Memoria lacrimei

Nu cred că greşesc dacă voi înscrie această lucrare în ciclul de volume având ca subiect
deţinuţii politici de pretutindeni, între care „Fenomenul Piteşti” (Virgil Ierunca), „Morminte vii”
(Nistor Chioreanu), „Coborârea în iad” (Neculai Popa), „Tragedia Piteşti” (Constantin Merişca),
„Et Ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud” (Viorel Gheorghiţă), „Experimentul Piteşti” (Traian Popescu)
etc.
„Memoria lacrimei” este o carte închinată suferinţei omeneşti şi aparţine profesorului
nonagenar Nicolae Enescu, care-şi narează patimile întinse pe parcursul întregii sale vieţi. Dar nu
numai ale sale, ci şi ale multor altora, elite ale vieţii culturale, politice ori militare româneşti
interbelice – precum Istrate Micescu, Nichifot Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Gheorghe
Eminescu, generalii Mociulschi şi Carlaonţ – pe care avea să-i întâlnească în închisoarea de la Aiud.
Avem în faţă o lucrare „grea”, dar nu la propriu, prin numărul celor 154 de pagini, ci prin
mesajul său. Scrisă cu multă naturaleţe şi într-un limbaj uşor de înţeles, cartea se lasă însă greu dusă
la capăt, oferind o lectura nu tocmai uşor de „digerat”.
Dacă era necesară apariţia sa? Răspunsul este categoric DA. Personal, cred că orice carte
editată e binevenită, pentru că reprezintă opinia unui om şi acest lucru trebuie respectat. Efortul
autorului, ca la venerabila vârstă pe care o are să dea naştere unei astfel de lucrări, înghiţind încă o
dată lacrimile sărate şi amare ale unei dureroase întoarceri în timp, este mai mult decât lăudabil.
Structurată în patru părţi – Memoria lacrimei, Familia, Despre Nicolae Enescu, Addenda –
cartea impresionează cel mai mult prin caracterul tulburător în care autorul îşi descrie propria viaţă,
având o copilărie chinuită, o adolescenţă plină de lipsuri, o tinereţe şi maturitate cu multe suferinţe
şi nedreptăţi.
Mărturisesc că emoţia provocată de parcurgerea acestei lucrări mă stăpâneşte şi în aceste
momente, când scriu rândurile de faţă şi deşi ar părea neortodox, voi apela la fragmente alese din
cartea autorului pentru a vă înfăţişa o realitate, dură, crudă, născătoare, în mod paradoxal, de
sentimente înălţătoare.
Copilăria, adolescenţa, prima tinereţe :
„Naşterea mea (…) era să corespundă cu moartea mamei! Refuzam să vin! Intuiam oare ce
avea să mă aştepte pe pământ? (…)”.
„Murind tata, a pierit şi copilăria mea (…)”.
„În fiecare sâmbătă veneam de la Vâlcea, să-mi văd mama (…) Drumul, 25 de km, îl făceam
pe jos (…) Mama era cu gheata mea în mână şi se uita prin ea: «Cum să nu plâng? Nu mai ai
pingele! Calci direct pe pământ! » (…)”.
„Studenţia mea a fost o perioadă de mari lipsuri: nu aveam casă, nu aveam masă, nu aveam
cu ce să îmi cumpăr cursuri. Dormeam prin sălile de aşteptare ale Gării de Nord, pe la colegi,
mâncam la cantina şomerilor (…) În sala de curs nu mă dezbrăcam pentru că zdreanţa de pardesiu
acoperea alte zdrenţe: haina şi pantalonii (…)”.
„Păcatul”
„Ajunşi acasă (…) percheziţia a continuat în podul casei unde au găsit opt arme: 4 carabine
şi 4 arme de vânătoare. Le strânsesem pentru partizanii din Munţii Argeşului (…)”
Calvarul
„De la Craiova m-au transferat la Aiud [anagramat IADU sau IUDA – n.r.]. De la Piteşti la
Aiud era ca din iad în iad. Cei şase ani de închisoare de aici au fost ani de tortură, aici am primit
bătăi la tălpi, lovituri de cravaşă, de pumni, de bâte, de bocanci, celule strâmte, fără geamuri,
numite «neagra», celule cu apă pe jos, foamete, frig, boli, lipsa medicamentelor, oameni-schelete,
muribunzi, cinci morţi pe zi, cadavre aruncate în tomberon şi răsturnate în groapa comună, sulă
înfiptă în tălpi pentru a se verifica decesele (…)”.
„Duminica dimineaţa, nu terciul era aşteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în şoaptă
să nu audă gardianul. Radu Gyr şi Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanţuri (…)
Poeziile lor au suplinit antibioticele, vitaminele; poeziile lor ne-au ţinut de foame (…).
«Sărac sunt, Doamne sărac…
 Sărac în celulă, sărac întru toate.
Lihnit sunt şi foamea mă taie:
Vreau sâmburii ce-ţi cad de la masă,
Vreau tot ce arunci la gunoaie»
(Radu Gyr)
„Eram la a doua congestie [pulmonară –n.r.]. Slab, foarte slab, de şoldurile mele puteai să
agăţi câte o traistă. Numai Dumnezeu şi rugăciunile închinate Lui m-au ţinut în viaţă (…)”.

Şi era nevoie de amândouă: de poezie şi de rugăciune. Nici un menajament, nici o alinare;

brutalizări dincolo de închipuirea umană, chiar în faţa muribunzilor. Exemplul „verdictului” dat de
Lulu, ofiţerul politic de la Aiud, lui Istrate Micescu, aflat pe patul de moarte „Eu ştiu ce ţi-ar trebui
ţie, mă banditule, patru scânduri [nu medicamente – n.r.]. Şi-o să ţi le dăm în curând.” este mai
mult decât grăitor.
Viaţa de după calvar…
avea să fie şi e ea o luptă continuă cu un sistem care nu putea aprecia oameni precum Nicolae
Enescu. Eliberat de la Aiud la 28 aprilie 1954, după „numai şapte ani”, cum însuşi va spune mai
târziu (raportându-se la Corneliu Coposu), avea să ia drumul Bărăganului pentru a putea să-şi ajute
familia rămasă acasă la Curtea de Argeş. Urcând treptele ierarhice ale noii orânduiri, de la îngrijitor
de porci, şef de atelier de împletituri (comuna Mănăstirea – Bărăgan), ziler şi culegător de fructe, la
Curtea de Argeş, unde revine în anul 1965 – fiind considerat ca „irecuperabil” pentru învăţământ – ,
apoi muzeograf la Muzeul Orăşenesc, profesor de limba română la Seminarul Teologic şi de limba
franceză la Liceul Teoretic „Vlaicu Vodă”, ajunge, in cele din urmă, pensionar „cu drepturi
depline”: „Pensia mea ca profesor (…) 1.126.500 lei, şi asta în urma unei majorări”.

Concluzia: o viaţă de om aşa cum a fost, cupă de venin băută până la fund. Nimic mai
adevărat: „Naşterea mea (…) era să corespundă cu moartea mamei! Refuzam să vin! Intuiam oare
ce avea să mă aştepte pe pământ? (…)”.

Cinste autorului pentru efortul său, cinste celor care au făcut posibilă apariţia acestei lucrări:
Ionel Cristescu-Muşăteşti, Dumitru Augustin Doman, Ghorghe Păun şi în special Jean Dumitraşcu –
neobosit promovator al culturii autentice în toate formele sale.

Narcis Gherghina