Deşertul pentru totdeauna

Octavian Paler
Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii
cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului
care am fost.
Bernanos
Câteva lămuriri
Infarctul mi-a lămurit, cel puţin, două lucruri. Pe de o parte, am înţeles că sunt împrejurări în care
egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranţa că voi depăşi cu bine această vară. Pe
de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înţeleg eşecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a
recunoaşte că destinul meu a fost decis de defectele mele.
Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o
replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape "metafizic", cu praf adus de vânt dintr-
un deşert misterios, şi visând o mare unde ar fi fost aruncată
― se zice ― cenuşa zeilor morţi. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficţiune
într-o realitate paralelă. Am renunţat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am
pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic,
continuu, "eu"?
E posibilă şi altă explicaţie. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte.
Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ―în lipsa unei formule mai bune ― aş
numi-o "secretă". Prin "viaţă secretă"înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din
interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile,
fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi. În viaţa publică şi în viaţa particulară,
am găsit o soluţie defensivă, fie şi rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poţi apăra lipindu-te
cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns.
Tot ce pot să spun despre această "viaţă de dincolo de oglindă" e că reprezintăimaginea mea cea mai
fidelă, azi.
24 august 2000
Octavian Paler
Ce vreau? Să-mi povestesc viaţa? Nu. Ca
tegoric, nu. Pentru a te dedica
amintirilor, îţi trebuie mai mult decât o vârstă înaintată, care să te îndemne la bilanţuri.
Îţi trebuie, îndeosebi, încre
derea că ai reuşit să ajungi la unele concluzii care ar merita
să fie împărtăşite. Or, o poveste ca a mea ar putea fi interesantă, cel mult, ca ilustrare a
ideii că destinul este propriul nostru caracter. În rest, nu mă tentează câtuşi de puţin să
spun, ca alţii, "viaţa mea, ce roman!" Şi, de altfel, nu sunt deloc sigur că o amintire e,
neapărat, mai intimă decât o obsesie. Într-una din seri, dând din întâmplare peste o
descriere mai veche a luminii gălbui, ciudate, din Asybaris, m-am gândit că, dacă m-aş
putea concentra, ar fi o soluţie, probabil, să încerc să duc la bun sfârşit proiectul,
abandonat, de ro
man. Mi-ar prinde bine, presupun, să fug de teme
rile legate de boală
într-o lume unde istoria e complet anulată şi nu sunt necesare explicaţii din moment ce
nimic nu e explicabil. Ce ar putea fi mai potrivit pentru nevoia mea de a ieşi, cumva, din
realitate decât războiul, încăpăţânat şi zadar
nic, luat de la capăt în fiecare dimineaţă de
Mon
seniorul, împotriva a cincizeci de pendule pe care ar vrea să le oblige să bată în
aceeaşi fracţiune de secundă? Uneori, când mă trezesc noaptea şi tre
buie să aleg între
uitatul pe pereţi şi un al doilea somnifer, mi se întâmplă, chiar, să mă surprind că încep
să fac diverse supoziţii în privinţa motivelor care-l împing pe doctorul Luca să-şi caute,
în Julius, un confident, după ce cutreieră tavernele, sau în privinţa originii prafului adus
de "vântul din sud". Din nenorocire, nu am destulă energie ca să pot întreprinde ceva
pe termen lung.
Dar să revin la ce vreau. Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi,
dacă mă voi bucura de răgazul necesar şi voi avea liniştea care-mi lipseşte acum.
Deocamdată, m-ar interesa altceva. Aş putea consimţi că m-am iubit pe mine mai mult
decât am iubit adevărul şi că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt
uneori o formă, indirectă, de vanitate. De la contradicţia că regretele îţi permit să te
crezi mai bun decât eşti până la convingerea că toate nereuşitele se explică prin faptul
că nu ţi-ai utilizat cum se cuvine calităţile nu e decât un pas mic. Pe care eu I-am făcut.
Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudenţă. La urma
urmei, lumea e plină de rataţi. Câţi ar putea spune că şi-au văzut împlinite toate
aşteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii
"ratat", trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari. Le-am avut? N-aş putea
să jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai uşor, cred, să vorbesc despre eşecuri pe care altă
dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial. Chiar dacă nu mi-am dat viaţa la câini,
mă tem că am avut o idee greşită despre mine. Prea romantică şi, mai ales, îmbâcsită
de prejudecăţi.
Întrebarea e dacă pot conta pe sinceritatea de care am nevoie. Cum zice doctorul
Luca, nu e deloc simplu să-ţi descarci sufletul cum ai răstur
na un sac. E de ajuns să-mi imaginez subconştien
tul meu ca o grotă întunecoasă prin ungherele căreia îşi ţes pânza
păianjenii, că încep să mă codesc. Ce spun? Cât spun? Sunt îndoieli de care mă jenez şi
neputinţe pe care aş prefera să nu le ştiu. O pudoare egoistă, mai puternică decât dorinţa mea de a fi
sincer, mă blochează, deşi sentimentul pe care-l încerc, de la o vreme,
că am supravieţuit propriei mele morţi şi că lumea reală nu mai are nevoie de mine ar
trebui să mă elibereze de orice reţinere.
Nu întâmplător, de când am venit de la spital, m-am gândit deseori că am trăit cu
piciorul pe frână (ce păcat că n-am derapat!), prea defensiv, prea precaut şi că, din
această cauză, am în urma mea o existenţă cu prea multe febre false. Toată viaţa m-am
apărat, m-am ferit, am pus între mine şi ceilalţi o barieră, am stat la pândă. Nu m-am
dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am
fost "rac" şi chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de
multe ori să-mi drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred
un "animal afectiv" şi, chiar, am fost, dar am pus lângă "animalul afectiv", ca gardian,
un "animal raţional". Probabil, aici s-a aflat sursa eşecurilor mele. N-am putut fi un
cerebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită.
Iulie
17.La cincisprezece ani, aveam, prin urmare, lumea mea. Şcoala devenise o
anexă. Nu mă mai interesau notele. Nici frustrările nu-mi mai ulcerau
sufletu
l. Nu-mi
mai păsa că eram considerat o "curiozitate" sau un "antipatic", un "încuiat", fiindcă nu
luam parte la agapele colegiale şi n-aveam nici un prieten, purtându-mă ca un
adolescent fără adolescenţă.
Lumea mea nu era, totuşi, nici ea ferită de contradicţii. Pe la şaisprezece ani,
făcusem aproa
pe o pasiune pentru Schopenhauer. Citisem şi re
citisem "Lumea ca
voinţă şi reprezentare". Şi, cum Schopenhauer e, se pare, un fel de modă filo
sofică la
români, m-am agăţat de pesimismul său ca de un model de gândire, fără să-l înţeleg, de
fapt. Aspiram să mă înalţ la dezabuzare! Soco
team dezgustul filosofic forma cea mai
subtilă a spiritului! Mă străduiam să aprofundez greaţa de a trăi, convins că numai
nefericirea poate deschide orizonturi nebănuite. Mimam suferinţa, cu o îndu
ioşătoare
credinţă că mă aflam pe un drum im
portant. Încercam să-mi vâr în cap că nimic nu are
sens, în vreme ce spionam, la cinci după-amiaza, din spatele unei ferestre acoperită cu
hârtie vână
tă, sânii unei necunoscute ce ieşea, în ca
sa de vizavi, pe balcon.