de cineva de acelaşi sex cu tine.
Dar nu devii homosexual din atâta lucru. Unii adolescenţi — sau unele
adolescente — cred totuşi că sunt homosexuali şi nu mai îndrăznesc să se
intereseze de persoanele de celălalt sex. Alţii se refugiază în homosexualitate
deoarece nu se simt bine în pielea lor, le e frică să se confrunte cu sexul opus
sau au avut deja parte de eşecuri în dragoste: ei se întorc atunci către cei care li se
par mai apropiaţi de ei. De asemeni, uneori, părinţii i-au educat cultivând o
ambiguitate în ceea ce priveşte sexul lor.
— Si devin homosexuali?
— Nu obligatoriu. După o perioadă trecătoare, pot să-şi redescopere sentimentele
pentru sexul opus. Alteori, există cineva mai în vârstă care îl iniţiază pe adolescent
în homosexualitate, plasându-1 într-o situaţie de dependenţă şi de constrângere,
jucându-se cu sentimentele sale ambigue şi angajându-i viaţa afectivă fără voia lui.
In asemenea situaţii, trebuie să reacţionezi şi să vorbeşti cu alţii, cu psihologi, dacă
este nevoie.
— Si atunci, homosexualitatea este întotdeauna o greşeală?
— Nu. în adolescenţă, şi adesea chiar înainte, anumite persoane nu încearcă, în
mod natural, nici o atracţie faţă de sexul opus. Homosexualitatea nu este în acest
caz nici un refugiu, nici o constrângere din partea altora. Ci o necesitate imposibil
de ocolit... Dificultatea, mai ales pentru bărbaţii homosexuali, este aceea că trăiesc
adesea într-un mediu închis, în care domneşte obişnuinţa unei seducţii permanente,
în care sexualitatea se joacă între mai mulţi parteneri... Ceea ce nu e tocmai ideal
pentru a găsi adevărata iubire... Dar aceasta poate exista desigur atât în cazul
bărbaţilor, cât şi în cel al femeilor.
— Si de ce nu te poţi îndrăgosti de cea mai bună prietenă, de alt sex, de data
aceasta? Ar fi atât de simplu! O cunoşti bine, ai încredere în ea...
—Ar fi o amestecătură totală! Si rişti în acest fel să-ţi pierzi prietenii. E mai grav
decât atunci când pierzi un iubit.
— Şi dacă într-o zi ai deveni cel mai bun prieten sau cea mai bună prietenă a
iubitului sau iubitei tale?
— Să reuneşti dragostea cu prietenia, asta ar fi genial!
— în prietenie, eşti adesea mai lucid decât în iubire. Pe prietenii noştri îi con-
siderăm întotdeauna oameni buni, care sunt „aşa cum trebuie". Cu îndrăgostiţii e
altceva. Uneori, nu poţi fi sigur că eşti si prieten cu persoana iubită. Ne putem de
asemeni crede îndrăgostiţi de personaje pe care, în adâncul sufletului nostru, nu le
considerăm tocmai recomandabile. Sau de unele care nu ne apreciază, care nu ne
înţeleg.
— Dar prietenia adevărată între o fată şi un băiat există?
— Da, din fericire, dar este destul de rară. Unul dintre cei doi este adesea un
îndrăgostit în travesti, care nu poate sau nu vrea „să-şi declare pasiunea", între fete
şi băieţi, jocul seducţiei rămâne în permanenţă prezent, într-o prietenie, îţi- faci
oarecum ucenicia fără riscul sexualităţii.
—Aceasta este oare adevărata diferenţă între iubire si prietenie: sexul?
— Da, dorinţa. Dorinţa unei intimităţi fizice, senzuale, erotice, sexuale. Şi în plus
un sentiment de plenitudine şi de exclusivitate. Poţi avea mai mulţi prieteni
adevăraţi în acelaşi timp, dar nu poţi avea mai multe iubiri adevărate simultan.
Sexualitatea realizează diferenţa. Dar sexualitatea merită un capitol separat, nu-i
aşa?

A face dragoste
— Să-i dăm drumul, va fio discuţie fierbinte... Dar dacă vorbim despre sex, n-o să
vă spunem chiar totul...
— Nu suntem aici pentru asta. Ci pentru a încerca să înţelegem două sau trei mici
lucruri care vă vor ajuta, astăzi sau mai târziu. Sexualitatea aparţine vieţii private,
intime. Dar, în acest domeniu, ignoranţa poate conduce la catastrofe care ar fi
putut fi evitate „dacă am fi ştiut...". Voi, adolescenţii, sunteţi invadaţi de tot felul
de imagini şi de discursuri despre sexualitate, dar nu sunteţi atât de informaţi pe
cât s-ar putea crede.
— Nu ni se vorbeşte decât de probleme: avort, SIDA...
— E adevărat. Cu siguranţă ştiţi că e posibil să ai un copil, fără să-1 doreşti, încă
de la prima relaţie sexuală. Prin urmare, contracepţia este indispensabilă. Pilulele
sunt potrivite pentru un cuplu cu adevărat stabil, în care relaţia se bazează pe
încredere totală. Dacă nu e aşa, trebuie folosite prezervativele, singurele care
protejează împotriva bolilor cu transmitere sexuală. Alte boli, precum hepatita B,
se pot lua prin salivă. Ceea ce trebuie să îndemne la prudenţă...
— Ştim asta...
— Dar nu strică niciodată să vi se repete...
— Nu se spune niciodată nimic despre ceea ce ne interesează cu adevărat...
— Adică?
— Ei bine... Despre cum se face...
— Nu se vorbeşte decât despre asta peste tot! Trebuie să fii orb sau să nu ai
televizor ca să nu ştii aşa ceva!
— Să nu credeţi asta. Vă este prezentată doar o imagine stereotipă a sexualităţii.
Actul sexual în sine e mereu arătat în aceeaşi manieră.
— Bărbatul se aşează deasupra femeii si se mişcă precum un mecanism.
— Prim plan cu faţa transpirată a bărbatului, prim plan cu faţa femeii în extaz...
Apoi camera se opreşte asupra tavanului sau a ferestrei... Muzică şi gata! Asta-i
tot, nu-i aşa? (Râsete.)
— Discuţia se anunţă într-adevăr fierbinte... Bine. Inutil să vă spun că sexualitatea
nu se rezumă la acest clişeu. Problema este că nu se arată decât atât. în ziua de
astăzi, ne fac să roşim mai mult sentimentele decât sexul. .. Sexualitatea este
expusă, etalată în plină zi, a devenit o afacere comercială şi publicitară. Cu toate
acestea, mulţi oameni sunt singuri. Viaţa nu seamănă cu filmele de la televizor, în
care fiecare îşi schimbă bucuros partenerul.
— Nu toată lumea spune acelaşi lucru, oricum.
— E adevărat. Dacă ascultaţi mărturisirile bunicilor voştri, ei vă vor povesti despre
o perioadă în care doi tineri trebuiau să aştepte căsătoria ca să trăiască împreună.
Această morală „iudeo-crestină" dorea să ofere fiecărui om un ideal frumos: o
iubire, mare şi unică, pentru toată viaţa. Dar morala aceasta ascundea multe
minciuni şi multe căsătorii nefericite: femeile, mai ales, se descopereau legate
pentru totdeauna de acelaşi bărbat şi adesea, să recunoaştem, private de iubire si de
plăcere.
— Dar acum ele s-au emancipat.
— Mai mult sau mai puţin. O dată cu apariţia contracepţiei şi a libertăţii sexuale,
femeile s-au eliberat din această constrângere si a fost proslăvit „amorul liber". Era
ceva destul de naiv: gelozia n-a dispărut desigur dintr-o simplă mişcare de baghetă
magică; când eşti cu adevărat îndrăgostit, nu suporţi ca prietenul sau prietena ta să
aibă alţi „parteneri", chiar dacă laşi să pară că eşti generos; în plus, riscul de a
contacta SIDA te obligă la responsabilitate.
— Şi atunci?
— Intre cele două modele, există o mulţime de alte variante pe care le putem
inventa. Astăzi putem descoperi sexualitatea cu mai puţină ipocrizie, în propriul
nostru ritm, urmându-ne dorinţele şi sentimentele fără a ne simţi legaţi pentru
totdeauna. A face dragoste rămâne un lucru important, dar reprezintă un
angajament pentru toată viaţa.
—Avem impresia că băieţii nu prea îşi urmează sentimentele, ci mai degrabă
hormonii!
— Ba nu! Acum fetele sunt cele care vor!
— Nu toate. Unele vor doar să se laude cu faptul că „au făcut-o". Altora, însă, le-
ar plăcea să prelungească cât mai mult perioada de întâlniri romantice, de
săruturi tandre...
— Fetele, ca si băieţii, se alertează adesea atât de tare, încât se simt ridicoli dacă,
la 16 sau 18 ani, nu „s-au culcat" încă cu nimeni. Ei bine nu, important este să te
simţi pregătit, în corpul tău şi în mintea ta. Actul sexual nu este un scop pe care
trebuie să-1 atingem cu orice preţ înainte de cutare sau cutare vârstă. Oricum
sexualitatea este deja prezentă în contextul acestor începuturi romantice de care
vorbiţi. Dorinţa de a se atinge, de a sta lipiţi unul de celălalt, toate acestea
marchează o atracţie fizică, o dorinţă.
— Poţi iubi fără să-l doreşti pe celălalt?
— Iubirea creează dorinţa. Fiinţele umane au, în mod natural, nevoie de afecţiune
fizică, au nevoie să fie ţinute în braţe, îmbrăţişate, mângâiate; vor să cunoască
plăcerea. Fără dorinţă nu există dragoste.
— Atunci ce-i cu iubirile platonicei
— în aceste cazuri, dorinţa nu se exprimă, dar asta nu înseamnă că nu există! Pe
timpul iubirii cavalerilor, amanţii dormeau adesea fără să se atingă, punând în mod
simbolic o sabie între ei. Dar se doreau şi voiau să resimtă toată forţa dorinţei lor.
Probabil de frică să nu vadă dispărând această dorinţă, nu o trăiau. Ei preferau să
rămână mai degrabă mereu „înainte", în imaginaţie, în aşteptare, în anticipare,
decât „după", decât să cunoască liniştea, satisfacţia, si poate chiar decepţia.
— E complicată povestea asta. De fapt, dorinţa apare atunci când nu ne aşteptăm
şi dispare fără ca noi să vrem acest lucru... Ce e această apariţie ciudată?
— Dorinţa de a se atinge, de a se topi unul în celălalt... Unii biologi ar vrea să vadă
în asta un fenomen în exclusivitate chimic, o cantitate de hormoni care este
produsă şi care invadează creierul şi îl împinge către „actul dragostei". Când două
persoane se plac, ele secretă un hormon surescitant, asemănător cu amfetaminele,
care acţionează ca un drog natural, dopând creierul. Este euforia, fericirea nebună,
si chiar... întunecarea minţii. Dacă se înfiripă o relaţie fericită, vine vremea „en-
dorfinelor", un fel de hormon al fericirii care ne dă un sentiment de energizare, dar
şi de bucurie profundă.
— însă sexul nu e o chestiune de chimie!
— Ar fi prea simplu. Şi prea trist. Se ştie pur şi simplu că aceste fenomene se
produc în creier. De ce? Şi de ce cu o anumită persoană, în special? Acesta rămâne
un mister.
— Dacă vă înţeleg bine, „a te îndrăgosti" si „a simţi dorinţa" sunt două lucruri
care ti se întâmplă în acelaşi timp?
— Da, această euforie care ne invadează în momentul unei îndrăgostiri la prima
vedere este şi un elan al corpului nostru care se trezeşte, care vrea să înainteze
către celălalt, să atingă, să fie atins. Nu înţelegem acest lucru imediat, nu suntem
pregătiţi să recunoaştem în faţa noastră înşine acest lucru! Dragostea are nevoie de
dorinţă, dar dorinţa se poate foarte bine lipsi de dragoste. Asta se întâmplă
probabil în majoritatea cazurilor. A iubi o persoană, cu calităţile şi defectele sale,
este ceva rar, complex şi generos. A dori un corp care poate procura plăcere este
un lucru atât de simplu şi de frecvent.
— Deci credem că suntem îndrăgostiţi, dar, în realitate, nu simţim decât dorinţa?
— Sau te crezi iubită si nu eşti decât dorită?
— E foarte greu să îţi dai seama de asta. Corpul şi spiritul nu sunt separate prin
limite clare, în tinereţe, faimoşii hormoni îşi încep traseul. Emoţiile corpului sunt
noi, puternice şi derutante. Ai chef să iubeşti, să descoperi sexualitatea. Iubeşti şi
doreşti. Nu poţi alege ceva anume dintre acestea trei. Cel mai bine e să nu te
precipiţi, să-ţi acorzi timp. Nu moare nimeni dacă aşteaptă un pic. Există timp şi
pentru timiditate şi pentru aşteptare şi pentru îndoială...
— Sa aştepţi şi iar să aştepţi... Trebuie totuşi s-o faci într-o zi!
— Nu te obligă nimeni, în acest domeniu, nu datorezi nimic nimănui, nu trebuie să
iei exemplu de la nimeni. Fiţi liberi! „Prima dată" e foarte importantă: ea rămâne
gravată în memoria noastră, chiar şi inconştient. Ea poate fi traumatizantă şi poate
condiţiona relaţiile noastre viitoare. Mai bine să pregătim această primă dată, să nu
ne abandonăm în braţele unei persoane pe care n-o cunoaştem bine, nici în ale cui-
va cu mult mai mare decât noi, care ar juca rolul de „iniţiator". Am ajunge, fără să
ne dăm seama, într-un raport de supunere, de subordonare. Bineînţeles că idealul
este să avem sentimente adevărate unul pentru celălalt, să descoperim împreună
magia dragostei, ca doi exploratori pe un tărâm necunoscut.
—Aproape că nu îndrăznesc s-o spun, dar pe mine toate astea mă cam stre-
sează un pic.
— Dacă ar fi să ne luăm după voi, ar trebui să fim mereu suspiciosi, să nu ne
încredem în nimeni, niciodată.
— într-adevăr. Atunci când nu există o încredere adevărată, o egalitate absolută
între cei doi, apare riscul manipulării periculoase. Uneori, totul se petrece într-un
mod foarte perfid. Când o tânără fată se simte obligată să accepte gesturi care nu-i
fac plăcere, care îi fac rău, putem vorbi despre o formă de viol. Chiar dacă nu
există violenţă fizică, ea cedează unei constrângeri psihice.
— Dar nu numai fetele se pot găsi în
asemenea situaţii.
— Fetele sunt adesea mai vulnerabile în faţa autorităţii, mai sensibile la
promisiuni, la ironii, la presiunile de tot felul... Şi copiii, de asemeni.
— Dar dacă-i vorba de copii, asta-i
pedofilie!
— Da. în acest caz e vorba de un adult care supune un copil. Relaţiile fizice,
mângâierile între copii şi adulţi, între tinerii adolescenţi (fete sau băieţi) şi adulţi
mai în vârstă nu trebuie niciodată, niciodată, să fie acceptate. Adultul este un
manipulator, un „utilizator", chiar dacă foloseşte cuvinte de dragoste pentru a
spune contrariul, chiar dacă afirmă că tot ce se întâmplă este „normal". De altfel,
el face totul pentru a determina păstrarea secretului. Iar cel mai tânăr este
întotdeauna o jucărie, o victimă. Acelaşi lucru se întâmplă desigur şi în cazul unui
incest, în raporturile fizice dintre părinţi şi copii, dintre fraţi şi surori. Dacă aşa
ceva se întâmplă, trebuie găsită o persoană de încredere cu care să se poată vorbi.
Să se poată vorbi de urgenţă.
— Cu toate avertismentele astea, avem de ce să ne simţim speriaţi!
— Nu vrem să vă speriem, ci, mai degrabă, vrem să fiţi preveniţi şi liberi. Ceea ce
vă face frică este tocmai această libertate si faptul de a fi singur responsabil de
luarea unei decizii. Nu faceţi dragoste dacă mintea voastră e plină de lucruri triste:
îndoieli, minciuni, dispreţ pentru celălalt sau, şi mai des, dispreţ pentru sine. Nu
trăiţi decât momente sincere, afectuoase, pline de respect. Iubiţi sau aşteptaţi să
iubiţi, dar dacă vă înşelaţi, fiţi indulgenţi cu voi înşivă, învăţaţi să vă iertaţi acest
lucru. Si asta face parte din experienţele normale ale vieţii, întotdeauna avem o
nouă şansă.
— Mie mi-ar plăcea mult să fac dragoste cu un băiat care mă atrage. Ca să văd
cum e. Nu e nevoie să aştept pentru asta secole întregi!
— Eşti sigură de treaba asta? Eşti sigură că acţionezi în deplină libertate şi că nu
cedezi în faţa presiunii „celuilalt"? Eşti sigură că nu vei fi decepţionată că ai ales
un băiat care nu vrea decât corpul tău frumos pe care tu i-1 dai cu atâta uşurinţă?
— E chiar atât de grav să faci dragoste fără dragoste? Si dacă îţi face
plăcere?
— Să mimezi gesturile intimităţii,
să-ţi oferi corpul, rămânând în tot acest timp distant, singur în mintea ta? E atât de
trist, de fapt. Gesturi, mici plăceri vide... Sincer, asta e ceea ce vreţi? Cultura
tradiţională îi îndeamnă pe băieţi să considere fetele drept o pradă, un vânat pe
care poţi să-1 păcăleşti, să-1 urmăreşti pentru „a i-o face". Este ceea ce se spune
adesea între prieteni. Iar, pentru a se apăra să nu devină victime, fetele adoptă
aceeaşi atitudine. Pot deveni si ele la rândul lor vânători cinici si profitori. Sau cel
puţin aşa cred ele. Aceasta este, sub o aparenţă de egalitate, probabil, ultima
escrocherie la modă pentru a pune corpul femeii la dispoziţia bărbaţilor.
— Cum aşa?
— Chiar dacă ele nu îndrăznesc întotdeauna să o recunoască, majoritatea femeilor
visează la relaţii mai intime, poate pentru că ele sunt sortite să devină mame într-o
zi, să fie îndreptate mai degrabă către iubirea pentru celălalt — copilul —, decât
către dragostea pentru ele însele. Cele care-si înmulţesc cuceririle sexuale nu sunt
prin urmare atât de libere pe cât cred. Ele renunţă la o parte din ele însele, la o
adevărată comoară. Ele rămân obiecte sexuale, obiecte „active", ceea ce este un
paradox, însă totuşi obiecte!
— E dreptul lor să se comporte precum bărbaţii!
— Oare sunt ele cu adevărat libere atunci când pretind că agaţă şi părăsesc bărbaţii
ca nişte adevăraţi „macho"? Oare îşi găsesc ele fericirea în cinism? Nu e aceasta
emanciparea femeii! Am spune mai degrabă că e o întoarcere, un regres.
— Dar băieţii şi fetele nu sunt atât de diferiţi după cum credeţi. S-au schimbat
lucrurile pentru generaţia noastră! — Astăzi, fetele şi băieţii sunt crescuţi aproape
în acelaşi fel, dar aceasta nu-i ajută obligatoriu să se înţeleagă unii pe alţii... Şi
apoi, în ceea ce priveşte actul sexual, există deja o inegalitate. Să ne explicăm: la
origine, singura raţiune de a fi a actului sexual era reproducerea. Pentru asta, eja-
cularea bărbatului este necesară, iar el cunoaşte în mod automat plăcerea în timpul
ejaculării... Folosim în mod deschis vocabularul specializat, dar asta e, să
continuăm... Cât despre plăcerea femeii, aceasta n-a fost niciodată necesară pentru
a face un copil. Este ceva în plus.
—Dar nu facem dragoste numai pentru a ne reproduce.
— Sigur că nu. Nu mai există motive să ne comportăm ca şi cum ar fi aşa! Totuşi,
actul sexual este adesea descris ca un stereotip al reproducerii: băiatul, se spune,
trebuie să facă mişcări de du-te vino în interiorul prietenei sale până în momentul
ejaculării...
— Ca un ciocan pneumatic! (Râsete)
— Toate eforturile lui sunt îndreptate spre atingerea acestui scop. El trebuie însă să
încerce să nu atingă acest scop prea repede, adăugăm noi, pentru a-i lăsa si femeii
şansa de a cunoaşte plăcerea. Nu e uşor: îi poate fi teamă că nu e la înălţime, el nu
are cum să trişeze. Chiar vreţi să continuăm?
— Dacă tot aţi ajuns aici...
— O să vă şocăm pe voi şi pe cititorii
noştri.
— Nu ne luaţi drept idioţi. Toţi adolescenţii îşi pun aceste întrebări. Dar ei nu
vorbesc niciodată despre asta cu părinţii lor. în fine, nu de obicei...
— De acord. „Penetrând"-o pe tânăra fată, băiatul ajunge, fără voia lui, la o
anumită violentă, la o anumită brutalitate, pentru a reuşi să facă ceea... ce el crede
că trebuie să facă. Până în momentul în care el explodează... Sfârşitul episodului,
în concluzie, este un gest destul de primitiv, pe care îl fac toate mamiferele. Ei
bine, nu asta înseamnă în mod obligatoriu
să faci dragoste.
—Atunci ce înseamnă? Vrem detalii!
— La început, penetrarea nu presupune nimic obligatoriu. Fetelor le este uneori
frică de asta si e normal: să-i permiţi cuiva să intre în corpul tău nu e ceva atât de
natural pe cât se spune, în aceste mişcări de „du-te vino", fetele nu simt
întotdeauna plăcere.
— Se spune că uneori o mimează.
— în această treabă, toată lumea minte puţin. Fetele se arată mândre că sunt
„mari", îşi spun „femei", dar, în secret, se întreabă adesea: „Asta-i tot? De ce se
face atâta caz pentru un asemenea lucru?". Si nici băieţii nu sunt departe de a
gândi la fel: e o plăcere atât de mică si de scurtă, care se consumă atât de repede...
Sunt mândri că „au reuşit", dar în acelaşi timp şi un pic decepţionaţi.
— Atunci plăcerea nu exista?
— S-a încins discuţia, s-a încins...
— Ce-ar trebui să facem?
— Ştii foarte bine ce trebuie făcut! Uită-te în reviste dacă îţi cauţi reţete!
— Dragostea nu e acelaşi lucru cu făcutul mâncării! Aceste sfaturi sunt puţin
sinistre. Scopul este întotdeauna acelaşi: faimosul gest de „ciocan pneumatic",
cum i-aţi spus voi. Recunoaştem desigur că femeile sunt puţin mai complicate şi
că, pentru a atinge acest scop, e nevoie de „preliminarii", cu mângâierile de
rigoare. Ca şi cum ar trebui să pregăteşti carnea ca să se frăgezească înainte s-o
faci friptură! Am vrea să vă citim alt pasaj din Belle du Seigneur.
— Iarăşi!
— Ariane e împreună cu soţul său... pe care nu-1 iubeşte: „Citise Kama-sutra cu
câteva săptămâni înainte şi aflase de acolo despre necesitatea unor pregătiri
prealabile, începu prin urmare să-şi muşte în joacă soţia... După alte drăgălăşenii
recomandate de cartea indiană şi executate cu aplicaţie, ceea ce trebuia să aibă loc
avu loc." Dar iată ce-şi spune Ariane în mintea sa: „Cât de tare poate să-1
captiveze chestia asta, ce roşu e, preocupat, cu sprâncenele încruntate... Acest du-
te vino e comic... îmi face rău imbecilul ăsta. Şi în acelaşi timp mi-e milă de el că
îşi dă atâta silinţă. Mişcările astea înainte, înapoi, înapoi înainte, atât de inutile."
— Dacă gândeşte aşa, înseamnă că
nu-l iubeşte!
— Desigur, însă acest sentiment de decepţie, această îndepărtare a unuia faţă de
celălalt pot apărea şi la oameni care se iubesc şi care se închid fiecare în rolul lor
stereotip: „bărbatul" şi „femeia". Cele mai rele în materie de stereotipuri sunt
filmele porno de la televizor. Fugiţi din faţa unor asemenea imagini! Vedem acolo
mereu aceeaşi situaţie: un bărbat dominator, o femeie supusă, plasată într-o poziţie
umilitoare, tratată ca o servitoare, ca o prostituată sau ca un animal. Un instrument
în slujba bărbatului şi nu o persoană. Când unul deţine puterea şi altul se supune,
nu există dragoste. Dragostea implică respect, egalitate, schimb.
—Foarte drăguţ, însă de unde să ştii ce trebuie făcut, atunci când nu ai experienţă?
— Acceptând că nu ştii, pur şi simplu. Şi nesupunându-te celuilalt sub pretextul că
el „ştie". A face dragoste nu e o luptă, nici o sfidare. Este de fiecare dată o
descoperire: a cunoaşte cu delicateţe, a atinge şi a înţelege puţin câte puţin acest
corp atât de diferit de al tău. Explorând împreună, încet şi cu tandreţe, cei doi pot
trăi adevărata plăcere. Băieţii ar descoperi că plăcerea nu se limitează la momentul
ejaculării, ci că ea poate apărea în schimbul de dragoste şi de mângâieri. Şi dacă
ajungem la penetrare, putem face în aşa fel încât ea să devină armonie între două
corpuri, tandreţe şi complicitate. Dar pentru a ajunge aici, trebuie să părăsim
preistoria sexualităţii, imperativele reproducerii şi clişeele sexului de pe ecrane.
Trebuie să ajungem la civilizaţie.
— Cum să facem dragoste în mod civilizat?
— Intrând în era limbajului. Vorbind unul cu celălalt. Imaginaţi-vă că în loc să
încerce cu orice preţ să joace rolul bărbatului şi al femeii, cei doi îndrăgostiţi şi-ar
spune, pur şi simplu, ce gândesc, ce simt în străfundurile sufletului lor. Ceva de
genul: „Şi tu eşti neliniştit, şi ţie îţi e frică?" Sau: „Nici tu nu ştii bine ce trebuie
făcut, nu-i aşa?". Şi apoi „Aş vrea să... îmi imaginez că... Asta mă deranjează
puţin..." Ce libertate, dintr-o dată! Iată începutul adevăratei intimităţi.
— Trebuie să-şi vorbească cei doi, deci? Asta intimidează si mai mult!
— N-ar trebui să facem gesturi despre care să nu putem vorbi împreună. Ni se
spune că vorbele sunt mai periculoase, mai impudice decât gesturile. Ei bine, nu!
A vorbi, a comunica, a-şi împărtăşi temerile, dorinţele, este cea mai bună manieră
de a se cunoaşte şi de a trăi împreună o poveste frumoasă.
— Dacă ajungem să fim atât de relaxaţi pe cât spuneţi...
— ...ceea ce nu e floare la ureche...
— ...si astfel cunoaştem plăcerea?
— Ce-am putea noi să vă spunem? Că treaba asta e o aventură, o călătorie, o
orbire, o fericire...
— Toate astea la un loc?
— Da, toate astea. A iubi în mod reciproc şi sincer înseamnă o mulţime de lucruri.
Şi oare mai trebuie să adăugăm? A face dragoste cu cineva pe care îl iubeşti foarte
tare, care te iubeşte foarte tare, înseamnă ceva unic, imposibil de povestit cu
adevărat.
— Păi, atunci...
— lată-vă fără glas dintr-o dată... Da, marea iubire e altceva. Dar vă lăsăm să
reveniţi cu picioarele pe pământ înainte de a ne ocupa de asta.

Marea iubire
— Cine mai crede în marea iubire?
— Eu!
— Ba nu, e imposibil astăzi...
— Poetul Rainer Măria Rilke considera că dragostea e rodul unei maturizări
interioare, al unei ucenicii. „De aceea, scrie el, tinerii, proaspeţi din toate punctele
de vedere, nu ştiu încă să iubească; ei trebuie să înveţe. Din toate puterile fiinţei
lor, concentraţi asupra inimii lor care bate neliniştită, în mare taină, ei învaţă să
iubească."
—Nu sunt de acord. La vârsta noastră suntem deja capabili să iubim cu adevărat.
— Dar, maturizându-ne, ne cunoaştem mai bine pe noi înşine şi ştim mai bine să-1
recunoaştem pe cel care ne corespunde cu adevărat.
— Si în asta trebuie să ai o şansă, să ai parte de marea întâlnire.
— Desigur, şi hazardul are aici un rol. Dar trebui să recunoşti o întâlnire frumoasă.
Şi asta presupune clarviziune. Şi poate, de asemeni, puţin curaj.
— Curaj? La ce bun?
— Pentru a începe să descoperi împreună cu celălalt. Pentru a trece de la iubirea
pentru tine însuţi, de la sentimentul că te-ai îndrăgostit, despre care vorbeam, la
iubirea pentru celălalt. Pentru a învăţa să împărţi, să dai... A iubi şi în bucurie, şi în
supărare, şi în gelozie, şi în mânie, şi în nerăbdare... Si când e vorba de reuşite sau
de eşecuri, şi în momentele excepţionale şi în cele banale ale vieţii cotidiene...
Poate chiar şi la diferite vârste ale vieţii...
— Ce program!
— Da, într-o mare iubire, fiecare se dezvăluie puţin câte puţin, fiecare avansează
în cunoaşterea de sine şi în cunoaşterea lumii. Tot Rilke scria acestea: „Iubirea
este ocazia unică de a te maturiza, de a prinde formă, de a deveni tu însuţi o lume,
din dragoste pentru fiinţa iubită. Este o înaltă exigenţă, o ambiţie nemăsurată care
face din cel care iubeşte un ales chemat în larg... Probabil că este încercarea cea
mai grea pentru fiecare dintre noi, cea mai nobilă mărturie despre noi înşine; opera
supremă faţă de care toate celelalte opere nu sunt decât nişte pregătiri ale celei
dintâi...". într-un cuvânt, o iubire profundă este un fel de capodoperă.
— Este de-a dreptul grandios! Trebuie să fii un artist...
— Prea frumos ca să fie adevărat...
— Cei care se iubesc cu adevărat spun că nu se plictisesc niciodată împreună, că
reprezintă unul pentru celălalt persoana cea mai pasionantă din lume, că văd viaţa
în acelaşi fel, că râd şi plâng pentru aceleaşi lucruri, îşi povestesc totul, discută
despre toate intens... Asta poate pentru că ştiu să se bucure împreună de ceea ce
are fiecare esenţial în el însuşi.
— Ce vreţi să spuneţi cu asta?
— Să ne imaginăm pentru o clipă că personalitatea completă a unei persoane este
reprezentată sub forma unui evantai, compus dintr-o mulţime de pliuri. Totul este
reprezentat aici: inteligentă, sensibilitate, senzualitate, caracter, emoţii, gusturi,
aversiuni, valori profunde... Toate lucrurile importante şi durabile. Dacă am
suprapune „evantaiele" a doi oameni care se iubesc cu adevărat, ar exista mari
şanse ca multe pliuri să-şi corespundă.
— Cu cât ne asemănăm mai mult, cu atât ne iubim mai mult, asta e?
— Nu tocmai. Nu suntem niciodată la fel. Suntem diferiţi, bărbat si femeie, fiecare
cu copilăria lui, cu povestea lui, cu experienţe diferite. Problema nu e să fim
asemănători, ci să putem împărtăşi cu celălalt. Cu cât avem mai multe lucruri în
comun, cu atât relaţia are mai multe şanse să dureze.
— Să fii de acord asupra tuturor lucrurilor? Trebuie să fie foarte plictisitor aşa,
când nu mai ai nimic ce să-i spui nou celuilalt.
— E normal să nu ai aceeaşi opinie cu celălalt despre un film, despre o per-
soană sau un eveniment. Dar se poate oare să vorbim despre asemenea lucruri
în doi, să spunem tot ce gândim, simţindu-ne respectaţi şi înţeleşi? Opinia
celuilalt ni se pare inteligentă, valoroasă? Sau ajungem să gândim: „Dacă el
(sau ea) tot nu pricepe nimic, ar fi mai bine să tacă?". Iată întrebările pe care
trebuie să ni le punem atunci când vine vorba de temeinicia iubirii noastre.
—Există undeva un bărbat sau o femeie ideală?
— Eu nu cred asta.
— Filozoful grec Platon explica astfel dragostea: la origini, se pare, am fost
creaţi ca fiinţe complete, bărbat şi femeie la un loc. Dar asta ne făcea prea
puternici, prea asemănători cu zeii. Atunci zeii, ca să ne facă mai puţin pu-
ternici, ne-au tăiat pe jumătate: pe de o parte femeia, pe de altă parte, bărbatul.
De atunci, rătăcim prin lume cu acest sentiment că ne lipseşte ceva, cu
amintirea vagă a vremurilor în care eram întregi. „Natura noastră dintâi era una
şi noi nu eram decât unul. Ceea ce se numeşte dragoste nu este nimic altceva
decât dorinţa si căutarea acestei unităţi."
— Dar aceasta este o imagine, nu e realitatea!
— Da, însă ea evocă foarte bine acest sentiment că împreună suntem de două
ori mai puternici, de două ori mai vii, sentiment pe care îl încercăm atunci când
trăim marea iubire... Există oare pe această planetă o persoană ideală, făcută
special pentru noi? Acest lucru ar putea să pară desigur complet deplasat.
—Este povestea Prinţului fermecat...
— Era scris că Prinţul trebuia să o întâlnească pe Frumoasa sa adormită. El îi
redă viaţa printr-un sărut... Dar a mai iubit el oare înainte? Şi va fi el oare
singura iubire a Frumoasei adormite? Poate că ea se va plictisi de micile lui
tabieturi şi îl va părăsi pentru un alt Prinţ care o va scoate din rutină? Evident
că povestea nu ne spune asta.
— Ei vor divorţa...
— Şi vor avea mulţi copii. (Râsete)
— Din punctul de vedere al psihanaliştilor, căutarea partenerului ideal ne
plasează înapoi, într-un stadiu infanţil, când ne idealizam părinţii, când formam
un tot cu mama noastră... Am vrea să ne „topim" într-o altă persoană, cum
spune Platon. Poate că au dreptate...
— E un adevărat discurs de psihanalişti. Toţi sunt nişte din ăia care le strică
cheful celorlalţi!
— Unora le place să meargă departe, foarte departe. Altora nu. în acest dome-
niu, nu există regulă, în afara aceleia de a fi mereu sincer cu tine însuţi. Să-1
parafrazăm pe Bernard de Clairvaux: „Singura măsură a iubirii este să iubeşti
fără măsură".
— Putem cunoaşte de mai multe ori marea dragoste?
— Astăzi, într-o singură viaţă, putem avea parte de mai multe poveşti, de mai
multe iubiri, şi poate, în mod excepţional, de mai multe „mari iubiri".
— în acelaşi timp?
— Nu. Marea iubire este exclusivă. Ea cere intimitate si secrete. Uneori, o
iubire pe cale să se termine poate fi tulburată de o îndrăgostire la prima vedere
şi putem gândi pentru o vreme că iubim două persoane în acelaşi timp. în
Doctor Jivago, eroul îşi iubeşte soţia, simte faţă de ea respect, afecţiune. .. Se
crede fericit în căminul său, si apoi, într-o zi, o întâlneşte pe Lara,
şi, o dată cu ea, marea iubire, care tulbură totul.
—Aceasta este pasiunea?
— Pasiune, iubire nebună... Sunt expresii care exprimă acelaşi lucru: un
sentiment care-ţi ocupă în întregime mintea. Există pasiuni violente, ghidate de
dorinţele a două corpuri care vor să se topească unul în celălalt. Ele sunt adesea
dureroase şi distrugătoare. Şi există pasiuni durabile, care schimbă cu totul
viaţa cuiva.
— Când devine o iubire pasiune?
— Asta e ca şi cum am vrea să aflăm în ce moment apa care se încălzeşte
devine caldă: nu există răspuns la o asemenea întrebare. Iubirea este adesea o
furtună, o aventură periculoasă. Cu cât este mai profundă, cu atât mai puţin ea
suportă micile „distanţări interioare". Uneori, pentru a dura, ea impune
îndepărtarea oricărei neînţelegeri în aşa fel încât cei doi îndrăgostiţi să se
înţeleagă perfect, să nu existe între ei umbra vreunui resentiment. Ei îşi
explorează împreună trecutul, secretele, sentimentele intime... Uneori, chiar, nu
se consolează niciodată pentru timpul în care nu se cunoşteau. Este o căutare
minunată, dureroasă şi epuizantă.
— Este de-a dreptul o obsesie!
— De ce e „dureroasă"?
— Cuvântul „pasiune" semnifică de asemeni şi „durere". Tristan şi Isolda beau
filtrul dragostei şi fatalitatea se abate asupra lor: „Nu, nu era vin, era pasiune, era
bucuria violentă şi angoasa fără sfârşit, şi moartea...". Ei nu mai au de ales. La
bine sau la rău, ei nu pot trăi decât împreună.
— Complet lipiţi!
— Da. A fi împreună e mai important decât orice altceva, mai important chiar
decât a rămâne în viaţă. Soţia pictorului Modigliani nu a suportat moartea soţului
său şi s-a aruncat pe fereastră. Totuşi, avea un copil. Ar fi trebuit desigur să facă o
altă alegere, dar n-a putut.
— Este o poveste teribilă...
— E mai degrabă angoasantă pasiunea asta!
— Pasiunea ne face să ne simţim rău, pentru că este tulbure şi întotdeauna
periculoasă. Ea poate fi bazată pe o mare dragoste sau, invers, ea poate ascunde un
infern, când unul dintre cei doi vrea să-1 posede pe celălalt întru totul,
distrugându-1. în acest caz, nu mai există respect, nici libertate, nici o dorinţă
adevărată de a-1 vedea pe celălalt fericit.
—Atunci e mai bine să evităm pasiunea!
— Eu am totuşi chef să văd ce e.
— Pasiunea nu e niciodată un scop în sine. Nu căutaţi cu orice preţ senzaţiile
violente, căutaţi dragostea adevărată. Dacă într-o zi veţi trăi o iubire foarte
puternică, vă veţi spune poate: „Este o pasiune...". Dar dacă suferiţi într-o relaţie
distrugătoare, cereţi ajutor! în orice caz, nimic nu e mai riscant decât să te închizi
într-o pasiune cu cineva pe care tocmai 1-ai cunoscut. Adevărata iubire nu este
imediată, ci e un drum lung. Iar într-o poveste care începe, trebuie să veghezi să nu
fii „posedat" si să-ţi conservi simţul critic si libertatea. De aceea, este bine să-ţi
păstrezi întotdeauna un loc al tău.
—Adică să rămâi la părinţi?
— Sau să-ţi păstrezi un apartament al tău, dacă eşti mai în vârstă. Pentru a te
angaja într-o relaţie treptat, pentru a lăsa să se construiască încrederea, şi pentru a
confirma, cu timpul, intuiţiile frumoase ale începutului.
— Cunosc un băiat care e cu prietena sa din copilărie. Au 14 ani si nu se
părăsesc niciodată.
— Există realmente aceste cupluri de „bebeluşi", care cred că au găsit pe cel sau pe
cea pe care o vor iubi întotdeauna. Asta pare uneori romantic şi delicat. Dar ei nu
au cu adevărat vârsta pentru a-şi construi deja viitorul şi a-şi pierde astfel
autonomia. Când eşti foarte tânăr, nu trebuie să te simţi obligat să continui o
poveste sub pretextul că e prima şi că e obligatoriu cea mai importantă.
— Se poate muri din dragoste, ca în romane?
— Da, poţi să mori de supărare. La orice vârstă există riscul unei depresii, care
poate, din nefericire, să conducă spre ceea ce e mai rău. Totuşi, toate persoanele
care au scăpat după o tentativă de sinucidere, provocată de o decepţie în dragoste,
spun: „Bine că am supravieţuit, că am avut o a doua şansă!" Dar este dificil să-ţi
dai seama de asta atunci când suferi, mai ales dacă ai fost abandonat, trădat. Căci
trădarea distruge capacitatea noastră de a avea încredere. Credem că nu putem
supravieţui trădării. Vă mai amintiţi mitul Didonei şi al lui Eneas?
— Nu tocmai.
— Ba eu îmi amintesc, în Eneida. Di-dona era o regină a Africii...
— Ea a trăit liniştită în regatul său până în ziua în care Eneas, scăpat teafăr din
războiul troian, naufragiază pe ţărmul african. Şi Didona se îndrăgosteşte
nebuneşte de el. Ea crede că iubirea sa e împărtăşită. Dar zeii îi reamintesc lui
Eneas că Italia va fi noua sa patrie. El decide să plece. Didona, când află, imploră,
ameninţă. Dar nu e nimic de făcut: Eneas rămâne inflexibil. Atunci, în timp ce
nava se îndepărtează, Didona adună pe un rug mare toate cadourile care îi
amintesc de dragostea sa, scoate sabia lui Eneas şi îşi străpunge inima.
—Asta-i culmea, Didona! (Râsete)
— Acest mit rămâne foarte actual. Didona vrea să spună urlând adevărul: Eneas i-a
înfipt o sabie drept în inimă. Ea i-a dăruit lui totul, pentru ce ar mai putea trăi în
continuare? Cum poate oare dragostea, care se anunţa atât de plină de promisiuni,
să fie atât de crudă?
— Dar poate că Eneas a iubit-o? La început?
— A iubit-o doar foarte puţin... O dată sosit momentul, el acceptă să o aducă la
disperare pe Didona, se supune zeilor şi alege „gloria". Astăzi i-am spune
„carieră". O asemenea atitudine semnifică: „Tu mi-ai dat iubirea ta, intimitatea ta,
secretele tale. Dar asta nu are nici o valoare. Nu însemni nimic pentru mine".
— Ne putem vindeca de o asemenea trădare?
— Da, în ziua în care învăţăm din nou să ne recăpătăm încrederea, în ziua în care
un prieten sau o prietenă ne ajută să acceptăm adevărul în legătură cu această
poveste, în ziua în care suntem în stare să ne spunem: „El (sau ea) nu mă iubea,
m-am înşelat în privinţa lui (sau a ei). Nu am fi putut fi niciodată fericiţi
împreună." Atunci, există loc pentru o nouă dragoste. Viaţa continuă.
— Şi putem iubi o altă persoană?
— Desigur. Marea iubire poate să ia o mie de forme. Nu există model perfect,
nici garanţia absolută că dragostea va dura o veşnicie, în fond, marea iubire este
o iubire care îi face fericiţi pe cei doi foarte mult timp, o iubire în care cei doi
nu se plictisesc unul de celălalt şi nu se decepţionează unul pe altul, se grăbesc
să se reîntâlnească atunci când au stat despărţiţi pentru mai mult timp.
— Si cu toate astea se simt liberi?
— întru totul. Nu numai că îşi păstrează libertatea, dar o şi sporesc. Şi orizontul
lor se deschide, se lărgeşte. Iubesc, pur şi simplu... în filmul Pacientul englez,
există o scenă foarte frumoasă care ar putea fi o imagine a marii iubiri: în Italia
ruinată, de după 1944, un tânăr soldat sikh a descoperit, din întâmplare, o
capelă care adăposteşte o frescă magnifică, înăuntru nu există nici o sursă de
lumină, opera rămâne în întuneric şi nimeni nu o vede niciodată. într-o seară, el
îşi duce prietena în acest loc secret. Fără să-i spună nimic, o instalează într-un
fel de ham şi îi dă o torţă aprinsă. Ea nu înţelege nimic, dar are încredere, nu se
împotriveşte. Printr-un sistem de scripeţi, el o face să urce pe lângă pereţi şi, la
lumina flăcării, ea descoperă minunea, picturile de o frumuseţe uluitoare. Poate
că aceasta este marea iubire: te iubesc şi îţi ofer lumea.

A suferi din iubire

— Poveşti frumoase de iubire, astea sunt bune de Hollywood! Sunt frumoase,

măreţe, dar în realitate...
— E mai complicat, într-o zi, am făcut-o să plângă pe prietena mea pentru că am
dansat cu alta; după aceea m-am întristat şi eu.
— Iubirea înseamnă şi suferinţă... Nu degeaba dragostea este adesea reprezentată
de Cupidon, acest mic înger bucălat, înarmat cu un arc şi cu săgeţi. Are un aer în
aparenţă inocent şi loveşte drept în inimă: dragostea începe cu o rană. Ne
„deschidem", devenim apţi să fim fericiţi si apţi să suferim. A iubi pe cineva
înseamnă şi a-i da puterea de a ne face rău: certuri, gelozii, minciuni, despărţiri,
rupturi... Marele spectacol al suferinţelor sufletului! •
— Certurile nu sunt ceva prea grav. Ne certăm, ne facem figuri şi ne împăcăm...
— Certurile sunt ca nişte teste. Pentru a iubi cu adevărat pe cineva, trebuie să ştim
cum arată şi în cel mai rău moment al său. Lasă să-i scape o vorbă la nervi şi o
regretă imediat după aceea sau caută în mod deliberat punctul nostru slab ca să ne
facă rău? Trânteşte uşa pur şi simplu sau devine de-a dreptul agresiv? Există
lucruri care nu trebuie niciodată acceptate: răutatea, nedreptatea profundă, lipsa de
respect şi desigur violenţa fizică. Dacă, în anumite momente, avem sentimentul că
persoana din faţa noastră ne este cel mai mare duşman, că o urâm sau că am vrea
să dispară, asta înseamnă că nu e vorba de dragoste. Dacă ne spunem „vai de capul
lui" sau „vai, ce imbecilă", nimic nu mai poate fi reparat. Iubirea nu poate renaşte
din dispreţ.
— Dacă ne iubim, ar trebui să avem grijă să nu ne certăm?
— Toată lumea are momente de iritare şi de neînţelegere. Concluzia unei dispute
poate avea şi ea rol de revelator. Dacă ne simţim liniştiţi, ca după o furtună, dacă
într-adevăr ne-am explicat şi ne-am înţeles unul pe celălalt, atunci totul e bine.
Dar, dacă cedăm pentru că celălalt ne face să ne temem sau rău, dacă renunţăm să
fim înţeleşi, dacă certurile repetate ne aduc într-o stare de disperare, atunci
comunicarea şi încrederea sunt compromise. Hrănim astfel, în secret, supărări,
suspiciuni, care anunţă despărţirea.
— Nu cel care ţipă cel mai tare e întotdeauna cel mai odios.
— Absolut. O relaţie de cuplu poate deveni uneori regatul manipulării. Când el
(sau ea) plânge e pentru a cere milă. Şi când el (sau ea) se închide în tăcere şi în
indispoziţie, este pentru a ne determina să punem întrebarea: „Ce ai?". Răspunsul
va veni desigur în mod brutal: „Nimic!" sau „Dacă nu ştii singur, nu merită
osteneala să-ţi spun!". Sau şi mai rău încă: „Dacă m-ai iubi, ar trebui să ştii!". Prin
aceasta, celălalt urmăreşte să te facă să te simţi de două ori vinovat: pentru că eşti
cauza indispoziţiei sale şi, în plus, pentru că nu iubeşti destul, în general,
presiunile continuă: „Dacă m-ai iubi, n-ai mai avea nevoie să-ţi vezi familia...",
„Dacă m-ai iubi, ai face dragoste cu mine mai des, aşa că...". Multe persoane
folosesc această metodă: a poza în victimă, pentru a-1 face pe celălalt să se simtă
vinovat. Este o manieră foarte curentă de exersare a puterii. Şi acesta e un lucru
uşor de făcut în faţa unei persoane sensibile sau scrupuloase.
— Cum putem ieşi dintr-o asemenea situaţie mizerabilă?
— Luând în considerare mai mult faptele decât vorbele. Când cineva îţi spune „nu
te grăbi", dar se uită din când în când la ceas, îl suspectezi de nesinceritate, nu-i
aşa? Dacă cineva îţi spune „te iubesc" făcându-te în acelaşi timp să suferi,
insultându-te sau aducându-ţi reproşuri nedrepte, e acelaşi lucru. Atitudinile de
acest fel sunt grave: ele poartă numele de maltratare, de violenţă psihică, într-o
asemenea situaţie, poate fi de folos să vorbeşti cu prietenii de încredere sau cu
părinţii, ca să poţi vedea situaţia mai clar. Persoanele care manipulează în acest fel
sunt incapabile să iubească, în ziua în care adoptăm singura soluţie posibilă, adică
să le părăsim, ele îşi caută o altă victimă pe care să o manipuleze.
— Şi gelozia? E si acesta un mijloc de a ţine pe cineva în laţ. Aşa ceva se în-
tâlneşte chiar şi între prietene.
— Există gelozii şi gelozii... Unii suferă de o gelozie patologică cu care îi
torturează pe partenerii lor, de altfel iubitori şi fideli. Inutil să încercăm să-i
vindecăm şi să-i asigurăm fără încetare că nu au motive să fie geloşi. Eforturile
noastre nu fac decât să-i irite. Adevărata lor suferinţă este în ei înşişi: el (sau ea)
are nevoie să supravegheze, să întemniţeze, să posede... Nu există decât o singură
soluţie: să pleci! Dar există şi o gelozie mai sănătoasă, mai normală care apare
atunci când altcineva începe să se învârtească în jurul partenerului tău. Acesta nu e
un lucru grav dacă putem vorbi şi râde pe seama lui cu celălalt.
— Este atât de importantă fidelitatea?
— Desigur! Fidelitatea e esenţială atunci când iubeşti: dacă nu ai încredere în
celălalt, nu poţi fi cu adevărat intim cu el... Dar dacă nu mai iubeşti, atunci
fidelitatea nu mai are nici un rost. Decât să respecţi o promisiune în care nu mai t
crezi, mai bine rupi legătura în mod deschis.
— Dar dacă l-am înşelat pe celălalt doar un pic, doar o singură dată, şi vrem
totuşi să rămânem împreună, ar fi mai bine sa nu-i spunem celuilalt.
— A vorbi sau a tăcea. O dilemă veche de când lumea. Se spune în general că
niciodată nu trebuie să spui totul, pentru a-1 proteja pe cel pe care îl iubeşti. Dar
un secret care se instalează între doi îndrăgostiţi, îi îndepărtează pe aceştia unul de
celălalt. Când iubeşti cu intensitate, ar trebui sa poţi accepta şi slăbiciunile, nu
numai calităţile celuilalt. Imaginaţi-vă că îi puteţi spune partenerului vostru: „Ai
fost atras(ă) de altcineva, trebuie să fie complicat pentru tine... Iar mie lucrul
acesta îmi face rău, ajută-mă".
— E frumos, dar nu prea realist!
— Totuşi, avem fiecare dreptul la micile noastre secrete.
— Fiecare trebuie să ştie cât de puternică şi de exigentă este dragostea sa. Trebuie
ca iubirea să fie foarte mare pentru ca cel trădat să-şi poată depăşi nefericirea.
Când eşti adolescent suporţi foarte greu o infidelitate. Poate fi acceptată o aventură
excepţională, dar nu trebuie să facem din asta un mod de viaţă. A spune: „Tolerez
această situaţie pentru că nu vreau să-1 pierd sau să o pierd" nu este o soluţie. In
asemenea cazuri, soluţia este una singură: să plecăm!
— Uneori, cel mai rău este atunci când îţi dai seama ultimul de ceea ce toată
lumea ştia demult.
— Da, minciuna e lucrul cel mai rău!
— Atunci, cum e mai bine: să părăseşti sau să fii părăsit?
— Evident că varianta cea mai puţin dureroasă este să pleci-tu. Nu e bine să
continuăm relaţia sub pretextul că nu vrem să-i facem rău celuilalt; nu are rost să
mimăm iubirea din caritate sau din laşitate, de teama de a nu fi singur, în plus, cel
care pleacă e adesea cel mai lucid şi cel mai sincer dintre cei doi. El priveşte
adevărul în faţă şi are curajul să suporte consecinţele.
y— întotdeauna cei mai buni pleacă primii. (Râsete.)
— Si dacă suntem noi cei părăsiţi? Nu avem întotdeauna posibilitatea de a
alege...
— Uneori, poţi simţi o uşurare atunci când eşti părăsit! Nu ai curajul s-o. rupi cu
celălalt, dar faci totul pentru a-1 determina să plece! însă, dacă nu vrei cu adevărat
despărţirea, atunci suferi din dragoste şi eşti rănit în orgoliul propriu, în plus, e
dureros să te trezeşti dintr-o dată singur. Perioadele de singurătate nu sunt totuşi
inutile; ele sunt greu de suportat, dar ne ajută să ne maturizăm. A lega o nouă
relaţie imediat după o despărţire, a te lega de cineva doar pentru a nu rămâne
singur constituie tot o formă de prizonierat. O altă iubire va sosi la vremea ei...
— Adesea, nu ştim dacă e bine să plecăm...
— într-un cuplu, când se acumulează suferinţele şi secretele, trebuie să ne dăm
seama că iubirea nu va mai dura mult. în acele momente, mai ales, nu trebuie să
facem un act iremediabil.
— Care anume?
— Singurul act iremediabil este acela de a face un copil împreună. Pentru că, şi în
cazul în care se vor despărţi, cei doi nu-şi vor regăsi niciodată pe deplin
libertatea: ei vor rămâne întotdeauna părinţii aceluiaşi copil. Dar voi n-aţi ajuns
încă la aşa ceva! Păstraţi însă acest sfat într-un ungher al minţii voastre: nu trataţi
această etapă într-un mod superficial. Lăsaţi lucrurile să se coacă mult timp.
întrebaţi-vă: „Oare cred din tot sufletul meu în această iubire? Putem noi să
împărţim cu adevărat totul? Sunt întru totul eu însumi în această relaţie?". Dacă
da, atunci puteţi încerca marea aventură...
— E posibil totuşi să ne înşelăm şi să ne dăm seama de asta mai târziu, când
avem deja copii.
— într-adevăr, acesta nu-i un lucru rar. Anumite persoane n-ar fi trebuit să trăiască
niciodată împreună; s-au înşelat de la început, dar nu au vrut să recunoască. Există
şi multe cupluri care se iubesc... Au copii, timpul trece. Dorinţa trece şi ea. Şi gata.
Fiecare se întreabă: „Şi acum ce facem? E normal aşa? Cum o fi pentru alţii?".
— Dacă nu există dorinţă, nu există nici dragoste?
— Mai există poate prietenie... Sau, mai târziu, tandreţea, specifică oamenilor în
vârstă. Dar, când eşti tânăr, dacă nu mai există deloc dorinţă, nu există nici
dragoste. Corpul nostru e cel care ne spune adevărul atunci când
mintea noastră ne mai serveşte încă poveşti: „Fii rezonabil, nu e ceva grav".
Bineînţeles că uneori putem regăsi intimitatea şi încrederea pierdută, putem să ne
reapropiem şi „să împărţim totul" împreună, din nou. Dar dacă acest lucru nu este
posibil...
—Atunci?
— Trebuie să alegem. Unii continuă să trăiască împreună, ca nişte vechi prieteni.
Dar această variantă nu e acceptabilă atunci când unul dintre cei doi suferă din
cauza asta, dacă e devorat de tristeţe şi de nostalgie sau are impresia că e
înmormântat de viu! Resemnându-se în acest fel, părinţii le transmit involuntar
copiilor povara tristeţii şi a minciunii cu care aceştia din urmă se vor lupta, fără să
ştie despre ce este vorba. Ceva e fals, ceva „nu merge". Dar ce anume? Adesea
copiii cred că ei sunt răspunzători de această stare de rău, devin agresivi sau trişti.
Când cresc, le este foarte greu să aibă încredere în dragoste.
— Dar de ce? Dacă nu au fost foarte fericiţi în copilărie, ei îşi vor dori cu si-
guranţă să fie iubiţi.
— Bineînţeles, dar pentru a găsi marea iubire nu e suficient să crezi în ea, nici să
fii disponibil, nici să te îndrăgosteşti. Trebuie mai ales să te cunoşti pe tine însuţi,
să-ţi ştii toate tainele adunate încă din copilărie.
— Vai de mine! O să ne faceţi un curs de filozofie... „Cunoaste-te pe tine însuti!"...
— Eu nu ştiu prea bine cine sunt. Asta-i toată problema. Ce să fac?
— Poţi mai întâi să înveţi să-ţi asculţi vocea ta interioară, cea care se face auzită
atunci când rămâi singur, „la ora cea mai liniştită din noapte", cum spune Rilke. El
adaugă: „Săpaţi în voi înşivă pentru a găsi cel mai adânc răspuns... Cercetaţi
profunzimile în care viaţa voastră îşi are izvorul." Această voce şoptită ne
încurajează uneori: „Du-te, e bine!", spune ea în şoaptă. Dar poate ;3ă. şi
protesteze: „încă n-ai terminat cu prostiile tale?".
— Eu unul nu aud nimic!
— Vocea mea interioară vorbeşte mai degrabă ca în Zazie dans le metro:„Nu trebuie
să ai încredere, nu trebuie să ai încredere!"
— Nu greşeşte întotdeauna atunci când îţi spune aşa... De ce unii, de exemplu,
trăiesc mereu aceleaşi poveşti catastrofale? De ce se încăpăţânează să iubească
mereu persoane inaccesibile care nu îi iubesc? Sau se grăbesc să tulbure o poveste
pe cale să se nască?
— Da, chiar aşa! De ce?
— Pentru că iubirea nu ascultă de voinţa noastră, ci de inconştientul nostru, acest
bagaj straniu pe care îl purtăm cu noi, undeva în creier, în el sunt întipărite
emoţiile noastre trecute şi primele noastre percepţii în ceea ce priveşte iubirea:
iubirea pe care părinţii ne-au dăruit-o şi cea pe care şi-o dăruiau ei unul altuia.
— Sau pe care nu şi-o dăruiau.
— Exact. Fiecare fiinţă umană este făcută din iubirea părinţilor săi sau din lipsa lor
de iubire, în inconştientul nostru, există acele prime clipe de fericire trăite
împreună cu mama noastră, în timpul vieţii intrauterine, o senzaţie de plenitudine
pe care o vom căuta toată' viaţa. Dar pot exista şi urme foarte dureroase, dacă
părinţii noştri nu se înţelegeau sau nu ne iubeau... Oare ne-au dăruit ei o iubire
care să ne facă să fim înfloritori şi liberi sau una care să ne sufoce? între ei era o
atmosferă de fericire, de dorinţă sau, dimpotrivă, de frustrare, mânie şi resemnare?
Toate aceste lucruri locuiesc în inconştientul nostru şi influenţează, fără ca noi s-o
ştim, propriul nostru comportament în iubire.
— Dar cum? Nu suntem obligaţi să facem ca părinţii noştri!
— Nu vrem să facem aşa. Dar uneori, suntem, în ciuda voinţei noastre, mânaţi
de o forţă inexplicabilă. Sau facem exact contrariul a ceea ce am cunoscut în
copilărie, ceea ce e cam acelaşi lucru: credem că acţionăm raţional, inteligent,
după propria noastră voinţă, dar, de fapt, inconştientul e cel care trage sforile!
Repetăm comportamentele părinţilor noştri, iar ei ne-au transmis, de fapt,
comportamentele părinţilor lor... Iată un exemplu: o fată, care n-a fost iubită de
tatăl ei, crede că a înţeles lecţia: nu va avea de-a face niciodată cu bărbaţi ca el!
îşi promite ea. Totuşi nu iese decât cu băieţi care seamănă cu tatăl ei şi care n-o
iubesc.
— De ce face asta?
— Pentru că ea nu s-a vindecat de această durere din copilărie, de această lipsă
de dragoste paternă, în interiorul ei, există un bebeluş care mai plânge încă şi
spune: „De ce mi-ai făcut asta? De ce nu mă iubeşti? Sunt urâtă? Sunt rea? Te
rog, iubeşte-mă, vindecă-mă!". în mod inconştient, această tânără face totul
pentru a fi iubită de cineva ca tatăl ei, tocmai ca să-1 vindece pe bebeluşul care
a fost ea odată... în acelaşi fel, un băiat care se simte trădat de mama sa riscă
mai târziu să nu aibă încredere în femei; o fată care n-a fost iubită când era
copil poate să devină un adult care să aibă mari dificultăţi în a accepta
dragostea celorlalţi; un băiat prea răsfăţat riscă la rândul său să-şi sufoce
partenera cu iubirea lui...
— Cred că îmi aleg eu iubiţii, dar, de fapt, inconştientul meu e cel care îi agaţă,
despre asta e vorba?
— într-o anumită măsură. Suntem seduşi de cineva anume şi pentru că trezeşte
în noi amintiri inconştiente: momente de fericire, răni secrete, întrebări fără
răspuns... Desigur, dacă ne simţim fericiţi şi liberi, nu trebuie să ne grăbim să
ne sondăm inconştientul, însă dacă nu-i aşa, dacă suntem atraşi mereu de
parteneri cu care relaţiile sunt dezastruoase, atunci trebuie să căutăm cheia
acestei situaţii în trecut. Un bun psiholog sau prietenii apropiaţi ne pot ajuta în
această problemă.
—Atunci nu suntem decât nişte marionete, nu-i aşa?
— Cu siguranţă, nu. Putem găsi în noi înşine forţa de a ne elibera de vechile
noastre probleme. Dar trebuie să ştim că ele există! A te cunoaşte pe tine însuţi
înseamnă să cobori în adâncimile tale, în această pivniţă interioară în care se
ascunde inconştientul nostru. Nu pentru a face curat: nu putem şterge
amintirile din trecutul nostru. Ci doar pentru a le identifica. Va mai amintiţi
povestea lui Jonathan Livingston?
—Jonathan, pescăruşul, care voia să zboare tot mai repede şi mai sus, acolo unde
nici un alt pescăruş nu a ajuns vreodată.
— Exact. El voia să fie mai liber, să fie el însuşi. Şi a devenit un adevărat
maestru pentru ceilalţi pescăruşi. El le spunea: „Cea mai bună metodă este să
încerci să-ţi depăşeşti limitele, una câte una, cu răbdare...". Eşti liber atunci
când te cunoşti pe tine însuţi, când te accepţi aşa cum eşti, fără ruşine. Când nu
disimulezi şi nu-ţi înfloreşti povestea ca să le placi celorlalţi. „Iubeşte-ţi
aproapele ca pe tine însuţi", ştiţi asta? Aşa este: nu poţi iubi pe altcineva fără să
te iubeşti pe tine însuţi.

Îndrăzniţi să iubiţi!
f> .

— In definitiv, nu e uşor să iubeşti...

— Credeţi într-adevăr că asta se învaţă?
— într-o anumită măsură, da. Desigur, dragostea nu este o ştiinţă. Dar, dacă
încerci cu adevărat să te cunoşti pe tine însuţi, ai mai multe şanse să fii fericit.
Mai vreţi o ultimă lecţie de morală?
—Bine, daţi-i drumul! Doar voi sunteţi părinţii!
— Mai întâi, fiecare dintre voi este demn de iubire. Să mi vă îndoiţi de asta. Nu
permiteţi nimănui să vă dispreţuiască, să vă maltrateze, să vă facă să suferiţi. La
fel ca toţi adolescenţii, şi voi ascundeţi, în spatele aerului vostru rebel, un suflet
tandru, doriţi să fiţi remarcaţi, ascultaţi, preferaţi; vreţi să fiţi plăcuţi de ceilalţi.
Şi, la fel ca toţi adolescenţii, aveţi nevoie de dragoste.
—Nu mai lipseşte decât muzica viorilor. ..
— Şi nu am terminat încă. învăţaţi mai întâi să vă respectaţi şi să vă iubiţi pe
voi înşivă. Să înţelegeţi secretele ascunse în interiorul vostru, chiar dacă aflarea
lor poate fi dureroasă uneori.
— Cum să facem ca „să ne iubim pe noi înşine"?
— în primul rând, având încredere. Se întâmplă adesea să nu avem destulă
încredere în noi înşine. Când ne lipseşte curajul să muncim, de exemplu, ne
spunem în sinea noastră: „Oricum asta nu serveşte la nimic, nu voi ajunge
nicăieri". Şi în dragoste găsim motive valabile pentru a rămâne singuri: „Sunt prea
urât, prea prost; el (sau ea) nu are de ce să mă iubească." Fals! Toată lumea are
defecte şi slăbiciuni. Nici unul din îndrăgostiţii acestui pământ nu e perfect. Dar
fiecare dintre voi este unic, complex, surprinzător, încercaţi să gândiţi astfel:
„Bună, sunt eu. Dacă mă iubiţi, cu atât mai bine! Dacă nu mă iubiţi, cu atât mai
rău pentru voi! Pot trăi foarte bine chiar dacă mă dezaprobaţi, dezaprobarea
voastră nu e foarte importantă."
— Trebuie să nu ţinem seama de opinia celorlalţi?
— Ascultaţi-i pe cei care vă iubesc sincer. Dar eliberaţi-vă de dorinţa de a fi iubiţi
de toată lumea! Acceptaţi şi faptul de a nu fi plăcuţi de cineva, aceasta este
condiţia libertăţii, este prima etapă pentru a deveni voi înşivă. Şi nu vă maltrataţi
singuri: dacă nu vă simţiţi în largul vostru într-o iubire, dacă vă simţiţi deprimaţi
sau angoasaţi, nu disimulaţi realitatea pentru a o face mai frumoasă, pentru a su-
porta mai uşor această situaţie. Aveţi dreptul să vă înşelaţi, dar nu perseveraţi în
greşeală. Nu vă agăţaţi de o relaţie pretinzând că totul merge bine. Luaţi oamenii
aşa cum sunt. Părăsiţi-i pe cei care vă fac să suferiţi sau pe cei care vă trădează
mai degrabă decât să le căutaţi scuze. Şi fiţi credincioşi valorilor elementare:
onestitate, generozitate, demnitate. Iată esenţialul: să vă fiţi fideli vouă înşivă!
— Ce ambiţie!
— Da. Dacă viaţa vă ia prin surprindere şi vă agresează, să ştiţi să vă apăraţi
integritatea. Nu vă umiliţi! Nu trăiţi relaţii mediocre, decepţionante, chiar dacă
trebuie să mai aşteptaţi pentru a întâlni dragostea. Aveţi tot timpul... Nu renunţaţi
la visele voastre. Nu trăiţi decât poveşti frumoase care să vă dea speranţă. Şi chiar
în intimitate, nu renunţaţi la această artă fundamentală de a trăi: eleganţa!
— Trăiască tipele rasate! îi tipii care au clasă! În plus să nu vă fie ruşine că iu-
biţi, că vreţi să iubiţi. Sunt unii care îşi bat joc de cei îndrăgostiţi, în realitate, îi
invidiază. Societatea noastră e dură, ea pune preţ pe competiţie, pe egocentrism, îi
dispreţuieşte pe cei tandri şi pe visători. Ei bine, cu atât mai rău pentru ea! Voi
sunteţi cei care aveţi dreptate! Poate veţi deveni pionierii unui nou fel de a iubi, în
care bărbatul si femeia vor fi mai tandri, mai apropiaţi, mai „prieteni", într-un mod
autentic. Faceţi din iubirea voastră o ambiţie nobilă, trăiţi! Trăiţi din plin! Iar
atunci când vine momentul, îndrăzniţi să iubiţi!
—Asta e un fel de concluzie?
— Pentru moment, da. Rămâne ca fiecare dintre voi să inventeze urmarea.
— Eu vreau să vă propun un sfârşit. L-am găsit în Alfred de Musset. Vreţi?
— Te ascultăm.
—„Suntem adesea înşelaţi în dragoste, suntem răniţi si de multe ori nefericiţi; dar
iubim, şi, atunci când ne simţim sfârşitul aproape, privim în urma noastră şi ne
spunem: «Am suferit deseori, m-am înşelat în câteva rânduri, dar am iubit! Eu sunt
cel care le-a trăit pe toate...»"