Zoharul.

Cartea Splendorii
Manual de anatomie spirituală

Kabbala, această cale de autocunoaște de care până și Eliade a fost fascinat și care
proclamă sfârșitul exilului spiritual, urmărește o repunere a omului în drepturile sale
adamice. Deși printre figurile emblematice din istorie care au urmat învățăturile
kabbalei regăsim nume precum Moise, David sau Solomon, nimeni nu a îndrăznit să
treacă la consemnarea acestora în scris, până la Șimon Ben Iochai. Scrierile acestuia,
adunate de fiul său Eleazar și restul discipolilor săi au compus celebra lucrare
cunoscută nouă drept Zohar. Chiar dacă paternitatea acestui corpuscul stârnește și azi
o mulțime de controverse, nu ar trebui să ne preocupe prea mult deoarece, când vine
vorba de Zohar, întrebarea corectă nu este „cine?” ci, mai degrabă, „de ce?”

Insuflând o seamă de valori noi, această lucrare ne vorbește despre ceva ascuns nouă,
ceva aparent străin, dar care ne va pătrunde treptat, îndrumându-ne spre rădăcina
sufletului nostru și ajutându-l să treacă prin stadiile revelării răului din el și începerea
corecției. Principalele doctrine ale kabbalei urmăresc să rezolve următoarele probleme:
Ființa Supremă, natura și atributele Sale, Cosmogonia, crearea îngerilor și a omului,
precum și destinul lor, natura sufletului, a îngerilor, demonilor și elementelor, sensul
legii revelate, simbolismul transcendent al numerelor, tainele conținute în literele ebraice,
echilibrul contrariilor.

Răspândită mai degrabă în rândul comunităților evreiești sau printre cei pasionați de
teologie, deci fiind o lucrare necunoscută maselor, este evident că prima întrebare care ne
vine în minte este de ce am citi o asemenea carte ce pare a îngloba o sumedenie de
noțiuni vagi și îndepărtate care nu au nimic de-a face cu noi. Răspunsul ar trebui să fie
destul de evident: pentru că, în astfel de perioade în care oamenii încep să fie conștienți
că sunt mult mai multe lucruri în cer și pe pământ decât cele visate în filosofia lor, există
o nevoie acută de acel ceva care să scape lumea de multitudinea de absurdități
profanatoare promulgate vizând diverse interpretări ale legilor divine, în numele cărora s-
au săvârșit atâtea și-atâtea crime. Biblia este una dintre lucrările greșit interpretate, ceea
ce a lăsat loc prea mult pentru fanatici și sectanți, iar Zoharul tocmai asta încearcă să fie,
un decodor pentru aceasta.

Zoharul este o poartă spre stări de percepție din ce în ce mai profunde. Se spune că este
construit astfel încât doar cei ce au atins un anumit nivel spiritual pot beneficia din plin
de conținutul său și că, înainte de studierea lui, este necesară parcurgerea altor materiale
care să explice cum trebuie înțeles acest text. Dar asta nu ar trebui să descurajeze pe
nimeni. Chiar dacă pentru majoritatea va fi o lectură în proporție de 90% indescifrabilă,
puținul acela care rămâne de înțeles este suficient pentru ca fiecare să-și poată găsi în el
direcțiile spre propriul adevăr.

Cei care cred că „Ulysses” al lui James Joyce este cea mai dificilă carte din lume, vor
avea o surpriză citind acest hypermetaforizat manual de anatomie spirituală. Lansat într-o
serie de interpretări îndrăznețe ale primelor capitole din Geneză, textul Zoharului va
prinde cu ușurință cititorul în țesătura sa simbolică, dându-i impresia că se află într-un
labirint de cuvinte. Caracterul său de „monstruozitate” literară/teologică poate fi pus pe
seama aramaicii obscure în care a fost scris de la bun început și a dificultății traducerii
ceea ce conduce la probleme de sintaxă.

Nu sunt de vocație teolog, iar Zoharul nu este literatură în sensul strict al cuvântului, așa
că nu-mi permit să facă o analiză a textului sau să-i calculez valoarea de adevăr. În
schimb, deoarece scopul literaturii de orice fel ar fi ea este acela de a provoca, am selectat
câteva aspecte ce mi-au atras atenția, mai pe înțelesul tuturor, și asupra cărora mi-ar
plăcea să medităm împreună:

• A spune că tu crezi în ceva doar atunci când ți se oferă dovezi este ca și cum ai spune
că vei crede numai când nu mai ai ce să crezi și când dogma va fi distrusă ca dogmă,
devenind teorie științifică. Cu alte cuvinte, asta înseamnă că: „voi accepta Infinitul
numai când va fi explicat, determinat, circumscris și definit în beneficiul meu; într-un
cuvânt, când a devenit finit. Prin urmare, voi crede în infinit numai când voi fi sigur că
Infinitul nu există. Voi crede în vastitatea oceanului când îl voi vedea vărsat în sticle.”
Dar când un lucru a fost dovedit și făcut să fie pe înțelesul tău, nu îl vei mai crede- îl vei
cunoaște.

• A întreba de ce există un anumit lucru este absurd, pentru că e ca și cum ai întreba de ce

există existența, iar acest lucru ar însemna să presupunem existența înaintea existenței.
• Îngerii aspiră să devină oameni, fiindcă omul perfect, omul-Dumnezeu se află deasupra
tuturor îngerilor. În cazul acesta, dacă un om dorește să devină înger, ar însemna că
aspiră spre ceva inferior?

• Dacă Dumnezeu a făcut ziua și noaptea în prima zi din Geneză, cum se trecea de la zi la
noapte în ziua a doua, din moment ce soarele și luna au fost create abia în ziua a patra?