Autoportret într-o oglindă spartă -fragment de Octavian

Paler
File de Carte
Scris de Raluca Bucșa

Când aveam posibilitatea să-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama că şi

pasiunile îmbătrânesc.
Nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţă. Nu mi-au lipsit
ţintele false şi entuziasemele naive.
Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ti închpui lumea fără tine.
Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se
învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa,
sau puterea de a accepta că nu însemin mai mult decât fotografiile
îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.
Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în
realitate. O jucăm şi pentru noi.
Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca nişte haine roase de molii. Mi-ar fi greu
să numesc una intactă.
Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe.
Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă.
"mai târziu" devenea "prea târziu"

Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieţii, deveneam un figurant.
Memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare.
Doar din amintiri mai pot crede că vara e anotimpul destinului meu.
Trebuie să ari când e timpul să ari, nu când ai chef.
Eu am reuşit să am, azi, numai îndoieli şi să nu mai ridic ochii spre cer decât ca să ştiu când trebuie să iau umbrela.
Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar
încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l
iubeşti.
În iubire eşti independent de timp ca şi-n copilărie.
Rămas singur, doream să fiu cu alţii. Fiind cu alţii şi nereuşind să mă integrez în atmosferă, preferam să rămân
singur.
Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
Probabil trebuie să pierzi ceva, ca să-i dai o alură sentimentală.
Orice "paradis" nu poate fi decât o mare simplitate.
Am avut nevoie mereu de un zid de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică.
O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuză.
Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.
Mă pot uita, oare, în oglinda spartă a memoriei mele fără teama că am ratat tocmai ceea ce n-aş fi vrut să ratez?
Am aflat că există o limbă pe care o vorbeşte un singur om. Dar cu cine discută?
Forma cea mai subtilă în care se poate înfăţişa un mister este banalitatea.
Cum să explic, oare, de ce cred că nu poţi să iubeşti viaţa şi să rămâi nepedepsit? Sigur, aş putea spune că zeii
care ne-au creat au fost sadici. Ne-au dat capacitatea de a iubi, ştiind că, astfel, vom descoperi singuri suferinţa. Dar
mă îndoiesc că zeii sunt de vină.
Atent prea mult la amănunte, nu risc, oare, să scap esenţialul?