Ce bine e că-l avem pe Eminescu, acest poet al poeţilor.

Eminescu a proslăvit natura, a

simţit-o, a iubit-o mereu, s-a înţeles pe sine datorită norilor, păsărilor, frunzelor, izvoarelor.
Eminescu într-atât a şlefuit versurile, încât, ca într-o oglindă, fiecare din noi îşi poate vedea
sufletul. El trăieşte prin urmaşii ce-i poartă aripa versului mai departe. Eminescu pune în valoare
bogăţia fondului lexical al limbii române.
Eminescu – Luceafărul român – poetul cu fire superioară, de-a lungul vieţii sale a scris
poezii excepţionale şi originale ca ,,O, mamă”, ,,Luceafărul”, ,,Scrisorile”, dar a fost şi o fire care
a luptat pentru libertate, dragostea deţară şi frumuseţea neamului. El e luptătorul pentru Adevăr şi
Dreptate, dar această luptă i-a creat şi duşmani. Această revoltă l-a ridicat ca un Luceafăr rece şi
singur să ne dirijeze viaţa mai departe. Timpul, însă, trece şi naţiunea română a avut nevoie de
apariţia unui om sfînt, care să lupte şi să ne unească ca popor, să ne reamintească că suntem
oameni prin poezii, cîntece şi opere valoroase. Atunci, Luceafărul, dăruindu-i soarta poporului
său, a hotărît să rupă o bucată din el, care s-a strecurat pe Pămînt sub o lacrimă ce trebuia să
încălzească sufletele orfanilor români.
Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a răsărit şi Grigore Vieru, ca o necesitate istorică
a continuării luptei în noul context creat, deschizând larg uşile unei mişcări de renaştere culturală
timid manifestate până atunci, iar alături de el alţi uluitori poeţi şi patrioţi basarabeni mai ales din
mai tânara generaţie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc,
Andrei Strâmbeanu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic ş.a.), refăcând astfel legătura
cu perioada interbelică a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu şi
Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vârful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualităţii
basarabene pentru limbă, istorie şi neam, deşi el însuşi recunoaşte că istoria i-a dictat aceasta
(„Eu nu sunt un luptător. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu şi nevoile. Eu sunt o fire
mai mult dramatică…”). Cel care l-a readus pe Eminescu în spaţiul public basarabean într-o
perioada de cruntă sovietizare şi „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legământ
(1964) reprezentând un altfel de imn naţional, delimitând începutul acestui proces de regăsire
prin geniul tutelar şi limba româna. Profesiunea de credinţă a lui Eminescu („Dumnezeul
geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel şi
asupra sa, Grigore Vieru fiind astăzi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare şi mai iubit poet
contemporan român basarabean.
Grigore Vieru - contemporan cu noi, care ne-a trezit conştiinţa noastră naţională,
exprimată artistică şi îmbogăţită cu sufletul său. E poetul fructuos ca şi Eminescu, mereu sensibil
la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului. Doi mari genii ai literaturii române s-au dedicat
întru totul poporului, Patriei. Au luptat pentru Adevărul absolut. Operele lor sunt fascinante prin
simpatie, simplitate şi măiestria artistică.
Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne păstrează“, Grigore Vieru şi-a adăpat setea din
cântecele româneşti, dar odată intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul
primul dascăl, primul manual de limbă română („Primul manual de limba română, manual de
istorie şi primul manual de suflet, dacă se poate spune aşa, este Eminescu…Primul meu dascăl
este Eminescu, iar ceilalti Goga şi Blaga…Cântecul, până l-am descoperit pe Eminescu, mi-a
fost manual de istorie… şi azi cântecul la noi e un manual de istorie”).
Opera lui Grigore Vieru este poetică până la măduva celor mai frumoase metafore din
care poţi trăi ca din pâine. Vieru rămâne fiinţa între poezie, care pune preţ pe trăire şi este
conştiinţa mare a timpului nostru.