Capitolul 2

INSTITUȚIILE DE CREDIT ŞI OPERAŢIUNILE ACESTORA

2.1. Reglementări privind activitatea bancară din România

Conform OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi
completările ulterioare, instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona în una din
următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizaţii cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar;
e) instituţii emitente de monedă electronică.
Instituţia de credit este definită ca o entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de
alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont propriu sau o entitate care emite
mijloace de plată în formă de monedă electronică, denumită instituţie emitentă de monedă electronică.
Băncile joacă un rol activ în luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ cu rolul pasiv jucat
în perioada sistemului “monobancar”, specific economiei centralizate. Autonomia este însă şi în prezent
limitată, potrivit anumitor cerinţe pe care băncile trebuie să le respecte.
Astfel, sunt stabilite anumite reglementări cu scopul de a asigura concurenţa în sectorul bancar şi
pentru a limita poziţiile de monopol. Băncile nu au voie să încheie contracte, înţelegeri sau acorduri care le-
ar putea conferi o poziţie dominantă pe piaţa monetară sau posibilitatea de a dicta politicile comerciale în
sectorul bancar.
Un alt set de limitări are în vedere asigurarea eficienţei activităţii de supraveghere realizată de Banca
Naţională a României. Băncile trebuie să aibă conturi curente deschise la BNR şi să păstreze rezerve minime
obligatorii. Totodată, băncile trebuie să întocmească anumite situaţii, să aibă evidenţele la zi şi să pună la
dispoziţia inspectorilor băncii centrale aceste evidenţe. O altă cerinţă este asigurarea confidenţialităţii
bancare.
În alte privinţe, băncile au autonomie considerabilă. OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare stabileşte activităţile ce se pot desfăşura de
instituţiile de credit, în limita autorizaţiei acordate:
a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără
regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) operaţiuni de plăţi;
e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi alte
asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
1. instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;
2. valută;
3. contracte futures şi options financiare;
4. instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
5. valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul
acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate de
afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă;
j) administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
k) custodie şi administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piaţa interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
n) închiriere de casete de siguranţă;
o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;

11
q) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu
respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul.
Instituţiile de credit pot desfăşura şi alte activităţi, permise potrivit autorizaţiei acordate de Banca
Naţională a României, după cum urmează:
- operaţiuni nefinanciare în mandat sau de comision, în special pe contul altor entităţi din cadrul grupului
din care face parte instituţia de credit;
- operaţiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile şi/sau imobile aflate în
proprietatea acestora, dar neafectate desfăşurării activităţilor financiare;
- prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate, reprezintă o
prelungire a operaţiunilor bancare.
Aceste activităţi trebuie să fie compatibile cu cerinţele activităţii bancare, în special cu cele
referitoare la menţinerea bunei reputaţii a instituţiei de credit şi protejarea intereselor deponenţilor iar nivelul
total al veniturilor obţinute nu poate depăşi 10% din veniturile totale obţinute de o instituţie de credit.
Una dintre principalele activităţi ale băncilor este aceea de acordare a creditelor. Băncile pot oferi o
gamă variată de credite, în condiţii şi cu scadenţe diferite, decizia de acordare sau neacordare de credite
solicitanţilor având la bază bonitatea persoanelor împrumutate.
Băncile pot să cumpere, să vândă, să administreze active monetare sau să le păstreze în custodie
sigură, să efectueze transferuri, plăţi sau operaţiuni de compensare. De asemenea, ele pot să deţină titluri
asupra activelor monetare, fie sub forma garanţiilor pentru credit, fie în numele clienţilor.
Băncile au o autonomie considerabilă în ceea ce priveşte modul în care îşi utilizează profiturile, cu
condiţia să menţină un nivel minim de rezerve obligatorii. Băncile pot să realizeze provizioane pentru riscuri
şi credite neperformante, să constituie fonduri de rezervă, fonduri pentru dezvoltare sau să distribuie profitul
sub forma dividendelor.

Organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, sunt asociaţii autonome, apolitice şi
neguvernamentale, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit, în scopul într-ajutorării
membrilor acestora. Organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, se pot organiza şi
funcţiona doar sub forma cooperativelor de credit şi a casei centrale la care acestea sunt afiliate.
Cooperativa de credit este instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane fizice
unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a
cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul într-ajutorării membrilor cooperatori.
Casa centrală a cooperativelor de credit reprezintă instituţia de credit constituită prin asocierea de
cooperative de credit, în scopul gestionării intereselor lor comune, urmăririi centralizate a respectării
dispoziţiilor legale şi a reglementărilor-cadru, aplicabile tuturor cooperativelor de credit afiliate, prin
exercitarea supravegherii şi a controlului administrativ, tehnic şi financiar asupra organizării şi funcţionării
acestora.
Autorizarea cooperativelor de credit se realizează în condiţiile aplicabile instituţiilor de credit.
Cooperativele de credit care se constituie şi se afiliază la o casă centrală deja autorizată, pot fi autorizate de
BNR numai pe baza acordului de afiliere acordat de casa centrală respectivă.
În vederea funcţionării, în termen de 30 de zile de la data obţinerii autorizaţiei fiecare organizaţie
cooperatistă de credit deschide cont curent, după cum urmează:
- casa centrală, la Banca Naţională a României, conform reglementărilor emise de aceasta;
- cooperativele de credit, la casa centrală la care acestea sunt afiliate, conform reglementărilor-cadru.
Cooperativele de credit pot să atragă depozite sau alte fonduri rambursabile de la membrii acestora,
precum şi de la persoane fizice, juridice ori alte entităţi, care domiciliază, au reşedinţa sau locul de muncă,
respectiv au sediul social şi desfăşoară activitate, în raza teritorială de operare a cooperativei de credit.
Cooperativele de credit pot să acorde credite:
 membrilor acestora, cu prioritate;
 persoanelor fizice, persoanelor juridice ori altor entităţi fără personalitate juridică, ce domiciliază, au
reşedinţa sau locul de muncă, respectiv au sediul social şi desfăşoară activitate, în raza teritorială de
operare a cooperativei de credit, la un nivel care să nu poate depăşi 25% din activele cooperativei de
credit.
Cooperativele de credit pot să deruleze credite, în numele şi pe contul statului, din surse puse la
dispoziţie, destinate persoanelor prevăzute anterior şi/sau destinate finanţărilor unor proiecte de
dezvoltare/reabilitare a activităţilor economice şi sociale din raza teritorială de operare a cooperativei de
credit.

12
 Cooperativele de credit nu pot emite obligaţiuni. Acestea se pot finanţa din împrumuturi inter-
cooperatiste sau de la alte instituţii de credit.
Banca Naţională a României asigură supravegherea prudenţială a casei centrale la nivel individual şi,
la nivel agregat, a tuturor organizaţiilor cooperatiste de credit din cadrul unei reţele cooperatiste. Banca
Naţională a României poate efectua, atunci când consideră necesar, verificări la sediul cooperativelor de
credit.

Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ, persoane juridice române, sunt instituţii de
credit specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ, al căror obiect principal de activitate
constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ.
Ele pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:
- economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ;
- finanţarea anticipată şi finanţarea intermediară, pe baza contractelor de economisire-creditare;
- acordarea de credite pentru activităţi în domeniul locativ;
- administrarea de portofolii de credite şi intermedierea de credite pe contul terţilor, dacă aceste credite
sunt destinate finanţării unor activităţi în domeniul locativ;
- emiterea de garanţii pentru acele tipuri de credite obţinute de o persoană, pe care băncile de economii
pentru domeniul locativ le pot acorda;
- efectuarea de plasamente în active cu grad de risc de credit scăzut, potrivit reglementărilor Băncii
Naţionale a României;
- acordarea de credite societăţilor comerciale la care băncile de economii pentru domeniul locativ deţin
participaţii;
- emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
- operaţiuni de plăţi;
- consultanţă financiar-bancară;
- operaţiuni de mandat cu specific financiar-bancar.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ sunt supuse condiţiilor de autorizare
aplicabile instituţiilor de credit şi condiţiilor specifice stabilite prin reglementări de Banca Naţională a
României, care se referă, fără a fi limitative, la:
- condiţiile generale de afaceri şi condiţiile generale ale contractelor de economisire-creditare;
- îndeplinirea cerinţelor tehnice şi de operare specifice;
- reglementările proprii ale băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ privind procedura de
derulare simplificată a contractelor de economisire-creditare;
- tipurile de contracte propuse a fi puse la dispoziţia clienţilor.
Banca Naţională a României poate retrage autorizaţia acordată unei bănci de economisire şi creditare
în domeniul locativ, inclusiv în situaţiile în care: consideră că interesele clienţilor nu pot fi suficient
protejate prin adoptarea altor măsuri; constată existenţa unor situaţii care justifică retragerea autorizaţiei.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ pot fuziona numai cu alte bănci de
economisire şi creditare în domeniul locativ.
Fiecare client, persoană fizică cu cetăţenia română şi cu domiciliul stabil în România, beneficiază de
o primă de stat pentru depunerile anuale efectuate în baza unui contract de economisire-creditare încheiat cu
o bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ.
Prima de stat se stabileşte la 25% din suma economisită în anul respectiv de catre client, fără a
depăşi echivalentul în lei a 250 euro, calculat la rata de schimb leu/euro comunicată de BNR pentru ultima zi
lucrătoare a anului de economisire.
Pentru a beneficia în mod constant de prima de stat, contractele de economisire-creditare trebuie să
aibă o durată de minimum 5 ani, fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a sumei economisite,
şi este obligatoriu ca înainte de expirarea termenului de economisire stabilit să nu se fi efectuat restituiri
totale sau parţiale din sumele economisite.

Băncile de credit ipotecar, persoane juridice române, sunt instituţii de credit specializate al căror
obiect principal de activitate îl constituie desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de acordare de credite
ipotecare pentru investiţii imobiliare şi atragerea de fonduri rambursabile de la public prin emisiune de
obligaţiuni ipotecare.
Cu excepţia activităţii de atragere de depozite, băncile de credit ipotecar pot desfăşura în limita
autorizaţiei acordate, activităţile prevăzute de OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea

13
capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care acestea susţin activitatea de
acordare de credite ipotecare şi emisiune de obligaţiuni ipotecare.

Instituţiile emitente de monedă electronică, persoane juridice române, sunt instituţii de credit
specializate în emiterea de monedă electronică.
Obiectul lor de activitate trebuie să fie limitat la desfăşurarea activităţii de emitere de monedă
electronică şi la prestarea următoarelor servicii:
a) servicii financiare şi nefinanciare strâns legate de activitatea de emitere de monedă electronică, cum ar fi:
administrarea de monedă electronică prin îndeplinirea unor funcţii operaţionale şi a altor funcţii conexe
legate de emiterea de monedă electronică, emiterea şi administrarea altor mijloace de plată, fără ca prin
aceasta să se acorde credit sub orice formă;
b) servicii de stocare a informaţiilor pe un suport electronic în numele unor instituţii publice sau al altor
entităţi.
Atragerea de fonduri în scopul emiterii de monedă electronică nu este considerată atragere de
depozite sau de alte fonduri rambursabile, dacă fondurile primite sunt transformate imediat în monedă
electronică.
În perioada de valabilitate pentru care a fost emisă moneda electronică, instituţiile emitente de
monedă electronică sunt obligate să o răscumpere, la cererea deţinătorilor, la o valoarea egală cu valoarea
acesteia existentă în sold. Răscumpărarea se realizează prin schimbarea valorii sale în numerar sau prin
transfer în cont, fără reţinerea altor taxe şi comisioane în afara celor strict necesare efectuării operaţiunii de
răscumpărare.
Instituţiile emitente de monedă electronică trebuie să dispună de un capital iniţial cel puţin la nivelul
prevăzut de BNR prin reglementări, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 1 milion euro şi de
un nivel al fondurilor proprii egal cu sau mai mare de 2% din cea mai mare sumă sau din media sumelor
ultimelor şase luni a obligaţiilor lor financiare legate de emiterea de monedă electronică.

2.2. Particularităţi ale sistemelor bancare actuale

Având în vedere sistemul de organizare şi rolul diferitelor instituţii bancare din ţările dezvoltate şi în
dezvoltare, pot fi scoase în evidenţă atât diferenţele ce există între dimensiunile şi structurile bancare din
diferite ţări, cât şi locul predominant pe care îl deţin băncile ţărilor dezvoltate în desfăşurarea relaţiilor
financiare internaţionale.
În cadrul sistemelor bancare ale ţărilor lumii, mutaţiile survenite în evoluţia economiei mondiale şi a
sistemului monetar-financiar s-au manifestat pe mai multe planuri.
În primul rând, a avut loc un puternic proces de concentrare a activităţii bancare. Amploarea
operaţiunilor derulate, fondurile tot mai mari solicitate de clienţi, riscurile de insolvabilitate ale debitorilor,
dar şi dorinţa de a-şi spori câştigurile şi puterea de penetrare pe alte pieţe, au determinat accentuarea
procesului de unificare a băncilor în consorţii sau sindicate bancare. În fiecare ţară se regăsesc câteva grupuri
bancare care domină şi controlează întreaga activitate în domeniu.
A doua tendinţă o constituie procesul de internaţionalizare a sistemelor bancare din ţările
dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe glob, aceste bănci
consideră extinderea lor pe alte pieţe ca parte integrantă a politicii de dezvoltare. Această atitudine este
determinată de o serie de factori, cum ar fi: restricţiile impuse pe plan naţional privind beneficiile sau
dezvoltarea activităţii lor; posibilitatea, prin amplasarea în alte ţări, de a-şi diversifica sursele active şi de
împrumut; atitudinea defensivă sau, după caz, ca răspuns la interesele clienţilor sau la concurenţa băncilor
străine. Pentru o bancă, internaţionalizarea activităţii presupune creşterea numărului valutelor în care
operează, extinderea spaţiului geografic din care provine clientela, implantarea de sedii în străinătate.
Ca rezultat al acestei tendinţe, anumite ţări au început să fie considerate, cu precădere, pieţe
favorabile pentru dezvoltarea operaţiunilor valutar-financiare (SUA, Singapore, Luxemburg, Elveţia), nu
numai pentru ţările dezvoltate, dar şi pentru unele ţări în dezvoltare care au dobândit venituri (de exemplu,
ţările OPEC) sau care doresc să-şi dezvolte propria reţea bancară. În acest context, internaţionalizarea
structurilor bancare din ţările dezvoltate are ca efect “strivirea” structurilor bancare din alte ţări, în special
din cele în dezvoltare.
Concentrarea forţei economice şi financiare la nivelul unui grup de state a constituit premisa creării
în aceste ţări a unor sisteme monetare şi financiare care să răspundă suplu cerinţelor determinate de
schimburile internaţionale iar monedele lor să ocupe un loc important în plăţile internaţionale. În mod
asemănător, alte compartimente ale economiilor naţionale ale acestor ţări - sistemul bancar, de asigurări,

14
financiar - şi-au diversificat gama operaţiunilor şi sfera relaţiilor, transformându-se treptat în verigi
importante în desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare internaţionale. Procesul s-a concretizat în formarea
centrelor financiar-bancare internaţionale, care s-au dezvoltat în oraşe aparţinând acestor ţări (Londra,
Paris, New York, Tokyo, Zurich, Frankfurt). Aceste centre s-au transformat în poli de convertire, atragere şi
plasare a fondurilor la nivel internaţional, ele deservind firmele naţionale şi pe cele din alte ţări.
Dorinţa de a-şi asigura venituri certe şi sporite a determinat o a treia tendinţă, respectiv dispariţia
treptată a deosebirilor dintre operaţiunile diferitelor instituţii bancare de tip clasic şi ale celor nebancare,
toate fiind preocupate de diversificarea serviciilor oferite clienţilor şi evoluând astfel spre bănci globale,
multifuncţionale. Marile grupuri bancare create oferă clienţilor, indiferent de provenienţa acestora, rezidenţi
sau nerezidenţi, întreaga gamă de servicii bancare, de la simple convertiri valutare, până la montarea unor
împrumuturi uriaşe. Procesul globalizării se manifestă nu numai în cazul băncilor care operează la nivel
internaţional, ci şi la celelalte bănci.
Restructurarea bancară constituie a patra caracteristică a sistemelor bancare actuale.
Dintre fuziunile bancare implicând ţările dezvoltate, se remarcă cele din SUA, Japonia, Elveţia şi
Uniunea Europeană.
Investiţiile străine în sectoarele bancare ale ţărilor emergente au crescut puternic în ultimii zece ani,
devenind un element important al globalizării activităţii bancare începând cu a doua jumătate a anilor `90.
Valoarea lor, cuantificată prin fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere în sectorul bancar, s-a majorat de la 2,5
miliarde USD în perioada 1991-1995, la 51,5 miliarde USD în următorii 5 ani şi la 67,5 miliarde USD în
intervalul 2001-2005.
În aceste zone, se disting trei grupuri de investitori:
- băncile globale, care au o prezenţă globală pe numeroase pieţe din întreaga lume; în perioada 1991-
2005, ele au deţinut 1/3 din totalul investiţiilor străine în sistemul bancar al economiilor emergente, în
special din America Latină şi mai recent, din Asia;
- băncile cu o strategie regională, orientată spre ţările emergente; în America Latină, 60% din fluxurile
de investiţii străine în sectorul bancar provin de la băncile din regiune; în Europa Centrală şi de Est, 70% din
investiţiile străine au ca origine băncile europene; în Asia, 25% din fluxurile investiţionale provin de la
băncile din regiune şi o altă parte, de la entităţi stabilite în Singapore şi Hong Kong;
- alţi investitori, incluzând fonduri private de investiţii şi corporaţii financiare; de exemplu, fondurile
de investiţii reprezintă cei mai mari investitori străini în sectorul bancar din Coreea, în timp ce corporaţiile
financiare americane şi-au făcut simţită prezenţa în afara graniţelor ţării, în economii din centrul şi estul
Europei.
După anul 1990, băncile şi-au concentrat atenţia spre raţionalizarea structurii costurilor interne şi
îmbunătăţirea eficienţei operaţiunilor desfăşurate, concomitent cu stabilitatea mai mare a profiturilor prin
diversificarea veniturilor. Un efect vizibil al acestor orientări îl reprezintă valul achiziţiilor şi fuziunilor din
sfera financiar-bancară, care a marcat a doua jumătate a deceniului trecut.
În prezent, consolidarea rămâne o opţiune strategică pentru bancheri, în ciuda încetinirii
considerabile a ritmului fuziunilor şi achiziţiilor, comparativ cu anii `90. Consolidarea sectorului bancar
intern în Europa a continuat, chiar dacă la un nivel redus, preluările transfrontaliere scăzând semnificativ.
Dezamăgirea legată de dificultăţile întâmpinate în formarea unei pieţe bancare paneuropene a determinat un
grup de bănci europene să reducă dimensiunile jocurilor strategice transfrontaliere, pentru a-şi adânci poziţia
pe piaţa bancară internă.
Băncile din multe ţări urmăresc o strategie agresivă de expansiune bazată pe dezvoltarea activităţii
de retail, creditele ipotecare, produsele de economisire, cardurile de credit şi liniile de credit fiind câteva din
sectoarele cu o rată de creştere înaltă.
O ultimă trăsătură a sistemelor bancare contemporane rezultă din utilizarea monedei electronice
prin intermediul aplicaţiilor Internet banking şi Mobile banking. Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi
convergenţa pieţelor financiar-bancare şi de comunicaţii au creat cadrul favorabil dezvoltării pieţei serviciilor
de tip bancă la distanţă.2
Serviciile bancare electronice permit realizarea unor operaţiuni în timp real, asigură accesul
clientelei, fără restricţii de timp şi distanţă, la produsele şi serviciile oferite şi contribuie la reducerea
costurilor tranzacţionale ale clienţilor, prin restrângerea numărului de operaţiuni care solicită prezenţa fizică
la sediile băncilor.

2
Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 208

15
 2.3. Băncile – tipologie, operațiuni

2.3.1. Tipologia băncilor

Băncile îşi desfăşoară activitatea atât pe plan intern cât şi internaţional, axându-se în principal pe:
acordarea de credite populaţiei, agenţilor economici şi altor bănci; acceptarea de depuneri de la alte bănci,
populaţie şi agenţi economici; operaţiuni valutare; administrarea averilor; plasamentul împrumuturilor;
finanţarea schimburilor comerciale ale ţării unde sunt amplasate; acordarea de credite pe termen mijlociu şi
lung pentru export, mobilizând în acest scop fonduri prin emiterea de obligaţiuni. De asemenea, aceste bănci
acordă credite filialelor bancare sau comerciale ale ţării în străinătate, derulează operaţiuni de schimb valutar,
mobilizează împrumuturi pentru diferiţi solicitatori străini.
În mod tradiţional, băncile îndeplinesc trei funcţii: atragerea de depozite, acordarea de credite şi
transferul fondurilor.3 În timp, băncile au început să se implice şi să dezvolte şi operaţiuni specifice
instituţiilor financiare specializate non-bancare, operaţiuni asociate investiţiilor financiare cum sunt:
emiterea, subscrierea şi lansarea unor împrumuturi pe bază de obligaţiuni, activităţi de brokeraj şi de dealer,
managementul portofoliilor investiţionale ale clienţilor, managementul plăţilor curente ale clientelei bancare,
cuprinse în denumirea de activitate bancară de investiţii financiare (investment banking).
Băncile, de regulă, poartă denumiri diferite sau sunt clasificate în funcţie de anumite criterii cum ar
fi: volumul activităţii, specificul operaţiunilor, domeniul, sectorul de care îşi au, în principal, legată
activitatea. Aceste clasificări, ca şi denumirea băncilor, diferă de la o ţară la alta şi poartă amprenta evoluţiei
istorice a sistemului bancar naţional, dar şi a prefacerilor ce au avut loc în domeniul bancar la nivel
internaţional.
Cel mai larg criteriu de clasificare este din punct de vedere al dimensiunii operaţiunilor:
- bănci detailiste - dezvoltă operaţiuni de valori relativ mici, se adresează publicului larg, deservind
deopotrivă persoane particulare şi firme mici şi mijlocii, au o largă reţea de sucursale şi filiale la nivel
naţional, dezvoltă în principal operaţiuni bancare tradiţionale;
- bănci angrosiste - au structuri teritoriale restrânse, de exemplu câte o sucursală în diferite centre
financiare naţionale sau internaţionale, dezvoltă operaţiuni de valori mari, clientela este formată din mari
companii sau alte instituţii financiare importante, gama operaţiunilor este foarte diversificată atât în
domeniul operaţiunilor bancare tradiţionale şi al activităţii bancare de investiţii financiare, cât şi pe zone
geografice de cuprindere – naţional şi internaţional. În dezvoltarea operaţiunilor pe teritoriul naţional
folosesc de multe ori reţele de sucursale ale băncilor detailiste. Informatizarea activităţii bancare a
diminuat aceste practici, conducând la structuri de organizare a băncilor denumite „bănci fără pereţi”.

Un alt criteriu este cel privind spaţiul geografic în care o bancă este autorizată să îşi desfăşoare
activitatea:
 bănci locale - sunt autorizate să opereze în cadrul unei ţări, într-un teritoriu, zonă administrativă,
deservind, de regulă, publicul şi întreprinderile mici şi mijlocii, nu dezvoltă operaţiuni cu străinătatea, în
care scop utilizează serviciile altor bănci autorizate în acest sens. Astfel sunt băncile cantonale din
Elveţia, băncile locale şi regionale din Japonia, unele din băncile statelor din SUA, băncile landurilor din
Germania;
 bănci cu arie de cuprindere naţională - sunt autorizate să efectueze operaţiuni pe tot teritoriul unei ţări,
au reţea de sucursale şi de cele mai multe ori sunt autorizate să dezvolte şi operaţiuni cu străinătatea;
 bănci internaţionale - desemnează băncile care au centrala amplasată într-o ţară, centru financiar sau
teritoriu off-shore, dar a căror activitate se desfăşoară în totalitate sau preponderent în străinătate prin
sucursalele sau subsidiarele lor (instituţii financiare sau bancare internaţionale independente, dar pe care
le controlează, de regulă, în proporţie de 30-40% din totalul activelor). Acest termen este utilizat şi
pentru instituţii financiar-bancare interguvernamentale al căror capital provine din două sau mai multe
ţări şi a căror activitate specifică, desfăşurându-se la nivel internaţional, depăşeşte graniţele unei ţări
(Banca Reglementelor Internaţionale; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; Banca
Mondială etc.).
Băncile sunt foarte diversificate, ele putând fi diferenţiate şi după tipul operaţiunilor sau sfera
teritorială de cuprindere. De aceea, denumirea de bancă comercială este asociată unui termen care îi
defineşte specificul, astfel:
 bănci universale - sunt denumite acele bănci care efectuează toate operaţiunile bancare şi care nu îşi

3
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 175

16
 limitează activitatea la anumite sectoare;
 bănci specializate - este denumirea generică pentru a desemna băncile sau instituţiile de credit care, de
regulă, alături de operaţiuni bancare de bază, dezvoltă preponderent operaţiuni bancare de un anumit tip
sau într-un anumit domeniu.
Din punct de vedere al specificului operaţiunilor pe care le efectuează şi/sau al domeniului sau
sectorului de activitate pe care îl deservesc, denumirile şi grupările diferă de la o ţară la alta, fiind foarte
diverse:
 bănci de afaceri - realizează cea mai mare parte a activităţii pe plan intern, atrăgând depozite şi acordând
credite pe diferite termene agenţilor economici autohtoni, susţinându-i financiar în activitatea lor;
 bănci de depozit - sunt, în esenţă, asemănătoare băncilor de afaceri, dar terminologia este utilizată în
unele ţări în care se face distincţie prin autorizările date de banca centrală între bănci care au dreptul să
atragă fonduri sub formă de depozite şi instituţii financiar-bancare care nu au acest drept. În Franţa,
băncile se numesc bănci de depozit. În SUA şi Germania aceste bănci se ocupă şi de emisiunea şi
plasarea hârtiilor de valoare, acordarea de credite pe gaj de hârtii de valoare societăţilor financiare etc.
După anii `60, băncile de depozit au început să acorde o atenţie deosebită creditării activităţii de comerţ
exterior şi operaţiunilor valutare, înfiinţând în acest scop, sucursale şi agenţii în străinătate;
 case de emisiune - sunt instituţii bancare care asigură plasarea pe piaţă a unor emisiuni de hârtii de
valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.); în Anglia aceste instituţii sunt considerate “merchant banks”, în timp
ce în SUA sunt calificate drept „investment banks”;
 case de scont - sunt specializate în acordarea de credite pe termen scurt, prin scontarea instrumentelor de
plată şi credit;
 bănci specializate pe domenii sau sectoare de activitate - sunt bănci agricole, bănci pentru comerţ sau
pentru industrie, care oferă întreaga gamă de servicii bancare predominant în domeniul denumirii care le
definesc;
 bănci de investiţii (de dezvoltare) - acordă credite pe termen mediu şi lung întreprinderilor industriale şi
din alte ramuri economice pentru investiţii, procurându-şi fondurile pe baza unor forme de economisire
pe durate mai îndelungate decât cele obişnuite;
 bănci ipotecare - acordă împrumuturi pe termen lung garantate cu o ipotecă asupra imobilelor deţinute
de debitori;
 bănci de comerţ exterior sau de import-export - creditează, pe diferite termene,
producătorii/exportatorii autohtoni, pentru a-i sprijini în activitatea de promovare a produselor ţării
respective pe pieţele externe, garantează creditele externe şi efectuează operaţiuni de casă în favoarea
importatorilor şi exportatorilor. În unele ţări (Elveţia, Belgia), finanţarea activităţii de comerţ exterior
este realizată de băncile şi într-o proporţie redusă de băncile de depozite, fără a exista o bancă
specializată în acest scop. În alte state au fost create instituţii bancare guvernamentale cu o activitate
strict profilată în acest sens, care singure sau în colaborare cu băncile, sprijină promovarea exporturilor
ţării respective (Eximbank în SUA, Banca de import-export a Japoniei, Banca pentru Comerţ Exterior a
Franţei).
După anii ’80, la nivelul sistemului bancar s-au manifestat două tendinţe. Una prin care băncile
specializate au început să desfăşoare, alături de operaţiunile specifice care iniţial le defineau, activităţi
bancare de orice tip, pentru orice client care se prezenta la ghişeu, din dorinţa de a deveni mai competitive ca
urmare a relaxării reglementărilor bancare naţionale. Aceste bănci au fost denumite bănci globale sau
universale, în sensul că dezvoltă întreaga gamă de operaţiuni financiar-bancare indiferent de domeniul sau
sectorul de provenienţă al clientului sau calitatea juridică a acestuia. Modelul băncii universale este
predominant în Europa continentală, impunându-se în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă când
bancherii au angajat băncile în activităţi diverse şi în special în operaţiuni internaţionale.4
A doua tendinţă a fost dezvoltarea operaţiunilor bancare de investiţii financiare, operaţiuni care în
cazul unor bănci au devenit predominante: vânzarea şi distribuţia de noi titluri financiare emise, eliminând
intermediarii financiari tradiţionali, consultanţă financiară.

2.3.2. Operaţiunile bancare

Este evidentă diferenţa enormă între operaţiunile limitate, efectuate de bancheri la începuturile
activităţii bancare şi gama complexă de servicii care pot fi oferite de o bancă modernă. Pe măsură ce băncile
s-au dezvoltat, mulţi experţi au încercat să definească ce se înţelege prin termenul de “bancă”, dar încă nu s-a

4
Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 201

17
ajuns la o definiţie unanim acceptată.
O bancă este o instituţie căreia i se acordă permisiunea, în general sub forma unei autorizaţii/licenţe,
de a efectua tranzacţii cu bani. Cu alte cuvinte, o companie este bancă dacă este recunoscută oficial ca bancă.
Deşi aceasta este o definiţie “închisă” (o bancă trebuie să fie recunoscută ca bancă) ea este, în general,
acceptată.
Potrivit reglementărilor care guvernează activitatea bancară din România, băncile sunt persoane
juridice autorizate să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite de la persoane juridice şi
fizice şi acordare de credite în nume şi cont propriu.
Funcţiile principale ale unei bănci sunt:5
 să atragă depozitele băneşti ale clienţilor, persoane fizice şi juridice (atragerea fondurilor). O bancă
atrage bani de la clienţii săi, persoane fizice şi/sau juridice, prin conturi bancare, plătindu-le, în schimb,
dobândă pentru depozitele constituite. Plata acestor dobânzi reprezintă o cheltuială pentru bancă.
 să permită clienţilor să-şi retragă banii sau să-i transfere în alte conturi (transferul fondurilor).
Băncile furnizează şi servicii privind plăţile prin transferul fondurilor (atât electronic cât şi prin
instrumente de plată), în numele şi la cererea clienţilor lor. Banca percepe un comision pentru acest
serviciu, comision a cărui mărime variază în funcţie de valoarea sumei şi tehnica de transfer a banilor.
 să acorde împrumuturi clienţilor care solicită credite, folosind depozitele atrase (plasarea
fondurilor). Băncile împrumută clienţilor lor sume de bani pentru finanţarea afacerilor acestora sau
pentru nevoi personale. Clientul trebuie să plătească comisioane şi dobândă pentru creditul primit, care
pentru bancă reprezintă un venit.
În afară de aceste operaţiuni, persoanele juridice şi, într-o proporţie mai mică cele fizice, pot avea şi
alte solicitări decât cele privind activitatea de bază a băncilor. Băncile oferă o gamă largă de servicii care
aduc venituri din comisioanele şi spezele percepute pentru efectuarea lor, astfel:
- valuta. Băncile din toată lumea vând valută la cursuri de schimb competitive şi percep un comision
pentru serviciul prestat. Principalii concurenţi ai băncilor în acest domeniu sunt casele de schimb valutar
şi agenţiile de turism, în special din zonele de destinaţie ale călătoriilor de vacanţă.
- cecurile de călătorie. Cecurile de călătorie sunt cele mai cunoscute servicii bancare oferite persoanelor
care călătoresc. Cecurile pot fi folosite ca atare, pentru plata bunurilor şi serviciilor, în diferite ţări ale
lumii sau pot fi schimbate în numerar.
- încasarea taxelor şi amenzilor. Persoanele care trebuie să plătească taxe sau amenzi pot folosi sistemul
bancar pentru plata sumelor datorate diferitelor instituţii publice sau private.
- casetele pentru păstrarea valorilor. Clienţii unei bănci pot folosi seifurile acesteia pentru păstrarea
unor valori, banca percepând în schimb un comision. În baza acestui serviciu, clienţii îşi pot lăsa spre
păstrare articole de valoare, cutii închise, testamente sau alte documente importante. Banca emite o
chitanţă pentru bunurile lăsate în păstrare, asumându-şi astfel răspunderea asupra acestora.
- seifurile. Acest tip de serviciu, la fel ca şi casetele de valori, implică folosirea unor spaţii special
amenajate care aparţin băncii. Clientului i se pune la dispoziţie un seif, accesul la seif fiind sub un dublu
control, banca păstrând o cheie şi clientul cealaltă. Accesul la seif poate avea loc oricând în timpul orelor
de program ale băncii, timp în care clientul poate retrage sau depune orice obiecte sau documente.
- banca la distanţă. Această sintagmă se referă la posibilitatea băncilor de a oferi clienţilor serviciul
bancar la domiciliu, prin telefon sau Internet. Folosind metode electronice, clienţii au acces la conturile
lor fără să-şi părăsească domiciliul.
- asigurarea de călătorie. De regulă, băncile oferă un pachet standard prin care asigură clientul împotriva
principalelor riscuri de călătorie contra plăţii unei prime de asigurare. Principalul risc acoperit prin aceste
asigurări este cel privind asistenţa medicală, în puţine ţări străine având acces direct la un tratament de
urgenţă gratuit. Asigurarea de călătorie permite rambursarea sumelor cheltuite, deşi poate exista o limită
maximă a sumei recuperabile.
- achiziţionarea şi vânzarea hârtiilor de valoare. La cererea clienţilor, băncile pot oferi servicii de
vânzare şi cumpărare de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni). Când un client doreşte să facă astfel de
afaceri, în primul rând va solicita băncii cursul pe piaţă al hârtiilor de valoare pe care doreşte să le
cumpere sau, după caz, să le vândă, informaţii pe care banca le obţine de la un broker. In baza
informaţiei primite, clientul este cel care decide. Tranzacţia este executată de către bancă, potrivit
ordinului clientului iar executarea acesteia trebuie confirmată în scris. Pentru acest serviciu, banca
primeşte un comision de la broker şi nu de la client.

5
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 175

18
- consultanţă în afaceri. Acest tip de serviciu este oferit de bănci în general agenţilor economici de
dimensiuni reduse, contra unui comision. Banca se comportă ca un analist financiar şi sfătuieşte clientul
cum să-şi amelioreze problemele financiare (bugetul de venituri şi cheltuieli, costurile, debitorii,
fluxurile de numerar).
În activitatea băncilor se disting două grupe de operaţiuni:
 operaţiuni active - reflectă utilizarea fondurilor atrase în vederea obţinerii de profit prin diferenţa de
dobândă încasată comparativ cu cea plătită pentru atragerea de resurse:
- creditele acordate clienţilor, pe diferite termene, al căror obiect de creditare este foarte variat şi
diferă de la o bancă la alta, pentru care încasează dobânzi şi comisioane;
- depozitele plasate - ca orice entitate care are fonduri temporar disponibile, o bancă comercială le
poate plasa la alte bănci pe piaţa naţională sau internaţională, de regulă pe termen scurt, încasând
dobândă;
- participaţiile - se referă la investirea fondurilor băncii în acţiuni la diferite companii. Aceste acţiuni,
ca investiţii financiare pe termen lung, aduc băncii un venit anual sub formă de dividende;
- investiţiile financiare în alte titluri financiare - se referă la plasamente atât în titluri financiare pe
termen scurt cât şi pe termen lung, un loc important deţinându-l titlurile emise de stat (certificate de
trezorerie, obligaţiuni guvernamentale).
Toate dobânzile încasate de bănci din plasarea fondurilor sunt denumite dobânzi active.
 operaţiuni pasive - reflectă fondurile proprii sau atrase de care dispune o bancă pentru desfăşurarea
activităţii sale şi se referă la:
- capitalul social şi fondurile de rezervă - la înfiinţare, orice bancă trebuie să-şi constituie un capital
social minim, conform reglementărilor băncii centrale;
- conturile curente şi conturile la termen - reprezintă 60-70% din totalul resurselor, fiind constituite
din sumele depuse la bancă de clienţi pentru efectuarea de plăţi sau pentru păstrare;
- împrumuturile de la alte bănci - dacă fondurile proprii şi cele atrase nu îi sunt suficiente sau apar
decalaje în raport cu obligaţiile de plată, o bancă se poate împrumuta de pe piaţa interbancară sau de
la banca centrală;
- împrumuturile subordonate - sunt împrumuturi luate de la alte bănci, pe termen lung şi care nu pot
fi rambursate anticipat, decât în caz de faliment al băncii debitoare, pentru banca creditoare acestea
fiind plasamente financiare pe termen lung. Caracteristica lor principală, de unde şi denumirea, este
că în caz de faliment sau lichidare a băncii, rambursarea lor are o poziţie subordonată faţă de toţi
ceilalţi creditori ai băncii care au prioritate la masa credală.
Dobânda plătită de bănci pentru fondurile atrase poartă denumirea de dobândă pasivă.
Principiul de bază în practica bancară este ca întotdeauna suma dobânzilor pasive să fie mai mică
decât suma dobânzilor active. Diferenţa este destinată să acopere cheltuieli curente ale băncii (chirii, salarii,
cheltuieli administrative de operare, constituire de rezerve) şi să realizeze profit. Aceste venituri şi cheltuieli
sunt reflectate în contul de profit sau pierdere.

Cuvinte cheie: bancă, bancă universală, bancă specializată, bancă locală, bancă internaţională, instituţie de
credit, organizaţie cooperatistă de credit, bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ, bancă de
credit ipotecar; instituţie emitentă de monedă electronică, concentrare bancară, restructurare bancară,
dobândă activă, dobândă pasivă, operaţiuni active, operaţiuni pasive

Întrebări recapitulative:
1. Ce operaţiuni poate desfăşura o bancă?
2. Care sunt caracteristicile sistemelor bancare actuale?
3. Care sunt activităţile pe care le pot desfăşura băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ?
4. Ce sunt băncile de credit ipotecar?
5. Prin ce se diferenţiază activitatea cooperativelor de credit de cea a băncilor?
6. Prezentaţi pe scurt operaţiunile active ale unei bănci.
7. Prezentaţi pe scurt operaţiunile pasive ale unei bănci.

19