Prehensiunea

Prehensiunea este o activitate specific umană şi ea nu tre confundată cu schiţele gestuale

de apucare / agăţare, ale unor primate. Ca şi activitate complexă specifică, presupune întrunirea a
4 condiţii funcţionale:

 Să existe o articulaţie sau un şir de art care să permită deschiderea sau închiderea
acestei pense
 Să existe un aparat musculo-tendinos intact. Cu cât acest aparat este mai puternic,
forţa este mai mare
 Sa existe o acoperire tegumentară şi de ţesuturi moi, mobile, suficiente care să
permită închiderea / deschiderea pensei respective.

Din punct de vedere biomecanic există 3 forme principale de prehensiune:

 Între 2 dintre ultimele 4 degete de la 2-5, fără participarea policelui
 Între ultimele 4 degete împreună sau separat, digito-palmară (fără participarea
policelui)
 Cea mai completă prehensiune este între coloana policelui, restul degetelor şi
mâna

Tipul 1 de presupune add / abd la niv metacapro-falangienelor.

Această activitate este controlată de:
 Interosoşii palmari care fac mişcarea de add a degetelor şi sunt susţinuţi de
extensorul comun al degetelor,
 Extensorul propriu a indexul,
 Extensorul propriu a degetului 5 şi interosoşii dorsali care fac mişcarea de abd şi
sunt susţinuţi de flex com al degetelor (superficial şi profund).
 Tipul 1 de prehensiune este un tip de prehensiune pt obiecte mici posibil de
susţinut pe durate scurte, nu este o prehensiune de forţă
Tipul 2 de prehensiune presupune participarea:
  Flexorului comun profund pt interfalangienele distale şi a flexorului comun
superficial pentru interfalangienele proximale.
 În cadrul acestei pense, mâna se face cârlig şi este o pensă de agăţare.
 Pt a pune mâna şi razele digitale în poziţie, se face întâi extensia.
 Deschiderea pt pregătirea pensei se realizează prin extensorul comun al degetelor,
extensorilor proprii index şi degetul 5 iar pt falangele 3 şi 2, prin intermediul
interosoşilor şi lumbricalilor, dar aceştia participa în condiţia în care tre să aşezăm
mana în poziţie pt efectuarea prehensiunii.
Tipul 3 de prehensiune este cel mai complex şi cea mai utilă prehensiune. Presupune
utilizarea policelui care este mişcarea specific umană (mişcarea de opoziţie a policelui) specifică
mâinii. Pentru a realiza această mişcare este nevoie de participarea lungului şi scurtului extensor
al policelui, lungul şi scurtul flexor / abd al policelui şi add policelui.
Presiunea este un gest precis adaptat conştientizat sau reflex, care pe baza informaţiilor
tactile, termice, extero şi proprio receptive, se automatizează prin repetare şi determină
coordonarea optimă a mâinii pentru prindere sau apucare. După LITTRE, mână este divizată în 3
elemente de mişcare numite raze.
Raza I - Este a policelui, începând de la articulaţia în şa (trapezo-meta-carpiană), cei 9
muşchi proprii, metacarpianul 1 şi coloana articulara a degetului liber. Policele este independent
faţă de celelalte metacarpiene şi poate fi opus degetelor 2-5.
Raza a II a – Este a indexului. Indexul, prin cei 7 muschi proprii poate fi imobilizat
independent faţă de celelalte degete.
Razele 1 şi 2 – Formează o unitate funcţională pentru activităţi de prehensiune fină, activităţi
precise la care poate participa în mai mică măsură şi mediusului (degetul 3). Ex: Scrisul, priză pe
tacâmuri, înşurubat.
Raza a III a – Este formată din degetele 3-5 şi din metacarpienele corespunzătoare.
Legătura funcţională dintre cele 3 raze asigura prehensiunea de forţă. Ea este evidenţiata prin
redoarea în extensie a degetului 4 (inelarului) care făcea imposibilă strângerea pumnului.
Cele 3 raze de mişcare sunt grupate în jurul unei unităţi centrale stabile reprezentată de rândul
distal al carpienelor, metacarpienele 2-3 şi musculatura aferenta:
· Flexorul radial al carpului,
· Extensorul radial al carpului lung şi scurt.
Tipuri de Prehensiune
1. Prehensiunea Terminală / Termino-Terminala – Se realizează între vârful policelui
aproape de unghie şi extremitatea pulpei fiecăruia dintre degete. Este o prehensiune bi-
digitală fină discriminatorie (face diferenţa între două obiecte fine prin prinderea lor)
testul de eficienta constă prin prinderea a unui ac/chibrit aşezat pe masă. Mişcarea
necesită integritatea M Flexor propriu al policelui, respectiv al Flexorului profund al
degetului opus.
2. Prehensiunea Subterminală – Se realizează între pulpa degetului şi pulpa altui deget.
Atunci când este vorba de priză bi-digitală sau pulpele a trei degete / tri-digitală.
Deoarece se opun pulpele degetelor, prizele se mai numesc bi şi tri-pulpare. Acest tip de
prehensiune este mai des folosit în activităţile cotidiene, permiţând prinderea unor obiecte
mai groase ce pot fi apucate cu 2-3 degetele, de regulă Police, Index şi Medius. Testul de
eficacitate pt priză bi-digitală Police-Index constă în încercarea de a smulge o foaie de
hârtie prinsă între cele două degete.
3. Prehensiunea Subtermino-Laterala – Se realizează între pulpa policelui şi fata laterală a
altui deget, mai frecvent pe indexului, este numită pensă de cheie! Aceasta prehensiunea
bi-digitală realizează o priză mai puternică decât precedenta deoarece, degetul opus a
policelui se sprijină pe degetele 2-5. În acest mod, adductori policelui pot dezvolta forţa
maximă. Prehensiunea subtermino-laterala se mai poate realiza tri-digital între pulpa
policelui, pulpa indexului şi fata laterală a indexului. Aceasta priză este utilizată la scris
motiv pt care este denumită şi pensă de scris. Testarea constă în ţinerea pixului.
4. Prehensiunea Palmară – Este numită şi Lombricală şi este o prehensiune de forţă care
implică palma opusă degetelor 2-5 dar şi policele. Se realizează în jurul unor obiecte
grele şi voluminoase (unelte) când volumul obiectului apucat este prea mare, policele nu
mai poate face priză cu restul degetelor şi forţa prehensiunii scade. Testul este în
susţinerea obiectului.
5. Prehensiunea prin opoziţie Digito-Palmara – Opune degetele 2-5 palmei fără implicarea
policelui. Testarea constă în permite prinderea unor obiecte mai mici decât precedentă,
 ex: mânuirea unei levier, agăţarea cu degetele 2-5 de o bară, purtarea unui geamantan,
apucarea volanului. Priza se menţine mai greu, fapt pt care este mai puţin folosită.
6. Prehensiunea Latero-Laterală – Este realizată interdigital între fetele laterale şi mediala a
doua degete laterale, mai frecvent index şi medius. Aceasta prehensiune este secundară
dar devine preţioasa în absenţa policelui.
Absenţa policelui se pierde 70% din capacitatea de prehensiunea a mâinii.

Creşterea forţei şi rezistenţei musculare

Faza a doua
Exerciţiile specifice pt mana şi adecvate tipului lezional.
1. Posturi:
În ordinea aplicărilor sunt cele antideclive care urmăresc să combată apariţia edemului:
 Pe eşarfa
 Orteze gen cotiera pt antebraţ, pumn şi mâna
Al doilea tip de posturări sunt cele pe orteze seriate. Acest tip de orteze îşi propun să
conserve câştigul de amplitudine în timpul exerciţiilor. Se fac din materiale termo-modelabile
(la o temperatură în jur de 60-80 grade se pot modela în funcţie de poziţia atinsă de subiect.
Această posturare se repetă de fiecare dată de câte ori este nevoie.
Orteza de noapte, de repaus nocturn. Se pun în poziţie funcţională. Atela de corecţie se poate
pune dar nu poate menţine niciodată unghiul maxim de amplitudine obţinut. Se pune la circa 60-
70% din amplitudinea maximă, pentru a nu tensiona structurile musculo-ligamentare pe intervale
nocturne.
Posturările preventive pt deformări
Au rol de a ajuta la utilizarea mâinii. Sunt orteze adaptate pentru fiecare tip de afectare:
 Orteza pt mana căzută
 Mana în ghiara
 Pt paralizia musculaturii intrinseci
 Pt a urmării deficitul fiecărei afecţiuni
2. Întinderile / asuplizările
Sunt mişcări pasive continue, pe toată amplitudinea de mişcare iar la amplitudinea
maximă se aplică tracţiuni pt întinderea tisulară. Se realizează în continuarea sensului de
mişcare. Subiectul realizează activ o numită mişcare de unde intervenim pasiv pt asuplizarea
ţesuturilor moi. Manevrele de întindere trebuiesc pregătite prin aplicaţii de căldura sau prin
masaj de profunzime, plan cu plan cu ajutorul uleiului călduţ. Manevrele sunt extrem de subtile
şi se aplică progresiv pe întreaga suprafaţă atât dorsal cât şi palmar.
După masaj, manevrele de întindere se realizează mai uşor. Întinderile se realizează
progresiv, plan şi tre să dureze max 10 min cu repetare de câteva ori pe zi. După aceste întinderi
se poziţionează pe orteza pt a nu pierde amplitudinile obţinute.
3.Următoare tehnici sunt manipulaţiile
Au fost pt prima dată de MÂINE. Este se foloseau pt redoarea pumnului şi presupuneau
manevre de mobilizare articulaţiei radio cubitale. Manipulaţiile au fost utilizate treptat şi pt flexi
şi extensia radio carpiana însoţită de o tracţiune în ax care asigură decoaptarea articulaţiilor.
3. Mişcările pasive
Trebuiesc precedate de căldură şi masaj şi se realizează analitic pe fiecare direcţie şi sens
de mişcare de la distal spre proximal în toate planurile, la amplitudinea max posibilă.
Se fac în şedinţe scurte care cuprind toate tipurile de mobilizări repetate de până la 6 ori pe zi,
10-12 min. Mobilizarea pasivă se face până la limita durerii şi nu peste.
4. Mobilizările pasivo-active
Vizează musculatura slabă pt că mişcarea să se realizeze pe toată amplitudinea. Iniţierea
se face pasiv urmând ca muşchiul slab va prelua mişcarea şi o duce până la limita permisă.
5. Mobilizările active
Reprezintă baza recuperării mâinii. Ele se derulează fie în apă, a sec sau folosind anumite
instalaţii. Mobilizările active încep prima dată liber, după care, în măsură recuperării
amplitudinii de mişcare, se pot asocia exerciţii cu rezistenţa progresivă.
În aplicarea într-un astfel de prog există o ordine: se începe cu mobilizarea pumnului:
flexie-extensie, înclinare radială şi cubitala.
După pumn urmează mobilizarea degetelor, tot analitic: întâi metacarpofalangienele şi
apoi interfalangienele iar în momentul în care se ajunge la un anumit nivel de mobilizare, putem
să complexam exerciţiile utilizând placă canadiana care antrenează fiecare rază digitală.
Exerciţiile de facilitare neuromusculară.
Conform principiului radiaţiei excitaţiei de la nivel cortical, se lucrează întâi muşchii puternici,
apoi cei slabi. Se lucrează de la nivelul umărului, cot, pumn, degete, police.
Se lucrează pe diagonală, diagonalele membrului superior: flexie, abducţie, rot internă;
extensie adducţie rot externă. Apoi se blochează umărul şi se lucrează pe diagonală de la cot în
jos. Apoi se blochează şi cotul şi se lucrează de la cot în jos cu concentrare maximă pe degete.
Tehnica hold relax pt muşchii slabi şi se aplică pe diagonalele de facilitare.
Se vor lucra degetele 2 cu 3 şi 4 cu 5.

Recuperarea pumnului presupune mai multe etape:

 Refacerea mobilităţii
 Reeducarea flexiei şi extensiei şi reeducarea inclinărilor radială şi cubitala pt fiecare
dintre aceste mişcări, se aplică posturi, mobilizări pasive, auto-pasive, în principal
mobilizările active care se susţin cu metode de facilitare, dintre care hold relax este cea
mai utilizată.
 Mobilizările se fac succesiv din pronaţie, supinaţie şi poziţia neutră a antebraţului şi se
fac progresiv cu degetele uşor flectate şi uşor întinse.
 Refacerea forţei musculare
Se face antrenând analitic fiecare grupă de muşchi.
Se începe cu tonifierea flexorilor: marele şi micul palmar, cubitalul anterior şi flexorul comun al
degetelor. După care, dacă degetele reuşesc să antreneze mişcarea pumnului, ulterior degetele se
fixează şi mişcarea se face numai din pumn.
Ordinea este:
 Antrenarea degetelor
 Folosirea degetelor pt antrenarea pumnului
 Fixarea degetelor şi antrenarea pumnului fără intervenţia degetelor.
După ce muşchii flexori sunt antrenaţi suficient de bine, se pot alica exerciţiile contra
rezistenţă pe scripete sau cu gantere. Apoi urmează antrenarea extensorilor: cubitalul posterior,
primul şi al doilea radial, extensorul comun al degetelor, extensor propriu al degetului 5 şi 2.
 Aceşti muşchi devin extensori ai punului după ce au realizat extensia degetelor, ulterior pt
antrenarea pumnului, degetele tre să fie fixate. În acest caz lucrează şi flexorul lung al degetelor.
Apoi se pot introduce exerciţii cu rezistenţa progresivă în care putem să antrenăm cu
preponderenta un anumit muşchi.
După antrenarea selectivă a flexiei şi extensiei se pot antrena inclinările, radiale şi cubitale.
Refacerea stabilităţii controlate şi abilităţii – este cel mai important obiectiv!
Se realizează exerciţii în lanţ facilitator controlateral:
 Exerciţii pt flexia-extensia pumnului - cu coatele depărtate şi pulpele degetelor în contact,
degetele şi palmă se depărtează, iar încercarea de depărtarea a coatelor este blocată de
către terapeut astfel încât mişcarea va fi izometrica la nivelul flexorilor pumnului.
 Exerciţii pt extensorii pumnului - cu coatele uşor depărtate, degetele întrepătrunse,
subiectul încearcă să desfacă mâinile, dar degetele rămân întrepătrunse fără a se pierde
nici un moment contactul. În acest fel se antrenează extensorii pumnului care vor face o
contracţie izometrică.
 Exerciţiu cu un elastic la nivelul pumnului în care subiectul încearcă să mişte pumnii şi
degetele, şi încearcă să depărteze, mai ales podul palmei.

Recuperarea Mâinii
Trebuie să cunoască aceleaşi etape:
1. Refacerea mobilităţii
Se începe cu posturile antrenate pe placa canadiana sau cu depărtătoare între degetele. Se
utilizează ortezele dinamice, benzile elastice sau ortezele seriate.
Se pot utiliza mobilizarile pasive. Se pot folosii tracţiunile în ax care asigură decompresia
articulară afectată de redoare, sau se pot folosii mobilizările latero-laterale sau antero-posterioare
analitice, sau se mai poate folosii torsiunea, rotaţia în ax a degetelor. Restul segmentelor se
fixează şi se lucrează articulaţia ţinta.
Mobilizările auto-pasive la nivel de degete - se realizează cu degetele întrepătrunse, mana
sănătoasă are rolul de a antrena mana bolnavă. Pt degete, baza programului este reprezentată de
mobilizările active ale degetelor (toate celelalte sunt accesorii) mobilizări care la început sunt
analitice (în fiecare mişcare şi sens al mişcării) după care mişcările sunt combinate.
 Mişcările combinate presupune derularea unei mişcări pt fiecare lanţ kinetic al degetului,
pe fiecare rază digitală, exemplu:
flexia începe cu metacarpofalangiana, se continua cu interfalangiana proximala şi ulterior cu
interfalangiana distala.
Flexie metacarpofalangiana şi interfalangiana + extensie interfalangiene distale.
La nivelul policelui
Mişcări analitice ale policelui pe aceleaşi lanţuri (metacarpofalangiana şi interfalangiana),
eventual antrenarea art bazei policelui. Extensia începe în metacarpofalangiana, se continua în
interfalangiana proximala şi apoi interfalangiana distala.
Ca metode facilitatorii – combinaţiile
 Degete în flexie cu deviaţie radială, police addus.
 Degetele în extensie cu deviaţie cubitală şi police abdus.
 Degete în flexie cu deviaţie cubitală, police opozabil

2. Refacerea forţei musculare

Se face analitic şi se începe cu policele. Presupune flexia, extensia, abducţia, adducţia.
Flexia Policelui
Refacerea analitică a flexiei se referă atât la muşchii extrinseci lucrând
metacarpofalangiana, discutăm despre antrenarea abductorului lung al policelui. Lucrând
metacarpofalangiana cu interfalangiana împreună, discutăm despre lungul flexor al policelui.
Când urmărim antrenarea flexiei, urmărim în primul rând musculatura intrinsecă
(musculatura scurtă a policelui).
Musculatura intrinsecă:
 Scurtul abductor care face flexia în metacarpofalangiana dar cu rotaţia axială înăuntru a
policelui.
 Scurtul flexor al policelui care face flexia în metacarpofalangiana cu adducţie şi rotaţie
internă
Extensia Policelui
Antrenarea extensiei este întotdeauna combinată cu abducţia. Se lucrează analitic lungul
şi scurtul extensor al policelui. Continuăm cu adductorii: adductorul policelui şi primul interosos
palmar. Ei se antrenează pt închiderea primului spaţiu dintre degetele 1 şi 2. Extrem de
importanta aceasta comisură, supleţea ei tre menţinută pt a da mobilitatea policelui. Dacă
supleţea acestui spaţiu nu este conservată, policele rămâne rigid.
În echilibrul cu adductorii se lucrează abductorii scurtul extensor dar şi lungul extensor al
policelui şi lungul abductor al policelui. Funcţionalitatea acestora asigura deschiderea comisurii.

Cele 4 degete
Se fac un grup de exerciţii pt recâştigarea flexorilor, extensorilor şi ulterior pt îndepărtarea şi
apropierea degetelor.
Pentru flexie
Se lucrează musculatura extrinsecă flexoare a degetelor: flexorul comun profund cu
derulare de la distal spre proximal cu insistenţă pe interfalangiana distala, apoi interfalangiana
proximala şi metacarpofalangiana, şi mai sus, muşchiul flexor, accesor şi stabilizator al
pumnului.

Musculatura intrinsecă:
Antrenarea interosoşii palmari 2-3 şi 4 care funcţionează făcând flexia metacarpo-
falangienelor la fiecare rază digitală în parte. În antrenarea flexiei putem asocia mişcările de
lateralitate în degetele 2,4,5, ulterior, cu extensia interfalangienei proximale.
Antrenarea interosoşilor dorsali 1-4
Se face întâi flexia în metacarpofalangiana asociată cu extensia interfalangienelor şi cu
lateralitatea degetelor.
Antrenarea lumbricalilor
Flexia în metacarpo-falangienelor cu extensia interfalangienelor şi apoi se poate antrena
musculatura hipotenara prin mişcările izolate ale degetului 5. Se lucrează analitic: abductorul,
scurtul flexor şi opozantul degetului 5. Antrenarea acestor muşchi se face contra rezistenta
progresivă. Terapeutul lucrează întâi mişcarea liberă după care se opune mişcărilor, gradual.
Se pot utiliza contra rezistenţele manuale sau instalaţii cu benzi elastice.
Extensia
Musculatura extrinsecă
Extensorul comun al degetelor care face extensia în metacarpofalangiana şi
interfalangiana proximala, iar dacă metacarpofalangienele sunt flectate se antrenează şi extensia
în interfalangiana distala.
Extensorul propriu al indexului şi al auricularului care se lucrează analitic fie liber, fie cu
contrarezistenta. În cursul antrenării a mişcărilor de extensie tre utilizată sinergia între flexorii
pumnului şi extensorii degetelor
Prima poziţie de antrenat este flexia palmară a pumnului s extensia degetelor după care se
face flexia pumnului contra rezistenţă sau greutate şi în aceste condiţii este activată extensia
degetelor.
La niv degetelor tre să recuperăm forţa pt îndepărtarea şi apropierea degetelor.
Îndepărtarea o realizează interosoşii dorsali, apropierea o realizează interosoşii palmari.
Antrenarea interosoşilor tre să aibă în vedere înclinarea radială şi cubitală şi ulterior înclinaţiile
degetelor care presupune participarea simultană a interosoşilor atât dorsali cât şi palmari.
Pt degetul 5 la mişcarea de înclinare a degetului 5 participa şi scurtul abducutor al
policelui.

3. Refacerea abilităţii degetelor

Se realizează numai după o reeducare analitică. Abilitatea degetelor este antrenată în mod
deosebit prin TO:
Exerciţii care au 3 obiective extrem de precise:
 Recuperarea activităţilor zilnice ADL-uri în care subiectul tre să recâştige abilitatea de
autoingrijre şi de menaj minimal care să-i permită autonomia zilnică
 Exerciţiile pt refacerea gesticii în activităţile profesionale sau în funcţie de gravitatea
sechelelor posttraumatice, câştigarea unor abilităţi noi şi îndrumarea subiectul către alte
profesii.
 Exerciţi care urmăresc să antreneze abilităţi trucate care se adresează restantului
funcţional, fie pt mâna liberă sau ortezată în condiţiile în care deficienţele funcţionale
sunt majore şi ireversibile.
 Principiile introducerii activităţilor în programul de TO sunt cele clasice:
 De la simplu la complex - cu antrenarea gestualităţii manuale, la început grosiere dar cu
fineţe din ce în ce mai mare pe parcursul derulării programului
 Antrenarea gestualităţi analitice (pt fiecare tip de priză)
 Controlul cu privirea – subiectul tre să aibe un complex informaţional cât mai mare pt a
susţine precizia gestuală.
 Programul tre să se deruleze în condiţii optime, atunci când subiectul oboseşte, programul
se opreşte dar programul tre să se repete de câteva ori pe zi.
În organizare programului de TO:
 Principul variaţiei – subiectul tre să beneficieze de un program variat, activităţile
trebuiesc schimbate pt a evita monotonia şi oboseala psihică a subiectului
 Principiul motivaţiei - subiectul trebuie să aibă motivaţie.
 Principiul Integrării – se referă la faptul că întreg prog tre întregat în lanţul kinetic la
întregului membrului superior şi în activităţile bimanuale (folosirea mâinii sănătoase).
Ocupaţiile folosite sunt diverse: olărit, grădinărit, scris, folosirea tastaturii, desen.
Când dorim să antrenăm activităţi manuale şu forţă mai mare: Tâmplărie dulgherie pt forţă mai
mare.
Jocurile terapeutice adaptate: biliard, tenis de masă, şah, table fara zaruri, popice
subacvatice, bungee jumping fara coarda, etc.

Mersul
Importanta evaluarii mersului este tripla pt ca mersul evidentieaza:
1. Starea functionala a art C-F iar durerea in timpul mersului este unul din primele semne
ale coxartrozei.
2. Deficiente articulare, musculare si de coordonare.
3. Imbunatatirea duratei mersului fara durere este unul din principalii parametri ai evolutiei
favorabile.

Parametrii pt evaluarea mersului sunt:

1. Lungimea Pasului - pasul este: distanţa dintre varful piciorului posterior si talonul celui
anterior (38-40) cm. La adult cu talia normală are o valoare de 70-80 cm.
2. Lărgimea Pasului – Este distanţa care separa călcâiul de linia de mers şi are o valoare de 5-6
cm.
3. Unghiul Pasului – Este format de axă longitudinală a piciorului cu linia de mers şi este de
aprox de 15°.
4. Cadenţa mersului său tempoul – Reprezintă nr de paşi efectuaţi în unitatea de timp. În mersul
normal cadenţa este de 70-80 pasi/min.
5. Viteza Mersului – Reprezintă distanţa parcursă pe unitatea de timp şi este în medie de 4 km/h.
Mersul normal urmează cea mai scurtă distanţă dintre două puncte, se realizează în linie dreaptă.
În mers se activează aproximativ o şesime din musculatura corpului.
In această primă fază a programului trebuie să urmărim ca obiective fundamentale:
 Asuplizarea tuturor articulaţiilor, altele decât cele afectate (art membrului superior şi
vertebral şi apoi pumn şi mâna.
 Creşterea vitezei de execuţie a mişcărilor
 Creşterea îndemânării skil – abilitate pe care subiectul tre să o antreneze permanent şi
care presupune precizia gestului manual.
În paralel cu dezvoltarea îndemânării tre să dezvoltăm răbdarea, controlul de sine, răbdarea vis-
a-vis de derularea gestului în sine la viteză pe care o permite nivelul de evoluţie al suferinţelor
(tre să aibă răbdare să repete de foarte multe ori exerciţiul şi gesturile respective).

Program terapeutic
Şedinţa 1:
Exerciţiul 1: Mers pe vârfuri simultan cu inspirație şi expirație profundă, pe o distanţă de
50 m.
Exerciţiul 2: Mers pe pingea, simultan cu respiraţii sacadate într-o succesiune de 2
inspirații -2 expirații, pe distanţa de 50 m.
Exerciţiul 3: Mers cu pas adăugat pentru creşterea amplitudinii articulaţiei şoldului şi a
forței musculare pe membrul operat. Deplasarea laterală se iniţiază cu
piciorul afectat, se efectuează pe o distanţă de 100 m.
Exerciţiul 4: Alergare uşoară ocolind două repere situate la 5 m distanţă, pe o distanţă de 20
m – două trei repetări.
Exerciţiul 5: Joc de glezne cu deplasare cu împingerea unui partener (kinetoterapeutul), pe o
distanţă de 100 m.
Exerciţiul 6: Alergare cu pendularea gambelor înapoi, alternativ, la 3 paşi de alergare, pe
distanţa de 50 m.
Exerciţiul 7: Alergare peste obstacole ( mingi medicinale de diverse mărimi) pe distanţa de
50 m.
Şedinţa 2:
Exerciţiul 1: Mers cu derulare accentuată călcâi-vârf pentru creșterea elasticităţii tendoanelor
membrului inferior afectat. Distanţa de deplasare este de 100 m, cu posibilitatea de creştere
treptată a acesteia cu condiţia ca terapeutul să menţină în permanenţă comunicarea cu pacientul,
iar acesta din urmă să atragă atenţia asupra oricărei stări de disconfort local apărute (durere,
arsură, senzaţie de biciuire).
Exerciţiul 2: Mers pe teren înclinat, prin escaladarea pantei, cu săculeţi de nisip de 200 gr,
pe o distanţă de 50 m. Se evită coborârea pe teren înclinat întrucât în timpul deplasării are loc o
microînfundare a capului femural în cavitatea acetabulară, determinând astfel anumite efecte
nocive asupra membrului inferior în ansamblu.
Exerciţiul 3: Alternări de alergare uşoară cu mers în tempo moderat pe distanţa de 150- 200m.
Se efectuează două trei repetări.
Exerciţiul 4: Alergare cu pendularea unei singure gambe spre înainte pe distanţa de 50m, se
repetă de două ori – iniţial pendularea se face cu piciorul operat apoi cu cel sănătos.
Exerciţiul 5: Alergare cu pas adăugat, avansând cu piciorul operat, variind lungimea pasului, pe
distanţa de 50 m.
Exerciţiul 6: Alergare cu genunchii sus fără a forţa amplitudinea de mişcare sau frecvenţa pe
distanţa de 100 m, alternând fazele de alergare pe loc cu cele de deplasare.
Exerciţiul 7: Alergare cu spatele pe direcţia de înaintare, pe distanţa de 100 m, alternând din 10
în 10 m (delimitaţi prin marcaje colorate) alergarea cu spatele cu alergarea pe loc cu genunchii
sus.