Sunteți pe pagina 1din 10

Fragmente de bronz dintr-un umbo de la

Tibiscum
Călin Timoc
Răzvan Pinca

Situl de la Tibiscum-Jupa, punctul “Peste ziduri”, este unul dintre cele mai intens cercetate situri
din Banat, şi a oferit întotdeauna specialiştilor în istoria militară romană informaţii valoroase şi
piese arheologice reprezentative. Însă multe dintre materialele arheologice fragmentare, de
importanţă redusă, scoase la lumină de-a lungul deceniilor, zac în depozitele muzeelor până când
li se pierde identitatea, contextul stratigrafic şi, câteodată, chiar şi integritatea. Dintr-un lot de
obiecte aflate în colecţiile Muzeului de Istorie şi Etnografie din Lugoj încă din perioada
interbelică, am observat trei bucăţi de tablă de bronz, de afctură romană după tipul decorului,
obiecte descoperite probabil de părintele Ioan Boroş între anii 1920-1927, la Tibiscum-Jupa[1].
Piesele au ajuns să fie transportate cu căruţa pentru (pe atunci) proaspăt înfiinţatul Muzeu din
Lugoj[2] şi au constituit, împreună cu alte descoperiri arheologice mobile, obiect de ceartă între I.
Boroş şi G.G. Mateescu[3].

          I. Fragm. tablă de bronz (12 x 6 x 0,3 cm), decor neglijent realizat prin incizare şi presare:
bastonaşe dispuse în zigzag, circular, pe două rânduri, ce urmăresc marginea rotunjită şi
îngroşată a piesei.

          II. Fragm. tablă de bronz (7 x 3 x 0,2 cm), stare de degradare avansată, decor în relief
realizat prin presare, constând dintr-o serie liniară de imitaţii de nituri de 0,4 cm diametru, la o
distanţă de 0,6 cm unul de altul şi o bandă proeminentă cu traiect circular, lată de 0,7 cm

          III. Fragm. tablă de bronz (8,5 x 8 x 0,2 cm), fără decor, de o consistenţă bună a metalului,
dar cu o suprafaţă puternic corodată, deformată într-o margine, prezintă trei găuri, uşor
triunghiulare, ca formă, dispuse pe o linie uşor circulară, la o distanţă de cca 3 cm.

          Cele trei bucăţi de bronz sunt înregistrate sub un singur număr de inventar: 1768, fapt ce
sugerează că fac parte din aceeaşi piesă. După forma circulară pe care o sugerează fragmentele
piesei – un guler de umbo, în fapt – suprafaţa de pe scut acoperită avea diametrul de cca 38 cm,
iar calota de umbo era mai mică de 18 cm diametru. Din punct de vedere tipologic, bucăţelele de
tablă aparţin unui tip aparte de umbo, de scut Komposittschildbuckel, caracteristic trupelor
auxiliare romane. Modelul se compune din două piese: guler metalic şi o calotă semisferică sau
conică, ce se ataşează cu ajutorul unor nituri de prima parte. Pentru mai mult efect coloristic,
piesele ce alcătuiau apărătoarea centrală a scutului (palma) puteau să fie concepute din două
tipuri de metal diferite, de exemplu bronz şi fier sau bronz şi argint. În general, la romani, un
astfel de umbo apare pe scuturile rotunde şi ovale, după cum ne convinge friza narativă a
Columnei lui Traian[4]. În mediul barbar există de asemenea umbo-uri de acest gen, cu precădere
pe scuturile rotunde şi ovale ale războinicilor daci, celţi şi germanici. La aceste neamuri,
războinicii îşi decorau diferit scutul, folosind întăritoare, aplici, garnituri şi umbo-uri felurite.
Scutul definea în cele mai multe cazuri statutul şi prestigiul războinicului, fiind într-o oarecare
măsură cartea sa de vizită. Mai târziu, în Evul Mediu, scutul va ajunge blazonul cavalerului,
indicând ordinul din care face parte sau armata în care el luptă[5]. Scutul, cât mai original decorat,
era confecţionat pentru a se putea diferenţia în luptă imaginea şi personalitatea războiniciului.
Materialul din care era realizată decorarea şi, totodată, întărirea scutului este fierul.

În armata romană, recrutările de efective barbare a atras după sine şi adoptarea armamentului de
factură străină. Contingentele de aliaţi, organizaţi în armata romană în trupe auxiliare regulate şi
neregulate, formau de obicei unităţile de infanterie şi cavalerie uşoară, din care se alegeau şi
efectivele garnizoanelor pentru fortificaţiile de limes. La Tibiscum, în cursul celor aproape două
secole de administraţie imperială romană, au ajuns să formeze garnizoana castrului unităţile:
cohors I Sagittariorum, înlocuită la sfârşitul secolului II d.Hr. de cohors I Vindelicorum,
respectiv, numerus Maurorum Tibiscensium şi numerus Palmyrenorum Tibiscensium. Singurii
soldaţi ai garnizoanei tibiscence care purtau scut se pare că erau germanicii vindelici. Sagittarii şi
palmyrenii luptau cu arcul şi săgeata, având ambele mâini ocupate de armă, iar maurii – suliţaşi
renumiţi – nu foloseau armament defensiv (scut, cască sau alte apărători) de nici un fel, ceea ce
le oferea o mobilitate deosebită, pentru care au ajuns renumiţi şi temuţi. Excludem ideea că
fragmentele din tablă de bronz de umbo găsite la Tibiscum ar aparţine unui scut de paradă,
deoarece rama prezintă deformări, probabil de la lovituri de armă. În plus, descoperirea acestui
guler de bronz se încadrează din punct de vedere cronologic în perioada în care trupa de vindelici
a staţionat la Tibiscum.

Bibliografie: 

Bărbulescu-Wallner, Moroz 1982         Bărbulescu-Wallner, Luminiţa, Moroz, Maria, Activitatea


muzeală la Lugoj în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, în
RM 4

Bârcă 1997                                          Bârcă, Vitalie, Die defensive Ausrustung und


Bewaffnungder Geto-Daker un die daco-romischen Kriege, în Acta Musei Napocensis 1997

Florescu 1969                                      Florescu, Florea Bobu, Die Trajanssaule, Bucureşti-Bonn


Timoc 2002                                          Timoc, Călin, Un document inedit referitor la cercetările
arheologice de la Tibiscum-Jupa din perioada interbelică, în “Patrimonium Banaticum” I,
Timişoara

Timoc-Timoc 2003                               Timoc, Carmen, Timoc, Călin, Despre activitatea


arheologică de la Tibiscum (Jupa) a părintelui Ioan Boroş, în “Societatea şi civilizaţie în
Banatul istoric”, Timişoara

Nota CSDR: 

Articol apărut în “Corviniana – Acta Musei Corvinensis” X, ed. Consiliul Municipal Hunedoara
& Muzeul “Castelul Corvinilor”, Hunedoara 2006, pg. 159-163

Note: 

[1] Bărbulescu-Wallner, Moroz 1982, pg. 51

[2] Timoc-Timoc 2003, pg. 302-303

[3] Timoc 2002, pg. 175-178

[4] Florescu 1969, pg. 69-71

[5] Bârcă 1997, pg. 180

Scutul pictat de la Dura Europos (Siria), un itinerar al Dobrogei antice, găsit pe


malul Eufratului

Siria este acum scena unui cumplit război și teatrul unor acte de terorism îngrozitoare. ISIS
distruge tot, inclusiv situri arheologice de o valoare inestimabilă. Printre acestea se numără și
orașul antic Dura Europos, ale cărui ruine se (mai) găsesc în Nord-Estul țării, foarte aproape de
malul Eufratului, lângă un sat numit Salhiye, între două așezări mai importante, Deir ez Zor și
Abou Kemal. Acest sit arheologic are o relevanță deosebită și pentru istoria Dobrogei noastre,
după cum vom arăta în cele ce urmează. Să începem însă cu începutul: În urmă cu două milenii
aici a existat un mare oraș. Fusese întemeiat în 303 î.H de Seleucos I Nicator, fost diadoh
(general) al lui Alexandru cel Mare, apoi succesor al acestuia și întemeietor al Imperiului
Seleucid. Dura Europos a fost mai întâi un mare oraș al epocii elenistice, apoi unul roman. A fost
un oraș al tuturor, cu lăcașuri de cult din toate religiile și care funcționau foarte aproape unul de
altul, fără să existe incidente între credincioși (temple ale unor zei precum Baal, Adonis,
sinagogi, biserici creștine etc). Aici a fost descoperită cea mai veche biserică creștină, cunoscută
până în prezent și care ulterior, în anii 30, a fost reconstruită la Universitatea Yale (n.a.
FONTES). Un oraș antic cosmpolit, care a existat mai bine de jumătate de mileniu, din 303 î.H și
până în 257, când a fost abandonat de romani în urma asediilor sasanide. De ce este însă Dura
Europos foarte important pentru istoria Dobrogei? Ruinele antice au fost descoperite în
1922/1923 de arheologul belgian Franz Cumont. Dincolo de ruinele impresionante ale orașului,
cu ale sale edificii, arheologul a găsit și câteva scuturi ovale din lemn. Unul dintre ele
(dimensiune 1,20 m pe 0, 80 cm) avea în interior o bucată de piele pictată. Nu era foarte mare,
avea cam 45 de cm pe 18 cm. Marea albastră este reprezentată pe mare parte din pânză iar pe ea
navigează corăbii romane. În dreapta este indicat drumul făcut de posesorul scutului de-a lungul
țărmului vestic al Pontului Euxin (Dobrogea). Sunt menționate localitățile din această zonă
precum și distanțele dintre ele, în mile romane. Uneori, lângă numele unui oraș este desenată și
câte o casă, indicându-se probabil faptul că aici a fost făcută o oprire. Este practic un itinerar al
proprietarului scutului, drumul parcurs de el până la Dura Europos. Potrivit arheologilor este
vorba despre un arcaș, soldat al Cohortei XX Palmyrenorum sagittariorum, aflată în zonă în
perioada 230-250 d.H. Desenul are elemente care indică realizarea sa prin 240, după ce
Dobrogea fusese ținta invaziilor carpo-gote (238 d.H). Apar mențiuni precum Tomis – 33.400
pași și care potrivit I Mititelu arată distanța între acest oraș și mai sudicul vecin Callatis (și el
oraș indicat pe desen). “Fluviul Istru – 44.000 de pași”, “Halmyris – 74.000 pași” (Murighiol),
Stratonis (Tuzla), Amlaydina (probabil 23 August, zona callatiană), Bizone (Kavarna), Capul
Tirizis (Cap Caliacra), Dionisopolis (Balcic) sau Mesembria (Nessebar) apar de asemenea pe
harta soldatului.  Scutul cu harta litoralului vest pontic se află acum la Paris, în Biblioteca
Națională a Franței. Rămâne un document extrem de important pentru Dobrogea antică (n.a. cu
toate inexactitățile sale privind distanțele). Este una dintre cele mai vechi hărți din Pont, care mai
există încă. Ce s-a întâmplat cu proprietarul scutului, care a fost soarta lui, ce poveste a avut,
dacă a fost el desenatorul itinerarului sau dacă harta a fost făcută, pentru el, de către altcineva,
acestea toate sunt taine pe care probabil nu le vom desluși niciodată…

Bibliografie – Fontes Historiae Dacoromane – Izvoare privind istoria României II; Revista
Pontica 8 – Andrei Aricescu – Drumul militar de la Noviodunum la Callatis în lumina
itinerariilor antice; CICSA / Notes on the Dura Europos map – autor Dragoș Hălmagi (Serie
Nouă / Anul I / 2015, pag 41-51) – CICSA – Centrul de Istorie Comparată a Societăților Antice;
Fr.Cumont / Fouilles de Doura Europos, 1926, Paris

Sursa foto -, fragment din itinerariul de pe scut / sursa – CICSA / Notes on the Dura Europos
map – Dragoș Hălmagi (Serie Nouă anul I, 2015)

Scutum (shield)
From Wikipedia, the free encyclopedia

Jump to navigation Jump to search

Scutum found at Dura Europos

The scutum (English: /ˈskuːtəm/ SKOO-təm, Classical Latin: [ˈskuːtũː]; plural scuta) was a type of
shield used among Italic peoples in antiquity, and then by the army of ancient Rome starting
about the fourth century BC. The Romans adopted it when they switched from the military
formation of the hoplite phalanx of the Greeks to the formation with maniples. In the former, the
soldiers carried a round shield, which the Romans called a clipeus. In the latter, they used the
scutum, which was a larger shield. Originally it was an oblong and convex shield. By the first
century BC it had developed into the rectangular, semi-cylindrical shield that is popularly
associated with the scutum in modern times. This was not the only shield the Romans used;
Roman shields were of varying types depending on the role of the soldier who carried it. Oval,
circular and rectangular shields were used throughout Roman history.

Contents

 1 History
 2 Structure
o 2.1 Advantages and disadvantages
o 2.2 Combat uses
o 2.3 Special uses
 3 Other uses of the word
 4 Notes
 5 References
 6 External links
History

Reproduction of an Iberian scutum

In the early days of ancient Rome (from the late regal period to the first part of the early
republican period) Roman soldiers wore clipeus, which were like the aspides (ἀσπίδες), smaller
(than the scutum) round shields used in the Greek hoplite phalanx. The hoplites were heavy
infantrymen who originally wore bronze shields and helmets. The phalanx was a compact,
rectangular mass military formation. The soldiers lined up in very tight ranks in a formation
which was eight lines deep. The phalanx advanced in unison, which encouraged cohesion among
the troops. It formed a shield wall and a mass of spears pointing towards the enemy. Its
compactness provided a thrusting force which had a great impact on the enemy and made frontal
assaults against it very difficult. However, it worked only if the soldiers kept the formation tight
and had the discipline needed to keep its compactness in the thick of the battle. It was a rigid
form of fighting and its maneuverability was limited. The small shields provided less protection.
However, their smaller size afforded more mobility. Their round shape enabled the soldiers to
interlock them to hold the line together.

Sometime in the early fourth century BC, the Romans changed their military tactics from the
hoplite phalanx to the manipular formation, which was much more flexible. This involved a
change in military equipment. The scutum replaced the clipeus. Some ancient writers thought
that the Romans had adopted the maniples and the scutum when they fought against the Samnites
in the first or second Samnite War (343–341 BC, 327–304 BC).[1] However, Livy did not
mention the scutum being a Samnite shield and wrote that the oblong shield and the manipular
formation were introduced in the early fourth century BC, before the conflicts between the
Romans and the Samnites.[2] Plutarch mentioned the use of the long shield in a battle which took
place in 366 BC.[3] Couissin notes archaeological evidence shows that the scutum was in general
use among Italic peoples long before the Samnite Wars and argues that it was not obtained from
the Samnites.[4] In some parts of Italy the scutum had been used since pre-historical times.[5]

Polybius gave a description of the early second century scutum BC:[6]


The Roman panoply consists firstly of a shield (scutum), the convex surface of which measures
two and a half feet in width and four feet in length, the thickness at the rim being a palm's
breadth. It is made of two planks glued together, the outer surface being then covered first with
canvas and then with calf-skin. Its upper and lower rims are strengthened by an iron edging
which protects it from descending blows and from injury when rested on the ground. It also has
an iron shield boss (umbo) fixed to it which turns aside the most formidable blows of stones,
pikes, and heavy missiles in general.

Roman rectangular scutums of later eras were smaller than Republican oval scutums and often
varied in length - approximately 37"-42" tall (approximately 3 to 3.5 imperial feet, covering
about from shoulder to top of knee), and 24-33" wide (approximately 2 to 2.7 imperial feet). [7][8]
[9][10]

The oval scutum is depicted on the Altar of Domitius Ahenobarbus in Rome, the Aemilius
Paullus monument at Delphi, and there is an actual example found at Kasr el-Harit in Egypt.
Gradually the scutum evolved into the rectangular (or sub-rectangular) type of the early Roman
Empire.

By the end of the 3rd century the rectangular scutum seems to have disappeared. Fourth century
archaeological finds (especially from the fortress of Dura-Europos) indicate the subsequent use
of oval or round shields which were not semi-cylindrical but were either dished (bowl-shaped) or
flat. Roman artwork from the end of the 3rd century until the end of Antiquity show soldiers
wielding oval or round shields.

The word "scutum" survived the Roman Empire and entered the military vocabulary of the
Byzantine Empire. Even in the 11th century, the Byzantines called their armoured soldiers
skutatoi (Grk. σκυτατοί), and the current word for shield in Spanish is escudo.

Structure

The scutum was a 10-kilogram (22 lb)[11] large rectangle curved shield made from three sheets of
wood glued together and covered with canvas and leather, usually with a spindle shaped boss
along the vertical length of the shield. The best surviving example, from Dura-Europos in Syria,
was 105.5 centimetres (41.5 in) high, 41 centimetres (16 in) across, and 30 centimetres (12 in)
deep (due to its semicylindrical nature), with a thickness of 5-6mm.,[12][13] some source prove it
weighed about 5.8 kg (13 pounds) to 6.8 kg (15 pounds)

Advantages and disadvantages

The scutum was light enough to be held in one hand and its large height and width covered the
entire wielder, making him very unlikely to get hit by missile fire and in hand-to-hand combat.
The metal boss, or umbo, in the centre of the scutum also made it an auxiliary punching weapon.
Its composite construction meant that early versions of the scutum could fail from a heavy
cutting or piercing blow, which was experienced in the Roman campaigns against Carthage and
Dacia where the falcata and falx could easily penetrate and rip through it. The effects of these
weapons prompted design changes that made the scutum more resilient such as thicker planks
and metal edges.

The aspis, which it replaced, was heavier and provided less protective coverage than the scutum
but was much more durable.

Combat uses

Reenactment of an early imperial legionary shield array

According to Polybius, the scutum gave Roman soldiers an edge over their Carthaginian enemies
during the Punic Wars:[14] "Their arms also give the men both protection and confidence, which
they owed to the size of the shield."

The Roman writer Suetonius recorded anecdotes of the heroic centurion Cassius Scaeva and
legionary Gaius Acilius who fought under Caesar in the Battle of Dyrrachium and the battle of
Massilia, respectively:[15]

Scaeva, with one eye gone, his thigh and shoulder wounded, and his shield bored through [with
arrows] in a hundred and twenty places, continued to guard the gate of a fortress put in his
charge. Acilius in the sea-fight at Massilia grasped the stern of one of the enemy’s ships, and
when his right hand was lopped off, rivalling the famous exploit of the Greek hero Cynegirus,
boarded the ship and drove the enemy before him with the boss of his shield.

The Roman writer Cassius Dio in his Roman History described Roman against Roman in the
Battle of Philippi: "For a long time there was pushing of shield against shield and thrusting with
the sword, as they were at first cautiously looking for a chance to wound others without being
wounded themselves."

The shape of the scutum allowed packed formations of legionaries to overlap their shields to
provide an effective barrier against projectiles. The most novel (and specialised, for it afforded
negligible protection against other attacks) use was the testudo (Latin for "tortoise"), which
added legionaries holding shields from above to protect against descending projectiles (such as
arrows, spears, or objects thrown by defenders on walls).
The testudo performed during a siege, as shown on Trajan's Column. There are faint eagle-wing and
thunderbolt motifs on the scuta.

Dio gives an account of a testudo put to good use by Marc Antony's men while on campaign in
Armenia:

One day, when they fell into an ambush and were being struck by dense showers of arrows, [the
legionaries] suddenly formed the testudo by joining their shields, and rested their left knees on
the ground. The barbarians... threw aside their bows, leaped from their horses, and drawing their
daggers, came up close to put an end to them. At this the Romans sprang to their feet, extended
their battle-line... and confronting the foe face to face, fell upon them... and cut down great
numbers.

However, the testudo was not invincible, as Dio also gives an account of a Roman shield array
being defeated by Parthian knights and horse archers at the Battle of Carrhae:

For if [the legionaries] decided to lock shields for the purpose of avoiding the arrows by the
closeness of their array, the [knights] were upon them with a rush, striking down some, and at
least scattering the others; and if they extended their ranks to avoid this, they would be struck
with the arrows.

Special uses

Cassius Dio describes scuta being used to aid an ambush:

Now Pompey was anxious to lead Orestes into conflict before he should find out the number of
the Romans, for fear that when he learned it he might retreat... he kept the rest behind... in a
kneeling position and covered with their shields, causing them to remain motionless, so that
Orestes should not ascertain their presence until he came to close quarters.
A selection of shield designs from the Notitia Dignitatum, with each shield representing a different unit.

Dio also notes the use of the scutum as a tool of psychological warfare during the capture of
Syracuse:

Accordingly some of the gates were opened by [legionaries], and as soon as a few others had
entered, all, both inside and outside, at a given signal, raised a shout and struck their spears upon
their shields, and the trumpeters blew a blast, with the result that utter panic overwhelmed the
Syracusans.

In 27 BC, the emperor Augustus was awarded a golden shield by the senate for his part in ending
the civil war and restoring the republic, according to the Res Gestae Divi Augusti. The shield, the
Res Gestae says, was hung outside the Curia Julia, serving as a symbol of the princeps "valour,
clemency, justice and piety".[16] The 5th century writer Vegetius added that scuta helped in
identification:

Lest the soldiers in the confusion of battle should be separated from their comrades, every cohort
had its shields painted in a manner peculiar to itself. The name of each soldier was also written
on his shield, together with the number of the cohort and century to which he belonged.

Other uses of the word

The name Scutum has been adopted as one of the 88 modern constellations, and by UK luxury
clothing maker Aquascutum, which became famous in the 19th century for its waterproof
menswear. Hence the name, which in Latin means "water shield".

In zoology, the term scute or scutum is used for a flat and hardened part of the anatomy of an
animal, such as the shell of a turtle.