41.

Anticorpii monoclonali utilizaţi ca medicamente

Anticorpii monoclonali utilizaţi ca medicamente sunt anticorpi, de obicei de tip IgG,

care recunosc drept antigen o anume structură specifică organismului uman de care se leagă în
mod specific. Prin aceasta, anticorpul monoclonal fie împiedică structura de care s-a fixat să îşi
exercite funcţia biologică, fie determină, prin mecanisme imunologice, liza celulei pe suprafaţa
căreia există structura de care s-a fixat. Primii anticorpi monoclonali au fost produşi pe
limfocite de şoarece, astfel încât sunt anticorpi murini, ulterior au apărut anticorpii himerici la
care fracţiunea Fc este de natură umană iar fracţiunea Fab este de natură murină, ceea ce face
ca un astfel de anticorp să conţină 67% proteină umană şi 33% proteină murină, ulterior au
apărut anticorpii umanizaţi, care conţin peste 90% proteină umană sau chiar complet umani,
care conţin 100% proteină umană. Există şi posibilitatea obţinerii de anticorpi monoclonali
(îndreptaţi împotriva unor structuri umane) şi la alte animale decât şoarecele.
Evoluţia acestei categorii de medicamente a fost foarte rapidă în ultimii ani, ceea ce a
impus chiar o standardizare a denumirii lor comune internaţionale. Cu puţine excepţii, în
general, aceste medicamente prezintă sufixul -mab (de la monoclonal antibody) care este
precedat de –xi- dacă este himeric, de –zu- dacă este umanizat, de –u- dacă este uman, sau de
–o- dacă este murin. Există şi alte posibilităţi de notare pentru alţi anticorpi monoclonali. Spre
exemplu sufixul –mab ar putea fi precedat de litera –e- dacă anticorpul este produs la hamster,
de litera -a- dacă este produs la şobolan, etc. Denumirea primului anticorp monoclonal utilizat
ca medicament este o excepţie de la acestă regulă, dar denumirea sa este, totuşi, foarte
sugestivă, el se mumeşte muromonab CD3 adică muro de la şoarece, mon de la monoclonal şi
ab de la antibody (anticorp).
Din punct de vedere farmacodinamic, mecanismul de acţiune al acestor medicamente
este comun. Toţi anticorpii monoclonali recunosc o anume structură din organismul uman ca
fiind antigen, se fixează de acestă structură conform oricărei reacţii antigen-anticorp şi
împiedică acestă structură să îşi exercite funcţia sau, uneori, distrug prin mecanism imun celula
pe suprafaţa căreia se găseşte acestă structură. S-au construit prin inginerie genetică asemenea
anticorpi monoclonali orientaţi împotriva a variate structuri biologice din organismul uman.
Evoluţia acestor medicamente pare să fi ţinut însă seama de trei aspecte importante. În primul
rând au fost ţintite structuri a căror neutralizare împiedică derularea unei funcţii cu rol
patogenic important într-o anume boală, astfel încât neutralizarea acelei structuri să aibă
consecinţe terapeutice. Spre exemplu, neutralizarea factorului de necroză tumorală  (tumor
nectosis factor , TNF) cu rol patogenic foarte important în artrita reumatoridă. În al doilea
rând, s-a ţinut seama că aceşti anticorpi nu pătrund în interiorul celulelor astfel încât ei nu pot
să ţintească decât structuri aflate fie pe suprafaţa celulelor, fie în afara celulelor, desigur,
inclusiv în circulaţia sanguină. În al treilea rând, s-a urmărit interferarea unor procese
funcţionale care până la data apariţiei anticorpilor monoclonali nu puteau fi interferate cu
medicamentele clasice. Spre exemplu, nu există anticorpi monoclonali dezvoltaţi ca
medicamente care să fie îndreptaţi împotriva receptorilor cuplaţi cu proteinele G sau a
receptorilor canale ionice. În funcţie de mecanismul patogenic interferat, anticorpii
monoclonali pot avea indicaţii terapeutice foarte diferite de la unul la altul. Totuşi, cele mai
multe medicamente din această categorie au fost dezvoltate ca imunosupresive şi ca
anticanceroase, pentru alte indicaţii terapeutice existând mai puţine asemenea medicamente.
Farmacocinetica acestor medicamente are multe elemente comune având în vedere că
toţi anticorpii monoclonali sunt derivaţi de imunoglobuline şi, în principal, de IgG. În aceste
condiţii farmacocinetica lor ar trebui să fie asemănătoare cu cinetica IgG natural.
Fiind proteine, aceste medicamente nu pot fi administrate pe cale orală deoarece se
digeră în tubul digestiv ca orice proteină. Se pot administra pe cale intravenoasă, subcutanată
sau intramusculară. Dacă se administrează pe altă cale decât intravenoasă, prin absorbţie de la
locul injectării, trec în limfă. Fluxul limfatic fiind lent, absorbţia este lentă iar vârful
concentraţiei plasmatice se atinge tardiv, după mai multe zile. În limfă pot suferi unele
degradări datorită acţiunii unor enzime proteolitice, astfel încât biodisponibilitatea este între
50-70%.
Distribuţia acestor medicamente în organism este limitată. Volumul lor de distribuţie
este de regulă între 3-8 l, adică de cel mult 3 ori mai mare decât volumul plasmatic al unui
adult. Raportul între concentraţia tisulară şi concentraţia plasmatică variază de regulă între 0,1-
1,0, ceea ce înseamnă că aceste medicamente nu se concentrază în organe, nu constituie în nici
un caz depozite în organism. Datorită masei moleculare mari, de regulă, nu străbat bariera
hematoencefalică.
Datorită dimensiunilor mari ale moleculei, anticorpii monoclonali nu filtrează
glomerular (şi nici nu se secretă tubular), deci nu se elimină din organism prin excreţie urinară.
Ei se elimină din organism prin catabolism proteic. Fac excepţie fragmentele de anticorpi de
dimensiuni mici, cum sunt fragmentele Fab utilizate uneori ca medicamente, care filtrează
glomerular, se reabsorb tubular şi sunt metabolizate în celulele tubului renal proximal.
Enzimele proteolitice sunt practic ubiquitare în organism, proteoliza nu implică activitatea
citocromului P450, iar anticorpii monoclonali nu prezintă interacţiuni medicamentoase de tip
farmacocinetic. Activarea proceselor de eliminare a anticorpilor monoclonali este declanşată de
fixarea acestora de receptorul specific pentru fracţiunea Fc numit FcR. Există trei tipuri de
receptori celulari pentru fracţiunea Fc a imunoglobulinelor G exprimaţi constitutiv pe diverse
celule sanguine cum ar fi macrofagele, eozinofilele, neutrofilele, celulele natural killer, sau
limfocitele. Familia receptorilor FcR constă în 6 membri, respectiv, FcRI (CD64), FcRIIa, b
şi c (CD32a, b şi c) şi FcRIIIa şi b (CD16a şi b). Fixarea Fc de FcR poate declanşa şi una sau
mai multe funcţii precum citotoxicitatea celulară dependentă de anticorpi (antibody dependent
cellular cytotoxicity, ADCC), fagocitoză, reacţii oxidative, eliberare de mediatori inflamatori.
În funcţie de gradul şi tipul de glicozilare a fragmentului Fc, aceste procese pot fi mai mult sau
mai puţin exprimate. Astăzi se studiază dirijarea gradului şi tipului de glicozilare a fracţiunii Fc
a IgG cu consecinţe terapeutice în funcţie de fiecare anticorp monoclonal în parte.
Cei mai mulţi anticorpi monoclonali utilizaţi ca medicamente sunt de tip IgG1, puţini
de tip IgG2. Timpul de înjumătăţire al IgG1, 2 şi 4 la om este de 21 de zile, iar t 1/2 al IgG3 este
de 7 zile. Timpul de înjumătăţire al anticorpilor monoclonali utilizaţi ca medicamente creşte cu
gradul de umanizare. La anticorpii monoclonali murini t1/2 este de 1,5 zile, la cei himerici este
de 10 zile, la cei umanizaţi este de 12-20 de zile, iar la cei complet umani este de 15-20 de zile.
Generarea de anticorpi împotriva anticorpilor de şoarece (human anti mouse antibodies,
HAMA) scurtează timpul de înjumătăţire.
Anticorpii monoclonali utilizaţi ca medicamente, cu precădere cei murini, pot produce
aşa-numitul sindrom de eliberare de citokine, caracterizat prin febră, senzaţie de frig, greaţă,
vărsături, hipotensiune arterială, oboseală, erupţii cutanate tranzitorii, urticarie, dispnee,
cefalee, prurit, diaree. Reacţii grave, precum bronhospasm, hipoxie, sincopă, infiltrate
pulmonare, sindrom de detresă respiratorie acută, stop respirator, infarct de miocard, aritmii,
insuficienţă cardiacă acută şi stop cardiac, cu consecinţe letale sunt rare. Există şi un sindrom
sever de eliberare de citokine care se caracterizează prin dispnee marcată, adesea însoţită de
bronhospasm şi hipoxie la care se adaugă febră, frison, rigiditate, urticarie şi angioedem. În
cazul bolnavilor care dezvoltă un sindrom sever de eliberare de citokine se întrerupe imediat
perfuzia şi se administrează un tratament simptomatic intensiv.
Anticorpii murini, dar şi cei himerici şi umanizaţi pot determina, de asemenea, reacţii
adverse alergice, inclusiv reacţii anafilactice.
În funcţie de mecanismul patogenic interferat, anticorpii monoclonali pot avea indicaţii
terapeutice foarte diferite de la unul la altul. Totuşi, cele mai multe medicamente din această
categorie au fost dezvoltate ca imunosupresive (a se vedea 40. Imunosupresivele) şi ca
anticanceroase, pentru alte indicaţii terapeutice existând mai puţine asemenea medicamente.

41.1. Anticorpii monoclonali utilizaţi ca

medicamente anticanceroase

Anticorpii monoclonali utilizaţi ca medicamente anticanceroase sunt

îndreptaţi fie împotriva unor proteine care sunt exprimate numai, sau cu
precădere, pe suprafaţa unor anumite celule cancerose şi, ca urmare a
fixării lor, induc liza respectivelor celule cancerose, fie împotriva unor
proteine implicate în creşterea şi dezvoltarea unor cancere şi previn, în
acest fel, agravarea cancerelor respective.
Alemtuzumab (mabcampath) este un anticorp monoclonal umanizat îndreptat
împotriva unei glicoproteine numită CD52, accesibilă anticorpului pe suprafaţa extracelulară a
membranelor unor celule şi a cărei funcţie nu este deocamdată cunoscută. În urma fixării de
CD52 anticorpul induce liza celulelor respective prin reacţia de fixare a complementului şi
citotoxicitate mediată celular dependentă de anticorp (ADCC). Alemtuzumab este un
medicament interesant în tratamentul cancerului deoarece CD52 este foarte bine exprimată pe
suprafaţa celulelor unor cancere cum ar fi leucemia prolimfocitară,
leucemia limfocitară cronică, leukemia cu celule păroase, leucemia
limfoblastică acută, limfoamele ne-Hodgkin-iene. Dar CD52 este foarte bine
exprimată şi pe suprafaţa externă a membranelor celulelor B şi T, monocitelor, macrofagelor,
eozinofilelor, celulelor numite ucigaşe naturale (natural killer, NK), celulelor
dendritice, celulelor epiteliale ale tractului reproducător masculin. Poate
produce reacţii adverse la peste 80 % din bolnavi, mai ales reacţii adverse legate de eliberarea
de citokine (extrem de variate, de la febră, frison, până la bronhospasm, detresă respiratorie
acută, aritmii cardiace, infarct miocardic, etc.). Scade apărarea organismului la infecţii. A fost
autorizat de Agenţia Europeană a Medicamentului (European Medicines Agency, EMA) pentru
tratamentul bolnavilor cu leucemie limfocitară cronică cu celule B (LLC-B) pentru care nu este
indicată chimioterapia de asociere cu fludarabină (text din RCP-ul autorizat de EMA) şi
ulterior retras de pe piaţă.
Rituximab (mabthera) este un anticorp monoclonal himeric de tip IgG1 îndreptat
împotriva unei glicoproteine numită CD20, accesibilă anticorpului pe suprafaţa extracelulară a
membranelor unor celule şi a cărei funcţie nu este deocamdată cunoscută. CD20 este un marker
al limfocitelor B care este prezent pe aceste limfocite începând cu stadiul prelimfocite B până
la stadiul de limfocite B mature. Din punct de vedere al chimioterapiei anticanceroase CD20
este o ţintă interesantă deoarece acest marker este prezent, de asemenea, la peste 95% din
celulele limfoamelor non-Hodgkin-iene cu celule B. Rituximab se fixează de CD20 şi induce
liza celulară prin variate mecanisme cum ar fi citotoxicitatea mediată de anticorpi,
citotoxicitatea mediată de complement, inclusiv apoptoză. Poate produce fenomene legate de
eliberarea de citokine, fenomene legate de distrugerea celulară masivă (a se vedea 76.
Chimioterapice anticanceroasele) şi agravarea infecţiilor prin scăderea imunităţii. Au fost
raportate, de asemenea, reacţii adverse anafilactice. Este autorizat pentru tratamentul
limfoamelor non-Hodgkin-iene şi al artritei reumatoide.
Ibritumomab (zevalin) este un anticorp murin de tip IgG1 îndreptat împotriva
glicoproteinei CD20 ca şi rituximab. Spre deosebire de rituximab ibritumomab este marcat
radioactiv fie cu indiu 111 (111In), fie cu Ytriu 90 (90Y). Forma marcată cu 111In, care emite
radiaţii , este utilizată în scop diagnostic (marker scintigrafic al celulelor B şi al aglomerării
celulelor tumorale din limfoamele ne-Hodgkin-iene). Forma marcază cu 90Y, care emite radiaţii
, este utilizată în scop terapeutic apreciindu-se că radiaţia emisă este capabilă să distrugă şi
celulele tumorale vecine lipsite de markerul CD20. Este autorizat în tratamentul limfoamelor
ne-Hodgkin-iene, inclusiv la bolnavii cu recădere după rituximab sau cu limfom refractar la
rituximab.
Bevacizumab (avastin) este un anticorp monoclonal umanizat obţinut prin tehnologia
ADN recombinant pe celule ovariene de hamster chinezesc îndreptat împotriva factorului de
creştere a endoteliului vascular (vascular endothelial growth factor, VEGF). VEGF este un
factor de creştere proangiogenic care îşi exercită activitatea prin intermediul a doi receptori
cuplaţi cu tirozinkinaza, notaţi VEGFR 1 sau Flt 1 şi VEGFR 2 sau Flk 1/KDR, şi situaţi pe
suprafaţa limfocitelor şi celulelor endoteliale ale vaselor. Prin intermediul acestor receptori
VEGF determină proliferare celulară, inhibarea apoptozei şi formarea de noi vase sanguine.
VEGF este implicat în procesele de neovascularizaţie retiniană precum şi în neovascularizaţia
unor tumori. Producţia de VEGF este crescută într-o serie de cancere printre care cancerul
colorectal, pulmonar, de sân şi altele. Neutralizarea activităţii biologice a VEGF determină
regresia vascularizării tumorilor, normalizează vascularizaţia tumorală rămasă şi inhibă
formarea unei noi vascularizaţii tumorale inhibând astfel creşterea tumorală. Cele mai
frecvente reacţii adverse sunt hipertensiunea arterială, astenia, diareea şi durerile abdominale.
Pot să apară însă şi reacţii adverse grave precum perforaţia gastro-intestinală,
tromboembolismul arterial sau hemoragii pulmonare cu hemoptizie la bolnavii cu cancer
pulmonar. Este autorizat singur sau în asociere cu alte anticanceroase pentru tratamentul
cancerelor metastatice de de colon, rect, sân, plămân (cu excepţia cancerului pulmonar cu
celule mici), renal.
Cetuximab (erbitux) este un anticorp monoclonal himeric îndreptat împotriva
receptorului pentru factorul uman de creştere epidermică (epidermal growth factor receptor,
EGFR). Familia receptorilor pentru factorul uman de creştere epidermică (EGFR ErbB, şi
HER) cuprinde 4 membrii, respectiv, EGFR (ErbB1 şi HER1), p185 Her2/neu (ErbB2 şi HER2),
ErbB3 (HER3) şi ErbB4 (HER4), toţi fiind receptori enzimatici de tip tirozinkinază. EGFR este
un receptor de tip tirozinkinazic a cărui stimulare determină creştere celulară, invazie,
adeziune. EGFR este supraexprimat în unele cancere precum cele de cap şi gât, colon, plămân,
sân, ovar şi rinichi. Hiperexpresia sa se asociază cu progresie rapidă a bolii, răspuns redus la
tratament, creşterea rezistenţei la chimioterapicele anticancerose, supravieţuire redusă.
Cetuximab blochează legarea liganzilor endogeni de EGFR. În plus, cetuximab determină
internalizarea EGFR, ceea ce poate determina scăderea numărului de receptori EGFR. De
asemenea, cetuximab determină inducerea unui răspuns al celulelor efectoare imune de tip
citotoxic împotriva celulelor tumorale care exprimă EGFR prin aşa-numita citotoxicitate
celulară dependentă de anticorpi (ADCC). Principalele reacţii adverse sunt reacţiile cutanate,
care apar la peste 80% din bolnavi, hipomagnezemia, care apare la peste 10% din bolnavi, şi
reacţiile legate de perfuzie, care se manifestă prin simptome uşoare până la moderate la mai
mult de 10% din bolnavi şi simptome severe la mai mult de 1% din bolnavi. Este autorizat în
cancerul cu celule scuamoase al capului şi gâtului şi în cancerul colorectal metastatic care
exprimă receptorul pentru factorul de creştere epidermică (EGFR).
Trastuzumab (herceptin) este un anticorp monoclonal IgG1 umanizat recombinant,
îndreptat împotriva receptorului 2 al factorului uman de creştere epidermică (HER2).
Cancerele primare de sân prezintă, în proporţie de 20-30%, exprimare în exces a HER2.
Pacienţii ale căror tumori prezintă exprimare în exces a receptorului HER2, prezintă o durată
mai mică de supravieţuire fără semne de boală decât cei ale căror tumori nu hiperexprimă
HER2. Porţiunea extracelulară a receptorului (ECD, p105) poate fi eliberată în circuitul
sanguin şi măsurată în plasmă. Trastuzumab inhibă proliferarea celulelor tumorale umane care
hiperexprimă HER2. În plus, trastuzumab este un mediator puternic al citotoxicităţii mediate
celular dependentă de anticorpi (ADCC). In vitro, ADCC este orientată preferenţial asupra
celulelor canceroase cu HER2 hiperexprimat. După administrarea prin perfuzie intravenoasă
timpul de înjumătăţire este de aproximativ 28,5 zile. Timpul de eliminare este de până la 24 de
săptămâni. Cele mai frecvente reacţii adverse sunt cele legate de administrarea perfuziei, cum
sunt febra şi frisoanele, care apar în mod obişnuit după prima perfuzie. Este autorizat în
tratamentul cancerului de sân metastatic şi al cancerului de sân incipient HER2 pozitiv, după
intervenţie chirurgicală, chimioterapie şi radioterapie

41.2.Anticorpii monoclonali cu alte utilizări

Aceştia sunt anticorpi monoclonali îndreptaţi împotriva unor anumite proteine care au
un rol important în derularea unor procese funcţionale cu profundă implicare patogenică într-o
anumită boală. Fixarea anticorpului de respectiva proteină, o scoate practic din funcţie, ceea ce
diminuează mult intensitatea procesului funcţional respectiv, cu consecinţe favorabile în
evoluţia bolii în care procesul funcţional interferat are rol patogenic important. Indicaţiile
terapeutice ale acestor medicamente sunt extrem de variate, în funcţie de procesul funcţional
interferat.
Abciximab (reopro) este un anticorp monoclonal himeric de tip IgG îndreptat
împotriva glicoproteinei IIb/IIIa (GP IIb/IIIa) şi a receptorului pentru vitronectină, cei doi
receptori aparţinând aceleiaşi clase de receptori şi având secvenţe commune de aminoacizi. GP
IIb/IIIa este un receptor exprimat în cantităţi mari pe suprafaţa trombocitelor activate de
factorii locali, după adeziunea plachetară. De acest receptor se fixează fibrinogenul circulant,
factorul von Willebrand şi alte proteine adezive, ceea ce are drept consecinţă agregarea
plachetară şi tromboză. Vitronectina face parte din moleculele de adeziune numită astfel
deoarece, în codiţii experimentale, ea asigură adeziunea celulelor la suprafeţe de sticlă.
Receptorul vitronectinic mediază proprietăţile pro-coagulante ale plachetelor şi proprietăţile
proliferative ale celulelor endoteliale şi musculare netede din peretele vaselor. Prin inhibarea
acestor procese funcţionale, abciximab blochează cascada de generare a trombinei. După
administrarea intravenoasă medicamentul rămâne în plasmă 15 zile dar concentraţia plasmatică
scade foarte repede, în câteva zeci de minute, datorită legării de factorii plachetari. Cele mai
frecvente reacţii adverse sunt trombocitopenie, sângerări, hipotensiune arterială, greaţă,
vărsături, bradicardie, febră, dureri dorsale, dureri de piept, cefalee, durere la locul
administrării. Rar au fost raportate tamponadă cardiacă, hemoragie pulmonară şi sindromul de
detresă respiratorie acută a adultului. Abciximab este autorizat ca adjuvant al heparinei şi
acidului acetilsalicilic pentru prevenirea complicaţiilor ischemice cardiace la pacienţii supuşi
intervenţiilor coronariene percutanate şi micşorarea pe termen scurt (o lună) a riscului de
infarct miocardic la pacienţii cu angină instabilă care nu răspund la tratamentul uzual complet
şi care au fost planificaţi pentru intervenţie coronariană percutanată.
Omalizumab (xolair) este un anticorp monoclonal umanizat de tip IgG1 îndreptat
împotriva IgE. Fixându-se de IgE împiedică acţiunea acesteia asupra receptorilor specifici,
scade disponibilul de IgE circulantă şi printr-un fenomen de reglare (down-regulation) scade
numărul receptorilor pentru IgE de pe suprafaţa bazofilelor. Eliberarea histaminei in vitro din
bazofilele scade cu aproximativ 90%, comparativ cu valorile dinaintea tratamentului.
Concentraţiile serice ale IgE libere sunt reduse, în funcţie de doză, în prima oră după prima
doză şi revin la un an după întreruperea administrării, fără observarea unui rebound al
concentraţiilor IgE după eliminarea medicamentului. Absorbţia de la locul injectării
subcutanate este lentă, timpul de înjumătăţire este lung (în jur de 26 de zile). Poate să producă
reacţii adverse locale (la locul injectării s.c.), cefalele, manifestări alergice şi, eventual,
favorizarea infecţiilor. Este autorizat pentru tratamentul astmului alergic sever dacă există
certitudinea că acesta este mediat prin intermediul IgE.
Eculizumab (soliris) este un anticorp monoclonal de tip IgG2 umanizat dezvoltat
pentru tratamentul hemoglobinuriei paroxistice nocturne. Aceasta este o boală caracterizată
prin anume defecte genetice care fac posibilă hemoliza intravasculară sub influenţa produşilor
de activare terminală a complementului, când componenta C5 a complementului clivează în
componentele C5a şi C5b. Boala se caracterizează prin hemoliză intravasculară cu anemie,
tromboze vasculare şi insuficienţă vasculară. Eculizumab se fixează de componenta C5 a
complementului împiedicând activarea terminală a acestuia şi, pe cale de consecinţă, inclusiv
hemoliza intravasculară. Administrarea de eculizumab a avut ca rezultat o reducere rapidă şi
durabilă a activităţii hemolitice mediate de complementul terminal. Timpul mediu de
înjumătăţire plasmatică prin eliminare este de 11-13 zile. La majoritatea bolnavilor menţinerea
concentraţiilor plasmatice minime peste ≥ 35 g/ml blochează practic complet activitatea
hemolitică specifică acestei boli. Se apreciază însă că medicamentul creşte riscul infecţiilor
meningeale.
Ranibizumab (lucentis) este un fragment de anticorp monoclonal recombinant
umanizat îndreptat împotriva factorului A de creştere a endoteliului vascular uman (human
vascular endothelial growth factor A, VEGF-A) prevenind astfel legarea acestuia de receptorii
săi. VEGF-A determină proliferarea celulelor endoteliale, neovascularizaţia şi creşterea
permeabilităţii vasculare, aceştia contribuind probabil la progresia formei neovasculare a
degenerescenţei maculare senile. Se administrează lunar, prin injectare intravitroasă. Timpul
mediu de înjumătăţire prin eliminare din corpul vitros este de aproximativ 9 zile. Se absoarbe
puţin de la locul injectării, concentraţiile plasmatice ale ranibizumab fiind de aproximativ 90
000 de ori mai mici decât concentraţiile intravitroase. Poate produce reacţii adverse oculare cu
afectarea corpului vitros, hemoragie retiniană, hemoragie conjunctivală, blefarită,
hiperlacrimaţie, hiperemie oculară, dar şi reacţii adverse sistemice precum cefalee sau reacţii
alergice. Este indicat în tratamentul neovascularizaţiei (forma umedă) din cadrul
degenerescenţei maculare senile.
Sulesomab (leukoscan) este un fragment de anticorp murin (Fab) îndreptat împotriva
glicoproteinei numită NCA-90 care există pe suprafaţa granulocitelor activate (NCA-90 surface
antigen). Glicoproteina NCA-90 face parte din familia cunoscută sub numele de antigen
carcinoembrionar (carcinoembryonic antigen, CEA) fiind cunoscută şi sub numele de
CEACAM6 sau CD66c şi fiind crescută în circulaţia sanguină în unele cancere. Sulesomab nu
are efecte farmacodinamice, dar pare să adere preferenţial la nivelul granulocitelor activate
ceea ce, dacă anticorpul este marcat cu tehneţiu radioactiv, permite depistarea scintigrafică a
localizării infecţiilor. După administrarea intravenoasă are un t1/2 de aproximativ 1,5 ore şi se
elimină din organism predominant pe cale renală. Nu s-au decelat anticorpi antisulesomab
(HAMA), deşi au fost descrise erupţii cutanate la nivelul feţei. Sulesomab este autorizat pentru
determinarea localizarii si extinderii infecţiei/inflamaţiei la nivelul oaselor, la pacienţii
supectati de osteomielită.
Palivizumab (synagis) este un anticorp monoclonal umanizat îndreptat împotriva
proteinei de fuziune a virusului sinciţial respirator, în acest fel neutralizând şi inhibând
fuziunea virusului. Este bine suportat. Se utilizează pentru profilaxia infecţiilor cu virus
sinciţial respirator la copiii prematuri sau la cei mai mici de 2 ani cu patologie pulmonară sau
cardiacă congenitală.