Când amintirile…

Mihai Eminescu

Când amintirile-n trecut

Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies

Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi

Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau

Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari

Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?
Comentariu literar

Poezia „Când amintirile...”, scrisă de Mihai Eminescu, a apărut pentru prima dată
în revista „Familia”, numărul din luna mai, anul 1883. Această operă romantică
aparține unei perioade de creație eminesciană mai puțin optimistă, dominată de
melancolie și deziluzie. Alături de aceasta, se încadrează în aceeași categorie și alte
poezii eminesciene, precum „Pe lângă plopii fără soț” și „S-a dus amorul”.

Semnificația titlului

Titlul poeziei, încheiat cu puncte de suspensie, asemenea unei fraze neterminate,

sugerează o poveste de dragoste incompletă. Asemenea iubirii ce unea odată cuplul
de îndrăgostiți, și eul liric se simte incomplet, în postura de individ. Eșecul suferit
în urma încheierii poveștii cu persoana iubită face ca eul liric să se refugieze în
amintiri, căutând astfel consolare.

Tema poeziei

Tema poeziei este iubirea și dimensiunea sa filosofică, ceea ce oferă scepticism

ideii de dragoste, contrar creațiilor eminesciene din prima perioadă. Predomină
iubirea melancolică, la care se adaugă deziluzia eului liric, aflat pretutindeni în
căutarea idealului amoros. Poezia „Când amintirile...” a fost concepută inițial în
diverse variante, unele dintre ele pronunțându-se deschis împotriva infidelităţii
femeii iubite, însă expresia dezamăgirii a fost, treptat, înlocuită de ideea căutării
absolutului.