Confesiune despre o realitate a ființării mele

Janeta IUGA

Cine sunt eu? Încerc să mă definesc uitându-mă în umbra a treizeci și doi de ani de
viață, în oglinda a o mie de vieți pe care le-am tras pe gură uite-așa, ca singurul aer pe care l-
am putut respira curat.

Spăl vasele în bucătărie, și într-un moment de viață dau fuga la masa de lucru, la
singurele amintiri dintre paginile cărților și îmi storc sufletul cu amândouă mâinile încordate
și îl storc puternic ca pe un cearșaf murdar pe care s-au așternut toate mizeriile vieții. Oricât
l-aș strânge observ că nu pot sugruma nicio durere și fug de lumea asta de-afară. Și unde crezi
că mă duc? Privește! Mă așez pe-o undă de lumină dimineața, pe-un rând dintr-o carte la
amiază, pe-o culoare la apus și pe un ciripit de pasăre primăvara. Asta sunt eu! Un om care
încearcă să se recompună după ce sistemul l-a îmbrâncit. Am genunchii zdreliți de rugăciune
și speranța mi-e obosită, dar lupt ca nu cumva să adorm într-o societate deja adormită,
lâncezită, intrată în putrefacție ca un organism doborât de minciuni.

De la masa mea de lucru stau cu spatele la prezent și mă simt împlinită. E singurul

moment în care mă simt astfel. Știu că ești tentat să crezi că este vorba despre revolta unei
tinere ori despre gândurile unei adolescente întârziate. Nu! Sunt ceea ce ești ți tu, sunt pe
undeva un copil care strigă după ajutor într-o societate surdă și mută la nedreptate. Mă întreb
ca un copil din Cernobîl: ,, Mamă, deja mor?” Cine se face vinovat de nefericire? Suntem în
căutare de noi, de cei care am fost cândva, de cei care am crezut că fiind corecți, muncind
cinstit, perseverând în educație vom găsi locușorul nostru cuvenit și vom putea spune că a
meritat! Dar am pierdut toate acestea, ne-am pierdut pe noi, ne-am dezintegrat în alergături
nule și în preaslăviri ale micilor dumnezei. Și ah, cum îmi curg cuvintele ca din rană când le
scriu! Am citit despre război, despre Auschwitz, despre Cernobîl, despre deportații în
Bărăgan, în Siberia, despre soarta lui Eminescu, despre politica lui Caragiale, dar ce nu am
citit, dar ce trăiesc! Aceeași soartă, nimic schimbat! Interesele își fac loc precum viermii,
mănâncă tot până la inimă, tot până la valori etice, tot până la identitate. Fiecare pagină de
carte pe care o întorc e ca o palmă și nu una de mângâiere, ci e una de a mă trezi din această
fantomă somnambulă a prezentului. În jurul meu e o lume bolnavă, iar eu sunt mai bolnavă
pentru că sunt altfel decât ei, eu sunt pusă la colț că nu îi accept compromisul, eu sunt pusă la
zid pentru că văd și pentru că aud durerea celor ca mine. Într-o zi vor face o groapă comună și
acolo îi vor arunca cu tot cu idealuri pe cei care sunt altfel decât ei. Acum, când tu citești
aceste rânduri îmi dai putere, îmi dai viață, ești un donator voluntar de viață pentru copiii mei,
pentru copiii tăi, ești un erou pentru că ochii tăi sunt părtași la această luptă a mea, a ta, a
tuturor. Și ochii tăi picură-n inimă, și inima ta curge în fapte, și faptele tale cu ale mele
alcătuiesc o mare pe care putem naviga spre acel țărm stabil de care avem atâta nevoie ca să
ne putem regăsi pe noi.

Apa curge în bucătărie, dau fuga la prezentul murdar...