Capitolul 15 Comunicare și societate

15.1. Comunicarea socială

,,Oamenii au evoluat de la comunicarea prin semne și semnale la comunicarea prin limbaj. În

timp, ei au dobândit capacitatea de a scrie, de a tipări și de a transmite dincolo de timp și de spațiu. Fie
care din mijloacele de comunicare a determinat modificări fundamentale în gândirea umană
individuală și în dezvoltarea culturală a societății. Comunicarea prin limbaj a conferit grupurilor
care le-au folosit un avantaj excepțional față de predecesorii lor, după cum comunicarea prin scris,
tipar și media a oferit societății contemporane anumite avantaje față de predecesori.
Oamenii comunică între ei pentru a rezolva probleme ale comunității sau ale societății.
Instituțional se adoptă decizii de reglementare a tuturor sectoarelor dintr-o societate, dar nu este
suficient pentru modificarea comportamentului uman individual. Comunicarea socială caută să-l
determine pe fiecare om să fie responsabil pentru conduita sa. Ea îl informează dar îl și formează.
Sociologii studiazã comunicarea ca proces ce reflectă anumite determinări sociale și
anumite mecanisme psihologice, efectele reale ale comunicării pentru societate, modul cum
comunicarea este expresia valorilor și idealurilor sociale.
Studiile inițiale despre comunicare au pornit din domeniul psihologiei sociale. Carl Hovland,
Paul Lazarsfeld și Harold D. Laswell abordeazã mijloacele de comunicare prin concepte științifice
psiho-sociale. Studiul Cum aleg oamenii (The People’s Choice) realizat de Paul Lazarsfeld, Bernard
Berelson și Hazel Gaudet a avut ca obiectiv identificarea factorilor ce determină opțiunea
alegătorilor și a formulat teza că oamenii votează adesea la fel cum voteazã anturajul lor, și a
fost demonstrată eficiența contactelor personale. Harold Dwight Lasswell a studiat conduita
comunicatorului. El și-a pus problema conținutului și a canalelor prin care comunicatorul comunică
mesajele sale. După autorul american pentru a descrie un act de comunicare trebuie răspuns la
întrebările: cine, ce spune, prin ce canal, cui, cu efect?
Există cinci tipuri de comunicare și anume:
1. Comunicare intrapersonală - emițătorul și receptorul sunt indistincți. Dialogul cu noi înșine
este un act de comunicare
2. Comunicarea interpersonală diadică se produce între doi participanți, fiecare dintre ei
influențându-l pe celălalt. Ea are mai multe funcții: persuadarea interlocutorului, autocunoașterea,
descoperirea lumii exterioare, stabilirea și menținerea de relații semnificative cu alte ființe
umane derivate din nevoia de incluziune, nevoia de control, nevoia de afecțiune
3. Comunicarea de grup
 4. Comunicarea publică - un emițător unic și o multitudine de receptori,
5. Comunicarea de masă - un producător instituționalizat de mesaje adresate unor destinatari
necunoscuți. Se caracterizează printr-un feed beack incomplet și produs după mult timp față de
comunicarea interpersonală sau publică. (Mihai Dinu, pp. 77-91)

Orice comunicare este un raport, pentru cã ea are loc între un comunicator și un receptor.
DenisMcQuail (p. 17) afirmă că toate relațiile de comunicare – transfer de informație, transfer de
semnificație, împărtășirea în comun a unor opinii, idei, reprezentări, „tranzacția“ între locutori
– sunt relații sociale. Relațiile de comunicare dau națtere la alte tipuri de relații sociale. Comunicarea
este cauză sau efect al unei multitudini de relații sociale și structuri interacționale. Contactele în cadrul
familiei sau între vecini sunt efecte ale comunicării. Formarea unui public din indivizi dispersați și care
gândesc divergent este cauzată de comunicare. Societatea este văzută ca un ansamblu de
semnificații comune. Mare parte a culturii este o activitate interpretativă. „ (...) societatea există ca un
corp de cunoștințe, împărtășite în diferite grade de membrii societății. Această cunoaștere are o
anumită distribuție în sens statistic și există variații și discontinuități care reflectă probabil poziția în
societate și experiența socialã“ (ibidem, p. 19).
Există o structură socială a comunicării determinată de condițiile în care ea are loc:
1. Proximitatea - persoanele aflate în apropiere probabil vor comunica mai mult între ele decât
cele situate la distanță mare;
2. Similaritatea - cei aflați în aceleași împrejurări sociale sau care împãrtășesc aceleași idei sau
convingeri este probabil să comunice mai mult decât cei care se deosebesc din toate
punctelede vedere;
3. Apartenența la grup - există o comunicare mai intensă în interiorul grupului, unde
există conștiința de NOI, decât între grupuri.

Un punct de vedere sociologic semnificativ exprimă Emmanuel Pedler. Studiind comunicarea,

el nu se concentrează așa cum fac alți autori, pe comunicarea de masă. El subliniază că tehnicile
electronice cele mai performante stau la originea unor noi inegalități și a unor noi forme de inegalitate.
Utilizarea unor instrumente de comunicare este determinată de experiențele comunicatorilor. În același
mod apare și comunicarea în limba naturală. Convorbirea are loc în contexte de o mare diversitate,
chiar și atunci când limba naturală este vorbită de o mare colectivitate. Ideile autorului francez vin să
confirme cercetări în domeniu, inclusiv în România, anume practicile culturale și achiziția de
mijloace culturale dețin o pondere mai ridicată la persoanele cu un statut educațional superior decât la
cele cu un nivel elementar de instrucție școlară.
 Sociologii, antropologii și lingviștii au studiat raportul dintre structurile lingvistice și
structurile sociale. Fiecare grup național are o limbă proprie limba standard – unul din indicatorii
fundamentali de diferență față de alte grupuri naționale, ce exprimă, indubitabil, identitatea proprie și
conștiința națională. Limba națională este limba oficială într-un stat. În cadrul unei limbi naționale
există dialecte, graiuri, regionalisme, jargoane, argouri, toate sunt moduri specifice de comunicare prin
limbă a unor grupuri sociale, profesionale sau de vârstă. Eterogenitatea socială se regăsește în
eterogenitatea lingvistică. Stratificarea socială generează diversitate în modul de comunicare
lingvistică. Este limpede că multitudinea limbajelor derivă din natura grupurilor și categoriilor
existente într-o societate. Studiul variațiilor sociale și al dialectelor sociale, sau sociolecte relevă
inegalități sociale reflectate în folosirea limbii, datorate diferențelor de avere sau de venituri sau
de status, precum și din distribuirea inegală a puterii politice. (Christian Baylon, Xavier Mignot p.
247).
Comunicarea într-o limbă se face înraport de statusul, rolul și grupul de referință. Există
un comportament verbal. Orice persoanã își adapteazã stilul de comunicare verbală în funcție de
context. Un avocat se adreseazã într-un anume fel clientului, în alt mod în fața instanței, iar acasă
vorbește într-un limbaj specific grupului primar și poziþiei sale în familie. Ca tată, adoptă un stil de
comunicare specific cu proprii săi copii. De câte ori suntem nevoiți sã ne integrãm într-un grup nou
trebuie sã ne schimbăm stilul de comunicare pentru arăspunde cerințelor noului context. O condiție a
reușitei sociale este dată de competența lingvistică apersoanei. Cine știe să comunice poate avea șanse
mai mari de ascensiune în viaþa socialã. (184)
Este limpede cã procesul de comunicare are efecte asupra întregii societăți. Sunt cel puțin trei
teorii de explicare a modului cum se produce influența comunicării în societate: teoria
agendării (agenda-setting), teoria spiralei tăcerii (Schweigespirale) și teoria prăpastiei cognitive.
Teoria agendării. Dacã până în anii ‘70 accentul a fost pe cunoașterea efectelor
comportamentale, astăzi atenția cade pe efectele cognitive ale media asupra societății. Comunicarea
mediatică acordă interes problemelor sociale:
„Mass media fixează agenda publică; ele sunt acelea care, ca urmare a sistemului lor de
selecție și focalizare a faptelor sociale, desemnează prioritatea subiectelor de discuție de
pe ordinea de zi“ (Cuilenburg, ș.a. pp. 261-262). Mass media determină ce subiecte
merită să fie cunoscute. Publicul dă atenție acelor subiecte care au circulație în mass media.
Teoria tăcerii. Elaborată de Elisabeth Noelle-Neumann, aceastã teorie pleacă de la
premisa că opinia publică îl determină pe individ să nu-și expună opiniile sale. Acesta crede cã într-o
societate importante sunt opiniile majorității. Cercetătoarea germană discută separat despre influențele
televiziunii de celelalte mijloace de comunicare. Televiziunea este un mijloc non-selectiv -
telespectatorii privesc imaginile fãră a-și pune întrebări despre ele, și din această cauză, ea are un
impact mai mare cu publicul decât îl are presa. Persoana cu o opinie minoritarã tace, nu reacționează
față de informațiile transmise de televiziune. Dimpotrivă, indivizii care cred cã opinia lor este și a
majorității exprimă public punctul lor de vedere.
Teoria prăpastiei cognitive și a creșterii diferențiate a cunoașterii. În esență, această teorie
argumentează decalajul de consum mediatic (anexa 2) dintre „cei care știu“ și „cei care nu știu“. În
prima categorie intră indivizii interesați permanent de fenomenele sociale și de reflectarea lor în presă,
în timp ce pentru a doua categorie de public televiziunea este mijlocul principal de informare. Prin
consumul mediatic, persoanele cu venituri ridicate și educație superioară au nivel de informare mult
mai ridcat decât persoanele cu un statut social inferior. ,,Media” oferă primului grup o posibilitate mai
marede cunoaștere.
Semnificativă pentru ideile de mai sus este modalitatea de comunicare în statul socialist.
Comunicarea socială era influențată de ideologia partidului stat care impunea numai un anumit
tip de dialog în societate. Orice intervenție publică trebuia să urmeze toate canoanele discursului
oficial. Cu deosebire în anii ’50 comunicarea se fãcea în cadrul strict al normelor ideologiei comuniste.
Un fenomen cu profunde implicații în planul comunicării sociale l-a reprezentat cenzura. Nimic nu se
putea transmite public fără controlul riguros și dogmatic al organelor abilitate. Orice tipăritură,
inclusiv meniurile, invitațiile de nuntă, anunțurile mortuare, era avizată pentru imprimare. Întrebarea
este dacă în acele timpuri se poate vorbi de o comunicare realã? Pentru marile manifestãri publice –
congrese, conferințe, simpozioane – intervențiile erau scrise de un grup stabilit de dinainte, deci de cei
considerați că știau ce trebuie și ce nu trebuie spus, iar vorbitorii erau obligați să citească numai
ceea ce a fost aprobat ca text. Pe de altă parte, să spunem că au fost tolerate anumite spații religioase
unde s-a discutat mai mult sau mai puțin liber. A existat presă, radio, televiziune, toate transmiteau
însă mesaje ale ideologiei oficiale.

15.2. Societatea și comunicarea de masă

15.3. Societate informațională

Bibliografie:

1. Anthony Giddens, Sociologie, ALL, București, 2001

2. Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universității „Al. I. Cuza“, Iași, 2000.
3. J.J. van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunicării, Editura Humanitas,
București, 1998.
4. Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Științifică, 1997
5. Ion Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996
6. Denis McQuail, Comunicarea, Institutul european, Iași, 1999.
7. Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Polirom, 2000.
8. Emmanuel Pedler, Sociologia comunicării, Editura Cartea Româneascã, Bucureºti, 2001.
9. Constantin Schifirneț, „Le livre et la lecture dans la Roumanie d’aujourd’hui“, în La lecture
d’esten ouest, Centre Georges Pompidou, Paris, 1993
10. De Fleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicãrii de masă, Editura Polirom,
1999.