Monahismul apusean

STUDIU DESCRIPTIV AL FENOMENELOR CE AU CONTRIBUIT

LA ÎNTEMEIEREA ŞI DEZVOLTAREA ACESTUIA
- de la începuturi până în secolul XVI -

- lucrare de seminar la disciplina Istoria Bisericească

Universală -

1
 1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE:

1. 1. ASPECTE METODOLOGICE. METODA DE STUDIU ŞI PERIOADA ISTORICĂ SUPUSĂ ATENŢIEI:

Studiul de faţă, care se doreşte a fi o încercare cât mai obiectivă de reliefare a modului în care viaţa
monahală a fost organizată şi s-a dezvoltat în Apusul Europei, este structurat din punct de vedere metodologic,
în cadrul fiecărei subteme, în două direcţii principale, în cadrul cărora vor fi dezvoltate, într-o primă fază,
elemente de ordin istoric-descriptiv referitoare la dezvoltarea monahismului apusean, pentru ca mai apoi să fie
enunţate o serie de concluzii sau succinte caracterizări ale proceselor interne ce au stat la baza dezvoltării
monahismului de tip apusean.
În acest sens, în ceea ce priveşte modul în care considerăm să evidenţiem din punct de vedere ştiinţific
tema de studiu propusă, vom proceda metodic la descompunerea fiecărei teme principale în secţiuni interne,
pentru ca mai apoi, în faza interpretativă, să reluăm în discuţie ideile fundamentale enunţate şi să încercăm să
reconstruim realitatea istorică în desfăşurarea ei.
În acest sens, urmăm metoda istorică pe care o propune Raymond Aron, care considera că: „Această
dialectică a detaşării şi a apropierii... dezvăluie ţelul autentic al ştiinţei istorice. Aceasta, ca orice reflecţie, este,
ca să spunem aşa, pe cât de practică, pe atât de teoretică. Ideile pe care le cercetăm vrem să le integrăm în
sistemul actual, monumentele transmise sunt chemate să ne îmbogăţească cultura, existenţele pe care le
reconstruim trebuie să servească drept exemple sau drept referinţe, întrucât omul nu se recunoaşte şi nu se
determină decât prin confruntare”1.
Trebuie să mai evidenţiem, în acelaşi rând, faptul că perioada istorică asupra căreia ne vom îndrepta
atenţia în cadrul acestui studiu începe cu momentele şi personalităţile care au contribuit la fondarea
monahismului apusean, cu secolul IV, cel în care monahismul occidental se organizează în mod efectiv,
mergând până în secolele XIV - XV, care marchează epoca în care vor lua fiinţă ultimele ordine călugăreşti
apusene importante.

1. 2. ACTUALITATEA SUBIECTULUI ŞI RELEVANŢA SA ÎN CONTEXTUL DIALOGULUI INTERCONFESIONAL:

În ceea ce priveşte reflectarea subiectului de faţă în literatura teologică românească, trebuie afirmat
faptul că acesta nu s-a bucurat de o reflectare largă, probabil şi datorită faptului că îndreptarea studiilor
teologice înspre descoperirea patrimoniului creştin comun, într-un demers lipsit de părtinire, dând dovadă de
obiectivitate, se află între preocupările teologilor ortodocşi români doar de puţini ani, ceea ce explică situaţia de
fapt evidenţiată.
Actualitatea subiectului prezentat este cu atât mai pregnantă dacă ne gândim că, în lumea creştină,
Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică sunt singurele care deţin o viaţă monahală consacrată, lucru ce le
apropie şi mai mult în perspectiva descoperirii patrimoniului comun, în vederea dialogului teologic.
Prin urmare, finalitatea acestui studiu constă în aceea de a evidenţia modul în care monahismul, unitar la
origine, s-a dezvoltat în cele două Biserici surori, evidenţiind acum în mod particular acest proces evolutiv în
cadrul Bisericii Apusene.

1
RAYMOND ARON, Introducere în filozofia istoriei - Eseu despre limitele obiectivităţii istorice , ediţie nouă, revăzută şi adnotată
de Sylvie Mesure, traducere din franceză de Horia Gănescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 151.
2
 2. TRATAREA TEMEI:

2. 1. ORIGINILE MONAHISMULUI CREŞTIN:

La originea vieţii monahale creştine stă dorinţa de desăvârşire, în acest sens desăvârşirea creştină
însemnând împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu2.
În secolele primare ale creştinismului, celibatul reprezenta forma cea mai obişnuită a ascezei, pentru ca
treptat să primească conotaţiile unui martiriu pentru Hristos 3, a unei morţi pentru lume şi a unei vieţuiri în şi cu
Hristos.
Sensul primar al căutării desăvârşirii monahale ţinea de trăirea în cumpătare, de renunţarea la avere şi la
viaţa trăită în lux, în deplină feciorie şi ascultare.
În ceea ce priveşte primele exemple de viaţa monahală creştină, este cunoscut faptul că încă din secolul
III, fecioarele consacrate (virgines
(virgines consecretae)
consecretae) depuneau un vot de castitate în faţa episcopului, primind cu
această ocazie, ca semn distinctiv, un văl pentru acoperirea capului 4. Însuşi Fericitul Augustin va compune o
celebră regulă monahală pentru comunităţile de fecioare consacrate, denumită până astăzi „regula
augustiniană”.
Încă de la începutul secolului IV, monahismul creştin era deja o instituţie constituită, câştigând mulţi
adepţi, prin autoritatea morală pe care o exercita în Biserică5.

2. 2. ORGANIZAREA MONAHISMULUI RĂSĂRITEAN:

În Orient, viaţa monahală va lua o amploare deosebită. Astfel, numeroşii asceţi vor începe să formeze
grupuri restrânse, sub conducerea unui monah mai bătrân sau mai distins. Este cât se poate de cunoscut faptul că
organizatorul acestui tip de monahism primar a fost Sfântul Antonie cel Mare (251 - 356), pentru ca mai apoi,
Sfântul Pahomie (276 - 349), să organizeze grupurile mari de călugări, ce formau chinovii sau mănăstiri extinse.
Observăm faptul că monahismul creştin primar, care presupunea trăirea în feciorie, în sărăcie în
ascultare şi în practicarea ascezei, tocmai pentru a fi ferit de o serie de exagerări sau pericole, ajunge să fie
organizat într-un mod cât mai conform cu scopul său, astfel că apar primele reguli monahale, adevărate acte
constituţionale pentru organizarea vieţii monahale 6, ceea ce marchează de acum înainte o dezvoltare deosebită a
monahismului creştin.

2. 3. ÎNCEPUTURILE MONAHISMULUI APUSEAN:

Încă de la început, trebuie spus faptul că originea monahismului apusean a stat în strânsă legătură cu
amploarea pe care a luat-o viaţa ascetică în Răsărit 7, ceea ce ne conduce la concluzia că linia înspre care s-a
îndreptat dezvoltarea monahismului apusean, în faza sa primară, a fost aceea a urmării tradiţiei monastice
răsăritene, care se va impune în Occident mai ales datorită exemplului de virtute morală pe care îl evidenţiau
călugării răsăriteni.
În acest sens, referitor la impactul moral şi social pe care l-a avut imaginea monahismului apusean
asupra occidentalilor, Peter Brown scria: „În Siria şi Egipt, monahismul constituia o mişcare complexă şi în
multe privinţe lipsită de spectaculos. Ori, din perspectiva Occidentului latin, el se adresa în mod melodramatic
neliniştilor noii clase superioare creştine. Saeculum - „lumea”, percepută îndeosebi prin prisma căutării

2
TOMAS ŠPIDLIK, S. J., MICHELINA TENACE, RICHARD CEMUS, S. J., J., Spiritualitatea Răsăritului creştin, III. Monahismul,
Monahismul,
traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2000, p. 41.
3
Ibidem,
Ibidem, p. 72.
4
PREOT PROF. DR. IOAN RĂMUREANU, PREOT PROF. DR. MILAN ŞESAN, PREOT PROF. DR. TEODOR BODOGAE , Istoria
Bisericească Universală,
Universală, vol. I (1 - 1054), ediţia a III-a, revăută şi completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 255.
5
Ibidem,
Ibidem, p. 255.
6
Dictionnare encyclopedique du christianisme ancien,
ancien, sous la direction de Angelo di Berardino, adaptation francais sous la
direction de Francois Vial, vol. II, Paris, Edition du Cerf, 1999, p. 2161.
7
Ibidem,
Ibidem, p. 1660.
3
specifice şi a imenselor ei averi, era condamnată de viaţa plină de miracole a acestor veritabili creştini din
depărtare”8.
Primele contacte ale apusenilor cu viaţa monahală din Răsărit, care vor conduce mai apoi la înfiinţarea
de mănăstiri în Apus, vor avea loc după ce Sfântul Atanasie cel Mare, biograful Sfântului Antonie, părintele
monahismului oriental, se va refugia în Italia, aducând cu sine exemplul unui monahism viu, o adevărată
alternativă la o viaţă morală creştină ce aluneca din ce în ce mai mult înspre alterarea duhului primar9.
În mod reciproc, o importanţă deosebită în ceea ce priveşte întemeierea monahismului apusean l-a avut
şi exilul din anul 355 al episcopului Eusebiu de Vercelli în Tebaida din Egiptul de Sus, unde va cunoaşte
monahismul oriental, pentru ca mai apoi să îl răspândească în Apus, odată cu reîntoarcerea sa în scaunul
episcopal, în anul 36210.
Trebuie să observăm faptul că deşi Apusul a cunoscut o serie de forme de monahism, un exemplu
edificator fiind acela al existenţei fecioarelor consacrate, mediul cultural complet diferit de cel al Orientului nu
va permite o dezvoltare autonomă a unei linii monahale originale, aşa cum s-a întâmplat în Răsărit, fapt pentru
care Apusul va ajunge să adopte ca atare modelul monahal răsăritean, pentru ca de-acum înainte să îl aşeze în
liniile specificului vieţii şi culturii sale ecleziastice.
Chiar dacă apusenii au rămas cât se poate de impresionaţi de modelul de virtute pe care îl propuneau
monahii orientali, totuşi, au fost extrem de puţini cei care, într-o primă fază, le vor fi urmat exemplul 11.
Reticenţa iniţială de care au dat dovadă occidentalii reprezintă, într-un anume sens, o urmare directă a faptului
că monahismul apusean nu cunoştea încă acele linii directoare în cadrul cărora să se afirme. Astfel, mănăstirile
nu fuseseră încă întemeiate, regulile după care trebuiau să se ghideze viaţa monahală nu existau, iar, mai mult
decât atât, nu erau evidente încă acele figuri proeminente de organizatori ai vieţii monahale, care îi vor influenţa
inevitabil dezvoltarea monahismului occidental în următoarele secole.
Totuşi, în curând, de-a lungul secolului al IV-lea, vor apărea primele mănăstiri mari, înfiinţate în mod
direct de către diferiţi episcopi, dintre aceste mănăstiri putându-le aminti pe cele de la Marmoutiers, Ligugé,
Rouen, Arles, Lérins, Vercelli, Milano sau Acvileea, de unde rezultă, pe de-o parte, interesul crescând al
autorităţii ecleziastice pentru crearea unor anumite cadre instituţionalizate în liniile cărora monahismul să să
poate desfăşura ca atare, dar şi dorinţa din ce în ce mai crescândă a apusenilor de a urma exemplul monahal al
orientalilor12.
În cadrul acestor linii esenţiale s-au înscris începuturile vieţii monahale în Apus, pentru ca de-acum
înainte să fie organizate o serie de mănăstiri, fundamentate pe diferite reguli de vieţuire monastică, dintre care
importanţa cea mai mare a avut-o regula Sfântului Benedict de Nursia. Mai târziu, se vor pune bazele şi se vor
dezvolta numeroase ordine monahale apusene, pornind atât de la dorinţa de a experia o viaţă monahală cât mai
conformă cu preceptele Evangheliei, cât şi de la intenţia fiecărui ordin monahal de a trăi fie un monahism
contemplativ, fie unul cu implicaţii directe sociale în viaţa social-caritativă.
În secţiunile următoare, pornind de la aceste premise, vom aborda metodic fiecare personalitate, mişcare
sau ordin monahal care au contribuit la dezvoltarea monahismului apusean 13, evidenţiind cu precădere
particularităţile fiecărui aspect şi modul în care acestea s-au manifestat de-a lungul perioadei istorice supuse
atenţiei.

8
PETER BROWN, Întemeierea creştinismului occidental - Triumf şi diversitate, 200 - 1000 d. Hr. , traducere de Hans Neumann,
Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 51.
9
PROF. DR. IOAN RĂMUREANU, PREOT PROF. DR. MILAN ŞESAN, PREOT PROF. DR. TEODOR BODOGAE, op. cit., p. 446.
10
Ibidem,
Ibidem, p. 446.
11
Ibidem,
Ibidem, p. 448 449.
12
JEAN BAPTISTE DUROSELLE, JEAN MARIE MAYEUR, Istoria catolicismului,
catolicismului, traducere de Teodora Pavel, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1999, p. 234.
13
Informaţiile de ordin strict istoric, ce ţin de desfăşurarea istoric-logică a unui anumit eveniment istoric sunt bazate pe
lucrarea: LUDWIG HERTLING S. J., Istoria Bisericii,
Bisericii, ediţie îngrijită şi traducere de pr. prof. Emil Dumea, Iaşi, Editura Ars
Longa, 1998, pentru ca orice fel de completare de acest gen să fie semnalată în cadrul notelor de subsol.

4
2. 4. SFÂNTUL MARTIN DE TOURS ŞI MONAHISMUL ÎN GALIA:

Martin, episcop de Tours (335 - 397), cel despre care se consideră că a influenţat în mod decisiv
începuturile vieţii monahale în Apus, a întemeiat o mănăstire pe înălţimile stâncoase ce străjuiau ţinutul Loarei,
în afara reşediţei sale episcopale.
Mănăstirea pe care a înfiinţat-o este cu atât mai deosebită cu cât călugării care vieţuiau în mănăstirea sa
proveneau, cu precădere, din rândul aristocraţiei, ceea ce are o importanţă considerabilă, în sensul că viaţa
monahală răspundea căutării de desăvârşire pe care o manifestau reprezentanţii claselor sociale înalte. În acest
sens, viaţa monahală a fost percepută într-un mod oarecum miraculos, dintr-o persepectivă exterioară, adesea
nefiind înţeles duhul şi sensul vieţii monahale. Astfel, este memorabil exemplul Sfintei Melania cea Bătrână
(342 - 411), de origine nobilă, care în anul 399 se va întoarce din Ierusalim, unde trăise 20 de ani printre
călugări, rudele sale crezând că vor fi curăţate de „murdăria averilor” dacă vor adună puţină ţărână de pe
picioarele ei14.
Martin de Tours va colabora intens cu membrii aristocraţiei funciare, pentru care prezenţa unui adevărat
„vir apostolicus” şi a mănăstirii sale pe domeniile lor avea un rol spiritual cât se poate de important, viaţa
ecleziastică gravitând în jurul acestui centru de trăire creştină.
Sulpicius Severus (363 - 425), biograful principal al lui Martin de Tours, îl va descrie pe mentorul său
sub forma unui „profet ridicat de Dumnezeu în apus ca să prevină o generaţie de creştini indiferenţi de
apropierea grabnică a zilei de Apoi”15.
Observăm din activitatea episcopului Martin de Tours primele ecouri de ordin practic pe care le-a avut
monahismul în Apus. Astfel, într-o primă fază, apusenii, în special reprezentanţii claselor sociale privilegiate,
au perceput monahismul ca fiind calea cea mai potrivită prin care, renunţând definitiv la bunurile materiale, îşi
vor asigura mântuirea şi iertarea păcatelor.
În acest stadiu, viaţa monahală apuseană nu cunoaşte nici profunzimea dimensiunii sale contemplative
de mai târziu, dar nici deschiderea largă înspre soluţionarea diferitelor probleme de ordin social. Sensul vieţii
monahale în acest moment vizează un scop imediat, legat de starea socială, acela al renunţării la posesiunile sau
averile lumeşti şi accederea la o nouă viaţă, în care finalitatea este perfecţiunea morală.

2. 5. SFÂNTUL IOAN CASIAN ŞI „AŞEZĂMINTELE (INSTITUŢIILE) MONAHALE”:

Venind în Marsilia în jurul anilor 410 - 420, Sfântul Ioan Cassian avea să îşi îndeplinească vocaţia sa
fundamentală, aceea de organizator al vieţii monahale, dar şi să îşi descopere deschiderea totală faţă de teologia
monahală, începând de acum să redacteze faimoasele sale scrieri referitoare la viaţa monahală, adevărate pietre
de căpătâi în ceea ce priveşte întemeierea şi organizarea vieţii monahale16.
Sfântul Ioan Cassian va aduce cu sine în Galia experienţa monahală fundamentală dobândită prin
contactul direct cu viaţa călugărească din Bethleem, din pustia Sketică, din Kellia sau din Egipt, punând bazele
a două mănăstiri, una de bărbaţi, închinată martirului marsilian din secolul III, Sfântul Victor, şi una de femei,
întemeiată, probabil, pentru sora sa17.
Aspectul cel mai important referitor la activitatea Sfântului Ioan Cassian în Marsilia este reprezentat, în
mod evident, de Aşezămintele sale călugăreşti, scrieri de ordin practic-organizatoric în cadrul cărora este
prezentat modelul vieţii monahale răsăritene în contrast cu tradiţia monahală autohtonă, asociată în special cu
numele lui Martin de Tours.
Astfel, în scrierea sa, Sfântul Ioan Cassian se concentrează pe învăţătura tradiţională referitoare la
îndreptarea greşelilor şi dobândirea desăvârşirii, mai degrabă decât pe povestiri miraculoase, care abundau în
acea vreme, în special referitoare la viaţa lui Martin de Tours.

14
PAULINUS, Letter,
Letter, 29. 12, traducere de P. G. Walsh, în vol. „Ancient Christian Writers” - nr. 36, 1966, New York, 1966, p.
115, apud PETER BROWN, op. cit., cit., p. 51.
15
PETER BROWN, op. cit.,
cit., p. 53.
16
COLUMBA STEWART OSB, Cassian monahul. Învăţătura ascetico-mistică,
ascetico-mistică, traducere de diac. Ioan I. Ică jr. şi Cristian Pop,
Sibiu, Editura Deisis, 2000, p. 48.
17
SFÂNTUL IOAN CASSIAN, Aşezămintele călugăreşti,
călugăreşti, 11.18, apud COLUMBA STEWART, op. cit., p. 50.
5
 Sfântul Ioan Cassian face o caracterizare contrastantă a modului în care monahismul apusean s-a
îndepărtat de duhul originar al monahismului primit pe filieră orientală, considerând că monahismul din Galia
era un mod de viaţă slab organizat şi lipsit de disciplină, care pune preferinţele individuale în locul regulilor
tradiţionale, monahii fiind departe de a împlini porunca sărăciei depline, ca unii ce îşi păstrează lucrurile de preţ
sub cheie, poartă inele cu sigiliu şi au nevoie de dulapuri în care să îşi depoziteze posesiunile18.

2. 6. HONORAT DE ARELATE ŞI VIAŢA MONAHALĂ ÎN LÉRINS:

În apropiere de Marsilia, pe insula Lérins, înspre sfârşitul secolului V, Honorat (Onoriu) de Arelate va
pune bazele unei mănăstiri din care se va naşte un nou curent monastic, direcţionat, în principal, pe linia
clericală. Astfel, mulţi monahi de la Lérins vor deveni episcopi ai Galiei, cel mai celebru dintre aceştia fiind
Cezar de Lérins, episcop de Arles în secolul VI.
Toţi aceşti monahi lerinezi, deveniţi ulterior episcopi, vor răspândi în diecezele lor idealul monastic. În
acest sens, starea înfloritoare a Bisericii din Galia în timpul primilor merovingieni trebuie atribuită în cea mai
mare parte modelului de viaţă monahală de la Lerins. Cu atât mai mult, monahii de aici vor fi scriitori de
teologie deosebit de profunzi, dintre care se cuvine să îi amintim pe Vincenţiu de Lerin, pe Salvian din Marsilia
şi pe Faustus de Riez19.
În paralel cu viaţa monahală care se dezvolta la Lerins, monahismul occidental din secolele V - VI va
cunoaşte înflorirea unui alt centru monastic, cel de la Luxeuil, care a fost înfiinţat de Columban.
Importanţa monahismului de la Lérins, în raport cu monahismul promovat de Martin de Tours, se
vădeşte din aceea că linia excesiv pietistă, insistând exagerat pe latura miraculoasă a vieţii monahale, promovată
de episcopul de Tours, fusese clar depăşită, fiind adoptat modelul unei vieţi monahale bazate pe cultura
teologică, călugării lerinezi fiind adevărate exemple de erudiţie pusă în slujba organizării Bisericii în Galia.
Punctele de legătură între viaţa monahală de la Lerins şi cea din Marsilia constau, în primul rând, în
conceptul general de reformare a vieţii cenobitice, care se axa, în principal, pe oferirea unei direcţii concrete
înspre care să se îndrepte trăirea şi activitatea monahilor. Iar dacă Sfântul Ioan Cassian aduce cu sine în Marsilia
modelul de viaţă ascetică al călugărilor orientali, la Lerins va fi promovat un tip de monahism activ pe plan
bisericesc şi teologic, mănăstirea devenind în timp o adevărată şcoală de formare a viitorilor episcopi.
Totodată, monahii şi episcopii formaţi la Lerins vor avea un rol deosebit în încreştinarea Irlandei, pentru
ca regulile monahale instituite de Cezar de Lerins să reprezinte o adevărată sinteză a regulilor monahale
anterioare, în special cea a Fericitului Augustin şi cea a Sfântului Ioan Cassian.

2. 7. COLUMBANUS ŞI MONAHISMUL ÎN IRLANDA:

Viitorul apostol al Irlandei, Sfântul Patriciu, locuise pentru o perioadă la mănăstirea din Lérins, de unde
va pleca cu intenţia de a implanta viaţa monastică în aşa-numita „Insulă verde”. Când va muri, în anul 461,
Irlanda nu numai că era încreştinată, dar aici întreaga Biserică era condusă de călugări 20. Acest lucru se întâmpla
mai ales datorită faptului că Irlanda nu fusese nicioadată în posesia romanilor.
Primele centre de cultură în Irlanda vor fi mănăstirile, Biserica fiind aici eminamente monastică, iar
episcopii, dacă nu erau ei înşişi abaţi, atunci depindeau direct de unul.
Secolul V reprezintă perioada în care vor apărea cele mai multe mănăstiri irlandeze, acum fiind ridicate
mănăstirile Clonard, Maghbile sau Clonfert.
Născut în Leinster, în jurul anului 540, Columbanus beneficiase de noua cultură creştină ce înflorea în
Ţara Galilor şi în Irlanda celtică, fiind călugăr la mănăstirea Bangor, în apropiere de Belfast.
Va părăsi această mănăstire înspre sfârşitul secolului VI, pentru a predica Evanghelia pe continentul
european. Astfel, într-o primă fază se va îndrepta înspre Burgundia, unde va înfiinţa marea mănăstire din
Luxeuil, locul său de reşedinţă atunci când nu era angajat în misiuni, pentru ca mai apoi să se îndrepte înspre

18
Ibidem,
Ibidem, 4. 14 - 15, apud COLUMBA STEWART, op. cit.,
cit., p. 51.
19
LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,
cit., p. 117-118.
20
Ibidem,
Ibidem, p. 118.
6
regiunea lacului Konstanz, de unde va coborî în Italia, la mănăstirea de la Bobbio, pe care o înfiinţase cu puţin
timp mai înainte21.
Mai târziu, va pune bazele unor mari mănăstiri în Franţa, la Corbie, Rebais sau Remiremont.
Regula de vieţuire monahală pe care Columban o va da mănăstirilor sale era scurtă şi severă, ea
constând în aceea că abatele de Luxeuil exercita un fel de rol de conducere peste celelalte mănăstiri. Astfel, în
istoria dreptului canonic romano-catolic, Columbanus este citat în legătură cu existenţa aşa-numitei „exempţiuni
claustrale”, adică independenţa mănăstirilor şi a conducătorilor ei de jurisdicţia episcopului, situaţie canonică ce
exprima relaţiile mănăstirilor întemeiate de Columbanus cu episcopii diecezani.
Columbanus va elabora o serie de scrieri, intitulate „Penitenţele”, care „nu reprezintă altceva decât coaja
uscată a unei secvenţe pline de viaţă... cele mai mărunte abateri de la ordinea sacre... fiind gravate în conştiinţa
călugărului prin ispăşiri corespunzătoare... orice păcat putea fi iertat, dar iertarea urma să vină numai dacă sinele
era expus pe deplin ca obiect al judecăţii competente a unei persoane din afară” 22. Deci, asemănările tipului de
monahism propus de Columbanus cu monahismul răsăritean, mai ales în aspectele referitoare la pocăinţă şi
ispăşirea păcatelor sunt evidente, cu toate că metodele utilizate în vederea îndeplinirii acestui scop erau, adesea,
total diferite23.
În ceea ce priveşte tipul de monahism pe care Columbanus îl va impune în mănăstirile sale, trebuie luat
în considerare faptul că acesta urmează în linii esenţiale tipul de creştinism ce s-a dezvoltat în spaţiul irlandez-
celtic. Astfel, „creştinismul lumii celtice era mult mai apropiat de cel răsăritean decât de pietatea fundamental
colectivă a Europei continentale. Laicii, călugării şi clericii înclinau deopotrivă să se adreseze propriului
„îndrumător spiritual” pentru iertarea păcatelor”24.
Observăm în ceea ce priveşte monahismul promovat de Columbanus o serie de caracteristici specifice,
deosebit de importante. Astfel, în cadrul mănăstirilor întemeiate de căulgărul irlandez, rolul abatelui, al
îndrumătorului spiritual, era deosebit de important, el fiind acela care îndruma viaţa monahilor pe linia
ascultării şi penitenţei. Viaţa monahală în acest tip de mănăstiri contrasta cu tradiţia monahală anterioară, de-
acum înainte accentul major fiind pus pe viaţa interioară a călugărului, pe ispăşirea păcatelor sale şi pe
dobândirea unui sentiment continuu de pocăinţă pentru toate momentele în care acesta nu a îndeplinit la
adevărata sa înălţime idealul desăvârşirii monastice.

2. 8. SFÂNTUL BENEDICT, „PATRIARHUL MONAHISMULUI APUSEAN”25:

Sfântul Benedict de Nursia este considerat, pe bună dreptate, principalul organizator al monahismului
occidental. Şi chiar dacă activitatea precursorilor săi nu poate fi trecută cu vederea, deschizând calea pentru cel
mai important ordin monahal apusean, Sfântul Benedict a fost cel care, pentru prima oară, a realizat o
remarcabilă sinteză între tradiţia ascetică răsăriteană şi cea apuseană, aşezând monahismul apusean pe o linie
proprie, determinată de contextul istoric şi cultural în care s-a dezvoltat.
Viaţa Sfântului Benedict, relativ lipsită de prea multe informaţii istorice veridice, compusă în mare parte
dintr-o succesiune de fapte miraculoase, a fost descrisă de către Sfântul Grigorie cel Mare, în cea de-a doua
carte a „Dialogurilor” sale.
Sfântul Benedict a fost originar din Nursia (Nurcia), din ţinutul Umbria. În anii tinereţii frecventând
diferite şcoli în Roma, pentru ca mai apoi, înainte de anul 500, să se retragă în singurătatea muntoasă de la
Subiaco, la est de Tivoli, unde va trăi ca eremit, adunându-i acum în jurul său pe primii săi ucenici. Din cauza
unor conflicte cu clerul local, îşi va căuta refugiul pe o întindere vastă la sud de Saint Germano, unde va
construi marea mănăstire de la Montecassino şi unde va compune celebra sa regulă monastică. Benedict va muri
la Montecassino, în anul 547.26

21
PETER BROWN, op. cit.,
cit., p. 149.
22
Ibidem,
Ibidem, p. 151.
23
ANGELS DI BERARDINO, ed., Dictionnaire encyclopedique du christianisme ancien,
ancien, adaptation francais sous la direction de
Francois Vial, vol. I - II, Paris, Editions du Cerf, 1999, p. 1162.
24
Ibidem,
Ibidem, p. 153.
25
Expresie utilizată de Jacques Brosse: JACQUES BROSSE, Les maîtres spirituels de l’humanite,
l’humanite, colecţia „La mémoire”, Paris,
Editura Larrouse, 1998, p. 111.
7
 Pentru că în anul 581, Montecassino va fi distrus de longobarzi, călugării de aici îşi vor găsi refugiul la
Roma, în Lateran, unde vor fi cunoscuţi de Grigorie cel Mare. Mai târziu, devenind papă, Grigorie nu numai că
îl va face celebru pe Sfântul Benedict în toată creştinătatea prin biografia acestuia introdusă în Dialogurile sale,
ci chiar va trimite călugări benedictini ca misionari în Anglia.
Încă din anul 610, la doar şase ani de la moartea papei Grigorie, papa Bonifaciu al IV-lea îl numeşte pe
Benedict „sublimul legislator al monahilor”27.
Treptat, toate mănăstirile întemeiate de Columban vor primi regula benedictină, începând de acum
construirea unor noi mănăstiri, dintre care cea mai importantă este cea de la Albi, din Franţa meridională.
Sfântul Benedict nu trebuie înţeles ca fiind un fondator al unui ordin, în sensul că toate mănăstirile din
vremea lui şi de după el ar urma linia mănăstirii întemeiate de el la Montecassino. Astfel, mănăstirile care vor
urma regula sa, şi cu timpul aproape toate, nu vor forma o uniune juridică între ele, pe baza autorităţii
fondatorului acestui tip de reguli.
Regula benedictină, compusă din 63 de capitole, ce sintetizează itinerariul spiritual al întoarcerii la
Dumnezeu prin intermediul ascultării, sub conducerea lui Hristos, nu reprezintă doar o unică directivă pentru o
realizare personală a desăvârşirii creştine, ci constituie, în acelaşi timp, o adevărată legislaţie pentru viaţa
monahală, această regulă dând naştere tipului de mănăstire occidentală, abaţia28.
Fundamentul regulei benedictine este stabilitatea, la care monahul se obligă în momentul în care intră în
mănăstire. Astfel, el nu mai merge de la un ascet la altul, aşa cum era în Egipt, pentru că mănăstirea reprezintă
universul de desfăşurare al vieţii sale, nemaiavând nici o urmă de nostalgie pentru viaţa externă.
Totodată, mănăstirea nu este un spaţiu al claustrării, ci mai degrabă este comodă şi plăcută. În acest
sens, Dom Leclerq spunea că „La Monte Cassino, călugărul primeşte veşminte, încălţări, este hrănit, doarme
într-un pat, se roagă şi munceşte, se bucură chiar de câteva libertăţi 29, remarcând faptul că Benedict nu foloseşte
niciodată termenul de „mortificare”. Abatele este părintele comunităţii monahale, conducând-o nu pe baza unui
cod penal sau prin mijloace coercitive, ci cu autoritate paternă. Serviciul liturgic, principala ocupaţie a
călugărului, este bogat, edificator şi nu apasă prin lungi ore de rugăciune. Astfel, călugărul îşi iubeşte
benedictina, acea pace pe care lumea nu o poate oferi30.
mănăstirea, care este patria sa, unde domneşte pax benedictina,
Foarte repede, mai ales după pontificatul lui Grigorie cel Mare, o reţea de mănăstiri benedictine s-a
extins în Occident, fie că este vorba de noi construcţii (cum sunt cele de la Westminster, Lindisfarne, Ripon,
Jarrow, Malmesbury), fie că regula a fost adoptată de alte mănăstiri (mănăstirile Lérins şi Marmoutiers)31.
Ordinul benedictin a avut merite deosebite pentru cultura europeană. Astfel, este cât se poate de adevărat
faptul că puţine din valorile spirituale ale Antichităţii ar fi ajuns la noi, dacă nu ar fi fost acei monahi ai Evului
Mediu, care în acel timp nu numai că erau singurele persoane culte, dar şi profitau de pacea mănăstirilor pentru
a se dedica din ce în ce mai profund studiilor, fiind mereu în căutarea vechilor manuscrise, adunându-le,
recopiindu-le şi punându-le în circulaţie
Este meritul incontestabil al acestor călugări faptul că astăzi cultura europeană are o legătură reală cu
cea a vechilor greci şi romani. Totuşi, nu trebuie crezut că Sfântul Benedict, sau oricare alt fondator de ordine
religioase, ar fi scris propria sa regulă cu intenţia de a contribui la progresul culturii, ci beneficiile pentru
progresul culturii au fost, într-un anume sens, o consecinţă naturală a intenţiilor de îmbogăţire a vieţii spirituale
pe care le-au manifestat aceste ordine32.

2. 9. ABAŢIA DE LA CLUNY ŞI STATUTUL SĂU PRIVILEGIAT:

26
LOUIS BREHIER, R. AIGRAIN, San Gregorio Magno gli stati barbarici e la conquista araba (590 - 757) , în col. „Storia della
Chiesa, dalle origini ai nostri giorni” (vol. V), seconda editione italiana a cura di Paolo Delogu, Torino, Editrice S. A. I. E.,
1971, p. 667 - 668.
27
LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,
cit., p. 121.
28
Ibidem,
Ibidem, p. 123.
29
JEAN BAPTISTE DUROSELLE, JEAN MARIE MAYEUR, op. cit., cit., p . 24.
30
LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,
cit., p. 124.
31
JEAN BAPTISTE DUROSELLE, JEAN MARIE MAYEUR, op. cit., cit., p. 24 - 25.
32
LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,
cit., p. 126.
8
 Abaţia de la Cluny a fost întemeiată în anul 910, de către ducele Wilhelm de Aquitania, fiind situată în
apropiere de mănăstirea de la Luxeuil, cea de la Cîteaux şi cea de la Prémontré.
Conform documentului de înfiinţare, noua mănăstire nu trebuia să se supună nici unui stăpân, nici laic,
nici bisericesc, ci numai Sfântului Scaun şi în acest scop trebuia să dea un tribut feudal cu caracter tipic
medieval: cinci florini de aur la fiecare cinci ani, pentru procurarea candelelor care ardeau în faţa mormintelor
apostolilor.
Faptul că mănăstirea de la Cluny era supusă direct Sfântului Scaun nu reprezenta tocmai o noutate, însă
tocmai în acest fapt se ascundea unul dintre germenii viitoarei măreţii a mănăstirii de la Cluny şi unul dintre
punctele esenţiale ale viitorului său program.
Astfel, dacă ne gândim la faptul că în Evul Mediu practica înfiinţării de „biserici private” de către
seniorii feudali, care aveau ca vasali preoţii ce urmau să slujească în respectiva biserică era cât se poate de
răspândită, înţelegem de ce mănăstirea de la Cluny a fost întemeiată sub forma unei abaţii în mod expres
ecleziastice, eliminându-se asfel pericolul de a deveni proprietate feudală privată33.
Emanciparea Bisericii de sub tutela feudalismului medieval a devenit cu timpul unul dintre punctele
principale ale dezvoltării vieţii monahale la Cluny. De asemenea, faptul că mănăstirea de la Cluny s-a supus în
exclusivitate Sfântului Scaun a avut semnificaţia unui simbol. Astfel, la dispoziţiile iniţiale de ascultare faţă de
papă s-au adăugat, cu timpul, ca şi o consecinţă naturală, programul de luptă pentru eliberarea papalităţii de sub
puterea civilă34.
De la Cluny va porni întemeierea de noi mănăstiri, mai important fiind faptul că alte mănăstiri care
existau deja vor forma un sistem comun de colaborare, astfel încât în timpul abatelui Oddon, mănăstirea Cluny
îşi extindea autoritatea asupra altor 65 de mănăstiri.
Cauzele care au condus mănăstirea Cluny la o anumită dezvoltare şi la influenţa enormă pe care a avut-o
în întreaga Biserică prin reformele sale trebuie căutate înainte de orice în personalitatea excepţională şi în
perioada neobişnuit de lungă a activităţii abaţilor ei. Astfel, în cele două secole şi jumătate care au urmat de la
fondarea mănăstirii şi până la moartea remarcabilului abate Petru Venerabilul, Cluny a avut opt abaţi, în timp ce
în acelaşi interval au activat mai mult de 52 de papi.
Prin opera înfăptuită de abaţii săi, mănăstirea Cluny, precum şi celelalte mănăstiri cu care se afla în
legătură, a dobândit stabilitate şi claritate a intenţiilor. Aceste intenţii nu urmăreau câştigarea puterii politice sau
ieşirea în lume pentru atragerea oamenilor la credinţă, tocmai pentru că monahii de la Cluny doreau să fie, pur
şi simplu, călugări, trăind o viaţă ascetică şi contemplativă riguroasă35.

2. 10. EREMIŢII:

Alături de călugării de la Cluny şi în parte sub influenţa lor, încă de la începutul secolului al XI-lea şi tot
în cadrul regulei benedictine, va apărea o nouă mişcare monastică, cea a congregaţiilor de eremiţi, al căror
centru a fost Italia meridională.
Separarea de lume, cea mai completă posibilă, a reprezentat întotdeauna idealul monastic, încă din
timpul călugărilor egipteni. Însă experienţa demonstrase că singurătatea totală, departe de orice comunitate şi
independentă de orice ascultare, nu contribuia la împlnirea acestui ideal.
În schimb, se prefera ca una sau mai multe persoane să se retragă într-o chilie de lângă biserica
mănăstirii unde, rămânând sub ascultare şi participând la rânduiala slujbelor, puteau să trăiască retrase într-o
izolare voluntară. Astfel de chilii ale recluşilor sau închişilor existau în multe mănăstiri şi erau mereu locuite.
Astfel, Sfânta Viborada a fost închisă lângă mănăstirea Sfântul Gall, ea instruindu-l în viaţa spirituală,
printr-o ferestruică a chiliei sale, pe tânărul Ulrich, devenit mai tărziu celebrul episcop de Augsburg. Un alt
exemplu celebru de „reclus” a fost cel al călugărului Simon, armean de origine, care, după ce a călătorit mult ca
pelerin, s-a închis lângă mănăstirea Polirone din regiunea Mantovei, unde va şi muri, în anul 1016.
33
Dacă ne gândim la faptul că seniorul feudal nu era altceva decât un proprietar de pământ, pe care îl gestiona în numele
regelui, înţelegem pericolele de imixtiune a marilor proprietari funciari în dezvoltarea vieţii mănăstireşti apusene.
34
LOUIS BREHIER, R. AIGRAIN, op. cit.,
cit., p. 684.
35
„La Cluny era multă rugăciune, aproape prea multă, astfel încât chiar şi studiile erau neglijate. Mai târziu, cistercienii le
vor reproşa celor de la Cluny că nu fac altceva decât să se roage, omiţând îndeplinirea celorlalte activităţi. Totuşi, trebuie spus
că monahii de la Cluny se dedicau cu adevărat rugăciunii” - LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,cit., p. 187.
9
 Încă din secolul al XI-lea, preotul Grimlach va compune la Reims o regulă pentru recluşii care nu
locuiau singuri, ci câte doi sau trei într-o chilie.
Ideea de a institui o mănăstire de eremiţi aparţine Sfântului Romuald, care începând cu anul 992 va
organiza comunităţile de la Fonte Avellana, Pomposa şi Pereo, pentru ca mai târziu să pună bazele mănăstirii de
la Camaldoli, cea mai importantă dintre abaţiile înfiinţate de acesta.
Mănăstirile întemeiate de Sfântul Romual au format în timp o comunitate foarte liberă, însă toate au fost
puse sub protecţia specială a Sfântului Scaun.
Încă de la început, datorită austerităţii excepţionale a vieţii, aceste mănăstiri nu au fost niciodată
numeroase; totuşi, ele vor contribui într-o măsură destul de mare la reînnoirea religioasă din secolul al XI-lea.
Ceea ce a fost cu adevărat eficace în opera înfăptuită de camaldulenzi şi a monahilor de la Cluny a fost
exemplul pe care îl dădeau printr-o profundă trăire religioasă.

2. 11. CANONICII REGULARI:

Sinodul de la Lateran din anul 1059 va oferi Bisericii Romano-Catolice un nou impuls, astfel încât cu
această dată începe o adevărată mişcare de reformare a monahismului şi în general a clerului catolic.
Astfel, vor lua fiinţă o serie de mănăstiri pentru clerici, în care viaţa comună se asemăna cu cea a
călugărilor, în sensul că excludea proprietatea privată. Astfel va apărea un nou ordin religios, cel al canonicilor
regulari, care mai târziu vor primi denumirea de „canonicii regulari ai Sfântului Augustin”, pentru faptul că
regula Sfântului Benedict, nefiind adaptată preoţilor ocupaţi cu păstorirea sufletelor credincioşilor, a fost
înlocuită cu cea a Fericitului Augustin, care avea un caracter mai larg şi care la origine fusese scrisă pentru
comunităţile de fecioare consacrate lui Dumenzeu.
La începutul secolului al XII-lea, regula augustiniană va fi introdusă în majoritatea comunităţilor de
canonici regulari (canonicate), care vor fuziona curând în congregaţii speciale.
Dintre congregaţiile de canonici augustinieni, o importanţă deosebită a avut-o în secolul al XII-lea cea a
Sfântului Victor din Paris, iar în secolul al XV-lea cele de la Windesheim, în Olanda şi din Germania de nord.
Totuşi, cea mai importantă congregaţie de canonici regulari a fost aceea a premonstratenzilor, întemeiată
de Sfântul Norbert, viitorul episcop de Magdenburg.
În numeroase eparhii, canonicii regulari reprezentau nucleul slujitorilor total dedicaţi bisericii diecezane
în care slujeau, fapt ce corespundea exact ideii iniţiale a canonicilor regulari, aceea de a fi un cler diecezan
dedicat.
Datorită ordinului canonicilor regulari, sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea vor fi
marcate de activitatea unui mare număr de preoţi dedicaţi slujirii credincioşilor, mereu la înălţimea slujirii lor,
fapt pentru care erau extrem de apreciaţi de către popor36.

2. 12. CISTERCIENII:

Înspre sfârşitul secolului al XI-lea, abaţia de la Cluny se afla la apogeul puterii sale. Astfel, cinci
benedictini de la Cluny vor fi, unul după altul, papi la Roma, pentru ca în această perioadă mănăstirile care
urmau uzanţe diferite de cele de la Cluny aproape să dispară.
Totuşi, mănăstirea de la Cluny nu degenerase, însă a rămas unilaterală. Astfel, ea reprezenta o formă
ideală de viaţă religioasă, însă nu forma ideală, fapt pentru care, odată cu trecerea secolelor, vor apărea pe rând
mănăstiri care vor merge pe drumuri diferite de cele parcurse şi propuse de Cluny.
Astfel vor fi, în Franţa, mănăstirea Fontevrault, în apropiere de Poitiers, Savigny în Normandia, iar în
Italia, Montevergine şi Pulsano.
Cea mai importantă dintre aceste mănăstiri nou-înfiinţate va fi cea fondată în anul 1098, nu departe de
Dijon, în ţinutul Cistercium 37, de către abatele Stephan Harding. Mănăstirea va lua un nou avânt deosebit
începând cu anul 1111, când la Cîteaux va veni tânărul cavaler Bernard, care va cere să devină novice în această
mănăstire, însoţit fiind de alţi treizeci de nobili şi cavaleri, având aceeaşi intenţie. Din acest moment, spre
36
ANGELS DI BERARDINO, op. cit.,
cit., p. 644.
37
În limba franceză, Cîteaux.
Cîteaux.
10
Cîteaux se vor îndrepta multe persoane, pentru ca în anul 1115, la numai 25 de ani, Bernard să devină abatele
mănăstirii de la Clairvaux, o filială a mănăstirii de la Cîteaux38.
În anul 1119, Bernard, împreună cu Stephan Hartling, vor elabora statutele noului ordin monahal, pe
care le-au intitulat carta caritatis,
caritatis, adică „constituţia iubirii”, regulă adoptată în mod oficial de papa Eugeniu al
III-lea, el însuşi cistercian.
Specific ordinului cistercian era modul sever de a trăi, pe care îl uneau cu o sărăcie absolută pentru
fiecare călugăr. Organizarea ordinului se baza pe stabilitatea călugărilor şi autonomia mănăstirii, asemenea
benedictinilor.
Răspândirea cistercienilor în Europa occidentală a fost extrem de rapidă, astfel încât până în anul 1350
vor apărea peste 600 de abaţii, pe lângă cele vechi, care vor adopta regula lor. Motivul fundamental al
respectului de care se bucurau cistercienii şi al rapidei lor expansiuni a constat, pe lângă organizarea sa, în
importanţa de prim rang a personalităţii Sfântului Bernard de Clairvaux.
Bernard personifică Evul Mediu şi spiritul naţional francez în sensul lor cel mai deplin. Din scrierile
sale emană o dedicare totală pentru idealurile creştine, precum şi sclipirea de geniu de care a dat dovadă.

2. 13. ORDINELE CAVALEREŞTI:

Alături de cistercieni şi, în parte, sub inspiraţia acestora, din rândurile cruciaţilor din Palestina va apărea
un nou val de ordine călugăreşti, ordinele cavalereşti, care, răspândite apoi în Europa, se vor bucura pentru un
timp de o mare popularitate.
În anul 1119, cruciatul francez Hugo (Hugues) de Payens, împreună cu alţi şapte însoţitori, vor depune
votul de ascultare înaintea patriarhului de Ierusalim, vot unit cu promisiunea de a oferi protecţie pelerinilor
creştini împotriva atacurilor venite din partea necredincioşilor. Cei care făceau parte din această comunitate îşi
duceau existenţa asemenea canonicilor regulari39.
După ce regele Balduin al II-lea le va încredinţa o parte din palatul său, în apropierea templului din
Ierusalim, membrii acestei noi comunităţi vor primi numele de templieri.
templieri.
În anul 1128, în cadrul sinodului de la Troyes, ordinul templierilor primeşte recunoaşterea necesară din
partea papei. Sfântul Bernard va scrie pentru aceşti templieri o regulă monastică, precum şi o carte cu titlul
„Elogiul noilor cavaleri”, care a contribuit la popularizarea ordinului în Europa.
Marea popularitate a templierilor, mai ales în Franţa, le va aduce acestora mari bogăţii, care au
reprezentat cauza sfârşitului lor tragic din anul 1312.
Mai celebru decât ordinul templierilor a fost un alt ordin cavaleresc, apărut tot în Ierusalim, tot în aceeşi
perioadă, şi anume „ordinul fraţilor ospitalieri” sau ai Sfântului Ioan Botezătorul, iar apoi ordinul cavalerilor de
Rhodos sau de Malta, în funcţie de diferitele lor reşedinţe. Prima regulă a acestui ordin a fost compusă de
Raymond de Puy, în anul 1125.
Puţin mai târziu, cruciaţii din Bremen şi Lübeck vor întemeia în spitalul Sfântului Ioan din Acra ordinul
teuton. Totuşi, adevăratul fondator al ordinului a fost ducele Frederic de Schwaben. Teutonii vor adopta regula
templierilor, pentru ca în anul 1197 să primească de la Henric al IV-lea prima lor mănăstire pe teritoriu
european, cea de la Palermo.
Ordinele cavalereşti medievale erau prea legate de evenimentele epocii şi de feudalismul medieval,
pentru a putea să aibă o importanţă durabilă în Biserică.
Deşi nu toate acţiunile pe care aceste ordine le-au întreprins nu sunt demne de idealurile propuse iniţial,
totuşi, aceste ordine religioase sunt cu atât mai importante cu cât, pentru prima oară, au pus la temelia activităţii
lor o activitate specific exterioară, cu toate că tindeau în mod vădit înspre perfecţionarea spirituală a fiecărui
individ, pregătind astfel terenul pentru viitoarele ordine monahale cu implicare activă în viaţa socială40.

2. 14. FRANCISC DE ASSISI:

38
DOM CH. POULET, Histoire de l’Eglise,
l’Eglise, tome I - Antiquite et Moyen Age, debuts de Temps Modernes, quatrieme edition
revue et augmentée, Paris, Gabriel Beauchesne, Editeur, 1930, p. 430 - 431.
39
Preot NICOLAE CHIFĂR, Istoria creştinismului,
creştinismului, vol. III, Iaşi, Editura Mitropolitană Trinitas, 2002, p. 206 - 207.
40
LUDWIG HERTLING S. J., op. cit.,
cit., p. 131.
11
 Despre viaţa Sfântului Francisc de Assisi există numeroase informaţii istorice. Astfel, este cunoscut
faptul că el s-a născut la Assisi, în anul 1182, ca fiu al unui negustor bogat. Încă de tânăr, deşi a cunoscut şi
anumite perioade de regres spiritual şi moral, Francisc s-a îndreptat înspre o viaţă profund ascetică, pentru ca în
anul 1206, după ce a renunţat la moştenirea care i se cuvenea, să înceapă să ducă o viaţă de eremit.
Din anul 1208 începe să predice pocăinţa, cu toate că era încă laic şi astfel îşi va câştiga primii adepţi.
Totuşi, papa Inocenţiu al III-lea îi va acorda verbal permisiunea de a continua predicarea pocăinţei, îi primeşte
votul de ascultare necondiţionată şi îi acordă tonsura,
tonsura, ca semn al noii sale stări bisericeşti.
În anul 1219, va avea loc la Assisi o adunare generală, care va conferi ordinului un fel de organizare
stabilă. Astfel, vor fi stabiliţi miniştri provinciali şi vor fi trimişi primii misionari în Africa. Un an mai târziu,
Francisc va renunţa la conducerea ordinului şi îşi va alege un vicar, căruia îi va încredinţa un sistem de reguli
generale referitoare la organizarea comunităţilor franciscane.
Despre Sfântul Francisc se spune că a primit stigmatele la 14 septembrie 1224, când se afla pe muntele
Verna, lângă Arezzo, unde se retrăsese în singurătate. Curând, boala i se va agrava şi, la 3 octombrie 1226, va
muri la Porziuncola, lângă Assisi, în vârstă de 44 de ani.
Om tăcut şi foarte modest, Francisc va accepta de bunăvoie ca şi alte persoane să participe la greutatea
fondării ordinului său, dând dovadă mereu de înţelepciune, prudenţă şi spirit realist. Şi cu toate că nu era nici
măcar un organizator de viaţă monahală, Francisc va da naştere unei adevărate mişcări populare, însă fără să
strecoare în rândul maselor un entuziasm dezordonat, unilateral41.

2. 15. DOMINICANII:

Complet diferit de Sfântul Francisc a fost celălat mare întemeietor de ordin monahal din secolul al XIII-
lea, Sfântul Dominic. Şi deşi s-a bucurat de o popularitate mai redusă decât cea pe care a avut-o „Sărăcuţul” 42,
opera sa nu este mai puţin importantă în istoria Bisericii Apusene.
Dominic s-a născut în anul 1170, la Calleruega, în Castilia, Spania, a studiat teologia la Palencia şi a
devenit canonic al catedralei din Osma în anul 1195, pentru ca în anul 1201 să transforme catedrala într-o
comunitate de canonici regulari, organizaţi conform regulei Fericitului Augustin.
Convins de faptul că lupta militară împotriva ereticilor, în special a albigenzilor, nu aducea după sine
rezultate vizibile, Dominic se hotărăşte să întemeieze un ordin de maeştri-predicatori, reuşind să îl câştige
pentru această cauză pe arhiepiscopul Fulco de Toulouse şi să obţină aprobarea de înfiinţare a ordinului din
partea papei Inocenţiu al III-lea, care i-a recomandat să adopte ca regulă de trăire monahală una dintre regulile
deja aprobate, în acest sens el alegând regula augustiniană. Recunoaşterea oficială a ordinului dominican, pe
baza Constituţiilor elaborate de Dominic, va veni din partea papei Honoriu al III-lea, în anul 1216.
Constituţiile ordinului dominican au fost privite întotdeauna cu admiraţie şi au servit drept model pentru
toate ordinele care au apărut ulterior, mai ales lui Ignaţiu de Loyola, tocmai pentru că dominicanii formează
primul ordin religios cu o conducere centralizată, în special fiind accentuată virtutea ascultării, vot ce cuprinde
în sine toate celelalte îndatoriri ale viaţii religioase.
Dominicanii nu erau atât de radicali precum franciscanii în ceea ce priveşte sărăcia şi severitatea vieţii.
Pentru ei, totul era orientat spre scopul pastoral-misionar, spre învăţătură şi predică. Încă de la început,
dominicanii au fost un ordin format din preoţi ce au pus pe primul loc studiile, ca bază pentru predicile adresate
poporului43.
Astfel, încă din timpul vieţii Sfântului Dominic (1218), dominicanii au început să predea la
Universitatea din Paris, unde au dobândit un prestigiu deosebit prin Albert cel Mare sau Toma de Aquino.
Totuşi, asupra ordinului dominican se răsfrânge într-o oarecare măsură consecinţa istorică a faptului că
majoritatea judecătorilor din tribunalele inchizitoriale medievale au fost dominicani, tocmai datorită erudiţiei şi
fidelităţi lor pentru doctrina Bisericii.
41
Ibidem,
Ibidem, p. 133 - 135.
42
„Il poverello” (Francisc de Assisi).
43
POULET, DOM CH., op. cit.,
cit., p. 449.

12
2. 17. IEZUIŢII:

Deşi apar relativ târziu în comparaţie cu celalalte ordine monahale catolice, care s-au desfăşurat cu
precădere între secolele V - XI, iezuiţii vor reprezenta, într-o oarecare măsură, o sinteză spirituală, dar şi
intelectuală, a trecutului, o societate cu caracter monastic în cadrul căreia devoţiunea faţă de Mântuitorul Iisus
Hristos ocupa locul central.
Fondatorul „Societăţii lui Iisus”, Ignaţiu de Loyola, s-a născut, după toate probabilităţile, în anul 1491,
într-o familie de rang nobiliar dintr-o provincie bască din Spania. Astfel, încă din copilărie, Ignaţiu va avea
contacte directe cu curtea regală spaniolă, pentru ca o bună parte din tinereţe să o petreacă în acest anturaj,
adesea imoral.
Ignaţiu ajunge să îşi descopere propria păcătoşenie prin intemediul unor lecturi duhovniceşti, dar şi prin
arătarea Fecioarei Maria cu Pruncul, lucruri care vor determina îndreptarea vieţii sale şi mai ales decizia de a
acţiona în folosul Bisericii dând dovadă de dedicare totală.
Frământat de numeroasele întrebări cărora nu le găsea răspuns, Ignaţiu începe să studieze intens teologia
şi limbile clasice, şi să contureze în timp imaginea unei societăţi dedicate total Bisericii şi misiunii ei în lume,
„Societatea lui Iisus”.
Prin urmare, scopul fundamental al „Societăţii lui Iisus” era direcţionat înspre tărâmul misionar, într-un
secol în care numeroase mişcări sau chiar ordine monahale ajuseseră să îşi piardă considerabil din credibilitate.
Iezuiţii erau supuşi în totalitate Bisericii şi consimţeau să meargă oriunde vor fi trimişi de către papă,
renunţând la dreptul individual de proprietate şi acceptând angajarea la o viaţă trăită în sărăcie.
Iezuiţii vor începe să joace un rol considerabil în viaţa culturală a universităţilor europene, punând
bazele unor noi instituţii de învăţământ sau promovând mesajul evanghelic şi valorile creştine, în linia
promovată anterior de călugării dominicani.
Societatea pe care Ignaţiu de Loyola a întemeiat-o este cu atât mai deosebită cu cât, dintru început,
intenţia fondatorului ei nu a fost neapărat de a crea un ordin monahal înscris în limitele clasice ale înţelegerii, ci
de a pune bazele unei societăţi creştine, ai cărei membri, în mod conştient, liber-consimţit, urmau să activeze pe
tărâm misionar în folosul propovăduirii Evangheliei, ca trimişi ai Bisericii în acele locuri în care misiunea
creştină trebuia să se facă auzită44.

3. APRECIERI FINALE:

44
WILLIAM BANGERT, S. J., Istoria iezuiţilor,
iezuiţilor, traducere de Marius Taloş, S. J., cuvânt înainte de P. Olivo Bosa, S. J., Iaşi,
Editura Ars Longa, 2001, p. 41.

13
 Am încercat să prezentăm în acest studiu o serie de informaţii esenţiale, de intepretări şi concluzii
fundamentale, referitoare la modul în care monahismul creştin s-a dezvoltat în Apusul Europei, pornind de la
modelul de organizare al comunităţilor monahale răsăritene.
Trebuie afirmat cu claritate faptul că monahismul creştin nu este o descoperire, o practică inventată într-
un anumit moment din istoria Bisericii, de către creştinii care îşi doreau o viaţă duhovnicească mult mai
riguroasă.
Chiar dacă în cuprinsul acestei lucrări am folosit expresii de genul „întemeierea”, „originile”,
„dezvoltarea” monahismului, nu trebuie să înţelegem monahismul ca o stare aparte, desprinsă de experienţa
Bisericii. Dimpotrivă, latura monahală îi este proprie Bisericii lui Hristos, îi este definitorie, şi aceasta pentru că
monahismul creştin, în formele sale latente, primare, a existat dintotdeuna în viaţa Bisericii.
Prin urmare, nu vorbim despre o apariţie a monahismului în Răsărit sau în Apus la un moment dat, ci ne
referim la momente cheie, la repere istorice care au marcat organizarea eficentă, răspândirea şi dezvoltarea
monahismului creştin. Conform acestei perspective trebuie să înţelegem faptul că practici monastice existau şi
în Biserica Apuseană, însă nu a ajuns să cunoască un asemenea grad de dezvoltare, de înrâurire în vieţile
oamenilor, cum s-a petrecut în Răsărit.
Pornind de la această premisă, în ceea ce priveşte monahismul apusean, trebuie să recunoaştem că
impulsul organizării şi dezvoltării sale primare a venit din Răsărit, în sensul că modelul de virtute creştină al
monahilor răsăriteni s-a dovedit a fi unul cât se poate de relevant din punct de vedere axiologic pentru
occidentali.
Prin urmare, dacă stăm şi reflectăm la modul în care a fost organizat monahismul răsăritean, care a
urmat mereu linia trasată de marii povăţuitori ai comunităţilor monahale în raport cu monahismul apusean, care
a izvorât continuu nenumărate ordine, frăţii spirituale sau societăţi misionare sau caritative, cu specific
eminamente monahal, trebuie să recunoaştem că premisele iniţiale, cele ale dezvoltării unui monahism unitar,
unic chiar au fost direcţionate în mod diferit în ceea ce priveşte monahismul apusean.
Totuşi, nu trebuie să uităm faptul că în ceea ce priveşte regăsirea principiilor de viaţă monahală
autentică, pe baza unei reguli monahale statutare, în Biserica Apuseană se petrece numai în ceea ce îi priveşte
pe călugării benedictini. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât regula pe care a elaborat-o Sfântul Benedict de
Nursia, pe lângă faptul ca a reprezentat sinteza perfectă a regulilor sau constituţiilor monahale anterioare lui, a
venit să clarifice definitiv modul de trăire, modul de asceză al monahului occidental, în raport cu mediul cutural
şi istoric în care era integrat.
Chestiunea tratată aici rămâne mereu un subiect deschis şi o temă ce vizează, în primul rând, specificul
„spiritual” pe care l-a dobândit monahismul ortodox, pe de-o parte, şi cel catolic, pe de altă parte, precum şi
modul în care putem identifica un fond, un patrimoniu comun în ceea ce priveşte viaţa monastică a celor două
Biserici, care ar trebui să fie un spaţiu al regăsirilor, al consensului fratern.

 BIBLIOGRAFIA UTILIZATĂ:

14
 A. DICŢIONARE. ENCICLOPEDII:

1. BERARDINO, ANGELS DI, ed., Dictionnaire encyclopedique du christianisme ancien, ancien, adaptation francais sous
la direction de Francois Vial, vol. I - II, Paris, Editions du Cerf, 1999.
2. BROSSE, JACQUES, Les maîtres spirituels de l’humanite,
l’humanite, Paris, Editura Larrouse, 1998.

B. SURSE PRIMARE. MANUALE:

1. CHIFĂR, Preot NICOLAE, Istoria creştinismului,

creştinismului, vol. I - III, Iaşi, Editura Mitropolitană Trinitas, 2002.
2. RĂMUREANU, Preot. prof. dr. IOAN, ŞESAN, Preot prof. dr. MILAN, BODOGAE, Preot prof. dr. TEODOR, Istoria
Bisericească Universală,
Universală, vol. I - II, ediţia a III-a revăzută şi completată, Bucureşti, editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987.

C. CĂRŢI. STUDII:

1. ARON, RAYMOND, Introducere în filozofia istoriei. Eseu despre limitele obiectivităţii istorice, istorice, ediţie nouă
revăzută şi adnotată de Sylvie Mesure, traducere din franceză de Horia Gănescu, Bucureşti, Editura Humanitas,
1997.
2. BANGERT, WILLIAM V., V., S. J., Istoria iezuiţilor,
iezuiţilor, traducere de Marius Taloş, S. J., cuvânt înainte de P. Olivo
Bosa, S. J., Iaşi, Editura Ars Longa, 2001.
3. BREHIER, LOUIS, AIGRAIN, R., R., San Gregorio Magno gli stati barbarici e la conquista araba (590 - 757), 757), în
col. „Storia della Chiesa, dalle origini ai nostri giorni” (vol. V), seconda editione italiana a cura di Paolo
Delogu, Torino, Editrice S. A. I. E., 1971.
4. BROWN, PETER, Întemeierea creştinismului occidental - Triumf şi diversitate, 200 - 1000 d. Cr., Cr., traducere de
Hans Neumann, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
5. CAULY, Mgr. E., E., Histoire de la Religion et de l’Eglise,
l’Eglise, seizieme edition, Paris, Editions J. de Gigord, 1925.
6. DUROSELLE, JEAN BAPTISTE, MAYEUR, JEAN MARIE, Istoria catolicismului, catolicismului, traducere de Teodora Pavel,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999.
7. LUDWIG HERTLING S. J., Istoria Bisericii,
Bisericii, ediţie îngrijită şi traducere de pr. Prof. Emil Dumea, Iaşi, Editura
Ars Longa, 1998.
8. POULET, DOM CH., Histoire de l’Eglise,l’Eglise, tome I - Antiquite et Moyen Age, debuts de Temps Modernes,
quatrieme edition revue et augmentée, Paris, Gabriel Beauchesne, Editeur, 1930.
9. ŠPIDLIK, TOMAS, S. J., TENACE, MICHELINA, CEMUS, RICHARD, S. J., Spiritualitatea răsăritului creştin, creştin, vol.
III - Monahismul, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000.
10. STEWART, COLUMBA, OSB, Casian monahul - Învăţătura ascetico-mistică,
ascetico-mistică, traducere de diac. Ioan I. Ică jr.,
Sibiu, Editura Deisis, 2000.

 Structura de ansamblu a lucrării:

15
1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE:
1. 1. Aspecte metodologice. Metoda de studiu şi perioada istorică supusă atenţiei;
1. 2. Actualitatea subiectului şi relevanţa sa în contextul dialogului interconfesional;
2. TRATAREA TEMEI:
2. 1. Originile monahismului creştin;
2. 2. Organizarea monahismului răsăritean;
2. 3. Începuturile monahismului apusean;
2. 4. Fericitul Augustin şi organizarea monahismului la Hippona;
2. 5. Sfântul Martin de Tours şi monahismul în Galia;
2. 6. Sfântul Ioan Cassian şi importanţa „Aşezămintelor” sale;
2. 7. Honorat de Arelate şi viaţa monahală la Arelate;
2. 8. Columbanus şi monahismul în Irlanda;
2. 9. Sfântul Benedict, „Patriarhul monahismului apusean”;
2. 10. Abaţia de la Cluny şi rolul său în emanciparea Bisericii;
2. 11. Eremiţii şi Mănăstirea de la Camaldoli;
2. 12. Canonicii regulari;
2. 13. Cistercienii;
2. 14. Ordinele călugăreşti;
2. 15. Franciscanii;
2. 16. Dominicanii;
2. 17. Iezuiţii;
3. APRECIERI FINALE:
- Secţiune dedicată concluziilor;

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate

16