Sunteți pe pagina 1din 18

Colina Maimuței Săltărețe

Toate bungalourile aveau acoperișuri de stuf. Nume precum


Cabana Babuinului și La Porcul Spinos erau scrise de mână lân-
gă ușile de lemn care dădeau spre aleile pietruite, iar ferestrele
erau lăsate deschise, astfel încât oaspeții să se trezească în foș-
netul frunzelor de jacaranda și în spargerea ritmică și calmă a
valurilor. Pe tăvile împletite de răchită era o selecție din cele mai
fine ceaiuri. Dimineața, cameriste de culoare, discrete, făceau
paturile, curățau căzile elegante, aspirau covoarele și puneau
flori de câmp în vaze modelate manual. Lui Ujunwa i s-a pă-
rut ciudat că Atelierul pentru Scriitori Africani se ținea aici, la
Colina Maimuței Săltărețe, lângă Cape Town. Numele era diso-
nant în sine, iar complexul avea înfumurarea celor bine hrăniți,
genul de loc prin care își închipuia că s-ar plimba turiști străini
avuți fotografiind șopârle și apoi s-ar întoarce acasă ignorând în
continuare faptul că în Africa de Sud erau mai mulți negri de-
cât șopârle curcubeu. Ulterior avea să afle că Edward Campbell
alesese acest complex, își petrecuse weekendurile acolo cu ani
în urmă, când era profesor la Universitatea din Cape Town.
Dar în dimineața în care a luat-o de la aeroport Edward – un
bărbat în vârstă, cu o pălărie de pai, care zâmbea arătându-și cei
doi dinți cenușii din față –, nu știa asta. A sărutat-o pe ambii
obraji. A întrebat-o dacă avusese probleme cu biletul preplătit
în Lagos, dacă o deranja să îl aștepte și pe ugandezul al cărui
zbor avea să ajungă curând, dacă îi era foame. I-a spus că soția
lui, Isabel, deja îi luase de la aeroport pe majoritatea partici-
panților la atelier și că prietenii lor Simon și Hermione, care
veniseră cu ei din Londra ca personal plătit, pregăteau un prânz
de bun venit la complex. El și Ujunwa s-au așezat pe o bancă
la Sosiri. El ținea pe umăr pancarta cu numele ugandezului și
chimamanda ng ozi adichie

i-a spus cât de umed era Cape Town în acea perioadă a anului
și cât de încântat era de organizarea atelierului. Lungea cuvin-
tele. Avea un accent pe care britanicii l-ar fi numit „distins”,
genul de accent pe care nigerienii bogați încercau să-l imite și
sfârșeau prin a deveni amuzanți fără să vrea. Ujunwa s-a între-
bat dacă el fusese cel care o selectase pentru atelier. Probabil
că nu, cei de la British Council anunțaseră concursul și îi ale-
seseră pe cei mai buni.
Edward s-a așezat mai aproape de ea. A întrebat-o cu ce se
ocupa în Nigeria. Ujunwa a mimat un căscat zgomotos, sperând
că se va opri din vorbit. El a repetat întrebarea, apoi s-a inte-
resat dacă și-a luat concediu pentru a putea participa la ateli-
er. O privea insistent. Putea avea oricât între șaizeci și cinci și
nouăzeci de ani. Nu-i putea citi vârsta pe chip, era plăcut, dar
șters, de parcă atunci când l-a creat, Dumnezeu l-a izbit de un
perete și i-a amestecat toate trăsăturile feței. Ea a zâmbit vag și
i-a spus că își pierduse slujba de la bancă chiar înainte să ple-
ce din Lagos și că nu fusese nevoie să-și ia concediu. A căscat
din nou. El părea nerăbdător să afle mai multe, iar ea nu voia
să spună mai mult, așa că a fost ușurată să-l vadă pe ugandez
apropiindu-se de ei.
Ugandezul părea somnoros. Avea în jur de treizeci de ani,
o față pătrățoasă, pielea închisă la culoare și un păr nepieptă-
nat care se adunase în ghemotoace crețe. S-a înclinat când i-a
strâns mâna lui Edward cu ambele mâini și apoi s-a întors și a
mormăit Bună! spre Ujunwa. S-a așezat pe locul din dreapta al
Renault-ului. Drumul până la complex a fost lung, pe șosele să-
pate în dealuri cu pante abrupte, și Ujunwa s-a temut că Edward
era prea în vârstă ca să conducă atât de repede. Și-a ținut res-
pirația până au ajuns la ciorchinele de acoperișuri de stuf și de
alei cosmetizate. O femeie blondă, zâmbitoare a condus-o la
bungaloul ei, Culcușul Zebrei, care avea un pat cu baldachin
și lenjerie cu parfum de lavandă. Ujunwa s-a așezat puțin pe

94
colina maimu ței săltărețe

pat, apoi s-a ridicat să despacheteze, uitându-se din când în


când pe fereastră, căutând cu privirea maimuțele ascunse în
bolta de copaci.
Din păcate, nu era niciuna, le-a spus mai târziu Edward par-
ticipanților, în timp ce luau prânzul sub umbrelele roz de pe
terasă, la mesele așezate pe margine, astfel încât să poată pri-
vi în jos către marea turcoaz. A arătat către fiecare dintre ei și
a făcut prezentările. Femeia albă sud-africană era din Durban,
în timp ce bărbatul negru era din Johannesburg. Bărbatul tan-
zanian era din Arusha, ugandezul, din Entebbe, iar femeia din
Zimbabwe era din Bulawayo, bărbatul kenyan, din Nairobi, iar
femeia senegaleză, cea mai tânără dintre ei, douăzeci și trei de
ani, zburase din Paris, unde mergea la facultate.
Edward a prezentat-o pe Ujunwa ultima: „Ujunwa Ogundu
este participanta noastră din Nigeria și locuiește în Lagos.”
Ujunwa i-a privit pe toți cei de la masă și s-a întrebat cu cine s-ar
putea înțelege. Femeia senegaleză era cea mai promițătoare, cu
o scânteiere ireverențioasă în ochi, cu accentul francofon și cu
șuvițe argintii în dread-urile groase. Femeia din Zimbabwe avea
dread-uri mai lungi și mai subțiri, iar scoicile din ele zornăiau
când clătina capul. Părea hiperactivă, și Ujunwa s-a gândit că ar
putea-o plăcea, dar numai în același fel în care îi plăcea alcoo-
lul: în doze mici. Kenyanul și tanzanianul păreau banali, aproa-
pe imposibil de distins: bărbați înalți, cu fruntea lată, cu barbă
îngrijită și cămăși cu mânecă scurtă și imprimeu. S-a gândit că
i-ar putea plăcea într-un fel neimplicat, așa cum îi placi pe cei
neamenințători. În privința sud-africanilor, nu era prea sigură:
femeia albă avea o față prea serioasă, fără haz și fără machiaj,
iar bărbatul negru părea răbdător de pios, ca un martor al lui
Iehova care mergea din casă-n casă și zâmbea de fiecare dată
când o ușă i se trântea în nas. Cât despre ugandez, lui Ujunwa
îi displăcuse de la aeroport, senzație care se accentuase oda-
tă cu răspunsurile lui lingușitoare la întrebările lui Edward, cu

95
chimamanda ng ozi adichie

felul în care se apleca în față doar când vorbea cu Edward și îi


ignora pe ceilalți. La rândul lor, nici ceilalți nu-i spuneau prea
multe. Cu toții știau că era câștigătorul premiului Lipton pentru
Scriitori Africani, care consta în 15.000 de lire. Nu l-au inclus
în conversația politicoasă despre cum au călătorit.
După ce au mâncat puiul cu smântână asezonat cu ierburi
aromatice, după ce au băut apa minerală îmbuteliată în sticle
elegante, Edward s-a ridicat să le ureze în mod oficial bun venit.
În timp ce vorbea își mijea ochii și părul rar îi flutura în briza ce
mirosea a mare. A început prin a le spune ceea ce știau deja: că
atelierul va dura două săptămâni, că a fost ideea lui, dar că, de-
sigur, a fost finanțată generos de Fundația Chamberlain Arts, la
fel cum și premiul Lipton pentru Scriitori Africani fusese ideea
lui, finanțată de aceiași oameni minunați de la fundație, că se
aștepta de la ei toți să scrie o povestire care să poată fi publi-
cată în Oratory, că li se vor pune la dispoziție laptop-uri, că vor
scrie în prima săptămână, iar în cea de-a doua vor comenta lu-
crarea fiecăruia dintre participanți și că ugandezul va fi liderul
atelierului. Apoi a vorbit despre el însuși, despre cum în ultimii
patruzeci de ani a făcut din literatura africană o cauză, o pa-
siune de-o viață care începuse la Oxford. L-a privit deseori pe
ugandez. Ugandezul a aprobat din cap, dornic să răspundă fie-
cărei priviri. La final, Edward a prezentat-o pe soția lui, Isabel,
deși cu toții o întâlniseră. Le-a spus că era o activistă pentru
drepturile animalelor, cu o îndelungată experiență în Africa,
și că își petrecuse adolescența în Botswana. El a părut mândru
când ea s-a ridicat în picioare, de parcă grația ei înaltă și zveltă
compensa ceea ce lipsea propriului aspect. Ea avea părul de un
roșu stins, tuns astfel încât să-i încadreze fața. Și l-a netezit,
spunând: „Edward, ce introducere!” Dar Ujunwa și-a imaginat
că Isabel își dorise acea introducere, că poate chiar i-a sugerat
lui Edward: „Acum, dragul meu, te rog, nu uita să mă prezinți
cum trebuie.” Tonul ei trebuie să fi fost delicat.

96
colina maimu ței săltărețe

A doua zi, la micul dejun, Isabel a folosit exact acest ton


când s-a așezat lângă Ujunwa și i-a spus că, firește, cu acea osa-
tură perfectă a feței, cu siguranță se trăgea din familia regală
nigeriană. Primul lucru care i-a trecut prin cap lui Ujunwa a
fost să întrebe dacă, în Londra, Isabel avusese vreodată nevo-
ie de sânge regal pentru a justifica frumusețea prietenilor. N-a
întrebat asta, în schimb a spus – pentru că nu s-a putut abți-
ne – că era într-adevăr prințesă și că se trăgea dintr-un neam
străvechi, și că în secolul al XVII-lea unul dintre strămoșii ei
capturase un negustor portughez și îl închisese, ghiftuit și în-
grijit, într-o cușcă regală. A făcut o pauză pentru a sorbi din
sucul de merișoare și a zâmbit în pahar. Isabel a declarat cu
seninătate că întotdeauna a putut detecta sângele albastru și
că spera ca Ujunwa să-i susțină campania împotriva vânătorii
ilegale, că era îngrozitor, absolut îngrozitor cât de multe spe-
cii de primate erau ucise și că nici măcar nu le mâncau, doar
făceau talismane din organele lor genitale.
După micul dejun, Ujunwa a sunat-o pe mama ei și i-a po-
vestit despre complex și despre Isabel, și s-a bucurat să o audă
râzând. A închis și s-a așezat în fața laptop-ului și s-a gândit
cât de mult trecuse de când n-o mai auzise râzând pe mama
ei. A stat așa un timp, jucându-se cu mouse-ul, încercând să se
hotărască dacă să-i dea personajului un nume comun, precum
Chioma, sau unul exotic, precum Ibari.

Chioma locuiește cu mama ei în Lagos. Are o diplomă în economie, a ter-


minat de curând stagiul militar și în fiecare joi cumpără The Guardian,
încercuiește anunțurile de angajare și își trimite C V-ul în plicuri maro.
Nu primește niciun răspuns săptămâni la rând. În cele din urmă primește
un telefon și este chemată la un interviu. După câteva întrebări, bărbatul
spune că o va angaja, se ridică, se așază în spatele ei și se întinde peste
umărul ei ca să-i atingă sânii. Ea îi spune printre dinți: „Cretinule! Nu
ești în stare să te respecți!” și pleacă. Urmează alte săptămâni de tăcere.

97
O ajută pe mama sa la magazin. Trimite și mai multe plicuri. La urmă-
torul interviu, femeia, care vorbește cu cel mai fals și mai prostesc accent
pe care Chioma l-a auzit vreodată, îi spune că vrea pe cineva cu studii
în afară, iar Chioma pleacă aproape râzând. Alte săptămâni de tăcere.
Chioma nu și-a văzut tatăl de luni de zile, dar se hotărăște să-l caute la
biroul lui din Victoria Island și să-l întrebe dacă n-o poate ajuta să-și
găsească de lucru. Întâlnirea e încordată. „De ce n-ai mai venit de-atâta
timp?”, o întreabă, prefăcându-se furios, pentru că ea știe că e mai ușor
pentru el să fie furios, e mai ușor să fii furios cu cei pe care i-ai rănit. Dă
câteva telefoane. Îi întinde un teanc subțire de bancnote de 200 de nai-
ra. N-o întreabă nimic despre mama ei. Ea observă pe birou fotografia
cu Aia Galbenă. Mama ei o descrisese bine: „Are pielea foarte deschisă la
culoare, pare de rasă mixtă, și chestia e că nici măcar nu e frumoasă, are
fața ca un fruct de pawpaw galben, prea copt.”

Candelabrul din sala principală atârna atât de jos încât Ujunwa


îl putea atinge cu mâna. Edward stătea la un capăt al mesei lun-
gi, cu față de masă albă, Isabel, la celălalt capăt, iar participanții
între cei doi. Podeaua de lemn masiv trosnea zgmotos în timp
ce chelnerii împărțeau meniurile. Medalioane de struț. Somon
afumat. Pui în sos de portocale. Edward i-a îndemnat pe toți să
ia struț. Era pur și simplu groo-zaav. Lui Ujunwa nu-i surâdea
ideea de a mânca struț, nici nu știa că oamenii mănâncă struț,
și când a spus asta, Edward a râs binevoitor și a zis că, desi-
gur, struțul e o emblemă africană. Toată lumea și-a comandat
struț și când Ujunwa a primit puiul, cu prea mult suc de citri-
ce, s-a întrebat dacă nu cumva chiar ar fi trebuit să comande
struț. Oricum arăta ca friptura de vită. A băut mai mult alcool
decât băuse vreodată, două pahare de vin, și s-a simțit înmu-
iată și a vorbit cu senegaleza despre cele mai bune metode de
îngrijire a părului: fără produse cu silicon, mult unt de shea,
pieptănatul doar când e ud. A auzit frânturi din ceea ce spunea
Edward despre vin: Chardonnay-ul era îngrozitor de plictisitor.
După aceea, participanții s-au adunat în foișor, cu excep-
ția ugandezului, care s-a retras cu Edward și Isabel. Au încer-
cat să prindă insecte zburătoare, au băut vin, au râs și s-au luat
peste picior: Voi, kenyenii, sunteți prea supuși! Voi, nigerienii,
sunteți prea agresivi! Voi, tanzanienii, n-aveți deloc stil! Voi,
senegalezii, sunteți prea spălați pe creier de francezi! Au vor-
bit despre războiul din Sudan, despre declinul colecției African
Writers (Scriitori africani), despre cărți și despre scriitori. Au
căzut de acord că Dambudzo Marechera era fenomenal, că
Alan Paton era arogant, că Isak Dinesen era impardonabilă.
Kenyanul și-a luat un accent specific european și, trăgând din
țigară, a declamat ceea ce spusese Isak Dinesen despre cum
copiii Kikuyu deveneau retardați mental la nouă ani. Au râs.
Femeia din Zimbabwe a spus că Achebe era plictisitor și că nu
făcea nimic cu stil, iar kenyanul a spus că asta era un sacrile-
giu și s-a repezit la paharul ei de vin, până când ea a rectificat,
râzând și spunând că, evident, Achebe era sublim. Senegaleza
a spus că aproape a vomitat când un profesor de la Sorbona i-a
zis că Joseph Conrad era de partea ei, de parcă n-ar fi putut ho-
tărî singură cine era de partea ei. Ujunwa a sărit și ea, perorând
prostii, încercând să-i imite pe africanii lui Conrad, simțind în
cap ușurătatea dulce a vinului. Tipa din Zimbabwe s-a împie-
dicat și a căzut în fântâna arteziană și a ieșit împroșcând apă,
cu dread-urile ude, spunând că a simțit niște pești mișunând pe
acolo. Kenyanul a zis că o să folosească asta în povestirea lui –
pești în fântâna arteziană a complexului de lux – pentru că ori-
cum nu știa despre ce să scrie. Senegaleza a spus că povestea ei
era chiar povestea ei, despre cum și-a jelit iubita și despre cum
durerea i-a dat curaj să le spună părinților că e gay, deși acum
aceștia îi priveau lesbianismul ca pe o glumă și continuau să
vorbească cu alte familii despre un tânăr eligibil. Sud-africanul
negru a părut alarmat când a auzit „lesbiană”. S-a ridicat și a
plecat. Kenyanul a zis că sud-africanul îi amintea de tatăl său
care mergea la biserică și nu vorbea cu oamenii de pe stradă
pentru că nu erau izbăviți. Femeia din Zimbabwe, tanzanianul,
sud-africana albă și senegaleza au vorbit cu toții despre tații lor.
Au privit-o pe Ujunwa, dându-și seama că era singura care
nu spusese nimic, și pentru o clipă nu și-a mai simțit mintea
încețoșată de vin. A ridicat din umeri și a îngăimat că nu era
mare lucru de spus despre tatăl ei. Era un om obișnuit. „Ții le-
gătura cu el?”, a întrebat senegaleza pe un ton blând care în-
semna că presupunea că nu, și pentru prima oară accentul ei
francofon a iritat-o pe Ujunwa. „Da”, a răspuns Ujunwa cu o
fermitate calmă. „El a fost cel care mi-a cumpărat cărți când
eram mică și cel care mi-a citit primele poezii și povestiri.” A
făcut o pauză și toată lumea o privea, așa că a adăugat: „A făcut
ceva ce m-a surprins. M-a și rănit, dar mai ales m-a surprins.”
Senegaleza părea că vrea să întrebe mai multe, dar s-a răzgân-
dit și a spus că mai voia vin. „Scrii despre tatăl tău?”, a întrebat
kenyanul și Ujunwa i-a răspuns cu un Nu emfatic, pentru că nu
crezuse niciodată în ficțiune ca terapie. Tanzanianul i-a spus că
toată ficțiunea este terapie, un fel de terapie, orice s-ar spune.
În acea seară, Ujunwa a încercat să scrie, dar îi lăcrimau
ochii și o durea capul, așa că s-a culcat. După micul dejun, s-a
așezat la laptop ținând în mână o cană de ceai.

Chioma primește un telefon de la banca Merchant Trust, unul dintre lo-


curile în care sunase tatăl ei. Îl știa pe director. E optimistă, toți oamenii
de la bancă pe care îi știe conduc frumoase Jetta second-hand și au apar-
tamente elegante în Gbagada. Directorul adjunct o intervievează. Are
pielea închisă la culoare și este atrăgător și ochelarii lui au pe rame un
logo de designer și, în timp ce-i vorbește, ea își dorește cu disperare să o
remarce. N-o remarcă. Îi spune că și-ar dori s-o angajeze în departamen-
tul de marketing, ceea ce ar însemna să meargă pe teren și să aducă noi
clienți. Va lucra cu Yinka. Dacă va reuși să aducă zece milioane de naira
în timpul perioadei de probă, va avea un post garantat. În timp ce el vor-
bește, ea aprobă din cap. Este obișnuită să atragă atenția bărbaților și e
dezamăgită că el nu se uită la ea așa cum un bărbat se uită la o femeie,
și doar peste două săptămâni, când începe să lucreze, înțelege exact ce
vrea să spună prin a merge pe teren și a găsi clienți. Un șofer în unifor-
mă le duce pe ea și pe Yinka cu jeep-ul companiei cu aer condiționat – își
trece mâna peste pielea moale a scaunului, nu-i vine să se dea jos – la
casa unui alhaji din Ikoyi. Alhaji este amabil și darnic cu zâmbetele,
cu gesturile largi, cu râsul. Yinka a mai venit de câteva ori să-l vadă, iar
el o îmbrățișează și îi spune ceva care o face să râdă. Se uită la Chioma.
„Asta e chiar frumoasă”, spune el. Un majordom îi servește cu cocktailuri
în pahare bine răcite. Alhaji vorbește cu Yinka, dar o privește adesea pe
Chioma. Apoi o roagă pe Yinka să se apropie și să-i explice conturile de
economii, apoi o roagă să i se așeze în poală și o întreabă dacă nu crede
că e suficient de puternic s-o ridice în brațe. Yinka îi răspunde că sigur că
e, se așază în poala lui și zâmbește senină. Yinka e minionă și cu pielea
deschisă la culoare, îi amintește Chiomei de Aia Galbenă.
Chioma știe despre Aia Galbenă ce i-a spus mama ei. Într-o du-
pă-amiază liniștită, Aia Galbenă intrase în magazinul mamei ei de pe
strada Adeniran Ogunsanya. Mama ei știa cine era Aia Galbenă, știa că
relația acesteia cu soțul ei dura de un an, știa că el îi cumpărase o Honda
și apartamentul din Ilupeju. Dar ce a scos-o din minți pe mama ei a fost
acea insultă: Aia Galbenă intrând în magazinul ei, uitându-se la pantofi
și având de gând să-i plătească cu banii soțului ei. Așa că mama ei s-a
repezit la peruca ăleia, care-i atârna pe spate, și i-a strigat „Mi-ai furat
bărbatul!”, și vânzătoarea i s-a alăturat lovind-o pe Aia Galbenă până
când aceasta s-a urcat în mașină și a plecat. Când tatăl Chiomei a auzit
despre asta, a țipat la ea, spunându-i că s-a purtat ca una dintre ace-
le femei de pe stradă, că i-a făcut de râs pe el și pe o femeie nevinovată.
Apoi a plecat de acasă. Chioma s-a întors acasă după stagiul militar și a
observat că șifonierul tatălui ei era gol. Tanti Elohor, tanti Rose și tanti
Uche veniseră toate și îi spuneau mamei ei: „Suntem dispuse să mergem
cu tine să-l implori să se întoarcă sau mergem noi și-l implorăm pentru
tine.” Mama Chiomei a spus: „Niciodată, nici moartă. N-am de gând
să-l implor. Mi-a ajuns.” Tanti Funmi a venit și a spus că Aia Galbenă
îl ținea cu medicamente și că știa ea un babalawo bun care putea să-l
dezlege. Mama Chiomei a spus: „Nu, nu mă interesează.” Magazinul ei
era în pragul falimentului pentru că tatăl Chiomei o ajutase mereu să im-
porte pantofi din Dubai. Așa că a scăzut prețurile, și-a făcut reclamă în
Joy și City People, și a început să aducă pantofi făcuți în Aba. Chioma
poartă o pereche de pantofi de acest fel în dimineața în care stă în sufra-
geria lui alhaji și o privește pe Yinka în poala lui vorbind despre benefi-
ciile unui cont de economii la banca Merchant Trust.

La început, Ujunwa a încercat să ignore faptul că Edward se uita


adesea la trupul ei, că nu o privea niciodată în ochi, ci privea
mereu mai jos. Zilele de atelier intraseră într-o rutină: micul
dejun la 8, prânzul la 1 și cina la 6 în marea sală de mese. În cea
de-a șasea zi, o zi înfiorător de fierbinte, Edward le-a împărțit
câte un exemplar al primei povestiri ce urma să fie discutată,
scrisă de femeia din Zimbabwe. Stăteau cu toții pe terasă și,
după ce au primit foile, Ujunwa a observat că toate locurile de
sub umbrele erau ocupate.
— Nu mă deranjează să stau în soare, a spus, deja în picioa-
re. Ai vrea să mă ridic acum, Edward?
— Aș prefera să te întinzi acum, a răspuns el.
A fost un moment vâscos, o pasăre a țipat în depărtare.
Edward rânjea. Doar ugandezul și tanzanianul îl auziseră. Apoi
ugandezul a râs. Și Ujunwa a râs, pentru că era amuzant, și-a
spus, dacă stăteai să te gândești. După prânz s-a dus la o plim-
bare cu tipa din Zimbabwe și, când s-au oprit să adune scoici pe
malul mării, Ujunwa a vrut să-i povestească ce spusese Edward.
Dar tipa din Zimbabwe părea distantă, mai puțin vorbăreață ca
de obicei. Probabil că avea emoții în legătură cu povestirea ei.
Ujunwa a citit-o în acea seară. S-a gândit că scriitura avea prea
multe înflorituri, dar i-a plăcut povestirea și a notat pe margi-
ne laude și sugestii atente. Era o povestire familiară și amu-
zantă, despre un profesor la o școală gimnazială din Harare,
căruia pastorul penticostal îi spusese că el și soția lui nu vor
putea face copii până când nu vor obține o mărturisire a vră-
jitoarelor care-i legaseră pântecul soției lui. Erau din ce în ce
mai convinși că vrăjitoarele erau vecinele de vizavi și în fiecare
dimineață se rugau cu voce tare, bombardându-le verbal, pes-
te gard, cu Sfântul Duh.
După ce, a doua zi, femeia din Zimbabwe a citit un frag-
ment, la masă a urmat un scurt moment de tăcere. Apoi ugan-
dezul a luat cuvântul și a spus că era multă energie în acea pro-
ză. Sud-africana albă a aprobat din cap cu entuziasm. Kenyanul
nu a fost de acord. Unele fraze încercau atât de mult să fie lite-
rare, încât nu mai aveau sens, a spus el, citind o astfel de fra-
ză. Tanzanianul a spus că povestirea trebuie privită ca întreg,
nu pe bucăți. Da, a aprobat kenyanul, dar fiecare parte trebu-
ie să aibă sens pentru ca întregul să aibă sens. Apoi a vorbit
Edward. Scriitura era cu siguranță ambițioasă, dar povestirea
în sine impunea cu disperare întrebarea: „Așa, și?” Avea ceva
îngrozitor de passé dacă te gândeai la toate lucrurile care se în-
tâmplau în Zimbabwe în regimul oribil al lui Mugabe. Ujunwa
l-a privit fix pe Edward. Ce voia să spună prin passé? Cum ar fi
putut fi passé o povestire atât de adevărată? Dar nu l-a întrebat
pe Edward ce a vrut să spună și nici kenyanul nu a întrebat, și
nici ugandezul, și tot ce a făcut tipa din Zimbabwe a fost să-și
dea la o parte dread-urile de pe față, zăngănindu-și scoicile. Toți
ceilalți au rămas tăcuți. Curând, au început cu toții să caște, să
spună Noapte bună și să se îndrepte către bungalouri.
A doua zi n-au vorbit despre seara trecută. Au vorbit despre
cât de pufoasă era omleta și cât de straniu foșneau noaptea la
geam frunzele de jacaranda. După cină, senegaleza a citit din
povestirea ei. Era o seară vântoasă și au închis ușa ca să nu-i
deranjeze zgomotul copacilor șuierători. Fumul din pipa lui
Edward plutea prin încăpere. Senegaleza a citit două pagini
dintr-o scenă funerară, oprindu-se deseori să bea apă, accentul
îngroșându-i-se pe măsură ce se emoționa, fiecare t devenind
z. După aceea, s-au întors cu toții către Edward, chiar și ugan-
dezul, care părea să fi uitat că era liderul grupului. Edward și-a
molfăit gânditor pipa înainte de a spune că astfel de povești cu
homosexuali nu spuneau de fapt nimic despre Africa.
— Care Africa? a izbucnit Ujunwa.
Sud-africanul negru s-a foit în scaun. Edward și-a molfăit
în continuare pipa. Apoi s-a uitat la Ujunwa așa cum te uiți la
un copil care nu vrea să stea potolit în biserică și a spus că nu
vorbea din perspectiva unui africanist școlit la Oxford, ci din
cea a unei persoane îndrăgostite de adevărata Africă, nu de im-
punerea unor idei occidentale asupra realității africane. Tipa
din Zimbabwe, tanzanianul și sud-africana albă au început să
clatine din cap în timp ce Edward vorbea.
— Asta poate că e valabil în anul 2000, dar cât de african
este pentru cineva să spună familiei că e homosexual? a între-
bat Edward.
Senegaleza a izbucnit într-o franceză incomprehensibilă și
apoi, după un minut de vorbit neîntrerupt, a spus: „Sunt se-
negaleză! Sunt senegaleză!” Edward i-a răspuns într-o france-
ză la fel de rapidă, apoi a zis în engleză, cu un zâmbet moale:
„Cred că a băut prea mult din acel Bordeaux excelent”, și câți-
va au chicotit.
Ujunwa a plecat prima. Aproape că ajunsese la bungaloul ei
când a auzit pe cineva strigând-o și s-a oprit. Era kenyanul. Cu
el erau și tipa din Zimbabwe și sud-africana albă.
— Hai să mergem la bar, a spus kenyanul.
S-a întrebat unde era senegaleza. La bar, a băut un pahar
de vin și i-a ascultat vorbind despre cum toți ceilalți oaspeți de
la Colina Maimuței Săltărețe – toți albi – îi priveau suspicioși.
Kenyanul a spus că un tip și o tipă se opriseră și făcuseră câți-
va pași în spate când se întâlnise cu ei pe aleea dinspre piscină
cu o zi înainte. Sud-africana albă a spus că și ea avusese parte
de priviri suspicioase, probabil pentru că purta doar caftane cu
imprimeuri kente. Stând acolo, privind în gol noaptea neagră,
ascultând vocile înmuiate de alcool din jurul ei, Ujunwa a sim-
țit în stomac o izbucnire de ură de sine. N-ar fi trebuit să râdă
când Edward zisese „Aș prefera să te întinzi acum”. Nu fusese
amuzant. Nu fusese deloc amuzant. I se păruse detestabil, așa
cum i se păruseră detestabile și rânjetul lui și străfulgerarea
dinților verzui și felul în care se uita mereu la pieptul ei, felul
în care o măsura din cap până-n picioare, și cu toate astea se
convinsese să râdă ca o hienă nebună. A pus jos paharul de vin
pe jumătate gol și a spus:
— Edward se uită continuu la corpul meu.
Kenyanul, sud-africana albă și tipa din Zimbabwe au pri-
vit-o cu ochi mari. Ujunwa a repetat:
— Edward se uită continuu la corpul meu.
Kenyanul a spus că era clar din prima zi că omul se urca pe
scândura aia de nevastă-sa imaginându-și că e Ujunwa, tipa din
Zimbabwe a zis că lui Edward îi sticleau ochii când o privea pe
Ujunwa, sud-africana albă a zis că Edward nu s-ar uita nicioda-
tă așa la o femeie albă pentru că ceea ce simțea pentru Ujunwa
era o atracție lipsită de respect.
— Ați observat și voi? i-a întrebat Ujunwa. Ați observat?
Se simțea în mod ciudat trădată. S-a ridicat și s-a dus în
bungaloul ei. A sunat-o pe mama ei, dar vocea metalică nu
spunea decât: „Pentru moment, numărul format nu este dis-
ponibil”, așa că a închis. Nu putea scrie. S-a întins în pat și a
rămas trează atât de mult, încât atunci când în sfârșit a ador-
mit se făcuse ziuă deja.
În acea seară, tanzanianul a citit un fragment din povestirea
sa despre omorurile din Congo, relatate din punctul de vedere
al unui milițian, un om de o violență atroce. Edward a spus că
va fi proza principală din Oratory, că era actuală și relevantă,
că aducea ceva nou. Lui Ujunwa i s-a părut că citește un arti-
col din The Economist, ilustrat cu personaje de desene animate.
Dar nu a spus asta. S-a întors în bungaloul ei și, deși o du-
rea stomacul, a deschis laptop-ul.

În timp ce Chioma stă și o privește pe Yinka în brațele lui alhaji, se simte


de parcă ar juca un rol. În gimnaziu a scris piese de teatru. Clasa ei chiar
a pus în scenă una la o serbare și, la final, au aplaudat-o în picioare și
directorul a spus: „Chioma este viitorul nostru star!” Era acolo și tatăl
ei, stând lângă mama ei, aplaudând și zâmbind. Dar când ea a spus că
vrea să studieze literatura la facultate, i-a spus că nu era viabil. Acela a
fost cuvântul, „viabil”. I-a spus că trebuia să studieze altceva și că putea
oricum să scrie în timpul liber. Alhaji își plimbă ușor un deget pe brațul
Yinkăi și spune: „Să știi că și banca Savanna Union și-a trimis la mine
oamenii săptămâna trecută.” Yinka zâmbește în continuare și Chioma se
întreabă dacă nu o dor obrajii. Se gândește la povestirile din cutia me-
talică de sub pat. Tatăl ei le citise pe toate și uneori notase pe margini:
Excelent! Clișeu! Foarte bine! Neclar! El a fost cel care îi aducea
romane, mama ei considera romanele o pierdere de vreme, convinsă fiind
că Chioma nu are nevoie decât de manuale.
Yinka îi rostește numele și ea își ridică privirea. Alhaji vorbește cu ea.
Pare aproape timid și privirile nu li se întâlnesc. În ceea ce o privește, are
o ezitare pe care nu o manifestă față de Yinka. „Ziceam că ești prea fru-
moasă. Cum de nu te-a luat de nevastă vreun bărbat important?” Chioma
zâmbește și nu spune nimic. Alhaji spune: „Sunt de acord să lucrez cu
Merchant Trust, dar tu trebuie să fii omul meu de legătură.” Chioma nu
prea știe cum să răspundă.
„Sigur, domnule. Ea va fi omul de legătură. Vom avea grijă de dum-
neavoastră. Mulțumim, domnule!”, spune Yinka.
Alhaji se ridică și spune: „Vino, vino, am niște parfumuri bune pe
care le-am luat data trecută când am fost la Londra. Hai să luați acasă
câte unul!” Se îndepărtează puțin, apoi se întoarce. „Hai, veniți amân-
două!” Yinka îl urmează. Chioma se ridică. Alhaji se întoarce din nou
spre ea, așteptând să-l urmeze. Dar ea nu-l urmează. Se îndreaptă spre
ușă, o deschide și iese în lumina strălucitoare, trece pe lângă jeep-ul în
care șoferul stă cu portiera deschisă, ascultând la radio. „Domnișoară,
s-a întâmplat ceva?”, îi strigă el. Ea nu-i răspunde. Merge și merge, trece
de poarta înaltă și ajunge în stradă, unde ia un taxi și se duce la serviciu
să-și elibereze biroul aproape gol.

În sunetul valurilor ce se sparg de mal, Ujunwa s-a trezit cu o


încordare în stomac. Nu voia să-și citească povestirea în acea
seară. Nu voia nici să se ducă la micul dejun, dar totuși s-a dus
și a spus Bună dimineața zâmbitoare. S-a așezat lângă kenyan și el
s-a aplecat către ea și i-a șoptit că Edward tocmai îi spusese se-
negalezei că îi visase buricul dezgolit. Buricul dezgolit. Ujunwa
a privit-o pe senegaleză, care ducea delicat la gură ceașca de
ceai, optimistă, privind marea. Ujunwa i-a invidiat calmul în-
crezător. A deranjat-o să audă și că Edward avea replici suges-
tive pentru altcineva, și s-a întrebat ce înțeles avea acea irita-
re. Ajunsese să creadă că privirea lui lascivă i se cuvenea doar
ei? Nu se simțea bine gândindu-se la asta și la lectura din acea
seară, așa că după-amiază, în timp ce leneveau după prânz, a
întrebat-o pe senegaleză ce zisese când Edward vorbise despre
buricul ei dezgolit.
Senegaleza a ridicat din umeri și a spus că, indiferent cât
de multe vise avea bătrânul, ea rămânea o lesbiană fericită și
nu avea nevoie să-i spună lui nimic.
— Dar de ce nu spunem nimic? a întrebat Ujunwa ridicând
vocea și privindu-i pe ceilalți. De ce nu spunem niciodată nimic?
S-au uitat unii la alții. Kenyanul i-a spus chelnerului că apa
se încălzise și că îl roagă să mai aducă niște gheață. Tanzanianul
l-a întrebat pe chelner de unde din Malawi era de fel. Kenyanul
l-a întrebat dacă și bucătarii erau din Malawi, așa cum păreau
să fie toți chelnerii. Apoi tipa din Zimbabwe a spus că nu-i pasă
de unde erau bucătarii pentru că la Colina Maimuței Săltărețe
mâncarea era nesănătoasă, plină de carne și smântână. Multe
alte cuvinte li s-au rostogolit de pe buze și Ujunwa nu era sigură
cine ce-a zis. Imaginați-vă o adunare africană fără orez, în care
berea e interzisă, pentru simplul fapt că Edward considera „po-
trivit” vinul, iar micul dejun se servea prea devreme, la ora 8,
doar pentru că Edward spunea că e ora „potrivită”, și mirosul
pipei lui era grețos și ar fi fost bine să se hotărască ce-i plăcea
să fumeze, în loc să ruleze câte-o țigară la jumătatea pipei.
Doar sud-africanul negru a tăcut. Părea nefericit, cu mâi-
nile împreunate în poală, înainte să spună că Edward era doar
un bătrân care nu voia să facă rău nimănui. Ujunwa a țipat la el:
— Din cauza acestei atitudini v-au putut ucide și v-au putut
mâna în ghetouri și v-au putut impune permise de trecere ca să
puteți circula prin propria țară.
Apoi s-a oprit și și-a cerut scuze. N-ar fi trebuit să spună
asta. Nu intenționase să ridice tonul. Sud-africanul negru a
ridicat din umeri, ca și cum ar fi înțeles că diavolul își va face
mereu treaba. Kenyanul o privea pe Ujunwa. I-a spus, încet, că
ea nu era furioasă doar din cauza lui Edward, iar ea și-a întors
privirea și s-a întrebat dacă „furioasă” era cuvântul potrivit.
Mai târziu, s-a dus la magazinul de suveniruri cu kenyanul
și senegaleza și tanzanianul, și a probat bijuterii din imitație de
fildeș. L-au luat la mișto pe tanzanian, cu fascinația lui pentru
bijuterii, nu cumva era și el gay? El a râs și a spus că toate căile
îi erau deschise. Apoi a spus, mai grav, că Edward avea relații
și că îi putea găsi un agent la Londra, nu era bine să și-l facă
dușman, nu trebuia să dea cu piciorul acestei oportunități. El,
unul, nu voia să rămână la slujba plictisitoare de profesor în
Arusha. Părea că li se adresează tuturor, dar se uita la Ujunwa.
Ujunwa a cumpărat un colier, și l-a pus la gât și i-a plăcut
cum se vedea pe piele pandantivul alb, în formă de dinte. În
acea seară, Isabel a zâmbit când l-a văzut. „Îmi doresc ca oa-
menii să vadă că imitațiile de fildeș par adevărate și să lase în
pace animalele”, a spus ea.
Ujunwa a zâmbit larg și a spus că de fapt era fildeș adevărat
și s-a întrebat dacă să adauge că omorâse chiar ea elefantul în
timpul unei vânători regale. Isabel a rămas uluită, apoi îndu-
rerată. Ujunwa a pipăit cu degetul bucățica de plastic. Trebuia
să se relaxeze, și și-a spus asta iar și iar, în timp ce începea să
citească din povestirea ei. După aceea, ugandezul a vorbit pri-
mul, spunând cât de puternică era povestirea, cât de credibilă,
tonul lui încrezător șocând-o pe Ujunwa mai mult decât cu-
vintele. Tanzanianul a spus că a surprins foarte bine Lagosul,
mirosurile și sunetele, și că era incredibil cât de asemănătoare
erau orașele din Lumea a Treia. Sud-africana albă a spus că ura
acel termen, Lumea a Treia, dar că i-a plăcut enorm descrierea
realistă a ceea ce trăiau femeile din Nigeria. Edward s-a lăsat
pe spate și a spus:
— Dar în viața reală nu e chiar așa, nu? Femeile nu sunt
niciodată victime în acest mod crud și cu siguranță nu în
Nigeria. Nigeria are femei în funcții înalte. În prezent, cel mai
puternic ministru este o femeie.
Kenyanul a intervenit și a spus că i-a plăcut povestirea, dar
că nu credea că Chioma ar renunța la slujbă; până la urmă, era
o femeie fără alte opțiuni, așa că finalul nu i se părea plauzibil.
— Nimic nu este plauzibil, a spus Edward. E un text tezist,
nu o poveste adevărată despre oameni adevărați.
Lui Ujunwa i s-a strâns stomacul. Edward încă vorbea. Sigur
că scriitura este de admirat, este mi-nu-na-tă. O privea și vic-
toria din ochii lui a făcut-o să se ridice și să izbucnească în râs.
Cu toții se uitau la ea. A râs și a râs, și toți se uitau la ea, apoi
și-a strâns foile.
— O poveste adevărată pentru oameni adevărați? a spus pri-
vindu-i chipul lui Edward. Singurul lucru pe care nu l-am pus
în povestire este că, după ce am ieșit din casa lui alhaji, m-am
urcat în mașină și l-am rugat pe șofer să mă ducă acasă pentru
că știam că era ultima dată când mă urcam în jeep.
Mai erau și alte lucruri pe care Ujunwa voia să le spună, dar
nu le-a spus. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar nu le-a dat voie
să curgă. Abia aștepta să o sune pe mama ei și, în timp ce mer-
gea spre bungalou, s-a întrebat dacă acela ar fi un final plauzi-
bil pentru o povestire.