O data pentru totdeauna

Andrei Plesu,

Nu ma simt indemnat sa ma justific sau sa ma explic, dinaintea unor calomniatori harnici care, minati de rea-
credinta, ura, partizanat orb, sau ,,ordine de sus", inteleg sa ma incondeieze grosolan, de cite ori au ocazia, pe
forumuri sau pe unele posturi de televiziune.

Dar le sunt, poate, dator, celor care ma onoreaza cu emotionanta lor solidaritate, cu unele lamuriri, astfel incit
imaginea lor despre mine sa fie nu strict ingaduitoare sau idolatra, ci pur si simplu corecta. Voi oferi, deci, in
cele ce urmeaza, citeva rapide clarificari cu privire la ,,capetele de acuzare" ale ,,procesului" meu. O data pentru
totdeauna!

1. ,,Scrisorile" catre Ceausescu si colaborarea mea cu Securitatea. Cindva, in 1981 cred, am participat la primele
doua dintr-o lunga serie de conferinte pe tema ,,meditatiei transcendentale". Conferintele erau gazduite la
Institutul de Psihologie al Academiei Romane si aveau un caracter public. Mi s-au parut neinteresante, drept
care am suspendat frecventarea intregului program. Dupa vreun an, am fost abordat de un lucrator al
Securitatii - cel "arondat" trebilor culturale - care m-a intrebat daca am fost de fata la conferintele cu pricina.
Am confirmat, fireste, desi episodul disparuse, aproape, din memoria mea. Interlocutorul meu m-a informat ca
am gresit si ca greseala mea va avea consecinte. Nu l-am luat prea in serios, dar am aflat curind ca omul stia ce
spune. Institutul de Psihologie a fost desfiintat, sute de cercetatori, artisti si profesori au ramas fara slujba, a iesit
ditamai scandalul, pe baza unui scenariu absurd, in care se vorbea de inalta tradare, subversiune impotriva
ordinii socialiste etc.

In ce ma priveste, am fost "executat" intr-o ampla sedinta la locul de munca, dat afara din invatamint (eram
lector universitar la Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu"), dat afara din partid (contemporanii isi vor
reaminti, probabil, ca ,,a fi dat afara din partid" era mai rau decit a nu fi fost niciodata membru de partid) si pus
sub interdictia de a publica. Mi s-a oferit, ca solutie de subzistenta, un post de muncitor necalificat la o fabrica
de sticla. Sotia mea, care ma insotise la Institutul de Psihologie, a fost si ea data afara din slujba si ,,invitata" sa
ocupe un post de muncitor necalificat la fabrica de ciorapi ,,Adesgo". Eram, asadar, in situatia de a nu ne putea
intretine, riscind, totdata, daca refuzam ,,ofertele" de serviciu amintite, sa cadem sub culpa de ,,parazitism". Am
dat Ministerul Invatamintului in judecata. Am pierdut. Am cerut diferite audiente. Un tovaras de la primarie m-a
indemnat sa fac un memoriu catre seful statului. Ajutat de un unchi mai rodat ca mine in birocratia lingvistica a
unui astfel de document, l-am facut. ,,Nu e suficient"- a observat cel de la primarie. ,,Adaugati o anexa". Am
adaugat. Aceste doua inscrisuri sunt numite astazi, de binevoitorii mei, ,,scrisori" slugarnice catre Ceausescu.
Evident, ele aveau toate tarele limbajului de lemn al epocii. Ma disculpam de acuzatiile de subminare a statului,
declaram ca vreau sa-mi fac, in continuare, meseria, imi afirmam cumintenia si zelul patriotic. Nu sunt deloc mindru de a fi
semnat acest text. Am scuza situatiei-limita in care ma aflam, dar gestul ramine unul de compromis. Singurul, totusi, de care ma
fac vinovat in intreaga perioada a coexistentei mele cu regimul. (Constat, in acelasi timp, ca autori notorii de jenante omagii
publice adresate familie Ceausescu au beneficiat si beneficiaza de un regim mult mai ingaduitor decit amaritele mele "scrisori"
care, de altfel, n-au avut nici un efect).

Una din acuzatiile care mi se faceau in timpul procesului si al ,,demascarilor" prin care am trecut era aceea ca as fi tainuit
participarea mea la conferintele ,,transcendentalilor". Este motivul pentru care, in memoriul meu, am relatat, drept contra-
argument , faptul de a fi recunoscut, dinaintea unui lucrator al securitatii, prezenta mea in sala, la data respectiva (vezi mai sus).
Dar nu eu ma dusesem sa ,,raportez" asta. Raspunsesem strict la un ,,interogatoriu". Ei bine, acest pasaj al memoriului meu a
devenit dovada peremptorie ca am livrat informatii Securitatii, ca, pe scurt, am fost un docil colaborator, chiar daca unul
neconventional, de vreme ce, recunoscind ca am participat la sedintele de la psihologie, comiteam o delatiune impotriva mea
insumi... Am relatat, de altfel, toate acestea si cu alte ocazii. Pentru detalii, se poate citi interviul dat Mirelei Corletean (
Evenimentul Zilei, 29 sept. 2010), reluat in ultimul meu volum (,,Din vorba-n vorba", Humanitas, 2013). In acelasi volum,
am reprodus si un alt interviu, pe aceeasi tema, acordat Doinei Jela. Nu mai am nimic de adaugat.

2. Lacomia mea ministeriala. N-am fost membru in nici un partid post-revolutionar, n-am solicitat niciodata un
post de demnitar si n-am intreprins niciodata nimic pentru a ajunge intr-o pozitie de putere. In furor-ul
,,revolutiei", am fost propus ministru al Culturii de Mircea Dinescu. Din dorinta de a reveni la meserie, am
demisionat dupa doi ani, desi mi se ceruse sa ramin. La Externe, am ajuns de azi pe miine, in decembrie 1997,
ca solutie de inlocuire a demisionarului Adrian Severin. Propunerea a venit din partea lui Petre Roman. Si de la
Externe am demisionat, dupa numai jumatate de mandat, minat de aceeasi nevoie de a ma intoarcere la ale mele.
In CNSAS, m-a convins sa intru tot Mircea Dinescu. Si de acolo am plecat prin demisie. In sfirsit, Traian
Basescu (iarasi la sugestia poetului) m-a invitat sa accept functia de consilier. Am parasit-o dupa patru luni.
Incit ideea ca am fost cocotat mereu in pozitii de virf pe baza de manevre oculte, de linguseli, narav sau pofta
de privilegii, este o fictiune venita, nu o data, de la exponenti si sustinatori ai unor personaje care chiar cu asta
se ocupa: cu dobindirea si pastrarea puterii, ca si cu ,,valorificarea" ei lucrativa.

Bilantul ministeriatelor mele n-o fi cine stie ce, dar nu m-am ocupat, totusi, numai de ecleruri si omlete. Ma
flatez de a fi infiintat Muzeul Taranului Roman, Editura Humanitas, Institutul de Studii Orientale (distrus
ulterior) sau Casa de Film a Ministerului Culturii, cu Lucian Pintilie ca director. Am reinstituit Comisia
Monumentelor Istorice, am redeschis, dupa multi ani de intrerupere, Festivalul si Concursul ,,George Enescu",
am oferit directia Teatrului National marelui regizor Andrei Serban, am organizat prima expunere a operelor
romanesti ale lui Brancusi in Statele Unite etc. Sub mandatul meu de la Externe, s-a decis inceperea negocierilor
de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana (Helsinki, 1999), s-a obtinut presedintia OSCE si s-a accelerat
cursa integrarii in NATO datorita strategiei de politica externa adoptata de Presedintie si MAE in timpul crizei
Kosovo.

3. Piata Universitatii. Antena 3 a citat abundent dintr-un text al meu scris in 1990. Textul era invocat - in
emisiune - ca fiind un atac la adresa demonstrantilor din Piata Universitatii. O proba - a citar - de neonestitate.
In realitate, e vorba de discursul pe care l-am tinut cu ocazia incheierii lucrarilor CPUN si care se adresa
membrilor CPUN prezenti in sala, admonestati, laolalta cu toti politicienii momentului, pentru felul confuz si
zgomotos in care intelegeau sa faca politica, inca marcati de duhul ceausismului. Nici o legatura cu Piata
Universitatii. Cit despre Piata, reamintesc cititorilor ca Ministerul Culturii (urmat de Ministerul Invatamintului)
a fost singurul organism guvernamental care, dupa venirea minerilor, a dat un comunicat de distantare fata de
violentele petrecute in strada. De asemenea, Ministerul Culturii a finantat singurul documentar corect despre
Piata Universitatii (regia: Stere Gulea), fara echivalent pina in momentul de fata.

4. Plagiatul dupa Adorno. Banuiesc ca dl. Petre Roman are lucrarile lui Adorno pe noptiera. Daca ar fi rasfoit-o
pe cea intitulata ,,Minima Moralia", ar fi vazut ca intre cartea filosofului german si cartea mea nu exista nicio
legatura. Titlul e, intimplator, acelasi. Dar ,,minima moralia" e o locutiune latina (aleasa de mine prin raportare
la ,,Magna Moralia" aristotelica, asa cum arat in prefata), asupra careia nu exista monopol. Daca as scrie o
lucrare pe care as intitula-o "Evrika!" nu mi s-ar putea reprosa ca l-am plagiat pe Arhimede...

5. Atitudine critica fata de ,,sefii" mei. Aici ma declar vinovat. Cind am ceva de obiectat, nu tin cont de ierarhii. Observ,
totusi, ca nu am criticat pe nimeni dintre cei cu care am avut de a face, recurgind la arsenalul grotei. N-am facut pe nimeni bou,
prost si porc.

6. Se fac uneori aluzii la privilegiile (financiare si de alt tip), de care as fi beneficiat de pe urma carierismului
meu multilateral. Precizez, pentru cei care isi inchipuie ca am fost cocotat non-stop in virful piramidei, ca, din
25 de ani post-revolutionari, n-am lucrat in serviciul public decit opt. In legatura cu orice alte (pretioase)
venituri si avantaje dobindite pe cai ,,impure", astept detalii, cifre, probe.
7. Fizic vorbind, ma dau batut: sunt gras, urit, poate nu prea roman, am ochi bulbucati si maninc toata ziua, pe
banii contribuabililor, ecleruri si omlete.

8. Sotia turnatoare. Era fatal ca metehnele mele sa fie transferate si asupra unor membri ai familiei. Asa s-a
nascut legenda racolarii sotiei mele de catre serviciile noastre de informatii. Dosarul de la CNSAS (invocat doar
partial de analistii vigilenti) dovedeste, intr-adevar, ca s-a incercat o asemenea racolare, ceea ce se intimpla, de
regula, cu toti cei care plecau la studii in strainatate (era vorba de o tinara de 18 ani). Citit pina la capat, acelasi
dosar arata insa ca racolarea a fost ratata si ca numitei Catrinel Plesu nu i se poate imputa nici o urma de
activitate informativa.

Inainte de a incheia, tin sa multumesc tuturor acelora care, in zilele din urma, mi-au dat calde semne de
solidaritate. M-am simtit adesea stingherit de tapajul nascut, fara voia mea, in jurul unei nefericite seri la un post
de televiziune. Dar, de fapt, nu despre mine e vorba. Ci despre atmosfera morala si profesionala a unei tari, in
care bunul gust, bunul simt, onestitatea, meseria, comportamentul civilizat si respectul pentru valori stau sub
amenintarea unor gasti de neispraviti, de netrebnici, de mercenari rudimentari: oameni cu pregatire precara,
oameni care nu se pot recomanda prin nici o isprava, in nici un domeniu; guralivi, prost crescuti, inculti,
dominati de resentiment, instincte brutale si interes privat. Avem de ce sa ne temem.

Suntem in tara din care Caragiale a fugit exasperat, tara in care Eminescu si-a pierdut mintile, tara care a
refuzat, iresponsabil, oferta facuta de Brancusi, la batrinete: aceea de a-si lasa intreaga opera compatriotilor sai.
Tara care si-a omorit elitele in puscarie, tara in care n-au mai vrut sa se intoarca Mircea Eliade, Cioran, Eugen
Ionescu, George Enescu. Tara din care pleaca, mereu, tineri exceptionali si nu doar ca sa se capatuiasca, tara
care furnizeaza Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizati si prost platiti la ei acasa. Nu pot decit sa
sper ca, sub aceasta pojghita de mizerie, exista si o alta tara, tara unor oameni cuviinciosi si cinstiti, tara celor
care stiu sa se respecte intre ei si sa nu se lase manipulati de citeva trupe barbare de oameni stricati si stricatori
de suflete.